Analiza Strategiei de Siguranță și Securitate Agroalimentară a României

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific,

Conf. dr.Gavril ȘTEFAN Absolvent,

Alexandra-Elena CRISTIAN

2016

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA: EXPERTIZĂ PE FILIERA PRODUSELOR ALIMENTARE

Analiza strategiei de siguranță și securitate agroalimentară a României

Coordonator științific,

Conf. dr.Gavril ȘTEFAN Absolvent

Alexandra-Elena CRISTIAN

Iași

2016

CUPRINS

INTRODUCERE 6

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE 7

CAPITOLUL 1. SIGURANȚA ȘI SECURITATEA ALIMENTARĂ 8

1.1 Siguranța alimentară 8

1.2 Securitatea alimentară 9

CAPITOLUL 2. SECTORUL AGROALIMENTAR- OBIECT AL POLITICILOR ECONOMICE 12

2.1 Considerații generale privind sectorul agroalimentar 13

2.2 Politica agricolă comună 17

2.3 Tipologia politicilor agroalimentare 20

PARTEA A II-A -CONTRIBUȚII PROPRII 22

Obiective și metode de cercetare 23

3.1 Obiective 23

3.2 Metoda de ccercetare 23

CAPITOLUL 4. ANALIZA OBIECTIVELOR PRIVIND STRATEGIA AGROALIMENTARĂ A ROMÂNIEI 24

4.1. Analiza caracteristicilor strategiei agroalimentare a României 24

4.2 Analiza resurselor privind strategia agroalimentară 28

CAPITOLUL 5 ANALIZA SECTORULUI AGROALIMENTAR 38

5.1 Sectorul agroalimentar din România 38

5.2 Obiectivele sectorului agroalimentar 42

5.3 Fundamentarea strategiei agroalimentare 52

Concluzii 54

Bibliografie 56

Lista tabelelor și a figurilor

Lista figurilor

Figura 1.1 – Indicatori ai securității alimentare…………………………………………………

Figura 1.2 – Factorii puterii de cumpărare a agricultorilor

Figura 2.1 – Obiectivele politicii agricole comune……………………………………………..

Figura 2.2 – Principiile Politicii agricole comune………………………………………………

Figura 2.3 – Tipuri de politici agroalimentare…………………………………………………..

Figura 4.1 – Elementele construcției strategiei agroalimentare a României……………………….

Figura 4.2 – Producții medii de cereale obținute de România și Franța timp de un secol (1911 – 2010)………………………………………………………………………………………………

Figura 4.3 – Suprafața agricolă utilizată, pe județe………………………………………………

Figura 4.4 – Zonele geografice ale României……………………………………………………….

Figura 4.5 – Harta distribuției marilor exploatații agricole (peste 2000 ha)și a zonelor de sărăcie rurală extremă…………………………………………………………………………………..

Figura 4.6 – Zone afectate de secetă care necesită irigații……………………………………….

Figura 4.7 – Populația rurală ocupată în agricultură pe vârste( mii oameni)……………………..

Figura 4.8 – Dinamica formării brute de capital în Franța și România…………………………….

Figura 4.9 – Dinamica valorii producției agricole în Franța și România…………………………..

Figura 5.1 – Producția agricolă primară (€/ha)……………………………………………………..

Figura 5.2 – Prognoza capacității de producție vegetală a României comparativ cu U..E……………

Lista tabelelor

Tabelul 2.1- Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final…………………………

Tabelul 4.1-Distribuția locuitorilor și a terenurilor pe regiuni în Uniunea Europeană și în România în % …………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Siguranța și securitatea.alimentară sunt elementele care stau la baza asigurării cu hrană a populației, fără de care nu s-ar putea.supraviețui.

Astfel, necesitatatea celor două elemente au determinat ca orice țară să implementeze legi și programe care să asigure bunăstarea populației.

După cum se știe, securitatea alimentară reprezintă accesul.populației la hrana de care are nevoie pentru a-și satisface funcțiile.vitale și pentru a duce o viață sănătoasă și activă, iar siguranța alimentară are rolul de a respecta normele igienice sanitare pentru garantarea sănătății populației, căreia trebuie să i se asigure alimente corespunzătoare din punct de vedere al igienei, al calității și al valorii nutritive, cu respectarea.mediului înconjurător.

Siguranța alimentelor este o responsabilitate a tuturor celor implicați în domeniul alimentar, de la profesioniști la consumatori. De-a lungul fluxului alimentar, sunt implementate diverse proceduri și mecanisme de control, care ne asigură că alimentele ajunse pe masa consumatorului sunt comestibile și că riscul contaminării este redus la minim. Totuși, riscul zero în domeniul alimentar nu există.

Securitatea națională ține de datoria fiecărui stat de a asigura populației sale accesului la hrană din punct de vedere economic, dar si fizic.. În ansamblu, securitatea alimentară presupune existența.disponibilităților alimentare și capacitatea populației de a cumpăra.

Lucrarea de față este alcătuită din două părți, structurată în cinci capitole, care de asemenea sunt structurate in subcapitole.

Prima parte a lucrării este alcătuită din două capitole, respectiv Siguranța și securitatea alimentare și Sectorul agroalimentar. În aceste capitole sunt prezentate definiții, noțiuni de bază și explicite ale subiectelor.

Partea a doua cuprinde analiza obiectivelor privind strategia agroalimentară a României în vederea asigurării securității si siguranței alimentare. Această parte este structurată pe trei capitole și anume: Obiectivele si Metodele de cercetare, Analiza obiectivelor și Analiza sectorului agroalimentar.

Se vor analiza în detaliu sectorul agroalimentar al României cât și resursele agroalimentare ale României.

Lucrarea se incheie cu concluziile aferente temei de studiu.

PARTEA I -CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1. SIGURANȚA ȘI SECURITATEA ALIMENTARĂ

Siguranța alimentară

Siguranța alimentară reprezintă respectarea normelor de igienă sanitară care asigură sănătatea populației prin alocarea de alimente corespunzătoare din punct de vedere al igienei, al calității și al valorii nutritive, cu respectarea mediului înconjurător.

Siguranța alimentului este o componentă a securității alimentare, a nutriției umane și are în vedere trei obiective pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar ( Banu C.,€2007):

Să dețină valoare nutritivă, exprimată prin cantitatea și calitatea principalelor grupe de nutrimente (lipide, glucide, proteine, minerale, vitamine);

Să aibă o valoare nutritivă biodisponibilă cât mai mare;

Să nu pună orgamisnul uman în pericol, adică să aibă inocuitate.

Siguranța alimentară este un parametru care vizează consumatorul și pentru asigurarea ei sunt implicate toate părțile componente care participă la producerea, procesarea, transportul și distribuția alimentelor. La baza conservării€siguranței alimentare stau educația civică, pregătirea profesională, conștiința și controlul instituțiilor statului și al organizațiilor neguvernamentale, realizate la cele mai ridicate standarde.

Siguranța alimentară ocupă un loc important în cadrul Uniunii Europene, deoarece există politica Uniunii care are la baza ideea de la fermă la cosumator, o abordare care are in vedere fiecare fază de producție.

În cadrul industriei preparării alimentelor, produsul agricol este transportat de la fermă la fabrici pentru procesare. Standardele de calitate pentru acest segment al lanțului alimentar sunt precizate in cadrul unei legislații:

ISO- Organizația internațională de standardizare, care se referă si la cerințele pentru depozitare și livrare a alimentelor

OMS- Organizația Mondială pentru Alimentație și Agricultură

Codex Alimentarius

Prin aplicarea unui sistem de siguranță alimentară se creează avamtaje ca:

Industria alimentară a României se aliniază la cerințele U.E

Asigurarea sanătății consumatorilor prin prevenirea focarea de toxiinfecții alimentare.

Favorizează legăturile dintre producători si consumatori.

Securitatea alimentară

Securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securității naționale care se referă la politicile și instrumentele utilizate pentru evitarea riscurilor, amenințărilor sau vulnerabilităților și contracararea eventualelor crize apărute în domeniul garantării accesului la hrană a populației Securitatea alimentară are ca elemente de bază două concepte și anume capacitatea populației de a cumpăra și disponobilitățile alimentare.

Securitatea alimentară constituie o problemă din punct de vedere al aprovizionării cu produse agroalimentare de bază și de calitate corespunzătoare. Cu această problemă se confruntă majoritatea țărilor, dar îndeosebi cele slab dezvoltate sau in curs.de dezvoltare.

