Analiza Structural Postmodernistă A Operelor Scriitorilor Optzeciști Petru Cimpoeșu ȘI Ioan Groșan

CAPITOLUL 1 PERSPECTIVE ISTORICO-LITERARE

1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

În literatura română postmodernismul apare în a doua jumătate a anilor '60 și continua până în zilele noastre. A fost pusă însă problema delimitării acestui curent literar, datorată regimului politic din România, fapt ce a forțat orice nouă deschidere literară postmodernă să ramână ascunsă, materializandu-se ascuns, literatura de sertar până în anii '80 când activitatea grupurilor și cenaclurilor literare iese într-un mod fățiș "în stradă".

Noile direcții în literatura română au fost vehement respinse și atacate de cenzură, în favoarea lucrărilor aservite ideologiei comuniste ce idealizau proletariatul, muncitorimea, revoluția agrară, etc.

Printre primele reacții împotriva modernismului au fost întalnite în anii '60 și au fost instituite de grupul oniric din care făceau parte printre alții, Dumitru Țepeneag, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Leonid Dimov, cu alte idei noi de răsturnare ale literaturii inter- și postbelice care deveniseră agasante.

Acestora li se vor adăuga Școala de Târgoviște ,un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei s-au intalnit la școala din Târgoviște; numai Mircea Horia Simionescu era originar din Târgoviște – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt “subiectivitatea, hazardul și jocul.”

Cenaclul de luni condus de profesorul Nicolae Manolescu a fost înființat în anul 1977 și desființat în 1984 de secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983.

Cenaclul Junimea și alte reviste literare,dintre care Grupul de la Brașov(Cenaclul 19), Cenaclul Universitas iar mai târziu, sub îndrumarea lui Mircea Cărtărescu, Cenaclul Litere care vor aduce schimbarea totală, o (r)evoluție a literaturii române.

După etapa modernistă, după perioada interbelică, ce fără îndoială a fost o etapa de aur a literaturii române, urmează o etapă întunecată instaurată de regimul politic totalitar al comunismului, când au fost dorite și sprijinite prea-măririle ideologice, ale proletcultismului, decimând prin uzul cenzurii opere valoroare. Astfel că, lipsiti de sprijin și libertate, au fost scrise foarte puține opere literare valoroase. Astfel ca din punct de vedere al compromisului scriitorul Petru Cimpoesu afirma: “[…]o anumită specie deterministă a libertății este condiționată social – mă refer aici la libertatea de exprimare – iar vămile libertății de exprimare cer un anumit tribut, pe care însă scriitorul ca persoană este liber să-l plătească sau nu. Cei care au consimțit să-l plătească – unii chiar la suprapreț! – încearcă să se justifice acum prin binecunoscutul "nu se putea altfel". Ba se putea!”

Astfel ca daca un scriitor nu se deda compromisului, devenea dizident si nu il astepta o soarta tocmai usoara. “Dar asta ar fi însemnat marginalizare, anonimat și, mai ales, lipsa privilegiilor de care profitau cei care consimțeau să facă tîrgul. În termeni indulgenți, asta vrea să însemneze că, pentru a putea publica, trebuia să dai cezarului ce este al cezarului. În termeni ceva mai severi, era de fapt vorba despre vînzarea sufletului.”

O schimbare majoră s-a produs în anii '80 când cei care acum sunt considerații drept instauratorii adevăratului postmodernism din literatura română, Generația optzeci, au hotârat să se faca auziți. Majoritatea filologi, poeții rămân sub îndrumarea profesorului Nicolae Manolescu și formeaza Cenaclul de luni la București, iar prozatorii își dovedesc fidelitatea Cenaclului Junimea, în jurul profesorului Ovid S.Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant ’83 (1983) care conține proză scurtă scrisă de șaisprezece tineri debutanți după cum urmează : Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu, Mircea Cărtărescu.

Inovațiile aduse de scriitorii români în cadrul acestei izbucniri de creație postmodernă sunt printre altele: pastișa, amestecul narativității, fragmentarea, amestecul genurilor.

Într-o primă fază se publică volume colective cum ar fi antologia de poezie “Aer cu diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983; cautand poate o oarecare siguranța și apărare unii într-altii, trec la publicații individuale în scurt timp.

Radu G.Țeposu precizează că în jurul anilor 1980 și 1981 se conturează această nouă generație care cu toate ca își găsește și sprijin solid și îndrumare, nu poate să nu fie caracterizată de alții, initiați sau nu, ca fiind teribiliști, posedați de “spiritul degringoladei.” Noua generație nu își propune să șteargă și să ignore ceea ce a fost scris și spus, ci să le preia, să le trateze cu sarcasm și ironie. Ei ignoră întru-totul conceptul de capodoperă, atât de uzat și nepotrivit vremii în care trăiau.

În multele încercări de a oferi o definiție cât mai cuprinzătoare a ceea ce a fost și este postmodernismul românesc, este ușor să ne pierdem în amalgamul detaliilor și aceasta din cauza inițialelor experimentări textuale. Se încearcă fără rost, adesea, să se fixeze ceea ce urmăreste să fie cât mai liber, non-conformist și neregulat.

Un moment de cotitură în literatura română a fost trecerea de la atracția pentru formă și nu într-atât pentru subiect, prin descătușarea de o tematica fixă, dar și prin perspectiva asupra vieții și realitații.

O consecință majoră a acestei "izbucniri" stă și contextul istoric și politic, al lumii ce spre finalul deceniului "trece din stare solidă in gaz", metaforic vorbind, de sub un regim al tăcerii și al caracterului colectiv, la libertate, la informație, individualitate.

În măsura în care nimic nu mai este fix, încătușat, unde nu se mai ține cont de stricte delimitări, poeții și respectiv prozatorii postmoderni aleg să își fragmenteze textul, să nu mai pună accent pe originalitate și mesaj, cât pe interpretare și suprainterpretare. Aceștia nu mai respectă normele și consideră că libertatea este a tuturor, fără idei de proprietate și folosesc orice și oricât de la oricare autor ceea ce le este convenabil. Preiau fără scrupule, dar cu scop, munca altor scriitori dinainte, interpretând-o, citând-o, dovedind astfel în scrierile lor o criză a personalității, a identității în special.

Această criză este fără îndoială o consecință a regimului comunist unde nu exista conceptul de individualitate, fapt ce se dovedește folositor în sensul în care era nevoie de o profunzime în literatură, oricât se fereau de aceasta "avangardiștii optzeciști".

Operele care au fost publicate în această perioadă păstrează caracteristicile unei abordari în spirit radical a problematicii omului și degradarea acestuia, precum și de obositoarea idee că sunt fără scăpare. Eșecul care nu mai e privit în perspectivă aproape apocaliptică, ci luat drept un lucru voit, obișnuit. Eșec în cazul acesta trebuie înteles fie ca o abordare, un mod de viață, cât și ca o pecete pusă pe tinerii scriitori ce își fac debutul în această perioadă.

Înca de când este considerat că are și literatura română un postmodernism și culminând cu Generația '80 , reprezentanții noului curent au manifestat un caracter subversiv. Ei nu au mai fost dispuși să accepte și să-și însușească minciuni politice, să se lase pradă compromisului în cel mai bun caz, prevăzând revoluția ce urma.

Luată ca referent, Generația '80 prin prisma caracterului său subversiv, trebuie discutată și tendința acesteia de a aboli regulile, tradiția în favoarea perspectivei multiple.

Postmoderniștii nu își mai iau drept reper nici cititorii, nu își doresc să se simta nici în cea mai mica măsură încorsetați de vreo regulă sau cerere, fie ea venita din partea cititorilor.

Noua generație propune o schimbare totală: de la o perspectiva simplă, omniscientă unde controlul trebuia deținut, la "scriitura dialogica", unde autorul este creatorul lumii sale și implicit a valorificării condiției sale de scriitor, construindu-se ca și participant în acțiune.

Aceștia preferă o lume ficțională ce se construiește pe modelul realitații, în detrimentul unei copii a realității. Generația '80 reprezintă un efect al ostilităților regimului comunist devenit atunci despotic cu privire la literatura ce nu le îndeplinea standardele, spre deosebire de Generația '60.

Cu toate că au fost într-o anumită măsură mascate de ironie, parabolă și ludic, mărturiile despre nedreptățile comise și mijloacele cenzurii de reducere la tăcere, rămân.

În instanța în care tinerii scriitori refuzau să se dedice utopiilor prefăcute ale ideologiei, unde cenzura era organul care impunea ridicarea în slăvi a actelor ceaușiste, cum ar fi "câștigata" clasă muncitoare, a dus la formarea unei literaturi de subteran, ascunsă. Cu toate ca acești scriitori își asumau riscuri, nu au ales totuși să se alieze ideologiei, cu toate că poate ar fi fost mai liniștiti, ci să își aducă o contribuție literaturii române contemporane, lucru ce se dovedește acum extrem de folositor cand ies la iveală opere de o incontestabilă valoare.

Cu toate că postmodernistii și-au dorit să se îndepărteze de orice canon literar, au sfârșit prin a-și construi ei înșiși un canon, dar care a păstrat totuși ideea îndepărtării de limitele fixe și de sintetizări.

Criticul orădean Ion Simut observa: " În postmodernismul pluralist și relativist nu există un canon unic, nici ierarhii severe, unanim acceptate, pentru că nu există doar un public de elita. Mai multe tipuri de public cer mai multe tipuri de literatură după principiul consumului și al plăcerii. Postmodernsmul trimite, de fapt, canonul estetic spre lada de gunoi a teoriei și istoriei literare."

Cu toate acestea , lucrul cel mai important al moștenirii postmoderniștilor este printre altele implicarea directă în text, scrierea despre modalitățile și tehnicile folosite de ei înșiși în imaginarea, conceperea și apoi scrierea textului.

În cazul în care polemicile legate de postmodernism nu sunt nici pe departe puține, pentru unii critici existența acestui curent nou este cât se poate de clară, în vreme ce pentru alți critici și scriitori rămân sceptici referitor la modul în care literatura română și-a însușit curentul literar postmodernist. Este acceptabilă și varianta potrivit careia, scriitorii noștri au construit postmodernismul pe pilonii noștri istorici, sociali și culturali fără a ține constient seama de tendințele literaturii universale recente. Variante sunt câți scriitori sau critici.

De exemplu, Petru Cimpoeșu afirma într-un interviu: " Așa cum vad eu lucrurile, postmodernismul nu e de un singur fel , nu există un postmodernism, ci mai multe. Regulile pe care unii sau alții încearcă să le propuna vin tocmai împotriva esenței mișcării postmoderne, care promovează, dimpotriva, diversitatea, eliberarea de orice dogme și de orice teorii <<tari>>".

Ca o punte de legatură între mulțimea de delimitări și definiții, specifică curentului literar postmodernist în literatura română o constituie viata omului comun, neajunsurile și "durerile" zilnice, deci o viziune antropocentrică. Adjuvanții acesteia sunt îndeosebi limbajul colocvial, stilul direct și nu în cele din urmă lipsa unei identități, deși ar fi vorba de o identitate ștearsă sau pierdută ; nu mai avem personaje puternice, eroi, modele. Se ia această dezamagire drept o continuare a puterii exercitate de comunism, o suprapunere a acesteia cu contemporaneitatea sau ceva cu adevarat nou?

Într-o oarecare măsură se poate ca această criză a personalitații să fie o continuare a unei vieți începute într-o epoca în sine mult prea puternică și dominatoare, pentru a putea renaște la un semnal.

