Analiza Teologică a Ipotezolor de Învătare

Analiza teologică a ipotezolor de învătare

Metafizică

Presupoziții teologice:

Teologie corectă

Teologia este stiinta despre Dumnezeu. Aceasta este biblica, sistematica si practica. Teologia este biblica deoarece ia ca sursa primara scrierile canonice si utilizeaza instrumentele si metodele cercetarii biblice; este sistematica datorita faptului ca raporteaza fragmentele unele la altele, incercand sa le contopeasca invatatura intr-un intreg armonios si coerent si teologia este practica deoarece se raporteaza si la traire, nu doar la crez. Premizele de plecare ale teologiei sunt: Dumnezeu exista, El S-a revelat pe Sine in mod special in Biblie, iar aceasta revelatie speciala trebuie investigata.

Ordinea creație

Creatia a avut loc in șase zile consecutive de 24 de ore

La creatie a participat trinitatea

Dumnezeu a creat lucrurile vizibile și invizibile

Antropologie

În secțiunea Introducere la doctrina despre umanitate este prezentată doctrina despre om, importanța acestei doctrine, cât și diferitele moduri în care este reprezentat omul, concepțiile curente despre acesta. Această doctrină este importantă deoarece are o relație/se intersectează cu alte doctrine, datorită faptului că reprezintă un punct în care revelația biblical și preocupările omenești se intersectează, cât și pentru că multe discipline intelectuale dau o foate mare atenție omului. Totodată este importantă pentru înțelegerea de sine a omului și pentru creștini datorită faptului că are implicații asupra modului de slujire. Concepțiile predominante asupra omului sunt: omul ca mașimă, ca animal, ca ființă sexuală, ca ființă economică, ca marionetă a Universului, ca ființă liberă și ca ființă socială. Totuși, dintre toate aceste concepții nici una nu este satisfăcătoare astfel încât să-ți ghidezi viața dupa ea. Prin contrast, perspectiva creștină este o alternative compatibilă cu întreaga npastră experiență. Conform concepției creștine despre om, acesta (omul) e o creatură a lui Dumnezeu, făcută după chipul lui Dumnezeu. Discutîndu-se despre faptul că omul a fost făcut după ”chipul lui Dumnezeu”, s-a ridicat intrebarea cu privire la ce se referă acest ”chip asemănător acu al lui Dumnezeu”. Astfel, au apărut trei teorii cu privire la ”chipul lui Dumnezeu„: teoria structurală (chipul lui Dumnezeu constă din anumite caracteristici ale înseși naturii omului, caracteristici care pot fi fizice sau psihologice/spirituale ), teoria relațională (chipul lui Dumnezeu reprezintă o experimentare a unei relații între om și Dumnezeu, sau între doi sau mai mulți oameni), teoria funcțională (chipul lui Dumnezeu este văzut ca ceva ce omul face, nu ca ceva ce este omul). Aceste teorii sunt generale si există multe alte interpretări legate de ceea c ear fi chipul lui Dumnezeu în om. Totuși, bazat pe ceea ce spun Biblia putem afirma că chipul lui Dumnezeu: este universal în rasa umană; nu a fost pierdut în urma păcatului sau a căderii; nu este prezent într-o măsură mai mare într-o anumită persoană decât în alta; nu este corela cu nici un factor variabil; este structural, se referă la acele elemente din alcătuirea omului care-I dau posibilitatea să-și îndeplinească destinul.

Astfel, ca și concluzii la această parte: noi, oamrnii, îi aparținem lui Dumnezeu; ar trebui să ne modelăm după Isus care este modelarea completă a chipului lui Dumnezeu; noi experimentăm deplina umanitate doar atunci când ne raportăm cum trebuie la Dumnezeu; exercitarea stăpânirii este o consecință a prezenței chipului lui Dumnezeu în om; omul este valoros și chipul este universal în cadrul omenirii. Universalitatea chipului înseamnă că există o demnitate de a fi om și că toate persoanele sunt sensibile sub o formă sau alta la lucrurile spirituale. Fiecare ființă umană este creatura lui Dumnezeu, făcută după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare dintre noi cu puterile personalității care fac posibile închinarea la creatorul mostru și slujirea Lui. Atunci când folosim aceste puteri în aceste scopuri noi suntem în sensul cel mai deplin ceea ce ne-a destinat Dumnezeu să fim. Atunci și numai atunci suntem complet umani.

Harmatologie

Doctrina despre păcat este foarte importantă deoarece afectează, la rândul ei alte doctrine: doctrina despre Dumnezeu, despre mântuire, despre natura lucrării de slijire și modul de slujire, modul de înțelegere a societății, etc. Pentru a studia păcatul există trei abordări: empirică sau inductivă(când se observă rezultatele, urmările păcatului), paradigmă (când se ia un etalon) și atunci când se înregistrează terminologiile biblice pentru păcat și se analizează pentru a descoperii elementul esențial al păcatului. Dintre termenii folositi pentru păcat: termeni care accentuează cauzele păcatului(ignoranța, greșeala, neatenția), termeni care accentuează caracterul păcatului (ratarea țintei,lipsa de evlavie, încălcarea legii, inechitateasau lipsa de integritate, răzvrătirea, tradarea, strâmbătatea, urâciunea) și termeni care accentuează consecințele păcatului (agitația sau neastâmpărul, răul sau nocivitatea, vina, necazuls).

