Analiza Structurala A Capitalului Unei Intreprinderi

CUPRINS:

ANALIZA STUCTURALĂ A CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII

Cap.1.Abordarea coordonatelor conceptului de capital ca premisă pentru optimizarea structurii financiare a întreprinderii

Introducere …………………………………………………………….pg. 5

Coordonatele generale ale conceptului de capital……………………..pg. 6

Tipologia capitalurilor întreprinderii ………………………………….pg. 7

Premise de fundamentare și criterii de alegere a structurii financiare

a întreprinderii………………………………………………………….pg.10

1.4. Organizarea structurală a firmei ………………………………………pg.15

Cap. 2 Gestiunea strategică și financiară a întreprinderii contemporane

2.1. Abordarea sistemică a întreprinderii ………………………………….pg.20

2.2. Resursele întreprinderii ………………………………………………. pg.23

2.3. Gestiunea strategică a întreprinderii ……………………………………pg.26

2.4. Gestiunea financiară a întreprinderii. …………………………………..pg.29

Cap.3. Capitalul-Capitalurile întreprinderii-Capitalurile proprii,Contribuții sau surse interne,externe

Capitalurile întreprinderii,capitaluri proprii ……………………….. ..pg.36

Contribuții externe –a) contribuția proprietarilor …………………..pg.36

-b) contribuția statului

3.1.2 Contribuții sau surse interne ………………………………………… pg.37

3.1.3 Majorare capitalului propriu și drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților ……………………………………………………pg.38

3.2. Capitaluri împrumutate ……………………………………………..pg.39

3.2.1 Împrumuturi pe termen lung …………………………………………pg.40

3.2.2 Împrumuturi pe termen mediu …………………………………….. .pg.41

3.2.3 Capitaluri împrumutate pe termen scurt …………………………… .pg.42

Cap. 4. Studiu de caz-Analiza structurală a capitalului întreprinderii

Date generale și scurt istoric al firmei analizate ………………………pg.43

Descrierea activității curente și perspectivele întreprinderii ………… pg.44

Aanaliza structurii patrimoniale și echilibrul financiar al SC Larixin SRL ..pg.46

Studiu de caz privind situația bonității financiare a SC Larixin SRL în perioada 2005-2007 ……………………………………………………………..pg.57

Analiza rentabilității activității la SC Larixin SRL ……………………pg.62

Concluzii si propuneri

Bibliografie …………………..76

=== ANALIZA STRUCTURALA A CAPITALULUI UNEI INTREPRINDERI ===

CUPRINS:

ANALIZA STUCTURALĂ A CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII

Cap.1.Abordarea coordonatelor conceptului de capital ca premisă pentru optimizarea structurii financiare a întreprinderii

Introducere …………………………………………………………….pg. 5

Coordonatele generale ale conceptului de capital……………………..pg. 6

Tipologia capitalurilor întreprinderii ………………………………….pg. 7

Premise de fundamentare și criterii de alegere a structurii financiare

a întreprinderii………………………………………………………….pg.10

1.4. Organizarea structurală a firmei ………………………………………pg.15

Cap. 2 Gestiunea strategică și financiară a întreprinderii contemporane

2.1. Abordarea sistemică a întreprinderii ………………………………….pg.20

2.2. Resursele întreprinderii ………………………………………………. pg.23

2.3. Gestiunea strategică a întreprinderii ……………………………………pg.26

2.4. Gestiunea financiară a întreprinderii. …………………………………..pg.29

Cap.3. Capitalul-Capitalurile întreprinderii-Capitalurile proprii,Contribuții sau surse interne,externe

Capitalurile întreprinderii,capitaluri proprii ……………………….. ..pg.36

Contribuții externe –a) contribuția proprietarilor …………………..pg.36

-b) contribuția statului

3.1.2 Contribuții sau surse interne ………………………………………… pg.37

3.1.3 Majorare capitalului propriu și drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților ……………………………………………………pg.38

3.2. Capitaluri împrumutate ……………………………………………..pg.39

3.2.1 Împrumuturi pe termen lung …………………………………………pg.40

3.2.2 Împrumuturi pe termen mediu …………………………………….. .pg.41

3.2.3 Capitaluri împrumutate pe termen scurt …………………………… .pg.42

Cap. 4. Studiu de caz-Analiza structurală a capitalului întreprinderii

Date generale și scurt istoric al firmei analizate ………………………pg.43

Descrierea activității curente și perspectivele întreprinderii ………… pg.44

Aanaliza structurii patrimoniale și echilibrul financiar al SC Larixin SRL ..pg.46

Studiu de caz privind situația bonității financiare a SC Larixin SRL în perioada 2005-2007 ……………………………………………………………..pg.57

Analiza rentabilității activității la SC Larixin SRL ……………………pg.62

INTRODUCERE

ANALIZA STRUCTURALĂ A CAPITALULUI UNEI ÎNTREPRINDERI

Problematica acestei lucrări se axaează ,pe de o parte, pe determinarea structurii financiare optime care sa tină cont de rentabilitate si de risc, iar, pe de altă parte, pe definirea unei combinatii între capitalul propriu si capitalul împrumutat care sa maximizeze valoarea unei întreprinderi si, tododată ,sa minimizeze costurile procurării capitalurilor.

Abordarea euristică a problematicii lucrării are la baza preocuparea de a găsi o structură financiară optimă; reprobăm opinia conform căreia structura financiară optimă ar fi un țel de neatins pentru întreprindere; de asemenea, considerăm vetustă opinia conform căreia se poate defini în procente o structură financiară optimă general valabilă; mai mult, diversitatea problemei nu ne permite să o abordăm după principiul diversității în unitate, ci după regula unitate in diversitate.

Pentru a imprima un caracter pragmatic scopului propus, tema acestei lucrări trebuie abordată in corelație cu obiectivul întreprinderii. Fată de acest ultim element trebuie să precizăm ca nu a existat o unicitate a abordărilor privind obiectivul principal al întreprinderii.Delimitarea relației ce se stabileste între optimizarea structurii financiare si obiectivul ( obiectivele) întreprinderii-indiferent de conotațiile abordării (pur financiare sau de management – marketing,pe de o parte,si clasice sau moderne, pe de altă parte) – are la bază premisa ca o structură financiară poate favoriza sau ingreuna atingerea obiectivelor întreprinderii.

Această preocupare de optimizare a structurii financiare a întreprinderii se include in problematica mai larga a managementului financiar.Toti decidentii financiari din întreprindere răspund de înfăptuirea concretă a managementului financiar definit in concordantă cu politica generală a întreprinderii. Aceasta deorece înfiintarea, dezvoltarea , autonomia si creșterea întreprinderii nu pot fi concepute neglijându-se analiza structurii activului si pasivului bilanțier.Tocmai această analiză a structurii activelor si pasivelor din bilanț – cu implicațiile sale interne si externe în timp și spațiu-condiționează funcționalitatea întreprinderii în timp.

Problema formării si repartizării capitalului între diferite obiective de investiții reprezintă o preocupare a tuturor întreprinderilor , deoarece rentabilitatea pe termen lung a întreprinderii depinde tocmai de calitatea soluțiilor acestor probleme, iar rezolvarea lor necesită cunoașterea tipurilor de capital si cheltuielile pe care le implică ( 1).O bună gestionare în ceea ce privește capitalul întreprinderii implică soluționarea concretă a două probleme : atragerea (formarea) capitalului si alocarea resurselor bănesti pe diferite destinații.Orice întreprindere nu-si poate realiza obiectivele ( producția de bunuri și/ sau servicii,realizarea de profit, maximizarea valorii întreprinderii ) fără a dispune de resurse, denumite generic capital.Capitalul economic suferă un proces continuu de transformare, în cadrul căruia activele financiare se convertesc in active reale, si invers. Activele financiare sunt necesare pentru procurarea activelor reale și a capitalului uman; activele reale – exploatate de capitalul uman – produc bunuri (servicii) din vânzarea cărora se obțin activele financiare.

____________________________________________________________

1.Maynard H.B. ,Conducerea activitatii economice ,vol. V , partea a duua ,Editura Tehnica , Bucuresti ,1974 , p. 41

Cel ce a propus o primă grupare rațională a tuturor activităților întreprinderii a fost Henry Fayol ( 1) . Pe baza unei analize a întregului complex de activități din cadrul înterprinderii , el a definit șase funcții: tehnică ,financiară ,comercială ,contabilă ,de securitate , administrativă. Noțiunea de funcțiune a constituit, ulterior, subiectul a numeroase studii si cercetări,aducându-i-se repetate modificări.

Funcția financiară a întreprinderii este reprezentată de ansamblul activităților de asigurare și repartizare a fondurilor bănești necesare desfășurării continue si rentabile a acivității, precum si de analiză și control a rezultatelor obținute (2). În consencință , aceasta funcție are un triplu rol: – de a asigura , în mod curent și la cele mai mici costuri, fondurile întreprinderii; – de a controla buna utilizare a fondurilor; – de a urmări rentabilitatea operațiunilor cărora le sunt afectate resursele financiare.

În opinia altor autori , funcția financiară are ca obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de metode si tehnici de gestiune financiară care să determine creșterea valorii întreprinderii, respectiv creșterea valorii de piată a acțiunilor întreprinderilor cotate la bursă , sau asigurarea independenței financiare și a rentabilității în cazul întreprinderilor mici si mijlocii.Această funcție asigură funcționarea întreprinderii deoarece furnizează și menține resursele de capital și oferă conducerii un set de indicatori financiari .

Deși funcția financiară urmărește factorul capital, atât în momentul achiziționării sale, cât și în cel al plasării sale, ea interferează și cu celelalte funcții nefinanciare , aceasta deoarece fluxurile financiare preced , însoțesc și urmează activitatea reală.

Dezvoltarea piețelor financiare, diversificarea surselor de finanțare si accentuarea fenomenelor concurențiale, dar și creșterea nevoilor de finanțare la nivelul întreprinderii au impus funcției financiare să se orienteze spre găsirea unor noi posibilități de achiziționare a capitalului în condiții optimale și spre o mai bună utilizare a acestuia .

În prezent se acceptă o structură a capitalurilor care să îmbine avantajele oferite de cele două surse de finanțare și care asigură o maximizare a rezultatelor în condițiile minimizării costurilor.Această îmbinare trebuie să fie în acord cu condițiile concrete de organizare,funcționare și dezvoltare a întreprinderii, cu nevoia de fonduri, cu necesitatea asigurării fondurilorla momentul oportun și cu cointeresarea tuturor celor implicate în obținerea de rezultate maxime.

Toate aceste tendințe și dezvoltări diferite au la bază câțiva factori specifici manifestați pe plan mondial, și anume ; internaționalizarea operațiunilor financiare; dereglementarea anilor ’80, soldată cu renunțarea la limitele impuse ratei dobânzilor în SUA și Japonia , și cu liberalizarea acordată instituțiilor financiare de a oferi clienților o gamă mult mai largă de servicii;extinderea derivatelor bancare, care a permis diversificarea modalitaților de plasare și atragere a capitalurilor; dezintermedierea, care a oferit câștig de cauză întreprinderilor care au putut să elimine băncile din circuitul banilor de la creditorul inițial la beneficiarul final; inovarea, impusă de o concurența din ce în ce mai acerbă; privatizarea , care a oferit noi valențe oportunitaților de finanțare.

Totuși , fenomenele de criză din ultimul deceniu au pus în evidență necesitatea corelării proceselor de internaționalizare, liberalizare și universalizare cu accentuarea supravegherii și respectarea măsurilor prudențiale.Astfel , cu titlul de exemplu ,poate fi menționata Directiva nr. 93/6/EEC,emisă în 1993, în legatură cu activitatea firmelor careefectuează investiții si a societaților bancare.

_____________

Henry Fayol –Administration industrielle et generale , Editura Dunod , Paris, 1956,preluare dupa T. Oroveanu, Tratat de stiinta administratiei, Editura Cerna, Bucuresti,1996,p.25

Neagoe, Ion, Finantele intreprinderii , Editura Ankarom,Iasi,1997,p.47

Directiva a actualizat si dezvoltat definiția fondurilor proprii, a stabilit cerințele privind capitalul inițial în funcție de tipul de activitate desfașurată, a precizat modul de monitorizare a expunerilor de mari proporții și a completat prevederile supravegherii de anasamblu. Elaborarea strategiilor de finanțare și de atragere a fondurilor , cunoașterea alternativelor posibile și obținerea fondurilor reprezintă sarcini vitale pentru reușita întreprinderii .

Capitolul 1

ABORDAREA COORDONATELOR CONCEPTULUI

DE CAPITAL CA PREMISĂ PENTRU OPTIMIZAREA

STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Coordonatele generale ale conceptului de capital

În decursul timpului, noțiunea de capital a avut mai multe înțelesuri : sumă de bani ,stoc de bunuri , avere, fond. În Antichitate , sclavii au fost considerați o componentă a capitalului. Pentru această perioada considerăm oportună redarea opiniei poligrafului Marcus Terentius Varro exprimată în tratatul ,, Despre agricultură”.

Conform opiniei acestuia , mijloacele de muncă se împart în trei categorii: uneltele vorbitoare, unelte ce scot sunete nearticulate și unelte mute. Uneltele vorbitoare sunt sclavii, dintre uneltele ce scot sunete nearticulate fac parte animalele de lucru, iar dintre cele mute – caruțele.

Bohm Bawerk (1) s-a preocupat , în special, de problema capitalului și a dobânzii. Deși acceptă că această noțiune are mai multe înțelesuri, reprezentantul școlii austriace definește capitalul ( un ansamblu de mijloace de achiziționare a produselor de către om) și componentele lui :capital particular (totalitatea bunurilor ce aparțin capitalului social , la care se mai adaugă acele bunuri ce oferă posibilitatea achiziționarii de alte bunuri – brevete ,clientelă, cabinete de lectură ) și capital social

( elemente destinate a servi producției ).

Keynes (2) este de părere că ,, vorbind despre capital, este mult mai indicat să se spună că aduce , de-a lungul existenței sale , un venit care depașește costul sau inițial, decât să se spună că este productiv. Termenii , formarea de capital și consumul de capital , pe care îi folosesc economiștii din școala austriacă , nu sunt identici.

În aceeași ordine de idei , Costin Kirițescu (3) apreciază : ,, Capitalul este o valoare care aduce plusvaloare nu prin el însuși , ci prin exploatarea forței de muncă salariate. Banii, împreună cu mijloacele de producție, reprezintă materializarea capitalului , dar numai în condițiile în care sunt folosiți de capitaliști.”

În teoria economică s-au înregistrat și alte accepțiuni ale capitalului: avuție inițială (capitalul întreprinderii se constituie mai întâi prin aporturile acționarilor sau asociaților ); așteptare stocată ( folosirea activului în scopul obținerii unor profituri viitoare ) și chiar fond de salarii ( deoarece fondul de capital al unei firme nu reprezintă decât puterea de a cumpăra forța de muncă și produsele altor firme pe durata în care firma nu are produse de vândut ).(4)

_______________________

1.Bohm Bawerk,Histoire critique des theories de l ‘interet du capital,trad. Joseph Bernard, T.I.,Paris,1902,p.7,preluare

după Augustin Tătaru , Știința economică –studiu introductiv, Tipografia Astra ,Brașov,1947,p.174.

2.Keynes J.M.,Teoria generală a folosirii mâinii de lucru , a dobânzii și a banilor, Editura Științifică ,București,1970,pp.228-229

3.Kirițescu,Costin,Moneda-mică enciclopedie,Editura Științifică și Enciclopedică, București,1982,p.79.

4.Sandu ,Gheorghe,Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică,București, 2000,p.23

Și în literatura franceză de specialitate(1) se găsesc preocupări legate de semnificațiile noțiunii de capital, care ,,pot fi precizate avându-se în vedere informațiile contabile și bursiere. Printre indicatorii ce pot fi retinuți ca măsură a capitalului, cităm: activul total , activele fixe , activul real compus din active fixe și stocuri,capitalurile permanente, capitalurile proprii , capitalizarea bursieră.” Pierre Conso (2) definește capitalul ca fiind ,, ansamblul de mijloace puse în operă pentru a asigura îndeplinirea funcției de producție a întreprinderii “.Alți economiști (3) apreciază că în sensul financiar al noțiunii , capitalul este suma de monedă adusă de asociați sau acționari , plus cea generată de activitatea proprie și imobilizată în deținerea capitalului economic . În această accepțiune, capitalul financiar reprezintă de fapt fonduri proprii.

Semnalul- în această problemă – a fost tras mult mai devreme, dar într-o manieră mai puțin directă , de către profesorul D. Voina: (4) ,,…n-aș putea spune că acest cuvânt

( capitalul ), pe care unii autori îl confundă cu pasivul ,ar fi indispensabil contabilității și că n-ar fi bine ca el să fie menținut, în accepțiunea lui mai largă , la locul unde s-a format la origine , fondul de rulment fiind o parte din această categorie de capital.” Fondul de rulment ,calculat ca fiind diferența dintre capitalurile permanente și active imobilizate, reprezintă tocmai ,, cea mai dinamică parte a mijloacelor ce compun capitalurile întreprinderii “.(5)

Procesul de cristalizare și perfecționare a limbajului financiar s-a realizat în timp odată cu evoluția si dezvoltarea vieții economico- financiare.

TIPOLOGIA CAPITALURILOR ÎNTREPRINDERII

Abordarea tipologiei capitalurilor întreprinderii se poate realiza sub aspect temporal ,parcurgându-se cele patru etape ale ciclului de viată al întreprinderii ;înființare , creștere , maturitate și declin.

Încă din momentul înființarii , întreprinderea dispune de două forme de capital : capital economic si capital social .Aporturile asociaților sau acționarilor por fi abordate sub două aspecte : fizic și în expresie valorică. În momentul înființării unei întreprinderi , capitalul economic este reprezentat de capitalul social , adică acel capital adus ca aport de diferite persoane fizice sau juridice.

Capitalul social are o dublă semnificație – contabilă si juridică . Sub aspect contabil , capitalul social este evidențiat la pasivul bilanțului deoarece el se constituie din aporturile asociaților (cărora urmează să li se restituie la dizolvarea întreprinderii); capitalul social nu are o existentă reală concretă –bunurile care constituie aporturile efective figurează în activul bilanțului deoarece ele aparțin întreprinderii.Sub aspect juridic , capitalul social constituie gajul general al creditorilor întreprinderii; datorită acestui fapt , capitalul social trebuie să fie intangibil; el poate fi majorat sau diminuat doar în condițiile prevăzute de lege. Controlul intangibilității capitalului social se efectuează asupra datelor înscrise în registrele comerciale și se concretizează prin întocmirea bilanțului contabil la sfârșitul fiecărui an financiar.

_______________________

1.Colasse, Bernard,La rentabilite’ d‘entreprise,Ed. Dunod,Paris ,1977,p.28.

2.Conso, Pierre ,La gestion financiere de l ‘entreprise, Ed. Dunod,Paris, p.28.

3.Bistriceanu,Gh. ș.a., Finanțele agenților economici,Editura Didactică și Pedagogică, București,1995,p.83.

4.Voina D., Contabilitate generală,1947,p.18.

5.Bucătaru , Dumitru , op.cit.,p.19

Tot prin lege ( în spiritul Directivei a II-a nr. 77/91/CE din 13 decembrie 1976 ) (1) este reglementat și nivelul minim al capitalului social al unei întreprinderi în momentul înființarii (25.000 euro pentru societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe actiuni si 200 RON pentru societatea cu răspundere limitată ).

Capitalul social este divizat in fracțiuni , denumite diferit în funcție de tipul de societate : acțiuni , în cazul societății pe acțiuni și societății în comandită pe acțiuni ; părți sociale , în cazul societății cu răspundere limitată și părți de interes , în cazul societații în nume colectiv și societății în comandită simplă.

Capitalul social reprezintă contribuțiile acționarilor sau asociaților (aporturile în natură sau sub formă bănească) în entitatea economică si juridică creată .

Repartizarea acestui capital între diferitele personae definește condițiile exercitării puterii în întreprindere și modalitatea de repartizare a rezultatelor .Deținerea capitalului social este atașată dreptului de vot și dreptului de a participa la beneficii si bunuri de lichidare.Constituirea capitalului social reprezintă prima faza de finanțare a unei întreprinderi . Dar , acest capital social apare insuficient pentru a asigura întreprinderii buna funcționare . Astfel, întreprinderea este pusă în situația de a se împrumuta sau de a atrage noi resurse pentru a finanța nevoile sale de funcționare; această îndatorare este elementul care diferentiază capitalul economic de capitalul financiar.

Toate fluxurile financiare derulate la nivelul întreprinderii sunt articulate cu fluxuri reale ( de bunuri si servicii ) care modifică volumul și structura activului economic. În componența capitalului se includ și elementele nemateriale care constituie, în egală masură , întreprinderea (în special cunoștințele acumulate și valoarea echipei manageriale ).

