Analiza Tematică și Structurală a Discursului Mediatic Despre Participarea Armatei României la Operațiile Militare din Afganistan

ROMÂNIA NECLASIFICAT

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE Exemplar nr. 1 UNIVERSITATEA DE APARARE ,,CAROL I"

PROIECT

DE CERCETARE-DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ

TEMA: Analiza tematică și structurală a discursului mediatic despre participarea Armatei României la operațiile militare din  Afganistan

CONDUCĂTOR STIINTIFIC

Lect. univ.dr. Ruxandra BULUC

STUDENT

MOISE Vil

iunie 2014

BUCUREȘTI

Cuprins:

INTRODUCERE………………………………………..

PARTEA I

CAPITOLUL I .

Cadrul teoretic al analizei discursului………………

CAPITOLUL II.

Noțiuni fundamentale ale analizei discursului (limbă, vorbire, limbaj; act de limbaj, macroact de limbaj, cod de limbaj, competență, enunț, enunțare, text, opoziția scrisoral)………………….

CAPITOLUL III.

Tipologia discursului (discurs fondator și discursul prim, discursul raportat, discurs închis, discurs deschis, metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs, discurs specializat)……………

Legile discursului…………………………………….

CAPITOLUL IV.

Universul discursului (cîmpul discursiv, practica discursivă și memoria discursivă); universul intern al discursului (preconstruct, implicit, presupoziție, subînțeles, implicatură, inferență).

CAPITOLUL V.

“Actorii discursului” (subiectivitate și ethos; subiect vorbitor, locutor și emițător; cadru participativ, polifonie, rol și statut).

CAPITOLUL VI.

Tipuri de acțiuni discursive (interacțiune verbală; schimb, conversație)……………………………………………..

INTRODUCERE

Analiza tematică și structurală a discursului reprezintă o direcție nouă în științele comunicării. Termenul discurs se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înțelegere a limbajului și presupune relația acestuia cu parametri ai realității nonlingvistice. Din acest punct de vedere “discursul” este un domeniul al cercetării interdisciplinare (și nu doar al celei strict lingvistice).

“Orice discurs este o construcție colectivă”

E.A. SCHEGLOFF

Modelul teoretic al analizei tematice și structurale a discursului pe care îl prezint încearcă să ofere o sinteză a numeroaselor studii și cercetări dintr-un domeniu nou și extrem de dinamic al științelor comunicării. Realizarea unui model integrat al analizei tematice și structurale a discursului este dificilă, în special, datorită existenței fațetelor multiple ale domeniului, neunificării terminologice și lipsei compatibilității conceptuale.

Introducerea mea în analiza discursului își propune următoarele obiective:

– prezentarea principalelor puncte de vedere asupra termenilor “discurs” și “analiza tematică și structurală a discursului”

– o expunere metodică a principalelor concepte ale analizei tematice și structurale a discursului;

– analiza tematică și structurală unor tipuri de discurs.

CAPITOLUL I

CADRUL TEORETIC AL ANALIZEI TEMATICE ȘI STRUCTURALE A DISCURSULUI

Definiții:

1. Termenul discurs se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înțelegere a limbajului. Deoarece termenul “discurs” presupune relația limbajului cu parametri ai realității nonlingvistice face ca “discursul” să fie un

domeniul al cercetării interdisciplinare (și nu doar al celei strict lingvistice). În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemnează un domeniu generic.

2. Discurs reprezintă un termen complex care poate fi definit ca ansamblu de enunțuri ale unui emițător, care se referă la un subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxonă).

3. Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă "o enunțare ce presupune un locutor și un auditor, și intenția locutorului de a-l influența pe celălalt." (Benveniste).

4. Alte interpretări ale discursului vizează echivalența sa cu:

a) textul (în cadrul căruia perspectiva comunicațională și cea tematică coincid în general, cum ar fi, de exemplu, în cazul comunicării scrise);

b) un ansamblu de texte (conversație) care ilustrează o interacțiune între două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme și alcătuite fiecare din mai multe texte (deoarece fiecare replică a schimbului conversațional constituie o unitate comunicațională, și deci un text, în sine).

Analiza conceptelor fundamentale este utilă pentru definirea termenului “discurs” prin delimitări față de acestea. Astfel, termenul “discurs” intră într-o serie de opoziții în care ia valori semantice precise, astfel:

Opoziția discurs/frază

Fraza reprezintă un “enunț în structura căruia se cuprind cel puțin două propoziții”, având caracteristica autonomiei sintactice și de comunicare. Discursul reprezintă o unitate lingvistică constituită dintr-o succesiune de fraze.

Observație. Din această perspectivă a definiției, studiul discursului va fi numit de Harris (1952) “analiza discursului”, în timp ce alți cercetători consideră mai potrivită sintagma “gramatica discursului”.

Acestei ramuri de cercetare a discursului și a obiectului său de studiu îi sunt atribuite astăzi conceptele lingvistică textuală-text.

2. Opoziția discurs/enunț

Dincolo de caracterul său de unitate lingvistică (adică “enunț”), discursul reprezintă o unitate de comunicare legată de condiții de generare strict determinate (cu alte cuvinte reprezentând un gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic, discursul romanesc, discursul publicitar, discursul știrilor etc.).

Din această perspectivă, discurs și enunț au sensuri diferite: termenul enunț acoperă sfera conceptuală a “textului ca structurare în cadrul “limbii”; în timp ce discurs va desemna “studiul lingvistic al condițiilor de producere a acestui text”.

3. Opoziția discurs /limbă

Limba definită ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adică folosirii limbii într-un context specific, care poate restrânge aceste valori sau, la fel de bine, poate genera noi valori.

Această ultimă distincție este relevantă, în special, pentru domeniul lexicului. Astfel, neologia lexicală aparține domeniului discursului. Pe de altă parte, limba definită ca sistem folosit de membrii unei comunități lingvistice se opune discursului, considerat ca folosire a unei secvențe a acestui sistem.

Această utilizare secvențială a sistemului se poate referi la aspecte diverse cum ar fi:

– plasarea într-un anumit câmp discursiv (discurs comunist, discurs ecologist, discurs suprarealist, discurs postmodernist, discurs socialist4 etc.). M. Foucault (1969:153) face următoarea precizare:

”Se numește discurs un ansamblu de enunțuri care aparțin aceluiași mod de formare discursivă ”.

– apartenența la o tipologie discursivă (discurs jurnalistic/publicistic, discurs pedagogic, discurs românesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.);

– apartenența la o categorie specifică de locutori (discursul medicilor, discursul sociologilor, discursul mecanicilor etc.);

– privilegierea unei funcții a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv, discurs injonctiv etc.).

4. Opoziția discurs/text.

Discursul este adesea privit ca un ansamblu format dintr-un text și contextul său .

Concluzii:

“Conceptul de discurs trimite deci la o entitate mai largă, aceea de formațiune discursivă activă în text, entitate care nu poate fi înțeleasă decât ținând cont de parametri de natură socială”.

Discursul ar fi un “…sistem de operațiuni subiacente, aplicate conținutului și contextului, în cadrul unei formațiuni discursive determinate și conducând la un ansamblu organizat de unități lingvistice care constituie un text; la acest nivel, orientat cu necesitate spre exterior, vorbim despre discurs”.

“Limbajul este în primul rând și înainte de toate o activitate discursivă, legată strîns de activitatea umană pentru care constituie în același timp reflexul și instrumentul principal.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

În mod fundamental, prin istoria lor, prin inserția lor socială și prin instrumentele pe care le folosesc, activitățile umane definesc și delimitează contexte diferite, la care se articulează discursuri sau texte.

Categoriilor de contexte le corespund tipuri de texte (sau genuri de discurs), care se caracterizează printr-o organizare specifică de unități lingvistice.

Relațiile de interdependență dintre domeniul textual și domeniul contextual trebuie să fie analizate în termeni de operații de limbaj, acestea din urmă constituind – de drept- un subansamblu de operații psihologice construite de Umanitate ” J-P.Bronckart.

Activitatea de limbaj este “o superactivitate motivată de nevoile de comunicare-reprezentare și articulată la alte forme de activitate (non verbală) în care își au originea aceste motive.”

Activitatea de limbaj se desfășoară în zone de cooperare socială determinate (“loc social”) și ia forma de acțiuni de limbaj, adică de ansambluri de conduite verbale orientate spre scopuri comunicative determinate/specifice.

Fiecare acțiune de limbaj se realizează sub forma unuia sau mai multor discursuri definite prin modul lor de ancorare socio-enunțiativ.

Astfel, aceeași acțiune definită prin scopul său poate să se traducă în formațiuni discursive diferite: ele constituie produsul socio-istoric-cultural al unui grup dar constituie și obiecte verbale concrete, adică texte.

După ce am trecut în revistă principalele valori semantice ale termenului discurs, propun câteva definiții pentru disciplina ce are ca obiect de studiu discursul.

ANALIZA DISCURSULUI

Ca și termenul discurs, “analiza discursului ” cunoaște mai multe sensuri, nu întotdeauna precise sau delimitate clar.

1. Accepțiunea cea mai largă privește “analiza discursului drept “analiză a uzului limbii” (Brown și Yule) sau “Studiul uzajului real al limbajului de către locutori reali în situații reale” (Van Dijk).

2. Dintr-o perspectivă larg împărtășită în spațiul anglo-saxon, analiza discursului este echivalentă cu analiza conversațională, iar discursul este considerat ca activitate interacțională prin excelență.

Aceste definiții vagi fac dificilă precizarea trăsăturilor prin care analiza discursului se deosebește de alte discipline care au ca obiect de studiu discursul.

3.Analiza discursului privită ca ” …disciplina care, în loc să procedeze la o analiză lingvistică a textului sau la o analiză sociologică ori psihologică a “contextului” său, vizează articularea enunțării sale (a textului, n.n.) la un anumit loc social” încearcă să rezolve problematica genurilor discursului, fie că este vorba de apartenența acestora la anumite câmpuri discursive (politic, științific etc.), fie de relația funcțională în spațiul social (instituții, organizații etc.).

Acest tip de analiză armonizează perpectivele mai multor discipline încercând să ofere o imagine integratoare asupra discursului. Această imagine se formează dintr-un ansamblu de fațete care corespund punctelor de vedere specifice fiecărei discipline fără însă a se identifica cu acestea.

În funcție de perspectiva adoptată se poate aprecia caracterul multi-, inter-, și, mai ales transdisciplinar al analizei discursului.

Astfel analiza discursului integrează fațete diverse, de la retorică (argumentare, figuri etc.) la analiza conversațională (dialog, strategii etc.), de la sociolingvistică (diversități și comunități lingvistice) la psiholingvistică (utilizarea codului lingvistic).

Orice disciplină, pentru a-și susține statutul legitim, trebuie să-și afirme identitatea, trăsăturile care o disting de alte discipline. Circumscrierea delimitării în triada obiect de studiu-metode de studiu- terminologie specifică este completată de probleme legate de filiație și de ceea ce se poate numi opțiune strategică sau (căutarea unui) ideal.

Se poate considera că analiza discursului, așa cum se prezintă ea astăzi, a fost pregătită de trei tendințe importante ale anilor 60:

– lingvistica textual;

– etnografia comunicării;

– școala franceză de analiză a discursului.

Idealul analizei discursului poate fi rezumat la:

– studierea producției verbale în ansamblul ei;

– analiza tuturor enunțurilor în situații de comunicare specifice (spre deosebire de studiul limbii în afara contextului).

Acceptând că discursul reprezintă o unitate transfrastică, orientată, (inter)activă. Atunci corpusul pe care se face analiza discursului este o noțiune deschisă care poate îngloba unități diverse de la conversații amicale până la tratate științifice, inclusiv lucrări de analiză a analizei discursului.

În fața dificultății imense de delimitare cantitativă a acestui câmp de investigație se pune în primul rând problema definirii conceptului analiză de discurs.

Cercetătorii au propus mai multe formule metalingvistice, care ar putea fi circumscrise tipologiei următoare:

1. Definiții explicite extrem de cuprinzătoare, vagi, Dijk:

– “studiul enunțurilor efective în situații efective”.

2. Definiții exclusive, cum ar fi cele date de școala americană pentru care discursul este în relație de sinonimie cu interacțiunea orală (ceea ce conduce inevitabil la echivalarea analizei discursului cu analiza conversațională).

3. Discursul este un obiect de studiu pe care și-l dispută un ansamblu de discipline cu identitate puternică, precum analiza conversațională, sociolingvistica, retorica argumentativă, analiza lingvistică etc. Aceste discipline constituie fațete de abordare specifică a discursului.

4. Refuzul definiției poate reprezenta o reacție de apărare la imposibilitatea circumscrierii noționale a imensității și diversității faptelor de analizat.

Refuzul unei definiții poate fi suplinit însă și de o explicație: analiza discursului este suma tuturor practicilor analitice care prezintă interes într-un anumit spațiu și la un anumit moment.

D. Maingueneau propune următoarea definiție: “analiza discursului reprezintă analiza articulării textului și a locului social în care acesta se produce.”

Textul reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii textuale; în timp ce discipline ca sociologia sau etnologia studiază locul social.

Analiza discursului se va situa deci într-o poziție transdisciplinară în care va încerca să armonizeze diverse perspective.

Textul și locul social sunt precum părțile recto și verso ale unei foi de hârtie: discursul va reprezenta deci un text, un loc social și un mod de enunțare care le articulează. Această definiție se opune definiției analizei discursului în cadrul sociolingvisticii care se interesează, în primul rând, de varietatea lingvistică prezentă în cadrul unei societăți.

Definiția este diferită și de perspectiva analizei conversaționale care studiază modul de cooperare și regulile de conversație determinate de norme culturale chiar în interiorul aceleiași limbi.

Sociolingvistica și analiza conversațională au privilegiat anumite accente antropologice și psihologice pentru a sublinia astfel faptul că discursul nu poate fi redus la statutul de obiect de studiu în proprietatea exclusivă a unei discipline.

Analiza discursului este studiul acestui “de ce”; limbajul este utilizat “într-un anume mod”, într-o anumită situație de comunicare. Genul de discurs va depinde deci de instituția discursivă, iar dimensiunea instituțională a “vorbirii” va defini scopul său.

Concluzii:

Analiza discursului nu reprezintă o disciplină omogenă.

Privind discursul, analiza discursului este ea însăși un discurs prin definiție, determinată de parametri spațiali și temporali. Acești parametri explică diversitatea curentelor care traversează câmpul de cunoaștere a discursului. În acest vast câmp problematic se intersectează tradiții culturale și științifice diferite: tradiția europeană marcată de tendințe puternic raționaliste și cea americană mai empirică și mozaicată.

ANALIZA DISCURSULUI – DOMENIU MULTI- ȘI INTERDISCIPLINAR

Analiza discursului este o intersecție a disciplinelor umaniste: psihanaliză, antropologie, sociologie, istorie, psihologie socială și cognitivă etc. Aceste discipline își produc propriul discurs, ele au simultan o funcție critică și auxiliară în analiza discursului.

Se remarcă, de asemenea, manifestarea unor tendințe clare care atestă:

– preferințe, materializate în existența unor școli specializate, pentru studierea anumitor corpusuri, cum ar fi discursul politic, discursul mass media etc. Acest fenomen nu este fără consecințe: studierea aceluiași corpus imprimă tendința spre dezechilibru: discursul publicitar este mult mai atractiv decât cel filozofic (din perspectiva vizibilității instituționale și a mobilizării resurselor materiale și umane).