Există diferite concepții cu privire la sursa păcatului: natura animalică, anxietate provocată de sentimentul finitudinii, înstrăinarea existențială, Luptă economică și Individualism și competitivitate.

Pe lângă sursa păcatului un alt aspect este cu privire la consecințele păcatului. Un motiv întâlnit în ambele Testamente este că păcatul e un lucru serios cu consecințe extrem de grave deoarece efectele sunt deseori vaste și de lungă durată. Păcatul are consecințe atât individuale cât și globale. Consecințele individuale ale păcatului se răsfrâng asupra relației păcătosului cu Dumnezeu și cu semenii săi. Consecințele care afectează relația cu Dumnezeu sunt: dizgrația divină, vina, pedeapsa și moartea – fizică, spirituală, eternă. Efectele asupra păcătosului sunt: înrobiream fuga de realitate, negarea păcatului, autoînșelarea, insensibilitatea, egocentrismul și neastâmpărul. Asupra relației cu alți oameni sunt următoarele efecte: competiția, incapacitatea de a simți cu alții, respingerea autorității și incapacitatea de a iubi.

Este important a se cunoaște dimensiunile păcatului. Pentru aceasta se încearcă a se răspunde la două întrebări: Cât de extins, cât de comun este păcatul? Și Cât de intens, cât de radical este el?

Se știe că păcatul este universal. El nu se limitează la câțiva indivizi izolați sau măcar la o majoritate a rasei umane, ci toți oamenii sunt păcătoși, fără excepție. Despre universalitatea păcatului afirmă atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament. Deci ca răspuns la căt este de extins păcatul: păcatul este universal, la toți oamenii.

În ceea ce privește intensitatea păcatului, adică cât de păcătos este un păcătos, Biblia afirmă că dispoziția lăuntrică a omului este rea. Păcatul este în mare măsură o problemă legată de gândurile și intențiile individului. Păcatele individuale sunt produse de corupția naturii umane. Noi, oamenii suntem complet incapabili să facem fapte meritorii pentru a obține bunăvoința lui Dumnezeu datorită naturii noastre care este una de păcat. Ca intensitate pacatul a cuprins, sau cuprinde întraga natură a omului. Păcatul are și influțe sociale și pentru înfrângerea păcatului social este nevoie de: regenerare, reformă sau revoluție.

Soteriologie

Mântuirea este aplicarea lucrării lui Hristos la viața individului. Doctrina despre mântuire se adresează nevoii cruciale a persoanei umane. Există concepții diferite cu privire la ceea ce cuprinde mântuirea. Există opinii diferite în privința felului în care mântuirea este sau nu legată de timp. Ea este văzută fie ca un eveniment singular petrecut la începutul vieții creștine, fie ca un proces care durează toată viața, fie ca un eveniment viitor. Unii cred că mântuirea este încheiată în esență la începutul vieții creștine, alții văd mântuirea în curs de desfășurare în timp ce alții sunt de părere și se gândesc la măntuire ca la ceva ce va avea loc în viitor.

Un alt aspect este cu privire la modul în care se obține și se transmite mântuirea. Unele teorii susțin că transmiterea mântuirii este un proces fizic adică harul se obține printr-un obiect fizic – pâinea de la împărtășanie, iar alții cred că mântuirea este transmisă prin acțiuni morale caz în care mântuirea este văzută, nu ca ceva posedat, ci ca ceva creat prin modificarea lucrurilor.

Continuarea mântuirii se face prin procesul de sfințire și prin viața creștină. Sfințirea este acea lucrare continuă a lui Dumnezeu în viața credinciosului prin care îl face pe acesta a fi cu adevărat asemănător lui Dumnezeu. În ceea ce privește acest proces unii (perfecționiștii) susțin că se poate ajunge la o stare în care credinciosul să nu mai păcătuiască, ceea ce înseamnă că sfințirea este completă, pe când alte opinii susțin că acest ideal nu poate fi atins niciodată în această viață. Viața creștină presupune unirea cu Cristos – care înseamnă păzirea poruncilor, rodirea, rugăciunea și bucuria; o relație de prietenie – relație în care îl vezi pe Cristos ca pe cel mai bun prieten al tău.