Evaluarea capitalului financiar este dată prin sistemul contabil , prin situația netă sau prin capitalurile proprii fără a adăuga amortismentele.Capitalul financiar poate fi schimbat la prețul pieței , care este dat de cursul la bursă al acțiunii. Capitalizarea bursieră este valoarea capitalului financiar corespunzător cursului la bursă și se determină ca fiind produsul dintre numărul de acțiuni ce compun capitalul și cursul acțiunii .Fiecare categorie a capitalului presupune particularități specifice de formare la nivelul firmei. Astfel , capitalul financiar (numit și capital propriu ) se formează pe baza contribuțiilor interne și a contributiilor externe. Contribuțiile externe sunt reprezentate de aporturile proprietarilor și eventual unele aporturi ale statului ,ale altor colectivitați și organisme specializate. Contribuțiile interne sunt reprezentate de resursele ce se degajă ,în principal ,din capacitatea de autofinanțare. Capitalurile împrumutate sunt clasificate în funcție de termenul de imobilizare în : datorii pe termen lung, datorii pe termen mediu și datorii pe termen scurt.Împrumuturile pe termen lung sunt reprezentate de : împrumuturile obligatare , împrumuturile de la organisme specializate sau de la stat și împrumuturile de la bănci.Împrumuturile pe termen mijlociu sunt reprezentate de : creditele pe termen mijlociu mobilizabile,creditele pe termen mijlociu nemobilizabile , creditele pe termen scurt prelungit , creditul leasing etc. Împrumuturile pe termen scurt sunt reprezentate de :creditul furnizor și diferite creanțe pe termen scurt.

Pentru procurarea capitalurilor necesare, întreprinderea poate să facă apel și la piața de capital .Piața capitalurilor reprezintă pârghiile prin intermediul cărora se marește capitalul agenților economici în vederea acoperirii nevoilor curente și se asigură finanțarea dezvoltării acestora .(2) Structura pieței românești a capitalurilor a fost reglementată prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursa de valori.

_________________________

1.Directiva a II –a a fost modificată prin tratatele de adeziune , dar si prin Directiva nr. 92/101/Cedin 23.11.1992.

2.Spătaru ,Liviu,Societățile comerciale și piața de capital, Editura Economică , București, 1999,p.47.

În prezent piața de capital este reglementată prin Legea nr. 297/2004 ( publicată în Monitorul Oficial nr. 571/29.06.2004 ).Această piață , definită ca fiind un ansamblu de relații și mecanisme de alocare eficientă a resurselor bănești din economie , cuprinde : piața financiară și piața monetară.

Piața financiară este formată ,la rândul său ,din două componente:

piața primară și piața secundară.

Această piață permite procurarea de monedă , evaluarea întreprinderilor și asigurarea mobilitații capitalurilor.

Piața primară presupune emiterea valorilor mobiliare și prima plasare a acestora pe piața. Piața secundară este cadrul în care se tranzacționează valorile mobiliare deja intrate pe piața de capital. În Romania , segmentele pieței financiare sunt Bursa de Valori ( cu sediul în București ) și Bursa Electronica RASDAQ .

Piața monetară este specializată în plasarea și atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea / contractarea de credite . Segmentele specifice piței monetare sunt:piața interbancară , piața certificatelor de depozit ,piața efectelor de comerț , piața scontului, piața eurovalutelor. Piața monetară , prin instituțiile sale ( în special băncile ) , oferă o alternativa de finanțare pentru întreprinderile care nu sunt cotate la bursă.

Ansamblul mijloacelor la care întreprinderea face apel pentru realizarea obiectivelor sunt sintetizate în partea de acitv a bilanțului. În analizele contabile se mai întalnesc noțiunile de activ net contabil , activ reevaluat și activul net corijat.

Activul net contabil reprezintă excedentul tuturor bunurilor și a drepturilor (activ) asupra tuturor datoriilor fată de terti (pasiv exigibil).

Activul net contabil = Activ – Pasiv exigibil

Activul reevaluat rezultă din reevaluarea tuturor elementelor de activ

( cu deosebire,imobilizari și stocuri ) , ținând seama de deprecierea monetară , modalitațile de amortizare , evoluția unor prețuri , contabilizarea operațiunilor și alți factori ce pot antrena distorsiuni importante între bilanțul contabil și bilanțul economic.

Activul net corijat este activul reevaluat corijat , mai puțin datoriile de orice fel . Astfel , valoarea unei întreprinderi poate fi reprezentată prin relația :

Valoarea întreprinderii = Activul net corijat + Goodwill

Goodwill-ul constă în capacitatea unei întreprinderi de a genera mai mult sau mai puțin profit într-un cadru de exploatare dat ( oameni , produse ,clientelă , piețe ).

Termenul de goodwill , suprapus cu cel de fond de comerț ,poate fi diferit , în funcție de ramura de raportare : în comert , el reprezintă ansamblul elementelor corporale și necorporale utilizate in activitatea comercială (clientela , renumele comercial , marca, forma juridică , dar și mașinile , utilajele și mobilierul de exploatare care în acest sector are o valoare neglijabilă , iar în industrie , el are un sens mai restrictiv , necuprinzând mașinile și utilajele care , având o importanță mai mare , legitimează o evaluare separată care să țină seama de legătura acestora cu rezultatele activității .

Pasivul bilanțului grupează diversele surse de care dispune întreprinderea pentru a finanța activitățile sale . Astfel , pasivul este structurat în capital propriu , capital împrumutat și alte elemente grupate în ordinea exigibilității crescătoare .

Capitalurile proprii împreuna cu capitalurile împrumutate pe termen mediu și lung formează capitalul permanent .

Capitalul propriu este reprezentat de fondurile permanente de care dispune o întreprindere.

Capital social – reprezintă ansamblul aporturilor în bani și natură efectuate în momentul constituirii întreprinderii sau pe parcursul activității cu ocazia majorării de capital.

1.3 Premise de fundamentare și criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii

Structura financiară a întreprinderii se fundamentează pe premise ce se condiționeaza în mod reciproc , atât din punct de vedere cantitativ , cat și calitativ .

Premisa prioritară o reprezintă devizul financiar brut al întreprinderii (necesarul de finanțat) a cărui valoare este consecința activității desfășurate , dar și a modului în care se gestionează volumul investițiilor . În acest caz este necesar să se stabilească dimensiunea necesarului de finanțat care poate fi acoperită prin intermediul autofinanțării , respectiv prin apelarea la surse externe .

O altă premisă a structurii financiare este dimensiunea întreprinderii considerată fie su aspect fizic , fie sub aspect economic – patrimonial (volumul și valoarea producției realizate , valoarea patrimoniului , numărul de personal utilizat , productivitatea pe salariat etc.).

A treia premisă a structurii financiare o constituie durata ciclului productiv.

În cazul în care procesul productiv este mai îndelungat (ca in construcțiile de mașini) , ritmul de realizare al fluxurilor financiare reprezentând profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri .Astfel , apare necesitatea unui sprijin financiar temporar (sub forma datoriilor pe tremen lung ), care solicită structuri financiare optime .

Structura financiară depinde nu numai de vointa managerilor și a acționarilor săi , ci de mediul în care întreprinderea își desfășoara activitatea ,sub impactul cadrului juridic reglementat prin decizia autoritaților publice .

Deciziile privind structura capitalului sunt influențate de o serie de factori și anume :

-gradul de risc al afacerilor firmei sau gradul de risc inerent activelor firmei , dacă nu s-ar utiliza deloc capitalul împrumutat .

-poziția firmei în ceea ce privește impozitele .Principalul motiv al utilizării capitalului împrumutat este acela ca dobânda este o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal , fapt ce determină scăderea costului efectiv al capitalului împrumutat .

– flexibilitatea financiară sau capacitatea de a obține capital în condiții rezonabile, atunci cand mediul economic este advers .Managerii financiari știu că pentru a asigura stabilitatea activității , este necesară furnizarea de capital în mod regulat ; la rândul lor, activitățile stabile sunt vitale pentru obținerea succesului pe termen lung.

Criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii

a) Riscul afacerilor ( economic)

În general,firmele au un anumit grad de risc, inerent activităților pe care le desfășoară . Acesta este riscul afacerilor (risc economic)și se definește ca ,, schimbarea intervenită in proiecțiile (previziunile) veniturilor viitoare aferente activelor sau acțiunilor , dacă firma nu utilizează datorii pentru finanțarea activității sale”.

Riscul afacerilor variază de la o ramură de activitate la alta și de la o firmă la alta , în cadrul aceleiași ramuri de activitate . În plus , riscul afacerilor poate fi schimbator în timp .

Riscul economic depinde de următorii factori:

-variabilitatea cererii;cu cât cererea pentru produsele unei firme este mai instabilă , cu atât riscul economic este mai mare ;

-variabilitatea prețului de vanzare ; firmele ale caror produse sunt vândute pe piețe caracterizate de fluctuații însemnate, sunt expuse unui risc economic mai ridicat , comparative cu firmele ale căror produse sunt vândute pe piețe stabile ;

-variabilitatea costurilor intrărilor (aprovizionărilor) ,în sensul că firmele care se aprovizionează la costuri incerte , sunt expuse unui risc economic ridicat;

-capacitatea de a ajusta prețurile produselor la costurile intrărilor .

Astfel , cu cît capacitatea firmei de a ajusta prețul produselor la modificarea costului de producție este mai mare , cu atât nivelul riscului economic este mai scăzut .

-ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firmei ; dacă cheltuielile fixe dețin o pondere însemnată în valoarea cheltuielilor totale și nu se pot diminua pe măsura ce scade cererea pentru produsele firmei,riscul economic este mai ridicat .

Riscul economic depinde și de structura cheltuielilor , respectiv de comportamentul acestora fată de volumul de activitate .

Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe ,același nivel al cheltuieliolr fixe fiind mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.

Structura cheltuielilor , în special repartiția între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri , exercită o influență semnificativă asupra rentabilității ,ceea ce justifică determinarea unui ,, efect de levier operațional al exlpoatării “ . Acesta indică influența cheltuielilor fixe de exploatare asupra profitului din exploatare (profit înainte de plata impozirelor si dobânzii)

În mod concret , pentru un produs dat , problema este aceea de a ști care trebuie să fie cantitatea produsă și respectiv vândută ,astfel încât volumul vânzărilor (cifra de afaceri) să acopere cheltuielile totale(fixe și variabile).

Altfel spus , punctul ,, mort” denumit și prag de rentabilitate evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.

Depasind acest nivel , activitatea intreprinderii devine rentabila . Riscul economic va fi cu atat mai mic , cu cat nivelul punctului mort va fi mai redus.

Determinarea pragului de rentabilitate se face , după caz , în unități fizice , valorice sau în număr de zile , pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Analiza pragului de rentabilitate examinează relația dintre venituri și

vînzări, pe baza costurilor fixe și variabile și reprezintă o analiză pe termen scurt .

Ca urmare , cheltuielile cu dobânzile nu se includ în analiză , ele reprezentând costuri financiare și nu costuri de exploatare (operaționale) și cu impact pe termen lung.

Din acest motiv , analiza pragului de rentabilitate calculează pragul de rentabilitate înaintea plății dobânzilor.

Pragul de rentabilitate se mai determină după relația:

CA = CT

CA = CF + CVu x Q

PQ = CF + CVu x Q

Q = CF

P – CVu

Q – cantitatea produsă

CA- vânzări totale

CF- cheltuieli fixe

CV- cheltuieli variabile totale

CT – cheltuieli operaționale

Exemplu: Considerăm un produs al cărui preț de vânzare unitar ( P ) este 200 u.m., cheltuielile variabile unitare (CVu) sunt 100 u. m., cheltuielile fixe proprii (CF) sunt 40.000 U.M. Presupunem că toate produsele se vând.

Datele permit construirea următorului tabel :

Tabelul nr. 1

În baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate reprezintă volumul fizic al producței vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile).Din tabelul nr.1 se observă că există egalitate între vânzarile totale (CA) și cheltuielile totale pentru producția

Q= 400 t.

Această cantitate reprezintă punctul neutru sau pragul de rentabilitate , adică :

– în acest punct nu există nici profit , nici pierderi ;

– peste acest punct, toată producția vânduta conduce la obținerea de profit.

Pentru a măsura efectul unei schimbări în volumul vânzarilor asupra probabilității , se calculează gradul levierului operațional (GLO); GLO –reprezintă raportul dintre modificarea procentuală a profiturilor din exploatare (EBIT) și modificarea procentuală a cifrei de afaceri.

GLO = DELTA EBIT / EBIT

DELTA Q / Q

În care :

Delta EBIT = creștera profiturilor din exploatare (u.m)

Q = producția (unități fizice)

Delta Q = creșterea producției (în unități fizice)

Analiza pragului de rentabilitate evidențiază o serie de limite ce decurg din aplicarea în practică a acesteia și anume:

1) cheltuielile fixe se repartizează asupra întregii producții și vor fi cu atât mai reduse pe unitatea de produs , cu cât volumul producției este mai mare. Ele se recuperează prin vânzarile inițiale .

Însă , în realitate ,cheltuielile fixe nu sunt constante pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile fixe sunt direct proporționale cu volumul producției , modificarea costurilor totale generează un nou prag de rentabilitate ;

2) în condițiile economiei de piață ,prețul de vânzare nu poate rămâne constant, datorită modificărilor specifice mediului concurențial .Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață (neprevăzută de întreprindere) , prețurile vor scădea .Acest fenomen va fi însoțit de intârzierea plăților, creșterea stocurilor,a provizioanelor pentru exploatare , și a celor pentru riscuri și cheltuieli . Ca urmare , cheltuielile relativ constante sporesc considerabil , iar profitul va înregistra o scădere semnificativă .În consecință, va crește nivelul pragului de rentabilitate.

3) în cazul în care pe piață crește cererea de produse , atât prețurile cât și profitul vor crește , determinând o scădere a punctului critic .

În concluzie ,punctul de echilibru nu reprezintă un concept static,nu există un punct critic absolut , ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.

b) Criteriul rentabilității în alegerea structurii financiare

Atât capitalul propriu , cât și cel împrumutat comportă costuri.

Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat constă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea obține beneficii; în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat , oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.

O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari (împrumutul plus dobânda ),ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare.Prin urmare, întreprinderea respectivă trebuie să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rândul lor , vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare . În aceste condiții , criteriul rentabilității este hotarâtor.Dacă întreprinderea este rentabilă , adica rata rentabilității este superioară ratei dobânzii , este posibilă și indicată apelarea la credite , în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru fnanțarea unui proiect.

Efectul de îndatorare se obține comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.

Dacă rentabilitatea economică este mai mare ca rata dobânzii, rezultă un efect de îndatorare pozitiv, favorabil.

Dacă rentabilitatea economică este mai mică ca rata dobânzii , rezultă un efect de îndatorare negativ, nefavorabil.

Rentabilitatea financiară este proporțională cu structura financiară

(Datorii / Capital propriu) și cu diferența dintre rata rentabilității economice (Rc) și rata dobânzii(Rd). Practic , rentabilitatea financiară este cu atat mai mare cu cât structura financiară

este mai îndatorată și cu cât este mai mare difernța dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii

Rf = Re +E

Rf = Re + Datorii

Capital propriu

Criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare

Activele imobilizate reprezintă nevoi cu caracter permanent și de aceea este eficient să fie acoperite cu capital permanent . La rândul lor, activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatere ) , formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale , din creanțe asupra clienților și diverse lichidități primare, pot fi acoperite prin fondul de rulment (care este un caital permanent), dar și prin datorii pe termen scurt (credite de trezorerie și din obligații fată de furnizori ).

În conformitate cu cele afirmate anterior ,se pot stabili următoarele relații :

Cheltuielile ciclului de = Fondul de + Resursele de trezorerie

Exploatare (active circulante) rulment

2) Fondul de rulment = Capital – Imobilizări în mijloace

Permanent fixe ,terenuri etc.

Fondul de rulment = Active – Resurse de trezorerie

circulante

3) Capital permanent = Fonduri + Datorii pe termen mediu

Proprii și lung

Structura financiară a unei întreprinderi se exprimă nu numai ca un raport între datorii și capital propriu , ci și ca raport între finanțările pe tremen scurt și finanțările pe termen lung:

Sf = Datorii

Capital propriu

Sf = Finanțări pe termen scurt = Resurse de trezorerie

Finanțări pe tremen Capital permanent

Lung

d ) Capacitate de îndatorare

Stabilirea structurii financiare este importantă pentru fiecare societate comercială , în vederea aprecierii propriei situații și edificării în raporturile cu banca . Este util să se procedeze, în cazul unor analize financiare , la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul în care sunt utilizate capitalurile proprii , în comparație cu împrumuturile pe termen mediu și lung sau cu totalul împrumuturilor.

Un alt indicator cu o mare expresivitate financiară se numește coeficient de îndatorare la termen (CIT) , care se exprimă astfel:

CIT 1 = Datorii la termen

Capital permanent

CIT 2 = Datorii la termen

Capital propriu

În cazul creditelor de trezorerie , interesează ponderea costului creditelor în totalul beneficiului brut:

Costul creditului pe termen scurt

Beneficiul brut

În mod normal , indicatorul trebuie să fie subunitar. Cu cât indicatorul este mai mic , cu atât situația întreprinderii este mai bună.

În cazul datoriilor la termen , indicatorul care se utilizează este dat de raportul dintre cheltuielile financiare (împrumut + dobândă) și capacitatea de autofinanțare.

Cheltuielile financiare la credite pe termen mediu și lung

Capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitățile unei societăți comerciale de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare , inclusiv plata dobânzilor , să nu creeze greutăți financiare de nesuportat.

În determinarea capacității de îndatorare sunt interesate atat întreprinderea , cât și banca.

Astfel , întreprinderea care dorește să se împrumute pentru finanțarea unui proiect , trebuie să –și comensureze atât garanțiile disponibile,cât și fluxurile financiare pozitive viitoare , astfel încât rambursarea la scadență a creditelor și plata dobânzilor aferente , să se poată realiza fără dificultăți .La rândul său , creditorul /banca , întrucât acordă credite ,își asumă anumite riscuri (de nerambursare , de neplată a dobânzilor , de imobilizare , de devalorizare a monedei).

Prin urmare , este profund interesată să cunoască situația economico – financiară a viitorului debitor , pentru a decide dacă acceptă cererea de credit sau o respinge.

1.4 Organizarea structurală a firmei

Conceptul de structură a întreprinderii

Întreprinderea, ca celulă de baza a economiei, tinde să se organizeze în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată, acesta urmărind supraviețuirea și dezvoltarea sa. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie să desfășoare o activitate eficientă, ceea ce impune o continuă adaptare, restructurare și definire a locului și rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.

Organizarea întreprinderii are doua cerințe principale: o cerință ține de asigurarea desfășurării diviziunii muncii si alta cerinta tine de coordonarea sarcinilor care trebuie sa fie îndeplinite de catre membrii sai.

Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare

a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a muncii acestuia.

Din punct de vedere dinamic a organiza înseamna a studia modul de

functionare a întreprinderii, a analiza felul în care sunt puse în mișcare mijloacele de

care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.

Folosirea eficientă a resurselor depinde de cadrul organizațional creat în fiecare

întreprindere. Problema fundamentală a organizării constă în menținerea stabilității interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor acesteia la exigențele pieței concurențiale. Acest proces dinamic se realizează în două planuri: în primul plan se stabilește cadrul structural de ansamblu, prin care se proiectează structurile organizatorice și de conducere, concomitent cu stabilirea structurii de producție; în planul al doilea se organizează diferitele componente ale sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor și organizarea folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de producție, gestionarea producției si a vânzărilor, gestiunea financiară etc.)

După H.Mintzberg, structura este osătura organizării, este maniera în care sunt repartizate sarcinile și responsabilitățile (1) .

Structura organizatorică – expresie a organizării întreprinderii

Structura unei organizații poate fi definită ca o sumă totala a mijloacelor utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite și pentru a asigura coordonarea necesară între acestea.

Structura generală a întreprinderii cuprinde structura organizatorică și structura socio-culturală.

Structura organizatorica.

Dupa C-tin Barbulescu si colaboratorii săi , structura organizatorică este definită ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice și a relațiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii ( 2) .

Structura organizatorică este formată din structura functională și structura operațională :

a. Structura funcțională (verticală) corespunde coordonării pe verticală a sarcinilor și cuprinde:

• postul, atribuit unei persoane angajate;

• funcția, reprezentată de sarcinile angajatului;

• compartimentul, care este o subunitate organizatorică aflată sub aceeași autoritate ierarhică._____________________________________________

1.H.Mintzberg-Structure et dinamigue des organizațion.Ed. Organization, Paris,1982.

2.C.Bărbulescu,T.Gavrila. F. Badea,V.Lefter,F.Pârvu,E.Fransua –Economia si gestiunea întreprinderii,

Ed. Economică ,1995.

Coordonarea sarcinilor și ierarhizarea diferitelor persoane corespunde structurii verticale a întreprinderii si reprezintă sistemul de comanda al organizării. Această structura se realizează în funcție de tipurile de decizii care se iau la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.

Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în funcție de amploarea deciziei și de orizontul de timp pe care-l implică:

• nivelul strategic, unde se iau deciziile care angajează întreprinderea pe termen lung;

• nivelul tactic, care definește drumul de urmat pentru a atinge obiectivele fixate anterior;

• nivelul operațional , care definește pe termen scurt atingerea obiectivelor de mai sus;

• nivelul de execuție, unde se realizează activitatile de producție implicate pentru realizarea obiectivelor stabilite.

b. Structura operatională (orizontală), care corespunde diviziunii muncii pe orizontală și cuprinde funcțiunile întreprinderii. Structura orizontală asigură organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea și complexitatea activității, pe baza a două criterii de specializare:

• în cazul când produsele vândute și piețele sunt relativ asemănătoare, activitățile se organizează pe marile funcțiuni ale întreprinderii;

• în cazul în care produsele și piețele sunt foarte eterogene, împărțirea activităților pe funcțiuni se face după gruparea produselor și a piețelor.