Afirmații de tipul acesta ajută totuși la oferirea unor raspunsuri pentru anumite necunoscute ale noului curent , cum ar fi atracția pentru proza scurtă. Aceasta satisface , așa cum afirmă și Gheorghe Crăciun, “nevoile postmoderniștilor privind mobilitatea, lipsa timpului , o evoluție mult prea rapidă. Dar dacă se rămâne la preferința pentru proza scurtă este și mai usor să se evite accesarea prea multor informații din trecut ascunse în sertarele subconștientului.”

Lumea este mult prea rapidă și complexă, fapt ce ii face pe scriitori să recurgă la un dinamism brut, limbaj specializat, și unde delimitările spațiale și temporale, atât de cunoscute și întalnite în operele dinainte, să lipsească sau chiar mai mult să se ajungă la exagerări haotice.

1.2 OPTZECIZMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

După anul 1980 a apărut o noua grupare literara, numită Generația ‘80, datorită faptului că a fost legată prin omogenitatea grupului privind vârsta, viziune creatoare și formarea lor ca filologi.

Generația ‘80 s-a format în mare parte în jurul cenaclurilor literare universitare, cum ar fi "Junimea", "Cercul de critica", "Cenaclul de luni" de pe lângă Universitatea din București, și cele sprijinite de reviste literare din țară dintre care se amintesc: "Dialog","Amfiteatru", "Opinia studenteasca", "Echinox".

Spiritul optzecismului s-a format mai cu seamă în cenaclurile literare studențești care au beneficiat de tutoriatul unor critici literari prestigioși proveniți din generații anterioare. La București, Ovid S. Crohmălniceanu condece cenaclul „Junimea”, unde se formează prozatorii. Poeții frecventează mai cu seamă „Cenaclul de luni”, condus de Nicolae Manolescu. Eugen Simion înființează „Cercul de critică” la întrunirile căruia participă toți cei interesați de noile metode de investigare a textului literar.

Noutatea acestor metode de fabricare și modelare a textului literar s-a caracterizat în principal printr-o "abordare in spirit radical a problematicii omului și a degradării lui, a modificărilor tragice ale psihologiei sale în comunism".

Ceea ce a șocat înca de la început și care într-o anumită măsură a constat și în răspunsul scepticilor a fost tocmai refuzul opzeciștilor de a mai accepta compromisurile, refuz care a fost atât vehement , cât și de durată. Aceștia s-au ridicat și împotriva minciunilor de ordin politic, împotriva fabricațiilor ideologice, promovând un "realism al atitudinii față de real".

Cu toate că s-au încercat să se reprime aceste manifestări cu caracter subversiv ale Generației ‘80 de către regim, prin declanșarea în presă a unei campanii antioptzecistă, scriitorii au rezistat eroic. Cu toate ca liberalismul lor a avut urmări, ei au ales independența și prezentarea lucrurilor așa cum au fost de fapt, și-au menținut non-conformismul și consecvența în sancționarea ideologiei comuniste după cum observă și Carmen Musat: "refuzând înregimentarea ideologică și temele impuse."

Cadrul literar în perioada comunistă a fost unul prefacut, cu rolul principal de a manipula populația. Folosirea mass-mediei în atingerea scopurilor regimului ce a atras și literatura vremii în același joc propagandistic, iar libertatea de exprimare devenea falsificata.

“Există instituții de gestionare politică a exprimării; importanța lor a fost deosebit de mare înainte de 1989. Pentru a ilustra în ce mod funcționa "gradientul de exprimare" raportat la aceste instituții, va trebui să adaug că cenzura comunistă opera cu unități de măsură a "curajului" foarte distincte, în funcție de prestanța socială a autorului, prestanță dobîndită nu neapărat prin mijloace literare. Astfel se explică de fapt (dar nu numai astfel!) apariția unor cărți "curajoase" și notorietatea de pînă la 1989 a autorilor lor.”

Prin refuzul de a deveni aservită regimului comunist și prin aceasta în minciună, Generația ‘80 refuza temele inpuse de cenzura și alege să sancționeze mișcarea contemporană, a manipulării și a prefabricațiilor utopice, alegând "divorțul dintre realitate și utopie" ceea ce devine acum "o mărturie impresionantă a dezumanizării ființei umane."

Corin Braga face o filtrare a trăsăturilor ce constituie portretul livresc al scriitorilor ce fac parte din Generația ‘80 insumând într-un prim cadru antropocentrismul, trăsătură prin care postmodernii se opun dezumanizării, alegând existența umană de "aici și acum".

Daca pornim de la afirmația scandalizatoare că "Dumnezeu a murit", de unde divinitatea se transformă într-un scrib, un bibliotecar căruia creația îi este scriitura și lumea devine text, se ajunge la textualism. Radu G. Țeposu vede postmodernismul un "romantism întors" unde transcendentul nu este văzut din punct de vedere spiritual, ci cultural prin retorică.

O altă schimbare majoră ce este definitorie postmodernismului și implicit Generației ‘80 o constituie conștiința ironică, parodică și ludică. Jocul este mai important decât o formare didactică și moralizatoare. Textele sunt scrise pentru o varietate de cititori, pe mai multe niveluri.

Cu toate că s-a vorbit despre epuizarea subiectelor/temelor dezbătute în literatură, optzeciștii sunt de prere că în loc să găseasca noul, este de preferat să se întoarcă înspre trecut și să reia teme clasice pe care să le trateze în manieră ironică și parodică, aceasta fiind de fapt noutatea .

Datorită faptului că se pierde definitiv caracterul venerației, a credințelor puternice și de nestăvilit, optzeciștii parodiaza tot ce le iese in cale. Se folosesc de ironie, de ludic pentru a putea întoarce și răstoarce liber tot ceea ce era considerat până acum cu adevarat important, valorile. Textualitatea, intertextualitatea, pastișa au devenit mijloacele cu care optzeciștii uzeaza într-un mod discret sau fațiș textul în ansamblu.

Petru Cimpoeșu însa nu se vede un adevărat optzecist, motivând prin izolarea sa, nu neaparat voluntară, în provincie. Nu fusese susținut de profesorii de la Universitatea din București, Nicolae Manolescu și Ovid Crohmalniceanu, rămânând autodidact, asa cum el însusi spune într-un interviu:

" Deși sunt solidar cu mulți dintre optzeciști, nu mă consider un scriitor optzecist deoarece am fost mai tot timpul singur, am trăit în provincie, nu am frecventat cenaclurile optzeciștilor, nu m-am luat după rețetele lor, am scris cum m-a dus capul. Relațiile mele cu scriitorii optzeciști au început să se înfiripeze abia după ce debutasem editorial. Nu exclud să fi funcționat între noi ceva asemănător afinităților elective, un anumit tip de sensibilitate comună, dar ideologia optzecistă, textualismul sau «postmodernismul românesc» mi-au rămas străine."

Odată cu venirea mult-așteptatei revoluții, interesul și spiritul de luptă se pierde, ajungându-se la o moarte datorată tocmai ideilor și direcțiilor propuse de optzeciști: libertatea, non-conformismul, "lipsa perdelei".

Un tablou al universului literar de dupa revolutia din 1989 il face scriitorul Petru Cimpoesu referindu-se indeosebi la libertatea de exprimare, astfel ca : “După 1989, numărul instituțiilor de exprimare a crescut într-o asemenea măsură, încît "gradientul de exprimare" a diminuat și în cele din urmă și-a pierdut consistența, tocmai ca o consecință a acestei inflații. Practic, vreme de cîțiva ani buni (adică răi), au dispărut ierarhiile!”

1.3 DATE BIOGRAFICE ȘI BIBLIOGRAFICE

1.3.1 PETRU CIMPOEȘU

Născut în 1952, la Vaslui, Petru Cimpoeșu face parte din categoria optzeciștilor debutând în 1983 cu volumul “Amintiri din provincie”.

Este fiul Aureliei (n. Lazăr) și al lui Sterea Cimpoeșu. În 1971 a absolvit cursurile Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și s-a înscris la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din București (transferat ulterior la Ploiești, sub denumirea Institutul de Petrol și Gaze) pe care l-a terminat în 1976.

A lucrat ca inginer petrolist pe mai multe șantiere din zona Moinești, până în 1980, când a devenit profesor la Liceul „George Bacovia” din Bacău, unde a predat obiectele tehnice. După căderea regimului comunist, a fost pentru scurt timp director al Centrului Cultural Herestrău (Palatul Elisabeta) din București, revenind ulterior în Bacău, ca director al Centrului de Librării. A mai lucrat ca jurnalist, secretar de redacție sau redactor-șef la gazete locale (Moldova, Pur și simplu, Monitorul de Vaslui).

Între 1992 și 1996 a fost directorul Teatrului de animație din Bacău, iar între anii 1998-2006 a fost angajat al companiei PETROM. În prezent este director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Bacău.

“Are o pregatire tehnică, inginer petrolist, fapt ce i-a dăunat într-o oarecare măsură, lipsindu-l de faima ce-i înconjura pe mult-mai-cunoscuții săi colegi optzeciști, mai toți absolvenți ai Facultații de Litere.” “Celălalt handicap: profesia mea nu e cultura, ci forajul sondelor și exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze. Împrejurarea că sînt și scriitor o datorez probabil faptului că uneori nu pot să nu scriu. Cu riscul de a vă ofensa, voi face următoarea mărturisire: cred că există pe lumea asta (poate și pe cealaltă) lucruri mult mai importante decît literatura. Am afirmat altădată – și îmi place să o repet – că eu nu sînt literat, ci iubitor de literatură.”

El insusi se caracterizeaza : “Pentru început, permiteți-mi să spun cîteva cuvinte despre mine. Vin dintr-o țară unde drepturile de autor sînt negative, în sensul algebric al termenului, adică mai mici decît zero – trebuie să plătești pentru a publica – și sînt semne că nu e departe ziua cînd va trebui să plătești și pentru a fi citit.”

A debutat editoral în anul 1983 cu volumul “Amintiri din provincie” , care a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din Iași.

Dupa “Amintiri din provincie” , carte publicată în anul 1983, Cimpoeșu publica romanul “Firesc” la doar doi ani de la debut, în 1985. Roman cu puternice referiri la viata de sub regim, acest lucru implicând și un motiv, daca poate fi numit astfel, al cenzurii și adevaratei evadări: moartea.

Critica literara il vede ca fiind un roman bun, promitator, astfel sta cronica criticului Radu G.Teposu:” Jurnalul Iuniei da cel mai bine masura disponibilitatilor artistice ale prozatorului. Aflam aici o stiinta impecabila de a surprinde banalitatea de care se inconjoara lumea si care devine noua sa mitologie[…].”

“Erou fără voie”, publicat in 1994 este iarasi distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi.

În anul 1995 publică "Un regat pentru o muscă".

La început de mileniu,în anul 2000 Cimpoeșu iarși surprinde cu romanul “Povestea marelui Brigand”, carte ce “despica dintr-o lovitură realitatea[…] ochi ce percepe mai degrabă semnele crizei”

Dezamagit de raceala cu care a fost primit de critica romanul “Povestea Marelui Brigand”, cat si de promovarea aproape inexistenta autorul marturiseste: “Personal, pot dovedi cu martori că, pentru a-i determina pe amicii mei să-mi citească romanul "Povestea Marelui Brigand", le-am dat, odată cu cartea, și cîte o bere. Cei mai mulți dintre ei au fost complet neserioși: au băut berea, dar cartea n-au citit-o.”

De aici și până la celebrul său “roman cu îngeri și moldoveni nu este decât un pas; în 2001 Petru Cimpoeșu publică “Simion Liftnicul”, carte ce uimeste atât prin structura sa aparent haotică, carnavalescă, cât și prin experiența mistică la care îi supune un banal personaj care se blochează în lift.