Escatologie

Escatologia însemnă studiul lucrurilor de pe urmă. Astfel ea se ocupă de consumarea istoriei, la încheierea lucrării lui Dumnezeu în lume. Prin urmare, de-a lungul anilor au existat foarte multe discuții în cadrul teologiei creștine pe marginea relației cronologice dintre a doua venire a lui Cristos și alte evenimente specifice. Aceste discuții au condus la două întrebări majore: va exista oare un mileniu, o domnie a lui Cristos pe pământ? Dacă da a doua venire a lui Cristos va avea loc înainte sau după domnia de o mie de ani? Și a doua întrebare Va veni Cristos să ia Biserica din lume înainte sau după necazul cel mare? Postmilenismul se sprijină pe credința că predicarea Evangheliei va avea un asemenea succes încât lumea va fi convertită, apoi după ce Evanghelia își va face deplin efectul se va întoarce Cristos. În concepția postmilenistă, mileniul va fi o perioadă extinsă, dar nu neaparat o perioadă de o mie de ani în sensul strict al cuvântului. În această perioadă, deși Cristos este absent fizic, el va domni peste pământ. Postmilenismul consideră că mileniul va fi introdus treptat, aproape imperceptibil.

Premilenismul este devotat conceptului de domnie pământească a lui Cristos de aproximativ o mie de ani. Acesta consideră că cristos este prezent fizic în această perioadă. Premilenismul crede că Cristos se va întoarce personal și în trup ca să-și înceapă mileniul. Acesta fiind cazul trebuie să se considere că mileniul se află încă în viitor. Premilenismul consideră că mileniul se va instaura cu un eveniment brusc și cataclismic, ceea ce conduce la o schimbare a condițiilor existente astăzi..

Amilenismului este concepția potrivit căreia nu va exista nici un mileniu, nici o domnie pământească a lui Cristos. Marea judecată finală va urma imediat după a doua venire și va avea ca rezultat stările finale ale celor drepți și nedrepți.

În ceea ce privește relația dintre întoarcerea lui Cristos și complexul de evenimente cunoscute sub numele de necazul cel mare avem următoarele păreri.

Pretribulaționismul presupune existența unui necaz mare și o răpire a Bisericii. Cristos va veni la începutul marelui necaz.

Postribulaționimul susține că venirea lui Cristos după Biserică nu va avea loc decât la sfârșitul necazului cel mare. Ei evită să folosească termenul răpire deoarece nu este o expresie biblică și sugerează că Biserica va scăpa sau va fi izbăvită din necaz.

Epistemologie

Presupoziții teologice:

Revelație

Tinând cont de faptul ca omul este finit, iar Dumnezeu este infinit, putem afirma ca acesta (omul), poate sa-L cunoasca pe Dumnezeu, doar prin descoperirea de Sine făcută de Dumnezeu în favoarea omului. Prin aceasta descoperire Dumnezeu se manifestă față de om astfel încât acesta sa-L cunoască și să poata avea părtășie cu El. Există doua tipuri de revelație: revelația generală, care este comunicarea lui Dumnezeu despre Sine făcută tuturor oamenilor, din toate vremurile și din toate locurile, și revelația specială, care implică comunicările și manifestările speciale ale lui Dumnezeu adresate unor persoane speciale, în anumite vremuri. Dintre manifestarile revelației generale amintim: natura, istoria și alcătuirea ființei umane. Intreaga natura vorbeste despre divinitate. De asemenea, de-a lungul istoriei se vede implicarea lui Dumnezeu pentru a conduce evenimentele spre un anumit scop, iar cel mai bun exemplu este protejarea vizibilă a poporului evreu. In ceea ce privește ființa umana, putem vedea că Dumnezeu se vede cel mai bine în calitățile morale și spirituale ale omului. Indiferent cărei religii aparține fiecare om, indiferent de cultură sau poziționare temporal, recunoaște prezenta unei divinități, a unei forțe mai presus de el. Totusi, este important de evidențiat faptul că revelația generală servește, ca și Legea, doar la a dovedi vinovăția cuiva, și nu la a-l face neprihanit. Pentru a fi indeplinite condițiile părtăsiei într-un mod deplin este necesară revelația specială. Aceasta construiește pe fundamentul revelației generale. Revelația specială este personală și presupune ca un Dumnezeu personal să Se descopere pe Sine Însuși unor persoane. Dumnezeu este cu totul suveran în revelație. Revelația fiind acea comunicare cu omul inițiată de Dumnezeu.

Bibliologie

Consemnarea revelației este inspirația. Inspirația Scripturii reprezinta acea influență supranaturală a Duhului Sfânt asupra scriitorilor Scripturii care a făcut ca scrierile lor să fie o înregistrare exactă a revelației sau care a avut ca rezultat faptul că ceea ce au scris ei este realmente Cuvântul lui Dumnezeu. Mai exact, inspirația implică dirijarea gândurilor scriitorilor de către Dumnezeu, astfel încât ele au fost tocmai gândurile pe care a dorit El să le exprime. Uneori aceste gânduri au fost foarte specifice, alteori ele au fost mai generale. Trăsătura inspirației este transmisă și scrierii. Este important de menționat că inspirația presupune o perioadă extinsă de lucrare a lui Dumnezeu cu scriitorul. Un cititor sensibil al Bibliei va detecta probabil de-a lungul întregii Biblii o anumită trasătură care indică în mod evident inspirația. Astfel, întrucât Biblia a fost inspirată, putem fi încredințați de faptul că avem îndrumare divină. Caracterul demn de incredere al Cuvântului lui Dumnezeu se explică prin ineranță și autoritate. Ineranța este doctrina care susține că Biblia este cu desăvârșire demnă de crezare în toate învățăturile ei. Prin autoritatea Bibliei noi înțelegem că Biblia, ca expresie a voii lui Dumnezeu pentru noi, posedă dreptul suprem de a defini ce trebuie să credem și cum trebuie să ne comportăm.