2. Structura socio-culturală a întreprinderii reflectă identitatea întreprinderii, modul în care aceasta este percepută în mediul său și pe care-l poate influența prin acțiunile de comunicare și relatiile publice. Imaginea întreprinderii se formeaza prin politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem de valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de către angajați.

De-a lungul timpului se formează “cultura întreprinderii” care se exprima prin ansamblul de cunoștințe, de valori și comportamente de care dispun membrii acesteia. Dintre manifestările “culturii întreprinderii” fac parte: simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce țin de vocabularul întreprinderii, modalități speciale de transmitere a unor valori și comportamente către generațiile viitoare etc. Cultura întreprinderii are un important rol în procesul de gestiune. O cultură puternică are valori numeroase și acceptate de personalul său, ceea ce poate deveni un factor de motivație profesională și de bună gestiune.

Funcționarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesită un cadru de reglare a relațiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizează prin intermediul structurii organizatorice. Orice structură organizatorică este o ierarhie, diferențiată dupa mai multe criterii:

• criteriul (felul) produsului;

• criteriul functional;

• criteriul geografic;

• criteriul numeric.

Organizarea ca proces operațional prin care se precizează și se delimitează

responsabilitățile, atribuțiile, sarcinile concrete necesare realizării scopului stabilit, precum și a relațiilor dintre compartimentele și persoanele ce îndeplinesc atributii, vizează structura de producție și concepție și organizarea activităților ce țin de funcțiunile întreprinderii.

Structura de producție și concepție este definită prin componenta verigilor de producție, control și cercetare și legăturile între acestea.

Verigile de producție se regăsesc în cadrul unei structuri organizatorice sub formă de: uzine, fabrici, secții, ateliere, laboratoare etc., fără personalitate juridică.

Veriga de baza a unei structuri de productie și concepție este secția de producție.

Verigile de producție cuprind: sectii de bază, secții auxiliare, secții de service, secții anexe, ateliere etc. Veriga primara a structurii de productie si conceptie este locul de muncă, reprezentat de o anumită suprafața de producție înzestrată cu mijloace de producție specifice pentru operații executate de un lucrator sau grup.

Baza organizarii structurale constă dintr-o bună cunoaștere a direcțiilor și ritmului de dezvoltare a întreprinderii, a obiectivelor de realizat, a nevoilor de resurse umane, materiale și financiare, interne și atrase.

Direcțiile și ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprimă într-o formă sintetică

direcția și ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate, începând cu producția și terminând cu gestiunea personalului. În dimensionarea proportiilor și ritmului dezvoltării se ține seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are cu mediul (în cadrul ramurii, cât și în cadrul economiei nationale), conexiuni cu caracter de subordonare sau de colaborare.

Acțiunea este deosebit de complexă, sprijinindu-se nu numai pe informațiile de care dispune întreprinderea, ci, mai ales, pe informațiile oferite de macro-sistemul, informații care adesea joacă rolul de restricții, deoarece exprimă interesele generale ale societății. Definirea direcției și ritmului de dezvoltare a întreprinderii presupune fixarea obiectivelor de realizat care se pot concretiza în:

• asigurarea executarii integrale și ritmice a obiectivelor privind folosirea capacităților de producție și perfecționarea proceselor tehnologice;

• finalizarea activitatii trebuie sa fie caracterizata si de un înalt nivel de

eficienta a folosirii resurselor, nivel dimensionat în functie de modul de

dezvoltare a bazei materiale.

Atingerea obiectivelor fixate reclama determinarea nevoilor de resurse de muncă, materiale și financiare și, mai ales, raționala utilizare a acestor resurse.

Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfăptuieste prin organizarea activității pe baza principiului autogestiunii.

Prin elaborarea direcției de dezvoltare se determină câțiva parametri esențiali ai elaborării ulterioare a structurii organizatorice si anume: locul întreprinderii în complexul macroeconomic national, precizarea problemelor specifice întreprinderii, elaborarea variantelor principale de dezvoltare și alegerea solutiilor optime.

Fixarea obiectivelor de atins și a liniei generale de dezvoltare are în vedere trei aspecte importante si anume:

• aspectul economic, se referă la utilizarea deplină a resurselor;

• aspectul dinamic, impus de necesitatea asigurării circulației rapide a informațiilor între toate nivelurile de dispozitie și execuție;

• aspectul democratic, se refera la asigurarea participarii personalului la luarea deciziilor.

În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activități necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Rezultatul organizării îl reprezintă funcțiile, activitățile, atribuțiile și sarcinile. Organizarea este mijloc, nu scop, este parte dintr-un întreg.

Spiritul de organizare se asociază cu ordinea, observarea legăturilor dintre oameni și bunuri, stabilirea unor reguli de muncă. Între organizare și dirijare exista o strânsă legatură, organizarea se refera la pregătirea acțiunilor dupa un plan riguros, dirijarea înseamnă să se asigure o concordantă cât mai deplină între scopul urmarit si acțiunea reală a obiectului condus.

Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce vizeaza eficiența în realizarea obiectivelor. Organizarea are ca scop utilizarea raționala a resurselor, permițând o mai buna comunicare si întelegere în muncă.

Se distinge organizarea procesuală și organizarea structurală.

Organizarea procesuală presupune stabilirea categoriilor de muncă si a proceselor necesare realizării obiectivelor fundamentale (activităti, atribuții, sarcini, operații).

Organizarea structurală consta în gruparea funcțiilor, atribuțiilor, sarcinilor și repartizarea lor pe oameni în vederea realizării obiectivelor. De fapt, organizarea structurală este o organizare formală. Exista si o organizare informală care semnifică ansamblul de interacțiuni umane cu caracter organizatoric care apar spontan și natural, elementul de baza fiind grupul de oameni.

În executarea atribuțiilor de organizare, managerii folosesc structura organizatorică și sistemul informational în relatia lor reciproca.

Structura organizatorica integreaza într-un ansamblu unitar elemente umane,compartimente, relații și scheme.O întreprindere are mai multe structuri , respectiv:

• structura compartimentelor întreprinderii;

• structura de producție și sortimentală;

• structura procesului de producție;

• structura organizării producției;

• structura activelor fixe și circulante;

• structura umană;

• structura organizării conducerii;

• structura de proprietate;

• structura sistemului informațional etc.

Compartimentele pe baza cărora se identifică conceptual și în detaliu o structură

organizatorică sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.

Organigrama este o reprezentare schematică formală a structurii întreprinderii care dă o imagine exactă a diviziunii muncii și indică ce posturi există, cum sunt grupate pe compartimente și sectoare, cum circulă informația între ele .

Formalizarea organizării întreprinderii necesită elaborarea a două lucrări necesare desfășurării normale a activității personalului :

1. Regulamentul de organizare și funcționare, care cuprinde:

• date de identificare;

• obiectivele întreprinderii;

• sarcinile angajaților;

• atribuțiile organelor de conducere;

• atribuțiile compartimentelor functionale etc.

Fisa postului. Postul este elementul de bază al oricărei structuri organizatorice. Postul stabilește obiectivele, sarcinile, competențele și responsabilitățile fiecărui angajat. Competențele au o natură formală (stabilită pe baza unei anumite ierarhii) și de natură funcțională (profesională). În definirea unui post un rol important revine stabilirii corecte a responsabilității și ca urmare asumarea acestora în cunoștință de cauză, ca bază a motivației personalului.

Funcțiunile întreprinderii

Un pas important în organizarea întreprinderii constă în regruparea activităților care au același scop, în vederea desfășurării normale a ciclului productiv. Această regrupare se face pe funcțiuni ce definesc funcțiile sistemului productiv al întreprinderii.

În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea, aceasta își construiește o structură orizontală specifică produselor pe care le obține și piețelor pe care le vinde sau de pe care se aprovizioneazaă cu resurse.

Funcțiunile întreprinderii, ca și funcțiile (atributele) conducerii sunt elementele esențiale ale organizării structurale și cunoașterea lor temeinică este deosebit de importanta pentru înțelegerea structurii întreprinderii.

Domeniile concrete în care se exercită autoritatea formează funcțiunile întreprinderii, fiecare funcțiune referindu-se la gruparea unor activităti omogene specializate.

Funcțiunile fiind inerente conținutului definitoriu al întreprinderii se regăsesc în toate tipurile de unități, indiferent de nivelul de organizare și de ramura economiei căreia îi aparțin: întreprindere, holding, sau grup de întreprinderi aparținătoare industriei, agriculturii, construcțiilor, transporturilor, comerțului etc. Ceea ce diferențiază funcțiunile diferitelor tipuri de unităti este numai proporția diferită în care se dezvoltă acestea. Determinarea și caracterizarea funcțiunilor de bază ale întreprinderii reprezintă un domeniu bogat în păreri diferite, adeseori contradictorii, ale specialiștilor în domeniu. Începând cu F.W.Taylor ( 1) și mai ales cu Henri Fayol (2) au aparut și preocupările pentru organizarea raționala și rentabilă a întreprinderilor, deci și interesul pentru precizarea funcțiunilor pe care le exercită acestea.Alți economiști au considerat valabile funcțiunea industrială, funcțiunea comercială, funcțiunea administrativă și financiară.

Volumul redus al lucrărilor de concepție existent în întreprinderi la începutul secolului al XX-lea explică parerile specialiștilor și a oamenilor de știință din acea vreme despre funcțiunile întreprinderii. Cerințele care se puneau în fața întreprinderilor în cea de a doua jumătate a secolului al XX- lea și în perspectivă nu mai puteau să se realizeze decât în cadrul unor activități combinate de cercetare și realizare a producției. În același timp, separarea funcțiunii financiare de cea contabilă este relativ greu de realizat datorită problemelor comune care fac obiectul acestor activități. De altfel, separarea lor creează și dificultăți în aplicarea principiilor de organizare structurală a întreprinderilor.

Conținutul funcțiunii de securitate, susținută de Henri Fayol, se referă la activități de protejare a bunurilor și a persoanelor, de asigurare a tuturor condițiilor de ordin social legate de dezvoltarea întreprinderii. Aceasta funcțiune “concentrează măsurile care dau întreprinderii securitate, personalului liniștea de spirit de care are nevoie”. O astfel de tratare a acestei funcțiuni prin elementele la care se referă abordează un domeniu limitat de activitate. Or, funcțiunea de personal are un conținut mai larg care vizează în primul rând realizarea tuturor acțiunilor al caror element principal este omul și anume recrutarea, selecționarea, perfecționarea sa, precum și salarizarea.

Asupra conținutului funcțiunii administrative sunt necesare o serie de comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecăreia din funcțiunile întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de acțiune al întreprinderii de constituire a corpului de salariați, de coordonare a eforturilor și de armonizare a actelor acestora.

________________________________________________________

1.Fr.W.Taylor,Principies d’organizations scientifigue.

2.Henri Fayol,Administrations industruielle et generale,1916,republicată în Edition Dunod,Paris,1956

Acesta definește conținutul funcțiunii administrative, astfel: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona și a controla. Fayol nu facea delimitări clare între funcțiile întreprinderii și cele ale conducerii.

Continuându-și raționamentul, autorul acestei definiții susține ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv și nici o sarcină personală a unui șef sau conducător oarecare. Rezultă că atributele administrării sunt proprii oricărui conducător, indiferent de nivelul ierarhic pe care se regasește și în care funcțiunea activează.

Unii specialiști denumesc funcțiunea de producție a întreprinderii drept funcțiune tehnică. Alții consideră că principalele funcțiuni ale întreprinderii sunt: de producție, de marketing, financiară, adăugând și funcțiunea de personal ca funcțiune de motivare.

Modul în care au fost delimitate mai târziu funcțiunile de bază ale întreprinderii întrunește acordul multor specialiști din țară și străinătate.

După Ov. Nicolescu și colaboratorii săi , funcțiunea întreprinderii este o componentă a organizării procesuale, un ansamblu de activități omogene și/sau complementare,desfășurate de personal de o anumită specialitate, folosind metode și tehnici specifice, cu scopul realizării obiectivelor stabilite ( 1 ).

În cadrul întreprinderii nu toate funcțiunile au aceeași intensitate de manifestare

în fiecare etapă de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o

perioadă în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsă interdependență

tuturor funcțiunilor acesteia, cu intensități diferite în etape diferite de dezvoltare a

întreprinderii, în funcție de etapa de dezvoltare și de nivelul obiectivelor stabilite.

O analiză cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în

condițiile grupării pe baza legăturilor directe de influența a unor activități colaterale

sau a unor activități care trebuie să se regaseasca în mod obligatoriu în cadrul fiecărui

domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele funcțiuni de bază ale întreprinderii:

1. Funcțiunea de cercetare-dezvoltare;

2. Funcțiunea de producție;

3. Functiunea marketing-comercializare;

4. Funcțiunea financiar-contabilă;

5. Funcțiunea de personal.

În orice întreprindere economică, indiferent de mărime, cu activitate simplă sau complexă, se regăsesc aceste forme de activitate, dar au ponderi diferite în dependență de specificul activității întreprinderii și de alți factori de influență.

Cap.2 Gestiunea strategică și financiară a întreprinderii contemporane

Abordarea sistemică a întreprinderii

Notiuni generale cu privire la sistem

Noțiunea de sistem este una din cele mai cuprinzătoare idei ale gândirii umane.

Sistemul poate fi defenit ca un grup de elemente între care se stabilește un ansamblu de relații.

Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub care urmează să fie analizat și de intențiile analistului care va trebui să definească granițele sistemului pe care și-l propune spre studiu.

_____________________________________________

1. Ov. Nicolescu s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.

Elementele sistemului prezintă caracteristici sau staări susceptibile adesea de a suferi transformări în timp.Starea unui element este identificată prin intermsediul unui atribut sau variabilă ca stare. Un sistem poate fi deschis sau închis în funcție intensitatea relațiilor pe care le întreține cu alte sisteme care îi sunt exterioare.

Astfel sistemele închise nu au nici o relație iar sistemele deschise suferă influența sau influențează alte sisteme cu care sunt în relație și care constituie mediul lor.

Un sistem comunică cu mediul sau prin intermediul variabilelor de intrare sau de ieșire.

Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui sistem influențând funcționarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se numește comanda sistemului .

Sistemul comandat este compus dintr-un centru de comandă numit subsistemul conducător și dintr-un subsistem comandat numit condus.

Aplicarea noțiunii de sistem la întreprindere

Întreprinderea –sistem compus din elemente diferite

Privită ca sistem economic,întreprinderea cuprinde următoarele elemente:

-personalul, caracterizat prin diverse variabile de atare cum sunt: sexul ,

vârsta ,calificarea, funcția;

– mijloacele materiale și anume mașini, utilaje,instalații pentru care bilanțul contabil reține două variabile de stare: valoarea și categoria de imobilizare.Alte variabile de stare se pot referi la natura echipamentului ,puterea instalată sau capacitatea de producție;

-drepturile ,obligațiile și mijloacele financiare ale întreprinderii care sunt cuprinse în bilanț sub formă valorică și se referă la dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi sub forma acțiunilor deținute,a creanțelor și a lichidităților în bancă sau în casă;

-materiile prime,produsele finite,semifabricatele sau în curs de fabricație care se găsesc în bilanț sub denumirea de valori de exploatație.

Funcționarea întreprinderii ca sistem

Ca orice sistem , întreprinderea funcționează atunci când are loc transformarea elementelor

sale. O transformare este cunoscută sub numele de producție.

Producția care este rezultatul acestei combinații se prezintă sub forma de bunuri materiale sau servicii.Procesul de producție cuprinde două laturi distincte:

procesul tehnologic,

procesul de muncă

Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă și calitativă a obiectelor muncii prin modificarea formelor,dimensiunuilor,compozitiei chimice sau structurii interne și dispoziției spațiale a acestora.

Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producției sau îndeplinirea unei funcții în sfera neproductivă.

Ansamblul de transformări ale elementelor întreprinderii ce au loc în cadrul producției și distribuției formează ciclul de exploatație al întreprinderii.

Întreprinderea ,sistem organizat

În definirea organizării întreprinderii trebuie să pornim de la ceea ce înseamnă în general organizarea și anume descompunerea unui fenomen,proces sau obiect în elementele sale cele mai simple și analiza acestora în scopul recompunerii lor sunt un efect de sinteză bine determinat.

În cadrul unei întreprinderi poate fi identificat un ansamblu de activități de bază: aprovizionarea,producția, vânzarea ,transportul,finanțele și evidența contabilă.

În administrarea întreprinderii,activitățile de bază,cum ar fi producția, vânzarea aprovizionarea,coincid cu ceea ce reprezintă funcțiunile acesteia.

Crearea unui compartiment in cadrul unei întreprinderi depinde de importanța functiunii pentru acea întreprindere.Multitudinea compartimentelor intreprinderii poate fi clasificată după mai multe criterii: a)importanța ierarhică: direcția, serviciul ,biroul,secția sau atelierul:

activitățile specifice îndeplinite: compartimente de aprovizionare, vânzări,persoane,contabilitate;

modul de participare la actiune: compartimentul de conducere, de execuție;

modul de exercitare a autorității: compartimente ierarhice sau funcționale.

Întreprinderea –sistem condus

Conducerea întreprinderii înseamnă, de fapt, luarea de decizii, direcția generală reprezentând centrul de comandă ce privește întreprinderea în mod global și care își asumă întreaga responsabilitate pentru aceasta.

Principalele atribuții ale direcției generale a întreprinderii sunt:

Elaborarea strategiei întreprinderii – presupune observarea mediului întreprinderii, în mod deosebit a sectoarelor de activitate în care se integrează sau in care ar dori să se integreze întreprinderea

Exercitarea autorității ierarhice, ce se referă la stabilirea și punerea în funcțiune a structurii organizatorice a întreprinderii, coordonarea diferitelor compartimente în scopul atingerii obiectivelor, controlul evoluției activității întreprinderii și a rezultatelor acesteia precum și punerea în aplicare a unui sistem de recompense și sancțiuni pentru stimularea și motivarea personalului.

Stabilirea de relații cu mediul înconjurător –se referă la contactele pe care le întreține întreprinderea cu diferite organizații publice sau private.

Întreprinderea ,sistem deschis

Întreprinderea este un sistem deschis pentru că funcționează într-un mediu complex de la care suferă influențe și pe care îl poate influența.

Întreprinderea participă la ansamblul activității economice și datorită acestui fapt intră în relații cu ceilalți agenți economici.

Relațiile dintre diferiți agenți economici se exprimă prin fluxuri care sunt de două categorii:

fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri și servicii de la un agent economic la altul;

fluxul monetar sau financiar care semnifică transferul de bani de la un agent economic la altul sau nașterea unei creanțe, a unui agent economic față de altul.

În economiile moderne ca regulă generală orice flux real va da naștere la un flux monetar de mărime egală și de sens invers.

Întreprinderea ,sistem cu finalitate

Finalitatea unei întreprinderi este exprimată de obiectivele sale.

În condițiile economiei de piață moderne,obținerea de profit rămâne prima finalitate a intreprinderii,dar nu si singura.

Acste obiective se referă la creșterea sau maximizarea vânzării și la calitatea serviciului prestat.

Creșterea sau maximizarea vânzărilor constituie un obiectiv acceptat ,în măsura în care el rezolvă o parte din problemele cu care se confruntă întreprinderea și anume:

-a) pe plan social creșterea vânzărilor permite rezolvarea problemelor de muncă;

-b) creșterea întreprinderii permite satisfacerea motivațiilor conducătorilor acesteia.

Referitor la calitatea serviciului prestat ,aceasta exprimă voința conducerii întreprinderii de a asigura utilitatea socială a produselor fabricate.Acest obiectiv este frecvent evocat mai ales de către întrepriderile publice

Resursele întreprinderii

Resursele întreprinderii se concretizează în potentialul material, financiar,uman și informațional de care aceasta dispune la un anumit moment și sunt reprezentate de :

Resurse materile: reprezintă componentele fzice ale capitalului unei întreprinderi, care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele și echipamentele de productie, materiile prime și materialele și resursele energetice.

Resursele financiare : înglobează potențialul întreprinderii sub forma mijloacelor bănești.

Resursele umane:reprezintă salariații întreprinderii,resursele active, creatoare ale unei întreprinderi.

Resursele informaționale :constituie o veritabilă unealtă a managerilor prin care aceștia profită de oportunitățile apărute pe piață sau evită situații care ar putea periclita afacerea.

Resursele materiale

Materialele prime reprezintă bunurile asupra cărora se acționează în cadrul proceselor de producție, cu ajutorul tehnicii și tehnologiei mânuite de către om,în vederea obținerii produselor(serviciilor) necesare societății. Ele pot fi:

matetii prime de bază :care se regăsesc după procesul prelucrării în produsul finit

materii prime auxiliare:care ajută producția și se degradează în timpul acesteia,practic neregăsindu-se în corpul material al produsului finit.

Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea:

– aprovizionări ritmice cu materii prime și materiale;

– consumului rațional al materiilor prime și materialelor în procesul de producție.

