Analiza Stabilitatii Financiare

Introducere

În activitatea curentă se folosește frecvent termenul de ‘stabilitate financiară’ cu referire la un anumit subiect care realizează operațiuni economice.

Obiectivele stabilității financiare sunt complexe și se individualizează în funcție de subiectul și de scopul urmărit.

În general, cei interesați în cunoașterea stabilității financiare sunt: proprietarii (acționarii), care vor să cunoască evoluția averii și câștigul pe care îl așteaptă. Aceștia în funcție de situația dată vor adopta măsurile corespunzătoare la politica de investiții, dividentele, de modul de administrare al firmei, etc.

Conducerea firmei, cei care sunt interesați de buna funcționare a firmei pentru a putea detecta eventualele situații de dezechilibru financiar care poate să apară și poate să afecteze securitatea financiară.

Spre deosebire de proprietari, conducerea firmei, pe baza informațiilor furnizate de contabilitate trebuie să urmărească permanent modul de realizare a tuturor obiectivelor înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli precum și în planul general al firmei respective.

Organele judecătorești sunt interesate de operațiunile de vânzare, fuzionare, lichidare, sechestru, etc.

Salariații proprii (care sunt acționari) sunt interesați de salarii în primul rând dar și de păstrarea locului de muncă.

Sindicatele sunt și ele interesate în cunoașterea stabilității financiare în cadrul negocierilor privind majorările salariale precum și incheierea contractelor colective de muncă.

În principiu, analiza stabilității financiare se bazează pe bilanț și contul de profit și pierdere, care constituie documentele oficiale de gestiune a fiecărei firme.

Evaluarea financiară a stării de fapt a unei societăți comerciale depășește dimensiunile unui diagnostic constatati, ale decelării unei mulțimi de efecte anuale. Ea poate să indice cauzele (benefice sau defavorabile) ce au determinat apariția efectelor sau să orienteze investigațiile spre zonele în care sunt prezente cauzele. Indiferent de amploarea și de scopul analizei stabilității, componența sa financiară este punctul de demarare deoarece concluziile privitoare la nivelul rezultatelor financiare și evoluția lor in timp sunt principalele semnale ce pot orienta operativ și eficace cercetările ulterioare. În orice întreprindere, semnalul de alarmă este dat de apariția unei diferențe semnificative între ceea ce este in realitate și ceea ce ar trebui să fie pentru ca unitatea să poată funcționa conform scopului său, astfel, aceste probleme pot fi grupate în trei categorii:

Probleme remanente din structurile economiei de comandă

Probleme generate de sistemul economiei în tranziție

Probleme derivate din limitele managementului actual.

La începutul perioadei de tranziție întreprinderile din țara noastră au avut handicapul neexistenței surselor de finanțare dublat de cel al unor raporturi viciate între componentele activelor adică preponderența activelor fixe (imobilizărilor) față de activele circulante, structură moștenită din economia de comandă.

La aceasta se adaugă cheltuielile cu salariile care genereză cel mai mare dezechilibru între lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor și prin aceasta pot afecta cel mai puternic stabilitatea financiară chiar dacă indexările de salarii sunt sub rata inflației, influențele rămân importante nelăsând firmei suficiente resurse pentru a-și accelera evoluția.

Capitolul I. PREGĂTIREA INFORMAȚIILOR CONTABILE

Prin conținutul său, bilanțul contabil oferă informațiile necesare pentru aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum și pentru stabilirea valorii acesteia, el caracterizând mărimea resurselor și a utilizărilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune.

Deoarece reflectă starea patrimonială a întreprinderii, bilanțul se încheie la sfârșitul perioadei de gestiune, pe elemente de activ, respectiv pasiv.

Activul cuprinde bunuri deținute de întreprindere și creanțe, iar pasivul cuprinde capitaluri proprii și datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă, adică sursele de finanțare a capitalului.

Fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești în vederea constituirii unei structuri de producție adecvate. Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea lor de a fi transformate în bani) și intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite. Din acest motiv în bilanț vor fi trecute mai întâi activele cele mai puțin lichide (imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare), iar apoi activele circulante care se caracterizează printr-un grad mult mai ridicat de lichiditate.