Alimentația trebuie analizată atât din punct de vedere al cantității cât și a calității pentru a îndeplini necesitățile omenirii.

În anul 1963, Organizația pentru Agricultură și Alimentație a formulat pentru prima dată conceptul de securitate alimentară

Securitatea alimentară, potrivit FAO este definită ca accesul populației la hrana de care are nevoie pentru a-și îndeplini funcțiile vitale și pentru a duce o viață echilibrată și sănătoasă.

Conceptul de securitate alimentară cuprinde trei obiective:

Asigurarea cu hrană suficientă a populației

Populația să aibă acces la achiziționarea de alimente

Sistem agroalimentar dezvoltat, o piață a bunurilor de consum și o alimentație sănătoasă asigurată de siguranța alimentelor.(Bulgaru M., 1996).

Fiind un concept deosebit de dinamic, în țările dezvoltate securitatea alimentară s-a produs prin implementarea unui sistem agricol viabil, a unor politici bine stabilite și costisitoare de susținere a agriculturii. În aceste țări, se pune accent pe calitate, protecție socială și siguranța alimentară, deoarece s-a realizat asigurarea cu hrană în cantități suficiente.

În țările mai puțin dezvoltate, securitatea alimentară este mai greu de realizat, pentru că, consumul de alimente este scăzut, atât calitativ cât și cantitativ. Aceste țări trebuie să-și asigure singure hrana, să-și consolideze sistemul agroalimentar pentru a ajunge la nivelul statelor dezvoltate. România este printre aceste țări, fiind în curs de dezvoltare.

Putem defini securitatea alimentară ca dreptul fiecărui individ de a mânca. Acest concept este dat de cantitatea de alimente necesare pentru o persoană pentru a-și asegura echilibrul fiziologic și pentru a-și îndeplini rațiile de consum. Sunt trei tipuri de rații: rația de creștere, de întreținere și de activitate. (Anghel N., 1996).

Problema centrală a securității alimentare o reprezintă foametea. Pentru a ajunge la un echilibru alimentar, ar trebui ca toate țările atât cele bogate cât și cele sărace să participe.

La nivelul fiecărei țări trebuie realizate politici demografice, sociale, economice care să regleze definitul de alimente, schimburile internaționale de produse, autonomia alimentară.

Rezolvarea problemei asigurării cu produse alimentare implică printre altele modelarea creșterii demografice și a celei economice care sunt strâns legate între ele.

Problema asigurării cu produse alimentare a populației se poate rezolva doar având in vedere resursele de hrană și puterea de cumpărare a populației. Soluția pentru țara noastră este modernizarea agriculturii.

Întreaga societate este răspunzătoare pentru securitatea alimentară, dar în mare parte este o problem agricolă

Politica energetică cât și populația unei țări pot avea un efect mai mare asupra securității alimentare decât politica agricolă, deoarce cele trei miliarde de oameni care vor adăuga nr de locuitori ai globului se vor confrunta cu deficitul de apă, ceea ce determină un efect mai mare al deciziile demografice asupra securității alimentare față de cele produse de culturile agricole. (Brown.L, 2011).

Cu cât temperaturile cresc iar ploile sunt rare, recoltele mondiale vor scădea din ce in ce mai mult.

Criza alimentară în viitorul apropiat, va avea ca, cauze temperaturile ridicate care vor compromite recoltele în zonele cele mai importante și deficitul de apă. Pe măsură ce recoltele mondiale scad, prețurile alimentelor vor crește, ceea ce conduce clar la o criză alimentară.

Pentru cunoașterea securității alimentare la nivel mondial și nu numai, FAO descrie o serie de indicatori€statistici. Datorită acestor indicatori, se concluzionează gradul de securitate al diverselor țări.

Figura 1.1.-Indicatori ai securității alimentare

CAPITOLUL 2. SECTORUL AGROALIMENTAR- OBIECT AL POLITICILOR ECONOMICE

2.1 Considerații generale privind sectorul agroalimentar

Sectorul agroalimentar reprezintă un ansamblu de agenți economici aflați în interacțiune dinamică, paticipând direct sau indirect la crearea de fluxuri de bunuri și servicii orientate spre asigurarea alimentației unei populații date.

Acest.sistem..agroalimentar are datoria.de a asigura securitatea și siguranța alimentară a populației, astfel este necesară existența unui sistem consolidat. care să funcționeze indiferent de fluctuațiile.diversilor factori care îl.influențează.

După.activitate sunt.șapte domenii care asigură alimentația: agricultura, industriile agricole și alimentare, distribuția agricolă și alimentară, restaurantele, industriile și serviciile, comerțul internațional și unitățile.socio-economice de consum.

După.produs, structura cuprinde produsul sau grupul de produse pe filieră, de la producția de materie primă agricolă până la consumul final.

După.proprietate sau management, structura cuprinde categoria producătorilor agricoli, inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile întreprinderi private, cooperația, subsectorul de stat compus din domeniul privat al statului și subsectorul public.

Funcțional sistemul agroalimentar cuprinde:

€Producția agricolă

Agricultura este furnizorul principal de produse agricole, produse alimentare ca fructele, legumele, ouăle și materii prime destinate prelucrării.

Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică, pe măsură ce economia agricolă devine mai sofisticată.

Această dinamică este exprimată.sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final exprimă.o tendință de scădere, pe măsură ce societățile alimentare se dezvoltă. Tabelul 2.1 arată că în SUA și România, state care din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agricolă sunt situate la poli puși, au ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar final diferită: numai 20% în SUA și aproape dublă în România.

Tabelul 2.1

Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final

µTransformarea

Transformarea materiilor prime agricole s-a realizat și dezvoltat în activități industriale de proporții,.cu schimbarea ocupațiilor și modificarea.cererii nutriționale, cu creșterea și rafinarea cererii.

Transformarea vizează produsele agricole neomogene, perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea. Transformarea este un proces dinamic, gradul.mai ridicat de transformare susținând creșterea economică.

×Distribuția

Principalele caracteristici ale acestei industrii sunt diversificarea ofertei de hrană și facilitarea accesului pentru consumatori.

Distribuția se realizează prin canale egros și detail și se face pe circuite care cuprind o mare diversitate de produse, defavorizâand circuitele tradiționale, locale sau specializate.

Distribuția face legătura între produsele agricole recoltate și consumatorul final.

Dezvoltarea economiei agricole este direct proporțională cu poziția, rolul și dinamica distribuției. Activitatea comercială îmbinată cu distribuția determină natura dinamismului acestui obiectiv.

Cele trei domenii ale sistemului funcțional, producția agricolă, transformarea și distribuția au grade inegale de dezvoltare, de aceea cel mai activ domeniu este distribuția, apoi activitatea de transformare, iar ultimul domeniul fiind producția agricolă.

Analiza creșterii economice agricole se realizează prin

Cererea și consumul de produse agricole

Productivitatea agriculturii

Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli

€Cererea și consumul de produse agricole

Cu cât societățile se dezvoltă cu atât există o decuplare a cererii alimentare de cererea de produse agricole primare. Acest lucru este explicat de faptul că cererea de produse agricole este determinată de industrii prelucrătoare, pe când cererea alimentară este determinată de consumatorul final. Putem concluziona că, în condițiile unei economii in creștere, ritmul de creștere al cererii produse agricole este inferior celui de produse alimentare. Fenomenul acesta poarta numele de Efectul lui Malassis. Problem ace trebuie rezolvată este aceea de a se egaliza ritmul de creștere a veniturilor agricultorilor cu cel din restul economiei prin măsuri de politică agricolă.

€Productivitatea agriculturii

Creșterea economică se realizează prin obșinerea unui volum mai mare de producție cu aceeasi cantitate de factori, sau chiar mai puțini. Această creștere este determinată de cantitate, de prețul consumatorului intermediar, de stoc, de prețul capitalului fix, de cantitatea și prețul muncii.

Productivitatea se împarte în două

Prima parte reprezintă plata factorilor achiziționați, parte care acționează ca reductor al productivități, restrângâng posibilitatea de creștere a agriculturii.

Iar a doua parte care este reprezentată de salarii si profit.

€Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli

Cu.cât nivelul veniturilor este mai mare cu atât cresc posibilitățile de achiziționare a factorilor de intensivizare pentru agricultură și prin efect va avea loc o creștere a producției agricole.