Cristologie

Cristologia se ocupă cu doctrina despre Cristos. Studierea persoanei și lucrării lui Cristos reprezintă miezul teologiei creștine. Ca și în situația altor doctrine și aici avem următoarele probleme contemporane legate de metoda cristologiei. Probleme prezentate prin încercarea de a se răspunde la următoarele întrebări: se poate baza oare o concepție propriu-zisă despre Cristos strict pe datele istorice, sau trebuie ea bazată pe credință?, trebuie oare să ne formăm întâi o concepție despre natura lui Cristos pe care să o folosim apoi la investigarea lucrării lui Cristos, sau trebuie să abordăm subiectul naturii Lui printr-un studiu al lucrării Lui?, este oare ideea încarnării lui Dumnezeu una inerent mitologică și prin urmare cu neputință de susținut? La prima întrebare concluzia este că nici numai Isus cel istoric, nici numai Cristosul credinței, ci Cristosul kerygmatic este cheia pentru Isus cel istoric, și realitățile din viața lui Isus sunt temelia mesajului că El este Fiul lui Dumnezeu. Credința în acest Isus ne va conduce la înțelegerea lui Isus cel istoric. Răspunsul la a doua întrebare este că în ciuda unor dificultăți, există o cale acceptabilă de a începe cristologia cu lucrarea lui Cristos. Trebuie să fim conștienți că dacă vrem să construim o cristologie completă, trebuie să avem în vedere aspecte din ambele domenii ca să găsim răspunsuri la întrebările dintr-un anumit domeniu. În ceea ce privește încarnarea privită ca mit, sunt făcute adesea comparații cu alte religii, însă semnificația biblică la doctrina despre încarnare este diferită. Privitor la divinitatea lui Isus, sunt aduse o multitudine de argumente în favoarea ei: Isus Însuși și-a declarat proveniența, Pavel și Ioan și-au arătat credința în divinitatea Lui, dovezile învierii mărturisesc despre aceasta etc. Bineînțeles că de-a lungul istoriei au existat îndepărtări de la credința în divinitatea totală a lui Isus, însă Biserica a evaluat aceste concepții și a ajuns la concluzia că Isus este la fel de mult și într-un mod la fel de adevărat Dumnezeu ca Tatăl. El nu este o substanță diferită sau nici măcar o substanță similară; El este de aceeași substanță cu Tatăl. Dintr-un motiv sau altul subiectul umanității nu trezește aceleași controverse ca divinitatea Lui. În favoarea umanității lui Isus există nenumărate mărturii biblice. El s-a născut, și a trait, lucruri care mărturisesc despre umanitatea lui. De menționat că și în această privință au existat erezii. O altă problemă ridicată a fost nașterea lui Isus din fecioară, în favoarea căreia au existat, și există, dovezile biblice, dar și tradiția bisericii primare. Acest fapt ne arată, încă o data, că mântuirea lui Dumnezeu este în întregime un dar al harului, o mărturie a unicității lui Isus Mântuitorul și a puterii și suveranității lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Cristos este prezentată prin prisma funcțiilor pe care le are: relevatoare, de stăpânire și de reconciliere. După clarificarea a ceea ce a făcut/va face (ultima etapă a glorificării-revenirea) în cadrul acestor funcții, urmează accentuarea importanței ispășirii. Conștientizarea a ceea ce a însemnat ispășirea ne face să nu luam niciodată prea ușor mântuirea pe care o avem. Cu toate că ea este gratuită, ea este și costisitoare, întrucât a însemnat pentru Dumnezeu sacrificiul suprem. Privitor la dimensiunile ispășirii s-a încercat să se dea un răspuns. La întrebarea pentru cine a murit Isus există două păreri: în primul rând se crede că ispășirea este specifică (adică Isus a murit doar pentru cei ce vor crede, și astfel vor fi mântuiți), iar în al doilea rând sunt cei ce susțin că ispășirea este universală (adică El a murit pentru toți oamenii). Analizând această intrebare – dacă Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să moară pentru mântuirea tuturor persoanelor, sau pentru mântuirea celor pe care i-a ales El – se poate observa că este o întrebare la care răspunsul depinde de felul în care ințelegem noi ordinea logică a decretelor lui Dumnezeu. Astfel, dacă decizia lui Dumnezeu de a mântui pe cineva precede din punct de vedere logic decizia lui de a asigura mântuirea prin Hristos atunci ispășirea este limitată pentru cei aleși., iar dacă decizia lui de a asigura mântuirea prin Hristos precede din punct de vedere logic decizia lui Dumnezeu de a mântui pe cineva, atunci moartea lui Hristos a avut menirea să fie universală. Tot o întrebare este pentru ce a murit Isus? A murit dar ca să ne elibereze pe noi de păcate, de relele spiritual, sau a murit ca să ne scape și de boală? La această întrebare un răspuns ar fi că ispășirea contramandează toate efectele căderii, dar unele dintre beneficii nu se vor realiza decât la sfârșitul vremurilor.