– formularea explicită a unor aplicații care pot fi extrem de diverse, de la creația publicitară la rezolvarea unor patologii (surzenia) sau la discursul feminist. Se remarcă, de asemenea, dezvoltarea unei analize critice a discursului (eng. Critical Discourse Analysis), cum ar fi, de ex., discursul antirasist, antisexist etc.

– revendicarea instituțională din partea sociologilor, psihologilor etc. care face să apese asupra textului o amenințare de dizolvare pe seama științelor limbajului. Astfel analiza de conținut și analiza discursului au scopuri diferite:

– analiza de conținut (practicată de sociologi pentru care discursul este înainte de toate o sursă de informație iar din orice text trebuie extrase informații);

– analiza discursului își propune să înțeleagă funcționarea discursului, ca instituție discursivă.

Pe de altă parte, nici disciplinele limbajului, lingvistica enunțării, analiza discursului etc. nu sunt scutite de rivalitate în ceea ce privește afirmarea importanței în cadrul studiului analizei discursului.

ȘCOALA FRANCEZĂ DE ANALIZĂ A DISCURSULUI

O importanță deosebită în promovarea studiilor despre analiza discursului o are Școala franceză ale cărei caracteristici ar putea fi sintetizate astfel:

– Școala franceză apare în anii ‘60 și se caracterizează printr-un discurs critic. Astfel, afirmația potrivit căreia “ideologia și inconștientul locuiesc incognito în limbaj și că trebuie să fie înlăturate (de acolo,n.n.)“ era un reflex al alienării într-o epocă dominată de ideologia burgheză.

Maniera de abordare a Școlii franceze se poate caracteriza prin:

Un interes mai mare pentru discursurile marcate de “constrângeri” din partea unor norme, față de interacțiunile orale spontane. Acest interes pentru “rutine” cum ar fi, de ex., jurnalul tv etc. reprezintă fixarea ca obiect de studiu a unui corpus de discursuri care au în comun realizarea după modele. Aceste modele se caracterizează printr-un grad mare de stabilitate și se supun unor constrângeri puternice chiar dacă au o dinamică proprie, o tendință spre schimbare, spre evoluție etc.

2. Insistența pe materialitatea lingvistică

Analiza discursului nu poate să nu se sprijine pe lingvistică. Dacă analiza discursului se interesează de funcționarea unui semn o face mai ales pentru a căuta o legătură cu substanța sa lingvistică.

Interesul pentru teoriile de enunțare lingvistică.

Teoriile care privesc enunțarea lingvistică reprezintă un curent pragmatic, dar o pragmatic mai puțin fondată pe teoriile lingvistice. De fapt, este vorba despre trecerea de la analiza lingvistică la folosirea propriu-zisă a limbii.

4. Introducerea unor termeni-martor în analiză, cum ar fi arhiva:

a) termen-martor al concepției lui M. Foucault (care desemnează prin arhivă un tip de “analiză arheologică” al cărei domeniu de interes s-ar plasa “între limbă, care definește sistemul de construcție al frazelor posibile și corpus, care primește pasiv vorbele

pronunțate”. Astfel, “arhiva” definește un nivel particular: cel al unei practici care face să apară o multitudine de enunțuri ca tot atâtea evenimente regulate, ca tot atâtea lucruri oferite prelucrării și manipulării”.

b) Pentru Pêcheux termenul marchează opoziția dintre corpusurile experimentale (care sunt produse de locutori în situații experimentale, de test) și corpusul de arhivă (care cuprinde enunțurile păstrate, cele care fac obiectul analizei istoricilor).

c) Pentru D. Maingueneau “arhiva” este termenul care poate înlocui sintagma “formațiune discursivă”. Această înlocuire ar avea ca obiectiv:

– a delimita tipurile de corpusuri, adică enunțuri aparținând unei aceleiași poziționări socioistorice;

– a sublinia prin etimologie că aceste corpusuri sunt inseparabile de o memorie și de instituțiile care le conferă autoritate în același timp afirmându-și legitimitatea prin ele.

Tendința franceză în analiza discursului nu este legată de un spațiu geografic delimitat, Franța; ea este un mozaic, un conglomerat și reprezintă nu o doctrină, ci, mai ales, un anume “aer de familie” specific cercetărilor.

Cele mai importante direcții de cercetare care se intersectează în cadrul analizei discursului vor fi prezentate dintr-o perspectivă tipologică și istorică.

RETORICA

Retorica rediviva ocupă un loc central în studiul procesului de comunicare. Retorica generală se va axa pe studiul discursivității în contexte și situații diverse: “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relațiile se fac și se desfac prin exces sau lipsa retoricii”.

Unii autori consideră performanța în activitatea discursivă ca:

1) intenționalitate, direcționare spre act;

2) analiză a mecanismelor performanței cognitive pentru optimizarea comunicării.

Performanța în activitatea discursivă ar presupune deci, intersectarea, integrarea într-un ansamblu echilibrat al fațetelor următoare:

– retorică argumentativă;

– retorică metafizică: “influențarea interlocutorului se realizează prin intermediul fascinației ideii…”;

– retorică textualistă: “modalitatea construcției discursive”;

– retorică poetică cu accent pe studiul mijloacelor stilistice;

– retorica aplicată la diferite domenii ale cunoașterii umane (filozofie, politică, educație, religie, ecologie, justiție etc.);

– retorici speciale pe genuri discursive: retorica discursului politic, retorica propagandei, retorica demagogică etc.

Analiza discursului se va sprijini, de asemenea, pe disciplina, al cărei obiect de studiu îl constituie limba, privită nu ca ansamblu de semne, ci ca (inter)acțiune comunicativă – pragmatica.

PRAGMATICA

Pragmatica este o lingvistică a uzului și reprezintă un termen cu multiple sensuri intedisciplinare.

1. Pragmatica se referă la o parte componentă a limbii, alături de componenta semantică și de componenta sintactică. Această componentă pragmatică aparține schemei tripartite propuse de filozoful american Ch. Morris, care distingea trei domenii în înțelegerea oricărui limbaj, formal sau natural:

– sintaxa care privește relațiile semnelor cu alte semne;

– semantica care se referă la relațiile semnelor cu realitatea;

– pragmatica care se interesează de relațiile semnelor cu utilizatorii acestora, de folosirea lor și de efectele produse.

În această accepțiune restrânsă, pragmatica desemnează disciplina sau disciplinele care se ocupă cu studiul componentei pragmatice a limbajului.

2. Pragmatica este specifică și unei anumite concepții asupra limbajului, și, mai general, asupra comunicării, care se opune celei structuraliste.În această calitate, pragmatica se regăsește în ansamblul științelor umane; ea desemnează mai puțin o teorie particulară cât o

intersecție a diverselor curente care își împart un anumit număr de idei-forță. Acestea ar fi:

– “semiotica” lui C.S. Peirce;

– “teoria actelor de vorbire”, inițiată de filozoful englez Austin, dezvoltată de J. R. Searle pe dimensiunea “ilocuționară” a limbajului, asupra a ceea ce se face prin vorbire;

– studiul inferențelor pe care le realizează participanții la o interacțiune verbal (Grice), Sperber și Wilson;

– studiile asupra enunțării lingvistice, care s-au dezvoltat în Europa prin contribuțiile lui Bally, Jakobson, Benvensite, Culioli ș.a.

– studiile asupra argumentării;

– cercetările asupra interacțiunii verbale;

– anumite teorii asupra comunicării, cum ar fi cele ale Școlii de la Palo Alto etc.

Concluzii:

Aceste concepții asupra limbajului subordonate pragmaticii încearcă, într-un anume sens, să înlocuiască retorica tradițională și să rafineze anumite direcții ale acesteia cum ar fi:

– evidențierea caracterului activ al limbajului, a reflexivității sale fundamentale (faptul că acesta se referă la lume arătându-și propria activitate enunțiativă);

– punerea în prim plan a forței semnelor, a caracterului interactiv al limbajului, raportul său continuu cu un cadru care permite interpretarea enunțurilor;

– dimensiunea normată a limbajului (activitatea de vorbire este dirijată de o structură de adâncime de drepturi și obligații)

ANALIZA CONVERSAȚIONALĂ

Conversația reprezintă un prototip al interacțiunii verbale ale cărei forme sunt foarte diferite în funcție de loc, timp, parteneri sau scop. De unde și polisemia termenului “conversație”.

Conversația prin caracterul său imediat, familiar face dificilă abordarea sa științifică de la distanță, în condiții de laborator.

Conversația devine obiect de studiu în anii ‘60 în SUA printr-o abordare descriptivă din perspectivă etno-sociologică.

J.J. Gumperz consideră că “a vorbi înseamnă a interacționa”; ne aflăm întodeauna în fața unui număr de participanți legați într-o rețea de influențe reciproce; în conversație îi schimbi pe alții și te schimbi pe tine însuți sub acțiunea celorlalți. Această abordare se opune concepției “monologale” a comunicării și celei a analizei discursului, deosebindu-se în același timp de lingvistica enunțării, de teoria actelor de limbaj.

Evidențierea relației de determinare reciprocă în care se unesc fazele de emitere și receptare. Abordarea interacțională se opune viziunii unilaterale sau lineare a comunicării având ca izvor de inspirație comunicarea telegrafică. Ea dă prioritate studiului formelor

dialogale ale producției discursive.

Competența comunicativă, concept elaborat de D. H. Hymes, vede codul lingvistic drept un ansamblu de virtualități atât de “decorporalizate” încât nu prind viață decât în interacțiune. Resursele comunicative nu se reduc la un corpus lingvistic; ele cuprind unități verbale și nonverbale, gestionarea și construirea conversației (rândul la cuvânt, reluări, punctări, deschidere, închidere, marcatori, modalizatori etc.) și, ceea ce este cel mai important, realizarea unor relații interpersonale.

Dimensiunea relațională este esențială în analiza conversației, după cum o dovedește și importanța politeții. Concepția informațională asupra conversației este restrictivă conversația este un loc unde se construiesc atât relațiile interpersonale, cât și identitatea socială, care modelează conflictele și consensul, egalitatea sau ierarhiile etc.

Analiza conversațională reprezintă un domeniu de mare interes pentru analiza discursului.

Domeniul de studiu al analizei conversaționale depășește adesea conversația în sens strict. Unii cercetători consideră că ar fi mai potrivit să se vorbească despre analiza interacțiunilor verbale.

Cele două direcții principale de cercetare ale analizei conversaționale sunt:

studiul relațiilor dintre constituenții lingvistici ai interacțiunii care se află la diferite niveluri într-o organizare ierarhică:

– unități elementare: acte de limbaj;

– intervenție;

– schimb;

– ansamblul interacțiunilor.

2. studiul relațiilor care se stabilesc între participanți în cursul interacțiunii (incluzând aspect ca agresivitatea, gradul de intimitate etc.). Problemele de interes sunt cele care țin de înscrierea la cuvânt, problematica imaginii /eng. face colocutorilor etc.

În sens larg, analiza conversațională studiază interacțiunile comunicaționale la nivel verbal, paraverbal și chiar non verbal.

Studiu prin excelență multi- și interdisciplinar, analiza conversațională încearcă o sinteză între:

– lingvistică;

– sociologie (etnometodologia, Garfinkel)

– abordări preponderent psihologice (Școala de la Palo Alto- Watzlawick).

ȘCOALA DE LA PALO ALTO

Este reprezentată de grupul de cercetători care în anii 1950-1960 au dezvoltat în SUA “pragmatica (în domeniul) comunicării umane” și au influențat semnificativ evoluția analizei discursului.

Prin analiza unor paradoxuri care însoțesc comunicarea, studiul lor s-a concentrat pe “cum indivizii pot să ajungă să întrețină raporturi delirante, precum și diferitele viziuni asupra lumii care rezultă din acestea” (Watzlawick). Pe lângă Bateson, Watzlawick și Jackson, “noua comunicare” include cercetători ca Goffman sau Birdwhistell (interesat în special de studiul gestualității-kines/tică) și Hall (preocupat de proxemică – studiul percepției și al folosirii spațiului de către om).

Watzlawick introduce noțiunea de “noua comunicare” care schimbă perspectiva clasică asupra comunicării. Comunicarea nu mai este o alternanță de emitere-recepție ci: “un system cu multiple canale la care actorul social participă în fiecare secundă, fie că vrea, fie că nu; prin gesturile sale, prin privirea sa, prin tăcerea sa, și chiar și prin absența sa. În calitatea sa de membru al unei anumite culturi, el face parte din comunicare, așa cum muzicianul face parte din orchestră. Dar în această mare orchestră culturală, nu este nici dirijor, nici partitură. Fiecare cântă “acordându-se” cu celălalt ”.

ETNOGRAFIA COMUNICĂRII

Reprezintă un curent apărut în cadrul cercetării antropologice americane, care a avut o mare influență asupra analizei discursului.

Etnografia comunicării a pus accent pe eterogenitatea comunităților lingvistice, pe diversitatea extremă a codurilor care modelează identitatea partenerilor în interacțiunile verbale.

Gumperz și Hymes abandonează calea tradițională de studiere a structurii limbii și își îndreaptă cercetările spre observarea și descrierea cu precizie a mulțimii de “evenimente de comunicare” surprinse în contextul lor natural.

“Vorbirea” este considerată un sistem cultural, o activitate determinată de norme implicite în cadrul căreia nu se pot separa de o manieră netă socialul și verbalul.

Hymes a propus un model practic numit “speaking” în cadrul căruia să se studieze funcțiile limbajului în acte concrete de comunicare la nivelul componentelor: participanți, scopuri, norme etc.

Chiar dacă nu și-a atins idealul de realizare a unei comparații sistematice a funcționării vorbirii în cadrul unei diversități de comunități, marele merit al etnografiei comunicării a fost orientarea spre aplicații în domeniul pedagogiei și, mai ales, al comunicării interetnice.

ETNOMETODOLOGIA

Acest curent sociologic a avut o contribuție importantă la dezvoltarea analizei conversaționale. Etnometodologia a apărut în SUA ca direcție de cercetare care are ca obiect implicitul social (dobândit) (Garfinkel).

Scopul cercetării îl constituie metodele care permit actorilor sociali să stăpânească actele de comunicare în viața de zi cu zi.

Etnometodologia se bazează pe “interacționismul simbolic” (Universitatea din Chicago, 1920-1930) al cărui reprezentant strălucit a fost G.H. Mead.

În perspectiva lui Mead schimburile verbale cu celălalt sunt locul unde se formează simultan subiectul și ordinea social, concepțiile comune ale societății nu trebuie considerate ca idei false ci trebuie tratate ca moduri de organizare a experienței sociale, drept cunoștințe.

Pentru a înțelege comportamentele actorilor sociali și reprezentările lor despre lume trebuie ca perspectiva să-i plaseze în interiorul situațiilor în care sunt angajați și să ia în calcul proiectele lor de făurire a universului cotidian. Și cercetările lui Goffman au contribuit la dezvoltarea etnometodologiei, concepția sa se bazează pe faptul că partenerii unei interacțiuni verbale sunt prinși într-un fel de dramaturgie, că viața de zi cu zi este o permanentă punere în scenă aflată într-un echilibru determinat de raporturile între forțe instabile.

Modelul este structurat astfel:

– fiecare individ este preocupat în mod constant să-și definească identitatea astfel încât să se facă recunoscut ca membru legitm al societății;

– normele care determină comportamentele sunt încontinuu reactualizate de către chiar aceste comportamente, astfel încât asistăm la o reconstrucție interactivă neîntreruptă a ordinii sociale.

LEXICOMETRIA

Disciplină auxiliară a analizei discursului “lexicometria” își propune să caracterizeze o formațiune discursivă prin raportare la alte formațiuni discursive care aparțin aceluiași camp discursiv prin realizarea unei rețele cuantificabile (informatizate) de relații semnificative între unitățile sale.