Puterea de cumpărare a agricultorilor este determinată următorii factori prezentați în schema de mai jos:

Figura 1.2 Factorii puterii de cumpărare a agricultorilor

2.2 Politica agricolă comună

Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace și metode de acțiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.

Politica Agricolă Comună  reprezintă soluția pentru atingerea a trei categorii de obiective:

Figura 2.1 – Obiectivele politicii agricole comune

Principiile PAC sunt prezentate în schema următoare:

Figura 2.2 – Principiile Politicii agricole comune

Circulația liberă a produselor agricole între statele Uniunii Europene , fără a plăti taxe vamale și fără a avea limitări cantitative reprezintă unicitatea pieței.Acest principiu dă prețul produselor agricole în toată comunitatea.

Acest principiu nu a funcționat mereu, deoarece s-au luat alte măsuri de protecție, măsuri fitosanitare, măsuri administrative.

Preferința comunitară îndeplinește două funcții principale: menținerea stabilității pieței interne și asigurarea veniturilor agricultorilor.

Solidaritatea financiară  este considerată o condiție esențială de realizare și menținere a unui spațiu integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea și suportarea în comun a cheltuielilor aferente.

Solidaritatea financiară vizează 2 obiective:

Garantare pentru  acoperirea cheltuielilor privind piețele agricole  și politica prețurilor 

Orientare.pentru susținerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială și sprijinul dezvoltării zonelor rurale.

2.3 Tipologia politicilor agroalimentare

Există 3 tipuri de politici agroalimentare, structurate in figura 2.3.

Figura 2.3 – Tipuri de politici agroalimentare

2.3.1 Politici de intervenție pe piețele produselor agricole

Pentru.realizarea unui grad.sporit de securitate alimentară, au fost înființate politici de intervenție care au ca obiectiv susținerea producției comunitare cu instrumente economice, financiare și o serie de reglementări specifice economiei libere.

Prelucrarea de la producătorii agricoli a surplusului de produse și vânzarea produselor stocate când piața acționează în favoarea cererii reprezintă instrumentele de susținere ale acestei politici.

2.3.2 Politici structurale

Politicile structurale facilitează accesul exploatațiilor agricole la factorii de producție.

Aceste politici sunt descries ca acțiuni comune care au fost introduse împreună cu politicile de piață și de prețuri.

Parte a politicilor de structură sunt politicile funciare, care sunt cele mai importante în contextual asigurării cadrului structural cu privire la valorificarea superioară a factorilor de producție. Rolul lor este de a facilita accesul exploatațiilor la factorul pământ. Acesta este destul de limitat cantitativ și valoric.

2.3.3 Politici permanente

Aceste politici sunt politici de susținere a întreprinzătorului și al familiilor lor și urmăresc creșterea nivelului de integrare a primelor două tipuri de politici agricole.

PARTEA A II-A -CONTRIBUȚII PROPRII

Obiective și metode de cercetare

3.1Obiective

Obiectivul fundаmentаl generаl аl lucrării este аnаlizа profundă a securității.si siguranței agroalimetară a României .Obiectivele specifice sunt reprezentаte de o abordare a resurselor si caracteristicilor sectorului agroalimentar. Astfel, pornind de la necesitatea asigurării populației cu hrana necesară, suficientă și sigură, vom analiza atât avantajele care le are țara noastră din mai multe puncte de vedere ( geografic, demografic, economic) cât și dezavantajele pentru o agricultură durabilă si profitabilă.

3.2Metoda de cercetare

Analiza ce privește siguranța și securitatea sectorului agroalimentar al României, va fi realizată prin studierea documentelor emise de“Institutul de Economie Agrara a României, precum și de alte documente ce descriu starea actuală a sistemul agricol din țara noastră.

Se vor analiza caracteristicile”strategiei agroalimentare a României, pornind de la ideea că strategia agroalimentară a României are la bază două elemente fundamentale ale construcției acesteia:

-Starea actuală a agriculturii și potențialul atât ecologic cât și economic al spațiului rural

-Apartenența”României la”Uniunea Europeană și”cerința integrării”agriculturii românești în spațiul agroalimentar”european și a”compatibilizării acesteia cu”Politica”Agricolă Comună a UE.

Mai în amănunt se vor analiza resursele naturale, umane și financiar agricole ale României pentru a concluziona că țara noastră deși nu dispune de capital financiar suficient in domeniul agriculturii, prezintă suficiente avantaje datorită solului care este cea mai importantă resursă naturală, fiind apreciat drept cea mai de seamă bogăție naturală regenerabilă a țării, fiind principalul”punct”tare”al”agriculturii”României”și”totodată”o”mare”oportunitate”pentru dezvoltarea acesteia.

CAPITOLUL 4. ANALIZA OBIECTIVELOR PRIVIND STRATEGIA AGROALIMENTARĂ A ROMÂNIEI

4.1. Analiza caracteristicilor strategiei agroalimentare a României

Pornind de la necesitatea de a garanta siguranța și securitatea alimentară a populației României vom analiza următoarele catacteristici:

”Garantarea securității și siguranței alimentare ca o condiție principală a bunăstării populației României, prin asigurarea integrală a necesarului intern de produse alimentare

“Protejarea solului, apei, aerului si biodiversității cât și conservarea acestor resurse naturale, utilizarea durabilă a lor și aplicarea unor reguli de atenuare a efectelor climatice

“Menținerea”echilibrului”ecologic al agriculturii,“prin mijloace de investiții, lucrări de protecție, de”conservare a mediului, împăduriri, mărirea gradului de acoperire verde a spațiului

“Modernizarea agriculturii printr o investiție în domeniul utilajelor, a tehnologiilor

“Încurajarea înființărilor de exploatații”agricole private, familial comerciale de tip U.E.

“Dezvoltarea teritorială”echilibrată.a economiei rurale agricole și a economiei sociale din spațiul rural prin”extinderea”IMM-urilor rurale agroalimentare și”non-agricole

“Creșterea.gradului de.ocupare a populației rurale, prin angajarea și stabilizarea populației active în rural, cu”preponderență a celei tinere;

“Creșterea gradului de”aprobare a”fondurilor.europene destinate agriculturii și dezvoltării rurale

“Creșterea exporturilor agroalimentare ale țării

“Micșorarea zonelor rurale defavorizate.și a sărăciei rurale severe;

“Compatibilizarea”sistemului”național de învățământ și cercetare”științifică cu cel european,“sporirea contribuției științifice a acestuia la dezvoltarea durabilă a agriculturii

“Creșterea”durabilă a economiei rurale

România are ca strategie agroalimentară stabilirea unor obiective de”dezvoltare”durabilă a acestui sector cât și a spațiului rural, dar și”prosperitatea țării.

Ca factori principali, România, necesită:

-Garantarea”siguranței alimentare a populației României și asigurarea securității

-Resursele”umane, “naturale și materiale.ale spațiului rural românesc

-Avantajul”ecologic a resurselor agricole ale țării noastre pentru a furniza produse agroalimentare”de o calitate superioară

Bazele fundamentale ale elaborării strategiei agroalimentare a României sunt

a) Nivelul actual al agriculturii și potențialul economic și ecologic al zonei rurale din România;

b)Necesitatea integrării agriculturii României în spațiul agroalimentar al U.E., cât și îmbinarea acesteia cu politica agricolă comună a Uniunii Europene.

Pentru construirea”strategiei”agroalimentare a României este nevoie de trei piloni, oricare dintre aceștia având o importanță majoră pentru starea socială din țara noastră și pentru ameliorarea vieții rurale.(fig 4.1)

Figura 4.1 Elementele construcției strategiei agroalimentare a României

Pentru a asigura performanțe în agricultura României și pentru a asigura securitatea și siguranța alimentară trebuie îndeplinite următoarele:

“dublarea”randamentului agricol în următoarele.două decenii

“dublarea”valorii producției vegetale și animale în următoarele două decenii

“dublarea”valorii producției agroalimentare procesate

România are o singură șansă pentru ca agricultura să se dezvolte și anume alocarea de capital înținfrastructurațrurală, în dotarea spațiului agricol, în amenajarea lui dar și în creșterea capitalului de exploatare, dinȚsurse proprii și din.credite.bancare.