Axiologie

Presupoziții teologice:

Pneumatologie

Doctrina despre Duhul Sfânt este la fel de importanta ca doctrina despre Tatăl și despre Fiul deoarece El este Cel ce aplică lucrarea răscumpărătoare creaturilor lui Dumnezeu făcând reală mântuirea. Duhul Sfânt este punctul în care Trinitatea devine reală pentru credincios și este importantă studierea Duhului Sfânt și pentru că noi trăim într-o perioadă în care lucrarea Duhului Sfânt este mai evidentă decât lucrarea celorlalți doi membri ai Trinității.

Datorită faptului că în Biblie evem o revelație mai puțin explicită despre Duhul Sfânt, decât cea cu privire la Tatăl sau la Fiu, studierea despre El este mai dificilă. Este dificil pentru că: nu avem discuții sistematice despre El, lipsește o imagistică concretă. Duhul este intangibil și dificil de observat. O problemă apărută în cadrul fixării despre Duhul Sânt se datorează modului de înțelegere a egalității celor trei persoane:Tatăl, Fiul și Duhul sfânt.

În perioada de început Duhul sfânt a fost văzut ca o forță inițiatoare și călăuzitoare, apoi ca o creatură, apoi a fost recunoscut ca fiind divin dar statutul său a rămas încă neelucidat, fiind recunoscut de-abia mai târziu ca fiind cosubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Chiar și printre creștini s-au ridicat grupuri care se opuneau doctrinei despre divinitatea deplină a Duhului Sfânt.

Calvin a insitat pe faptul că mărturia Duhului Sfânt este superioară rațiunii, ea este o lucrare lăuntrică ce cucerește mințile celor ce aud sau citesc Scriptura, producând convingerea sau siguranța că ea este Cuvântul lui Dumnezeu.

O înțelegere corectă despre Duhul Sfânt presupune a știi că:

Duhul este o persoană nu o forță nedeslușită

Fiind pe deplin divin trebuie să i se acorde aceeași cinste și respect ca și Tatălui și Fiului

Duhul Sfânt este una cu Tatăl și cu Fiul

Dumnezeu nu este departe de noi. El este aproape, atât de aproape încât în realitate intră în fiecare credincios.

Eclesiologie

Biserica este unul dintre puținele aspecte ale teologiei creștine care poate fi observată. Pentru multe persoane Biserica este singurul loc unde poate fi întâlnit creștinismul. Oamenii merg la biserică sau aparțin unei bisericii. Cu toate acestea există o considerabilă confuzie și răstălmăcire a conceptului de Biserică. Această confuzie se datorează faptului că s-a utilizat conceptul pentru mai multe domenii. S-a folosit în legătură cu: un edificiu arhitectural, un grup de credincioși, o denominațiune. O altă confuzie majoră este lipsa de înțelegerea a naturiide bază a Bisericii.

Biblia oferă câteva imagini biblice ale Bisericii. Ea este: poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt. Pentru a nu face confuzie în anumite privințe este nevoie a se clarifica anumite aspecte speciale. Relația dintre Biserică și Împărăție: Biserica nu este Impărăția; Împărăția crează Biserica; Biserica mărturisește despre Împărăție, este instrumentul și custodele Împărăției. De asemenea Biserica și Israelul: Biserica este diferită de națiunea Israel, Biserica este considerată Israelul spiritual.

Rolul pe care îl are Biserica este dat de: funcțiile sale (evanghelizarea, zidirea, închinarea și preocupări sociale), accentul pe Evanghelie și caracterul ei (disponibilitate pentru slujire și adaptabilitate).

Etică

Etica este o disciplină socio-umană, îndrumătoare și prescriptivă, bazată pe principiile deliberării și alegerii, vizând natura personalității și vieții, formarea caracterului, studiul moravurilor. Este o știință reflexiv-reactivă, critică, a comportamentului și a standardelor de orientare și reglementare a acestuia într-o stare de bine; filozofia morală ca mod de a trăi, cu relevanță în planul contiinței și al acțiunii guvernate de reguli, norme, principii, având o semnificativă funcție educațională, în scopul determinării și al autodeterminării omului de a face o fundamentală alegere, în temeiul rațiunii și al voinței bune, de partea devenirii sale ca ființare specific umană.