Romanul “Simion liftnicul” este distins cu premiul revistei Cuvântul, premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România; premiul Magnesia Litera – cartea anului în Cehia și cea mai bună traducere în limba cehă a romanului "Simion Liftnicul".

Tradus în mai multe limbi și premiat, romanul “Simion Lifnicul” este într-o oarecare măsură imboldul autorului și pregătirea noastră ca cititori pentru “Christina Domestica si Vanatorii de suflete”.

Publicat în anul 2006 romanul "Christina Domestica si vanatorii de suflete" este un roman cu oameni și extratereștri, cu împletirea unor domenii aparent fără nicio legatură între ele, dar sub aspectul obișnuitului tipic prozei lui Cimpoeșu.

Primește pentru acest roman premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe anul 2006, premiul pentru proză USR – 2006; Premiul național de proză „Ziarul de Iași” în 2006.

În anul 2008 Cimpoeșu publică volumul de proză scurtă "Nouă proze vechi.Ficțiuni ilicite."

În prezent , prozatorul lucrează la romanul despre dragoste “Cântecul de dragoste a celui care nu mai iubește” . 

1.3.2 IOAN GROȘAN

Ioan Groșan s-a nascut în 3 octombrie 1954 în comuna Satulung, județul Maramureș. A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Face parte din gruparea revistei „Echinox”, unde debutează în 1974.

Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării „Ars Amatoria”. A fost profesor de limba și literatura română la o școală generală din București.

Groșan face parte după 1989 din conducerea studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii și redactor la “Contrapunct“ și Academia Cațavencu. În prezent este publicist- comentator politic la cotidianul „Ziua”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutează în anul 1974 în revista clujeană “Echinox” și editorial abia în 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”.

Alături de alți echinoxisti compune piesa de teatru “Școala ludică”, unde joaca pe lângă autorul însuși și criticul Radu G. Țeposu și scriitorul Emil Hurezeanu.

Cu toate ca Groșan s-a ferit de roman în cariera sa literară și asta până la publicarea în anul 2010 a romanului “Un om din Est”, își demonstrează talentul prin memorabilele proze scurte dupa cum urmeaza: “Trenul de noapte”, “Caravana cinematografică”, “Adolescent”.

După debutul din 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o nuvelă cu același nume ca și volumul despre “obsedantul deceniu”; o nuvelă cu propagandiști, marxist-leninisti .

Ioan Groșan vine în 1989 cu un alt volum de proza scurta “Trenul de noapte” , lucru ce “ii consolidează într-o oarecare măsură statutul pe scena literaturii romane postmoderne.”

În cadrul grupării menționate Ars Amatoria publică în 1990 “Școala ludică “, teatru.

La doar un an distanță autorul publică microromanul SF “Planeta mediocrilor” despre care Alex. Ștefanescu spune : „Pe Ioan Groșan il preocupă, mai mult decât orice altceva, sufletul omenesc. El dovedește, prin scrisul său, că sufletul omenesc este nemuritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca subiect pentru literatură.”

În 1992 publică “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” pentru care primeste Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.

Dupa o scurtă pauză , publică în 1995 “Jurnal de bordel”.

În 1998 publică “Jurnal de Cotroceni”.

În anul 2002 scriitorul publică “Județul Vaslui în NATO”.

În prezent autorul vine cu o povestire în antologia Generația '80 în proză scurtă, alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun la Editura Paralela 45, 1998.

În 2010 apare mult-așteptatul roman al lui Ioan Groșan “Un om din Est”, roman promis cu treizeci de ani înainte. O plimbare presarata cu multa ironie prin comunism, unde Groșan alternează abrupt între ceea ce se vrea a fi fapte istorice și erotism.

Critica îl clasează pe Groșan printre optzeciștii de frunte, dovezi clare fiind reprezentate îndeosebi în volumele de proză scurtă publicate, importante documente ale textualismului, respectiv “Caravana cinematografică” și “Trenul de noapte”.

CAPITOLUL 2: ANALIZA STRUCTURALA POSTMODERNISTA A OPERELOR SCRIITORILOR: PETRU CIMPOESU SI IOAN GROSAN

EVOLUȚIA ȘI STRUCTURA OPERELOR

2.1 PETRU CIMPOEȘU

Pornind de la tema recurentă folosită de scriitorul Petru Cimpoeșu , comunismul, se ajunge la o discuție despre evoluția sa ca scriitor postmodern doar în legatură cu această temă. Astfel ca autorul insusi isi critica fatis colegii de breasla care intr-un fel sau in altul s-au vandut : “Este cît se poate de clar că și în regimul comunist libertatea de creație era la fel de nelimitată ca și în oricare alt regim, dar aici trebuie introdus un mic amendament: de această libertate nu au avut parte cei care au ținut cu orice preț să se exprime împotriva ei, altfel spus: să publice. […] Poeziile, romanele sau articolele de gazetă care preamăreau regimul comunist și pe conducătorul mult-iubit n-au fost scrise cu pistolul în ceafă; și chiar dacă ar fi fost așa, scriitorul cu adevărat demn încă ar mai fi avut de ales.”

Influența comunismului în mentalitatea omului a stat ca piatră de temelie în opera lui Cimpoesu. Schimbările cu caracter compulsatoriu instaurate de regim au stat la baza formării oamenilor, îndeosebi a celor ce au fost activ părtași atat în perioada "gloriei" comunsmului , cât și la căderea sa. Ițele traiului în perioada comunistă se întind , poate mult mai vizibil, după căderea acestuia, dupa revoluția din 1989 ținâd cont de privilegiile obținute: libertatea cuvântului, libertatea opiniei, individualitatea.

Viziunea lui Cimpoesu despre menirea scriitorului este, dupa cum urmeaza :” , în creația literară propriu-zisă, nefiind condiționat de o necesitate exterioară, autorul TREBUIE SĂ FĂUREASCĂ DIN NIMIC; el se află într-un contact permanent și adesea penibil, insuportabil cu propria libertate, trebuie să aleagă cu fiecare frază și fiecare cuvînt pe care le scrie, este pus în fața a numeroase opțiuni care urmează să-l conducă spre sensul operei sale, un sens ce urmează de-abia a fi descoperit, creat în mod liber, adică (iarăși) din "nimic".”

Cu toate că a fost aproape ignorat la debutul sau editorial cu volumul "Amintiri din provincie", Cimpoeșu gustă succesul abia după anul 2000, când publică romanul "Simion liftnicul" în 2001 și mai apoi în 2006 "Christina Domestica si vanatorii de suflete" îl vor propulsa atât printre privilegiații literaturii române postmoderne, cât și pe plan international: "Simion liftnicul" în Cehia la editura Dybbuk, în Italia, în Ungaria la editura Norov , în Germania la editura Die Horen, și nu în ultimul rând în Spania- editura Icaria și Croația la editura Znarje. Și romanul “Christina Domestica și vânătorii de suflete” se bucură de succes pe plan internațional, fiind tradus în Cehia la editura Havran.

2.1.1 “AMINTIRI DIN PROVINCIE”

Opera de debut, "Amintiri din provincie", publicata in 1983 este impartita in sapte nuvele, ce in esenta surprind viata omului de zi cu zi " singura si aceeasi melodie" pe care Cimpoesu o foloseste pe parcursul a intregii sale opere de pana acum. Tema comunismului este prezenta inca de la debutul autorului prin exemple parabolice, prin construirea unui univers absurd, unde omul este rupt de cei din jur, o drama a omului singur. Dintre instantele "Amintirilor din provincie" se numara imbogatirea peste noapte prin mijloace suspecte( Poveste intentionat vesela), existenta mecanizata, oameni -roboti( Intr-o joi dimineata) , cursa de soareci.

2.1.2 ”FIRESC”

In anul 1985 cand Cimpoesu publica romanul "Firesc" se anunta o evolutie inspre nou, originalitatea stand in structura romanului.

Impartit in doua, un Prolog si un Epilog ce in sine sunt doua jumatati, doua jurnale.

Prima jumatate, Prologul este de fapt un jurnal al tinerei domnisoare inginer Iunia Poenaru, pe cand Epilogul, reprezentat de cealalta jumatate este aparent tot un jurnal, dar care nu respecta o ordine cronologica, parand a fi mai mult doar niste povestiri prin prisma lui Adam si Budu.

Prima jumatate a romanului este o reprezentare cat mai nuantata a unui santier de foraj, facuta prin ochii Iuniei. Ea observa atat comicul situatiei si a celor din jur, personaje tipice, muncitori si inginer deopotriva, seriozitatea cu care isi indeplineau atributiile.

Impresiile tinerei domnisoare inginer sunt putin naïve si stangace, astfel :” De fapt, la inceput e chiar placut; iti inchipui ca esti in vacanta. Unii dau bani grei sa respire un astfel de aer, nu? La inceput, desigur, adica in primele zile, in prima saptamana sa zicem. “

Iunia incearca la inceput sa se consoleze, sa priveasca partea plina a paharului, pana la intrarea in traiul mediocru, insipid de la o sonda izolata:

“Apoi incepi sa observi ca ai mai facut si ieri sau alaltaieri ceea ce faci azi- sculat, spalat, imbracat, mancat, un drum la o sonda sau la un sat la Bicaz- ca in fond nu se mai intampla nimic, toate intamplarile s-au consumat, fiecare zi seamana cu celelalte si repetitia asta iti face impresia de stagnare ; astepti sa se intample ceva, apoi incetezi sa mai astepti…”

Autorul insusi spune ca romanul "Firesc " este scris la necaz, un roman negru" , unde tanara inginera incearca sa isi aminteasca si sa retraiasca intr-o noapte ( mai exact noaptea dinspre 5 -6 aprilie in roman) viata de pana atunci, sa isi faca o descriere ampla in 130 de pagini, ce da impresia ca nu doreste sa se defineasca pe sine ca om, ci ca sa se scuze pentru ca este om.

Amintindu-si de viata ei de pana atunci, Iunia se absolva de libertinism in directia ideologiei comuniste:” La scoala am fost cuminte, am invatat toate lectiile, nu mi-am murdarit uniforma, n-am mazgalit cartile si caietele, am respectat profesorii indiferent de parerea pe care o aveam despre ei, am stans fier vechi, sticle, borcane, maculatura, am plantat numerosi poi fructiferi, […].”

Provenita dintr-o familie dezbinata, cu o mama artista Gigi Poenaru care “ Ajunsa la varsta la care cantaretii de muzica usoara se dedica romantelor, traia coplesita de licoarea acestora; isi traia arta.” , Iunia creste intr-o oarecare singuratate, devenind pe parcursul trecerii o inadaptata, o persoana solitara, dar cu un puternic simt al observatiei. Dupa ce isi termina studiile, primeste repartizarea la sonda Ata-Moinesti, unde nu pare a-si gasi locul si sa se adapteze.

Contributia ce o aduce romanul "Firesc" in literatura romana postmoderna sta in portretizarea unor oameni profund stersi si plictisiti, care nu neaparat intr-un mod constient cauta scaparea din mediul rece si crud in care isi duc zilele. O alta idee interesant expusa in roman este cea a evadarii: Iunia Poenaru ajunge la concluzia ca nu poate cu adevarat scapa de viata care ii era impusa, de izolare si alienare : „Sunt, aș putea zice, foarte singură. Asta nu e grozav de rău, dar nici chiar bine nu e. Și la limita dintre bine și rău, în eventualitatea că ar exista așa ceva, stă plictiseala. "

Singura forma de evadare pe care o gaseste potrivita este moartea. Autorul prefera sa comunice cititorului moartea protagonistei printr-o declaratie posibila a “subsemnatului Adam Nica”, in care se dezvaluie detaliile mortii Iuniei, cat si a serii precedente, petrecute impreuna, la o petrecere. “ In dimineata zilei de treizeci iunie, in jurul orei zece, a venit la ine in camera Budu Alexandru,[…], care m-a trezit si mi-a comunicat ca inginera Iunia Poenaru murise,[…] Am observat pe noptiera paharul si doua cutii de medicamente.[…] Eticheta arata ca era o cutie de anticonceptional din import.”