.Îndeplinirea“parametrilor”de”performanță ai agriculturii”românești prevăzuți de”strategia agroalimentară a României, este posibilă în următoarele etape:

Prin implementareaȚintegrală aȚfondurilor europene construit pe baza acestei”strategii și susținerea amenajării, și echipării teritoriului agricol,“a infrastructurii”rurale din.finanțări publice și private”interne

Atragerea fondurilor europene pentru modernizarea agricolă și pentru creșterea producției produselor agroalimentare

Informarea stiințifică cu privire la domeniul agroalimentar

Folosirea resurselor natural agrare și silvice, îndeosebi a apei, a solului și acomodarea sistemelor agricole laȚschimbarileȚclimatice actuale șiȚdeȚviitor

Diminuarea sărăciei din mediul rural, știind că sistemul agroalimentar este obiectul principal deȚgenerare”a”îmbunătățirii”calității”vieții

4.2 Analiza”resurselor”privind”strategia”agroalimentară

4.2.1Resursele naturale

România are o întindere de223,84 mil de ha dintre care.terenul agricol ocupă162%, pădurile227% și doar811% zonă cu drumuri, teren.neproductiv și.localități.

Terenul agricol al țării noastre se împarte potrivit tabelul următor

Tabel 4.1

România este o țarăȚechilibrată din punct de vedere geografic, astfel întâlnim câmpie133%, coline937% și zona montană830%. (fig..)

Figura 4.2 ZoneleȚgeografice ale României

iDin punct de”vedere al suprafeței, România este o țară”medie în”UE, care cuprinde pe teritoriul său cinci”regiuni”bio-geografice (stepică,”pontică, panonică, continentală și alpină) din cele”unsprezece regiuni bio-geografice ale”Europei (Strategia națională a României, 2007).

Întinderea forestieră,’atât de”importantă în condițiile”schimbărilor climatice actuale, este neuniformă și mult sub”nivelul acoperirii”medii europene, acest criteriu reprezentând o amenințare pentru”echilibrul ecologic în”țara noastră.

Zona verde a României este neuniformă si deficitară, deoarece cele mai importante zone agricole ale țării adică Dobrogea și Câmpia Dunării au o acoperire verde de numai 14-15%, față de 50% cât este media națională a spațiului verde.

Figura 4.3 IDistribuției marilor exploatații agricole

și a zonelor demsărăcie rurală extremă

iCapitalul natural al”agriculturii este constituit”din terenul agricol adică solul,”apa, biodiversitatea și factorii climatici.

Punctul tare al agriculturii României îl reprezintățsolul, care este cea mai importantă resursă naturală, fiind considerată o comoarășregenerabilă a acestei țări. Din aceste considerente, putem spune că România are oșoportunitate imensă de dezvoltare în domeniul agriculturii.

Factorul APA

Recoltele țării noastre sunt limitate din cauza deficitului de apă. Această cauză reiese și din lipsa de capital a României față de alte state din Uniunea Europeană.

Figura 4.4 iZone carepnecesită irigații

România deși are unipotențial de apă de65930 metri cubi pe an pe locuitor, deține doar o sursă de apă utilizabilă de12.660 mțcubi pellocuitor pe an față de media U.E care are valori de peste34000 m cubi pe an pe locuitor. De aici putem concluziona că România este o țară cu resurse hidrologice reduse din cauza că doar 45, 5% sunt practice utilizabile, îndeosebi din cauza contaminărilor. (IAtlasulȚagricol al României,”Academia Română,”2010).

Figura 4. Potențialul de apă al României și media țărilor din U..E

România are sursaȚhidrologică neuniformă pentru că există o mare“variabilitate multianuală șiȚsezonieră. Această variabilitate se observă din cauza”condițiilor”climatice.

În viitor, satisfacereaȚcerintelor de apă ale oamenilor,”industriei,”agriculturii și a altor”necesități nu va fi posibilă în țara noastră. Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie realizate lucrăriohidrotehnice capbaraje,tlacuri de acumulare, care sămcapteze apa din perioade abundente de precipitații pentru a fi redistribuită în perioadele secetoase.

Factorul CLIMA

România are un climat temperat-continental cu unele variații regionale cum ar fi dese valuri de căldură dar și perioade de -30 grade Celsius în regiunile montane.

Media precipitațiilor multianuală este de6640 mm pe întreaga țară, dar cu variații foarte mari între regiuni, adică cam4400-8500 mm precipitații în zonele de câmpie și cam 1200- 1400 mm în zonele montane.

Variațiile depind și de timp, deoarece pot exista și perioade se secetă dar și perioade de inundații

România are un potențial ridicat pentru utilizarea unor sursepregenerabile de energie ca durata de stralucire a soarelui ce depășește12000 de ore pe an plus”viteza vântului de 24 metri pe secundă.

România cuprinde353% dintreoecosistemelepnaturale și seminaturale ale Europei, ceea ce o definește ca o țară cu mari oportunități de dezvoltare. Capitalul natural generează o mare gamă de resurse și servicii pentru sprijinulȚactivităților economice, în special al celor.agricole

În tabelul următor sunt prezentate o parte a bogățiilor ecosistemului românesc

Tabelul

Ecosistemul României

Factorul BIODIVERSITATE

Datorită numeroaselor specii de plante și animale, România a adus în Europa unopatrimoniumbiologic foarte valoros. Regiunile de munte si deal și unele zone dinoDelta Dunării dar si.luncile unororâuri păstrează o vegetație deosebită, față de zonele de câmpie care au o pondere mai mică.

Doar prin”valorificarea resurselor naturale ale agriculturii țării noastre, resurseoecologice care sunt net superioare multora din țările U.E., se va putea realiza”securitatea”si”siguranța alimentară a României. Aceste resurse sunt principalele avantaje ale agriculturii.românești.

Îmbunătățirea agroalimentară a României se poate realiza prin luarea următoarelor măsuri prezentate in tabelul :

4.2.2 bResurseletumane aleȚspațiului rural

Populația rurală din România are ponderea cea mai mare din Uniunea Europeană, existând totuși diferențe importante din cauza densității populației.

Tabelul 4.1

tDistribuția locuitorilor și a”terenurilor pe regiuni>în Uniunea Europeană și în România în %

Datorită densității scăzute de numai345, 1 locuitori pe km2,mdinamica demografică reprezintă o amenințare pentru,agricultura românească. Această densitate negativă se datorează mai multor factori, ca ceimeconomici,,sociali, dar și procesului deȚîmbătrânire al populației. În viitor se așteaptă la o diminuare accentuată a populației rurale.

În diagrama următoare vom prezenta date despre populația rurală clasată pe categorii de vârste în perioada 2000-2012. Acest studiu este redactat din Strategia României din anul 2007.

Potrivit statisticilor, scăderea numerică a populației din spațiul rural nu este mare, populația diminuându-se nu foarte mult.

Amenințarea cea mai mare este de fapt vârsta populației, deoarece cei peste 65 de ani au o pondere ridicată de la 13% în anii precedenți la 18% în anul 2012.

Figura 4.7 tPopulația,rurală ocupată în agricultură pe categorii de vârste ( mii oameni)

Pentru un echilibru demografic, România trebuie să ia măsuri care să reabiliteze structura populației, îndeosebi pe categorii de vârste, să mărească speranța de viață și a unui trai mai bun.

Aceste obiective se îndeplinesc prin

ACreareațunei societăți rurale care este bazat pe incluziunea socială, prin solidaritate între generații și creșterea calității vieții rurale drept condiție a bunăstării individuale.

ACreșterea”numărului locurilor de muncă în domeniulmeconomia rurală alimentară, nonagricolă.și de.prestări,de servicii rurale.

AModernizarea”sistemului de sănătate”prin”promovarea unor servicii medicale rurale de calitate.

AModernizarea,accelerată a”sistemelor de educație și”formare profesională a”populației rurale.

Din punct de vedere al resursei umane active, importantă pentru strategia agroalimentară și a dezvoltării rurale este distribuția agricultorilor – șefi de exploatații pe vârste și, mai cu seamă, cea care vizează creșterea ponderii tinerilor fermieri.

Concluzia acestui subcapitol este aceea că aproape 460% din agricultori au vârste de peste 460 de ani, ceea ce înseamnă că.România”trebuie să se axeze pe creșterea ponderii tinerilor fermieri. Acest lucru se poate realiza prin obiectele”politciisagricole comune, care trebuie să fie punctul forte al strategiei’resurselor’umane”rurale ale României.

4.2.3 iResurselepfinanciare’agricole

Domeniul financiar este punctual slab al sectorului agroalimentar din România.