Etica se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să găsească răspunsuri la ce este bine, ce este rău, ce trebuie făcut sau cum trebuie acționat în anumite situații. Ea are in vedere atitudinea individului față de alți oameni, direct sau indirect afectați de acțiunile/alegerile acestuia. Orice hotărâre sau alegere trebuie luată ținând cont și de cei din jur astfel încât prin acestea să nu fie afectați alți oameni, semeni.

Conduita educatorilor este observată și copiată de elevii care sunt educați, de aceea este necesară o atitudine constructivă, o vorbire „curată”, acțiuni care să cultive în elevi un comportament plăcut din punct de vedere social.

Morală

Etica creștină ca moralitate a omului regenerat. Etica creștină cere renunțarea la sine, abandonarea vechii naturii, nașterea unui om nou și manifestarea unui caracter nou. Numai prin negare de sine în relație cu oamenii poate fi împlinită legea dragostei față de aproapele. Onorarea și promovarea semenului, promovarea întâietății acestuia, recunoașterea superiorității lui și aprecierea darurilor pe care le are, pot exista dorințe sincere în inima creștinului, numai atunci când acesta renunță la tendința natural de a se onora și înălța pe sine, la ambiția și dorința lui de întâietate. Pentru aceasta trebuie ca Duhul Sfânt să fie lăsat să le scoată cu blândețe din viața credinciosului.

Isus – idealul eticii creștine. O parte a fascinației lui Isus s-a datorat și vieții lui morale supranaturale. Numai în El istosria umană manifestă Gloria morală a divinului în viața umană. Perfecțiunea morală a lui Isus a dat eticii creștine una dintre cele mai nobile arme împotriva eticii speculative. Toate calitățile excepționale ale celor mai buni oameni pot fi văzute în Isus nediminuate și inepuizabile. Chiar și cei care ezită să facă afirmații religioase despre Isus, trbuie să recunosccă, în El un caracter fără seamăn. Noul Testament le cere credincioșilor să calce pe urmele Domnului Isus, și nu minimalizează deloc idea imitării Lui, dar o astfel de imitare trebuie să izvorască din credință. Ca si exemple a lui Hristos: El S-a confruntat cu ispita, dar cu a biruit-o, arată voia lui Dumnezeu în acțiune, a condamnat acea atitudine religioasă ce declară că Îl iubește pe Dumnezeu, dar ignoră omul, îmbracă fericirile cu propria Lui viață, a cultivat virtutea iertării, a răbdării, cinstirea părinților etc.

Valori

Pentru ca o lucrare de tineret să fie sănătoasă trebuie definite și luate în considerare valorile importante, din punctul de vedere a întregului grup.

Valorile sunt răspunsurile la întrebările cine, ce, unde, când, de ce și cum. Răspunsurile sunt: scopurile arată de ce este importantă lucrarea, grupul de tineri arată cine țintește lucrarea, programele arată cum încerci să comunici cu tinerii, procesul arată unde dorești să ajungi, planificarea valorilor arată ce este important pentru lucrarea ta iar puterea lui Dumnezeu determină când vor acea loc toate aceste lucruri.

Practica slujirii

Presupoziții educaționale:

Un aspect deosebit de important este ca învățătorul să nu piardă din vedere scopul lui Dumnezeu, fiind conștient de faptul că Acesta dorește schimbarea, transformarea să regenerarea sufletelor oamenilor și ajunge să trăiască și acționează potrivit acestui scop. Atunci când un lider/învățător/predicator recunoaște că mesajul își atinge scopul nu datorită abilităților mesagerului, ci datorită puterii Scripturii proclamate, doar atunci el poate să lase Duhul Sfânt să-l călăuzească în pregătirea mesajului, fără a încerca diferite manipulări spirituale.

De reținut că nu calitățile mesagerului, ci eficacitatea adevărurilor conținute în mesajul lui Dumnezeu transformă inimile și viețile oamenilor.

Relația învățător/învățăcel

În vederea stabilirii unei relații pentru ucenicizarea unui tânăru este important a se urma următorii pași: rugăciune (să fiu un om al rugăciunii, un apropiat a lui Dumnezeu), veghere (să fructific toate oportunitățile pentru a vesti Evanghelia/”a arunca sământa” și a câștiga încrederea), disponibilitate (să investeșc resursele mele: timp, răbdare, cunoștiință) și dăruire (să dăruieșc fără să primești chiar cu riscul respingerii).

Procesul de învățare uman

Dacă se dorește mult succesul lucrării de tineret, atunci trebuie ca cineva să investească, să creeze programe adecvate. Cu ajutorul programelor se urmărește evanghelizarea tinerilor, dar este de subliniat faptul că evanghelizarea nu este un program ci un proces. Prin acest proces o persoană prezintă modelul unei vieți transformate altei persoane, care are nevoie de harul lui Dumnezeu, singurul care poate realiza această transformare.

