Analiza Tematica și Structurala a Discursului Mediatic Despre Participarea Armatei României în Operațiile Militare din Afganistan

INTRODUCERE

PREZENTARE

Prin această lucrare încerc să abordez cu curaj o problematică de o deosebită complexitate, anume aceea a analizei tematice și structurale a discursului mediatic despre participarea Armatei României în operațiile militare din Afganistan, a interrelațiilor dintre conflictele politice și discursurile mediatice. Încercarea de a explica un fenomen, care creează adesea controverse în ceea ce privește partizanatul și caracterul manipulatoriu al reflectării discursurilor mediatice în operațiile militare este un efort pentru dezvoltarea educațională și profesională a mea, practic prin realizarea studiilor de caz asupra unor evenimente care au ridicat nenumarate semne de întrebare – mediatizarea conflictelor militare din teatrul de operații Afganistan.

La o zi după tragicele evenimente din Washington și New York, de la 11 septembrie 2001, pentru prima dată în istoria sa Consiliul Nord-Atlantic a invocat articolul 5, clauza aparării colective, al Tratatului de la Washington. Statele Unite au atacat Afganistanul pe 07 octombrie 2001 pentru a înlătura regimul taliban, care l-a susținut pe Ossama Bin Laden, liderul organizației al-Qaeda. La conferința de la Bonn din decembrie 2001 s-a hotărât ca Forța Internațională de Asistență pentru Securitate – ISAF (International Security Assistance Force) să sprijine guvernul Republicii Islamice Afganistan și reconstrucția țării, să ajute autoritățile afgane la consolidarea instituțiilor necesare care să asigure o buna guvernare și promovarea drepturilor omului. România a hotărât să participe la misiunea Forța Internaționala pentru Asistență și Securitate (ISAF) în decembrie 2001, fiind singura țară din Europa de Est și dintre țările candidate NATO care a luat, fără să stea prea mult pe ganduri, o astfel de decizie. Participarea țării noastre cu personal și tehnică din MapN la ISAF a fost decisă de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 38 la 21 decembrie 2001, astfel încât după negocierile desfășurate la Londra și aprobarea de catre Guvernul României a finanțării misiunii, primii militari români, un pluton de Poliție Militară al Batalionului 265 Poliție Militară, pleacă pe 28 ianuarie 2002 în Kabul – Afganistan.

ARGUMENT ȘI OBIECTIVE

În acest context încerc să formulez puncte de vedere pertinente demonstrate cu date asupra unui subiect contradictoriu și contestat, analiza tematica și structurală a discursului mediatic în realitatea teatrului de operații oglindită în mass media românească și străină, rolul de „gatekeeper” al jurnaliștilor în timp de conflict, cenzura media și, mai ales, manipularea media prin media. Obiectivele propuse sunt, astfel:

prezentarea principalelor puncte de vedere asupra unor termeni care definesc disciplina (“discurs”, “analiza discursului” etc.) și a principalelor orientări metodologice în domeniu;

expunerea metodică a teoriilor și conceptelor analizei lingvistice a discursului (legile discursului, tipologia discursurilor, structura internă a discursului);

analiza interacțiunii discursive (actorii comunicării discursive, acțiunile discursive, regulile interacțiunii verbale);

prezentarea metodei analizei de conținut și a tehnicilor subsumate acesteia: analiza evaluărilor, analiza enunțărilor, analiza proprozițională, analiza expresiilor și analiza relațiilor;

prezentarea abordării narative a discursului, știut că succesul unui discurs este asigurat nu numai de structura sa lingvistică și argumentativă, de valențele retorice sau de orientarea sa ideologică, ci și de structura sa narativă, de capacitatea de a povesti;

analizarea unor mostre din tipurile de discurs enumerate mai sus, aplicații care conțin sugestii utile.

Putem remarca faptul că, în general, massmedia românească a reflectat dificultățile Armatei României și a venit în sprijinul decidenților politici prin sugestii la politicile din domeniul apărării, astfel rolul pozitiv al massmediei a fost evidențiat prin reflectarea modului de pregătire și dotare cu armament și tehnică de luptă pentru subunitățile combatante destinate pentru misiuni în afara teritoriului național, aduce o contribuție majoră la informarea publicului cititor cu privire la: instruirea militarilor în cooperare cu structurile aliate; aplicarea observațiilor identificate în misiunile din teatrele de operații, beneficiile României prin statutul de membru NATO, etc.