Avand si o situatie delicata cu barbatii, in sensul ca ii era extrem de frica de o relatie fizica cu vreunul, se sinucide pritr-o supradoza de anticonceptionale, lucru ce nu putea fi mai paradoxal.

Pentru a intari si mai mult dorinta de evadare, Adam ofera in loc de concluzie finala, solutia: " „Trebuia să moară […] Numără loviturile pământului peste coșciug până când ele se înfundă […] Și abia acum găsește că e firesc, e necesar, e urmarea logică a ceea ce s-a întâmplat mai devreme, iar ceea ce s-a întâmplat mai devreme e urmarea logică a altei întâmplări tot așa justificate și la fel de firească […] Căci absurdul se naște din acumularea firescului, este o calitate sau o formă neînțeleasă a lui.”

2.1.3 “EROU FARA VOIE”

Publicat in 1994, "Erou fara voie" reprezinta marca artistica de program. Plasat din punct de vedere temporal inaintea revolutiei din '89, Romanul "Erou fara voie" este construit pe mai multe perspective. O prima intelegere a acestui text poate construtui curentul postmodernist in literatura, fie o aderare la curent, fie o parodie a conceptelor impuse de scriitorii postmoderni. Din punct de vedere al comunismului, "Erou fara voie" cu toate ca este situat temporal inaintea izbucnirii revolutiei cu toate ca perspectiva este mai degraba una postcomunista prin nuantele liberarii.

2.1.4 “POVESTEA MARELUI BRIGAND”

"Povestea Marelui Brigand" a fost cel mai solicitant roman scris de Cimpoesu, dupa cum spune insusi autorul, inceputa in 1987 si finalizata abia in 2000.

Structurat in douasprezece capitole, unde fiecare capitol in parte isi propune sa rezolve necunoscutele capitolului anterior, in vreme ce primul reprezinta cadrul, in timp ce tahigramele redau lungile si greoaiele discutii dintre comisar si judele de instructie.

Rugat sa ofere o vedere de ansamblu a romanului sau, "Povestea Marelui Brigand", Cimpoesu se rezuma la :" Eu consider Povestea Marelui Brigand cea mai sincera si cea mai buna carte a mea.” Marturisind ca romanul "Povestea…" este o revelatie atat din punct de vedere religios, cat si filosofic, Cimpoesu il considera cea mai mare realizare a sa, dar care nu a fost primit si inteles cum se cuvine.

Subiectul acestui roman in sine este simplu: constituirea unei echipe noi in scopul rezolvarii unui caz, dupa ce echipa anterioara se dizolva in mod misterios (comisarul fuge cu unul dintre cei anchetati, Pisica Verde, fostul judecator moare intr-un mod suspect.)

Pe langa filonul real, al echipei de investigare a Cazului, se intrepatrund directii de sorginte religioasa, datorita prezentei unui personaj central mesianic, un Mare Absent,numit in diverse moduri, precum: Fiul Văduvei, Copilul, Puișorul, sau Studentul,Învățătorul, Clientul, Vizitatorul,Victima.Acesta reuseste sa-i trimita pe anchetatori dupa fiecare "evadare" a sa , in locul de unde au pornit. Cu toate ca aspectul temporal in roman nu este benevol definit, se intelege ca era nevoie de mijloace tehnice specifice cel putin secolului 20, daca nu chiar in contemporaneitate, astfel ca in mmentul in care se cere o fotografie a victimei, aveau torusi una, in care “ chipul incadrat intr-o pata de lumina si partial acoperit […]”

Sarl, Sadim cocosatul pitic, francezul si domnisoara Orzan-cea-tanara sunt reprezentantii unei lumi circumspecte, paranormala a fortei odice, a alchimiei, lucru ce este opusul directiei spirituale unde domnisoara Orzan-cea-tanara este liantul dintre real si fantastic, cu lecturile sale in zatul de la cafea, prevestindu-le aproape tuturor ca vor muri de glonte.

Nimic nu este lasat la voia intamplarii; ceea ce pare un joc de-a literele in numele personajelor sau a locatiilor, sunt de altfel bine gandite, astfel: Abraxa, regiunea in care este plasata actiunea semnifica de fapt un sistem al gnosticismului, folosit de altfel si de Thomas Morus, Carl Jung si printre altii Salman Rushdie.

Numele personajul central, Marele Brigand iar este iar un alt joc bine gandit de Cimpoesu: conform DEX cuvantul "brigand" defineste un talhar la drumul mare.

"Povestea…" trece un prag mult asteptat in postmodernismul romanesc, ce cu greu ar putea fi egalat; o plimbare plin crestinism, misticism, paranormal si in fine, realul mascat de parabole ale ideologiei comuniste, este o scriere complexa si completa.

In ultimul capitol intitulat “Cine citeste sa inteleaga”, autorul construieste un spatiu al violentei, unde taberele sunt constituite de “furiosi” si “limonarzi”, iar actantii romanului se schimba si schimba taberele, o lume apocaliptica, atemporala:” Primul pe care l-au spanzurat a fost avocatul, fiindca, dupa ce fusese in tabara lor mai multe zile, ii tradase si trecuse de partea furiosilor. Acolo unde gasesc casele zavorate, smulg usile din tatani si dau buzna inauntru; oriunde descopera ceva provizii, ii bat pe cei prinsi cu rezerve si inhata totul… De frica lor, unii isi vand pe preturi de nimic proprietatile, altii obiectele pretioase, sau isi inghit obiectele de aur.”

2.1.5 “SIMION LIFTNICUL”

Cel mai bine primit roman al lui Petru Cimpoesu, "Simion liftnicul" aduce o schimbare totala de perspectiva si constructie. Este in totalitate o marturie a tranzitiei, a vietii romanilor in postcomunism, dupa revolutie. Impartit in "zile" cu descrieri mai putin reprezentative, si anume: Ziua intai(adica a treia de la blocarea liftului de catre Simion)- De-a scufita rosie, Ziua a doua( adica a patra)- Partidul nehotaratilor, Ziua a treia(adica a cincea)- Cutremurul, Zilele urmatoare- Pildele lui Simion.

Romanul este contruit pe doua planuri: unul real, concret si unul simbolic de origine religioasa.”De prisos se mai mentiona ca majoritatea,[…], ce l-a apucat pe batranelul acela de treaba de la parter,[…] sa se blocheze singur in lift, taman la etajul opt, nu si-au manifestat in nici un fel nemultumirea sau indignarea si nici nu au intrat in panica.”

In planul real autorul prezinta schimbarea in viata romanilor dupa ce au scapat de un regim politic despotic,schimbare care de altfel ar fi trebuit sa fie in bine, dar cum ne prezinta Cimpoesu, romanii au ramas fixati pe spionarea celorlalti, sunt egoisti si antisociali. Daca Simion este considerat in roman o figura ascetica, era de la sine inteles ca sa aibe si un apostol , in persoana tanarului Temistocle, pe care si-l alege ca sa se asigure ca pldele si parabolele sale vor fi amintite si respectate. In finalul romanului povestea lui Simion liftnicul devine o legenda urbana:” Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat, de fapt, cu Simion. Pare a fi una dintre regulile vietii ca despre intamplarile fara importanta sa putem afla oricand o sumedenie de amanunte, in vreme ce despre evenimentele cu adevarat importante sa aflam doar ca au avut loc.[…], Apoi se vor stinge treptat, un fel de legenda simplificata despre un cismar din Bacau carea stat doua saptamani in lift, poate a facut si niscai minuni acolo, iar dupa aceea a plecat.”

Pe plan simbolic, locatarul de la parter, Simion, ajunge prin pseudo-greva sa sa instaureze o Apocalipsa intr-un bloc. Acesta este iritat de monotonia in care locuiesc cei din bloc, de faptul ca de cand cu lifturile, nu mai socializeaza nimeni, nu se mai intereseaza de binele sau de greutatile semenilor lor.Autorul singur isi poate decrie romanul in cel mai bun fel, dupa cum urmeaza:

" Pina la urma e o carte populara, are ceea ce se cheama zvic de lectura, e o carte usor de parcurs, scrisa cu umor, situatiile sint exagerate cu buna stiinta pina la limita grotescului. Bacaul este descris in toata falsitatea lui grandilocventa."

2.1.6 “CHRISTINA DOMESTICA SI VANATORII DE SUFLETE”

Pe acelasi filon se continua si cu romanul "Christina Domestica si Vanatorii de suflete" unde ramane totusi "mostenirea" comunismului pe un plan secund. In prim plan sunt aduse acum preocupari si mai ales temeri ale omului de azi, cum ar fi: globalizrea, extraterestrii, o noua ordine mondiala, puterea americanilor.

Precedat de un preludiu numit Experimentul Armaggedon, romanul este impartit in doua parti.

Prima parte "Christina Domestica" este iarasi impartita in cinci capitole, urmata de un interludiu constituit din "Memoriile tovarasului Nicolae Ceasusescu".

In aceasta prima parte este urmarit indeaproape destinul Christinei care atunci “Cand avea lucruri importante de discutat cu sotul ei ,Christina isi punea mai intai sortul de bucatarie. Acest acesoriu vestimentar aparent banal ii oferea un sentiment de siguranta: I se parea ca o apara ca un scut-desi altminterii Christina gatea mediocru;”

Este o moderatoare a unei emisiuni despre fericire, cu teme precum “culoarea amintirilor”, “ inversarea polilor magnetici” la radio, dar care cu toate ca nu iese cu nimic in evidenta, nu este o "Ana Karenina" sau o "Madam Bovary", un personaj puternic, autorul ne face lumina adaugand intr-un interviu :"Christina Domestica e indragostita ca proasta de propriul sot."

Din punct de vedere fizic Christina, o femeie inca tanara, ar mai puteea fi considerata frumoasa, simpatica. “Usor absenta, poate preea absorbita de propriile ganduri, pasea ferm,dar la intamplare, ca si cum nu ar fi stiut in ce directie sa apuce.[…] O provinciala conformista pana in maduva unghiilor din asa-zisa specie Domestica.”

Cu toate ca viata Christinei este monotona, ea prin anumite circumstante, bine alese de altfel ajunge in "centru Marii Spirale", devenind "o sfanta care leviteaza".

Ce de-a doua parte, "Vanatorii de suflete", este intr-o anumita masura o continuare a primei parti, in sensul ca isi pastreaza cateva personaje. "Vanatorii de suflete" reprezint, intr-un mod exagerat bineinteles, partea reala, concreta a acetui roman. Se vrea non-fictionala, linia dintre fictiune si adevar este voit construita de autor foarte fina.

Si partea a doua a romanului este impartita la randul ei tot in cinci capitole, urmata de un postludiu cu o aura aproape pozitiva:" In drum spre happy-end". In partea a doua a romanului, intitulata sugestiv “Vanatorii de suflete”, Cimpoesu ofera o continuare din sfera realului pre-fabricat, o cauzalitate a evenimentelor din “ Christina Domestica”. Nebunul Pablo este acum liantul realitatilor regimului comunist, el este acum o entitate pe cat se poate de convingatoare in pledoariile sale privind caderea regimului comunist.

Temele abordate constituie insasi complexitatea romanului: de la viata de familie, la marile congregatii, la influenta dintre state si pana la oridine secrete ce au scopul manipularii masei si spalarii pe creier.