Noi prin programele noastre nu putem concura cu ceea ce oferă lumea, însă prin străduința noastră, putem colabora cu Dumnezeu, făcâmd tot ceea ce depinde de noi, asfel încât să ajungem să vedem cum El face imposibilul.

Pentru ca lucrarea cu tinerii să aibă o tendință ascendentă este important să se pună accent pe evanghelizare. Pornind de la o atitudine evanghelistică, continuând prin a încuraja tinerii să facă evanghelizare, la realizarea unor servicii de închinare la care tinerii să fie mândrii să-și aducă prietenii.

Coștientizând toți importanța evanghelizării, și creându-se o unitatate în această privință în grup, atunci se va lupta (tot grupul), oricât ar fi de greu să se continue cu această lucrare. Astfel, grupul vă crește, lucrarea se va întării și Dumnezeu va binecuvânta și resursele și persoanele implicate.

Pe lângă punctul foarte important al evanghelizării, avem și responsabilitatea de a crea relații și activități potrivite pentru a păstra tinerii în comunitate.programele cu tinerii din mulțime sunt o ușă deschisă pentru programele cu tinerii din comunitate. Cartea prezintă patru principii transferabile pentru atragerea și păstrarea tinerilor din mulțime, și anume: un mediu pozitiv, puțină distracție, participarea tinerilor și un mesaj clar.

În această lucrare trebuie creat un mediu în care tinerii să se simtă acceptați. Începând cu perioada adolescenței, continuând cu tinerețea, chiar și tinerețea târzie, aceștia sunt în postura de a nu fi înțeleși sau acceptați (ei sau ideile lor), de familiile lor, de societate, și uneori chiar și de biserică. La biserică, în grupul de tineret este bine să existe un mediu care să ofere siguranță, acceptare, înțelegere, cât și direcționarea ideilor și acțiunilor acestor tineri într-o direcție bună, biblică. Este bine ca să li se de-a posibilitatea să acționeze, să-și investească energia în ceva folositor, și pentru ei, și pentru biserică, comunitate, țară.

Pe lângă mediul pozitiv, care oferă siguranță, este bine să se aibă în vedere organizarea unor activități care să destindă, să creeze o atmosferă în care tinerii să aibă o atmosferă mai veselă, mai relaxată. Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a râde și nu trebuie să considerăm distracția un păcat, însă și prin aceasta noi trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu. Totuși, ținând cont că tinerii au foarte multă energie, este bine ca prin diferite activități, acțiuni, acestora să li se dea de lucru. Este un proverb „Când biserica nu le dă de lucru tinerilor, atunci le va da lumea” (parafrazarea mea). De ceea este foarte important să ne preocupe acest lucru. Tinerii sunt o forță de care suntem responsabili. Suntem chemați să folosim această forță pentru lucrarea și Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru ca tinerii să aplice mesajul Scripturii în viața lor este esențial ca acesta să le fie prezentat clar, concret și pe înțelesul lor. Această responsabilitate este a celor care predică tinerilor. Cuvântul Scripturii este Cel ce va pune viață în acești tineri. De aceea este deosebit de important ca această parte să nu fie neglijată sau făcută fară asumarea responsabilității liderului înaintea lui Dumnezeu.

Hrănirea spirituală a tinerilor bisericii reprezintă îndeplinirea scopului divin al comuniunii. A-i hrăni pe tineri, înseamnă ai ajuta cu perseverență să crească în relația lor cu Hristos, cu Dumnezeu. O abordare a tinerilor în vederea creșterii spirituale este crearea unor grupe mai mici. Acestea oferă niște valori prețioase, ca: autenticitatea liderilor (aceștia trebuie să fie transparenți, autentici, exemple), confidențialitatea (existența unui mediu sigur unde ei să poată fi sinceri, iar sentimentele lor, trairile lor, destainuirile lor să fie în siguranță), increderea (tinerii trebuie să fie siguri că pot avea încredere în ceilalți, și că pot pune întrebări mai dificile) și dragostea (această caracteristică începe prin respectarea celorlalți).

Formarea tinerilor dedicați este implinirea scopului divin al formării de ucenici. Este foarte important ca liderii să se preocupe asupra scopului de formare de ucenici. Acest lucru face ca lucrarea să aibă „substanță”, să se creeze oameni pe care poți conta. Însă este nevoie ca acești oameni să nu depindă de programe, creșterea lor spirituală să nu se datoreze doar programelor, ci ei trebuie invățați să învețe singuri (prin cercetare personală) să fie devotați lui Hristos. Formarea de ucenici nu are un tipar facut de un om, ci scopul lucratorilor trebuie să fie ca tinerii să-și implementeze în mintea lor faptul că ei trebuie să devină tot mai asemănători lui Hristos.

Încurajarea tinerilor din nucleul de bază reprezintă scopul divin al slujirii. Una dintre cele mai mari bucurii ale unui lucrător este participarea tinerilor la lucrare. Problema cea mai mare nu este să implici tinerii în lucrare, ci convingerea bisericii că aceștia pot face ceva în Trupul lui Hristos.