Resursele financiare

Finanțarea activității unei întreprinderi reprezintă totalitate mecanismelor, tehnicilor și a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele bănești necesare pentru realizarea și dezvoltarea activitătilor unei întreprinderi. În general, finanțarea îmbracă două forme distincte:

surse proprii –autofinanțare prin utilizarea capitalului propriu,reinvestirea profitului, amortizarea capitalului fix,vânzarea de active fixe;

surse atrase – împrumuturi contractate din anumite surse,majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acțiuni(valabil în cazul SA ) sau cooptarea a unor asociați cu noi părți sociale (modalitate valabilă pentru SRL).

În ceea ce privește cea de-a doua categorie de surse, și acestea se regăsesc în practică sub mai multe forme:

Finanțarea pe termen scurt (aproximativ 1 an ) este, de regulă,posibilă prin:

credite bancare care se acordă pentru activități curente, achiziții de materile etc.

credite de la furnizori (creditul comercial) ,prin amânarea plății facturilor după un anumit termen stabilit , la prețul stipulat în contract, la care se adaugă și dobânda.

Finanțarea pe termen mediu (5-7 ani) și lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin intermediul creditelor bancare, fiind destinate investițiilor sau achiziționării de active.

Există și alte tehnici speciale de finanțare, cum ar fi:

-forfetarea –se folosește mai ales în cazul firmelor implicate în acivități de export.

Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior unei instituții financiare specializate, care le plătește imediat și își recuperează contravolarea acestora la scadență.

-factoringul –reprezintă operațiunea prin care o instituție specializată financiară(factor) preia în proprietatea sa creanțele unei întreprinderi (aderent), în schimbul unui comision,prin plata facturilor aderentului, reprezentând dovada efectuării tranzacției care are ca obiect produse ,servicii livrate pe credit,

-leasingul , metodă de finanțare pe termen mediu și lung , reprezintă o formă de închiriere realizată de societăți financiare de leasing sau producători al unor bunuri de producție către întreprinderi care nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru achiziționarea acestora.

-eurocreditele –reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu si lung,având scadențe între 3 și 8 ani, prin apelarea la piața eurodevizelor.Eurodevizele sunt acordate de un grup de bănci costituite într-un consorțiu , sub conducerea unei bănci coordonatoare.

finanțarea prin emisiunea de obligațiuni prin care se pot obține fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori. Obligațiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deținătorului asupra emitentului,în urma unui împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi.

finanțarea prin creditare internațională – depinde de conjunctura economică de pe piața mondială și condițiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit și pot fi de două tipuri: rambursabile și nerambursabile.

O altă sursă de finanțare a activității unor întreprinderi poate fi acordarea de subvențiile de către stat(rambursabile sau nerambursabile)atunci când firma se află într-o situație economică –financiară dificilă care poate fi generată de forță majoră.

Resursele umane

Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi,fiind singura sursă care îsi poate cunoaște și învinge propriile limite ,constituindu-se de cele mai mlte ori într-un potențial neexploatat.

Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de resurse,de la stabilirea necesarului de personal si recrutarea acestuia până la motivarea și păstrarea lui în firmă ,este vitală pentru avantajul concurențial pe care intreprinderea îl are pe piață. Realizarea obiectivelor întrprinderii se poate face doar prin activități de muncă organizate și orientate ale resurselor umane.

În teoria tradițională a întreprinderii, salariații erau priviți prin prisma modului în care aceștia executau anumite operații ,fiind grupați sub denumirea generică ,,fortă de muncă”.Această denumire,care este folositoare pentru a desemna toalitatea persoanelor angajate, nu trebuie însă să implice și atitudinea întreprinderii față de proprii angajați ,care prin utilizarea acestei denumiri generice ,întotdeauna la singular, desemnează masa tuturor angajaților și nu permite diferențierea individului ,cu personalitatea sa complexă ,nevoile specifice ,și viziunea sa creatoare. Deși unele firme continuă astazi să manifeste această atitudine,este nevoie de o strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Acesta implică furnizarea de programe deinstruire și diverse activități printre care și crearea unui climat/cultură de învățare, prin careresurse umane ale firmei pot fi dezvoltate și educate în scopul îmbunătățirii utilizării lor în cadrul organizației respective ,pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.

Un aspect deosebit de important este reprezentat de studiul pieței resurselor umane, mai ales în condițiile actuale în care populația activă a zonelor dezvoltate, inclusiv a României,cunoaște fenomenul îmbătrânirii,estimându-se că acesta se va accentua în viitor.Astfel pentru anul 2003, Institutul Național de Statistică din România (INS) a evidențiat faptul că , 44% din populația ocupată a țării era reprezentată de grupa de vârstă 35-59 de ani. Mai mult, o prognoză a institutului de Economie Naționlă al Academiei Române efectuată pentru 2010 și 2020 arată faptul că ,în anul 2020 aproape 50% din populația ocupată va avea peste 40 de ani, iar o parte semnificativă a forței de muncă se va afla în pragul pensionării.

O posibilă soluție pentru a remedia această situație ar fi includerea persoanelor pensionate sau aflate în prag de pensionare în diverse activități , în special în cele în care efortul fizic este minim ,iar nivelu de pregătire este maxim, dat nu neapărat în modul tradițional de opt ore de muncă zilnic.Totuși pe lângă avantajele evidente, cum ar fi loialitatea și conștiinciozitatea, această strategie are și dezavantaje.Persoanele în vârstă sunt mai puțin doritoare de mobilitate geografică , sunt în mare măsură tehnofobe,se regrupează mai greu decât colegii tineri în urma unor potențiale accidente de muncă și nu trebuie neglijat aspectul conflictual care se poate crea atunci când o persoană cu o anumită experiență și vârstă trebuie să fie subordonată unei persoane mult mai tinere.

În afara diminuării și îmbătrânirii forței de muncă ,un alt fenomen întâlnit este somajul-considerat un dezechilibru între cererea globală de muncă și oferta globală de muncă ,manifestat la nivel național cauzat fie lipsei dorinței de angajare a unor persoane în anumite condiții , fie imposibilității găsirii unui loc de muncă.Astfel putem vorbi despre somajul voluntar, care reprezintă persoanele ce refuză o ofertă sau se află în imposibilitatea de a accepta acea ofertă. În al doilea caz , somajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze , acceptând chiar și un salariu nominal mai mic decât cel existent.

Șomajul este adesea analizat din perspectiva șomajului involuntar. În expresie relativă , somajul se exprimă prin rata șomajului cu ajutorul expresiei:

Rs = Ns X 100

Pa

unde:

Rs reprezintă rata șomajului;

Ns reprezintă numărul șomerilor în conformitate cu definiția Biroului Internațional de muncă (BIM), care cuprinde persoanele între 15 și 64 de ani care îndeplinesc simultan următoarele condiții:

nu sunt angajate,

doresc să se angajeze și sunt în căitare unui loc de muncă;

sunt disponibile pentru angajare în următoarele 15 zile;

Pa – reprezintă populația activă .

Resursele informaționale

Resursele informaționale sunt ultimele apărute în peisajul resurselor aflate la dispoziția întreprinderilor, ele fiind cele care urmează managementului unei firme date și informații necesare gestiunii și direcționării afacerii în condiții de profitabilitate maximă , prin adaptarea sistemului întreprinderii la modificările interne și externe. Sistemul informațional al unei organizații reprezintă un ansamblu de resurse (umane ,financiare ,materiale) destinate colectării și prelucrării datelor în vederea onținerii și transmiterii informațiilor necesare planificării și controlului activităților unei întreprinderi. Un element de bază al acestuia este reprezentat de sistemul informatic , cel care asigură culegerea ,prelucrarea și transmiterea informațiilor cu ajutorul echipamentelor electronoce de calcul. Diferențierea dintre cei doi termeni , sistem informațional respectiv sistem informatic ,nu există în alte limbi , unde se utilizează un singur termen ,motiv pentru care în prezent există o controversă în mediul românesc referitoare la importanța sistemului informatic și nu a celui informațional.

Informația reprezintă doar un element al cunoștințelor și nicidecum un sinonim al cunoașterii veritabile.De aceea este bine să se ralizeze o distincție între date,informații și cunoștințe:

-datele reprezintă fapte formative ale realității obținute prin observare ,măsurare ,cântărire,etc.

– informațiile sunt rezultatul proceselor de prelucrare a datelor care pot fi utilizate pentru fundamentarea unor decizii,numai în măsura în care sunt înțelese de către cei care le recepționează, astfel ,,informațiile reprezintă date investite cu relevanță și sens “.

– cunoștințele reprezintă informații prelucrate care se manifestă pe termen lung și care pot fi reutilizate în anumite contexte.

Astăzi,succesul durabil al unei întreprinderi nu mai depinde doar de abilitatea managerilor de a-și gestiona organizațiile ,ci mai ales de existența unui mediu care să stimuleze producerea de cunoștințe ,prin încurajarea și dezvoltarea capacităților intelectuale ale angajaților.Întreprinderile trebuie să conștientizeze importanța cunoștințelor pe care le dețin.

Gestiunea strategică a întreprinderii

Definirea și alegerea strategiei întreprinderii

În literatura de specialitate se dau numeroase definiții strategiei.Într-o accepțiune foarte largă, regulile care presupun anumite acțiuni pentru etapele unui proces decizional costituie o strategie.

Din punct de vedere formal,strategia este o funcție de informație existentă la un moment dat, funcție care ia valori pe mulțimea de alternative accesibile momentului respectiv.Într-o mult mai formalizată , strategia este definită în teoria jocurilor. Firma poate fi privită ca un partener într-un joc economic complex ,urmând să-și formuleze și să transpună în practică acea strategie care optimizează,,funcția de câștig “.

Strategia este o viziune asupra viitorului întreprinderii; urmărește un obiectiv fundamental, compus din obiective parțiale de atins , stabilește căi și mijloace de realizare.

Finalizarea strategiei impune realizarea echilibrului economic al întreprinderii și relizarea scopului care se urmărește prin alegerea și implementarea acesteia.

Analiza strategică are o mare importanță în procesul de alegere și implementare a atrategiei.

Prin alegerea unei strategii se urmărește să se asigure realizarea , de o manieră

durabilă ,a rezultatelor care să satisfacă conducerea întreprinderii și pe partenerii săi

(acționari ,personal etc.)

Strategia aleasă este de fapt un compromis între ceea ce întreprinderea vrea să facă, cu mijloacele de care dispune și cu ceea ce este autorizată să facă.

Alegerea strategiei întreprinderiinecesită cunoașterea proceselor care au loc în mediul intern și extern în vederea formulării ei.În acest sens, trebuie definite o serie de elemente,ca :scopul, strategiei , activitățile,mijloacele de acțiune ,tactica ,prioritățile ,complementaritatea între resurse pregătirea imprevizibilului. Aceste elemente dau indicații asupra mărimii resurselor alocate și a eforturilor depuse în raport cu ceilalți parteneri ai jocului economic.

Scopul fixează linia directoare pe care firma o va urma.El reprezintă un ghid de alegere a ceea ce este făcut.Evident ,criteriile de alegere sunt esențiale pentru ca scopul să nu fie vag ,nici rigid.Scopul dă răspuns la întrebări ,ca: Ce suntem ?, Ce vrem să fim ? ,Ce ne place să facem ?

Odată ce scopul a fost definit trebuie ales,, câmpul de bătaie ”,portofoliul sau lista de activități.

Printre elementele de definire a strategiei firmei,cel de sinergie ocupă un loc important. Sinergia poate fi reprezentată prin relația ,,2+2=5”simbolizând faptul că efectul de complementaritate dă rezultate superioare comparativ cu fiecare efect luat separat.

Pentru a-și îndeplini scopul, întreprinderea va face apel la unele resurse și mijloace.

O strategie ,chiar dacă este bine elaborată,poate eșua din cauza factorilor implicați a căror scopuri sunt antagonice . Prin urmare ,alegerea corectă a mijloacelor,,politice” va condiționa realizarea obiectivelor și ,deci,a strategiei.Coerența acestei alegeri este în același timp o măsură a calității strategiei,fiecare efort trebuind să fie complementar altuia și toate mijloacele să fie afectate realizării unui obiectiv unic.

Atingerea obiectivului ,care poate fi financiar,comercial sau uman se poate face pe diverse căi.

Modul de ezvoltare ,caracterizat prin penetrație ,expansiune,inovație,diversificare este firul conducător în cadrul strategiei și dă sensul eforturilor depuse.

Atingerea obiectivelor întreprinderii se poate face pe căi multiple.

Se pot stabili mai multe scenarii,fiecare putând avea un grad mai mare sau mai mic de realizare.

Controlul strategic este un element deosebit de important în ciclul ,,formulare-eleborare-punere în practică ”a strategiei.

Clasificarea strategiilor

Finalitatea unei strategii se regăsește în rezultatele economice.Din acest considerent esențial, strategiile elaborate la nivelul întreprinderii urmăresc realizarea unor obiective economice,pe baza unor măsuri complexe.

Esența unei strategii este de natură economică.

Strategiile de specializare sau diversificare.

Strategia de specializare se eleborează ,de rgulă ,la crearea unei întreprinderi și stă la baza concentrării mijloacelor materiale și bănești într-un anumit domeniu,urmărindu-se alegerea unei

,,nișe de piață”libere sau pentru a devenii dominantă pe un segment al pieței.

Avantajele strategiei de specializare rezultă din:concentrarea eforturilor întreprinderii într-o singură direcție;mai bună cunoaștere a mediului concurențial; simplificarea activității de gestiune;posibilitățile asigurării unei imagini mai puternice a firmei,acumularea unei experiențe ce permite conducerii să fie mai eficientă; asigurarea unor condiții favorabile promovării progresului tehnico-stințific, creșterii productivității muncii și a profitului .

Diversificarea activității unei întreprinderi constă în dezvoltarea pe mai multe produse, câteodată pe mai multe piețe sau domenii ,dar componentele structurale ale acesteia sunt specializate.

Formele diversificării sunt:

-verticală sau integrată

-concentrică

-conglomerală

M.E.Porter (1) definește trei strategii de bază legate de concurența ,pentru un produs dat:

– strategia de dominare globală la nivelul costurilor ,care urmărește creșterea competitivității activității întreprinderii;

– strategia de diferențiere ,pe baza căreia se diferențiază opțiunile strategice

– strategia de concentrare a activității, care constă în a găsi o nișă pe un segment al pieței.

Strategiile de creștere conomică

Atunci când o întreprindere își propune să se dezvolte poate adopta o strategie de creștere economică.

Creșterea economică aduce întreprinderii un mare număr de avantaje economice: permite să beneficieze de efectele experienței și ale economiei de scară; asigură o putere mare de negociere în relețiile cu principalii interlocutori; permite urmărirea evoluției ,,dimensiunii critice” ,respectiv a dimensiunii minime ce trebuie să o atingă întreprinderea pentru a se menține în sector,cu o rentabilitate ridicată ; reduce presiunea concurenței ,asigurând întreprinderii un avantaj concurențial care-i poate satisface nevoia de securitate etc.

Planificarea strategică este o formalizare a strategiei alese ,sub forma unor planuri,

programe ,bugete în scopul punerii în aplicare a acesteia .

Planul strategic este un instrument care servsște conducerii întreprinderii să-și îndeplinească misiunea pe care o are și anume realizarea acesteia.

Planificarea reflectă modul în care procedează un manager atunci când ia o decizie strategică.

În aplicarea acestei metode strategul are în vedere cel puțin trei dimensiuni ale întreprinderii:

o dimensiune economică și tehnologică ,ilustrând caracteristicile obiective ale întreprinderii și ale mediului său;

o dimensiune ,,politică ”sau umană punând în evidență existența actorilor jocului economic, cu obiectivele lor individuale ,uneori contradictorii, care pot ajuta sau dimpotrivă,împiedică realizarea strategiei dorite;

o dimensiune organizatorică sau birocratică ,ce fixează cadrul formal în care au loc toate procesele din interiorul întreprinderii.

Din perspectiva economică și tehnologică ,procesul analitic de planificare strategică parcurge mai multe etape:

fixarea obiectivelor cantitative și calitative pe care întreprinderea dorește să le atingă în orizontul de planificare strategică;

analiza mediului pentru acrea viziunea strategică exterioară a întreprinderii ,care sunt tendințele majore ale mediului și ce impact vor avea acestea asupra sa;

evaluarea resurselor intreprinderii;

definirea politicilor de orientare majoră;

evaluarea strategiei economice și a politicilor;

stabilirea programelor și planurilor de acțiuni pentru transpunerea în practică a strategiei economice alese;

traducerea în termeni financiari a deciziilor anterioare;

căutarea unui sistem de management adaptat condițiilor concrete.

Planul strategic al întreprinderii ,elaborat pe tremen mediu și lung, este un instrument de adaptare a producției la cerințele pieței.

__________________________________________

1.M.E PORTER-,,Choix strategigueset concurence”,Economica,Paris,1982

Gestiunea financiară a întreprinderii

În strânsă legătură cu celelalte funcțiuni ale întreprinderii ,funcțiunea financiar- contabilă are rolul de a asigura apărarea ,creșterea și consolidarea patrimoniului întreprinderii.

Activitățile principale care fac parte din sfera acestei funcțiuni sunt:

analiza financiară a intreprinderii în vederea diagnosticării situației financiare .Pentru aceasta se utilizează informațiile de sinteză cuprinse în bilanțul contabil și contul de rezultate;

previziunea financiară care,pe baza unor ipoteze referitoare la situația economică generală,conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu și lung,a bugetelor de venituri și cheltuieli specifice fiecărei activități a întreprinderii;

fundamentarea deciziilor de investiții și de finanțare a acestora astfel încât disponibilitățile bănești ale întreprinderii să-și găsească cea mai rentabilă utilizare în viitor;

asigurarea legăturii întreprinderii cu piața financiară și cu diferitele organisme ale acesteia ,în vederea mobilizării eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenți economici pentru dezvoltarea și creșterea economică a întreprinderii;

gestionarea riguroasă a activelor financiare ale întreprinderii ,negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacități de plată corespunzătoare desfășurării ritmice a activităților de producție și comerciale;

realizarea politicii rezultatelor întreprinderii ,repartizarea și utilizareaprofitului net conform hotărârilor adunării generale a actionarilor etc.

Instrumente și indicatori de analiză financiară

Analiza financiară a întreprinderii are ca scop să determine ,,performanța” întreprinderii la un moment dat (de regulă ,la încheierea unui exercitiu financiar).Pentru realizarea acestui scop,sunt utilizate două instrumente contabile:bilanțul și contul de rezultate (contul de profit și pierderi).

Bilanțul sintetizează stareapatrimonială a intreprinderii la un moment dat și descrie separat elemntele de activ(A) și pasiv (P) .Activul se compune din bunurile deținute de întreprindere si creanțele acesteia,iar pasivul cuprinde capitalurile proprii și datoriile contractate de întreprindere și nerambursate încă. Diferența între activ și pasiv(A-P) se numește ,,situație netă ”aîntreprinderii

Bilanțul reflectă echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare element al activului reprezintă o alocare de fonduri bănești ,structurate după gradul lor de lichiditate.Astfel imobilizările necorporale (brevete ,licențe,studii mărci de fabrică și alte drepturi de autor) sunt cel mai puțin lichide; imobilizările corporale (terenuri,clădiri ,utilaje etc.) au o lichiditate superioară activelor necorporale ,iar imobilizările financiare (titluri de participație ,împrumuturi acordate pe termen lung) sunt cele mai lichide.Acivul cuprinde ,de asemenea , activele circulante(stocuri,creanțe, disponibilități ),mult mai lichide decât imobilizările ,numite și alocări temporare, la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea exercițiului.

Cealaltă parte a bilanțului ,pasivul,reflectă sursele de proveniență a capitalurilor proprii (CP) și împrumutate.Pasivele sunt structurate după gradul lor de exigibilitate(scadentă la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilanțului capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare(rezerve) și cele provenite din surse publice (subvenții).Aceste elemente au un termen de scadență îndepărtată și constituie surse permanente.Datoriile pe termen scurt (credite ,furnizori ,clienți etc.) au un grad sporit de exigibilitate și sunt numite ,,surse temporare”.

Alocările permanente trebuie să fie în principiu,acoperite din surse permanente. Diferența între sursele permanente și alocările permanente constituie ,,fondul de rulment” (FR) al întreprinderii:

FR = (CP +Datorii )- Imobilizări nete (fără amortizări)

Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar al întreprinderii ,fiind utilizat pentru înnoirea stocurilor și creanțelor

În conformitate cu principiul gestiunii financiare, alocările temporare trebuie să aibă ca surse de acoperire sursele temporare. Diferența între acestea se numește ,,nevoia de fond de rulment” (NFR)

NFR= Alocări temporare –Surse temporare=(Stocuri +creanțe) – (datorii de exploatare)

NFR poate fi pozitivă sau negativă . Comparând FR cu NFR la încheierea exercitiului financiar, se determină disponibilitățile bănești ale întreprinderii aflate în contul curent la banca sau în casă (numite ,,trezoreria netă -TN ” ):

TN = FR –NFR

Diferența intre trezoreria netă la sfârsitul exercitiului (1) și de la începutul lui (0) reprezintă ,,cash-flow”-ul (CF) perioadei:

CF = TN 1 -TN 0

Un CF pozitiv reflectă o situație financiară bună a întreprinderii, o creștere a capacității ei de a finanța investiții și de acrește bogăția proprietarilor .Invers ,un CF negativ va semnifica o sărăcire , o reducere a valorii proprietății .