In finalul romanului autorul se intalneste cu personajele sale in planul realului ai face lumina intr-o problema mult disputata: cea a vanatorilor de suflete.” Desigur… Intr-un anumit sens, orice scriitor e un vanator de suflete, in sensul ca sufletul personajelor sale e luat, imprumutat de la anumite persoane reale,[…]”

2.2 IOAN GROSAN

Prozatorul Ioan Grosan face parte dintre scriitorii postmoderni consacrati ai literaturii romane.

Cu toate ca initial critic il caracterizeaza drept textualist, Ioan Grosan insumeaza o serie de insusiri literare la fel de importante, dupa cum urmeaza: realism, existentialism, experimentalism.

2.2.1 “CARAVANA CINEMATOGRAFICA”

Debuteaza in anul 1985 cu voolumul de proza scurta “Caravana cinematografica”, o colectie de proze scurte scrise ireprosabil, care merg pe filonul realist atat de potrivnic literaturii romane, cu reprezentanti la Sadoveanu, Slavici, Rebreanu. Grosan insa nu se rezuma doar in a scrie obiectiv, veridic, fara infrumusetari, ci se foloseste de realism ca de un paravan in spatele caruia isi ascunde criticile acide, ironia, livrescul.

Pe scurt “Caravana cinematografica” este o povestire cu implicatii comuniste, o caravana cinematografica ajunge intr-un sat uitat de lume, caruia Grosan nu uita sa introduca tertipuri de sorginete comunista: “Controlorul veni, însă trecu înalt șil somnoros, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. în buil măceala aceea, se gândi că poate trenul e dintr-alea cum mal auzise ea, muncitorești, pe gratis, unde nu te-ntreabă nimeri dacă ai bilet, e de-ajuns să fii în clasa muncitoare și mergi cât vrei. Și totuși ea văzuse oameni Ia coadă la bilete. Sau poate nu erau bilete, erau cartele?”

Preferinta autorului pentru textualizare este usor observabila si in caravana cinematografica, astfel ca domnisoara Corina, bibliotecara, primeste “un transport de carti” ce trezesc interesul celor din sat, dintre care remarcandu-se Darcleu, un tigan cu talent la povestit. “O să-mi dați din când în când câte-o carte". îl privi amuzată. „Știi să citești?" „Știu. Am umblat la școală." „Dacă vrei, poți să-ți alegi acum". Mai am o treabă și-i păcat să port cartea cu mine. Lăsați că vin eu mâine. Dar o fișă puteți să-mi faceți." “

Criticul Radu G. Teposu observa ca scriiitorul este “printre puținii creatori de școală nouă care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice, asimilând, cu o complicitate matură, atât experiența intertextualității, cât și stilul perifrastic faulknerian ori minuția cehoviană în descrierea platitudinii existențiale.”

Scriitorul se situeaza printre postmodernistii de top prin folosirea prozei scurte, cu toate ca unele povestiri aduc mai degraba a romane de scurta dimensiune, de exemplu: “Spovedania”,” Marea amaraciune”.

Caracterul evolutiv in opera scriitorului Ioan Grosan este observabil in trecerea de la proza scurta la roman. Dupa publicarea unor povestiri exceptionale, intesate de textualism, livresc si multa ironie, dintre care se numara: “Trenul de noapte”, “Insula”, autorul publica in 2010 romanul “Un om din Est”. Cu toate ca anuntarea unui roman de Grosan parea promitatoare, asteptarile au fost spulberate. Daca “Insula” si “Trenul de noapte” dovedesc atat prin tehnica, cat si prin valoarea estetica, un talent de neinlocuit, Romanul “Un om din Est” dezamageste.

2.2.2 “UN OM DIN EST”

Cu toate ca Grosan merge si el pe directia utilizarii temei comunismului, la fel ca Cimpoesu, lucru care ii iese de altfel in povestirea “Caravana cinematografica”, in recent publicatul roman “Un om din Est” ajunge sa fie agasanta.

Dorinta autorului de a ironiza ceea ce a insemnat traiul in comunism ajunge sa fie exagerata, ca si cum autorul incearca din rasputeri sa demonstreze ceva, o parerea de-a lui poate, care nu pare literatura. Aventurile erotice ale personajului Nelu Sanepidu, aventuri ce au scopul de a construi culoarea locala, alaturi de talentul paranormal al prietenului si fostului sau coleg de facultate, Iuliu Borna, care are niste intalniri nu tocmai cordiale cu securitatea din cauza faptului ca era capabil sa anticipeze, in scris bineinteles, intamplari din viata reala.

Si in romanul lui Grosan avem trimiteri la rolul literaturii, astfel ca maiorul Dobre in discutia revelatoare cu Iuliu Borna spune: “Si-am intalnit acolo oameni, nu exagerez, exceptional pregatiti , din toate domenile, oameni care au mai pus mana pe-o carte, inclusiv de fictiune. Lumea ne crede tot tolomacii aia din, cum am vazut ca spuneti dumneavoastra scriitorii, din ‘obsedantul deceniu’ , din anii cinzeci.”

In omentul recunoasterii vinei/talentului sau extramundan, Borna iese oarecum din timp si spatiu, din realitate:” Eu am…mi-am descoperit o capacitate de a prescrie niste lucruri, care dupa aia se-ntampla…nu stiu daca intelegeti…

-Nu inteleg nimic- zise maiorul.

-Cum sa va explic?…Tot ce scriu …sau aproape tot…se transforma in realitate…pot sa va si demonstrez…[…] Maiorul isi arunca ochii pe prima foaie si deodata se facu alb ca varul.[…]” Aceasta anticipare, o construire a vietii asemeni unui rol de actor nu este nemaintalnita in opera lui Grosan. Ioana Eraclid si Sebastian Pop, personajele principale din proza scurta “Marea amaraciune” la fel isi tes relatia si implicit existenta.

2.2.3 PROZA SCURTA

Avand pecetea de textualist, Grosan isi aduce totusi contributia in literatura romana postmoderna prin “Trenul de noapte” si “Insula”. Cele mai insemnate realizari ale autorului strabat cu usurinta fantasticul si realul deopotriva,devenind o combinatie reusita de ludic si livresc.

“Trenul de noapte” aduce aminte cititorului despre un Godot, de aceasta data romanesc, un tren misterios care trebuie sa treaca printr-o falsa gara dintr-un spatiu dezolant de unde nu se poate evada „–Unde să mai zburăm? Mai pustiu ca aici nu e nicăieri. […]Dracu vine aici.” . Cele doua personaje, Domnul Fotiade si acarul Simion au o relatie aproape conjugala, aici stand de fapt noutatea ; modul in care cei doi relationeaza este similar cu cel al unui cuplu defint in maniera clasica.

“- Simioane, făcu domnul Fotiade.

– Ziceți, dom' șef.

– Ești bun să vii să mă masezi puțin?

– Să nu vă usture, dom' șef. Ați prins ceva culoare.

Drept răspuns, domnul Fotiade puse ligheanul jos și se lăsă în față, ghemuindu-se. Acarul veni lângă șezlong și-și puse pal¬mele pe umerii rotunzi ai celuilalt.”

Mergand pe filonul fantasticului, la fel ca Eliade in “Domnisoara Christina”, Grosan introduce notele necunoascutului in scurta povestire prin folosirea referintelor magice, si anume ora la care trecea trenul misterios prin halta izolata: ora trei si sapte minute, cat si faptul ca trenul trece in fix trei zile, mirosul de trandafiri.

Cu toate ca nu pare sa isi doreasca sa evadeze, acarul Simion schimba taberele, de la cel ce isi accepta conditia izolarii, el intrevede posibilitatea de a evada din monotonia si banalitatea vietii, facand saltul in necunoscut: „Stâlpul semnalului cu lumină pâlpâitoare trecu pe lângă el și el continua să izbească în ușa întunecată cu umărul și cu genunchiul drept, și-abia mai zări cu coada ochiului câinele zbătându-se în lanț și felinarul rămas în pragul ușii, și-apoi cantonul dispărând și grinzile verticale ale magaziei de lemne înșirându-se tot mai iute în urmă, și se-ntoarse puțin și văzu dalele peronului fugind una după alta și, ca-ntr-o fulgerare, în lumina verzuie a propriei lanterne, fața îngrozită a domnului Fotiade, fântâna, și se gândi c-ar mai putea sări în șanțul cu iarbă ce trebuia să urmeze, dar atunci ușa se deschise, trăgându-l înăuntru, și-n clipa aceea simți, izbindu-l greu, mirosul de trandafiri.”

Subtilele trimiteri ale autorului la proza fantastica a lui Eliade si la absurdul lui Becket ii confera povestirii un caracter textualist.

“Insula”, pe de alta parte este o scriere aproape dogmatica a postmodernismului romanesc. Insula ca simbol este folosita in literatura universala si romaneasca atat ca spatiu al catharsisului, izolare in iubire ori renastere. Grosan insa,merge pe caile postodernismului imaginad insula drept o carte imensa, o carte ce adaposteste la randul ei toata literatura scrisa. Naratorul-scriitor din Insula îi scrie iubitei sale , reproducandu-i un vis în care ei se află pe o insulă-bibliotecă în care „ultimele jucării rămase-cuvintele” e singura activitate posibilă, comunicarea prin propriile cuvinte fiindu-le imposibilă, ci doar prin replici celebre din carti. “„Era mai greu să vorbim, dar după o vreme reușisem să avem, un repertoriu de fraze- tip din clasici cu care ne înțelegeam destul de bine …Arăți obosită astăzi (Dreiser) – ziceam eu. Mă doare capul (Cezar Petrescu) – răspundeai tu. Hai să plecăm de aici (Cehov). Nu! (Ionescu). Atunci poftește de îmbucă ceva (Sadoveanu). Nu vreau! (Moartea lui Ivan Ilici). Făceam o pauză ca să-mi adun gândurile. Am văzut azi-dimineață în dreptul peninsulei un animal ciudat (Mihai Tican Rumano). Ce vorbești?! (Caragiale). Așa că ar fi bine s-o-ntindem mai încolo (Faulkner). N-ar fi mai bine să ne apărăm aici? (Jules Verne). Cum? (Camus). Să punem mâna pe-o lopată… (A Toma). Nu este o soluție (Eusebiu Camilar). Au! (Joyce). Ce s-a întâmplat? (Ibsen). Migrena asta îngrozitoare (Huxley). Te doare tare? (Ionel Teodoreanu). Paștele mă-sii, dac-ai știi!… (Gib Mihăiescu). Da, îngerul meu, înțeleg… (Bolintineanu). Nu înțelegi nimic. Și de ce mă privești așa? (Agatha Christie). Te iubesc (Ion Grecea). Cruța-mă, te rog… (Dostoievski). Nu mai vrei să fim împreună? (Cella Serghi). N-am zis că nu vreau, am zis că nu pot (Pascal). Atunci du-te la dracu! (Brecht). Porcule! (Celine). Salutare! (Breban). Bună seara. (Buzzati).”

Personajele sale realizeaza ca oricat de banale sunt discutiile obisnuite, ei nu mai pot spune ceva nou si sunt nevoiti sa se limiteze la folosirea replicilor din carti, lucru ce defineste postmodernismul in detaliu.

O captura inedita in “Insula” ar fi discutia cu tema “Cine sunt?”, chestiunea identitatii, o incercare de a reface biografia inainte de visul livresc: “Bine, dar atunci cum dracu să… cine Dumnezeu sunt?”