Câteva caracteristici ale programelor bune de tineret: acestea trebuie să acorde prioritate relațiilor, trebuie să aibă o sursă de idei (care vin din definirea clara a scopurilor), au nevoie de o forță nelegată de o personalitate anume, au nevoie de un sistem de supraveghere a tinerilor și de clarificarea scopului și a grupului țintă de tineri.

Este indicată folosirea vizuală pentru comunicarea tinerilor a planului de creștere spirituală. Schițând programele, care reprezintă locurile de odihnă, de pe drumul tinerilor spre casă, le arăți în mod logic și vizual care este drumul creșterii lor spirituale.

Curricula de învățare

Filosofia de învățare

După cum spune și proverbul „Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”, tot astfel un exemplu negativ va acoperi glasul lucrării sau învățăturii celei mai elocvente. Caracterul educatorului trebuie să convingă mai mult decât vorbele. Dacă atitudinea, caracterul conving atunci auditoriul este pregătit să asculte și vorbele.

Importanța exemplului personal a educatorului este foarte bine arătată și în Scriptură: Pavel spune creștinilor din Corint „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11:1). Pavel mărturisește despre sine că nu-i este rușine de modul cum a trăit, pentru că a trăit așa după cum a învățat de la Hristos, marele Educator, Învățător. De asemenea îndemnul pe care Pavel îl dă lui Timotei „… fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție” (1 Tim. 4:12) îl așează pe lider pe o scenă de unde poate fi observat și luat ca model.

Comportamentul, caracterul, atitudinea educatorului au un impact puternic asupra auditoriului, fie acesta format din copii sau adulți. Responsabilitatea unei conduite pe măsura învățăturilor îi revine în totalitate educatorului.

Presupoziții de conducere:

Caracterul personal

Un bun slujitor (Mat 20: 24-28, Marcu 10:41-45)

Hotărât, destoinic (Luca 9:57-10:24)

Treaz dpdv spiritual, vrednic de cinste,cumpătat, soțul unei singure soții, sănătos în credință, în dragoste, în răbdare (Tit 2:1-10)

Fără prihană, cu familia credincioasă, care-L cunoaște pe Dumnezeu și care trăiește după standardul Lui (Tit 1:5-16)

Să fie treaz în orice lucru, răbdător în necazuri, suferințe (2 Tim 4:1-8)

Să nu fie lacom de bani (Fapte 20:33, 1 Tim 3:3)

Perseverent în lucrarea Domnului (2 Tim 4:1-8)

Să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alții, să nu fie nici bețiv, nici bătăuș, nici doritor de câștig mârșav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani (1 Tim. 3:2,3)

Stilul de conducere

Conform acestor exemple, un adevărat conducător trebuie să asigure universalitatea creștină, să elimine orice influențe păgâne, să evidențieze și să traseze cu claritate învățăturile lui Hristos. Să facă să primeze aceste învățături în Biserică și de asemenea să contribuie la organizarea eficientă a activităților astfel încât aceasta se beneficieze de un tratament optim în vederea creșterii și maturizării ei.

Totodată, la fel ca și Pavel, conducătorul dintr-o biserică românească a secolului 21, trebuie să urmărească și să urmeze exemplul lui Hristos cu privire la lucrarea de slujire și anume cel al slujitorului care, fiind cel mai mare, le slujește și le este de folos celorlalți. Astfel, pe baza acestui model, liderul face echipă cu ceilalți lucrători și toți sunt numiți „împreună lucrători cu Dumnezeu”, sau chiar „frați” ai lui Isus și caută să continue și să împlinească misiunea de răspândire a Evangheliei.

Aptitudini de management

Liderul creștin este suficient de înțelept astfel încât să se înconjoare de oameni credincioși, pe care să se poată baza și care să aibă suficientă tărie și maturitate să-l susțină în lucrare. Orice susținere este binevenită, însă este realmente necesar ca cei implicați să contribuie la lucrare prin tot ceea ce au. Este necesară o atenție deosebită față de toți cei implicate pentru a împiedica apariția unor nevoi ce-ar putea să frâneze sau chiar să oprească lucrarea, ori apariția unor probleme ca re să conducă la deterioararea relațiilor în cadrul echipei și astfel să fie vorbită de rău Calea Domnului și Evanghelia. Tot pe acest fond, el trebuie să fie capabil să crească spiritual pe cei din echipa sa de misiune (și el să se dezvolte spiritual) astfel încât aceștia să poată fi următorii lideri ai altei echipe de misiune.

Fiecare dintre slujitorii implicați în lucrare să se evalueze personal, dar și între ei și folosindu-se de calitățile și aptitudinile existente în cadrul grupului să coopereze în cel mai potrivit și bun mod pentru vestirea Evangheliei și mântuirea oamenilor. Pentru aceasta ei trebuie să acționeze în diversitate și în unitate, să caute cele mai bune și eficiente soluții și să fie consacrați, toți, lui Hristos.