Abordarea este comparativă iar rezultatul calculului este destinat să facă obiectul unei interpretări care plasează ideologic locutorii unui enunț.

Acest tip de cercetare a fost sistematizat pentru spațiul francez de Laboratorul de lexicologie politică de la Școala Normală Superioară de la Saint-Cloud, devenită mai târziu echipa “Lexicometrie și texte politice”, care, după 1960, a dezvoltat programe (software) complexe, pe lângă tradiționala statistică lexicală “în afara contextului” se studiază cuvintele în contexte, prin intermediul co-ocurențelor unui termen ales ca reper, ceea ce conduce la un studiu al

frazeologiei. Frazeologia reprezintă un termen-umbrelă sub care se plasează un ansamblu vast de combinații mai mult sau mai puțin fixe, principala caracteristică a acestor unități este tendința de pierdere a independenței lexicale, și, ca o consecință, capacitatea lor de a fi

memorizate în bloc.

Aceste combinații pot fi:

1) integrate în limbă: proverbe, sintagme: putere de cumpărare, linie de apărare, mașină de spălat etc.

2) specifice unui individ, unui tip de discurs, unei formațiuni discursive (revoluție națională, luptă de clasă etc.) Acest fenomen este accentuat în mod special de mass media: atentat la drepturile omului, a aduce o lovitură dură procesului de pace în…

Lexicometria este pregătită să repereze unitățile frazeologice, adică acele “segmente repetate”, asocierile de cuvinte cele mai frecvente într-o formațiune discursivă. Fixarea/înghețarea permite dezghețarea care “își propune să facă să țâșnească, parțial sau

integral, sensul de origine al elementelor”. Lexicometria se poate sprijini și pe analizatori sintactici pentru a pune în evidență relațiile

dintre vocabular, sintaxă și enunțare.

METODA TERMENILOR-CHEIE

Metodă de analiză a corpusului, impusă de lucrările Școlii franceze de analiză a discursului, s-a inspirat din cercetările lingvistului american Harris.

Metoda constă în a selecționa a priori câteva cuvinte-cheie, considerate a fi representative pentru o formațiune discursivă, iar apoi a construi un corpus cu toate unitățile lingvistice în care apar aceste cuvinte.

Metoda se bazează pe o serie de procedee destinate reducerii diversității sintactice. Confruntarea termenilor-cheie cu vecinătățile se face comparativ, de ex., se studiază aceleași cuvinte în discursuri de același tip. Această metodă se bazează pe postulatul potrivit căruia cuvintele își schimbă valoarea în funcție de formațiunile discursive în care apar și că se poate condensa ideologia unei formațiuni discursive în enunțurile (fraze de bază) în care se află termenii-cheie.

Această metodă, deși utilă, este adesea criticată deoarece subestimează dimensiunea intrinsecă de natură textuală și enunțiativă a discursivității și reduce sensul la conținuturi doctrinale. De altfel, termenii cheie sunt selectați în funcție de o cunoaștere care este exterioară discursului, ceea ce pune problema unei circularități imposibil de evitat.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI FUNDAMENTALE ÎN ANALIZA DISCURSULUI

În acest capitol îmi propun o expunere metodică a noțiunilor fundamentale pentru analiza discursului. Acestea vor viza limba și trăsăturile caracteristice ale ansamblului text-discurs.

În primul rând voi face o prezentare a principalelor probleme ce țin de importanța limbii în cadrul discursului.

A. LIMBĂ, VORBIRE, LIMBAJ; ACT DE LIMBAJ; MACROACT DE LIMBAJ;COD DE LIMBAJ; COMPETENȚĂ

Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limbă” mă interesează cel ce desemnează un ansamblu de sisteme legate unele de altele; aceste sisteme sunt formate din unități cum ar fi sunetele, fonemele, morfemele, lexemele, cuvintele.

Limba intervine ca “mediator între două zone amorfe: pe de o parte, expresia sonoră și, pe de altă parte, conținutul noțional. De aceea, limba este considerată o formă și nu o substanță, o convenție adoptată de o comunitate umană în care funcționează ca sistem de semne și ca instituție socială”. Limba reprezintă nivelul istoric al limbajului (E. Coșeriu).

Din această perspectivă, limbajul reprezintă “instituția limbii, ca instituție social comună tuturor subiecților care o vorbesc, și a discursului, ca realizare individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete.”

Spre deosebire de limbă, vorbirea are un caracter individual și variabil, iar pentru unii lingviști (Saussure) vorbirea este echivalentă cu discursul. Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce și înțelege un număr nelimitat de fraze diferite se numește competență (Chomski). Acestei competențe gramaticale i se adaugă o competență pragmatică axată pe regulile ce permit unui subiect să interpreteze un enunț prin raportare le un context particular. Acestei competențe pragmatice i se subordonează legile discursului. Etnografia comunicării a introdus noțiunea de competență a comunicării sau competență comunicativă: pentru a putea vorbi trebuie de asemenea să știi să folosești limba într-o manieră adecvată într-un mare număr de situații diferite (Hymes). Se apreciază că această competență comunicativă are un caracter implicit, ea se capătă în și prin interacțiuni.

Competență comunicativă subsumează un set de reguli referitoare la diverse aspecte cum ar fi:

– a ști să gestionezi problemele legate de “accesul la cuvânt”;

– a ști despre ce să vorbești într-o anumită situație;

– a ști să realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale coemițătorului;

– a ști să menajezi imaginea celuilalt;

– a ști să stăpânești comportamentele cerute de genurile de discurs abordate.

Este caracteristic acestei competențe comunicative faptul de a se modifica continuu, în urma experienței acumulate.

De altfel, un individ dispune de competențe comunicative diverse atunci când se află în interacțiune cu reprezentanți ai unor comunități diferite.

Temenul competență discursivă este folosit pentru a desemna aptitudinea pe care trebuie să o aibă un subiect pentru a produce enunțuri adecvate unei formări discursive determinate (de ex., aptitudinea unui emițător comunist de a produce enunțuri comuniste). Această competență este fundamental interdiscursivă: a enunța în interiorul unei formațiuni discursive înseamnă, de asemenea, a ști cum să te poziționezi în raport cu alte formațiuni discursive concurente (vezi, mai jos, interdiscurs). În vorbire se poate pune în evidență modul în care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a comunica, iar mecanismul de trecere al limbii în vorbire este numit actualizare (Ch.Bally).

Limba și vorbirea au fost atribuite de E. Vasiliu categoriilor general și particular iar E. Coșeriu consideră că între sistem și vorbire se situează norma.

Prin definiție, folosirea unei limbi în cadrul unui discurs este considerată doar din perspective în care acesta trebuie să fie enunțat (norma lingvistică). Limbile naturale au calitatea de cod deoarece servesc la elaborarea și fixarea formelor de cunoaștere și utilizează ansamblul semnelor lingvistice, încadrate într-o schemă de comunicare. Codul de limbaj nu se elaborează doar într-o limbă considerată omogenă, ci se află într-un raport dinamic cu alte limbi (vii sau moarte) sau cu diversitatea uneia și aceleiași limbi (dialecte, nivele ale limbii, discurs specializat etc.).

Actul de limbaj reprezintă utilizarea limbii în situații concrete de comunicare. După Austin, orice act de limbaj este alcătuit din trei componente: locuționar, ilocuționar, perlocuționar.

Actul locuționar este cel prin care se realizează transmiterea unor anumite semnificații lexicale și gramaticale prin rostirea unui enunț.

Actul ilocuționar constă în exprimarea unei anumite intenții comunicative.

Actul perlocuționar conține intenția de realizare a unui efect asupra interlocutorului (cum ar fi verbe ca a convinge, a flata, a consola, a liniști etc.). Genurile de discurs pot fi considerate ca macro-acte de limbaj care integrează acte de limbaj elementare (a întreba, a promite etc…) Valoarea lor ilocuționară este supusă realizării unui anumit număr de condiții de reușită specifice care privesc în special, rolurile participanților, locul și momentul, canalul etc. Un act de comunicare verbală poate fi caracterizat prin existența a două niveluri: situațional și comunicațional.

Nivelul situațional sunt determinate condițiile contractului de

vorbire corespunzător genului de discurs, cum ar fi:

– finalitatea actului de limbaj;

– identitatea partenerilor;

– temele în discuție;

– cadrul fizic al schimbului (decor, mediaetc.) etc.

Nivelul comunicațional. Corespunde spațiului intern, acela în care subiectul adoptă diferite strategii pentru a-și îndeplini cu succes actul de limbaj cum ar fi diversele moduri în care se poate realiza un discurs politic, un curs universitar sau un spot publicitar. În cadrul nivelului situațional se exercită constrângerile care fac din comunicare un macro-act de limbaj reușit. Actele de limbaj se deosebesc și după potențialul lor agresiv intrinsec (a se compara de exemplu solicitările, ordinele cu promisiunile, mulțumirile, complimentele). Actele de limbaj pot să pună în pericol imaginea individuală reciprocă a interlocutorilor și implicit să afecteze relațiile dintre aceștia.

Noțiunea de imagine (pozitivă sau negativă) a fost introdusă de Goffman, eng. face, care opune termenii imagine și teritoriu, pentru a caracteriza comportamentul participanților la o interacțiune. Acest comportament se referă, în special, la constrângerile de “salvare” atât

a imaginii proprii, cât și a partenerului.

Dimensiunea relațională și politețea. Concepția despre politețe dezvoltată de Penelope Brown și Stephen Levinson se bazează pe

noțiunea de imagine/eng.face introdusă de Erving Goffman. Brown și Levinson au impus ansamblul coerent și indisolubil al imaginilor unui individ.

Imaginea negativă. Dorința fiecăruia de a acționa conform propriilor principii și intenții.

Imaginea pozitivă. Dorința fiecăruia de a se bucura de aprecierea și acordul semenilor.

Conversația este un loc unde se manifestă “teritorialitatea”, în care un subiect social este pus în situația de a pune în acțiune un ansamblu de strategii pentru a-și conserva imaginea și/sau a o menaja pe cea a interlocutorului. Astfel, o interacțiune este un amestec de acte care amenință imaginea (FTA -“face threatening acts”) cum ar fi amenințarea, ordinul, critica etc., temperate de acte de flatare a imaginii (FFA – “face flattering acts”) care pun în valoare imaginea

partenerului, și tot ce ține de manifestarea politeții.

Unii cercetători consideră că regulile de politețe funcționează la fel în actele verbale și nonverbale pentru că este inutil a căuta să distingi comportamentul verbal de alte forme de comportament uman.

Alte forme ale cascadei manifestărilor de politețe sunt mulțumirile; “mii de mulțumiri”, “vă mulțumesc frumos, pentru puțin etc.”.

FTA sunt adesea neutralizate de către FFA. Astfel, în enunțul “deci mai vezi-ți și tu puțin de treabă” conține un intensificator FTA (deci

mai vezi-ți de treabă) și un minimizator FFA (și tu puțin). Intensificatorul este un FTA fiindcă este un act directiv; dar el este atenuat de către minimizator. De asemenea, există și acte mixte, cum ar fi oferta. Astfel, “luați loc” este un act simultan directiv (FTA) și care este îndreptat spre optimizarea stării de bine a celuilalt. Actele verbale constituie amenințări pentru una sau mai multe dintre imaginile puse în joc. În cadrul unei interacțiuni cu doi participanți sunt în joc patru imagini (imaginea pozitivă a locutorului; imaginea negativă a locutorului; imaginea pozitivă a interlocutorului; imaginea

negativă a interlocutorului).

Ca regulă generală, emițătorul trebuie să “menajeze” imaginea partenerului (prin complimente, scuze, marcarea deferenței etc.) și să-și protejeze imaginea proprie (pentru a nu fiu judecat greșit sau agresat). Aplicarea regulilor de politețe în comunicare contribuie la instalarea unui joc subtil și constant de negocieri.

B. ENUNȚ; ENUNȚARE; TEXT; OPOZIȚIA SCRIS-ORAL

În acest capitol prezint câțiva termeni fundamentali la care ne vom referi în definirea discursului. O caracteristică a acestor termeni este posibilitatea de delimitare diferită în funcție de criteriile utilizate.

Termenul enunț desemnează generic orice produs al actului de enunțare. Pentru Benveniste enunțarea reprezintă “utilizarea limbii printr-un act individual de utilizare”. Enunțarea nu trebuie privită ca apropriere de către un individ a sistemului limbii, subiectul nu ajunge la enunțare decât respectând multiplele constrângeri ale genurilor de discurs. Teoriile comunicării disting în cadrul unei enunțări, ca elemente interdependente, conținutul și relația. Conținutul reprezintă informația trimisă iar relația este cea pe care enunțarea o instituie între participanți, cadrul pe care ea îl implică. Relația reprezintă o “metacomunicare”, ea indică modul în care enunțul trebuie primit (vezi act de limbaj) fie implicit (vezi mai jos, ordinul), fie explicit (“era o glumă”). (Watzlawick)

Diferența între cele două elemente este evidentă în special când acestea sunt contradictorii sau instituie o stare de tensiune. Astfel, enunțarea “Iubește-mă!” are două elemente contradictorii, conținutul (iubirea) și relația (ordin). Enunțarea trebuie privită în interacțiune. Benveniste consideră că structura fundamentală este dialogul, iar monologul trebuie privit, în ciuda aparențelor, ca o varietate a dialogului.

Conceptul de polifonie face ca individul care vorbește să nu fie în mod necesar instanța care răspunde de enunțare. Ducrot definește enunțarea independent de autorul vorbelor ca “eveniment

constituit prin apariția unui enunț”. Cercetările asupra enunțării au pus în evidență dimensiunea reflexivă a activității lingvistice, un enunț nu se referă la lume decât reflectând actul enunțării care îl generează.

Această “reflectare” se referă la următoarele aspecte:

1. persoanele, timpul enunțului sunt reperate prin raportare la această situație de enunțare;

2. enunțul are o valoare ilocuționară pe care o arată prin enunțarea sa;

3. enunțarea constituie pivotul relației dintre limbă și lume; enunțarea permite reprezentarea faptelor în enunț, dar constuie ea însăși un fapt, un eveniment unic definit în timp și spațiu.

Termenul enunț este polisemantic și sensurile sale se precizează printr-un sistem de opoziții:

1. Opoziția enunț/frază. Dacă definim enunțul ca “unitate de comunicare elementară, reprezentată de secvența verbal având un sens și fiind completă din punct de vedere sintactic” iar fraza drept “enunț în structura căruia se cuprind cel puțin două propoziții”, atunci fraza este un tip de enunț. Ducrot D. Maingueneau consideră că: “enunțul trebuie să fie distinct de frază, care este o construcție a lingvistului…”.

2. Opoziția enunț/text. La un nivel superior, enunțul este adesea considerat ca un echivalent al textului, adică drept o suită verbală legată de intenția unui emițător unic și care formează un tot care aparține unui anumit gen de discurs: un buletin meteo, un roman, un articol de ziar etc.

Unii cercetători consideră, în cadrul lingvisticii textuale, că: “Un enunț, în sensul de obiect material oral sau scris, de obiect empiric, observabil și descriptibil, nu este un text, obiect abstract…care trebuie să fie conceput în cadrul unei teorii (explicative) a structurii sale compoziționale”. Enunțurile se pot clasifica în:

enunțuri metadiscursive;

enunțuri metacomunicaționale;

enunțuri metalingvistice.

Această clasificare este dificil de urmărit mai ales în condițiile în care aceleași elemente de marcare pot fi atribuite mai multor clase, în funcție de context.