Vom face o comparație de capital fix între România și Franța pentru a demonstra starea critic financiară a țării noastre.Aceste date sunt reproduce din iStrategia,României din 2007.

După cum se observă, România este mult sub nivelul Franței din punct de vedere al resurselor financiare ale sectorului agroalimentar, raportul diin de 3:1 în favoarea Franței.

CAPITOLUL 5 ANALIZA SECTORULUI AGROALIMENTAR

5.1 Sectorul agroalimentar din România

România are un grad destul de redus în ceea ce privește apropierea de agricultura altor state din Uniunea Europeană. Restructurarea nu este încă vizibilă mai ales din punct de vedere funcțional și structural al sistemului agroalimentar.

Politicile agricole comune nu sunt suficient dezvoltate în România, deoarce gradul de absorbție este redus ca și fondurile bănești. O altă problemă este reprezentată de.accesibilitateaMscăzută a produselor agricole.românești peopiața agricolă a U.E.

Toate acestea constituie puncte slabe ale agriculturii României.

Comparândmagricultura,românească cu cea a Europei, observăm că există unmdeficit destul de mare. Producția de cereale suferă un deficit de352%, valoarea producției agricole un deficit de 32% iar la formarea brută de capital deficitule ste de235%.

În schema următoare sunt enumerați factorii din cauza cărora domeniul agroalimentar este slab dezvoltat

Diferențialul de compatibilitate al agriculturii românești constituie un avantaj competitiv pentru unele caracteristici sustenabile și durabile, reprezentând unul din punctele tari din punct de vedere economic, dar în acealași timp, un punct slab din punct de vedere social al spațiului rural al României.

Singurul avantaj care îl are agricultura românească este cel competitiv pentru proprietățile durabile și sustenabile.mFață de exploatațiile din U.E., Româniamaremavantajul exploatațiilor teritoriale care sunt de aproximativ148% din întinderea arabilă a țării. La această pondere, Europa ar ajunge după aproape.jumatate de secol.

România din punct de vedere al’performanțelor agriculturii și ale economiei rurale se află la nivelul țărilor U.E din anii’1959-1964. Acest stadiu de azi al țării se datorează faptelor ca:

Fermierii români obțin la ha aproximativ’800 –6900 de euro față de cei europeni care obțin 1800 – 2000 euro pe ha, adică media fiind ca românii iau mai puțin de circa 2 ori mai puțini bani

Nivelul de susținere a tehnologiilor, structurilor și a nivelului de modernizare a agriculturii românesti este de asemenea scăzut, astfel în România consumul pentru acest domeniu”este de 716 euro pe ha, pe când în țările din U.E este mult mai mare (“Belgia 3988 euro/ha,”Olanda”8368 euro/ha).

Nivelul brut adăugat în agricultura României este de jumătate față de cel din U.E

La producția de cereale, randamentul agricol din fermele țării noastre este comparative cu cel al Uniunii Europene din secolul trecut

Asigurarea materială a agricultorilor români este.de 26 de ori mai mică, față de cea a celor din Uniunea Europeană, astfel fermierii din U.E primesc 9100 euro pe când România primește 340 euro.

România primește creditare bancară în domeniul agriculturii de 16 ori mai mici decât cele oferite țărilor europene. Circa 115 euro pe ha primește România față de 1650-1900 euro pe ha U.E

Sistemele de irigații în România s-au produs doar pe 30 % din întinderea totală irigată, însă doar pe 10% din suprafață au funcționat

Importul este destul de ridicat, cam 41 %, ceea ce duce la cheltuieli extreme de mari a sistemului agricol

Mediul rural românesc nu beneficiază prea mult de locuințe cu sistem de încălzire, canalizare și apă potabilă. Procentajul arată ce populația rurală suportă în acest domeniul un grad mai redus de circa 5 ori față de cei din mediul urban.

Populația din mediul rural suferă de alimentarea cu apă, acest fapt fiind raspândit la mai bine de jumătate din aceștia

România din păcate este dominată de zone de sărăcie accentuată.

5.2 Obiectivele sectorului agroalimentar

În domeniul agricol, de-a lungul anilor s-au elaborate diverse strategii, documente și legi care să fundamenteze cât mai bine acest domeniu, dar problema nu a fost cea a implementării lor ci punerea in practică.

Pentru viitorul agriculturii, s.au trasat o serie de principii care să garanteze siguranța si securitatea alimentară a României dar și dezvoltarea de durată a spațiului agricol românesc, cât și o prosperitate a economiei rurale.

Strategia agroalimentară a țării noastre cuprinde zona rurală cu tot ceea ce include ea( mediu economic, social, ecologic, cultural). Agricultura este veriga producătoare de materii prime pentru industria alimentară și de produse agricole. Deținerea de produse tradiționale va face prezentă România în U.E

Analiza sectorului agroalimentar al României este rezultatul unor observații atente cu privire la date știintifice care ne arată nivelul actual al sistemului agricol.

Principalul obiect al strategiei agroalimentare a României este îndeplinirea celor două elemente de bază ale domeniului alimentar și anume securitatea și siguranța. Fără asigurarea celor două elemente, agricultura ar fi fără folos.

Un alt factor este mărimea economiei agrare, care se poate realize doar prin consolidarea unei infrastructure modern în agricultură.

Dezvoltarea economică sustenabilă se poate obține numai dacă se investește pe termen mediu și lung în consolidarea exploatațiilor agricole și a întreprinderilor de procesare alimentară, în tehnologii avansate, în amenajarea și echiparea adecvată a teritoriului agricol, cu sisteme de irigații, de desecări, sisteme antierozionale, perdele forestiere de protecție a câmpului, sisteme antiinundații etc. Suportul financiar direct din fondurile europene și naționale trebuie direcționat pentru realizarea acestor premise ale dezvoltării rurale durabile.

Totodată, trebuie intensificate acțiunile legislative, instituționale, financiare și fiscale în vederea creșterii competitivității circuitelor agricole comerciale naționale, în plan internațional, extinderea participării produselor agricole românești pe terțe piețe, în primul rând pe piața agricolă comună europeană, precum și în vederea atenuării riscurilor și turbulențelor cauzate de fluctuațiile anuale și multianuale ale factorilor naturali de producție și ale prețurilor. Trebuie acordată o mai mare importanță expansiunii piețelor agricole regionale și locale.

Dezvoltarea spațiului rural se bazează pe conceptul de dezvoltare rurală durabilă, extinderea și diversificarea economiei rurale presupunând îmbinarea armonioasă între componenta agricolă (și forestieră) și componenta economică rurală agroalimentară și neagricolă, fundamentată pe următoarele principii:

• Agricultura, în zonele preponderent agricole, și silvicultura, în zonele rurale montane, reprezintă coloana vertebrală a spațiului rural. Cu toate că au intervenit mutații importante, în ultimul timp, în rolul și funcțiile agriculturii, aceasta rămâne componenta principală a oricărei strategii agroalimentare și de dezvoltare rurală. Totodată, în dezvoltarea agriculturii trebuie aprofundată ideea de schimbare a centrului de greutate de pe aspectul productivist pe aspectul multifuncțional al acesteia;

• Având în vedere faptul că resursa naturală regenerabilă cea mai valoroasă a României este solul (fondul funciar agricol), decidenții majori ai țării au obligația politică și economică dar și morală față de generația actuală și față de generațiile viitoare să asigure, prin politici agricole adecvate, exploatarea durabilă a solului la nivelul potențialului său productiv. Creșterea producției agroalimentare și a economiei forestiere nu trebuie privită ca un „obiectiv în sine”, ci atât ca un obiectiv al asigurării securității alimentare și garantarea siguranței alimentare a populației țării cât și ca un obiectiv de perspectivă al României având în vedere prognoza demografică mondială estimată la circa 9 miliarde de locuitori ai Terrei pentru următoarele două–trei decenii. Creșterea producțiilor agricole la nivelul potențialului natural (ecologic) al solului, trebuie corelată, în mod obligatoriu, cu potențialele de absorbție ale piețelor agricole interne și externe;

• Prioritatea modernizării agriculturii și a economiei rurale, conform Strategiei agroalimentare a României, în concepția noastră, trebuie să se fundamenteze pe funcțiile economice și sociale vitale ale sistemului agroalimentar: asigurarea alimentației echilibrate a populației (deci, implicit, a siguranței alimentare), a necesarului de materii prime pentru activitățile neagricole și a unui export activ și profitabil de produse agroalimentare, conservarea și îmbunătățirea capitalului peisagistic al spațiului rural, asigurarea unui standard de viață decent (comparabil cu nivelul european mediu) și protejarea mediului înconjurător. În același timp, economia rurală, în general, și agricultura, în special, reprezintă o imensă piață de desfacere pentru ramurile din amonte și aval de aceasta, contribuind direct la dezvoltarea unor ramuri neagricole, precum și a sectoarelor conexe agriculturii (și silviculturii).