Ipotezele se referă la construirea unor stereotipuri și reprezentări în funcție de interese politice și geostrategice, la diferența dintre informațiile transmise de media occidentală față de cele transmise de media din Orientul Mijlociu și la analiza conținutului mesajelor media, printr-un sistem de decodare/decriptare și interpretare specifică. În esență, operaționalizarea analizei de conținut, conform unei grile de itemi adecvată, este concretizată pe cercetarea unor publicații recunoscute care au tratat evenimentele în ansamblul operațiilor militare. Un astfel de obiectiv poate fi îndeplinit prin apelare atât la analiza de conținut, cât și la noțiuni și tehnici din analiza discursivă. Am avut în vedere noua tendință în ceea ce privește statutul și cadrul de aplicare a analizei de conținut în prezent: o trecere de la analiza uneori exclusiv cantitativă la tehnici mai rafinate, de factură calitativă, ale studiului conținutului mesajelor, al efectelor acestora asupra unor grupuri reprezentative de civili și militari. Aceasta nu înseamnă că am renunțat complet la latura cantitativă, „cuantificabilă” a analizei de conținut, ci doar că am luat în considerare factorii calitativi și contextele efective ale comunicării atunci când am interpretat conținutul unui mesaj.

Prin parcurgerea analitică a literaturii de specialitate, selectarea articolelor de opinie (editorialele) publicate în presa ”quality” din România și analiza corpusului pentru a evidenția caracteristicile, precum și a diferitelor emisuni radio, linkuri de internet și filme documentare, am încercat o abordare interdisciplinara combinând elemente și teorii din domenii precum retorica și lingvistica (analiza discursului, analiza discursului critic, semantica, pragmatica). Analiza lingvistică comparativă a editorialelor provenite din trei surse diferite, cu orientari ideologice și politici editoriale distincte, demonstraza faptul ca aceeași realitate obiectiva poate fi prezentata din perspective subiective diferite. O asemenea abordare are menirea de a demonstra ca limba devine un instrument în mâinile editorialiștilor care își concept discursul în așa fel încât sa serveasca interese instituționale sau chiar personale (ale proprietarilor de presă). Astfel, puterea cuvântului în spațiul public devine de necontestat. Intenția nu a fost aceea de a face diferența între limbajul ”bun” sau ”rău”, ”corect” sau ”greșit” folosit în discursul editorial, ori între publicații mai bune sau mai slabe, ci de a identifica strategiile persuasive la care editorialiștii apelează cu precădere în perioadele de conflict (când miza devine și mai mare) pentru a câștiga încrederea cititorilor, ghidându-i astfel spre o anumită interpretare a conținutului editorial, ceea ce presupune o situare a acestora de o parte sau alta a conflictului.

CAPITOLUL I

2.2. CADRUL TEORETIC AL ANALIZEI TEMATICE ȘI STRUCTURALE A DISCURSULUI

2.2.1. DISCURSUL, PRELIMINARII TEORETICE ȘI CLARIFICĂRI CONCEPTUALE.

În Antichitate cea mai obișnuită specie a genului oratoric a fost discursul, care după Cicero, oratoria este de la sicilieni, ei având darul de a comunica mult și convingător. Cel care a pus bazele retoricii este Aristotel, apariția discursului este pusă pe necesitatea comunicării la evenimentele legate de viața cetății (a polisului). Vechile canoane retorice au dat discursului o formă hexametrică, cele șase părți ale acestei specii a genului oratoric sunt:

exordiul (de la lat. exordior / a începe să urzească, prima parte a unui discurs, incipit;

narațiunea (narratio), expunerea faptelor;

diviziunea (partitio), compoziție, ordonarea după un plan;

probarea (confirmatio), confirmarea sau argumentarea celor susținute;

respingerea sau negarea argumentelor adversarului (reprehensio);

concluzia sau peroratia (conclusio).

Structura hexametrică a discursului antic este prezentă în forma celor șase părți obișnuite ale oricărei creații literare: expozițiune, intrigă, conflict, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.

Discursul a fost inclus printre obiectele de învățământ la antici prin retorică, în Evul Mediu alături de gramatică, dialectică, geometrie, aritmetică, astronomie, muzică era considerat una din cele șapte arte libere, în timpul Renașterii oratoria este la mare însemnătate pentru educația tineretului în spiritul modern. În perioada clasicismului, secolul al XVII-lea, prin discurs se înțelege a fi definit prin orice expunere metodică. În dicționarul de terminologie literară (Editura Științifică, 1970, pag. 107), discursul este definit „ca fiind orice expunere pe o anumită temă făcută în fața unui public cu scopul de a convinge auditoriul, de a-l mișca și de a-i câștiga adeziunea față de cele spuse”.