În concluzie,bilantul contabil reflectă:

-în Activ:

-activele fixe (imobilizari-IMO),în structura lor;

-activele circulante (ACR):stocuri,creanțe;

-disponibilități bănești (DB)

-în Pasiv

-capitalurile proprii (CP);

-datoriile de exploatare (D);

-creditele de trezorerie(CRT)

Echilibrul financiar global este asigurat prin relația A= P . Pentru aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii se utiliează și alți indicatori:

-fondul de rulment :

FR = (ACR+ DB) – (D+CRT) = (ACR-D) + (DB –CRT) = NFR+TN

-fondul de rulment propriu :

FRP = CP – IMO

– fondul de rulment împrumutat :

FRI = FR –FRP.

Contul de profit și pierderi

În contul de profit și pierdere se reflectă fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat evoluția întreprinderii în perioada exercițiului financiar. Cheltuielile constituie elementele de cost suportate deîntreprindere . Veniturile cuprind ,ca parte preponderenta , cifra de afaceri (vânzările),dar și creștera stocurilor de producție și lucrări în curs de execuție, dobânzi etc.

Pe baza unor scheme de analiză a contului dec rezultate se pot determina indicatorii care reflectă activitatea întreprinderii sub aspect financiar.

Bugetul de venituri și cheltuieli

Pentru desfășurarea unei activități economice și financiare care să ducă la obținerea unor rezultate optime,întreprinderile elaborează planuri de producție și bugete de venituri și cheltuieli care reflectă ,în expresie bănească ,activitățile de investișii , aprovizionare ,producție șidesfacere, precum și alte activități .

Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii care, spre deosebire de bilanț și contul de rezultate , sunt destinate nevoilor interne de orientare spre realizarea obiectivului propus în exercițiul financiar viitor.

Acțiunea financiară precede orice acțiune tehnică ,economică și organizatorică.

O caracteristică a vieții economice a întreprinderii este preocuparea de a elabora Bugetul de venituri și cheltuieli pentru acivitatea ce urmează să se desfășoare.

Bugetele de venituri și cheltuieli cuprind indicatori financiari care reflectă volumul și circuitul activelor imobilizate și al activelor circulante ,necesarul de finanțat ,sursele de finanțare , volumul acumulărilor și destinația rezultatelor , vărsămintele către organul ierarhic superior și la bugetul statului ,precum și subvențiile primite de la acesta .

Bugetul de venituri și cheltuieli constituie un puternic instrument care influențează activitatea economico – financiară a întreprinderilor ,fiind totodată un mijloc de exercitare a controlului financiar.Bugetul de venituri și cheltuieli se întocmește pe baza programului de producție și de prestări servicii,a planului costurilor de producție ,ținând seama de modul cum s-au realizat acești indicatori în perioada precedentă și ritmul de creștere a producției și a veniturilor în ultimii ani. Bugetele de venituri și cheltuieli sunt însoțite de documentații referitoare la calculul indicatorilor principali .

Bugetul activității generale conține informații privind veniturile ,cheltuielile și rezultatele preconizate a se realiza într-un exercitiu financiar pe ensamblul unității patrimoniale,comparativ cu exercitiul financiar precedent.

Bugetul activității de producție furnizeză informații privind producția marfă pe structură,costul de producție cu precizarea elementelor încorporate în acesta ,rezultatele prognozate ,materializate în profit sau pierdere ,recapitulația costurilor totale cu defalcarea pe cheltuieli materiale ,cu munca vie și alte cheltuieli .

Prin Bugetul activității de investiții se stabilesc sursele de acoperire a cheltuielilor cu investițiile oferind informații privind resursele proprii,cu precizarea naturii acestora;destinația resurselor proprii ;cheltuielile cu investițiile;excedentul sau deficitul.

Bugetul împrumuturilor garantate de stat se întocmește pe baza acordurilor și contractelor de credite garantate de stat ,acordate de fiecare bancă finanțatoare,în lei sau în valută ,după caz.

Bugetul de venituri și cheltuieli are rolul de a orienta întreprinderea spre un scop anume: rentabilitatea ,lichiditatea , diminuarea riscurilor etc.

Măsurarea performanței economice a întreprinderii

Gestiunea financiară a întreprinderii urmărește protejarea patrimoniului pe baza unei bune administrări și a autocontrolului.

Gestiunea economică este mult mai largă decât gestiunea financiară ,cuprinzând toate domeniile activității întreprinderii și își găsește expresia în performanța economică.

Performanța economică a întreprinderii are o sferă largă de cuprindere ,în esență reflectând raportul dintre efecte și eforturi.

Diagnosticarea activității tehnico-productive și economico –financiare se poate face prin măsurarea performanțelor activităților și pe ansamblul întreprinderii pentru a găsi soluții ca aceasta să devină competitivă.

Informațiile necesare în vederea măsurării performanței economice prezente și previzibile se obțin din contabilitatea analitică ,din bilanțul contabil și anexele , din analiza realizării prevederilor bugetuluide venituri și cheltuieli ,dininvestigerea și evaluarea stării tehnice a întreprinderii și a desfășurării proceselor tehnologice ,din studii de marketing,din analiza bonității și previziunilor financiare etc.

Măsurarea rezultatelor economice necesită informații și ,pe baza acestora ,calculul unor indicatori parțiali și finali ,fizici și valorici ,cantitativi și calitativi.

Indicatori de eforturi : capitalul fix;capitalul circulant;numărul de salariați; fondul de salarii,cheltuielile deproducție;volumul investițiilor;capitalul social, capitalul permanent; etc.

Indicatori de efecte :capacitatea deproducție ;producția fizică ;producția marfă ; cifra de afaceri;profitul ;încasări valutare etc.

Indicatori ai eficienței producției :productivitatea muncii pe produs ;costurile unitare;profitul pe unitatea produs ;rata profitului .

Indicatori ai utilizării factorilor de producție:

a) factorul muncă :productivitatea muncii ;salariul mediu lunar și anual;gradul

de înzestrare tehnică a muncii (capitalul fix pe lucrător) etc.

factorul capital : cifra de afaceri la 1000 RON capital ;

profitul la 1000 RON capital;viteza de rotație a activelor circulante;

consumurile specifice de resurse pe unitatea de produs; gradul de

utilizare a capacității de producție;investiția specifică;termenul de

recuperare a investițiilor ;coeficientul de eficiență a investițiilor etc.

factorul pământ : cifra de afaceri ,profitul la 100 ha teren agricol și arabil

Indicatori financiari:acești indicatori se utilizează în analiza financiară și permit

exprimarea bonității întreprinderii (firmei) Cei mai semnificativi indicatori financiari (de bonitate) și relațiile de calcul sunt:

Indicatori de lichiditate ,care arată dacă întreprinderea are sau nu disponibilități

pentru plata la termen a datoriei:

-Rata lichidității curente (Lc);

Lc = Active curente (active circulante)

Pasive curente (obligații,credite și împrumuturi pe termen scurt)

Atunci când coeficientul este mai mare decât 2 , el arată o bună lichiditate pentru întreprindere.

Rata lichidității imediate (testul acid). Se calculează după formula:

Li = Active curente – Stocuri

Pasive curente

Acest indicator trebuie să fie superior indicelui 1.

Acest indicator este mai relevant dacă se calculează ,astfel:

Li =Trezorerie (casa +disponibil din cont la bănci + plasamente de trezorerie)

Datorii pe termen scurt(total obligații – credite bancare pe termen mediu și lung)

2. Indicatori de solvabilitate:

– Rata datoriilor (Rd), exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-și onora obligațiile față de terți pe seama activelor sale.

Rd = Total datorii x100

Total active

Nivelul indicatorului cuprins între 35% și 40% este satisfăcător pentru întreprindere.

Rata de solvabilitate ( Rs ),indică ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în capitalurile proprii:

Rs = Credite pe termen mediu și lung x 100

Capital propriu

O rată de solvabilitate de 35-50% este un indiciu al efortului propriu depus de întreprindere pentru utilizarea corespunzătoare a capitalului propriu.

-Rata de acoperire a activelor fixe (Rafn) arată de câte ori valoarea activelor fixe nete acoperă suma împrumuturilor :

Rafn = Active fixe nete (active fixe –amortizare)

Credite pe termen mediu și lung

Nivelul cuprins între 2,00 – 2,50 reflectă o situație favorabilă .

-Solvabilitatea financiară (Sf) :

Sf = Capital propriu

Cifra de afaceri

Solvabilitatea cuprinsă între limitele 0,35 -0,50 arată o pondere corespunzătoare a capitalului propriu în cifra de afaceri.

-Solvabilitatea patrimonială (Sp) reprezintă gradul în care firmele pot face față obligațiilor de plată:

Sp = Capital propriu .100

Total pasiv

Indicatorul este bun atunci când rezultatul este mai mare de 30% ,indicând o pondere satisfăcătoare a surselor proprii în totalul pasivului.

3. Indicatori ai echilibrului financiar:

-Rata autonomiei financiare (Af):

Af = Capital propriu .100

Capital permanent

Nivelul normal se află între 50-75 %

-Rata de finanțare a acivelor circulante (Rfac):

Rfac = Fond de rulment

Active circulante

Fondul de rulment rezultă din scăderea activelor fixe (imobilizări corporale) din capitalul permanent (capital propriu plus credite pe termen mediu și lung).

-Rata capitalului propriu față de activele fixe (Rcpaf):

Rcpaf = Capital propriu

Active fixe

Dacă valoarea coeficientului este mai mică decât 1 ,rezultă că activele s-au achziționat pe datorie. Dacă este mai mare decât 1 , arată că activele s-au achiziționat din capitalul propriu ,fapt care se datorește unei capacități ridicate de autofinanțare.

-Rata capitalului permanent față de activele fixe (Rcp)

Rcpff = Capital permanent

Active fixe

Acest indicator trebuie să aibă o valoare supraunitară.

Gradul de îndatorare (Gî):

Gî = Pasive total

Capital propriu

Valoarea subunitară a indicatorului arată că întreprinderea are independența financiară.

4. Indicatori de gestiune ,reflectă modul în care s-a realizat gestiunea activelor fixe și

circulante,a producției ,a mărfurilor, a resurselor materiale și financiare etc.

-Viteza de rotație a stocurilor (Vrs )

Vrs = Valoarea mărfurilor vândute (cifra de afaceri ) x 365 (zile)

Stocuri Total – Facturi neîncasate

Durata medie de stocare (Sz)

Sz = Stocuri x 365 (zile)

Cifra de afaceri

– Ponderea cheltuielilor administrative (Ca):

Ca = Total cheltuieli administrative x 100

Valoarea vânzărilor (cifra de afaceri)

-Rotația activelor fixe în cifra de afaceri (Rafca ):

Rafca = Cifra de afaceri

Active fixe

– Durata medie de recuperare a creantelor (Dmrc):

Dmrc = Debitori +Facturi neâncasate x 365 zile

Cifra de afaceri

– Rotația acivului total în cifra de afaceri (Rafca):

Rafca = Cifra de afaceri

Activ total

– Rotația activelor circulante în cifra de afaceri (Racca)

Racca = Cifra de afaceri

Active circulante

– Rata grevării veniturilor de datorii (Rgvd)

Rgvd = Datorii totale x 100

Cifra de afaceri

Durata de rambursare a datoriilor ( Drd).

Drd = Obligații totale x 365 zile

Cifra de afaceri

5) Ratele (indicatorii)de rentabilitate :

– Marja de profit (Mp):

Mp = Profitul net x 100

Capital propriu

– Rata rentabilității financiare (Rrf)

Rrf = Profitul net x100

Capital propriu

Rata rentabilității economice (Rre) măsoară eficiența resurselor alocate, trebuie să fie superioară ratei inflației și să permită reînnoirea și creșterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă:

Rre = Profitul din exploatare x 100

Total active

Rata rentabilității activelor totale (Rrat):

Rrat = Profitul brut x 100

Active totale

Rata rentabilității resurselor consumate (Rrrc):

Rrrc = Profitul net x 100

Cheltuieli aferente cifrei de afaceri

Rata rentabilității generale (Rg):

Rrg = Profitul net x 100

Cheltuieli totale

-Pragul de rentabilitate (Pr) reflectă nivelul limită minim al producției la care veniturile

(cifra de afaceri) sunt egale cu costul total (costuri fixe + costuri variabile). Prin urmare este necesar a se realiza un anumit nivel al producției pentru ca acivitatea să fie rentabilă.

Sub nivelul la care cifra de afaceri = costuri totale sau profitul este egal cu zero,întreprinderea înregistrează pierderi.

Pe baza unui număr mare de indicatori financiari pot fi apreciate laturi diferite ale bonității întreprinderii(performanța financiară). Se poate aprecia capacitatea beneficiară a întreprinderii,respectiv, capacitatea acesteia de a produce un anumit profit .Capacitatea beneficiară se determină ca diferență între profitul net și fondul de rulment al întreprinderii.

Cap. 3 Capitalul –Capitalurile întreprinderii-Capitalurile proprii,Contribuții sau surse interne,externe

3.1 Capitalurile întreprinderii,capitalurile proprii

Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii și împrumutate.Prin însumarea capitalurilor proprii cu datoriile pe termen mediu și lung se obține capitalul permanent.

Capitalurile proprii –se formează din surse sau contribuții interne dar și externe

Contribuțiile externe includ aportul proprietarilor și eventual unele aporturi ale statului,cele ale unor organizații specializate ,iar sursele interne provin în special din capitalul de autofinanțare al firmei.

3.1.1 Contribuții externe –a) contribuția proprietarilor

-b) contribuția statului

a) Contribuția proprietarilor

Orice întreprindere individuală sau sub forma de societate nu poate fi înființată dacă nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport care să constituie capitalul social al firmei.

Fiecare asociat în schimbul aportului său va primi un număr de părți sociale / acțiuni care reprezintă dreptul lor asupra capitalului.

Acțiunea –titlu de participare care conferă posesorului său calitatea de asociat/acționar dându-i dreptul la o parte proporțională din beneficiile nete distribuite.

Acționarul primește un divident,după ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte,plata impozitelor și constituirea rezervelor legale. În caz de lichidare a societății, acționarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului,însă numai după ce au fost plătite datoriile către ceilalți creditori. Deținătorul unei acțiuni care dorește să-și recapete fondurile imobilizate nu poate să ceară întreprinderii contravaloarea lor ,dar le poate negocia pe piețele de acțiuni.

Schimburile care au loc pe piață se fac în funcție de cererea și oferta de acțiuni potrivit unor estimări subiective ale pieței asupra valorii întreprinderii. Cursul acțiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcție de rezultatul economico-financiar al firmei,rezultatele care sunt obținute din bilanțurile și conturile de profit și pierdere care trebuie să fie publicate.

Acțiunile nu aduc în principiu venituri certe.În unele țări occidentale acțiunile pot fi de două feluri : comune și preferențiale.

Acțiunile comune reprezintă o asociere deplină și fără nici o rezervă la câștigurile sau pierderile întreprinderii.Dividentele se dimensionează corezpunzător rezultatului financiar din fiecare an fiscal.Cei care au acțiuni comune sunt proprietarii reali ai societății care controlează conducerea acesteia ,au drept de vot și își asumă riscul în caz de pierderi sau lichidare.Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obținute.

Deținătorilor de acțiuni comune nu li se vor garanta dividentele care sunt condiționate de obținerea de profit.

Acțiunile preferențiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividentelor în momentul emiterii acțiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în acțiuni comune,răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acțiuni,dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului în caz de lichidare a societății.

Pe parcursul activității societății se pot emite acțiuni noi, în vederea sporirii capitalului social,cu mențiunea că aceste acțiuni le conferă posesorilor aceleași drepturi ca în cazul acțiunilor vechi.

Vechii acționari au un drept preferențial la subscriere ,atunci când se procedează la creșterea capitalului social. Capitalul suplimentar va fi egal cu numărul acțiunilor deînmulțit cu prețul(valoarea) de emisiune.Prețul emisiunii este de obicei inferior acțiunilor la bursă pentru a se asigura că vor exista suficienți subscriitori pentru emisiunea respectivă. Dacă prețul emisiunii este mai mare decât prețul acțiunilor la bursă, acestea ar fi neatrăgătoare pentru posibilii cumpărători.

b) Contribuția statului, a colectivității locale sau ale unor organe specializate.

Statul și unele colectivități publice pot acorda societății în anumite situații subvenții sau prime nerambursabile. Subvențiile pot fi: de echipament și de exploatare, cu precizarea că celec de echipament se înscriu în bilanț constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înscriu în

contul 121,reprezentând încasări. Unele instituții sau organizații specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent . Poate fi vorba de o participație de capital care urmărește o rentabilitate ridicată sau poate fi o operațiune care își atribuie sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate.

Băncile de afaceri sau de investiții pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii.Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o dezvoltare și o rentabilitate care să-i permită să tranzacționeze acțiuni la bursă,după un anumit interval. Astfel banca poate să-și retragă fondurile imobilizate.

3.1.2 Contribuții sau surse interne

Contribuțiile interne se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe care o desfășoară firma. Astfel,se înregistrează un proces de autofinanțare cu importanță deosebită asupra structurii financiare și a capitalului de a atrage fonduri pentru firma respectivă.

Pentru desfășurarea activității firma face o serie de cheltuieli , obținând concomitent niște încasări din vânzarea produselor executate , precum și din venituri financiare (dobânzi,titluri de participare ,venituri din lichidarea unor active,etc.) .Cheltuielile se referă la sarcinile curente ale exploatării(materii prime,salarii,impozite,etc.)precum și la cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale.

Diferența dintre încasări și cheltuieli (fără amortizare) va capta destinații diferite(impozitul pe profit,dividente,participarea salariaților la profit).Partea rămasă se va aloca societății ,mai exect se formează fondul de amortizare a provizioanelor și rezervele.Sursele cuvenite întreprinderii și păstrate decătre aceasta,formează autofinanțarea totală(globală sau brută ) care e alcătuită din autofinanțarea de menținere și netă.

Alături de noțiunea de autofinanțare se mai utilizează si noțiunea de cash-flow care este foarte apropiată de prima ,cu diferența că aotofinanțarea brută nu cuprinde profitul distribuit acționarilor și eventual salariaților sub forma de participare la profit.

Astfel cash-flow-ul reprezintă o autofinanțare brută înaninte de repartizarea profitului pe destinațiile menționate.

Majorarea capitalului propriu și drepturile de subscriere și de atribuire ale acționarilor sau asociaților

În evoluția oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică prin realizarea unor investiții noi sau este necesară acordarea unor garanții suplimentare creditelor pentru finanțarea unor activități de expansiune.

În aceste condiții întreprinderea poate solicita de la acționarii săi existenți, sau de la alte persoane noi contribuții sau aporturi în vederea majorării capitalului.

Majorarea capitalului poate îmbrăca mai multe forme:

-aporturi noi în numerar și în natură

-încorporarea de rezerve

-convertirea datoriilor întreprinderii

-fuziunea sau absorbția

Majorarea de capital prin emisiunea de noi acțiuni poate fi făcută simultan cu majorarea prin încorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului se consideră ca numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operațiune cu finanțare directă.

Aportul în natură, fuziunea sau absorbția pot fi considerate operațiuni indirecte de finanțare.

Nici convertirea datoriilor față de creditori sau furnuzori nu este tratată ca o operațiune de finanțare propriu –zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii,respectiv modificarea structurii pasivului bilanțier prin transformarea unei părți din datoriile totale în capital neexigibil.

Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluții de tehnică financiară.

-Prima vizează un aport suplimentar numai de la acționarii vechi care se calculează prin raportul existent între creșterea de capital și numărul de acțiuni existente,asistând în acest caz la o creștere a valorii nominale a acțiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche + aportul generat de operațiunea respectivă .Soluția este greu de realizat în practică deoarece nu toți acționarii sunt de acord să contribuie la noua majorare de capital.

-A doua soluție vizează emiterea de acțiuni noi atât către vechii acționari cât și eventual către noi investitori.Această situatie este mai întalnită în practica și presupune fixarea unui preț de emisiune,protecția vechilor acționari și plasarea noilor acționari.Emisiunea de noi acțiuni are efecte directe si imediate asupra diluării controlului asupra societații exercitat de vechii actionari.

Pentru a-și procura capitalul pe această cale ,societatea va trebui să-și execute un număr de acțiuni noi egal cu raportul dintre creșterea de capital și prețul de emisiune.

Capitalizarea bursieră ,înainte de această operație era egală cu numărul vechi de acțiuni de înmulțit cu cursul acestor acțiuni.

În absența unui mecanism compensatoriu vechii acționaari își vor pierde o parte din investiția lor ,calculată pentru fiecare titlu în parte.Din acest motiv , practica și calculul juridic au impus acordarea de către îmtreprinderi a unor drepturi preferențiale de subscriere asupra acțiunilor noi în beneficiul acționarilor vechi .Numai acționarii vechi sunt autorizați să achiziționeze acțiuni noi la prețul de emisiune și numai într-un număr proporțional cu titlurile care ei le dețin deja.

Drepturile preferențiale fac obiectul unor trazacții la bursa , iar cursul acestora depinde de raportul cerere-ofertă.Acest raport este influențat de o serie de factori ,dintre care prețul de emisie, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este cursul de la bursă.

Situația generată de pe piața capitalurilor și tendințele bursiere vor determina sporirea cererii de acțiuni și invers.

Majorarea de capital se mai poate face și prin încorporarea rezervelor; nu implică fluxuri financiare și nu aduce resurse financiare noi.