Prima grupă de active, datorită rotației lente a capitalurilor investite se mai numește și alocări permanente (stabile), iar cea de-a doua grupă se numește alocări ciclice (temporare), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul de exigibilitate, adică după însușirea de a deveni scadente la un anumit termen. În primul rând, în pasiv sunt înscrise capitalurile proprii (capital social, rezerve, subvenții și provizioane). Aceste resurse în afara situației de faliment nu au o scadență, deci nu sunt exigibile, și de aceea mai sunt numite surse permanente (stabile). În categoria surselor permanente mai sunt înscrise și datoriile financiare (împrumuturi pe termen lung) pentru că scadența lor este îndepărtată.

Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) și din această cauză ele mai sunt numite și surse ciclice temporare.

În teoria și practica economică se remarcă mai multe abordări conceptuale ale bilanțului, și anume:

bilanțul patrimonial;

bilanțul financiar;

bilanțul funcțional;

1.1. Bilanțul patrimonial

Concepția originară a bilanțului este concepția patrimonială după care bilanțul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului. În acest caz bilanțul patrimonial prezintă interes, pe de-o parte, pentru acționarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte, pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie pentru ei garanția drepturilor lor.

Criteriile de constituire a bilanțului patrimonial sunt:

pentru activ: gradul de lichiditate a diferitelor elemente;

pentru pasiv: gradul de exigibilitate.

1. Structura generală a activului

Activul bilanțier cuprinde, pe de o parte, bunurile și disponibilitățile deținute de către întreprindere și, pe de altă parte, drepturile de creanță asupra terților. Din necesitățile de informare, în activul bilanțului se regăsesc și soldurile conturilor de regularizare și asimilate lor, precum și primele privind rambursarea obligațiunilor.

În activul bilanțului sunt cuprinse numai valori nete (valori neamortizate) grupate în funcție de gradul lor de lichiditate, respectiv a posibilității de a fi transformate în numerar (în ordinea inversă a lichidității).

Valoarea netă contabilă se obține din valoarea de intrare în patrimoniu a activelor, denumită și valoare contabilă, din care au fost deduse sumele reprezentând amortismentele și provizioanele aferente acestora.

Potrivit Legii Contabilității din 1991 republicată, posturile de activ sunt structurate în bilanț astfel:

active imobilizate;

active circulante;

conturi de regularizare și asimilate;

prime privind rambursarea obligațiunilor.

a) Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau produse de întreprindere, care intră în patrimoniul unității ca urmare a deciziilor investiționale fiind destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității. Din punct de vedere financiar sunt elemente stabile, care se uzează și se înlocuiesc lent și a căror depreciere se reflectă prin amortizare. De altfel, ele contribuie indirect, prin amortizare, la formarea și asigurarea capacității de autofinanțare a unității.

La rândul lor activele imobilizate se compun din:

imobilizări necorporale sau intangibile;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare.

a.1.) Imobilizările necorporale cuprind posturile ce nu sunt omogene, precum:

– cheltuielile cu constituirea societății;

– cheltuielile de cercetare și dezvoltare;

– concesiunile, brevetele, licențele, mărci de fabrică;

– fondurile comerciale și programe informatice;

– alte imobilizări necorporale.

Cheltuielile cu constituirea societății reprezintă cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea societății, concretizate în:

taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare;

cheltuielile privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni;

cheltuieli de prospectare a pieței și de publicitate.

Cheltuielile de constituire se recuperează pe calea amortizării, pe o perioadă de cel mult 5 ani.

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare, însă pentru a fi înscrise în bilanț trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

proiectele de cercetare să fie foarte bine individualizate;

proiectele să aibă șanse de reușită tehnică și de rentabilitate economică.

Ca și cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare – dezvoltare sunt amortizate într-o perioadă de cel mult 5 ani.

Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de către primitoare, și se pot referi fie la ocuparea sau exploatarea unei proprietăți a domeniului public (concesiune publică), fie la acordul primit de la o firmă de a fi reprezentantul său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu comercializarea anumitor produse sau servicii (concesiunea privată).

Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerț care nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului activității unității, concretizate în: clientelă, vadul comercial, debușee, reputație, etc.

Fondul comercial se determină ca diferență între valoarea de achiziție a fondului de comerț și valoarea contabilă a acestor elemente.

Programele informatice nu se referă la elementele materiale, ci la prestația intelectuală elaborării programelor, fiind considerate bunuri necorporale, create de unitate sau achiziționate de la terți și supuse amortizării, în funcție de durata probabilă de utilizare însă nu pe o perioadă mai mare de 3 ani.

Modificarea valorii imobilizărilor necorporale la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei de gestiune și evoluția în timp a ei este influențată de:

amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

achiziționarea de imobilizări necorporale (cheltuieli de emitere a noi acțiuni, a obligațiunilor, noi studii de cercetare-dezvoltare, concesionări, know-how, elaborare sau achiziționare de noi programe informatice) care conduce la creșterea valorii acestora.

acțiuni de reevaluare care pot determina creșterea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale;

vânzarea de active.

Pentru întreprinderile românești se observă că:

în prezent valoarea și ponderea imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor este relativ mică (majoritatea agenților economici nu au înregistrat în contabilitate și în bilanț imobilizări necorporale);

predominantă este tendința de scădere a valorii imobilizărilor necorporale ca urmare a amortizării acestora;

tendința de creștere a valorii imobilizărilor necorporale se va manifesta prin:

– extinderea practicii de emitere de noi acțiuni pentru creșteri de capital care vor genera cheltuieli specifice;

– apelarea la emisiunea de obligațiuni pentru susținerea financiară a unității;

– comercializarea și contabilizarea corectă a know-how-ului, ca o condiție de progres a firmei;

– extinderea utilizării programelor informatice performante.

a.2.) Imobi perioadă de cel mult 5 ani.

Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de către primitoare, și se pot referi fie la ocuparea sau exploatarea unei proprietăți a domeniului public (concesiune publică), fie la acordul primit de la o firmă de a fi reprezentantul său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu comercializarea anumitor produse sau servicii (concesiunea privată).

Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerț care nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului activității unității, concretizate în: clientelă, vadul comercial, debușee, reputație, etc.

Fondul comercial se determină ca diferență între valoarea de achiziție a fondului de comerț și valoarea contabilă a acestor elemente.

Programele informatice nu se referă la elementele materiale, ci la prestația intelectuală elaborării programelor, fiind considerate bunuri necorporale, create de unitate sau achiziționate de la terți și supuse amortizării, în funcție de durata probabilă de utilizare însă nu pe o perioadă mai mare de 3 ani.

Modificarea valorii imobilizărilor necorporale la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei de gestiune și evoluția în timp a ei este influențată de:

amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

achiziționarea de imobilizări necorporale (cheltuieli de emitere a noi acțiuni, a obligațiunilor, noi studii de cercetare-dezvoltare, concesionări, know-how, elaborare sau achiziționare de noi programe informatice) care conduce la creșterea valorii acestora.

acțiuni de reevaluare care pot determina creșterea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale;

vânzarea de active.

Pentru întreprinderile românești se observă că:

în prezent valoarea și ponderea imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor este relativ mică (majoritatea agenților economici nu au înregistrat în contabilitate și în bilanț imobilizări necorporale);

predominantă este tendința de scădere a valorii imobilizărilor necorporale ca urmare a amortizării acestora;

tendința de creștere a valorii imobilizărilor necorporale se va manifesta prin:

– extinderea practicii de emitere de noi acțiuni pentru creșteri de capital care vor genera cheltuieli specifice;

– apelarea la emisiunea de obligațiuni pentru susținerea financiară a unității;

– comercializarea și contabilizarea corectă a know-how-ului, ca o condiție de progres a firmei;

– extinderea utilizării programelor informatice performante.

a.2.) Imobilizările corporale constituie substanța unui agent economic și determină capacitatea de producție a acestuia. În această grupă se includ:

– terenuri și amenajări de terenuri;

– mijloace fixe grupate în:

– clădiri;

– construcții speciale;

– mașini, utilaje și mijloace de transport;

– alte imobilizări corporale (aparate și instalații de măsurare, control și reglare, animale de muncă, plantații, unelte, accesorii de reproducție și inventar gospodăresc).