Polisemia cuvântului discurs nu este deloc comună, lipsa unei delimitări ferme a cuvântului din punct de vedere semantic duce la o definire foarte laxă a termenului. În plus dicționarele nu fac decât să aducă și mai multă ambiguitate, astfel DEX-ul ne arată generic că discursul este: „Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în fața unei adunări; cuvântare. Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară.”, iar în dicționarul Larousse: „Desfășurare oratorică, asupra unui subiect determinat, rostită în public, în special într-o ocazie solemnă, de către un orator; alocuțiune. Enunțuri propuse de către cineva, în general lungi. (…) Manifestare scrisă sau orală a unei stări de spirit; ansamblu de scrieri didactice, de desfășurări teoretice asupra unei teorii, a unei doctrine etc…”, adică discursul înseamnă cuvântare, o expunere în fața unui auditoriu.

Structura retorică a discursului editorial – vine sa confirme faptul că producția acestui tip de discurs este influențată nu doar de factori interni, dar și exteriori procesului jurnalistic. Astfel, structura retorică este modelată de trasături și constrângeri impuse de genul de opinie, precum și de orientarea ideologică a respectivului ziar. Structura propusă, specifică discursului editorial, consta în cinci nivele retorice: titlul, enunțarea temei, partea expozitiva, partea argumentativa (care cuprinde aprecieri și exemple) și exprimarea unei poziții cu privire la subiectul luat în discuție sau a unei soluții. Nu este obligatoriu ca toate aceste elemente să se regăseasca în fiecare editorial și oricum aceasta demarcație poate părea ușor artificială întrucât ele formează și funcționează ca un întreg retoric și semnificativ.

Exista o serie de opțiuni în arsenalul fiecarui editorialist: opțiuni legate de reprezentarea acțiunilor, evenimentelor și actorilor implicați; opțiuni legate de reprezentarea informației; opțiuni legate de vocabular și structuri gramaticale; opțiuni legate de încorporarea și reprezentarea altor voci în discursul editorial (intertextualitate), strategii structurale de intensificare a mesajului: incipitul și segmentul final – analizează în detaliu rolul pe care primul și ultimul paragraf îl au în amplificarea mesajului central al textului. Chiar daca acestea pot părea redundante sau chiar irelevante din punctul de vedere al conținutului, ele sunt concepute cu scopul clar de a produce un puternic efect persuasiv asupra cititorilor prin amplificarea unui punct de vedere specific (diferit de la o publicație la alta, în acord cu linia editoriala și ideologia respectivei instituții media). Aspectele relevante legate de manipularea interpretării – pornesc de la premisa că în spațiul public al discursului fiecare alegere lingvistică este strategică întrucât acestea pot ghida cititorul înspre o anumită decodare a mesajului editorial.

Aceeași problematică o găsim și în aria cercetării lingvistice, unde se poartă o dispută între cercetările din interiorul pragmaticii și a analizei discursului și cele subordonate teoriei textului.

Elena Dragoș ne aduce precizări în privința noțiunii de discurs și anume că este semnificat prin producție verbală momentană, concretizat prin acte de vorbire, iar Anca Runcan-Măgureanu specifică două accepțiuni și anume: discursul este rezultatul mobilzării competențelor cognitive și lingvistice a unei activități lingvistice individuale, pe de altă parte, discursul are o finalitate socială stabilită în interiorul comunității care utilizează o anumită limbă.

O astfel de definire tinde să facă o delimitare artificială între discurs și text pentru că este izvorul este natura umană, „Singura noastră rațiune de a semnifica, adică de a face semne, este de a pune în lumină și de a trece în spiritul altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul.” concluzionează sfântul Augustin, un paradox aparent prin clarificarea mentală (materializarea lingvistică a gândurilor) exprimată prin „a pune în lumină” și orientarea spre interlocutor prin „a trece în spiritul altcuiva”.

2.2.2. DISCURS ȘI TEXT. DELIMITĂRI ȘI SUPRAPUNERI CONCEPTUALE

Prin acceptarea existenței a două dimensiuni complementare specificate, putem să constatăm existența unui proces semiotic situat pe axa sintagmatică a limbajului ceea ce accentuează faptul că discursul ar trebui asociat mai degrabă cu caracterul pragmatic al comunicării. Este un act de comunicare prin condițiile concrete de producere a acestuia; este producție lingvistică plus condiții de producere, proiectarea unei perspective semiotice asupra discursului face și mai mult apropierea de noțiunea de text.