În momentul înființării capitalul social = produsul dintre numărul de acțiuni și valoarea nominală (contabilă). După înființare, acțiunile firmei generează beneficii din care o parte sunt trecute în rezerve.Când aceste rezerve devin importante , firma poate proceda la încorporarea lor în capitalul social, astfel că va emite noi acțiuni care se vor împărți gratuit vechilor acționari , fie va spori valoarea nominală a acțiunilor existente.Încorporarea rezervelor este o acțiune cu caracter contabil și juridic,care transformă în baza hotărârii AGA rezervele în capital social.

Încorporarea rezervelor nu e decât o acțiune contabilă și juridică care transformă în baza hotărârii AGA o parte din rezerve în capital social .Operația contabilă presupune creditarea contului de capital social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.

Beneficiile pe o acțiune nu se mai diminuează ca și în cazul dreptului de subscripție , iar puterea și controlul acționarilor asupra societății sunt consolidate ca efect al deținerii unui număr mai mare de titluri.

Capitalul întreprinderii poate să fie și micșorat, operație ce are loc atunci când aportul acționarilor se diminuează prin răscumpărarea acțiunilor sau prin scăderea pierderilor din anii anteriori :operația de reducere a capitalului prin scăderea pierderilor din anii anteriori este denumită ,,asanare financiară” .Capitalul social poate fi și amortizat prin rambursarea contravalorii acțiunilor cu precizarea ca sumele respective se suportă din rezerve.

Sunt de menționat și micșorările de capital în numerar, cînd acționarii varsă o sumă mai mare decât volumul nominal al acțiunilor, apărând un excedent care se numește ,,primă de misiune”.Această primă are în principal rolul de a acoperi cheltuielile de emisiune și de a evita lansarea pe piață a unui număr prea mare de acțiuni ,de asemenea ,în cazul fuziunilor,valoarea acțiunilor care sunt transmise acționarilor societăților încorporate (absorbite) poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuțiilor acestora la capitalul noii societăți ,diferența respectivă constituindu-se într-o ,,primă de fuziune”.

Capitaluri împrumutate

Capitalurile împrumutate pot fi grupate în trei mari categorii , în funcție de termenul de acordare sau de utilizare:

împrumuturi pe termen lung;

împrumuturi pe termen mediu;

împrumuturi pe termen scurt.

Din punct de vedere al gestiunii financiare, această clasificare nu poate fi satisfăcătoare,impunându-se gruparea capitalurilor împrumutate ,după destinație în:

capitaluri de împrumut destinate finanțării activelor fixe.

Capitaluri împrumutate cu scopul finanțării părții din activele circulante care nu poate fi acoperită de către datoriile de exploatare curentă

3.2.1.Împrumuturile pe termen lung

Împrumuturile pe termen lung au de obicei o scadență mai mare de 5 ani , cele pe termen mediu între 1 – 5 ani,iar împrumuturile pe termen scurt nu depășesc 1 an. Primele două categorii sunt finanțate în special activele imobilizate în timp ce activele circulante sunt finanțate îndeosebi din credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung sunt foarte variate prin natura și obiectul lor . Unele întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung pe bază de titluri.

Finanțarea pe termen lung mai poate fi asigurată și de organisme publice specializate precum și de bănci și de alte instituții financiare.

Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanțeze elemente cu caracter stabil al patrimoniului. În funcție de originea / proveniența sumelor împrumutate ,împrumuturile pe termen lung se pot clasifica în :

împrumuturi obligatorii

împrumuturi de la organisme specializate

împrumuturi de la stat

împrumuturi de la bănci

Împrumuturile obligatorii –nevoile de capital pe termen lung ale unei societăți pot fi acoperite atât prin emisiuni de acțiuni , cât și prin emiterea de obligațiuni care asigură fonduri împrumutate generând si cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente și pentru rambursarea ratelor scadente.

Împrumuturile pe bază de obligațiuni sunt o formă specială a creditului pe termen lung fiind caracterizate de lansarea publică a unor titluri negociabile.Fiecare obligațiune reprezintă o fracțiune a datoriilor pe termen mediu și lung ale unei întreperinderi.

Obligațiunile sunt caracterizate de următoarele elemente:

valoarea nominală în funcție de care se stabilește dobânda

o rată a dobânzii nominală care este aplicată la valoarea nominală a obligațiunii pentru a determina suma cuponului ce trebuie plătită

prețul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominală , diferența costituind o primă de emisiune

prețul de rambursare poate fi mai mare ca valoarea nominală, diferența reprezentând o ,,primă de rambursare”

întreprinderea poate ajunge de a primi o sumă mai mică decât cea pentru care își angajează răspunderea și la care calculează dobânda și rambursează o sumă mai mare decât valoarea nominală.

durata împrumutului se stabilește prin contract însa durata de viață economică a fiecărei obligațiuni nu este precizată în principal datorită faptului că de cele mai multe ori rambursarea are loc prin tragere la sorți.

obligațiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursa , societatea emitentă poate să-și reducă datoria prin răscumpararea la bursă a obligațiunilor la un preț ce poate fi inferior valorii de rambursare.

spre deosebire de acționari care sunt coproprietari ai firmei posesorii obligațiunilor posedă numai drept de creanță asupra societății.

succesul unui împrumut pe bază de obligațiuni depinde de factori cum sunt cei referitori la conjuctura economică , randamentul și durata împrumutului precum și notoritatea firmei.

posesorul de economii care-și plasează banii în titluri ale unor întreprinderi mari întampină riscuri relativ reduse la care se adaugă și avantajul lichidității sporite , în comparație cu investitorii în capitalul unor întreprinderi mici și mijlocii.

I.M.M.-urile care doresc să contracteze un împrumut pe termen lung se pot adresa numai bancilor sau instituțiilor financiare specializate spre deosebire de întreprinderile mari care pot ocoli circuitul bancar prin acordarea unor împrumuturi reciproce sau prin apelarea la economiile publice pe bază de instrumente de credit titularizate.

dacă persoanele care au acordat împrumuturi pe bază de obligațiuni vor să-și răscumpere banii înainte de scadență se poate face apel la piața bursieră primindun preț care diferă atât față de valoarea nominală cât și față de valoarea de rambursare.

obligațiunile nu conferă posesorilor nici o putere decizională.

o obligațiune mai este definită prin valoarea de emisiune , plata dobânzilor , calendarul de amortizare sau de rambursare și prețul de rambursare.

3.2.2 Imprumuturi pe termen mediu

Pentru asigurarea echilibrului financiar al activității,întreprinderile trebuie să coreleze termenele de exigibilitate a datoriilor cu termenele la care își recuperează creanțele fașă de clienți, precum și în funcție de alte elemente ca durata de amortizare a imobilizărilor (ne) corporale.

În acordarea creditelor pe termen lung și mediu în economia de piață s-au impus anumite reguli financiare care au în vedere următoarele:

-fondurile împrumutate nu pot depăși fondurile proprii

-durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de folosință a investițiilor

-se impune și precizarea că rambursarea acestor credite este garantată în special pe seama rentabilității viitoare a firmelor.

Creditul pe termen mediu și lung îi poate fi asimilat și creditul prelungit pe termen scurt , acordat pe baze periodice precum și creditele de leasing( credit de închiriere sau credit ,,bail”).

Creditul pe termen mediu propriu –zis se acordă de regulă de bănci sau instituții financiare .

Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru diferite necesități de exploatare ,respectiv vânzări la export ,achiziții de materii prime precum și pentru finanțarea vânzărilor cu plata în rate.

Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de până la 1 an , împrumuturile prelungite pot fi acordate până la 2-3 ani.Aceste credite se datorează practic duratelor mai mari ale ciclurilior de fabricație și de comercializare și sunt destinate finanțării capitalurilor circulante.

Creditul sub forma leasingului este operația prin care o instituție financiară specializată cumpără la cererea unei societăți anumite bunuri care îi sunt acordate în folosință în schimbul plății unei chirii periodice (redevența).Astfel , societatea nu este proprietarul bunurilor și nu le înregistreză în contabilitate decât la conturile din afara bilanțului.

În contractul ce se încheie între instituție si societate se prevede adesea posibilitatea de către societate de a cumpăra bunul la sfârșitul închirierii la un preț avantajos care ține seama de ratele plătite anterior.

Caracteristicile leasingului sunt:

-se încheie pe o perioadă determinată care corespunde perioadei de amortizare completă a bunului.

-la expirarea contractului există posibilitatea înapoierii bunului către proprietar sau cumpărarea acestuia la o valoare reziduală stabilită prin contract sau există posibilitatea reînnoirii contractului.

-din punct de vedere economic ,angajamentele de credit –leasing sunt considerate datorii pe termen mediu și lung.

-din punct de vedere financiar, chiar dacă este un contract oneros ,acest credit prezintă avantajul ,în raport cu creditele obisnuite, că este flexibil în utilizare ,oferindu-i întreprinderii posibilitatea de a dispune de capital fix , beneficiind în același timp și de un tratament fiscal favorabil.

3.2.3Capitaluri împrumutate pe termen scurt

Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maxim 1 an și sunt destinate finanțării operațiilor curente de exploatare, facilitând aprovizionarea cu capital circulant reprezentând componente pe termen scurt a asigurării echilibrului financiar global al firmei.

În structura acestor credite se regăsesc: creditele furnizor și diferite creanțe și credite bancare.Creditele pe termen scurt se mai numesc și credite de trezorerie și se pot regăsi sub următoarea tipologie: credite pentru facilități de casă ,credite sezoniere, credite de legătură,credite pentru mobilizarea efectelor comerciale,crditul de scont etc.

Creditele pe termen scurt sunt caracterizate prin:

rată a dobânzii mai mică decât în cazul creditelor pe termen lung;

flexibitate oferită întreprinderilor în contractarea lor.

Fondurile pe termen scurt acoperă nevoile de fond de rulment, dar ele asigură și finanțarea de nevoi pe durate mai mari.Astfel ,trebuie făcută diferența dintre active permanente pe termen scurt (activele circulante care nu pot fi micșorate fără a pune în pericol mentenanța întreprinderii pe piață) și active pe termen scurt temporare. Partea stabilă a acivelor circulante permanente se va finanța din resurse permanente, iar nevoile pe termen scurt temporare se vor finanța prin credite pe termen scurt.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ –ANALIZA STRUCTURALĂ A CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII

4.1 DATE GENERALE ȘI SCURT ISTORIC AL FIRMEI ANALIZATE

DATE GENERALE:

Societate română constituită în baza Legii 31/1990, cu sediul în Brasov.

Forma juridică: S.R.L.

Obiect de activitate: comerț en- gros produse cosmetice și alimentare.

Patrimoniu: Clădire –sediu firmă –apartament 3 camere;

Mașini de transport mărfuri;

Utilaje pentru producția de cosmetice;

SCURT ISTORIC AL FIRMEI ANALIZATE

S.C Larixin S.R.L a fost constituită în baza Legii 31/1990 în anul 1993 ,de către asociații Larion Sorin,Lupu Adrian, și Guran Emil având un capital social subscris de 100.000 lei (10RON),potrivit statului autentificat de Notariatul de Stat Județean Brasov nr. 15948/ 9 Mai 1993 și contractului de societate autentificat sub nr. 21067/12 iulie 1993 de același organ .

Conform actului adițional 1239 din 24.06.1998,societatea își majorează capitalul social la 2.000.000 lei (200 RON) acesta fiind divizat în părți sociale , compoziția lui fiind:

Larion Sorin -40%

Lupu Adrian -40%

Guran Emil – 20%

Societatea este persoană juridică română, având forma juridică de societate cu răspundere limitată și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu propriul statut.

Societatea a fost înmatriculată la Registrul Comerțului de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, sub nr. J08/3095/1993.

Sediul societății este în Brașov, str. Grigore Ureche ,nr. 13,bl. 1 sc. B,ap.18 având birourile și depozitul în Brașov, str.Gloriei ,nr. 150 și o secție de producție în Brșov, str. Mimozei ,nr 24.

Ca principal obiect de activitate, asociații au ales comerțul cu ridicata al produselor cosmetice și de parfumerie.

S.C Larixin S.R.L dispune de :

-un manager matur,cu experiență

-dotare cu tehnică de calcul și birotică;

-clădire –suprafață 250 mp deposit,112 mp birouri, 63 mp standuri și 210 mp secție de producție;

-mașini de transport mărfuri;

-stocuri permanente de mărfuri diversificate ce acoperă 100% cererile lunare previzionate

4.2 DESCRIEREA ACTIVITĂȚII CURENTE ȘI PERSPECTIVELE

ÎNTREPRINDERII

Pentru început S.C.Larixin S.R.L. a distribuit produse cosmetice în orașul Brașov, pe parcursul activității extinzându-și raza de distribuție în alte orașe ale țării cum ar fi: Bucuresti,Alba Iulia, Piatra Neamț, Botoșani ,Focșani, Ploiești, Cluj, Codlea etc. având la un moment dat chiar un punct de lucru în Municipiul Sf. Gheorghe.În anul 1997 societatea încheie un contract de colaborare cu firma ungară Elso Vegyi Industria RT din Budapesta, pentru importul și distribuirea soluției de permanent la rece ,,NEOFIX”.

În anul 2000 ,firma își mărește aria de activitate, încheind contracte de distribuție pentru produse alimentare.

Activitatea firmei este sructurata pe trei divizii, astfel:

-divizia cosmetice ,având ca obiect de activitate dstribuția de produse cosmetice;

-divizia de alimente ,având ca obiect de activitate distribuția de produse alimentare;

-divizia de producție, având ca obiect de activitate importul de materii prime și producția cosmetice,produse proprii sub marca,,Luigis” cum ar fi:after shave-în două variante ,acetonă,odorizant- în patru variante,ulei de păr,pudră decolorantă,ceară depilatoare soluție pentru unghii Carmin și oxidant.

În cadrul depozitului există două gestiuni distincte –cosmetice și alimente –cu angajați de pregătire a comenzilor precum și un birou de facturare. Comenzile vpregătite pentru magazine sau en-gross-uri sunt încărcate în mașinile firmei și livrate de către agenți specializați pentru livrare.După livrare, agenții comerciali întregesc circuitul prin încasarea contravalorii facturilor numerar sau cu CEC-uri.

Din punct de vedere al birourilor societății,activitatea se desfășoară în spații separate pentru conducere,contabilitate,casierie,comercial și arhivă.

În ceea ce privește personalul angajat, acesta este format din 41 de persoane ,salariați cu contract de muncă pe durată nedeterminată.

SC.Larixin SRL dispune de o organigramă funcțională aprobată, în care sunt stabilite subordonările ierarhice de management și flux de activitate piramidal pe trei nivele și anume: structura de conducere,structura funcțională și structura operațională.

Structura organizatorică a societății cunoaște periodic procese de adaptare în vederea asigurării unei conduceri cât mai elastice și operative. Metodele practicate de echipa managerială sunt: metoda de conducere prin buget de venituri și cheltuieli și metoda de conducere prin indicatori.

Activitatea de conducere este susținută de un sistem de relații ierarhice și de colaborare care asigură circuitul informațiilor necesare luării deciziilor. Salariații din compartimentele funcționale administrative au responsabilități precise neexistând paralelisme între activitățile compartimentelor.Între fisele posturilor și prestațiile concrete ale salariaților există concordanță.Regulamentul de Ordine Interioară este periodic actualizat, odată cu negocierea contractului colectiv de muncă. Structura organizatorică a societății are ca bază considerente de ordin tehnico-economic și asigurarea calității.

În ceea ce privește piața în domeniul de activitate al firmei, se vede o dezvoltare tot mai accentuată a marilor concerne de vânzare prin magazine tip cash & carry, hypermarket,supermarchet.

În aceste condiții piața de detail va suferi importante transformări, prin micșorarea sa și redimensionarea țintelor spre care se adresează.

Se vede imperios necesară orientarea producției proprii spre vânzarea către acești mari clienți, orientarea vânzării proprii prin agenți de vânzare locali sau oferirea de distribuții exclusive în zone încă neabordate ale țării.

Cât priveste politica de preluare de noi distribuții, se prevede o orientare către distribuții exclusive sau distribuții a unor produse foarte importante și revânzarea acestora în alte zone nesupuse influențelor de mai sus.Extinderea distribuției produselor cosmetice și de igienă prin focalizare pe canalele cele mai productive și anume:

-mass market

-rețele de magazine

-supermarket

-en gros

Nu se vor neglija nișele de piață oferite de :

-farmacii

-rețele de stații de benzină

-hoteluri,restaurante care constituie un potențial de vânzări conexe.

Promovarea vânzărilor prin :

-programe de disconturi sezoniere pe tipuri de produse

-programe de reclamă și publicitate pentru susținerea diverselor linii din ofertă,

-politici de vânzări creative și inovative.

Se introduc permanent:

-produse noi

-promoții sub diverse forme,disconturi

Politici de expansiune a brandurilor proprii comercializate: materializate prin lansarea de noi linii.

Activarea zonelor încă neacoperite de distribuitori autorizați prin acceptarea colaborării cu parteneri condiționați care pot acoperi numai o parte a cerințelor pieții.

ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE ȘI ECHILIBRUL FINANCIAR AL S.C LARIXIN S.R.L.

Analiza structurii patrimoniale SC. Larixin SRL

Patrimoniul a evoluat în mod accentuat la toate elementele datorită achiziționării de mijloace fixe , modificării prețurilor mărfurilor(produselor) și tarifelor atât la cumpărare cât și la vânzarea acestora. Situația patrimoniului societății în perioada 2005-2007 cu detalii privind structura acestuia se prezintă astfel:

(mii lei)

În continuare prezentăm evoluția patrimoniului societății în perioada 2005-2007:

Din datele prezentate în cele două tabele rezultă următoarele aspecte:

Valoarea patrimoniului pe anul 2007 prezintă o creștere de 1.13 ori față de anul 2006, acest rezultat dă notă de o reală expansiune a activității societății. Această creștere a valorii patrimoniului se datorează în special creșterii valorii activelor circulante cu aproximativ 78.34% și mai precis a stocurilor societãți : 40.59 % și creanțelor : 37.21 %. Societatea S.C. Larixin S.R.L. și-a încheiat exercițiul 2007 cu un profit în valoare de 3,013 mii RON, adică 0.26 % din pasivul societății, în schimb, ponderea a scăzut față de anul 2006 când profitul a reprezentat 3.07 % din pasivul la acel moment.

Imobilizările corporale reprezintă în anul 2007 aproximativ 13.44 % din valoarea patrimoniului total: mijloacele fixe au înregistrat o scãdere în anul 2007 de 0.68 ori față de anul 2006 ca urmare a vânzãrii unui mijloc de transport. Reducerea ponderii activelor imobilizate în acest an (2007) se datorează în special creșterii mai rapide a valorii activelor circulante ca urmare a implementării unei politici de îmbunătățire a trezoreriei nete a societății, dar a fost generată pe de altă parte de jocul amortizãrii.

În activ se constată o creștere a activelor circulante în anii 2006-2007. Ponderea acestor elemente a crescut de la 72.94% în 2006, la 78.34% în 2007.Totuși în anul 2007 se constată o modificare a politicii firmei și anume de diminuare a trezoreriei nete. După cum se observă și din tabelul de mai jos de la 5.33 % cât deținea trezoreria în 2006, în anul 2007 deține un procent de doar 0.69 % din totalul activelor circulante,cea mai mare pondere o dețin stocurile: 51.81 % .

Notã : Conform OMF 94/2001 privind aprobarea Reglementãrilor Contabile Armonizate cu Directiva a IV-a a Comunitãții Europene și Standardelor Internaționale de Contabilitate formatul bilanțului și structura sa s-au schimbat, ele nebazându-se pe ecuația Activ = Pasiv ci pe ecuația

Activ – Datorii = Capitaluri proprii

– mii lei -?0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

După cum reiese din tabelele precedente, capitalul social al S.C. Larixin S.R.L. nu a suferit nici un fel de modificare în perioada analizată, rămânând la 0,2 mii lei.

În legătură cu datoriile se relevă următoarele: datoriile reprezintă o valoare considerabilă și o creștere semnificativă în anul 2007 față de 2005 de 2 ori și de 1.15 ori față de 2006.

Împrumuturile pe termen lung și mediu reprezintă 23.71 % din totalul datoriilor pe anul 2007. De menționat că societatea are deschisã linie de credit la Banca Transilvania SA Brașov și în cursul anului 2007 aceasta a fost mãritã pânã la suma de 2.5 miliarde lei.

Datoriile către furnizori sunt cu 2.05 ori mai mari în 2007 față de 2006, ponderea acestora în anul 2007 în total datorii este de 57.91 procente față de 54.07 în 2006, deci o situație negativã pentru societate.

Evoluția capitalului propriu este crescătoare, înregistrând în:

2007 valoarea de 18,46 mii lei;

2006 valoarea de 15,45 mii lei;

2005 valoarea de 8,90 mii lei.

Din punct de vedere al ponderii în total pasiv, evoluția este aproape nula: 0.08 %, dar nu este negativă.

Ca o concluzie asupra structurii patrimoniului, se remarcă valoarea ridicată a datoriilor (1161,74 mii lei) în corespondențã cu valoarea stocurilor (479,03 mii lei) și a creanțelor (439,13 mii lei).

Din observațiile prezentate se poate concluziona că societatea posedă – din punct de vedere tehnologic – capitalurile,disponibilitățile și resursele umane necesare desfășurării unei activități normale.