Text. Caracterul complex al textului (și al discursului) poate fi mai bine înțeles prin studierea noțiunilor fundamentale de analiză a acestuia.

3. Opoziția scris-oral. Lingvistica modernă a privilegiat scrisul sprijinindu-se pe corpusuri verficabile, scrise:”în timp ce viza limbajul oral, lingvistul a lucrat întotdeauna pe texte scrise”. Această distincție scris/oral este o sursă permanentă de echivoc deoarece amestecă două

registre diferite, o opoziție între enunțurile care trec prin canalul oral (unde sonore) și enunțurile care trec prin canalul grafic și între comunicarea scrisă și cea orală.

Canalul oral. Implică stabilirea și menținerea comunicării între emițător și receptor prin intermediul vorbirii.

Comunicarea orală. Are un grad de interactivitate mult mai ridicat prin:

– biunivocitatea relației emițătorreceptor (reversibilitatea rolurilor);

– libertate în alegerea variantei de cod utilizate, structura mesajului implică reformulări pentru negocierea sensului între emițător și receptor;

– pondere importantă a structurilor de adăugare, ansamblul datelor de comunicare și gramatica au un rol important în determinarea sensului;

– preponderența funcției de informare și a funcției fatice;

– coprezența participanților;

– egocentrism explicit al discursului, caracterul participativ al comunicării;

– concomitența emiterii și receptării;

– dependență de contextul non-verbal;

– caracterul mixt al mijloacelor de expresie: verbale, non-verbale, paraverbale, discursul dialogal.

Canalul grafic:

– permite stabilirea și menținerea comunicării între emițător și receptor prin intermediul scrierii;

– stocarea informațiilor și transmiterea lor în timp și spațiu;

– intrarea limbajului în domeniul vizualului face ca studierea enunțurilor să se poată face independent de contextul lor (ceea ce

conduce, implicit, la posibilitatea manipulării acestora).

Comunicarea scrisă:

– are un grad de interactivitate scăzut;

– univocitatea relației emițător-receptor (ireversibilitatea rolurilor);

– restricții în alegerea variantei de cod utilizate;

– structura mesajului implică formulări, definitive, care exclud negocierea sensului între emițător și receptor;

– pondere importantă a structurilor de subordonare;

– gramatica are rol exclusiv în determinarea sensului;

– preponderența funcției de informare și reducerea funcției fatice;

– abstragerea emițătorului din contextual concret de comunicare;

– o anumită impersonalizare a discursului, în urma izolării emițătorului și a tendinței de obiectivare a acestuia;

– un decalaj temporal relativ între emitere și receptare;

– independență față de contextul nonverbal;

– scriere și, eventual, transpuneri grafice ale elementelor paraverbale sau nonverbal, discursul monologal.

O opoziție între scris și oral este utilă și pentru a caracteriza polii între care oscilează discursul într-o societate. Astfel, la “polul scris” avem de-a face cu enunțuri stabilizate, performate în contexte

ritualizate, în care participanții (scriitori, preoți, oameni politici etc.) sunt autorii unor texte cu o puternică încărcătură simbolică pentru colectivitate, în timp ce la “polul oral” se află terenul schimburilor instabile și spontane ale interacțiunii cotidiene.

1. La rândul său, ca și discurs sau enunț, termenul text poate avea diferite valori.

1.1 Text se folosește adesea ca sinonim pentru enunț, ca suită lingvistică autonomă, orală sau scrisă, produsă de unul sau mai mulți emițători într-o situație de comunicare determinată.

1.2. Brown și Yule, D. Maingueneau definesc textul ca “înregistrare verbală a unui act de comunicare”.

Această definiție presupune specificări în funcție de domeniul scris sau oral. Astfel, pentru domeniul scris se pune problema suportului (adică este suportul determinant pentru text și în ce măsură se poate vorbi despre identitate în cazul unui text care se prezintă sub diverse aspecte: manuscris, imprimat în diferite forme, electronic etc.), domeniul oralității presupune, de asemenea, anumite elemente caracteristice: intonații, tăceri (semnificative) etc.

1.3 Alți cercetători definesc textul drept “ocurență comunicațională” care satisface trei sisteme de criterii interdependente. Primul sistem se referă la:

– un criteriu de coeziune, sesizabil în special, în jocul dependențelor dintre fraze;

– un criteriu de coerență.

Al doilea sistem se referă la relația între participanții la actul de comunicare:

– un criteriu de intenționalitate: emițătorul își propune ca textul produs să fie susceptibil de a avea un anumit efect asupra receptorului;

– un criteriu de acceptabilitate: participanții la interacțiunea verbală se așteaptă ca interpretarea textului să se poată înscrie cu ușurință în universul său.

Un al treilea sistem se referă la:

– criteriul de informativitate;

– criteriul de relevanță/pertinență în raport cu contextul enunțării.

Acestor două sisteme li se adaugă criteriul intertextualității, deoarece un text nu are sens decât în relație cu alte texte.

1.4. Textul poate fi definit și din perspectiva proprietăților sale care îl deosebesc, în general, de noțiunile apropiate, enunț și discurs, aceste proprietăți se referă la:

– existența unei structuri puternice;

– relativa independență a textului de context.

Inerența acestor proprietăți face posibilă privilegierea termenului text în sintagme ca text literar, text juridic etc.

1.5. Unii cercetători definesc textul prin stabilirea unei distincții între text și document. Astfel, textele se caracterizează printr-o semantică bogată și, mai ales, cele literare sunt destinate a emoționa (apelul la pathos), în timp ce documentele tind spre descrierea univocă a lumii.

1.6. Alți cercetători înțeleg textul ca ansamblu al enunțurilor orale sau scrise care au structuri menite să dureze și să fie repetabile în cadrul unei tradiții.

Această idee a autonomiei textului în raport cu contextul a fost dezvoltată în special, în lingvistica textuală (sau gramatica textului).

1.7. Adam introduce distincția dintre text (“obiect abstract”) și enunț (“obiect material, scris sau oral, obiect empiric”).

Concluzie: În urma analizei definițiilor de mai sus, se poate spune că, din anumite perspective, caracteristica textului ar fi unitatea sa, caracterul global sub care poate fi perceput (nu ca o simplă înșiruire de fraze), pe când cea a discursului ar putea-o reprezenta articularea enunțului la o situație de enunțare particulară.

2. Ansamblul de enunțuri care înconjoară un text se numește paratext (titlu, subtitlu, prefață, postfață, sumar etc.).

Paratextul este destinat să “facă prezent un text, pentru a-i asigura prezența sa în lume, “receptarea sa” și consumarea sa”. Se disting:

1) paratext auctorial (al autorului); numele autorului, dedicații, note în pagină, epigrafii etc.

2) paratext editorial, îi aparține editorului (catalog, copyright, copertă, supracopertă etc.)

Această distincție este amenințată, mai ales în cazul textelor literare, filozofice etc. care sunt “reciclate” continuu.

Genette împarte paratextul în:

peritext: acea parte a paratextului inseparabilă de text: titlu, sumar etc.;

– epitext: circulă în afara textului; poate fi:

a) editorial (cataloage, publicitate, reclamă…);

b) auctorial:

b1) public (interviu radiofonic al autorului);

b2) privat (manuscrise, variante, ciorne, jurnal intim etc.).

Interesul pentru acest fenomen este legat de dezvoltarea perspectivei pragmatice din analiza discursului: nu se poate disocia un text de cadrul comunicațional în interiorul căruia se prezintă, interpretările posibile sunt legate de acest cadru, care variază în timp și spațiu.

3. În orice analiză a discursului trebuie făcută o distincție clară între coerență și coeziune textuală .

3.1. Coerența reprezintă o componentă esențială în definirea textului; se referă la un ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui șir de propoziții/fraze, astfel încât acestea să formeze o unitate din punctul de vedere al semnificației. Condițiile pentru ca un set de propoziții/fraze să aibă coerență semantică (să constituie astfel un text, conform T.van Dijk, E. Vasiliu)), sunt:

– propozițiile/frazele trebuie să desemneze aceeași realitate lingvistică. Ex.: M-am întâlnit cu Ion. El era pe stradă. Este coerență semantică numai dacă Ion și el sunt coreferențiali, deci dacă propozițiile presupun o secvență intermediară de tipul: M-am întâlnit cu Ion. El, adică Ion, era pe stradă.

– sensul global al textului nu reprezintă exclusiv suma semnificațiilor frazelor constituente, ci trebuie să aducă un plus de semnificație, așa-numitul “plus semantic”.

Un text poate prezenta calitățile unei coeziuni perfecte fără a fi însă și coherent (Domnique Maingueneau, Les termes de l’analyse du discours, Seuil, 1996, Collection Memo).

Coerența textului depinde de:

– adecvarea textului la o intenție globală, la o “țintă ilocutorie” atașată tipului său de discurs (coerența textului va fi realizată diferit în cazul unui poem suprarealist, al unui text publicitar, al unui discurs politic);

– identificarea temei textului în cadrul unui anumit univers (ficțiune, istorie, teorie).

Pentru destinatar, etapele de determinare a țintei unui discurs sunt [Brown et Yule, 1983, Mariana Tuțescu, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours, Editura Universității din București, București, 1998):

– reperarea tipului de act de limbaj (textul va fi evaluat drept coerent în funcție de clasificarea sa în obiecție, comentariu, amenințare);

– mobilizarea cunoștințelor enciclopedice, deoarece “la connaissance des genres de discours et des scripts resulte de notre experience du monde”;

De aceea, se consideră într-o formulare paradoxală: “Coerența nu este în text, ea este reconstruită de destinatar“ sau “La besoin de coeherence est une sorte de forme a priori de la reception discursive” (Charolles).

Adesea, judecățile care evaluează un text în seria coerent/incoerent pot diferi în funcție de:

– destinatar;

– cunoașterea contextului;

– autoritatea cu care este creditat emițătorul.

Elementele care joacă un rol esențial în stabilirea coerenței textului se numesc conectori. Conectorul este un morfem care stabilește o legătură între două propoziții. Se disting:

– conectori adverbiali: totuși, cel puțin…;

– conectori conjuncții coordonatoare: și, deci;

– conectori conjuncții subordonatoare: cu toate că, pentru că…

3.2. Coeziunea reprezintă un element definitoriu al conceptului de text; se referă la un ansamblu de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului prin marcarea legăturii în secvența de unități lingvistice (propoziții, fraze). A analiza coeziunea unui text presupune înțelegerea acestuia ca o textură (Halliday și Hasan) în care fenomene lingvistice diferite asigură simultan continuitatea și progresia textului. Factorii de unitate care conferă – în diferite grade – coeziunea textului sunt:

– repetarea, în mod obligatoriu cu același sens, a elementelor lexicale în propoziții diferite ale aceleiași secvențe, ex: s-a constituit un nou guvern. Guvernul își propune un program de redresare economic;

– repetiția elementelor constitutive, ex: Ion…Ion…

– elipsele, ex: Guvernul dorește reforma. Sindicatul, de asemenea. (elipsa verbului dorește);

– conectorii între fraze:

– de opoziție (totuși);

– de cauză/consecință (pentru că, deci);

– de adăugare (în plus, mai mult);

– de timp (apoi);

– mărcile care segmentează textul, revelând configurația acestuia:

– în primul rând;

– primo, secundo, tertio;

– pe de o parte…, pe de altă parte.

Mariana Tuțescu apreciază că “De o parte, găsim analiza care dă seama de răsturnarea seriei reprezentărilor într-un tablou inactual, dar simultan de comparații, analiză a impresiilor, a reminiscenței, a imaginației, a memoriei, a acestui întreg fond involuntar care este ca o

mecanică a imaginii în timp. De cealaltă, există analiza care dă seama de asemănarea lucurilor…”. Aceasta echivalează, în fond, cu presupunerea posibilității de reperare a unor inferențe care pot fi înscrise în structura lingvistică sau se pot baza pe o cunoaștere enciclopedică, unitatea sistemului pronominal, apariția unor paralelisme în schema sintactică, corelate cu înlocuirea elementelor lexicale (cu respectarea compatibilității semantice).

Ex: El este purtător de cuvânt la guvern. Ea editează revista presei. Amândoi lucrează la departamentul de comunicare. (dar nu și Amândoi sunt în vacanță)

– pro-formele, adică substituirea unor elemente lexicale prin altele, care le pot înlocui;

– prezența deicticelor: ex: Ziariștii au notat informațiile. Acestea au fost prelucrate și date publicității.

– prezența verbelor (E. Vasiliu), ex: Ion dezinformează presa, dar nu o face cu plăcere.

– unitatea (relativă) a sistemului timpurilor verbale;

– formele de reiterație la toate nivelurile (paralelisme și anaforele);

– conjuncțiile (copulative, conclusive, cauzale), ex: Guvernul l-a anunțat pe liderul de sindicat cu privire la măsurile de restructurare a fabricii și/iar el a transmis mesajul muncitorilor. Deci ne pregătim pentru o perioadă de disponibilizări.

– demonstrativele care iau un pronume/substantiv deja exprimat, ex: Am câștigat o mare experiență și pentru asta mulțumesc celor care m-au ajutat. Afară e frig. De aceea ne îmbrăcăm cu haine groase.

– cuvintele al căror sens trimite la o frază anterioară.

4. Modul în care un text este compus poate fi ilustrat uneori printr-o schemă numită suprastructură.

Termenul suprastructură este folosit în literatura anglo-saxonă, în special de Van Dijk, pentru a propune o schemă a compoziției textelor: “Suprastructurile sunt forme convenționale care caracterizează un gen de discurs. Ele ordonează secvențele frazei și le atribuie funcții specifice”. Fiind o schemă textuală, suprastructura privește doar organizarea de suprafață a textului, compoziția sa.

Aceste suprastructuri oferă grile care facilitează atât producerea, cât și înțelegerea textelor(vezi gen de discurs).

De exemplu, pentru știrile presei scrise, Van Dijk, propune schema următoare (schemele sunt pe partea superioară):

Ex: Discurs al știrilor! "Sumar povestirea știrilor! " ! "titlu chapeau episod comentarii.

5. O caracteristică fundamentală a tuturor textelor este descrisă de cuplul noțional intertext – intertextualitate.

5.1. Intertextualitate este un termen atribuit la două fațete conceptual, intertextualitatea trimite la o proprietate constitutivă a tuturor textelor; în acest caz ea reprezintă o variantă a interdiscursivității. Intertextualitate se referă la un ansamblu de relații explicite sau implicite pe care un text le stabilește cu alte texte.

5.2. G. Genette numește transtextualitate intertextualitatea în sens restrâns. Tipologia relațiilor transtextuale din perspectiva lui G. Genette cuprinde:

– intertextualitatea ce presupune prezența unui text în altul (prin citare, aluzie etc…);

– paratextualitatea se referă la ceea ce “înconjură”/vecinătățile unui text propriu-zis, periferia sa: titluri, prefață, ilustrații, inserturi, dedicații etc.;

– metatextualitatea privește relația de comentariu a unui text în și prin alt text;

– arhitextualitatea, termen abstract, pune un text în relație cu diversele clase în care acesta ar putea fi plasat (Odă, în metru antic de Eminescu ar fi în relație cu clasa sonetelor, a operelor romantice, a poemelor, a operelor liric etc.);

– hipertextualitatea este operația prin care un text (numit hipotext) se grefează pe un text anterior (numit hipertext), fără să fie vorba de un comentariu. Această relație se bazează pe operații de transformare (parodie, travestire, transpunere) sau de imitație.

Studiul relațiilor de hipertextualitate permite punerea în evidență a două strategii opuse de imitare a unui text sau a unui gen de texte.