Jean-Blaise Grize conchide că discursul are un caracter dinamic, nu poate fi considerat perfect terminat și închis. Discursul nu este un obiect concret și clar determinat oferit analizei, are un caracter procesual, dinamic, manifestă un caracter instabil al condițiilor de producere (trăsăturile locutorului și ale alocutorului, determinările conjuncturale).

Cesare Segre afirmă că este imposibil de separat actul lingvistic și situația de comunicare în care este produs, în consecință, nivele de analiză distincte în interiorul discursului sunt exprimate prin nivelul motivațional, aferent locutorului și prin nivelul intențional, localizat și el la emițător, prin nivelul performativ, care arată influența pe care o are mesajul asupra receptorului, contextul referențial și conjuncturile concrete ale actului de comunicare.

Teun van Dijk subliniază că textul și contextul sunt indisociabile, discursul este definit de o activitate socială, într-un anumit context fizic, social și cultural care determină desfășurarea acestuia.

Încercările de separare a noțiunilor de discurs și de text, pe care le identifică cercetările subordonate teoriei textului ne orientează spre aceleași concluzii, și sprijină afirmația că delimitarea dintre discurs și text nu este justificată în ordinea profundă a lucrurilor, astfel, contribuțiile semnificative din domeniul teoriei textului sunt suprapuse cu cele din domeniul analizei discursului.

Totuși Carmen Vlad ignoră în mod deliberat referirile la discurs și la analiza discursului, mărginindu-se la text și la teoria textului. „Dar ceea ce, în plan meta-teoretic, separă vechile abordări de una dintre cele mai recente orientări în lingvistică, teoria textului, ni se pare că s-ar afla în altitudinea „privirii”, în esențialitatea interogațiilor și în generalitatea răspunsurilor proiectate asupra textului”, autoarea surprinde tendințele esențiale în lingvistica ultimelor decenii, astfel:

sintaxa este un element cu rol hotărâtor în producerea propozițiilor sau frazelor are un caracter static, rigid al sistemului limbii;

studiul limbii ca sistem static este guvernat de reguli rigide, abandonat în favoarea cercetării mecanismelor comunicării verbale (teoria conversației și teoria interacțiunilor verbale);

dacă în problematica sensului, lingvistica tradițională analizează elementele componente ale enunțului și modul în care adițiunea acestora produce sens, lingvistica actuală ia în considerație că nu adițiunea de semne îi dă sensul, ci, dimpotrivă, sensul general este cel care se impune și se fracționează în semne particulare;

clasificarea clasică (fonetic, morfologic, sintactic, semantic) este completată prin apariția unui nivelul transfrastic (superior frazei);

pragmatica, disciplină care se ocupă de dimensiunea comunicativă a limbajului, este accentuată prin asumarea studiului enunțării, ca fenomen constitutiv enunțului și studiului relațiilor dintre limbaj și context.

2.2.3. TEXT ȘI DISCURS. CARACTERISTICILE DISCURSULUI.

Textul poate fi definit ca pe un produs verbal elaborat, caracterizat prin prezența sensului textual și a coeziunii textuale și constituie o rețea de semnificații ce cuprinde semnele verbale, relațiile dintre acestea și relațiile acestora cu emițătorul și receptorul, ceea ce ne indică faptul că noțiunile de discurs și de text sunt echivalente, ceea ce implică următoarele caracteristici:

discursul presupune construirea și transmiterea deliberată prin faptul că nu putem mărgini competența comunicativă la competența lingvistică;

competența comunicativă obligă emițătorul să execute structurarea discursului prin raportare la context și la receptor (la condițiile concrete de producere a discursului);

contextul și receptorul sunt, astfel, instanțe constitutive ale textului;

statutul de discurs nu are condiționări cu referințe legate de dimensiuni și nici de modul de expunere (oral sau scris);

discursul necesită constituirea unui număr de enunțuri pentru orientarea spre receptor și asigurarea coeziunii textuale.

Orientarea spre receptor asigură un parteneriat în operațiunea de realizare a sensului, și anume în interiorul teoriei conversației intervine relația de cooperare a receptorului cu emițătorul, ca principiu fundamental care trebuie să fie centrul de acțiune în conceperea oricărui discurs. Principiul cooperării este detaliat în patru maxime, astfel:

maxima cantității reprezentată de conținutul de informații în sensul că fiecare locutor furnizezează un număr suficient de informații, dar nu în exces;

maxima calității reprezentată de informațiile veridice și probabile în sensul de interzicere a furnizarării de informații false sau care nu pot fi probate;

maxima relației este reprezentată de adecvarea discursului la subiect și sunt sancționate devierile sau digresiunile inutile;

maxima modalității care ordonează expresia și impune claritate, proprietate, lipsa echivocurilor.