În imobilizările necorporale se introduc și imobilizările în curs, adică investițiile neterminate până la finele exercițiului, bunuri facturate de furnizori dar nerecepționate, etc.

Terenurile nu sunt supuse amortizării și deci își păstrează constantă valoare în timp, cu excepția acțiunilor de reevaluare.

Celelalte categorii de imobilizări corporale își modifică valoarea sub influența următorilor factori:

– amortizarea calculată anual, diminuează valoarea acestora;

– achiziționarea și punerea în funcțiune de noi clădiri, construcții speciale, utilaje, instalații mijloace de transport, etc., care sporesc valoarea imobilizărilor corporale cu valoarea lor de intrare;

– acțiunile de reevaluare a imobilizărilor corporale care pot determina creșterea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale.

a.3.) Imobilizările financiare sunt formate din:

– titluri de participare;

– titluri imobilizate ale activității de portofoliu;

– alte titluri și creanțe imobilizate.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acțiuni sau alte acțiuni de valoare în capitalul altor unități patrimoniale, care asigură unității deținătoare exercitarea unui control, respectiv realizarea unui profit. Deținerea titlurilor de participare oferă posibilitatea de a avea reprezentanți în structurile de conducere a unității emitente sau de a întreține relațiile tehnice privilegiate cu aceasta.

Titlurile de imobilizare ale activității de portofoliu sunt dobândite de către unitatea patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca aceasta să poată interveni în gestiunea unității patrimoniale care le-a emis.

Creanțele imobilizate sunt formate din:

– creanțe legate de participații (acordarea de împrumuturi unităților patrimoniale la care dețin titluri de participații);

– împrumuturi acordate pe termen lung;

– alte creanțe imobilizate (garanții și cauțiuni depuse de unitate la terți în vederea garantării bunei execuții a unei obligații).

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:

– creșterea valorii prin:

– investiții financiare în noi titluri de participare;

– dobândirea de titluri imobilizate;

– acordarea de împrumuturi;

– activitatea creanțelor imobilizate.

– diminuarea valorii prin:

– vinderea titlurilor de participare și a celor imobilizate;

– restituirea împrumuturilor;

– lichidarea creanțelor imobilizate.

b) Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fixe, în cea de creanțe și apoi de disponibilități.

Activele circulante au în componența lor:

– stocuri;

– creanțe;

– disponibilități și plasamente.

b.1.) Stocuri de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente.

Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante aflate la încheierea exercițiului sub forma activelor fizice: mărfuri, materii prime, materiale consumabile, producție neterminată, produse finite, ambalaje, obiecte de inventar.

Având în vedere că stocurile de la începutul perioadei sunt identice cu stocurile de la sfârșitul perioadei precedente, modificarea stocurilor în cursul perioadei reflectă variația stocurilor în perioada curentă comparativ cu perioada precedentă.

Variația valorii stocurilor de la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei se explică prin acțiunea modificării următorilor factori:

cantitatea de materiale aflate în stoc;

structura materialelor aflate în stoc;

prețul materialelor.

b.2.) Producția în curs de execuție

În bilanțul contabil se consemnează valoarea la cost de producție, a produselor, lucrărilor și serviciilor aflate în curs de execuție la sfârșitul perioadei, diminuată cu provizioanele aferente.

Factorii de care depinde și evoluția producției neterminate sunt:

1. Volumul fizic al producției, influențează direct nivelul producției neterminate. Modificarea volumului fizic în același sens nivelul producției în curs. Comparând indicele producției fizice (IQf = ) cu indicele producției în curs de execuție (IQf = ) se pot menționa următoarele situații:

I > I :

Semnificație : – indicele producției fizice devansează pe cel al producției neterminate;

Cauze: – reducerea duratei ciclului de fabricație;

– diminuarea costurilor de producție;

Efecte: – accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante;

– creșterea profitului brut aferent producției stocate.