Analiza financiară oferită în continuare de studiu, va releva prin indicatori specifici, starea de echilibru sau dezechilibru, va scoate în evidențã punctele slabe în activitate și în același timp va evalua posibilitățile existente pentru a face societatea cât mai rentabilă.

Analiza echilibrului financiar

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica țărilor occidentale analiza patrimonială, are meritul de a pune în evidență riscul de insolvabilitate al societății. Aceasta constă în incapacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele asumate față de terți.

Obiectivul principal al managementului financiar al societății comerciale este acela de a maximiza averea acționarilor.

Echilibrul financiar ,într-o formă simplificată,este definit ca egalitate între venituri și cheltuieli.

Într-o determinare financiară echilibrul finaciar exprimă egalitatea dintre sursele finaciare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și pe termen scurt.

E chilibrul financiar se analizează pe termene, adică pe termen mediu și lung,prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate, pe termen scurt,prin compararea resurselor curente cu activele circulante și global, prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment.

Echilibrul finaciar este condiția de bază pentru derularea unei activități profitabile și pentru maximizarea valorii intreprinderii și a averii acționarilor.

Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv (însusirea lor de a deveni scadente la un anumit termen) și cel de lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de insolvabilitate presupune insolvabilitatea întreprinderii de a face față pasivului exigibil cu activul sau disponibil.

În continuare, în formă simplificată, bilanțul contabil al S.C. Larixin S.R.L. se prezintă astfel:

Bilanț contabil

(mii lei)

Corecții referitoare la ACTIVUL bilanțului:

Imobilizările financiare în valoare de 0,04 mii lei se vor diminua cu valoarea imobilizărilor mai mici de 1 an (0,04 mii lei) și se vor majora cu valoarea clienților care au o lichiditate mai mare de 1 an (3,72 mii lei), rezultă deci, imobilizări financiare în valoare de 3,72 mii lei.

Valoarea clienților de 300,69 mii lei se va diminua cu valoarea clienților cu lichiditate mai mare de 1 an (3,72 mii lei) și se va majora cu valoarea imobilizărilor financiare mai mici de 1 an (0,04 mii lei) și cu valoarea cheltuielilor înregistrate în avans mai mici de 1 an (2,65 mii lei), rezultând un sold al clienților de 299,65 mii lei.

Corecții referitoare la pasivul bilanțului:

Datoriile financiare pe termen lung în valoare de 275,36 lei vor avea un sold de 89,34 lei, deoarece creditele bancare pe termen scurt reprezintă 186,02 mii lei.

În urma regrupării posturilor de activ și pasiv după criterii de lichiditate și exigibilitate, se ajunge la construcția bilanțului financiar.

Bilantul financiar răspunde în primul rând necesităților creditorilor agentului economic interesați de riscul nerambursării datoriilor de către întreprindere și de structura financiară a patrimoniului acestora.

Scopul bilanțului financiar este inventarierea averii și angajamentelor întreprinderii și ordonarea lor pe termene de lichiditate ,respectiv exigibilitate.

Elaborarea acestui tip de bilanț specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidității(mai mare sau mai mică de un an) și a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an).

Bilantul financiar are rol în:

-prezentarea patrimoniului real al întreprinderii,

-măsurarea echilibrului între diferite grupe(mase) bilanțiere;

-aprecierea lichidității bilanțului, adică a capacității întreprinderii de a face față datoriilor sub un an cu ajutorul activelor sale circulante;

-aprecierea solvabilității întreprinderii, adică măsura în care activul este suficient pentru a acoperi toate datoriile

-analiza ratelor de gestiune

– analiza ratelor de rentabilitate;

– aprecierea riscului financiar;

-elaborarea si aplicarea deciziilor;

Principalele neajunsuri ale bilanțului financiar sunt:

se bazează pe clasificarea arbitrară a activelor și pasivelor în active cu lichiditate mai mare sau mai mică de un an și pasive cu exigibilitate mai mare sau mai mică de un an;

nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor stabile la utilizările stabile fapt care generează apariția fondului de rulment lichiditate,

trezoreria are rol rezidual apărând ca o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice,

este elaborat în ipoteza lichidării activității întreprinderii, această optică fiind considerată pesimistă de către cei care îi conferă analizei pe bază de bilanț un rol de anticipare și de luare în considerare a viitorului.

Bilanț financiar

(mii lei)

DETERMINAREA FONDULUI DE RULMENT FINANCIAR (FRF)

FRF = Capitaluri permanente – Nevoi permanente

FRF = 107,81 – 162,88 = -55,07 mii lei

SAU

FRF = Nevoi temporare – Resurse temporare

FRF = 1017,33 – 1072,40 = -55,07 mii lei

FRP = Capitaluri proprii – imobilizări nete

FRP = 18,47 – 162,88 = – 144,41 mii lei

FRÎ = FRF – FRP

FRÎ = (-55,07) – (-144.41) = 89,34 mii lei

Fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

De asemenea, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.

Deoarece fondul de rulment financiar este negativ, semnificã faptul cã valoarea activelor circulante este inferioarã datoriilor pe termen scurt exprimând existența unui excedent de datorii.

Capitalurile permanente finanțeazã o parte din imobilizãrile nete (figura 1).

Teoretic, solvabilitatea curentã este asiguratã, însã practic existã riscuri legate de lichiditatea și exigibilitatea elementelor patrimoniale.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcție de structura capitalurilor permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung), analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete. Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.

(mii lei)

Figura nr. 1

DETERMINAREA NEVOII DE FOND DE RULMENT (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporale, bilanțul patrimonial pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit Nevoie de fond de rulment.

NFR = (Nevoi temporare – Active de trezorerie) – (Resurse temporare – Pasive de trezorerie)

NFR = (1017,33 – 6,44) – (1072,40 – 186,02) = 124,51 mii lei

Valoarea pozitivã a nevoii de fond de rulment (124,51 mii lei) semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Această situație: NFR > 0 este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

DETERMINAREA TREZORERIEI NETE (TN):

În cadrul analizei patrimoniale, diferența dintre fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă:

TN = FRF – NFR

TN = (-55,07) – 124,51 = – 179,58 mii lei

Trezoreria netã negativã semnificã un dezechilibru financiar la închiderea exercițiului financiar contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.

Aceastã situație evidențiazã dependența societãții de resursele financiare externe.

Se urmãrește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de capital (credite de trezorerie, credite de scont).

Situația de dependențã sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichiditãțile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limiteazã autonomia financiarã pe termen scurt.

Chiar dacã trezoreria netã negativã evidențiazã o anumitã dependențã financiarã, aceasta nu înseamnã neapãrat o stare de insolvabilitate.

Analiza funcțională a bilanțului S.C. Larixin S.R.L.

Concepția funcțională a bilanțului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.

Analiza funcțională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor,rezultând anumite funcțiuni ale întreprinderii , și anume:

funcția de investiții –grupează imobilizarile necorporale , corporale și financiare pe cele două grupe,de exploatare și în afara exploatării,indiferent de durata lor de viață.

funcția de finanțare –grupează posturile referitoare la capitaluri proprii,datoriile financiare indiferent de scadența lor și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.Deoarece activele imobilizate au fost reținute în activul bilanțului la valoarea lor brută,amortizările și provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.Această funcțiune se află la baza strategiei optime de finanțare a întreprinderii ,prin reducerea costului mediu ponderat al diferitelor surse de capital.

funcția de exploatare – îi corespund fluxurile referitoare la aprovizionare, producție și vânzări,generatoare de stocuri reale și financiare, care se reânoiesc în mod regulat.

Bilanțul funcțional – constituie ,, fotografia”la un moment dat a derulării diferitelor cicluri economoce ale întreprinderii.

Structura bilanțului funcțional are la bază structura bilanțului contabil,clasificând elementele de activ și de pasiv după apartenența acestora la diferite cicluri, astfel:

ciclul de investiții , care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru asigurarea nevoilor de imobilizări ale întreprinderii și căruia îi corespund utilizările (activele) stabile sau aciclice și ,respectiv, resursele (pasivele) stabile sau aciclice;

ciclul de exploatare ,care se referă la derularea activităților operaționale de producție și la fluxurile degajate de circuitul capitalului,ciclu căruia îi corespund activele ciclice de exploatare și pasivele ciclice de exploatare;

ciclul de finantare ,căruia îi corespund operațiile destinate procurării de capitaluri derulate între întreprindere și proprietarii de capital și permite eliminarea decalajelor între fluxurile de lichidități de intrare și de ieșire degajate de celelalte cicluri.

Principiile utilizate în construcția bilanțului funcțional sunt:

utilizarea valorii brute, de origine a activelor, pentru a reconstitui investiția inițială care s-a făcut în momentul achiziționării lor; în acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă.

nu ia în considerare noțiunea de activ fictiv deoarece patrimoniul este privit în mod dinamic, ca element de continuitate a activității;

introducerea imobilizărilor deținute în leasing la valoarea de contractare, care se asimilează activelor aciclice;prin urmare leasing-ul devine o sursă de finanțare regăsită în pasiv, unde majorează capitalul propriu cu partea achitată,respectiv împrumuturile pe termen mediu și lung cu valoarea rămasă se achitat;

cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciții viitoare se asimilează investițiilor și majorează nivelul activelor aciclice;

veniturile înregistrate în avans sunt asimilate pasivelor ciclice aferente exploatării sau în afara exploatării;

capitalurile proprii sunt luate în calculul fondului de rulment la valoarea brută,înainte de distribuirea profitului,excluzînd astfel influența politicii de dividend.

Bilanțul funcțional are rol în:

evaluarea necesităților de finanțare și a tipurilor de resurse de care

dispune întreprinderea;

-fundamentarea luării deciziilor;

-aprecierea structurii financiare a întreprinderii;

-studierea diverselor modalități de obținere a ecilibrului financiar-funcțional;

-calcularea marjei de siguranță financiară a întreprinderii.

Limitele bilanțului funcțional:

prin alocarea resurselor la nevoile specifice, nu respectă principiul unității de casă;

accentul este pus pe nevoia de fond de riulment de exploatare;

conferă trezoreriei o valoare reziduală, ea fiind dependentă de deciziile luate la nivelul fondului de rulment funcțional și a nevoii de fond de rulment,neconstituind o funcție autonomă.

Bilanțul funcțional permite determinarea fondului de rulment global, în scopul cunoașterii resurselor stabile și măsura în care acestea contribuie alături de resurasele curente la finanțarea nevoilor întreprinderii.

Bilanț funcțional

(mii lei)

Creanțele aferente exploatării se calculează astfel:

Clienți și conturi asimilate = 339,15

+ Debitori diverși + 96,30

Creanțe ciclice de exploatare = 435,45 mii lei

Datoriile către furnizori aferente exploatării : 672,72 mii lei.

DETERMINAREA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL (FRNG):

FRNG = Resurse stabile – Active stabile

FRNG = 107,81 – 162,88 = -55,07 mii lei

FRNG negativ semnificã transferarea cu întârziere a stocurilor în lichiditãți, existența unor stocuri nevandabile, insolvabilitatea clienților,schimbarea structurii și a nivelului cererii de bunuri și servicii economice. Managerii societãții sunt constrânși sã ia mãsuri de vindere a creanțelor, a activelor neutilizabile, de creștere a autofinanțãrii a capitalului social și a capitalului împrumutat pe termen mediu.

NFRE = Active ciclice de exploatare – resurse ciclice de exploatare

NFRE = 1010,89 – 725,39 = 285,50 mii lei

NFRAE = Active ciclice din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării

NFRAE = 0- 160,99 = – 160,99 mii lei

NFR = NFRE + NFRAE

NFR = 285,50 – 160,99 = 124,51 mii lei

TN = FRNG – NFR

TN = -55,07- 124,51 = – 179,58 mii lei

Reprezentarea schematică a echilibrului funcțional se prezintă astfel:

Evoluția indicatorilor calitativi ai eficienței

Indicatorul Fond de rulment (FR)

Fondul de rulment este determinat de mărimea activelor circulante și a datoriilor curente, urmărindu-se ca volumul activelor circulante să depășească pe cel al datoriilor, aceasta reprezentând marja de securitate a societății comerciale.

FR = Active circulante – Datorii curente

(mii lei)

Se observã cã FR are valori negative pe toatã perioada analizatã datoritã creșterii obligațiilor curente fațã de activele circulante. Pentru analiza în detaliu al acestui indicator vom calcula indicatorii specifici acestuia și anume:

Necesarul de fond de rulment;

Trezoreria netã.

Indicatorul Necesar de fond de rulment (NFR):

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii curente

(mii lei)

Indicatorul reflectă capacitatea societății de a-și lichida datoriile, prin utilizarea stocurilor și recuperarea creanțelor.

În cazul S.C.Larixin S.R.L., în anul 2007 valoarea NFR arată că față de 2006 societatea poate să-și lichideze datoriile prin utilizarea stocurilor și prin recuperarea creanțelor.

Indicatorul trezorerie netă (TN):

Valoarea indicatorului este dată de diferența dintre valoarea FRNG și aceea a NFR.

TN = FR – NFR

(mii lei)

Indicatorul reprezintă în mod normal, partea din FR care depășește NFR, constituind disponibil bănesc. În cazul S.C. Larixin S.R.L. în anul 2007 nu dispunem de suficiente lichidități pentru returnarea datoriilor societății.

Evoluția activului net contabil (ANC)

ANC = Total activ – Total datorii

Acest indicator definit ca diferență între total active și valoarea datoriilor, se prezintă în evoluție astfel:

(mii lei)

Activul net contabil reprezintă valoarea reală a întreprinderii la un moment dat, având caracter static – potențial și caracter dinamic. Caracterul static – potențial ține de zestrea societății constituită din imobilizări și conduce la profit în măsura în care activitatea se desfășoară normal.

Caracterul dinamic ține de modul cum sunt folosite activele circulante și sursele atrase, depinzând în mod deosebit de conjunctura societate – furnizori – clienți.

Deci, după cum reiese din tabelul de mai sus, în prezent valoarea patrimonială a societății comerciale Larixin este pozitivă: 18,46 mii lei dar a scãzut considerabil fațã de anii precedenți.

4.4. Studiu de caz privind situația bonității financiare a ,,S.C. LARIXIN S.R.L.” IN PERIOADA 2005 -2007

Capacitatea societății de a-și acoperi datoriile pe termen scurt este ilustrată de indicatorul de lichiditate exprimat prin trei rapoarte:

Lichiditatea globală;

Lichiditatea intermediară;

Lichiditatea imediată.

Indicatorul lichiditate globală (generală):

Indicatorul Lichiditate globală (Lg) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități, pentru satisfacerea obligațiilor de plată exigibile; practic, acest indicator apreciază gradul de acoperire a datoriilor pe termen scurt de către elementele componente ale activului circulant.

Lg = Active circulante________

Datorii pe termen scurt (curente)

(mii lei)

Lg (2005) = 473,93/510,28 = 0.93

Lg (2006) = 763,31/805,65 = 0.95

Lg (2007) = 924,59/1072,40 = 0.86

Indicele recomandat de literatura de specialitate este cuprins între 1 – 1,5. În 2005-2007 Lg prezintă o situație nefavorabilă fiind subunitară, deoarece valoarea datoriilor depășește pe cea a activelor circulante. În anul 2007 se observă o creștere a situației datoriilor și activelor circulante.

Indicatorul lichiditate intermediară (relativã)

Lr = (Active circulante – Stocuri)

Datorii curente

Lichiditatea intermediară (Lr) trebuie să prezinte valori cuprinse între 0.5 și 1, pentru a fi considerată o situație bună.

(mii lei)

Lr (2005) = (473,93 – 220,69)/510,28 = 0.50;

Lr (2006) = (763,31 – 314,47)/805,65 = 0.56;

Lr (2007) = (924,59 – 479,02)/1072,40 = 0.41.

În 2006 indicatorul înregistrează valori favorabile pentru întreprindere de 0.56 datorită creșterii disponibilităților, pe când în anul 2007 valoarea indicatorului este sub limita admisã.

Indicatorul lichiditate imediată (Li)

Li = Disponibilitãți bãnești

Datorii curente

(mii lei)

Li (2005) = 33,61/510,28 = 0.07

Li (2006) = 40,69/805,65 = 0.05

Li (2007) = 6,43/1072,40 = 0.006

În general se consideră normală situația când acest indicator prezintă valori între 0.15-2.00.

O valoare între 0.4 – 0.6 evidențiazã o situație bunã, o valoare situatã sub 0.3 exprimã o situație dificilã pentru societatea comercialã.

Anul 2007 se află mult sub limita prevăzută de literatura de specialitate în ceea ce privește indicatorul Li , ca urmare a scăderii disponibilităților la 6,43 mii lei și a creșterii într-un ritm accelerat a datoriilor curente la 1072,40 mii lei. Se observã o scãdere a valorii indicatorului de la an la an.

Indicatorii de echilibru financiar

Indicatorul rata datoriilor (Rd):

Ld = Datorii totale

Active totale

(mii lei)

Conform standardului stabilit în literatura de specialitate, acest indicator trebuie să fie sub 0.3. După cum se vede în tabelul de mai sus volumul datoriilor afectează în mare măsură stabilitatea activelor mai ales în anul 2007 când indicatorul a înregistrat cea mai mare valoare din perioada analizată 0.98.

Indicatorul securitate financiară (Sf):

Indicatorul reflectă gradul în care capitalul propriu asigură finanțarea activității.

Sf = Capital propriu

Datorii curente

(mii lei)

Esențial este ca acest termen să fie supraunitar (Sf > 1), dar valoarea indicatorului se află mult sub limita normală: 0.02 . Securitatea financiară este afectată de creșterea datoriilor societății cu 133 % față de 2006 și cu 210 procente față de 2005.

Indicatorul solvabilitate patrimonială (Sp):

Reprezintă gradul în care unitățile patrimoniale pot face față obligațiilor de plată.

Sp = Capital propriu

Total pasiv

(mii lei)

Solvabilitatea patrimonială este considerată acceptabilă când rezultatul obținut depășește 30% și este bună când rezultatul raportului este de circa 50%. În cazul S.C. Larixin S.R.L. indicatorul Sf se prezintă nefavorabil, înregistrând valori ca:1 % și 2 %, în anii 2005,2006 și respectiv 2007.

Ratele de gestiune

Exprimarea sinteticã a modului de gestionare a resurselor se realizeazã prin viteza de rotație a lor și aceasta mãsoarã durata în timp necesarã parcurgerii tuturor fazelor de exploatare sau viteza de rotație mãsoarã durata de transformare a activelor în lichiditãți și durata de reânnoire a datoriilor.

Se realizeazã cu ajutorul a doi indicatori :

numãrul de rotații =Cifra de afaceri .

Elemente de activ sau de pasiv

Sau,

durata în zile a unei rotații = Elemente de activ sau de pasiv x Perioada de gestiune Cifra de afaceri

Durata de rotație a stocurilor

Rs = Stoc mediu x Numãr de zile

Cifra de afaceri

(mii lei)

Cu cât raporturile de mai sus sunt mai mici, cu atât viteza de rotație a stocurilor este mai mare. Din calculele efectuate se constată realizarea unei viteze de rotație a stocurilor deosebit de accelerată în 2005. Durata maximă o dețin rotațiile stocurilor de materii prime, materiale consumabile.

Durata de rotație a activelor circulante

Rac = Active circulante x Numãr de zile

Cifra de afaceri

(mii lei)

Indicele rotației activului circulant reprezintă perioada de rotație a activului circulant total, iar pentru perioada 2005-2007 remarcăm durate mici de rotație ca urmare a creșterii cifrei de afaceri, în raport cu soldul activelor circulante. Durata de rotație cea mai mare a fost înregistrată în anul 2007 în valoare da 60.11 mii lei.

Perioada de recuperare a creanțelor (Prc):

Prc = Creanțe x Numãr de zile

Cifra de afaceri

(mii lei)

O vitezã de rotație micã înseamnã cã clienții utilizeazã o perioadã de timp mare resursele financiare ale întreprinderii. Dacã durata în zile a unei rotații depãșește 30 zile înseamnã cã unitatea se confruntã cu greutãți în încasarea facturilor emise. Durata consideratã optimã pentru încasarea tuturor creanțelor este cuprinsã între 35-45 zile. Comparativ cu ciclurile de rotație a stocurilor, perioada de recuperare a creanțelor este optimã pentru societate.

Perioada de rambursare a datoriilor (Prd):

Prd = Obligații x Numãr de zile

Cifra de afaceri

(mii lei)

Perioada de rambursare a datoriilor reflectă sintetic starea de întârziere la plată a unor categorii de obligații. Se observă că Prd este mai mare decât cea de recuperare a creanțelor, dar sursele atrase presupuse nu constituie o soluție, având în vedere ordinul de mărime.

Pentru realizarea unei analize pertinente, se prezintă mai jos situația sintetică a indicatorilor de bonitate, viteza de rotație a stocurilor și de rambursare a datoriilor, cu evaluarea rezultatelor și interpretarea acestora.

Situația sintetică a indicatorilor de bonitate financiară, durata de rotație a mijloacelor circulante, perioada de recuperare a creanțelor și de rambursare a datoriilor

4.5. Analiza rentabilității activității LA

,,S.C. larixin S.R.L.”