Finalul povestirii reprezinta vama dintre vis si realitate, dintre livresc si autoreferentialitate: “Am tușit, mi-am dres glasul și puțin emoționat, cu mâna în care țineam carnețelul tremurând un pic, am început să citesc rar, foarte rar cuvintele scoase de sub pă¬mânt: „Sigur, tu înțelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă morocănoasă, o povestire șoptită, dramatică sau…"

De la textualism, Grosan evolueaza inspre existentialism, dovada clara fiind “Adolescent”, unde este tratata tema mortii prin ochii unui copil. Moartea bunicului este cea care il determina de Claudiu, personajul principal al povestirii, sa isi puna intrebari serioase referitor la viata si moarte, amintindu-si de discutiile purtate cu bunicul sau. „Aurul e un lucru viu, a zis atunci bunicul, trebuie numai să-l trezești, să-l scoți din piatră, din apă, de unde se ascunde. El a întrebat cum să-l scoți și bunicul le-a spus că turcii și tătarii când voiau să scoată aurul cu care erau poleiți pereții mănăstirilor, le dădeau foc și aurul se mișca, se scurgea pe ziduri și păgânii îl adunau, săreau pe cai și țuști cu el în stepă, la nevestele și copilașii lor.”

Salvarea din fata tristetii cauzate de sentimentul de pierdere a cuiva drag, o reprezinta pentru Claudiu intelegerea pe care cei doi o facusera, fapt ce ii face baiatului trecerea de la etapa inocentei, la maturitate: “Claudiu, după ce-o să mor o să vii tu la mine la mormânt? O să vin bunicule, răspunse el… Când vii la fotbal, zisese bunicul ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, să treci pe lângă mormânt și să bați așa, de trei ori, cu palma pe pământ. Eu o să aud și-o să știu că ești tu.”

2.3 TRĂSĂTURI ALE POSTMODERNISMULUI APLICATE PE OPERELE SCRIITORILOR : PETRU CIMPOEȘU ȘI IOAN GROȘAN

2.3.1 INDETERMINAREA

Pornind de la premisa că postmodernismul este un fenomen post-traumatic, o consecință a rupturilor din filosofia secolelor XIX și inclusiv XX, se poate demonstra prin exemple clare caracterul schizoid uman, pierderea încrederii în valorile absolute, în utopii.

Literatura română nu a fost absovită de acest prag al schimbărilor și al urmărilor atât a unei lungi perioade sub un regim totalitar, cât și aparenta liniște de după ridicarea cortinei de fier.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, indeterminarea este explicată ca fiind o lipsă de determinare, de hotărâre.

Indeterminate sunt și personajele create de Cimpoeșu de-a lungul timpului, bombardate de informații, nehotărâte, fără poftă de viață. Indeterminarea este aici o consecință a indiferenței atât față de semeni, cât și de societate; ele(personajele), entități în care ne regăsim, noi oamenii postmoderni , își pierd unitatea, trăiesc într-o lume pe dos.

Christina ( Christina Domestica și Vânătorii de suflete) o provincială în “haine urbane” , un personaj aproape dramatic își dorește cu ardoare să fie de folos celorlalți prin bunele sale intenții, dar care nu îi reusesc întotdeauna. Hazardul se poate observa în această situație în momentul în care Christina se implică foarte credulă în colectiva spălare pe creier a Marii Spirale.

Iunia Poenaru(Firesc) pierde controlul sau mai bine zis nu îl găsește la Ata-Brateș fiind mult prea lucida față de cât i se cerea atât pe plan profesional, cât și sentimental și drept urmare alege calea ușoară, moartea.

Lipsa unei direcții poate fi observată și în Povestea marelui Brigand unde toți caută să rezolve un caz cu aceeași ardoare cu care și-ar căuta propria moarte. Comisarul, judele, grefierul dau impresia că își doresc să rezolve Cazul dar se pierd în detalii ce nu sunt tocmai din sfera juridicului: mitologie, legende, implicații religioase.

O pseudo-utopie își dorește și Simion (Simion liftnicul), o lume în care să nu existe invidii între semeni, unde personajele, inspirate bineînțeles din realitatea înconjurătoare, caută să își spele păcatele prin politică, afaceri, deci implicit bani, și nu în ultimul rând prin credință.

2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL .ADEVĂRUL ȘI FICȚIUNEA

“Daca lumile narative sunt atâ0t de confortabile, de ce să nu încercăm a citi însăși lumea reală ca și cum ar fi un roman?” se întreba Umberto Eco în ale sale plimbări prin lumea narativă, fapt ce duce la o trasătură definitorie a postmodernismului: constructivismul.

Această trăsătură nu trebuie să fie înțeleas drept o ignoranță, ci mai degrabă un amalgam dintre “realitatea reală” și “realitatea pre-făcută”. Așadar dacă întâmplările sunt reale, verificabile și persoane care au existat cândva și avem referințe la acestea, este vorba de o narativă naturală.

În opoziție, avem ficțiunea, unde totul sau aproape totul este inventat de cel ce scrie, de la personaje, locuri, timp (viitorul de exemplu).

“Piatra de temelie” a postmodernismului este pierderea. Pe si despre pierdere contruiește și Cimpoeșu romanele: pierderea sentimentului realității, timpului. Aceasta pierdere trebuie pusă pe seama condițiilor istorice în țara noastră, pentru că fie este recunoscut, fie că nu, dacă autorii noștri și anume Petru Cimpoeșu și Ioan Groșan nu ar fi facut parte din generația revolută, nu ar fi dăruit publicului Povestea marelui Brigand, Simion liftnicul sau Un om din Est.

Ficționalitatea, observa Eco, pare să fie semnalată de insistența asupra unor detalii neverificabile din punct de vedere istoric, de exploatarea unor straturi mentale și afective ale personajului.

Și atunci dacă distincția este făcută, romanele lui Cimpoeșu unde se pot include? Bineînțeles că adesea ficțiunea poate lăsa impresia de veridicitate dar nu pentru mult timp și îndeosebi în postmodernism aceasta este un lucru de evitat.

Din moment ce Dumnezeu a murit totul își pierde sensul iar credința, pentru că este poate mai tipic uman decât rațiunea, este înlocuită de falsele credințe, de tipul celor amintite mai sus: politic, câștiguri substanțiale în scurta durata, omnipotența.

“Povestea Marelui Brigand” este construita pe bazele “veridicității”, grupul juridic ce se ocupă de Caz trebuie prin definiție să se îndepărteze de minciuni și să caute adevaruri verificabile; și tocmai asta nu o fac. Cu toate acestea “Povestea Marelui Brigand” lasă până la final impresia că lucrurile întamplate sunt pe cât se poate de reale, cititorul este introdus într-o lume apocaliptică în care nimic nu mai este ceea ce pare, iar credinta se confundă/îmbină cu știința.

O caracteristică a operei lui Cimpoeșu este lumea care devine fictiune (curs pag. 2 Constructivism) . Toți actanții săi sunt oameni aparent obișnuiți, dintre cei de care autorul însusi se lovește poate zilnic și doar îi plasează în spații sau momente neobișnuite. Astfel că în Christina Domestica autorul ne plasează pe insula Roland, într-o izolare ironică unde ințelegem că si țara noastra este precum o mică și îndepărtată planet, în Simion liftnicul în spațiul ascetic al unui lift blocat, în Firesc într-o stație de forare a petrolului, izolată, o lume a muncii, a proletariatului.

2.3.3 ABSURDUL

Absurdul nu este in sine o scoala literara, ci mai degraba un personaj ce calatoreste prin toate scenele literaturii, zabovind mai mult in modernism si postmodernism.

Conceptul de absurd poate fi definit pornind de la doua intelesuri ale sale: in primul rand absurdul in legatura cu logica, ratiunea, astfel ca absurdul de opune regulilor logicii, deci un absurd superficial si in al doilea rand , un absurd al cunoasterii, ce depaseste logica si ratiunea. Acest absurd superior se caracterizeaza prin opozitia sa fata de inteligenta, ratiune, gandire.

Personajul absurd absolut este considerat “strainul”, cel care se instraineaza, care se vede diferit si totusi nu isi doreste ca fie inclus intr-o multime. Daca modernismul isi insuseste absurdul ca un comportament generat de faptele istorice, in postmodernism absurdul devine o stare insusita, astfel ca personajele postmoderne din sfera absurdului isi cunosc conditia, este prezenta inca dinainte ca ei sa o cunoasca si aleg sa o ia in batjocura si sa il provoace.

Un bun exemplu al personajului absurd din postmodernism sta Simion, un personaj mesianic ce alege sa se inchida intr-un lift la ultimul etaj, el locuind tocmai la parter. Metafizicul acestei optiuni a personajului contine si o ita a absurdului avand in vedere comportamentul sau profetic.

Absurd este si Pablo, personaj secundar din romanul lui Cimpoesu, “Christina Domestica si vanatorii de suflete”, care cu toate ca este internat intr-un sanatoriu, face parte din sfera irationalului patologic, ofera romanului cauzele verificabile tuturor evenimentelor de natura ideologica: Pablo se crede Nicolae Ceausescu si merge pana a(-si) scrie memoriile. “Obsesia lui Pablo- si ocupatia principala de fiecare zi- era sa scrie memoriile tovarasului Nicolae Ceausescu, pe care acesta i le dicta prin telepatie din Cuba, unde se refugiase dupa nefericitele evenimente din decembrie 1989.”

Urmand un cadru general al absurdului in literatura postmoderna, spatiul si timpul tin locul marilor intrebari existentiale. Astfel ca daca pana acum limbajul era principalul mijloc de a contrui un personaj absurd, in postmodernism cadrul temporal este absurd: imaginile vii inca in scrierile de dupa anul 2000, amintirile si nu in ultimul rand procesele dezbatute ale comunismului devin intr-atat de agasante si inflorite, incat devin absurde : “ –Sindromul captivitatii, completa Pablo. Fostii captivi ai lui Ceausescu s-au atasat afectiv de el si acum il regreta.”

CAPITOLUL 3 STATUTUL COMUNISMULUI IN POST COMUNISM

3.1 CADRUL POSTCOMUNIST IN LITERATURA ROMANA CONTEMPORANA

Postcomunismul sau postdecembrismul este recunoscuta ca fiind perioada ce a urmat caderii regimului comunist in Romania. Este evident faptul ca dupa ani grei de cenzura si limitarea libertatilor omului , sa urmeze o etapa a exceselor, a negatiei, a exacerbarii in literatura.

Criticul Ion Simut pus in fata definirii postcomunismului se opreste initial la cauzele ce au generat un postcomunism in literatura noastra, si anume: atitudinea extrem de severa, cenzura, panda, frica, iar din randul efectelor, cel mai des intalnit este negatia.

“Scriitorul român a dobândit libertatea de creație pe care nu o avea în comunism. A dobândit, simultan cu toți cetățenii români, libertatea de opinie și libertatea de exprimare, în public sau în scris. Primul rezultat vizibil a fost cristalizarea unei atitudini anticomuniste, care a atras contestarea în bloc a întregii perioade comuniste – ceea ce, mergând mai departe pe firul logicii contestatare, a avut drept consecință răsturnarea ierarhiei valori promovate anterior. Nimeni și nimic nu a scăpat necontestat, nici măcar Eminescu. Tot ce provenea de dincolo de limita lui decembrie 1989, tot ce a fost promovat atunci, tot ce a fost considerat valoros era otrăvit sau suspect.”

Era aproape predictibil ca atitudinea rezervata, fricoasa, timida sa se preschimbe in rebeliune, exces si batjocura, a romanilor, iar literatura a ajuns din nou un instrument potrivit pentru demonstratii si contestatii.

Din randul contestatiilor promulgate de noii scriitori se numara cele impotriva lui Calinescu, Arghezi, Sadoveanu si altii, fapt ce nu poate decat sa demonstreze ca atunci, in primul deceniu de dupa caderea comunismului singura solutie era decanonizarea celor ce erau bine vazuti de regim, cei acceptati, cautand sa se stirbeasca valoarea.