I = I:

Semnificație: – producția neterminată se modifică în același ritm cu produsele finite;

Cauze: – în perioada curentă se reproduc condițiile din perioada de bază (durata ciclului, costurile de producție, structura producției, viteză de rotație);

Efecte: – menținerea nivelului de eficiență și eficacitatea la parametrii realizați în perioada precedentă.

I < I:

Semnificație: – indicele producției în curs devansează indicele producției fizice;

Cauze: – creșterea costurilor de producției;

– mărirea duratei ciclului de fabricație;

Efecte: – încetinirea vitezei de rotație a activelor circulante;

– imobilizări absolute și/sau relative de active circulante

– creșterea necesarului relativ de resurse materiale și umane pentru realizarea unui anumit volum al producției fizice;

– diminuarea profitului brut aferent producției stocate.

Concluzie: Limita minimă a eficienței este stabilită de egalitatea dintre ritmul de modificare a producției fizice și ritmul de modificare a producției în curs de execuție.

Observație: Pentru comparabilitate termenii comparației trebuie exprimați în prețuri constante.

2. Durata ciclului de fabricație este un alt factor direct de care depinde nivelul și evoluția producției neterminate.

Mărimea producției neterminate evoluează în același sens cu modificarea ciclului de fabricație. Cu cât este mai mare durata ciclului de fabricație cu atât volumul producției în curs este mai mare.

Mărimea sau scurtarea duratei ciclului de fabricație va influența în același sens nivelul producției neterminate, dar nu neapărat și în aceleași mărimi relative.

3. Structura producției, influențează nivelul și evoluția producției în curs, nivelul și evoluția costului de producție, sensul influenței fiind:

– dacă sporește ponderea produselor cu un cost unitar mai mare decât costul mediu, crește costul mediu unitar și valoarea producției în curs de execuție.

– dacă scade ponderea produselor cu un cost unitar mai mare și sporește ponderea produselor cu un cost unitar mai mic decât costul mediu unitar, se diminuează costul mediu pe unitatea de produs și valoarea totală a producției neterminate.

4. Costul de producție

Producția în curs de execuție se evaluează la costuri de producție.

Nivelul costurilor de producție aferente producției în curs de execuție (neterminată) depinde, în principal de:

– nivelul și evoluția consumurilor de resurse materiale, umane și financiare;

– nivelul și evoluția instrumentelor de evaluare a consumurilor de resurse (prețul materiilor prime, materialelor, combustibililor, tarife de transport, de energi, pentru servicii, tarife de salarizare, etc.);

– stadiul procesului de fabricație parcurs de producția neterminată și/sau structura pe faze având în vedere că costurile de producție se acumulează pe măsură ce se parcurg fazele procesului tehnologic (fiecare fază necesită costuri specifice).

b.3.) Semifabricate, produse finite și produse reziduale

Sunt oglindite în bilanțul contabil la costuri efective, prin rectificarea conturilor 341 (semifabricate), 345 (produse finite) și 346 (produse reziduale) cu conturile 348 (diferențe de preț la produse) și 349 (provizioane pentru deprecierea produselor).

Valoarea produselor aflate în stoc este influențată de trei factori:

– volumul fizic (cantitatea) produselor aflate în stoc;

– structura produselor în stoc;

– costul efectiv al produselor.

Modificarea stocurilor în perioada curentă față de perioada precedentă este cauzată de:

– raportul dintre ritmul fabricației (I) și ritmul livrărilor (I):

– dacă I > I – stocurile finale sunt în creștere, dacă livrările nu sunt compensate pe baza produselor aflate în stocurile inițiale;

– dacă I = I – stocurile finale se mențin constante, dacă și ritmul livrările din stocurile inițiale este egal cu ritmul fabricației;

– dacă I < I – stocurile finale sunt în scădere, dacă livrările din stocurile inițiale sunt cel mult egale cu ritmul fabricației.

– evoluția structurii fabricate și livrate:

– dacă ritmul producției fabricate și livrate al produselor care au cost de producție unitar mai mare decât costul mediu devansează ritmul mediu al produselor fabricate și livrate, stocurile finale sunt în scădere;

– dacă ritmul producției fabricate și livrate este egal (același) pentru toate produsele, stocurile se mențin constante;

– dacă ritmul producției fabricate și livrate pentru produsele care au un cost unitar mai mare decât costul mediu este mai mic decât ritmul mediu, stocurile finale sunt în creștere.