Bineînțeles că aceste maxime sunt obiective ideale, însă nu este de natură să împiedice vorbitorii să fie consecvenți acestora.

O altă sistematizarea discursului ne oferă Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, care expune două forme majore ale politeții, negativă și pozitivă.

Politețea negativă este reprezentată de distanța socială mai mare între interlocutori și are rolul să prezerve și să prevină deteriorarea relațiilor între emițător și receptor, prin folosirea următoarelor strategii:

exprimarea indirectă este atenuată de perlocutor;

camuflarea presupunerilor emițătorului privind disponibilitatea receptorului de pentru o anumită acțiune;

reducerea interferențelor prin uzitarea unor exprimări restrictive;

diminuarea personalității emițătorului și accentuarea calităților prin potențare;

aplicarea de scuze preventive la începutul mesajului;

impersonalizarea enunțurilor.

Politețea pozitivă este reprezentată prin relații de apropiere între interlocutori cu rolul de conservare și potențare a acestor relații, astfel:

observațiile pentru captarea atenției interlocutorului;

formule intime de adresare familiare;

exagerarea admirației față de receptor;

afirmațiile interlocutorului nu sunt contrate;

subiectele abordate sunt exprimate pentru obținerea acordului receptorului.

Pentru a efectua o analiza tematică și structurală a discursului mediatic mai sunt o serie de etape care trebuiesc aplicate și anume analiza contextului textual și respectarea unor canoane convenționale, care adesea sunt neglijate, astfel:

– exprimarea limitelor despre nucleul de sens al textului;

– efectuarea documentării, identificarea argumentelor, a teoriilor și a opiniilor;

– ordonarea argumentelor și a exemplelor.

– analiza expresiiilor verbale.

Un alt câmp care trebuie abordat, în vederea analizei, sunt cu referire la mijloacele lingvistice de realizare a coeziunii contextuale și anume:

1. conectorii textuali: conjuncțiile, adverbele sau locuțiunile și expresiile amprentează sensul la nivel transfrastic (la un nivel superior frazei), așa cum îi prezintă Lita Lundquist , astfel:

aditiv: și, de asemenea, în plus etc.;

enumerativ: întâi… apoi… în sfârșit; în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând;

tranzitiv: de altfel, pe de altă parte, etc.;

explicativ: altfel spus, adică, în alți termeni, etc.;

adversativ: dar, din contră, în contrast.;

ilustrativ: de exemplu, între altele.;

concesiv: totuși, cu toate acestea, etc.;

conclusiv: deci, prin urmare, așadar;

rezumativ: pe scurt;

opozitiv-rectificativ: de fapt, în realitate, etc.

2. substitutele:

a) pronumele: în general, pronume personale, demonstrative și relative;

b) adverbele: așa, aici, acolo;

c) pro-enunțurile: (apoziții rezumative);

– recurența: repetarea unei secvențe sau cuvânt care execută legături de sens în interiorul textului, astfel:

a) recurența lexicală: repetarea aceluiași cuvânt, în loc să fie evitat;

b) recurența sinonimică: repetarea cuvântului prin sinonime.

c) refrenul: repetarea expresiilor sau a secvențelor.

Un alt punct de interes este reprezentat de formele discursive, astfel:

discursul instructiv (informativ), unde este activată preponderent funcția referențială a limbajului ;

discursul narativ, caracterizat prin acțiuni care implică personaje care au legături de ordin temporal și cauzal în desfășurarea relatării.

discursul descriptiv unde implicarea subiectului este variabilă, organizat spațial, ca o înșiruire de atribute și determinări.

discursul argumentativ unde întreaga construcție discursivă urmărește obținerea adeziunii raționale și subiective a receptorului, prin apelarea laturii afective.