Strategia de captare constă în a transfera asupra discursului în care se citează autoritatea textului sursă (cazul predicatorului care ar imita o parabolă biblică).

Subversiunea nu imită decât pentru a descalifica autoritatea textului sursă (regăsim aici fenomenul parodiei).

5.3. Spre deosebire de interdiscurs, termenul intertext este adesea folosit pentru a desemna un ansamblu de texte legate printr-o relație intertextuală. Maingueneau face distincția între intertextualitate și intertext: intertextul reprezintă ansamblul fragmentelor citate într-un corpus dat, în timp ce intertextualitatea se referă la sistemul de reguli implicite prin care se realizează acest intertext (modul de citare socotit

legitim în formațiunea discursivă căreia îi aparține acest corpus). Astfel, intertextualitatea discursului științific nu este de același tip cu cea a discursului religios.

5.3.1.De asemenea, intertextualitatea în cadrul aceluiași tip de discurs poate varia în diacronie (de la o epocă la alta).

Se disting astfel:

– o intertextualitate internă (între un discurs și altele aparținând aceluiași câmp discursiv);

– o intertextualitate externă (cu discursurile din alte câmpuri discursive, cum ar fi de ex: între un discurs științific și unul religios).

Delimitarea este făcută din perspectivă teoretică, în realitate, cele două tipuri de intertextualitate reprezintă fațete ale aceluiași mod de funcționare discursivă.

6. Un text are în mod obligatoriu o temă.

Termenul temă (eng. topic) are două sensuri distincte:

6.1. segment al frazei considerate în dinamica textual. Fraza nu reprezintă doar o structură sintactică, ea participă la progresia unui text prin introducerea atât a informațiilor cunoscute, cât și acelor noi care se sprijină pe primele. O nouă informație de îndată ce este inserată în text devine punct de sprijin pentru alte informații. Astfel, un text este constituit din temă, elementul cunoscut, despre care se vorbește și remă, care reprezintă aportul deinformație.

6.2. caracteristică a unității semantice a textului.

Tema reprezintă răspunsul la ceea ce intuitiv putem formula prin “despre ce se vorbește” într-un text. Indiferent de lungimea sa, un text presupus coerent trebuie să construiască o reprezentare și trebuie să poată fi rezumat. Deoarece fiecare grup de fraze care constituie o unitate semantică este atașată unei teme, un text poate avea teme la diferite niveluri, cu condiția ca ultimul să le integreze pe toate celelalte. Acest fenomen aparține competenței subiecților de a putea sintetiza un mare număr de informații într-o structură semantică unică.

A determina care este tema unui text permite receptorului să îl interpreteze, să “umple” eventualele lacune și să rețină, în cazul unor sensuri vagi, doar pe cel compatibil cu tema respectivă. Totuși anumite texte, numite poliizotopice, pot dezvolta sistematic mai multe teme.

7. Analiza discursului pune în relație enunțul cu contextul lui. Aceasta pare să fie o trăsătură definitorie a analizei discursului. Analiza discursului privește discursul ca pe o activitate care nu poate fi separată de context și nu ca o raportare a enunțurilor la diverși parametri exteriori. Nu există consens în ceea ce privește natura componenților contextului. Hymes consideră că aceștia se referă la: participanți, loc, moment, scop, temă, gen de discurs, canal, dialect folosit, reguli care guvernează într-o comunitate, înscrierea la cuvânt etc. Alți cercetători includ, de asemenea, cunoștințele participanților asupra lumii, cunoașterea referitoarea la imaginea reciprocă a participanților, la interacțiune, o cunoaștere a planului de fundal al societății din cadrul căreia este generat discursul etc.

Numărul acestor elemente componente poate fi extrem de numeros și de variat în funcție de perspectiva adoptată. Cu toată această proliferare a elementelor există totuși un nucleu asupra cărora există o cvasiunanimitate a opiniilor:

7.1. Participanții la discurs; se face o distincție între indivizii care pot fi descriși independent de discurs din punctul de vedere social sau biologic și roluri pe care aceștia le pot juca în discurs: elev, scriitor, profesor, politician etc.;

7.2. Cadrul spațio-temporal poate fi caracterizat din perspectiva asocierii la discurs drept:

– cadrul empiric;

– cadrul instituțional.

7.3. Scopul pe care îl urmăresc participanții la un discurs depinde în mod evident de genul de discurs: politic, religios, etc.

Anumite genuri presupun script-uri cu un anumit grad de rigiditate: alocuțiune politică, interogatoriu polițienesc, oficiere religioasă etc.

Se poate întâmpla adesea ca, la acest nivel, să existe deturnări de la scopul oficial la discurs. De altfel, eterogenitatea pare să fie regula în interacțiuni: nu numai că există o ierarhie a scopurilor (mesa include rugăciunea de ex.) dar se produc în mod constant amestecuri,

alunecări care conduc la devieri de la scopul oficial (un discurs de comemorare se poate transforma într-un atac la persoana unui contracandidat politic). Contextul nu poate fi înțeles în ansamblu de un observator exterior. El trebuie să fie luat în considerare prin rezultanta intersecției reprezentărilor (adesea divergente) pe care și le fac participanții la interacțiune. În scopul adecvării comportamentelor, participanții se sprijină pe diferiți indici (indice de contextualizare) pentru a identifica genul de discurs în care sunt implicați.

În cazul genurilor de discurs foarte ritualizate/formalizate, contextul apare ca produsul unei construcții comune a participanților la interacțiune. Sunt însă și numeroase cazurile în care natura genurilor de discurs, rolul participanților, cadrul spațio-temporal reprezintă obiectul conflictelor și/sau negocierii.

Între momentul inițial și cel final al unui schimb verbal, contextul paote fi diferit datorită modificărilor pe care le-au adus informațiile,comportamentele interactive etc.

8. O noțiune esențială pentru identificarea contextului o constituie indicele de contextualizare.

Acest concept se referă la semnele care permit participanților la o interacțiune să identifice (corect) contextul acesteia, să determine exact cu cine vorbesc, în ce gen de discurs sunt implicați etc. Anumiți indici sunt numeroși într-un context anumit, cum ar fi:

– decorul interacțiunii (biserică, platou de televiziune);

– vîrsta, sexul, gesturi, îmbrăcămintea etc.

Interpretarea corectă a acestor indici conferă subiectului posibilitatea se a se comporta adecvat în interacțiuni. Cel mai adesea, aceste interpretări nu operează nediferențiat și continuu pe parcursul

interacțiunii ci suferă un proces de reajustare.

Din momentul în care un text a fost “conservat”, un text va circula în contexte diferite de cel în care a fost generat și își va schimba statutul, apartenența la un gen etc. În acest caz, în ciuda invarianței relative a textului, este vorba de discursuri diferite. Deși se constată o utilizare sinonimică a termenilor context și situație, se acordă adesea un sens mult mai general pentru situație care ar fi ansamblul format din text și context.

9. Termenul “cotext” se opune contextului așa cum mediul textual imediat al unei unități discursive se opune mediului său nontextual. Dificultatea principală este de a stabili ce aparține cu exactitate textualului si ce nu îi aparține. Unii cercetători nu restrâng noțiunea de text la unitățile verbale ci includ aici elementele de ordin kinetic care le însoțesc (gesturi, mimică etc.), chiar și acțiunile participanților în cursul schimbului. Dar, în general, domeniul de aplicare a noțiunii cotext este cel al mediului verbal propriu-zis. O delimitare terminologică ar impune folosirea termenilor cotext verbal și cotext non verbal.

10. În lingvistica textuală se consider că orice text este constituit din cel puțin o secvență, unitate de compoziție inferioară textului văzut ca un ansamblu.Din această perspectivă textul reprezintă “un șir orientat din punct de vedere configurațional de unități (propoziții) legate secvențial și care avansează către un sfârșit”.

Din acest punct de vedere ar exista cinci tipuri de secvențe: narativă, descriptivă, argumentativă, explicativă, dialogală. Cel mai adesea, un text integrează mai multe secvențe; acestea pot fi de același

tip (de ex. o succesiune sau o “încastrare” de povestiri) sau pot fi de tipuri diferite (v. coerență/coeziune). În cazul în care secvențele sunt de tipuri diferite se disting următoarele posibilități:

a) inserția unei secvențe într-alta (de ex. o argumentație într-o descriere și inserția acestei argumentații într-o narațiune);

b) dominanță secvențială (când cele două tipuri se amestecă dar una domină (de ex. dacă o narațiune este de fapt o descriere deghizată).

CAPITOLUL III

TIPOLOGIA DISCURSURILOR

Clasificarea discursurilor reprezintă o sarcină fundamentală în cadrul analizei discursului. Se apreciază că membrii unei colectivități au o anumită competență în ceea ce privește tipologia discursurilor, care le permite să recunoască tipul de activitate discursivă în care sunt

angajați și, în consecință, să aibă un comportament lingvistic adecvat (în conformitate cu genul de discurs, cu indicele de contextualizare ). Problema clasificării discursurilor este dificilă, mai ales datorită criteriilor multiple care pot fi luate în considerare și a imposibilității de a le cuprinde pe toate într-o schemă ideală. Petitjean consideră că tipologiile discursului pot fi împărțite în trei clase:

– tipologii enunțiative;

– tipologii comunicaționale;

– tipologii situaționale.

Tipologia discursului se bazează adesea pe noțiunea de formațiune discursivă. Această noțiune este folosită în special de școala franceză de analiză a discursului. Pêcheux impune această noțiune în analiza discursului. El consideră că “orice formațiune socială”, caracterizată prin existența unui anumit raport între clasele sociale, implică existența “pozițiilor politice și ideologice, care nu sunt fapte ale individului, ci se organizează în formațiuni care antrenează raporturi antagoniste, de alianțe sau de dominare”. Aceste formațiuni ideologice includ “una sau mai multe formațiuni discursive legate între ele, care determină ceea ce poate sau trebuie să fie spus (articulate sub forma unei certe, a unei rugăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”. Această teză are consecințe la nivelul semantic deoarece presupune “schimbarea sensului cuvintelor” la trecerea lor de la o formațiune discursivă la alta.

În analiza discursului, formațiune discursivă desemnează orice sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu de enunțuri circumscrise într-un cadrul social și istoric.

D. Maingueneau consideră că vorbind despre formațiune discursivă spunem de fapt că “doar o parte din ceea ce se poate spune este accesibil, ceea ce se poate spune formează un sistem și delimitează o identitate” în cadrul unei societăți, într-un anumit context spațial și temporal.

Folosirea termenului este extrem de largă și se aplică:

– pentru conjuncturi istorice (discurs comunist, discurs al administrației, discurs științific, discurs al patronatului, discursul sindicatelor etc.);

– pentru poziționări “ideologice” marcate;

– pentru discursuri “concurente” într-un câmp discursiv (discurs politic, religios).

Formațiunile discursive sunt înțelese, în special, din două perspective:

1. concepția contrastivă, conform căreia formațiunea discursivă este privită ca un spațiu independent care se află în relație cu altele;

2. concepția interdiscursivă, pentru care o formațiune discursivă nu se constituie și nu se menține decât prin interdiscurs.

Actul prin care o formațiune discursivă se plasează într-un câmp discursiv și își marchează identitatea în raport cu alte formațiuni discursive se numește poziționare.

Formațiunea discursivă privită ca sistem de reguli se opune termenului suprafață discursivă (enunțuri atestate care aparțin acestei formațiuni discursive).

LEGILE DISCURSULUI

Legile discursului reprezintă regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă și, în același timp, presupune că sunt respectate de către interlocutor în cadrul “schimbului verbal”. Încadrarea și definirea acestor “legi” fac obiectul unor ample dezbateri. Unii cercetători au propus distincția teoretică între “principiile discursive generale” și “legile specifice ale discursului”.

Astfel, în principii generale s-ar putea încadra principiul cooperării, al relevanței și al sincerității. Clasificarea legilor specifice discursului pune în evidență două criterii importante: criteriul lingvistic și criteriul axat pe codurile de comportament.

Criteriul lingvistic își subsumează următoarele legi:

a) legea informativității (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce interlocutorul știe deja etc.);

b) legea exhaustivității (a furniza volumul maxim de informație pertinentă susceptibilă de a interesa pe interlocutor la un moment dat);

c) legea modalității (a fi clar și concis în formulări).

Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social relevă faptul că interacțiunea verbală este supusă unui ansamblu de norme variabile în timp și spațiu. Aceste norme sunt, în general, cele care reglează comportamentul agresiv față de imaginea/face pozitivă sau negativă a partenerului.

a) Astfel, pe de o parte se clasează aici reguli care guvernează comportamentul locutorului față de partenerul său (a nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopolize discuția etc.).

b) Pe de altă parte, regăsim norme care reglează imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de respectuos sau, invers, extrem de pretențios etc.).

Aceste legi se circumscriu, în linii generale, domeniului numit de Grice “maxime conversaționale” sau de alți cercetători (O.Ducrot) – “legile discursului” sau “postulate conversaționale”.

O trăsătură caracteristică a acestor legi pare a fi extinderea, între anumite limite, de la domeniul strict al conversației la toate discursurile. Deși domeniul de referință este general, aceste legi capătă un caracter specific în funcție de genul de discurs analizat.

GEN DE DISCURS

Analiza discursului pune în evidență utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs și tip de discurs.

Tendința generală pare a privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers, editorialul, consultația medicală, interogatoriul, mica publicitate, conferința universitară, raportul etc.

Diversitatea genurilor de discurs este foarte mare de la genuri care ar putea fi caracterizate ca stabile (rugăciunea, conferința, rețeta etc.) la genuri foarte dinamice (jurnalul tv).

În concepția tradițională, se consideră genurile drept cadre în care se poate introduce un conținut care ar fi independent de acestea. Sub influența pragmaticii se consideră genurile mai mult activități care nu pot avea o dezvoltare legitimă și “reușită” decât dacă sunt în conformitate cu regulile care le constituie. Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizează:

– statutul colocutorilor;

– circumstanțele temporale și spațiale ale enunțării;

– suportul și modul de difuzare, mediologie (suportul joacă un rol important în apariția și dezvoltarea unui gen: apariția microfonului a modificat predica religioasă, telefonul a modificat definiția conversației, epopeea este inseparabilă de recitare etc.)

– temele care pot fi introduce;

– lungimea, modul de organizare a discursului etc.

Genul de discurs are o importanță decisivă în interpretarea enunțurilor deoarece acesta nu poate fi înțeles fără a-l raporta la un gen discursiv. “În fenomenul de înțelegere a vorbelor celuilalt, noi știm de la început, de la primele cuvinte, presimțind genul, ghicind volumul (lungimea aproximativă a unui tot discursiv), structura compozițională dată, prevăzând finalul, altfel spus, de la început, suntem sensibili întregului discursiv”.

A. Tipologia discursurilor din perspectivă cronologică și constitutivă cuprinde:

– discursul fondator și discursul prim (inițial);

– discursul raportat;

Discurs fondator (discurs constitutiv). Discurs care joacă un rol “fondator” în raport cu altele. Doar un discurs care se constituie prin tematizarea propriei constituiri este cel carejoacă un rol fondator în relația cu celelalte discurs. De exemplu, discursul creștin, poate pretinde că este un discurs fondator în raport cu altele prin instituirea unei legături cu revelația.

Discurs inițial/prim discurs. Termenul desemnează în sens strict textul care reprezintă sursa pentru alte discursuri. Prin extensie, se vorbește de discurs inițial în cazurile în care există un decalaj cronologic și/sau calitativ între două discursuri: între o carte și recenzia sa, între Biblie și lucrări de interpretare etc.