– modificarea costurilor de producție unitare:

– dacă I > 1, valoarea stocurilor finale este mai mare decât a celor inițiale;

– dacă I = 1, influența costurilor unitare asupra valorii stocurilor este nulă;

– dacă I < 1, valoarea stocurilor finale scade.

– acțiuni de reevaluare a produselor (aducerea elementelor de activ la prețul (costul lor real), care poate însemna:

– majorarea prețurilor produselor finite stocate și deci creșterea valorii stocurilor;

– diminuarea prețului produselor stocate și deci scăderea valorii stocurilor finale.

b.4.) Animale

În bilanț este înregistrată la costuri efective, valoarea efectivelor de animale și păsări, respectiv a animalelor născute și celor tinere de orice fel (viței, miei, purcei, mânji, etc.) în vederea creșterii și folosirii lor pentru muncă și reproducție; animalelor și păsărilor la îngrășat pentru valorificare; coloniilor de albine, precum și animalelor pentru producție (carne, lapte, lână și blană, etc.)

Costul efectiv se realizează prin corectarea soldului contului 361 (animale și păsări) cu conturile 368 (diferențe de preț la animale și păsări) și 369 (provizioane pentru deprecierea animalelor).

Modificarea valorii animalelor și păsărilor în stocurile finale este urmare a:

– raportului dintre ritmul intrărilor și ieșirilor de animale și cursul perioadei;

– structurii intrării și ieșirii de animale;

– modificării prețului/costului individual de înregistrare a valorii animalelor;

– suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.5.)Mărfuri

În bilanț este consemnată valoarea stocurilor de mărfuri (produse cumpărate de agentul economic spre a le vinde en gros sau en detail), la prețul de achiziție (costul mărfurilor).

Soldul contului 371 (mărfuri), care reflectă valoarea mărfurilor existente în stoc se corectează prin contul 378 (diferențe de preț la mărfuri, a cărui sold reprezintă valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor existente în cont) și contul 379 (provizioane pentru deprecierea marfurilor).

Modificarea stocurilor finale de mărfuri este exprimată prin:

– raportul dintre ritmul achiziționării (intrării) și ritmul vinderii (ieșirii) mărfurilor în cursul perioadei;

– raportul dintre structura mărfurilor intrate și ieșite;

– evoluția prețurilor de achiziție a mărfurilor,

– acțiuni de reevaluare a stocurilor;

– suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.6.) Ambalaje

Este reflectată în bilanț valoarea ambalajelor aflate pe stoc la sfârșitul perioadei la prețuri de achiziție.

Valoarea stocurilor de ambalaje de determină prin rectificarea soldului contului 381 (ambalaje) care reflectă valoarea ambalajelor existente în stoc la preț de înregistrare cu soldul contului 388 (diferențe de preț la ambalaje), a cărui sold oglindește diferențele de preț aferente ambalajelor existente în stoc și soldul contului 389 (provizioane pentru deprecierea ambalajelor).

Modificarea valorii stocului final de ambalaje este urmare a:

– raportului dintre ritmul intrărilor și cel al ieșirilor de ambalaje;

– structura ambalajelor (când avem mai multe tipuri de ambalaje având prețuri diferite);

– evoluția prețului unitar al ambalajelor;

– suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.7.) Creanțe

Creanțele reflectă sumele bănești ce urmează să fie încasate de către agentul economic, reprezentând contravaloarea mărfurilor, produselor, semifabricatelor vândute și/sau a serviciilor și lucrărilor prestate.

Analiza creanțelor necesită gruparea lor, cel puțin după trei criterii:

În primul rând după natura lor:

– creanțe aferente bunurilor vândute;

– creanțe reprezentând avansuri acordate furnizorilor;

– creanțe din diferențe de curs valutar;

– creanțe datorate de clienți incerți.