Aceasta prima etapa a tranzitiei ( in acceptul ca in zilele noastre se reface in mod subtil un canon) era dominata de haos si de confuzie, iar caracterul revolutionar cu demonstratiile sale stradale primau.

Ion Simut observa ca “Anticomunismul s-a dovedit el însuși la fel de dependent de comunism, ca și oportunismul.[…] Trebuia răbdare ca rănile trecutului să se vindece, pentru ca omul estetic să se poată reabilita în fața omului religios și a omului etic. Trebuia altă răbdare pentru ca românul să-și recâștige stima față de sine, privindu-se în oglindă. Scriitorul român era victima acestei autodetestări a românului față de tot ce-i românesc, identificabilă în toate momentele critice ale istoriei noastre.” Ar fi fost ideal sa se faca in aceasta maniera trecerea, dar cu toate acestea, cadrul postcomunist nu ar fi putut sa aibe o cale usoara, fara incidente.

Oricat de mult se dorea indepartarea de acesta etapa a istoriei romanilor si sa se uite cei 45 de ani de sub regim, totusi eram mult prea frustrati si agasati ca sa se faca o trecere lina, la democratie. Neobisnuiti cu libertatea obtinuta de altfel in mod violent, romanii abuzeaza, lucru ce poate fi observat si in literatura ( , geografia, limbajul, trivialitatea, urmarirea distrugerii canoanelor, etc.). Scriitorii au dezideratul sa calce peste tot ce era acceptat de regim, sa rupa canonul, limitele, ajungandu-se la o viziune haotica, agitata.

Prin prisma canonului literar, domnul Simut lasa o portita: “Situația literaturii române postdecembriste se complică prin coexistența sau intersecția mai multor stiluri sau curente: neomodernismul, postmodernismul, cultura de divertisment. Canonul trebuie discutat în acest nou context.” ; literatura romana contemporana este inca intr-o continua schimbare, aceasta isi accepta radacinile, cat si ranile, si cauta sa isi (re)gaseasca identitatea.

3.2 SITUAREA IN ISTORIILE LITERARE

3.2.1 PETRU CIMPOESU

“Mai putin cunoscutul si mai putin rasfatatul” Petru Cimpoesu, dupa cum il numeste Valeriu Cristea, stat sub o oarecare umbra a faimei, lucru ce i-a permis sa sa aibe o dezvoltare individuala ca scriitor, nu sub aripile protectorilor cercurilor literare indeosebi, demonstrand mai tarziu o valoare incontestabila si ca este capabil prin scrierile sale de rasturnari ierarhice.

De la debut si pana in prezent Petru Cimpoesu, un “bacauan” numit astfel de parca ar face parte intradevar intr-o categorie umana cu totul diferita a daruit cititorilor cu generozitate texte ce initial starnesc amuzament dar care au totusi un substrat puternic zeflemitor, ironic al societatii in care traim; societate aflata atat in punctul unei mari schimbari , cat si o societate haotica, post-revolutionara , lipsita de esenta, intru totul superficiala.

Sigur pe el, autorul nu lasa sa se intrevada niciun semn de nesiguranta ori lipsa de incredere in opera sa, ci “ tine de la inceput pana la sfarsit, stacheta ridicata” demonstrandu-si cu usurinta capacitatea de scrie ajutandu-se de tehnici narative din cele mai rafinate, cum ar fi descrierea la pragul dintre naivitate si ironie, caricatura, sarcasmul, ironia si printre altele constructivismul.

Prozator optzecist, Petru Cimpoesu cu toate ca operele sale sunt departe de a fi doar niste jocuri cu literatura, niste incercari dominate de livresc si textualism ca operele unor contemporani de-ai sai(si aici ma refer indeosebi la tendinta de a hibridiza in exces, la incercarile facute doar de dragul de a faca parte din curent) , bazandu-se pe abilitatea sa de a se juca cu “firescul, el face ca oricat de nebuneasca si neobisnuita ar fi o situatie, sa ni se para sa asa ar fi fost de cand e lumea.Pentru ca nu este constant sub luminile reflectoarelor, face parte dintre reprezentantii mai putin discutati si rasfatati , dar care da dovada unui mare talent nefortat,se caracterizeaza prin usurinta cu care scrie, abordeaza subiecte profunde, instante de viata pe care mai apoi le pune in sfera banalitatii si a ironiei.”

Primita foarte bine,dovada fiind si numeroasele premii, proza lui Petru Cimpoesu demonstreaza ca poate sa impace atat normalitatea, cotidianul cu experientele mistice, OZN-urile, extraterestri convietuind cu oamenii, religia cu grotescul.

Privite in ansamblu opelele scriitorului bacauan, critica literara ii volumele pozitiv, dovedit prin cronicile si recenziile de-a lungul vremii.

De la debutul sau in anii ’80, mai precis in anul 1983 cu volumul “Amintiri din provincie” ,Cimpoesu nu se indeparteaza intru-totul de conceptele care au dat faima contemporanilor sai, textualismul, desi prezent, nu este coplesitor, autorul folosindu-se de lirismul cotidianului. Autorul incearca un nou realism al provinciei moldoveneasca,critic , modern si dupa cum am mai spus nu da literaturii romane un spectacol livresc, ci prefera sa se lase molcom in mrejele experimentului, in schimbare.

Petru Cimpoeșu a fost considerat evenimentul literar de ruptură al primului deceniu post-decembrist.

“ Volumul de debut “Amintiri din provincie” publicat prin concurs , de editura Junimea, a intrecut asteptarile mele. Povestirile releva un prozator format la marea scoala a satirei amare, un observator necrutator al universului moral, si un artist cu intuitia sigura a perspectivei de abordare a subiectului.[…]

Petru Cimpoesu stie sa vada insolitul fiecarei situatii, exersandu-si talentul nu asupra unor fapte iesite din comun, ci , mai curand, lipsite de semnificatie.”

Acest fapt este dovedit si de romanul “Firesc” publicat in 1985, care inca pastreaza caracteristicile prozei realiste, cu tema aproape banala, dar care se include in cercul celor care scriu pornind de la contextul istoric( repartitia unei inginere petroliste, profesie nefireasca pentru o femeie, dar caruia Cimpoesu ii dezvolta autenticitatea) ,in fond o criza identitatii omului in comunism.

Pe de alta parte, ceea ce este postmodern in “Firesc” este forma: romanul este impartit in doua parti,Epilog si Prolog , intr-un jurnal si un jurnal epicizat.

In romanul “Firesc”, Cimpoesu nu se fereste sa foloseasca drept imbold literar tot fundalul comunist, o lume izolata unde si-au primit “repartitie” , personajele romanului traiesc intr-o regiune petroliera, intr-o statie de coordonare a sondelor, un univers inchis, in care sentimentul ca nu mai ai scapare e omniprezent. Sub aspectul “firescului”, “obisnuitului”, scriitorul dezvolta o poveste care in sine nu este cu nimic mai speciala decat altele pentru a putea fi considerata valoroasa sau cel putin interesanta; o echipa de petrolisti, intr-o zona mai mult decat izolata, dezolanta si vietile lor mai mult decat anoste dar cu toate cusururile pe cate umanitatea le poate avea, totusi.

Valeriu Cristea isi punea mare sperante in tanarul scriitor in 1985 in articolul publicat in Romania literara, spunand fara a ezita ca “Cimpoesu mi se pare unul dintre cei mai interesanti si mai bine dotati scriitori de romane, capabil de mari performante. “ Asadar inca de la putin timp de la debut, Cimpoesu atrage atentia favorabila a criticii, demonstrandu-si talentul literar de la primele publicatii.

Tema comunismului este prezenta in multe scrieri ale lui Cimpoesu, fie ca o antifilozofie a vietii, ca o cauza majora in distrugerea individualitatii, ori fie ca material tragicomic.

Umorul fin se intrevede chiar si in cele mai serioase pasaje ale scriitorului, acea tragicomedie amintita se intalneste indeosebi in “Povestea Marelui Brigand”, roman care dezvaluie cititorilor un nou Petru Cimpoesu, unde este prezentata ridicarea regimului comunist, cu toate substraturile sale , o perioada a schimbarii si cu atat mai mult a tacerii si a persecutiei.

A fost publicat in anul 2000 la editura Dacia si mai apoi reeditat la editura Polirom.

Un roman masiv, complex, “Povestea Marelui Brigand” este o plimbare labirintica tesuta in jurul Cazului unde autorul/autorii trec fara graba prin marile probleme ale existentei: Viata, Moartea, Gandire, Iubirea, Adevarul etc.

Intr-un cerc cu caracter juridic, al unor indivizi axati pe detalii si analiza, Cimpoesu trece de la mit, la real, de la credinta, la scepticism, pana la nasterea unei conduceri din cadavrul alteia.

Avand capacitatea de a estompa cu finete granita dintre fantastic si real, Cimpoesu publica intr-un punct de cotitura (sa nu uitam ca ne aflam in anul 2000) un roman ingenios si captivant, aparent greu de digerat din cauza detaliilor si a firurilor discontinue, dar care reprezinta, fara a exagera, o istorie a omenirii.

Critica il acuza pe Cimpoesu a facut din “Povestea Marelui Brigand “ : “o avalansa fictionala, o abstractizare rezultata tocmai din complexitatea ajunsa obositoare a fictiunii” pana la asocierea romanului “cu basme cu fibra bulgakoviana.”

Cu toate acestea scriitorului ii sun totusi recunoscute meritele “Romanul este deopotriva o parabola agonala, bine condusa retoric si sustinuta de personaje de tinut minte, un comisar, o victima, un grefier consemnînd moartea orasului provincial din imaginarul tinut Abraxa.” “Naratorul ramîne ingenios si captivant, stapîn pe substanta epica si retorica narativa diversa si atent adecvata. Constructia epica este discontinua, subtil sustinuta, fara gratuitati ori frivolitati menite sa atraga.”

De la a fi privit indeaproape si a suspecta de complot si tradare pe toate lumea, Petru Cimpoesu trece la o criza a identitatii postcomuniste observata in Simion liftnicul. In acest roman, criza identitatii ia amploare pana la a actiona; perioada de acalmie de dupa prabusirea regimului aduce dupa sine si rutina, plictisul si intr-o anumita masura dezumanizarea.

Simion, personajul oarecum dramatic din romanul eponim alege sa le ia locatarilor blocului in care locuia comoditatea imbratisata de luxul unui lift.

Locatarii nu isi vorbeau, de fapt evitau orice situatie in care se puteau intalni, punanad acest caracter antisocial pe seama grabei si a lipsei timpului.

Critica a evaluat pozitiv romanul Simion liftnicul, printre care si observatiile lui Vasile Dan: “Romanul „cu îngeri și moldoveni” al lui Petru Cimpoeșu este unul foarte ciudat, dezamăgește orice orizont de așteptare al gustului format pentru romane tradiționale sau pentru cele cu care ne-au obișnuit prozatorii români canonizați ai ultimelor patru-cinci decenii. Simion liftnicul este un fel de reportaj metafizic, incredibil ca formulă — acuțit ironic și cu un umor irezistibil, superior intelectual — așadar, un arsenal alcătuit din elemente disparate, contradictorii, greu compatibile, devenit însă sub viziunea originală a autorului impecabil.”

Publicat in 2006, romanul Christina Domestica si Vanatorii de suflete a demonstrat pe scara evolutiei literare a scriitorului un alt punct de cotitura fiind premiat cu Premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe anul 2006; Premiul pentru proză USR – 2006 si Premiul național de proză „Ziarul de Iași” – 2006.