Orice discurs constitutiv este prins într-o rețea de relații conflictuale cu celelalte discursuri și mobilizează comunități discursive specifice, care generează înscrierea enunțurilor sale într-o memorie colectivă, într-o memorie culturală.

Discursul raportat. Discursul raportat reprezintă termenul atribuit conceptului de reprezentare într-un discurs a unor elemente care aparțin unor surse diferite de emițător. Discursul raportat se referă atât la tipologia tradițională: discurs direct, discurs indirect și discurs indirect liber, cât și la fenomene ca: punerea între ghilimele, italice etc., la modalizare prin trimitere la un alt discurs (“după spusele lui x…”), la diversele forme de aluzie la discurs anterioare. Unii cercetători structurează câmpul conceptual al discursului raportat în conformitate cu axa de opoziție, discurs raportat în sens strict / modalizare în discurs secund.

Discursul raportat în sens strict se referă la cazul în care emițătorul are ca obiect al enunțului său un alt act enunțiativ (ex: “Ion povestește că ești bolnav”).

1) Modalizarea în discursul secund se referă la prezentarea propriului enunț ca secundă în raport cu un alt discurs. Modalizarea poate privi:

– adevărul/validitatea/credibilitatea conținutului din aserțiune (ex: “Este bolnav, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Vasile”);

– folosirea unui cuvânt sau termen (ex: “Sunt tufă, cum se zice”).

2) Semn standard / semn autonim. Semnul standard (surprins în vorbire) și semnul autonim (luat în considerare, menționat, atestat).

Utilizarea unui semn lingvistic se poate face într-o manieră “standard”, semnul standard pentru a se referi la o entitate extralingvistică (ex: “Am cumpărat un CD-ROM.”) sau pentru a se referi la semnul însuși (ex: “nu găsesc termenul CD-ROM în dicționar.”).

Autonimia reprezintă proprietatea limbajului de a vorbi despre el însuși. Discursul direct pune în evidență modul de funcționare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate ale emițătorului sau raportorul “redă” enunțul ca atare, ex: “D. Carp vă spunea că în chestiunea Dunărei ne-a apărat Germania singură. Să-mi dați voie să-i spun că se înșală. Iată faptele! Când s-a strâns Conferința de la Londra, prima chestiune care s-a ridicat a fost: România să fie primită? Și atunci citesc: <<Anglia, și până la un oarecare punct și Italia, au fost de părere ca România să fie Dominique Maingueneauisă în conferința de la Londra>>. Ambasadorul Germaniei s-a opus <<pentru că dându-i dreptul la vot, zise excelența sa, i s-ar crea o poziție care n-ar fi de dorit…aceea de a putea zice veto după dorința sa>>…” (Take Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea mare; Discurs rostit în ședințele de la 16 și 17 decembrie 1915 la Camera Deputaților, în Ioan Adam; Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, Editura 100+1 Gramar, București, 2000, p.166)

“Și atunci mi-au zis: <<Ai dreptate, un singur lucru nădăjduim, că și în ceasul când s-ar ivi nevoia să alegeți, să fie astfel de împrejurări încât să alegeți în libertate, și să fiți și destul de tari ca să vă aduceți la îndeplinire alegerea dvoastră>>(Aplauze prelungite)” (Take Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea mare; Discurs rostit în ședințele de la 16 și 17 decembrie 1915 la Camera Deputaților, în Ioan Adam; Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, Editura 100+1 Gramar, București, 2000, p.168).

În discursul indirect, raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a reformula, “D. Carp vă spunea că în chestiunea Dunărei ne-a apărat Germania singură.” (Take Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea mare; Discurs rostit în ședințele de la 16 și 17 decembrie 1915 la Camera Deputaților, în Ioan Adam; Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, Editura 100+1 Gramar, București, 2000, p.166)

Adesea discursul poate fi marcat de conotație autonimică în care se amestecă folosirea standard și uzajul autonim. Marcarea conotației se face prin ghilimele, italice etc. pentru a arăta comentarea expresiei lingvistice de care emițătorul se distanțează. Marcarea grafică subliniază raportarea la o altă sursă a enunțului. Ex: “În trecut, România a fost aliată cu statele Triplei-Alianțe și a știut în același timp să susțină raporturi bune cu puterile Înțelegerii. Astfel ea a beneficiat de avantajul imoralității antebelice a “echilibrului european”. Acest echilibru a fost o realitate până la războiul mondial și problema granițelor României vechi nici că se putea pune în discuție din vreo parte, fără riscul unui război general.” (Alexandru Vaida-Voevod, Problema frontierelor românești, în Ioan Adam; Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, Editura 100+1 Gramar, București, 2000, p.168)

3. Opoziția reprezentări explicite ale discursului/reprezentări care presupun o analiză interpretativă:

a. forme explicite:

– discursul direct sau discursul indirect;

– formule ca “după (spusele lui) X ”; “pentru a-l cita pe Y” (vezi eterogenitate);

b. forme marcate lingvistic dar care necesită totuși o analiză interpretativă; de ex., mărcile conotației autonimice nu indică sursa enunțului raportat; ceea ce îl poate face pe receptor să caute atât sursa, cât și motivul pentru care emițătorul s-a plasat într-o poziție “distanțată” de enunț.

c. formele interpretative propriu-zise (discursul indirect liber, aluziile, citatele ascunse etc.) care nu sunt semnalate prin mărci. Este domeniul de predilecție al manifestării rolului cotextului, a culturii receptorului, al cunoașterii partenerului în interacțiune, al genurilor discursive, al încadrării într-un gen discursiv etc. Se admite în general că problematica discursului raportat este esențială pentru înțelegerea

discursului, care, lucrând asupra altor discursuri reprezintă o negociere permanentă a propriei limite.

B. Tipologia discursurilor în funcție de raportul dintre emițători și receptori cuprinde discursul închis și discursul deschis.

discurs închis pentru care există o coincidență calitativă și cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al receptorilor discurs deschis pentru care există o diferență mare calitativă și cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al receptorilor.

C. Discursurile se pot clasifica și după domeniul în care sunt folosite; distingem astfel:

– discursuri nespecializate (care nu se pot atribui unui domeniu de specialitate);

– discursuri specializate.

Termenul discurs specializat se referă la modul în care limba este utilizată într-un domeniu de activitate. Astfel, există discursul științific (în sociologie, matematică, fizică etc.), discursul tehnic (de ex., în telecomunicații, petrochimie etc.), discursul profesional (în

ramuri precum turismul, ceasornicăria, jurnalistica etc.). Unii autori consideră că discursul specializat poate include și discursul politic.

Discursul specializat reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii aplicate. Cercetarea în acest domeniu privește în special lexicul, terminologiile, aspectele formalizate, “ritualizate” ale discursului.

D. Din perspectiva relațiilor ce se pot stabili în și între discursuri se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs.

Aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într-un continuu proces de negociere în cadrul unui spațiu saturat de cuvintele și enunțurile celorlalți.

Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interacțiunilor verbale spontane, cât și discursurilor elaborate fie orale, fie scrise. Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte, unul interior al intradiscursului și unul exterior al interdiscursului, poate fi făcută doar dintr-o perspectivă teoretică. În realitate, intradiscursul și metadiscursul se intersectează cu interdiscursul, așa cum se poate vedea în cadrul dialogismului sau al eterogenității constitutive.

Metadiscurs. Se referă la posibilitatea pe care o are locutorul de a-și comenta enunțul chiar în cadrul enunțării sau poate avea ca obiect și discursul partenerului, pentru a-l confirma sau a-l reformula.

Interdiscurs. Desemnează relațiile discursului cu ansamblul unităților discursive. În funcție de tipul dominant de relație interdiscursivă se pot delimita discursuri citate, discursuri anterioare (de același gen), discursuri contemporane aparținând unor genuri diferite etc.

Intradiscurs. Desemnează conceptul opus interdiscursului și se referă la relațiile ce se stabilesc între elementele constitutive ale unui discurs.

Acest tabel trebuie completat cu următoarele precizări:

1) Principalele funcții ale metadiscursului sunt:

– de corectare;

– autocorectare (am vrut să spun…mai exact…);

– de corectare a celuilalt participant al interacțiunii verbale (vrei să spui de fapt că…);

– de marcare a inadecvării anumitor cuvinte (dacă se poate spune așa…într-un anume fel…);

– de a elimina de la început (“din start”) o eroare de interpretare (în sensul propriu al termenului…metaforic vorbind…în toate sensurile cuvântului…);

– de a formula scuze (dacă îmi pot permite să spun asta…nu-mi vine cuvântul…);

– de a reformula anumite enunțuri (altfel spus…în alți termeni…).

2) Urmele interdiscursului în intradiscurs se regăsesc la nivelul preconstructului. Preconstructul este astfel asociat unei teze esențiale a Școlii franceze, aceea a existenței unei “disimulări” a interdiscursului prin discurs. Principala caracteristică a unui discurs pare a fi eterogenitatea sa. Un discurs nu este aproape niciodată omogen; el amestecă diverse tipuri de secvențe, lasă să transpară sub nenumărate forme subiectivitatea emițătorului. Metadiscursul este o formă de manifestare a eterogenității enunțiative. Aceasta îmbracă două forme: eterogenitate manifestă (sau reprezentată) și eterogenitatea constitutivă.

Eterogenitate manifestă. Corespunde unei prezențe detectabile a unui discurs în altul de-a lungul textului;

1. formele marcate ale eterogenității (explicite) sunt semnalate de o manieră univocă: discurs direct, discurs indirect, ghilimele, glose și indică un dezacord între emițător și spusele sale;

2. formele nemarcate ale eterogenității care sunt identificabile pe baza indicilor textuali diverși sau grație culturii interlocutorului (discurs indirect liber, aluzii, ironie, pastișă etc.).

Eterogenitate constitutivă. Discursul este dominat de interdiscurs. Problematica eterogenității constitutive este privită diferit de diverși cercetători:

1. Bahtin consideră că este manifestarea unui dialogism generalizat (cuvintele sunt întotdeauna cuvintele altuia, discursul este

țesut prin discursul altuia);

2. Pêcheux se referă la psihanaliză și la concepția lui Althusser a ideologiei bazate pe primatul interdiscursului asupra oricărei formațiuni discursive;

3. Authier-Revuz face referire la psihanaliza lui Lacan, subiectul este în mod ireductibil “sfâșiat” de inconștient, dar el trăiește în cadrul iluziei necesare a autonomiei conștiinței și a discursului său.

4. D.Maingueneau consideră că identitatea unei formațiuni discursive este una și aceeași cu relația sa cu formațiunile discursive prin care își construiește identitatea.

CAPITOLUL III

UNIVERSUL DISCURSULUI

A. Principalele elemente care alcătuiesc universul discursului sunt cîmpul discursiv, practica discursivă și memoria discursivă.

CÂMP DISCURSIV. Universul discursului poate fi văzut ca un ansamblu de discursuri care interacționează la un moment dat. Acest univers poate fi decupat în câmpuri discursive distincte cum ar fi diferite școli filozofice sau curente politice care se confruntă, explicit sau nu, într-o anumită conjunctură. Câmpul nu este o structură statică, delimitată ci un ansamblu dinamic care-și poate schimba configurația. Un câmp nu are o organizare omogenă: există întotdeauna elemente dominante și elemente subordonate, poziții centrale și periferice. Câmpul poate include subcâmpuri, de exemplu, în interiorul unui curent politic se poate înregistra o confruntare între diferite discursuri care urmăresc să dețină monopolul legitimității enunțiative sau controlul comunicării. Deoarece este dificil de realizat o investigare exhaustivă a unui câmp discursiv, analiza discursului urmărește cel mai adesea studiul subcâmpurilor/spațiilor discursive.

PRACTICĂ DISCURSIVĂ. Termenul “practică discursivă” este folosit pentru a sublinia faptul că discursul este o formă de acțiune socială. Pentru Foucault practica discursivă reprezintă “…un ansamblu de reguli anonime, istorice, întotdeauna determinate în timpul și în spațiul care au definit, pentru o arie soicală, economică, geografică sau lingvistică dată, condițiile de exercitare a funcției enunțiative”. Unii autori atribuie simultan acestui termen sensul de conținut, mod de organizare umană și rețea specifică de circulație a enunțurilor.

MEMORIE DISCURSIVĂ. Faptul că o interacțiune verbală se desfășoară în timp determină construirea progresivă a unei memorii intertextuale, în fiecare moment discursul poate trimite la un enunț precedent. Aceasta reprezintă o proprietate intrinsecă a anumitor tipuri de discursuri (matematic, filozofic etc.). Cossuta arată că, pentru domeniul filozofiei, de exemplu, lectorul trebuie în mod constant să reconstituie “lanțurile” care trimit la alte texte și/sau să reia continuu definițiile pentru a putea înțelege semnificația unui pasaj. În același timp însă, discursul este de asemenea “copleșit” de memoria altor discursuri. Analiza conversațională recurge la noțiunea de istorie conversațională al cărei sens s-ar putea reda astfel: fiecare interacțiune nu este de fapt decât un episod dintr-un sistem mai vast, acela al suitei, șirului de interacțiuni care au avut deja loc între participanții la actul

comunicațional. Maingueneau precizează că fiecare formațiune discursivă este prinsă într-o “memorie dublă”. Simultan sau în succesiune, o formațiune discursivă are o memorie externă prin plasarea sa în șirul unor formațiuni discursive anterioare. De-a lungul timpului ea este investită cu o memorie internă care se realizează prin enunțurile produse înainte în cadrul aceleiași formațiuni discursive.

Altfel spus discursul se sprijină pe tradiție dar își creează în timp propria tradiție. Se poate considera că anumite discursuri au o relație privilegiată cu memoria. Astfel, discursurile literare, religioase, juridice…sunt hărăzite a suscita “cuvinte care le reiau, le transformă sau vorbesc despre ele”.

CUNOAȘTERE ENCICLOPEDICĂ

Pentru a înțelegerea unui enunț trebuie puse în acțiune două componente:

– competența lingvistică;

– cunoașterea enciclopedică (cunoașterea lumii extralingvistice).

În enunțul “Ion a vizitat America” cunoașterea enciclopedică ne permite să determinăm la ce se referă Ion și America și nu cunoștințele de gramatică sau de vocabular. Cunoștințele enciclopedice variază de la individ la individ și sunt deschise (ele se îmbogățesc în mod continuu).

SCRIPT

Este un concept împrumutat din domeniul Inteligenței artificiale (AI) și introdus în analiza discursului pentru a structura cunoașterea enciclopedică. Interpretarea celor mai multor enunțuri presupune de fapt cunoașterea șirului de acțiuni stereotipe verbale care se referă la un domeniu de activitate, care este înțeles dintr-un anumit

punct de vedere. De exemplu, scriptul “a lua avionul”, din punctul de vedere al călătorului, presupune cumpărarea biletului, deplasarea la aeroport, înregistrarea bagajelor etc. Pentru a înțelege un enunț banal ca: “Am rămas la aeroport. Viza mea era expirată”, trebuie să știi că înainte de a se urca în avion se trece prin filtre ca vama, check in, se arată pașaporul, se verifică viza, se aplică o ștampilă pe pașaport etc.

Stabilirea scriptului se lovește de o dificultate aparent insurmontabilă: imposibilitatea limitării cantității de informație necesară. Cunoașterea unui script permite înțelegerea în cadrul unui text:

– a relațiilor temporale între diverse acțiuni;

– definirea actorilor;

– definirea obiectelor etc.

Cunoașterea unui script permite de asemenea anticiparea unor fenomene și/sau umplerea unor lacune ale textului. Pentru aceasta sunt necesare următoarele operații:

1) recunoașterea unui script relevant;

2) identificarea acțiunilor indicate într-un text prin raportare la acest script;

3) umplerea lacunelor (stabilirea etapelor lipsă).