Pentru aceste categorii de creanțe se urmărește:

– nivelul absolut și ponderea fiecărei categorii în totalul creanțelor;

– evoluția în timp;

– durata medie de încasare a lor.

În al doilea rând creanțele de grupează pe principalii beneficiari, urmărindu-se:

– nivelul creanțelor pe beneficiari și ponderea lor în totalul creanțelor;

– vechimea creanțelor și durata medie de încasare;

– natura relațiilor cu beneficiarii (tradiționale, temporare, accidentale, etc.)

În al treilea rând, este necesară clasificarea creanțelor în funcție de vechimea lor, alegând intervale de timp specifice activității de comercializare a agentului economic. Cea mai uzuală este clasificarea în:

– creanțe sub 30 de zile;

– creanțe între 30-60 de zile;

– creanțe între 60-90 de zile;

– creanțe peste 90 de zile.

Cea mai utilă analizei este clasificarea creanțelor folosind cele trei criterii simultan când se obține gruparea creanțelor după natura lor, pe beneficiari și după vechime.

Evoluția nivelului creanțelor actuale față de perioada precedentă este determinată în principal de:

– modificarea cifrei de afaceri;

– modificarea duratei medii de încasare;

– influența unor factori aleatori (diferențele de curs valutar, reactivarea unor clienți, etc.)

Creanțele sunt analizate și în corelație cu evoluția cifrei de afaceri, când se pot distinge următoarele situații:

I > I, respectiv indicele cifrei de afaceri devansează indicele de modificare a creanțelor, aceasta însemnând reducerea duratei medii de încasare, cu efecte benefice pentru firmă;

I = I, cei doi indicatori se modifică în aceeași proporție și deci se realizează aceeași durată medie de încasare ca și în perioada precedentă;

I < I, modificarea creanțelor devansează abaterea cifrei de afaceri pe baza creșterii duratei medii de încasare, cu efecte negative asupra situației financiare a firmei.

b.8.) Disponibilități bănești

Disponibilitățile bănești reprezintă sumele, lichiditățile întreprinderii aflate în casă, în bănci, acreditive, plasamente și alte valori.

Pe baza experienței practice se apreciază că disponibilitățile pot satisface cerințele de plată imediată dacă dețin ponderea de 3-5 % din totalul activelor circulante sau de 1-1,5 % din totalul activului.

Modificarea volumului disponibilităților bănești față de perioada precedentă este influențată de:

– viteza de rotație a activelor circulante;

– raportul dintre nivelul creanțelor și nivelul datoriilor pe termen scurt;

– raportul dintre termenele de încasare a creanțelor și cele de plată a obligațiilor;

– nivelul profitului;

– efectele și termenele de încasare a titlurilor de plasament.

Dacă disponibilitățile bănești sunt sub limita minimă necesară pentru durata mai mare de timp, aceasta înseamnă:

– incapacitatea de onorare a plăților imediate;

– întârzierea în onorarea obligațiilor generează penalități și costuri suplimentare;

– nevoia de a apela la credite de trezorerie, purtătoare de costuri.

Dacă disponibilitățile bănești se află pentru durată mai mare de timp la un nivel superior necesarului curent înseamnă:

– imobilizări de lichidități;

– nefructificarea și neconservarea lichidității având în vedere efectele inflației;

– lipsa unei politici de plasament care să asigure, pe de o parte, menținerea valorii banilor, iar pe de altă parte, realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi și/sau din vânzarea titlurilor de plasament la prețuri mai mari decât cele de achiziție.

Printr-o politică rațională și eficientă de investiții și de plasament, soldul mijloacelor bănești (care au cel mai ridicat grad de lichidare) devine, de multe ori, simbolic.

c) Conturi de regularizare și asimilate care cuprind:

– cheltuieli constatate în avans care urmează a se include eșalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare;

– diferențe de conversii activ, adică, diferențe nefavorabile între valoarea de intrare a creanțelor și datoriilor în devize și valoarea acestora la cursul ultimei zile a exercițiului.

d) Prime privind rambursarea obligațiunilor reprezintă diferența dintre valoarea de emisiune și valoarea de rambursare. Aceste prime sunt cheltuieli financiare ce trebuie amortizate pe durata împrumutului.