Desi acuzat ca ar fi scris un roman comercial, dar care “dincolo de latura sa parodica si grotesca, romanul are si o fata ascunsa, introspectiva prin acuitatea analizei si terifianta prin verosimilitatea ipotezei pe care o sugereaza” , acelasi Andrei Terian continua: “ […]un exercitiu de echilibristica pe sarma subtire dintre kitsch si miraculos, dintre pixeli si atomi, dintre parodia dezlantuita si reflectia politica si morala. Fata vizibila a romanului o constituie, fara indoiala, satiriconul grotesc: o minuscula insula din Pacific, care nu apare pe niciun mapamond, devine ringul in care se disputa soarta lumii. Tara de Kuty pestrita si originala, insula Roland este o reducere la scara a Romaniei actuale, daca nu chiar a intregii umanitati, privita ca o colonie penitenciara intoxicata de zvonuri iresponsabile si lovita de paranoia conspirationista.”

Volumul de proză scurtă „Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite” reprezintă și el un

argument în favoarea caracterului omogen al prozei lui Cimpoeșu, Andrei Simuț considerând că „volumul prilejuiește un interesant dialog între două decade antagonice, fiind implicit și o relatare despre diferențele care le separă, totuși neașteptat de unitar pentru o culegere de povestiri scrise la un interval de douăzeci de ani. Este rezultatul a două procese opuse: cenzura (anii 80) și diversele solicitări ale revistelor (prozele anilor 2000). “

3.2.2 IOAN GROSAN

Virgil Podoaba observa „de la experiența textuală la cea existențială și, pe deasupra, chiar metafizică, întorcându-se astfel de pe promotorul postmodernismului contingentalist și antimetafizic-unde se cocoțase, dar numai spre a-l boicota din interior, în primele două texte și în ultimul, Marea amărăciune – din volumul său de debut – pe malul modernismului metafizic, de-a dreptul! Unde își scrie povestirile discutate aici, din al doilea volum.”

“Un om din Est” privit in ansamblu, dezamageste , dar scriitorul promite totusi o continuare, poate mai fructoasa si mai putine clisee-uri, atat prin prisma erotismului agasant, cat si a obositoarei scene comuniste.

“Demersul romanesc mult asteptat al lui Ioan Groșan apelează la resursele absurdului și ale comicului sinistru pentru a configura tabloul unei societăți măcinate de morbii ceaușismului putrefact, care-și trăia, în 1989, când se petrece acțiunea romanului, ultimele momente de agonie.”

Radu G. Teposu il include pe Ioan Grosan in capitolul intitulat “Fantezismul alegoric si livresc” din a sa “Istorie tragica si grotesca a intunecatului deceniu noua” spunand: “Ioan Grosan este printre putinii creatori de scoala noua care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice […].”

O observatie putin cam impinsa la extrem avand in vedere ca dintre toti optzecistii, ultimul care ar putea fi considerat “creator de scoala” ar fi Ioan Grosan si asta doar prin prisma unei singure opere si aici “Insula” fiind obiectul veneratiei, celelalte proze scurte nefiind intratat de spectaculoase; nici rele, dar nici spectaculoase..

Acelasi Teposu continua cu etalarea atuurilor lui Grosan, precizand ca rezultatele literare ale acestuia sunt admirabile , fiind greu de precizat unde exceleaza in vocatia sa de prozator.

Alex. Stefanescu observa ca “Este semnificativ faptul că un critic exigent și rafinat ca I. Negoițescu s-a declarat încântat citind Caravana cinematografică: "Povestea acestei convertiri la natură și la normal, a ceea ce e mecanic la ceea ce e viu, o consemnează autorul cu simplitate, cu discreție mereu, cu un fel de pudoare critică, dar și un autentic simț al comediei."

Optzecist, dar unul dintre favoriti, Ioan Grosan are o evolutie tipica perioadei pentru ca prefera proza scurta in detrimentul romanului, fata de care si recunoaste ca nu s-a simtit in stare sa-l abordeze :“Am debutat cu proză scurtă fiindcă am avut de când mă știu credința, pe care mi-a întărit-o și Nicolae Breban, că romanul nu e o povestire mai lungă, ci o construcție complexă pentru care nu mă simțeam pregătit. Am avut șansa nesperată de a fi alături, o vreme, de două mari personalități ale culturii, ale spiritualității noastre: Nicolae Breban și Lucian Pintilie”

3.3. GEOGRAFIILE COMUNISMULUI

3.3.1. BLOCUL

Vreme de cateva decenii regimul politic a facut parte din viata romanilor sub toate aspectele: de la locuinte, locuri de munca, viata personala, la incocularea unei gandiri tipice.

Cum se pare ca istoria, si mai precis, comunismul nu poate sta deoparte de literatura noastra, ba chiar mai mult de la 25 de ani de la caderea sa inca suntem mult prea interesati de purtarea bagajului comunist in discutii, fie in a deplange efectele regimului asupra vietii cotidiene, fie in a ne lamenta situatia de proscrisi ai spatiului european sau pur si simplu de a ne amuza, lucru ce ne impiedica sa ne depasim conditia.

Atat scriitorul bacauan Petru Cimpoesu si Ioan Grosan si-au construit operele pe cadrul spatial si temporal al comunismului, fie in aspect realist, traditional ( romanul lui Cimpoesu, “Firesc” si prozele scurta ale lui Grosan “Caravana cinematografica”, “Spovedania”) , fie sub aspectul parabolei dupa anul 2000, dovada stand romanele “Simion liftnicul”, “Christina Domestica” ale lui Cimpoesu si Romanul din 2010 “Un om din Est” al scriitorului Ioan Grosan.

Blocul, un microcosmos cu legi proprii si tipologie specifica a barfei, a urmaririi si spionarii vecinilor, a aparentei indiferente sta la loc de cinste in cadrul geografiilor comunismului, avand in vedere ca urbanul era si este strict definit de viata la bloc. Un spatiu lipsit de intimitate, ba chiar de umanitate, o existenta dusa searbada dusa in cutii de beton, unde desi ar trebui sa o comunitate sa fie mai apropiata, aceasta se indeparteaza tocmai din cauza ranilor ramase din comunism: neincrederea, para, spionajul.

In romanul “ Simion liftnicul”, autorul Petru Cimpoesu construieste un microcosmos tipic comunist; prezinta viata unor locatari dintr-un bloc oarecare din Bacau la cativa ani de dupa caderea comunismului, mai precis in anul 1997. Mentinand totusi o tipologie a personajelor, Cimpoesu prezinta pe parcursul catorva zile o comunitate ce este definitorie pentru intreaga societate romanesca din primul deceniu postdecembrist.

Personajele sunt construite in stransa legatura unele cu celelalte, prin metoda mai putin serioasa a barfei si spionajului dintre care Ion-seful-de-scara, domnul Toma, cel care asculta BBC și nu iese din vorba postului respectiv, domnul Vasile, fost director la un combinat de carne, domnul Gheorghe, subofițer de jandarmi, domnul Anghel, angajat în administrație, domnul Nicostrat (zis zăvorâtul, yoghin la domiciliu), domnul Elefterie, șomer și jucător la loto, domnul Eftimie, profesor de biologie, domnul Ilie, motociclist. Doamnele sunt pe măsură: doamna Filofteia (soția domnului Toma), doamna Gleofina (soția domnului Elefterie), doamna Alis (consoarta domnului Vasile), bunica Elemosina (soția nimănui, care se ocupă de nepotul ei, Temistocle), doamna Gudelia (soția domnului Ion). Toate personajele isi cunosc extrem de bine vecinii dar prin faptul ca ii urmaresc si asculta pe holuri, nu pentru ca ar vorbii unii cu ceilalti, liftul fiind se pare cauza majora.

Contrastul dintre existenta banala, indiferenta dintr-un bloc muncitoresc postcomunist si asceza lui Simion, locatarul de la parter care in mod absurd nici nu foloseste liftul, “cauza tuturor relelor din lume”. Acesta se blocheaza in lift la ultimul etaj si ii forteaza pe ceilalti locatari sa treca unii pe langa ceilalti pe scari, ii forteaza sa redevina oameni.

Si Ioan Grosan se foloseste de spatiul inchis al blocurilor in romanul “Un om din Est”, plasandu-si personajele in apartamente mici, inghesuite, asemanatoare unor custi mobilate obligatoriu din zestre.” In camera totul parea neschimbat, sifonierul de la socri se inalta le fel de masiv, lucind stins si pocnind in rastimpuri, […] iar camera fetitei fusese la inceput dormitorul lor, al sotilor, dar de cand se nascuse Estera hotarasera de comun acord sa doarma in sufragerie , pe o canapea extensibila.”

3.3.2. IZOLAREA: INSULA ROLAND; ABRAXA; ATA-BRATES; INSULA ROLAND

O incercare de a descrie perfect statutul Romaniei in si dupa regimul comunist o face Petru Cimpoesu in romanul sau “Christina Domestica si vanatorii de suflete”, unde plasarea personajelor pe o insula in Pacific.”[…] tip de aproape patru decenii, Romania a fost o putere coloniala, […] si la sfarsitul anilor ’60 ai secolului trecut, aceasta insula vulcanica din Pacificul de Sud a devenit proprietatea statului roman, dupa ce apartinuse Statelor Unite ale Americii.” , izolata si partasa la experiente extraterestre este o dovada a faptului ca cea mai buna descriere pe care o poate oferi cineva a vietii noastre sub comunism este in stransa legatura cu izolarea; o izolare atat a individului de semenii sai, cat si o izolare a tarii pentru a se putea guverna singura , fara interventii dinafara. Asa-zisul experiment Armaggedon este de fapt o incercare de creare a omului nou, al meta-omului situat in insula Roland, ce prin izolarea sa de lume se guverna singura prin minciuna, interventii extraterestre, spalare pe creier: “[…] scopul operatiunilor codeficate sub denumirea de Experimentul Armaggedon a fost, printre altele, crearea, prin mutetii genetice, a unei specii de antropoid superioare omului, care sa cucereasca lumea si sa instaureze un comunism perfect si ireversibil pe intreaga planeta.”

ABRAXA

Abraxa este un tinut aproape mitologic in romanul “Povestea Marelui Brigand” al lui Pdetru Cimpoesu, care isi ia denumirea din mitologie, fiind numele unui zeu din Asia Mica, care stapanea cele 365 de spirite, unul pentru fiecare zi a anului, nume ce sta la originea cuvantului magic. Abraxa este un tinut special unde se intampla lucruri fantastice: un personaj de dincolo de spatiu si timp, un personaj mesianic ce moare de mai multe ori, fortandu-i pe anchetatori sa-l tot gaseasca in diferite parti din oras.

Intr-o oarecare masura, Cimpoesu construieste o poveste suprarealista tesuta in jurul unui spatiu nu neaparat izolat, cel putin autorul nu insista pe izolare, ci mai degraba solitar, cu o ordine bine definita, fantastica ce tine mai mult de stergerea frontierelor spatiu-timp decat de localiarea unui loc anume.

ATA- BRATES

Sectia de forare, Ata-Brates, pe malul Tarcaului, este spatiul unde Cimpoesu isi construieste romanul “Firesc” , un roman transgenerationist care pastreaza inca metodele literare ale generatiei dinainte. Caracterizata de tanara Iunia Poenaru, ca "văgăuna asta, la capătul lumii", locul unde primeste repartitie este departe de lume, o izolare aproape absoluta, unde timpul este suspendat, oamenii instrumentalizati, stersi. In acest spatiu gol pledoariile cvasi-filozofice se amplifica, trairile personajelor sunt fie la cote maxime, ca si in cazul Iuniei si al lui Adam, fie mediocre, insipide, aproape animalice a celorlalte personaje.