SCENĂ/SCENOGRAFIE

În analiza discursului din spațiul francofon noțiunea de scenă este folosită constant pentru a se referi la maniera în care discursul construiește o reprezentare din propria sa situație de enunțare.

PARAVERBAL (PARALINGVISTIC)

În cadrul fluxului de semne al unei interacțiuni se disting atât materialul verbal (lingvistic), cât și materialul paraverbal (paralingvistic)189: înălțime a tonului, intensitate articulatorie,

pauze, suspine etc. Domeniul paraverbal și cel verbal alcătuiesc un ansamblu care se opune non verbalului (apariție fizică, atitudine, distanță, gesturi, priviri etc.) Este dificil de realizat o separare netă între verbal și paraverbal. Intonația, de exemplu, are adesea un rol în organizarea sintactică și determină interpretarea (cum ar fi spre ilustrare, în cazul unui ordin sau a unei întrebări). De altfel, pentru multe producții vocale (eh, mmh…) nu se poate spune cu certitudine dacă avem de-a face cu verbal sau paraverbal. (Totul depinde de definiția domeniului verbal, dacă acceptăm sensul acestuia ca “tot ce se poate transcrie în cuvinte”).

MEDIOLOGIE/MEDIOLOGIC

Analiza discursului, urmând teoriile moderne ale comunicării, postulează imposibilitatea separării “conținutului” discursului de “canalul/medium-ul”lui. Debray a propus constituirea unei discipline noi, mediologia, care să studieze relațiile existente între condițiile mediatice și difuzarea ideilor “medierile prin care o idee devine forță materială”. Chiar dacă mediologia nu s-a constituit ca o disciplină autonomă, luarea în considerare a dimensiunii mediologice este esențială în analiza discursului. Modul de existență materială și modul de difuzare a unui discurs nu sunt “ingrediente” care se adaugă discursului ci intervin în constituirea acestuia: nu se poate separa ceea ce este spus de condițiile materiale și instituționale ale enunțării.

Comunicarea verbală prin canale multiple reprezintă un termen introdus în analiza discursului pentru a sublinia faptul că interacțiunea verbală este un sistem multicanal la care subiectul

participă în continuu, cu voia sau fără voia lui, prin cuvinte, posturi, distanță, vestimentație etc. Termenul se aplică și domeniului scris în care hârtia, caracterele tipografice, ilustrațiile etc., joacă un rol esențial în interpretarea discursului. Analiza discursului are de rezolvat două probleme extrem de sensibile:pe de o parte, problema armonizării rolurilor acestor canale diferite în cadrul unei interacțiuni și, pe de altă parte, problema notării/transcrierii fenomenelor simultane care aparțin unor canale diferite în vederea evaluării.

PARADIGMĂ DEFINIȚIONALĂ vs PARADIGMĂ DE DESEMNARE

Discursul care-și propune transmiterea cunoștințelor (mediatic, în special) poate fi studiat din perspectiva lui Mortureaux prin delimitarea în cadrul unui corpus determinat a două tipuri de paradigme:

1)paradigma definițională

– grupează definițiile, parafrazele, glosele unui termen.

– elementele acestei paradigme sunt semnalate prin elemente ca “a numi, a semnifica, cu alte cuvinte…adică etc.”;

paradigma definițională presupune o explicitare a echivalenței dintre termeni.

2)paradigma de desemnare

– rezultă din anaforalele lexicale în care o unitate este reluată de alta considerată drept sinonimă;

– nu este clar delimitată;

– apare, mai ales, în discursul de vulgarizare;

– studiul lor este interesant pentru analiza discursului mediatic, politic, publicitar etc.

RELEVANȚĂ/PERTINENȚĂ

Acest concept joacă un rol important în analiza discursului.

1. Un sens al termenului caracterizează relația dintre un enunț și situația în care acesta se înscrie: pertinent este enunțul adecvat contextului său (care este produs de un locutor adecvat care se adresează unui locutor care este adecvat într-un moment și loc care sunt adecvate).

2. Sperber și Wilson (1989) au dezvoltat o teorie a comunicării în cadrul căreia conceptul de relevanță ocupă un loc central.

Pentru ei, a comunica presupune o intenție de schimbare a contextului de enunțare. Aceasta se realizează mai ales cu ajutorul inferențelor pe care le face coemițătorul punând în interacțiune noile informații aduse de enunț cu informațiile deja avute.

Cu cât informațiile pe care le aduce un enunț conduc la o modificare a contextului, cu atât acest enunț este mai relevant. Pe de altă parte, un enunț care aduce o informație legată de context dar deținută deja de participanții la schimbul verbal nu va avea relevanță.

Un enunț nerelevant poate a se dovedi relevant dacă este destinat realizării unei inferențe la nivelul subînțelesului partenerului, de ex. faptul că o conversație a durat cam mult. Principiul relevanței, conform căruia “o informație comunicată este dotată cu o garanție de

relevanță” (Sperber și Wilson) reglează ansamblul comunicării. Ghidat de acest principiu, coemițătorul tinde să trateze cât mai eficient posibil informația cea mai relevant dintre cele pe care le are la dispoziție: ”Cerând atenția celuilalt, orice comunicator lasă să se înțeleagă că mesajul său este relevant. Sarcina destinatarului este atunci de a construi o interpretare a mesajului în stare/adecvată să confirme acesată presupoziție a relevanței ”.

B. Universul interior al discursului se poate descrie pe baza noțiunilor de preconstruct, implicit, presupoziție, subînțeles, implicatură, inferență.

PRECONSTRUCT

Termenul preconstruct se referă la acea dimensiune a discursului pe care acesta se sprijină, pe care o prezintă ca firească și care se sustrage aserțiunilor emițătorului. Preconstructul are o deschidere mult mai largă decât cea a termenului presupoziție pe care îl integrează; de exemplu, preconstructul privește anumite enunțuri anterioare din cadrul aceleiași formațiuni discursive sau dintr-o formațiune adversă. Preconstruct este deci noțiunea care acoperă, ex: “urmele elementelor discursive anterioare într-un discurs, urme de care emițătorul a uitat”. Acestor “urme” li se atribuie un efect de evidență pentru subiect:

– grupuri nominale cu articole hotărâte: patronatul, sindicatul, proletariatul etc.;

– apoziții, ex: SUA, care este țara drepturilor omului, trebuie să…

– nominalizări: reducerea/scăderea șomajului, creșterea economiei, cursa înarmărilor etc.

Într-o perspectivă mai largă, preconstructul este ceea ce discursul pretinde a purta în el și ceea ce aduce la suprafață. Unitatea de semnificație pe care discursul o construiește plecând de la preconstruct se folosește pentru a desemna orice conținut admis de către o colectivitate, și, în acest caz, termenul interferează și/sau se suprapune cu termeni precum: prejudecată, stereotip, script etc.

IMPLICIT

Domeniul implicitului se referă la conținuturile care nu constituie în principiu obiectul enunțării dar care apar prin conținuturile explicite. Se disting:

1. implicit semantic (atașate materialului lingvistic);

2. implicit pragmatic (interlocutorul pune în relație enunțul și contextul său făcând apel la legile discursului);

Problematica implicitului se leagă de actele de limbaj indirecte și de figurile semantice (tropi).

1. Forța ilocuționară a unui enunț poate fi comunicată indirect prin intermediul implicitului.

a) Implicitul poate fi codificat/înscris în limbă (de ex., în enunțul Vrei să închizi ușa? Unde vrei determină automat interpretarea întrebării ca o cerere);

b) (implicitul poate rezulta din context, adică să fie un subînțeles (de ex. afirmația este cald poate fi un mod de a cere permisiunea de a se dezbrăca).

2. Retorica clasică vede în tropi figurile cu schimbare de sens (metafora, metonimia, sinecdoca, hiperbola, litota, ironia etc.). Implicitul apare acolo unde există o opoziție între sensul literal și cel figurat, la nivelul interlocutorului. Unii cercetători arată că ceea ce este remarcabil la figurile semantice este faptul că sub presiunea unui context specific se realizează “conversia unui conținut derivat în conținutul denotat”. Sensul literal nu dispare, ci se plasează în plan secund.

PRESUPOZIȚIE

Presupoziția reprezintă una dintre cele două mari forme ale implicitului, și anume cea care este înscrisă în structura lingvistică. În mod tradițional, presupoziția se definește cu ajutorul unui test de negație: “O frază “p” presupune o frază “q”, dacă “q” rămâne adevărată atunci când “p” este negată. Presupozițiile lui “p” reprezintă ansamblul de fraze “Q” al cărui adevăr nu poate fi pus în discuție prin negarea lui “p”. Astfel, în enunțul “Ion a încetat să bea” se spune că propoziția “Ion bea mai demult” este presupusă, deoarece se poate face o inferență în egală măsură asupra ei plecând de la “Ion nu a încetat să bea”. La fel, în “Ion a văzut Muzeul Brâncuși la Hobița”, presupoziția existențală “Există un Muzeul Brâncuși la Hobița” se sustrage negației. Există de asemenea presupoziții legate de organizarea tematică a enunțurilor, ex: “Ion a făcut turul României cu bicicleta” poate avea două teme: 1 presupoziția: Ion a făcut turul României (tema pusă: cu bicicleta) sau 2 presupoziția: Ion a făcut ceva cu bicicleta (tema pusă: turul României). Acest tip de presupoziții nu este înscris în enunț, el depinde de maniera în care se dezvoltă textul.

Deoarece prin negarea enunțului nu sunt atinse presupozițiile, ne putem servi de presupoziții pentru a introduce prin zona conținuturilor ceea ce se pretinde a se se sustrage contestării (vezi preconstruct). Astfel, în desfășurarea discursului, nu se poate atribui o înlănțuire pe

presupoziții, ci numai pe ceea ce este temă prezentă în discurs. Ducrot propune o interpretare polifonică a presupozițiilor, considerând că responsabilitatea presupozițiilor nu este atribuită locutorului, care, în schimb își asumă direct cele spuse, ci unei instanțe de enunțare anonimă, la care s-ar putea “afilia” subiectul vorbitor.

Întrebarea legitimă este ce statut se poate acorda enunțurilor ale căror presupoziții sunt false, sunt într-adevăr false sau scapă controlului, evaluării? Și statutul presupozițiilor este discutabil, el depinde de conținuturi și de condițiile de folosire a enunțului. Ducrot consideră că: ”a presupune un anumit conținut înseamnă a plasa acceptarea acestui conținut drept condiție a unui dialog ulterior” (accentul este pus pe activitatea emițătorului, care, prin discursul său, caută să-l “închidă” pe receptor, să-l îngrădească, să-I reducă “gradele de libertate” ale interpretării etc.).

Pe lângă presupozițiile înscrise în enunț se poate vorbi și despre presupozițiile pragmatice, care sunt atașate enunțării discursului. Aceasta înseamnă că un act de limbaj pe care enunțul pretinde a-l îndeplini depinde de anumite condiții de realizare. De exemplu, simplu fapt de a pune o întrebare presupune, din punct de vedere pragmatic, că emițătorul nu cunoaște răspunsul, că acesta prezintă interes pentru el, că se gândește că partenerul la interacțiunea

verbală ar putea să-l dețină, că acest partener poate să se exprime etc. Și la acest nivel, partenerul poate contesta presupoziția, prin agresivitate (afișată prin intermediul unor forme diverse): “de ce întrebi asta? Parcă nu ai ști deja!”

SUBÎNȚELES

Subînțelesul, spre deosebire de presupoziție, reprezintă un conținut pragmatic implicit, adică inferențe scoase din context de către partener cu ajutorul raționamentului mai mult sau maipuțin spontan care se sprijină pe principiile (legile discursului) care dirijează activitatea discursivă. În schimbul verbal următor:

A: Vii la discotecă?

B: Mama e bolnavă.

Răspunsul B încalcă legile discursului care prescriu ca răspunsul să fie adecvat întrebării. Locutorul A va presupune de aici că B respectă totuși această regulă și că răspunsul său este destinat a livra un conținut implicit, de ex. că B nu va merge la discotecă fiindcă trebuie să se ocupe de mama sa. Locutorul A face deci o inferență, mobilizează un subînțeles, în sensul etimologic al termenului. Aceasta se poate realiza deoarece fiecare dintre parteneri postulează faptul că celălalt cunoaște (intuitiv) legile discursului și știe că și partenerul său le cunoaște. Subînțelesul are deci trei caracteristici:

1. existența sa este legată de un context particular;

2. este descifrat grație calculului procesării partenerului;

3. emițătorul poate oricând să-l recuze, refugiindu-se în spatelele sensului literal.

Grice a teoretizat acest tip al implicitului, pe care l-a denumit conversational implicature.

Există, de asemenea, și alte tipuri de subînțeles, Récanati distinge trei forme:

1) a lăsă să se înțeleagă;

2) a da să se înțeleagă;

3) a subînțelege.

INFERENȚĂ

Operația logică de trecere de la un enunț la altul, în care ultimul enunț este dedus din primul, cunoaște în analiza discursului două forme principale:

1. Inferență legată de implicitul semantic și pragmatic

Se desemnează propozițiile implicite pe care interlocutorul le poate deduce dintr-un enunț, sprijinindu-se pe acest enunț sau pe

alte informații luate din contextul enunțării.

2. Inferență legată doar de implicitul pragmatic, de cel care depinde de un context anumit de enunțare.

IMPLICATURĂ

Concept introdus de H.P.Grice pentru a desemna un tip de deducție pragmatică. Se disting:

Implicaturi convenționale. Desemnează un grup de presupoziții asociate, în cadrul unui comportament convențional, cu uzul anumitor forme lingvistice.

Implicaturi conversaționale. Se bazează pe luarea în considerare a naturii cooperative a schimburilor verbale, reprezintă strategii conversaționale curente, folosite pentru a transmite mai mult sau chiar altceva decât exprimă literal enunțurile. Pot fi:

1. standard (se bazează pe capacitatea interlocutorului de a amplifica prin deducții cele spuse în interacțiunea verbală și pe respectarea maximelor conversaționale);

2. non-standard (figurile de stil, bazate pe încălcarea intenționată a unor maxime conversaționale)

CAPITOLUL V

“ACTORII”

Pentru a înțelege mai bine tipologia “actorilor” discursului vom prezenta două concepte de bază ale acestei categorii: subiectivitate și ethos.

I. Subiectivitate și ethos

1. Subiectivitate

Subiectivitatea poate fi înțeleasă mai bine prin introducerea unei distincții între un sens larg și unul restrâns.

1.1. Subiectivitatea „în sens larg”, se referă la prezența, marcată prin indici lingvistici speciali, a locutorului în enunț. E. Benveniste numește toți acești indici “indicatori de subiectivitate”. Printre cei mai importanți indicatori ai subiectivității se numără ambreiorii. Un ambreior este o unitate lingvistică a cărei valoare referențială depinde de mediul spațio-temporal al ocurenței sale. De exemplu, “eu” este un ambreior deoarece referentul său este identificat cu individul care, la fiecare ocurență, în fiecare eveniment enunțiativ se găsește în situația de a spune “eu“. Această categorie acoperă în special:

a) persoanele lingvistice (eu-tu)

b) demonstrativele (această carte, acela etc.)

c) timpurile verbale (trecut, prezent, viitor)

Din punctul de vedere al analizei discursului, ambreiorii permit opunerea:

– enunțurilor care își organizează reperajele în funcție de situația de enunțare;

– enunțuri care își organizează reperajele printr-un joc al trimiterilor interne în cadrul enunțului.