Pentru a defini corespunzător datele care trebuiesc luate în calcul pentru analiza tematică și structurală a discursului mediatic vom trata și fenomenul persuasiunii. Chaim Perelman, cercetătorul care a fundamentat, la mijlocul secolului trecut, prin studiile sale retorica modernă a făcut diferența esențială între persuasiune, demonstrație și argumentare. Pentru a clarifica această problemă Vasile Florescu stabilește că demonstrația și argumentarea aduc un privilegiu în dimensiunea rațională a discursului, dimensiunea emoțională (subiectivă) este eliminată prin demonstrație, iar argumentarea o reduce la minimum posibil, astfel putem concluziona:

prin demonstrație se execută în discurs un demers strict științific și strict rațional, cu premise incontestabile;

argumentarea urmărește și presupune validarea unei ipoteze avansate;

persuasiunea este o construcție premeditată pe două planuri: rațional și emoțional.

Putem spune că persuasiunea prezintă forma optimă de exercitare a facultății limbajului, din nou la gândirea anticilor, Aristotel, mai precis. Conform tratatului său de retorică, sunt delimitate „sursele” persuasiunii, Ethos-ul presupune originea discursului, personalitatea, inteligența și cultura vorbitorului, Pathos-ul înseamnă „simțire, trăire” și presupune o implicare a emițătorului la subiectivitatea receptorului, Logos-ul reprezintă dimensiunea rațională a discursului, conținutul de informații cu referire la aspectele realității.

2.2.4. DIHOTOMIA LIMBĂ/VORBIRE. COMPETENȚA COMUNICATIVĂ

În concepția clasică a lui Ferdinand de Saussure sunt două dimensiuni esențiale și anume limba care presupune un sistem de semne, este un produs social al facultății limbajului și vorbirea care presupune un act individual de utilizare a sistemului limbii prin procesele determinate de voința și inteligența individului.

Umberto Eco completează cu afirmația: (…) atuci când vorbim de competență comunicativă, nu o putem echivala cu competența lingvistică. Trebuie adăugată numaidecât și o așa-numită competență enciclopedică, constituită de o sumă vastă de cunoștințe acumulate care subordonează procesele de codificare și de decodificare a mesajului.

Rezultatul este indicat de semioticianul italian prin următoarele premise:

– semnificația intențională (intended meaning);

– inferența (semnificația prezumată);

– reprezentarea picturală.

Altfel interpretarea vizată de emițător conferit receptorului, prin prisma semnificațiilor, presupune:

– o distincție între semnificat și denotație. Denotația este o relație abstractă și convențională, ce aparține codului, în timp ce semnificatul prezintă obiectul concret, numit în actul vorbirii;

– distincție între semnificatul lexical și semnificatul textual. Sensul textual sau contextul lingvistic este, într-o măsură mai mică sau mai mare, o pârghie acțională asupra semnificatului, modificându-i valoarea;

– distincție între semnificatul convențional și semnificatul situațional. Sublinierea influenței conjuncturilor concrete este reprezentată prin prisma semnificației cuvintelor;

– distincție între semantică și pragmatică. Semantica determină relația abstractă, codificată, a semnului cu referentul, în timp ce pragmatica se ocupă cu semnele în actul vorbirii, inclusiv relația semnului cu contextul și cu utilizatorii săi.

Revenind la concepția lui Ferdinand de Saussure, nu putem spune că este incompletă, dar se poate observa concizia. Reprezentarea picturală, semnificatul lexical, semnificatul convențional, respectiv – semantica sunt aliniate cu sistemul abstact al limbii sau al codului, putem formula următoarele observații despre discurs, astfel:

reprezintă interacțiune între minimum doi actori, chiar dacă aportul celui de-al doilea este decalat față de primul;

are caracter subiectiv, include trăsăturile de personalitate ale actorilor;

conținutul și forma sunt determinate decondițiile concrete în care este produs, ceea ce îi conferă un caracter circumstanțial;

emițătorul și receptorul reprezintă instanțe ale discursului și nu persoanele care ocupă această poziție;

discursul presupune un proces semiotic prin operațiunea de codificare cât și pe cea de decodificare (interpretare);

sensul textual justifică și conduce la elaborarea interactivă a discursului.

De reținut este faptul că discursul nu reprezintă o simplă manipulare a cuvintelor, cu scopul de a transmite informații și, prin urmare, presupune realitatea, chiar și în limitele subiectivității, reprezintă tot realitate. Astfel Laurent Jenny aduce următoarea observație: Vorbirea nu găsește o lume gata construită dinainte-i, pe care să se mulțumească a o silabisi. Ea produce această lume poruncindu-i să se arate. Obiect după obiect ea situează lumea față de discurs, face dintr-însa obiectul acestei ostensiuni pe care o plimbă deasupra unui orizont de apariție. Iar evenimentul constă atât în producerea lumii, cât și în răspunsul acesteia din urmă.