Formularea obiectivelor și priorităților strategiei agroalimentare a României s-a făcut pornind de la funcțiile spațiului și ale economiei rurale, inclusiv ale agriculturii românești, necesitatea dezvoltării accelerate a acestora, noul parteneriat între Europa și fermieri, conform reformei PAC pentru perioada 2014–2020, astfel:

– realizarea unei producții agricole și alimentare care să asigure securitatea alimentară națională și care să garanteze siguranța alimentară a populației prin:

• dublarea randamentelor agricole în următoarele două decenii, comparativ cu deceniul 2000-2010;

• dublarea valorii producției vegetale și animale în următoarele decenii, față de cea din 2010;

• dublarea valorii producției agroalimentare procesate, față de anul 2010;

– asigurarea integrală a necesarului intern de produse alimentare a populației României, de calitate îmbunătățită și a unui excedent față de consumul alimentar intern, disponibil pentru export;

– asigurarea echilibrului ecologic durabil pe termen lung al spațiului rural prin investiții publice, public-private sau private în lucrări de infrastructură de protecție și echipare a teritoriului (sisteme de irigații, sisteme hidro-ameliorative de protecție, perdele de protecție, împădurirea terenurilor degradate și defrișate etc.);

– conservarea și protejarea resurselor naturale regenerabile (solul, apa, aerul, biodiversitatea) și utilizarea durabilă a resurselor naturale agricole, în primul rând a solului, conservarea biodiversității, aplicarea politicilor de atenuare a efectelor schimbărilor climatice;

– compatibilizarea sistemului național de învățământ și cercetare științifică cu cel european, asigurarea unui parteneriat durabil al acestuia cu sistemul agroalimentar românesc;

– dezvoltarea teritorială echilibrată a economiei rurale agricole și nonagricole, extinderea IMM-urilor rurale și creșterea gradului de ocupare, prin susținerea cu preponderență a populației rurale active tinere;

– echilibrarea balanței alimentare (și de plăți) românești și creșterea exporturilor agroalimentare românești;

– restrângerea zonelor rurale defavorizate și a sărăciei rurale severe.

Elaborarea Strategiei agroalimentare a României are la bază trei premise fundamentale, care stau la baza construcției acestuia:

a) starea de azi a agriculturii și potențialul ecologic și economic al spațiului rural din România;

b) starea economică generală a României generată de criza economică;

c) apartenența României la Uniunea Europeană și cerința integrării agriculturii românești în spațiul agroalimentar european și a compatibilizării acesteia cu Politica Agricolă Comună a UE.

a) Starea actuală a agriculturii și spațiului rural din România

Realitățile spațiului rural românesc, după peste două decenii de reforme agrare, sunt prezentate în cele ce urmează, în starea actuală a agriculturii și spațiului rural din România fiind rezultatul evenimentelor și acțiunilor politice, economice, juridice și sociale acumulate de-a lungul secolului al XX-lea, la care se adaugă efectele politicilor agricole actuale, de după anul 1989.

Patru schimbări majore, pot fi aprecite ca patru fracturi ale structurilor agrare românești în numai un secol – marea reformă agrară din anul 1921, reforma agrară din anul 1949, colectivizarea agriculturii din perioada 1949–1989 și efectele aplicării Legii fondului funciar din 1991 și a legilor conexe acesteia), au făcut imposibilă conceperea, dar mai ales aplicarea unui proiect agricol românesc de lungă durată, asemenea majorității țărilor (vest) europene.

Schimbările majore, succesive de sistem au generat instabilitate și, ceea ce este mai grav, absența continuității, stabilității, durabilității și sustenabilității sistemului agricol național românesc.

Efectele politicilor agricole (reforme, restructurări, ajustări) aplicate contradictoriu, lipsite de continuitate după 1989, au generat o agricultură fluidă, nestructurată, neperformantă, necompetitivă, neconcurențială, majoritar de subzistență, precum și trecerea de la unități agricole mari (IAS, CAP), caracteristice socialismului oriental, la unități agricole mari (asociații, societăți) aflate în faza capitalismului primitiv care dețin cumulat o suprafață agricolă de aproape 5 milioane hectare.

b) Starea economică generală a agriculturii României generată de criza economică

Agricultura UE se confruntă cu o serie de probleme generate de criza economică, cum sunt:

– problemele de securitate alimentară cu privire la marile discrepanțe în producție și distribuție;

– atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea producției agricole la acestea, conservarea resurselor naturale, îmbunătățirea eficienței resurselor și dezvoltare durabilă la toate nivelurile;

– impactul volatilității prețurilor atât asupra cumpărătorilor de produse agricole cât și asupra producătorilor agricoli;

– variațiile de preț nu se reflectă echilibrat în economia actorilor de pe lanțul alimentar;

– reducerea productivității și deteriorarea comerțului agroalimentar;

– presiuni pentru intensificarea producției din cauza creșterii costurilor.

Acestea sunt câteva procese care impun ca reforma PAC să abordeze atât eșecurile de piață cât și cele politice, astfel:

– piețele au nevoie de mai multe semnale transparente;

– politicile trebuie să vizeze noi provocări;

– productivitatea și inovația trebuie să vizeze creșterea durabilă.

c) Apartenența României la UE și cerințele compatibilizării agriculturii românești cu PAC a UE

Decalajele de performanță tehnologică, măsurate prin randamentul mediu la cereale, sunt evidente nu numai prin nivelul scăzut al acestora, ci și prin fluctuația și instabilitatea accentuată a producției agricole românești.

Segmentul agricol este fragmentat, comparativ cu alte segmente ale lanțului alimentar, acestea fiind mai bine organizate și cu o putere mai mare de negociere. În plus, fermierii europeni trebuie să facă față competiției pieței mondiale, în același timp, să respecte standarde înalte de protecție a mediului, de siguranță și calitate a alimentelor și de bunăstare a animalelor; să compenseze dificultățile de producție în zonele cu dezavantaje naturale specifice, întrucât în aceste regiuni există un risc crescut de abandonare a terenurilor.

Obiectivul politic în domeniul mediului și schimbărilor climatice, îl constituie managementul durabil al resurselor naturale și atenuarea schimbărilor climatice care să garanteze practicile durabile de producție și să asigure furnizarea de bunuri publice care respectă condițiile de mediu, întrucât multe dintre bunurile publice generate de agricultură nu sunt remunerate prin funcționarea normală a piețelor; să favorizeze dezvoltarea rurală ecologică – creșterea verde – prin inovare, ceea ce necesită adoptarea de noi tehnologii, dezvoltarea de noi produse, înlocuirea proceselor energofage de producție agricolă și sprijinirea noilor așteptări ale consumatorilor; să urmărească acțiunile de atenuare și limitare a efectelor schimbărilor climatice care să permită agriculturii să se adapteze schimbărilor climatice.

Întrucât agricultura este în mod particular vulnerabilă la impactul schimbărilor climatice, sectorul agricol trebuie sprijinit pentru o mai bună adaptare la efectele fluctuațiilor meteorologice, pentru reducerea efectelor negative ale schimbărilor climatice.

Programele și proiectele europene pentru agricultură au în centrul lor asigurarea securității alimentare și garantarea siguranței alimentare a populației prin dezvoltare rurală durabilă ca factor al creșterii economice sustenabile, care presupune o economie rurală puternică, edificată pe o infrastructură rurală modernă, o echipare tehnică adecvată a teritoriului rural, localităților și caselor rurale, folosirea resurselor naturale locale (din mediul rural) reînnoibile în circuitul economic, protecția mediului și a peisajului și, ca efect al acestora, un standard acceptabil, decent de viață rurală.