Regăsim aici distincția tradițională plan ambreiat/plan non ambreiat, introdusă de Benveniste între discurs și “istorie/povestire”. Din această perspectivă, restrângerea aplicării noțiunii de discurs la enunțurile cu ambreiori este neadecvată, pentru că exclude din câmpul discursului enunțurile fără ambreiori. Pentru a rezolva această problemă, D. Maingueneau a propus distincția dintre:

– planul ambreiat (ex-discursul);

– planul non ambreiat (ex-povestirea).

În acest caz, termenul povestire este atribuit enunțurilor non-ambreiate narative. Astfel, definiția de dicționar, proverbul etc., care sunt lipsite de ambreiori, aparțin planul nonambreiat, dar nu povestirii. Prezența locutorului în enunț este mai mult sau mai puțin vizibilă. Există o gradație evident între textele saturate de subiectivitate enunțiativă și textele în care prezența locutorului tinde să se șteargă. “Urmele” lingvistice ale acestei subiectivități sunt multiple. Kerbrat-

Orecchioni a propus ca aceste urme să fie numite subiectiveme. Domeniul ambreiorilor trimite la problema unui punct de reperaj al expresiilor care se referă la realitatea extralingvistică. Ambreiorii (de persoană, de timp, de loc) indică faptul că enunțul este reperat prin raportare la evenimentul care constituie actul de enunțare al subiectului vorbitor. Se poate face astfel distincția dintre:

– reperaje subiective ca ieri, aici;

– reperaje obiective, cum ar fi 23 ianuarie 1960 la București;

1.2. Subiectivitatea „în sens restrâns”, se referă numai la acei indici care introduc în enunț sentimentele și atitudinea subiectului vorbitor cu privire la conținutul enunțului. În această accepție, se disting două tipuri de subiectivitate:

– afectivitatea, ca manifestare în enunț a sentimentelor locutorului;

– modalitatea, ca manifestare în enunț a atitudinii, a evaluării, a aprecierii subiective realizate de locutor (vezi apreciativ, modalizare).

Problema cuvintelor care sunt “purtătoare” de sens în domeniul evaluării trimite la termeni peiorativi și ameliorative care permit exprimarea unor judecăți de valoare implicite. În cazul verbelor care introduc discursul raportat, judecățile explicite sunt adesea mascate: “a pretinde că…” presupune că propoziția introdusă este neadevărată, “a mărturisi că…” presupune că se referă la ceva de blamat etc. Kerbrat- Orecchioni le distribuie în două clase:

Afective:

– care exprimă simultan atât proprietatea

unui lucru, fenomen etc., cât și reacția emoțională a emițătorului (formidabil, nostim, emoționant, genial etc.); cuvintele afective sunt numeroase în special în domeniul adjectivelor.

Evaluative:

evaluative non axiologice care presupun o evaluare în spiritul unei norme (mare, cald, suplu etc.) dar nu și o judecată de valoare; evaluarea tinde să se încadreze în percepția normală a realității extralingvistice;

evaluative axiologice care adăugă aprecierii medii în spirutul normei o judecată de valoare cu sens pozitiv (frumos) sau negativ (derizoriu).

În concluzie, trebuie subliniat faptul că aceste mărci ale subiectivității sunt înscrise în limbă dar, în planul discursului, în condițiile unei focalizări contextuale, se poate întâmpla ca termeni neutri în general, a priori, să-și schimbe valoarea și să capete sensuri pozitive sau negative.

2. Ethos

Noțiunea de ethos propusă de Aristotel (Retorica 1378) este imaginea despre sine pe care o propune implicit oratorul în și prin discursul său. La crearea acestei imagini contribuie modul în care oratorul vorbește (intonații, gesturi, ținuta etc.). Credibilitatea oratorului nu se afirmă, ci se arată prin discurs. Ducrot reformulează din perspectivă pragmatică această noțiune: în cadrul ethosului avem de-a face cu personajul care vorbește și nu cu individul considerat independent de actul enunțării sale. Analiza discursului folosește noțiunea de ethos, în special, pentru a susține o direcție de cercetare opusă celei structuraliste. Ethosul se referă la asumarea responsabilității discursului de către orator. D. Maingueneau consideră că orice discurs, oral sau scris, presupune cu necesitate prezența ethosului, care propune o anumită imagine a oratorului drept garant al discursului:

– vorbele oratorului fac parte dintr-un sistem global (modul de mișcare, de a se îmbrăca, de a intra în relație cu ceilalți etc.)

– oratorului i se atribuie un caracter, un ansamblu de trăsături psihologice (sever, simpatic, arogant, jovial etc.)

– oratorului i se atribuie o corporalitate (un ansamblu de trăsături fizice și vestimentare).

Autorul consideră că cele două trăsături, caracter și corporalitate, sunt inseparabile și se sprijină pe stereotipuri evaluate pozitiv sau negativ în cadrul unei colectivități în care are loc enunțarea. Ethosul nu poate fi izolat de ceilalți parametri ai discursului deoarece contribuie într-un mod decisiv la legitimarea acestuia. Astfel, diferențele între genuri de discurs sau între poziționări diverse din același camp discursiv nu sunt numai o problemă de conținut ci, în special, de ethos: de ex., un anumit discurs politic implică un ethos profesoral, altul implică un ethos elitist sau din contră populist etc.

3. Subiect vorbitor, locutor și emițător

Termenii folosiți în analiza discursului pentru a-i desemna pe participanții la o interacțiune verbală sunt adesea marcați de imprecizie. În acest capitol vom încerca să realizăm delimitări utile pentru înțelegerea acestor termeni. Locutor este un termen folosit adesea ca sinonim al lui emițător. Ducrot introduce distincția dintre subiect vorbitor, locutor și emițător.

Subiectul vorbitor reprezintă o ființă empirică, individul care realizează din punct de vedere fizic enunțul (îl enunță).

Locutorul este o ființă a discursului, instanța căreia îi revine responsabilitatea discursului.

Astfel, în discursul direct subiectul vorbitor nu ia asupra sa sarcina discursului citat, dar ia în considerare aserțiunea că cineva a spus cuvintele raportate. De asemenea, în discursurile ecou, unde se reiau cuvintele interlocutorului, subiectul vorbitor nu este prezentat ca

responsabil de enunțul ecou. În cazul discursurilor ambreiate este vorba de absența reponsabilității prin ștergerea totală a oricărui locutor. Diferența dintre locutor și emițător, din punctul de vedere al lui Ducrot, este mai puțin clară. Această diferență este destinată a acoperi fenomenele de lipsă a responsabilității mai subtile precum ironia și negația polemică. În ironie, de exemplu, locutorul este responsabil de “cuvinte” dar nu și de “punctele de vedere” pe care le susține enunțul: aceste puncte de vedere ar fi atribuite unui personaj, emițătorul, adus în scenă de enunțarea ironică.

4. Coemițător

Termenul a fost introdus de lingvistul A. Culioli în locul termenului receptor/destinatar pentru a sublinia că cei doi parteneri joacă un rol activ și enunțarea este de fapt coenunțare. Astfel, când emițătorul vorbește, coemițătorul comunică de asemenea: el se află prins într-un joc în care încearcă să se pună în locul emițătorului pentru a interpreta enunțurile și a-l influența constant prin reacțiile sale.

(a) Ansamblu de elemente care contribuie la acest joc în comunicare este descris de termenul reglator. Termenul este folosit în analiza conversațională pentru a desemna “contribuțiile lingvistice ale

receptorului care nu provoacă întreruperea vorbirii locutorului principal”. Aceste elemente:

ah bine, da …da, ia te uită! Hm..hm fac parte dintr-o activitate numită de Cosnier, reglare, prin care receptorul/partenerul indică faptul că ascultă, înțelege, ia în considerare cele spuse. Altfel spus, că își joacă rolul de partener la interacțiunea verbală. Semnalele care aparțin acestei funcții aparțin și domeniului non-verbal: mișcările (aprobatoare sau nu) de cap, surâsurile, mișcările globilor oculari, schimbarea posturii corpului etc. Tipologia reglatorilor distinge:

– reglatori verbali: ia te uită, așa deci… care sunt reperabili ca unități ale limbii;

– reglatori vocali: mmm, hmm, emisii sonore în care nu se pot identifica unități lingvistice.

Acești reglatori au următoarele funcții:

– a încuraja locutorul să continue;

– a indica dificultăți de înțelegere a discursului;

– a semnala intenția receptorului de a se “înscrie la cuvânt” sau a pune punct interacțiunii verbale etc.

(b) Unii cercetători consideră reglatorii drept o categorie mai largă care include atât reglatorii, cât și elementele fatice. Antropologul Malinowski a introdus noțiunea de “comunicare fatică” pentru acele

utilizări ale discursului care au drept scop esențial menținerea legăturii sociale (schimburile asupra stării vremii, salutări, complimente…): ”Un tip de discurs în care legăturile de unire sunt create de un simplu schimb de cuvinte”. În această direcție, R. Jakobson a făcut din “funcția fatică” una dintre funcțiile limbajului:”stabilirea și menținerea

comunicării”. Problema comunicării fatice revine în prim plan în studiile de etnografie a comunicării și în cele ale analizei conversaționale. Unii autori folosesc termenul fatic în legătură cu “ansamblul de procedee de care se folosește un vorbitor pentru a-și asigura ascultarea din partea destinatarului”. Aceste fatice nu sunt în mod necesar de natură verbală (vezi, nu e așa?, ha?), ci pot aparțime

domeniului non-verbalului (priviri, mimică etc.). Se poate stabili deci o simetrie între actele fatice și reglatorii emiși de coemițător.

(c) Orice emițător este, de asemenea, și propriul coemițător, care controlează și, eventual, corectează ceea ce a zis. Acest control și corectare a comunicării se referă, în primul rând, la posibilitatea reformulării în cadrul discursului. În cel mai larg sens, prin reformulare se înțelege transformarea unei unități discursive de o lungime variabilă (de la cuvânt la text) într-o altă unitate care este considerată echivalentă din punct de vedere al semnificației. Echivalența poate îmbrăca mai multe forme. Această operație ia forme diverse în funcție de:

– nivelul la care are loc;

– tipul de discurs asupra căruia se realizează;

– natura acestei transformări.

Unii autori au propus o distincție între:

a) reformulare care operează în interiorul aceluiași mediu (de la oral la oral, de la scris la scris…)

b) transcodaj: care trece de la un mediu la altul (de la scris la oral, de la verbal la film etc.).

O tipologie a reformulărilor distinge reformularea intradiscursivă și reformularea interdiscursivă.

Reformulare intradiscursivă

Emițătorul pune în relație două unități succesive ale discursului său considerate ca echivalente.Forme:

– autoreformulare: emițătorul își reformulează propriile enunțuri, prin substituție și/sau parafrază explicativă. Ea este semnalată prin elemente de marcare de tipul: adică, înțeleg prin asta…, altfel spus…, într-un cuvânt,… pe scurt, bref… Domeniul reformulării este adesea asimilat celui al corecției, în care înlocuirea unei unități prin alta, socotită mai adecvată (mai degrabă…, vreau să spun…);

– heteroformulare a cuvintelor partenerului (vrei să spui că…).

Reformulare interdiscursivă

Implică transformarea unui text într-altul. Forme:

– autoreformulare: autorul este sursa care o produce (cazul autorului care face un rezumat al propriului articol):

– heteroformulare: alt emițător este sursa (cazul jurnalistului care “vulgarizează” o informație științifică sau a criticului care face rezumatul/recenzia unui roman). Reformularea interdiscursivă se încadrează în problematica mai vastă a hipertextualității (parodie), dar și a vulgarizării, prin intermediul cărora se transformă un text în alt text “echivalent” destinat unui public mai mult sau mai puțin specializat, astfel:

– rezumatul, se propune un echivalent condensate;

– traducerea sau transpunearea dintr-un registru al limbii în altul.

Reformularea poate fi privită din mai multe puncte de vedere,astfel:

Concepție intrumentalistă asupra reformulării

În cadrul dinamicii interacțiunii verbale reformularea îi permite emițătorului să negocieze asupra obstacolelor pe care le întâlnește (fie că este vorba de ipoteze asupra identității sau asupra cunoștințelor partenerului său, fie de probleme legate de imagine.

Tentativă de a controla punctele slabe în care ar putea avea loc o alunecare spre o zonă exterioară formațiunii discursive. Emițătorul încearcă să delimiteze granițele propriei identități croindu-și un drum prin interdiscurs spre vorbele celuilalt. Noțiunea de coemițător se înscrie perfect în concepția interacțională asupra limbajului, pentru care “orice discurs este o construcție/operă colectivă” (Kebrat-Orecchioni). Identificarea coemițătorului nu este simplă întotdeauna; nu este suficient să asculți un discurs pentru a fi coemițător (cadru participativ). Trebuie de asemenea făcută distincția între coemițătorul auditor, care poate acționa imediat asupra emițătorului și coemițătorul lector. Se disting, de asemenea, noțiuni operaționale cum ar fi:

– coemițător ideal, model;

– coemițător real (public).

Coemițător ideal, model. Pentru a enunța, locutorul este de fapt

obligat să-și construiască o reprezentare a coemițătorului ideal (cu o anume cunoaștere a lumii, cu anumite prejudecăți etc.). În comunicarea orală, locutorul poate modifica această reprezentare în cursul enunțării în cazul în care coemițătorul emite semnale divergente. Din momentul în care emițătorul se adresează unui auditoriu compozit (cazul conferențiarului, al jurnalistului radio, tv etc.), reprezentarea coemițătorui ideal/model este supusă constrângerilor genului de discurs. Prin studiul unui discurs se poate, pe baza unor indici diverși, să se reconstruiască coemițătorul model –ținta vizată.

Coemițător real (public). În ceea ce privește publicul (adică coemițătorii reali așa cum sunt înțeleși de istorici sau de sociologi), acestea diferă în mod fundamental de coemițătorul ideal/model construit prin discurs. Conservarea textelor mărește această distincție: multiplul public care au auzit apelul din 18 iunie al generalului de Gaulle nu este coemițătorul ideal construit atunci de general. Acest lucru este cu atât mai evident în cazul operelor literare care circulă de secole.

Teoriile “receptării” studiază schimbările pe care aceasta le antrenează în cazul lecturii operelor, variațiile “orizonturilor de așteptare” ale lectorilor. Punerea în discuție a unicității subiectului vorbitor reprezintă o problemă înscrisă în aceea mai largă a eterogenității discursive prin introducerea termenului de polifonie.

5. Polifonie

Generozitatea conceptului a fost intens exploatată de lingviști (O.Ducrot) pentru a explica diversitatea cazurilor în care cel care produce “material” (adică în mod real) discursul nu îl are totuși în grija sa, nu este responsabil pentru discursul realizat. Dintr-o perspectivă mai largă, problematica polifoniei este inclusă în fenomenele de ordin textual precum pastișa, parodia, proverbul, etc. Atunci când se enunță un proverb se dă de fapt enunțul său drept garanție pentru o altă instanță – “Înțelepciunea populară”- care se aduce în scenă prin cuvintele sale și care participă indirect, în calitate de membru al comunității lingvistice.

Roulet face o distincție utilă între diafonie (reluare, într-un discurs al locutorului, a cuvintelor efective sau virtuale ale partenerului său- coemițător) și polifonia propriu-zisă (citarea vorbelor altor emițători, a terților).

Pentru a caracteriza pe de o parte, modul de acțiune posibil în cadrul unei comunități și, pe de altă parte, identitatea partenerilor de discurs, analiza discursului face apel la două concepte împrumutate din sociologie: rol și statut.