Venituri, cheltuieli, rezultate financiare în perioada 2005-2007

(mii lei)

Rata profitului brut = Profit brut x 100

Venit total

Cheltuieli de exploatare la

1000 lei venituri din exploatare = Cheltuieli din exploatare x 1000

Venituri din exploatare

Analiza cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor financiare pe perioada 2005-2007 scoate în evidență modul în care întreprinderea folosește resursele materiale și umane pe care le are la dispoziție. Se observă o creștere a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare de la 0,0982 mii lei în 2005 la 0,0985 și 0,0986 în 2006 și respectiv anul 2007.

În continuare, prezentăm evoluția structurală a cifrei de afaceri în perioada analizată.

(mii lei)

Conform tabelului de mai sus, cea mai mare pondere în cifra de afaceri o au veniturile din vânzarea mãrfurilor, situație ce confirmă faptul că activitatea de exploatare deține primul loc,în obținerea de profit pentru S.C. Larixin S.R.L.celelalte activități au o pondere redusă: 0.01 %; 0.00 %; 0.37 % în perioada analizată.

După cum se observă din tabelele de mai jos ponderea cea mai mare în total venituri și cheltuieli o au veniturile din exploatare și cheltuielile din exploatare. Din acestea se trage concluzia că în toată această perioadă societatea îsi realizează obiectul de activitate, că politica firmei este de a promova activitatea de exploatare.

În anul 2007 se observă o activitate a întreprinderii eficientă față de anii precedenți, cu venituri mai mari decât cheltuielile din activitatea de exploatare care dețin cea mai mare pondere în activitatea generală a S.C. Larixin S.R.L.

Venituri

(mii lei)

Cheltuieli

(mii lei)

Analiza indicatorilor parțiali ai rentabilității

Contul de profit și pierdere grupează veniturile și cheltuielile pe tipuri de activități: de exploatare, financiară și extraordinare, permite calcularea a trei indicatori parțiali ai rentabilității: rezultatul exploatării, rezultatul financiar și rezultatul extraordinar.

În practica franceză întreprinderile au obligația de a întocmi “Tabloul soldurilor intermediare de gestiune”, care constituie o sursă suplimentară de informații pentru determinarea și analiza rezultatelor pe diferite trepte ale formării lor. Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub formă de solduri ce pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului.

După cum rezultă din Tabloul soldurilor intermediare de gestiune,prezentat în continuare, S.C. Larixin S.R.L. desfășoară o activitate comercială, caracterizată prin profitabilitate. În acest sens, marja comercială oferă date concludente astfel:

MC(N) = 694,84 mii lei;

MC(N – 1) = 537,88 mii lei.

Se poate observa, de asemenea, că MC în exercițiul N a crescut față de N-1 datorită creșterii veniturilor din vânzarea mărfurilor:

V(N) = 5035,30 mii lei;

V(N – 1) = 4797,31 mii lei și de asemenea, scăderii costurilor de cumpărare ale mărfurilor:

Ch (N) = 4340,45 mii lei;

Ch (N – 1) = 4259,42 mii lei.

Activitatea de producție este reflectată de indicatorul “producția exercițiului” ce cuprinde:

Producția vândută (19,11 mii lei);

Producția de imobilizări (0 mii lei);

Producția stocată (513,54).

Din calculele efectuate se poate observa că din punctul de vedere al activității de producție, S.C.Larixin S.R.L. a înregistrat o performanță mai ridicată în exercițiul N -1 față de N:

PE(N) = 532,65 mii lei;

PE(N – 1) = 584,44 mii lei.

Utilizarea factorilor de producție (muncă și capital) peste valoarea consumurilor de materii prime, materiale și servicii furnizate de terți este dată de valoarea adăugată.

Valoarea adăugată este măsura bogăției efectiv create de unitățile economice, indiferent de forma specifică a activității pe care o desfăsoară.

Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru toate întreprinderile indiferent de domeniul de activitate,deoarece permite o bună evaluare a performanțelor și a eficienței folosirii factorilor de producție. Se poate spune astfel că valoarea adăugată exprimă, mult mai bine decât orice alt indicator, eficacitatea combinării factorilor de producție muncă și capital.

Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în practica financiară recentă a Uniunii Europene.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă ,în fapt ,palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător ( producția exercitiului +marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Tabloul S.I.G. cuprinde următorii indicatori: marja comercială , producția exercițiului,valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare,rezultatul exploatării(profit sau pierdere),rezultatul net al exrcitiului(profit net sau pierdere)

Soldurile intermediare de gestiune propriu-zise sunt cinci și anume: valoarea adăugată, EBE,profit din exploatare, profit înainte deimpozit ,profitul net al exercitiului.

Însă ,în determinarea valorii adăugate intră două concepte importante: marja comercială și producția exercitiului.

Marja comercială(adaos comercial) reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora.

Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă(industrială și comercială).

Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor,mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeași stare.

Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale.

Producția exercițiului este specifică activității industriale și include valoarea bunurilor și serviciilor ,,fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute ,stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.Drept urmare ,producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată și se diferențiază de cifra de afaceri.

Astfel,la întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale, cifra de afaceri reflectă doar producția vândută.

Din acest motiv,producția exrcitiului este un indicator inevitabil și oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durată perioadei de gestiune.

Prin urmare, valoarea adăugată este primul sold intermediar de gestiune. Ea exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție,indeosebi a forței de muncă si capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate deterți pentru această producție.

Valoarea adăugată = Producția + Marja + Consumuri de la

Exercițiului comercială terți

Valoarea adăugată nu este evidențiată în contul de profit și pierdere, dar acesta conține elemente necesare pentru determinarea sa, în special pentru stabilirea consumurilor provenind de la terți.

Valoarea adăugată se dscompune în două componente: valoarea adăugată vândută, corespunzătoare producției vândute ți valoarea adăugată produsă, aferentă producției stocate și imobilizate.În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea sa economică: salariați,creditori,acționari, întreprindere.

Al doilea sold intermediar de gestiune îl reprezintă excedentul brut al exploatării (EBE) sau , după caz,insuficiența brută de exploatare(IBE).EBE se stabilește ca diferență între valoarea adăugată pe de o parte și impozitele ,taxele și cheltuielile de personal,pe de altă parte.

EBE = (Valoarea adăugată +Subvențiile de exploatare) –

( Cheltuielile cu personalul + Impozite,taxe, vărsăminte asimilate)

Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară ,poate fi urmărit sub trei aspecte:

a)EBE este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii.

b)EBE este independent de politica financiară a întreprinderii .EBE nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul al amortizării, deci este independent de politica investițională.

c)EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere , care poate fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și dividentelor,rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

EBE = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare

încasabile plătibile

Excedentul brut al exploatării constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

Al treilea sold intermediar de gestiune este rezultatul exploatării (profit sau pierdere); privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările și provizioanelor pentru exploatare ,acesta devine un rezultat net al exploatării

Rezultatul exploatării = EBE +(Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din exploatare) – (Cheltuielile cu amortizările și provizioanele pentru exploatare +

Alte cheltuieli din exploatare)

Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare,obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării.

Rezultatul curent sau profitul înainte de dobânzi și impozit este al patrulea sold intermediar de gestiune; el este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare, deci reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente ale întreprinderii.

Rezltatul = Rezultatul + Venituri – Cheltuieli

curent exploatării financiare financiare

Rezultatul cuent (EBIT) permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive, deoarece nu este perturbat de elemente excepționale.

Al cincilea sold intermediar de gestiune este rezultatul net al exercițiului și exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Rezultatul net se determină prin scăderea impozitului pe profit din rezultatul curent(EBIT).

Rezultatul net = EBIT – Impozit pe profit

Profitul net trebuie susținut de existența unor disponibilități monetare reale,altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să fie distribuit sub forma dividentelor sau să se reinvestească în întreprindere.Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune la 31.12.2007

(mii lei)

Valoarea adãugatã poate fi determinată prin două procedee:

metoda producției

VA(N) = PE(N) + MC(N) – CONS(N) = 532,65 + 694,85 – 491,44 = 736,06 mii lei;

VA(N – 1) = PE(N-1)+MC(N-1)–CONS(N-1)=584,44 + 537,88 – 468,44= 653,88 mii lei;

metoda distribuirii sau adițională

VA(N) = 243,23 + 18,66 + 138,50 +57,80 + 265,09 + 12,78 = 736,06 mii lei;

VA(N – 1) = 142,90 + 4,73 +112,63 + 42,70 + 314,20 + 36,72 = 653,88 mii lei;

Capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizare, provizioane și profituri), este reflectată prin indicatorul excedent brut de exploatare, care în anul 2007 este mai mic decât în anul 2006 :

EBE(N) = 474,16 mii lei;

EBE(N – 1) = 506,25 mii lei, adică acumularea brută rezultată din activitatea de exploatare a S.C. Larixin S.R.L., destinată menținerii și dezvoltării potențialului productiv, remunerării capitalurilor utilizate și a statului a scãzut cu 106.77 % față de anul precedent.

Rezultatul din exploatare indică gradul de rentabilitate al societății, iar rezultatul exercițiului exprimă profitul net al societății în totalitatea sa. Acesta după cum se observă din datele aflate în TSIG a scãzut față de 2006.

Analiza rentabilității societãții cu ajutorul capacității de autofinanțare

(CAF)

CAF este un indicator ce permite aprecierea rezultatelor întreprinderii și a capacității acesteia de a degaja resurse interne de finanțare din propria sa activitate. În măsura în care CAF corespunde unui surplus monetar global, ea permite aprecierea aptitudinii întreprinderii de a degaja noi resurse care ar contribui la finanțarea nevoilor sale viitoare.

CAF permite finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente, creșterea fondului de rulment, finanțarea totală sau parțială a noilor investiții, rambursarea împrumuturilor și datoriilor, precum și remunerarea capitalurilor investite.

În continuare prezentăm calculul CAF prin metoda aditivă și metoda substractivă:

Metoda aditivă

(mii lei)

Metoda substractivă

(mii lei)

CAF reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a societății, la sfârșitul exercițiului contabil, destinat să remunereze capitalurile proprii și să autofinanțeze politica de investiții din exercițiile viitoare. Altfel spus, CAF este o resursă internă aflată în permanență la dispoziția întreprinderii.

În studierea capacității întreprinderii de a-și rambursa datoriile se impune calculul ratei capacității de autofinanțare:

R CAF = Datorii financiare = 275,35 = 7.44

CAF 37

Această rată ne arată că societatea își va rambursa datoriile într-o perioadă foarte îndelungatã (7.44 ani).

CAF degajată în cursul exercițiului de ansamblul operațiilor de gestiune nu va avea decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective (o trezorerie efectiv disponibilă rezultată din studiul echilibrului financiar pe baza bilanțului, pe baza fluxurilor financiare, sau din analiza cash-flow-urilor întreprinderii).

Analiza rentabilității prin metoda ratelor

Ratele de rentabilitate sunt constituite, într-o manieră generală, prin raportarea unui rezultat fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Esențial pentru analiza financiară este construirea unui sistem de rate operațional care prin structură și conținut să reprezinte un instrument de lucru util, operațional și performant. Astfel situația rentabilității se poate exprima prin următoarele rate:

Rata rentabilității generale;

Rata rentabilității comerciale (profitabilității);

Rata rentabilității economice;

Rata rentabilității financiare.

Rata rentabilității generale(Rrg)

Rrg = Profit brut x 100

Cheltuieli totale

(mii lei)

Indicatorii de rentabilitate arată în ce mod diferitele elemente patrimoniale participă la crearea profitului. În anul 2007 se observã cea mai scãzutã rentabilitate. Ratele de rentabilitate permit efectuarea unor comparații în raport cu anumite standarde sau cu anumite firme comparabile.

Rata rentabilității comerciale (Rrv)

Rrv = Profit brut x 100

Cifra de afaceri

(mii lei)

Evoluția ratei rentabilității comerciale în perioada 2005-2007 este asemănătoare celei a ratei rentabilității generale.Rata exprimã gradul de rentabilitate din punct de vedere al profitului raportat la vânzãri, respectiv mãsoarã cât din totalul vânzãrilor reprezintã profit.

Rata rentabilității economice(Re)

Re = Profitul exploatãrii x 100

Total active

(mii lei)

Rata economică raportează profitul net la întregul activului, caracterizeazã eficiența elementelor materiale angajate în activitatea firmei. Aceastã ratã subliniazã faptul cã tot capitalul societãții reprezentat de active imobilizate și circulante ar trebui sã contribuie la realizarea profitului. Din datele prezentate se observã o participare scãzutã a activului la obținerea profitului.

Sporirea rentabilității economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei.

Rata rentabilității financiare (Rf)

Rata financiară este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora.

Rf = Profit net x 100

Capitaluri proprii

(mii lei)

În perioada 2005-2006 rata rentabilității financiare prezintă un rezultat pozitiv acesta scãzând brusc în 2007. Reflectă capacitatea societății de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Rf remunerează acționarii prin acordarea de dividende.

Rentabilitatea financiară constituie principalul indicator privind performanțele întreprinderii, care depinde de justețea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficiența capitalului angajat (rentabilitatea economică) și de politica financiară a acesteia.

Sinteza ratelor de rentabilitate

(mii lei)

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma analizei economico-financiare a activitãții desfãșurate de SC Larixin SRL în anii 2005-2007, rezultã o deteriorare a situației la sfârșitul anului 2007 fațã de sfârșitul anului 2005. Aceasta s-a concretizat printr-o pierdere a profitabilitãții economice a vânzãrilor, o scãdere a profitabilitãți economice și a profitabilitãți financiare.

Scãderea profitabilitãții economice a vânzãrilor a fost datoratã scãderii profitului brut realizat la sfârșitul anului 2007. Aceastã scãdere a dus la diminuarea profitului net, care la rândul lui influențeazã profitabilitatea financiarã. Chiar dacã, din analiza cifrei de afaceri curentã rezultã o creștere a vânzãrilor în aceastã perioadã, pentru stabilirea corectã a acesteia trebuie sã ținem cont de rata inflației .

Calculul cifrei de afaceri realã se obține prin eliminarea din cifra de afaceri curentã a indicelui de creștere a prețului, care în cazul nostru, datoritã faptului cã ponderea mare în vânzãri de marfuri o dețin produsele nealimentare, este egal cu rata inflației. În anul 2006 rata a fost de 17.8 % ceea ce semnificã faptul ca cifra de afaceri realã comparatã cu anul 2005 a fost de 4625,01 mii lei, deci o creștere cu 3.74 % ci nu de 22.22 %. Dacã comparam anul 2006 cu 2007 când rata inflației a fost de 14.1 % atunci vom observa cã cifra de afaceri a scãzut cu 8 % , deci nu avem o creștere a acesteia cu 5.36 % dupã cum se observã din datele curente.

O altã cauzã care a dus la scãderea profitului firmei în anul 2007 se datoreazã cheltuielilor cu amenzile, majorãrile de întârziere înregistrate pentru neplata în termen a obligațiilor cãtre bugetul de stat și bugetul asigurãrilor sociale în sumã de 21,47 mii lei.

De menționat faptul cã, așa cum rezultã și din bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 2007, societatea are mari datorii la bugetele sus menționate însã în conformitate cu OG 40/2002 acestea au fost eșalonate, în prezent firma achitându-și datoriile curente și cele restante conform graficelor de eșalonare.

De asemenea se remarcã o diferența enormã a cheltuielilor privind dobânzile de la 66,05 mii lei în anul 2006 la 98,33 mii lei în anul 2007, dar acestea vor scãdea în viitor datoritã achitãrii în anul 2008 înainte de scadențã a contractelor de leasing.

Nici cheltuielile privind chiriile nu sunt de neglijat, acestea crescând de la 75,45 mii lei la 81,91 mii lei datoritã contractelor de închiriere încheiate în valutã.

Deci, din analiza contului de profit și pierdere, rezultã cã în urma activitãții din 2007 în comparație cu anul 2006, veniturile totale au crescut cu 104.03 % dar acest fapt se datoreazã în special creșterii veniturilor financiare cu 110.54 % fațã de veniturile din exploatare care au crescut doar cu 103.98 %. Acest fapt nu este deloc încurajator pentru societate, aceasta înregistrând o creștere a cheltuielilor financiare cu 122.97 % în comparație cu cheltuielile de exploatare care se mențin totuși la nivelul creșterii veniturilor, adicã 104.11 %, per total cheltuieli situația fiind aproximativ egalã cu creșterea veniturilor totale(104.5 %).

Toate aceste cauze au condus la diminuarea substanțialã a profitului firmei în anul 2007. Deoarece capitalurile proprii au o valoare aproximativ egalã (profitul fiind mic în 2007 – 3,013 mii lei), rezultã cã societatea beneficiazã de capital nefolosit.

Dacã tragem o concluzie asupra punctelor forte și slabe ale societãți analizate constatãm, așa cum am arãtat în aprecierea situației privind bonitatea financiarã, durata de rotație a mijloacelor circulante, perioada de recuperare a creanțelor și de rambursare a datoriilor, ultimele sunt mult mai numeroase.

Chiar dacã lichiditatea generalã este aproape bunã cea curentã nu este deloc favorabilã firmei ceea ce înseamnã cã aceasta deține stocuri mari. Din punct de vedere al solvabilitãți, nu se poate face fațã cu activele, nivelul de îndatorare este foarte ridicat.

Pentru îmbunãtãțirea activitãții societãții, pe viitor se fac urmãtoarele propuneri:

urmãrirea mai atentã a procesului de producție pentru îmbunãtãțirea calitãți produselor și gãsirea de noi piețe de desfacere pentru acestea, deoarece am constatat o marjã comercialã mult mai ridicatã la produsele obținute de societate în comparație cu cele pentru care firma este doar un simplu distribuitor;

selectarea furnizorilor de materii prime și materiale și alegerea celor care oferã produse de cea mai bunã calitate și la costuri cât mai reduse;

dotarea cu utilaje și mijloace de producție noi, performante din punct de vedere tehnic, cu ajutorul cãrora produsele obținute sã aibã o calitate superioarã și pierderile datorate procesului tehnologic sã fie minime;

organizarea de campanii publicitare pentru a face cunoscutã firma și produsele sale pe piațã;

stimularea pentru cointeresare directã a personalului prin premii și alte recompense;

gãsirea unor noi parteneri pe piața externã pentru facilizarea importului direct;

o urmãrire mai atentã a cheltuielilor care influențeazã direct rezultatul exercițiului.

Pentru managerii societãții, profitul obținut în urma activitãți desfãșurate în anul 2007 care a scãzut în mod fabulos fațã de 2006, trebuie sã constituie un semnal de alarmã în continuarea afacerii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Adochiței M., Adochiței A., Finanțele întreprinderii în economia de piață,Tipografia ,,Mitrea”, Piatra Neamț, 1994,

2.Adochiței M., Antoniu N. și colectivul ,Finanțele întreprinderii,Editura Didactică și Pedagocică, București, 1993.

3.Băilișteanu Gheorghe ., Diagnostic, risc și eficiență în afaceri,Editura Mirton, Timișoara 1998.

4. Bărbulescu, Ghe., coord.,Economia și gestiunea întreprinderii,Editura Economică,București,1995.

5.Bistriceanu ,G., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagocică, București,1995

6.Bran,P., Finanțele întreprinderii, Editura Economică ,București, 1997

7.Bucătaru, D., Gestiunea financiară a întreprinderii partea I, Editura Sedcom Libris, Iași,2002.

8.Cayan Emil,Pantea Ioan Marius ., Considerații privind achizițiile, fuziunile și crearea de valoare, Publicată în Piețe de capital,Mirton ,Timișoara,2002

9.Dobrotă Niță., Dicționar de economie,Editura Economică ,București,1999

10.Enache Elena, Gust Marius, Diaconu Mihaela , Analiza economico-financiară, Editura Independența Economică,Brăila,2002

11.Filip, G., Onofrei,M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris Iași,2000.

12. Georgescu Nicolae ,Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București, 1999

13. Herbei Marius, Mazuru Luminița , Gestiunea financiară a întreprinderilor, Ed. a II-a revăzută, Editura Economică , București,2002

14.Halpern,P., Weston,J.,Brigham, E., Finanțe manageriale,Editura Economică, București,1998

15.Mărgulescu D., Niculescu M. Robu V., Diagnostic economico- financiar, Editura Romcart, București ,1994.

16.Mărgulescu D.și colectivul, Analiză economico- financiară a societăților comerciale,Ediția a –II-a, Supliment la Revista Tribuna Economică,București, 1994.

Manolescu, G., Petre, I., Finanțele întreprinderii, Editura Fundația ,,România de Mâine”, București ,1999.

17.Miculeac Melania Elena ,Analiză economico- financiară.,Editura Mirton, Timișoara 2007.

18.Neagoe,I., Finanțele întreprinderii, Editura ANKAROM,Iași, 1997

19.Neagoe, I., Onofrei,M., Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii.Aplicații și studii de caz, Editura ANKAROM, Iași, 1998

20.Onofrei , M., Impactul politicilor financiare asupra societății, Editura Economică, București,2000.

21.Paraschivescu D.M., Păvăloaia W., Modele de contabilitate și analiză financiară, Editura Neuron, Focșani, 1994.

22. Purcaru I.,Matematici financiare, volumul 2, Editura Economică, București, 1993

23.Stancu Ion, Finanțe.Teoria piețelor finaciare.Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică,București,1997

24.Stroe Radu.,Gestiunea financiară a întreprinderii,Note de curs și aplicații,Editura ASE București 2004.