Noua filosofie a dezvoltării spațiului rural se bazează pe conceptul de dezvoltare rurală durabilă care presupune îmbinarea armonioasă între componenta agricolă (și forestieră) și componenta economică rurală agroalimentară și neagricolă, fundamentată pe următoarele principii:

– concordia dintre economia rurală și mediul înconjurător (echilibrul economie-ecologie);

– programele de dezvoltare durabilă, sustenabilă trebuie să cuprindă un orizont de timp mediu și lung;

– diversificarea a structurii economiei agricole, prin pluriactivitate, în primul rând, prin extinderea economiei agroalimentare, a economiei neagricole și a serviciilor rurale;

– naturalizarea spațiului rural, prin păstrarea mediului natural cât mai intact;

– mediul antropizat, creat de om, să fie cât mai apropiat de mediul rural natural;

– folosirea resurselor naturale locale cu prioritate a resurselor regenerabile, la fața locului, în mediul rural, în activitatea economică rurală.

Agricultura, în zonele preponderent agricole, și silvicultura, în zonele rurale de deal și montane, reprezintă coloana vertebrală a spațiului rural. Cu toate că au intervenit, în ultimul timp, mutații importante în rolul și funcțiile agriculturii, aceasta rămâne componenta principală a oricărui program de dezvoltare rurală. Totodată a apărut și problema unei noi filosofii în dezvoltarea agriculturii care conduce la ideea de schimbare a centrului de greutate de pe aspectul strict productivist și de profitabilitate pe aspectul multifuncțional, ecologic și social al acesteia.

Agricultura intensivă.România trebuie să aibă în centrul politicilor agricole, extinderea agriculturii performante (intensive) și în zonele în care acum, din raționamente financiare, nu se utilizează aceste tehnologii, însă terenurile sunt favorabile agriculturii intensive. În cazul în care România va reuși să sporească performanțele tehnice ale agriculturii în ramurile vegetale și animale până la nivelul mediu al UE-15, la orizontul anului 2020, și spre nivelul mediu al țărilor dezvoltate agricol, la orizontul anului 2030, va avea și în viitor o securitate alimentară precară generată de un consum alimentar dependent de comerțul agroalimentar comunitar.

Agricultura ecologică, ca opțiune a agriculturii plurifuncționale, presupune tehnologii care înglobează mai multă muncă prin care se atrage în agricultură o parte din forța de muncă rurală excedentară. Agricultura ecologică este, în pricipal, sistemul de agricultură care asigură obținerea unor produse de calitate, controlate și certificate, într-o armonie cu natura și sănătatea consumatorilor. Se estimează că, în țările dezvoltate, agricultura ecologică se practică, la această dată, pe circa 4–5% din suprafața agricolă, iar datorită prețurilor produselor eco (mult) mai ridicate, nu se poate conta pe creșterea însemnată a suprafețelor ocupate cu culturi ecologice, respectiv pe o „masivă ecologizare” a producției agricole în următoarele 2–3 decenii. Prin urmare, nu se poate prevedea o creștere însemnată a populației rurale ocupate în astfel de exploatații nici în România.

Agricultura plurifuncțională, chiar dacă din punctul de vedere strict al producțiilor și profitului este mai puțin performantă (comparativ cu agricultura intensivă) în exploatațiile agricole care o practică, din alte puncte de vedere (turistic, peisagistic, al protecției mediului, ecologic, social etc.) este preferabilă. Agricultura plurifuncțională, în principiu, îndeplinește toate funcțiile economice ca și ale agriculturii intensive și specializate, aceasta preia însă funcții noi, precum:

– conservarea elementelor vitale ale biodiversității (floră, faună, sol, aer, apă), prin exploatarea lor sustenabilă și, implicit, durabilă, într-o agricultură care asigură stabilitatea și păstrarea agroecosistemelor;

– armonizarea funcțiilor sociale și culturale ale spațiului rural, în strânsă legătură cu o agricultură sănătoasă și diversificată;

– sporirea capitalului turistic, prin păstrarea și înfrumusețarea patrimoniului peisagistic.

Agricultura plurifuncțională presupune folosirea unui număr sporit de persoane ocupate în agricultură în perioade mai lungi de timp pe parcursul anului agricol, comparativ cu ramurile agriculturii convenționale intensive și specializate.

Agricultura conservativă, prin tehnologiile aplicate, contribuie la protecția mediului agricol, reducerea emisiilor de bioxid de carbon și gaze de ardere (datorate lucrărilor mecanice), acoperirea verde cvasi-permanentă a solului, conservarea biodiversității, ameliorarea și înfrumusețarea peisajului și, în mod deosebit, folosirea optimă a resurselor agricole primordiale – solul și apa. Având în vedere efectele pe termen lung ale aplicării agriculturii conservative asupra mediului, în primul rând asupra solului, diferența de performanță tehnică a fermelor, în mod obligatoriu trebuie susținută prin măsuri financiare și fiscale.

Agricultura – sursă de energie verde. Prima criză energetică de proporții din deceniul opt al secolului al XX-lea precum și cerința reducerii poluării pune noi probleme în fața agriculturii. Printre alternativele energetice la criza materiilor prime energetice fosile, cu epuizare mai apropiată sau mai îndepărtată, este și producția agricolă de bioenergie, agricultura dobândind o nouă funcție: producătoare de materii prime energetice. Directivele UE prevăd extinderea biocombustibililor de la 2% din consumul total în anul 2007, până la 10%, în următorii zece ani, și la 20%, după anii 2020. Prin urmare, contribuția agriculturii la siguranța energetică, prin alternativa verde, este în creștere, iar competiția economică internă nouă alimente–energie în ramura agriculturii, se accentuează, punând noi probleme decizionale în acest domeniu.

Agricultura biotehnologică. Evoluția accelerată a cercetărilor în domeniul ingineriei genetice și a biotehnologiei a avut ca efect direct în agricultură asimilarea, fără precedent, a rezultatelor științifice concretizate în extinderea culturilor cu plante modificate genetic (PMG), atât pentru sporirea producției agroalimentare cât și pentru creșterea ponderii agriculturii în consumul de energie. Cu privire la funcția energetică a agriculturii, considerăm că trebuie să subliniem și impactul major al agriculturii biotehnologice.

Agricultura, având funcții multiple, este firesc ca societatea, beneficiara acestora, să plătească nu numai produsele agroalimentare ca bunuri publice, adică hrana propriu-zisă, ci și serviciile publice indirecte generate de agricultură care contribuie la protecția mediului, ameliorarea habitatului, înfrumusețarea peisajului. Actualul sistem de prețuri, eliminarea subvențiilor pentru ca hrana să fie cât mai ieftină, fără utilizarea unor forme de compensare financiară pentru serviciile publice subsidiare ale agriculturii, va avea pe termen mediu consecințe negative asupra agricultorilor și, indirect, pe termen lung efecte nefavorabile în ceea ce privește securitatea și siguranța alimentară.

Agroturismul în majoritatea zonelor montane din România este, mai degrabă, o potențialitate decât o realitate.

Potențialitatea în zonele montane este generată de frumusețea și liniștea satelor și a gospodăriilor rurale, marea varietate a activităților caracteristice producției agricole și silvice, atractivitatea peisajului din mediul înconjurător satelor, tradițiile agrare specifice fiecărei localități rurale și echiparea în viitor prin proiectele de amenajare a teritoriului și localităților rurale. Extinderea și generalizarea agroturismului presupune însă o profundă remodelare a infrastructurii rurale și a echipării adecvate turismului a gospodăriilor (fermelor) agroturistice. Pe lângă echiparea gospodăriilor (fermelor) agroturistice și ameliorarea infrastructurii rurale pentru extinderea agroturimului, este necesar și un management turistic promoțional, constituirea de rețele de informare turistică prin care să fie adusă cât mai aproape oferta de cererea de agroturism, promovarea acestui tip de turism ca un turism educativ pentru elevii și chiar și pentru locuitorii din orașe, care nu cunosc, în suficientă măsură, „viața de la țară” și activitățile caracteristice agriculturii, pomiculturii, creșterii vacilor cu lapte, păstoritului, obiceiurilor și tradițiilor rurale etc.

În viitor, funcția principală a zonei montane în România o reprezintă spațiul de expansiune al habitatului, de creștere a calității acestuia comparativ cu cel din șes și zona colinară și de rezervă importantă pentru creșterea producției agricole de calitate, în mod deosebit a celei ecologice. Cele două funcții importante ale spațiului montan, expansiunea habitatului și rezerva de creștere a producției agricole trebuie să reprezinte, pentru România oportunități ale dezvoltării, elemente strategice importante pe termen lung pentru dezvoltarea rurală, acompaniate și susținute de politici guvernamentale și locale agromontane adecvate.

Direcțiile principale de acțiune pentru zona montană prevăzute în strategie sunt următoarele:

– în domeniul agriculturii, este necesară creșterea veniturilor fermierilor prin stimularea formelor asociative, cooperatiste și a formării profesionale a fermierilor, prin susținerea activităților agricole și a investițiilor;

– organizarea cooperativelor de aprovizionare – prelucrare – desfacere a produselor agroalimentare montane, în principal în ceea ce privește produsele lactate, a fructelor de pădure etc.;

– în contextul sporirii gradului de informare al fermierilor și al încurajării dezvoltării de activități specifice, trebuie avute în vedere o serie de măsuri privind formarea profesională și dezvoltarea de servicii de consultanță și consiliere, ajustate nevoilor fermierilor prin crearea Camerelor Agricole și actualizarea curriculei în școlile din zona montană, adaptată agriculturii specifice zonei;

– menținerea tinerilor în zona montană este un obiectiv important datorită tendinței din ultima perioadă de reducere a natalității, dar și a creșterii migrației. Trebuie avut în vedere pregătirea profesională și ajustarea curriculei școlilor profesionale, în acord cu cerințele pieței muncii din zona montană;

– cu privire la activitățile din sfera economică, trebuie avut în verede diversificarea acestora și creșterea competitivității economice, prin pregătirea profesională a acestora și prin asigurarea de diverse stimulente pentru dezvoltarea afacerilor din zonă;

– cu referire la activitatea turistică, se urmărește revitalizarea turismului montan, atât prin susținerea acțiunilor de comunicare și promovare, a lucrului în parteneriat și a cooperării actorilor din sectorul turistic cât și prin intermediul finanțării investițiilor directe;

– modernizarea infrastructurii de transport și pentru serviciile de bază, precondiție a generării dezvoltării economice și stabilizării populației, constituie un alt punct important având în vedere starea precară a acesteia în zona de munte;

– gestionarea durabilă a resurselor forestiere reprezintă un element de primă importanță, având în vedere proporția importantă a suprafețelor împădurite actuale. În această direcție, sunt vizate nu numai activități de training ale resurselor umane din domeniu, ci și activități pentru protejarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier, precum și valorificarea superioară a produselor forestiere;

5.3 Fundamentarea strategiei agroalimentare

În proiecția obiectivelor strategice ale dezvoltării sistemului agroalimentar din România s-a efectuat determinarea următorilor indicatori sintetici:

1. Valoarea producției agricole primare (vegetale și animale) și structura acestora;

2.Valoarea producției agroalimentare și destinația acesteia: consum alimentar intern, export/import de alimente;

3. Prognoza consumului alimentar anual pe locuitor în România;

4. Populația țării hrănită din producția agroalimentară internă (disponibilul de alimente pentru export);

5. Investiții de capital pe hectar pentru susținerea producției agroalimentare a României.

Prognoza obiectivelor sintetice ale strategiei sistemului agroalimentar s-a făcut folosind algoritmi de calcul fundamentați pe următorii factori de producție:

– gradul de utilizare a resurselor ecologice;

– capacitate investițională în factori tehnologici (irigații, energie, input-uri productive, protecția mediului agricol);

– structura producției agricole primare (vegetală, animală),

– indicele de procesare a producției agricole primare în produse alimentare finite;

– evoluția valorică a consumului agroalimentar al populației.

Cercetări științifice profunde și îndelungate, întreprinse atât în România cât și în alte țări, au demonstrat faptul că există o corelație strânsă între potențialul ecologic care exprimă calitatea solului (mediului ecologic), potențialul economic care exprimă mărimea și calitatea capitalului investit în factorii de producție (input-uri) și recolta obținută (output-uri).

Concluzii

În România s-au realizat lucruri importante în domeniul agriculturii, dar totuși, ar trebui să se renunțe la importurile scumpe și de calitate slabă si sa se adopte producerea și fabricarea propriilor noastre alimente, sănătoase, care vor fi mai ieftine.

La finalul acestei lucrări, se poate concluziona în primul rând faptul că securitatea alimentară, așa cum a fost ea definită și descrisă în primul capitol, face parte din securitatea națională și intră în obligația fiecărui stat să se asigure că cetățenii săi au garanția accesului la hrană, atât fizic, cât și economic. În esență securitatea alimentară presupune existența disponibilităților alimentare și capacitatea populației de a cumpăra.

Parte a securității alimentare este siguranța alimentară care, după cum reiese din lucrare, reprezintă respectarea normelor igienico-sanitare în procesul de producție-distribuire, pentru garantarea sănătății populației căreia trebuie să i se asigure alimente corespunzătoare din punct de vedere al calității, al igienei și al valorii nutritive. Pentru a menține calitatea și siguranța alimentelor este nevoie atât de proceduri care să asigure integritatea alimentelor, precum și de proceduri de monitorizare care să asigure ducerea la capăt a operațiunilor în bune condiții. In primul capitol s-a insistat pe conceptul de ”trasabilitate” ca procedură eficace de monitorizare, reprezentând capacitatea de a urmări deplasarea unui produs alimentar în diferite etape specifice ale producției, prelucării și distribuției.

Din partea a doua a lucrării se poate concluziona faptul că în țările dezvoltate ale Uniunii Europene securitatea alimentară este asigurată și că locuitorii acestor țări se bucură de o autosuficiență alimentară foarte generoasă. Dispunând de o ofertă alimentară atât de bine pusă la punct, statele dezvoltate se pot concentra pe dobândirea unei calități superioare a produselor pe care le consumă. În acest proces sunt implicați producătorii, întreaga industrie alimentară, dar și consumatorii din Uniune care manifestă noi exigențe privind sănătatea și calitatea produselor.

Spre deosebire de statele dezvoltate ale Uniunii Europene, în România creșterile producției agicole și alimentare sunt nesatisfăcătoare în raport cu gradul de asigurare a necesarului normal de hrană și cu rata de creștere a populației. Există la noi în țară un model de consum alimentar mixt care funcționează jumătate în economia de piață și jumătate în economia de subzistență. În plus, produsele alimentare se caracterizează prin deficiențe calitative majore, generate de ponderea ridicată a caloriilor de origine vegetală (în special cereale) și de ponderea scăzută a consumului scăzut de proteină animală.

România se află mult sub media consumului alimentar din UE în cazul cărnii și produselor din carne, laptelui, dar și la zahăr și uleiuri, modelul alimentar al populației din țara noastră fiind pronunțat lacto-cerealier.

Bibliografie

Anghel Ghe.N., 1996. Componente ale securității naționale a României. București

Banu, C., 1982. Produsele alimentare și inocuitatea lor. Editura.Tehnică, București

Banu C., 2007 Suveranitate, securitate și siguranță alimentară, București.

)Brown.R.Lester 2011. Lumea pe marginea prapastiei. Editura: TEHNICA

Bulgaru M., 1996. Dreptul de a mânca: disparități modiale și realități românești.
Editura Economica, București

Chira, A., 2005. Sistemul de management al siguranței alimentului conform principiilor HACCP. Editura Conteca, București

Chira A., 2014. Sistemul de management al calității și siguranței produselor agroalimentare. Editura Ceres, Bucuresti.

Davidovici I., Gavrilescu D., 2002. Economia cresterii agroalimentare. Editura Expert, București

Dona I., 2016. Economie rurală. Editura Economică,

Dona I., 2015. Managementul dezvoltării rurale – Note de curs; Sinteze, USAMV.

Dorina N. 2006. Alimente, alimentație, siguranța consumatorului. București

Popescu G., 1999. Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, București.

Strategia națională a României, 2007

Zahiu, Letiția, Anca Dachin (2001), Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, București.

Sectorul agroalimentar in Romania-convergente multicriteriale cu UE. : Filon Toderoiu, Marin Popescu, Carmen Stefanescu, Marius Voicilas Programul Academiei Romane ESEN – 2 “Probleme ale integrarii Romaniei in UE. Cerinte si evaluari”. Caietul 6 IEA.INCE-CIDE, Bucuresti

*** – Programul Național de Dezvoltare Rurală, 2014-2020

*** – Programul de dezvoltare Rurală al U.E. 2014-2020 5.

*** – Strategia Europa 2020

http://www.enterprise-europe-erbsn.ro

http://www.productis.ro/indrumator/faq/ce-inseamna-siguranta-alimentara

http://www.rompan.ro/siguranta-alimentelor-haccp/

http://www.madr.ro/