2. Structura generală a pasivului

Pasivul bilanțului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanța utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilității crescătoare.

Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:

– capital propriu;

– provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

– datorii;

– conturi de regularizare de pasiv.

Capitalul propriu cuprinde fondurile proprii de care dispune un agent economic din care se finanțează cea mai mare parte a activelor imobilizate a unei întreprinderi. În componența lor intră:

– capitalul social, reprezintă ansamblul aporturilor în bani și natură efectuate de către asociați, fie în momentul constituirii societății, fie pe parcurs cu ocazia creșterii de capital.

În cadrul societății comerciale pe acțiuni și a societăților în comandită pe acțiuni el este reprezentat de acțiuni egale ca valoare, iar în cadrul societăților în nume colectiv, comandită simplă și cu răspundere limitată este reprezentat de părți sociale.

– prime legate de capital, formate din prime de emisiune, de fuziune și de aport, ele rezultând din operații de creștere a capitalului, realizată fie în numerar, fie prin aporturi în natură, fie cu ocazia unei fuziuni, ceea ce presupune emisiunea de acțiuni noi.

Primele de emisiune a acțiunilor reprezintă diferența dintre valoarea nominală a unei acțiuni (mai mică) și prețul de emisiune a noilor acțiuni (mai mare).

Primele de fuziune apar în cazul fuziunii a două sau mai multe societăți când se stabilește valoarea matematică sau intrinsecă a acțiunilor și mărimea primelor de fuziune (diferența dintre valoarea matematică și valoarea nominală a acțiunilor).

Primele de aport apar în cazul creșterii de capital prin aport în natură. După evaluarea acestor aporturi și stabilirea numărului de acțiuni noi de emis se determină prima de aport ca diferență între valoarea matematic-contabilă a acțiunii și valoarea sa nominală.

– diferențe din reevaluare, reprezentând diferența dintre valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată (mai mică) a activului reevaluat. Operațiunea de reevaluare a activelor nu se efectuează decât asupra imobilizărilor corporale și financiare.

– rezervele, sunt formate din:

– rezerve legale, constituite anual din rezultatul brut, în cota de 5% până la atingerea unui nivel de 20% din capitalul social;

– rezerve statutare, constituite din profilul net conform statului;

– alte rezerve, neprevăzute de lege sau statut care pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru: acoperirea pierderilor, creșterea capitalului social sau alte scopuri potrivit hotărârii AGA (Adunării Generale a Acționarilor).

– rezultatul reportat, reprezentând acel rezultat sau parte din rezultatul exercițiului precedent, a cărei repartizare a fost amânată de AGA.

– rezultatul exercițiului este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale ale unui agent economic putând fi favorabil, caz în care reprezintă un profit. Sau nefavorabil, reprezentând o pierdere.

– fondurile sunt constituite din surse, de regulă bine delimitate și într-un scop precizat. Acestea sunt:

– fondul de dezvoltare constituit din amortizarea mijloacelor fixe, din profitul net repartizat și din vânzarea activelor, a cărui destinație principală este finanțarea activelor fixe achiziționate.

– fondul de participare la profit, constituit pe seama profitului net și destinat recompensării salariaților.

– alte fonduri.

– subvenții pentru investiții reprezintă sume de bani alocate de la bugetul de stat sau din alte surse pentru finanțarea unor activități pe termen lung, cât și resursele formate ca urmare a primirii de imobilizări sub formă de donații, cu titlu gratuit sau constatate în plus la inventariere.

– provizioanele reglementate se constituie pe seama cheltuielilor, potrivit dispozițiilor legale, deduse din EBE și care servesc pentru autofinanțarea întreprinderii (provizioane privind majorarea prețurilor aferente stocurilor, calcularea amortismentului accelerat).

Modificarea capitalului propriu în perioada curentă față de perioada precedentă poate avea loc:

– în sensul creșterii capitalului propriu:

– aportul acționarilor în numerar și/sau în natură;

– creșterea rezervelor pe seama repartizărilor din profitul net;

– diferențe favorabile din reevaluarea elementelor de activ și pasiv, potrivit normelor legale;

– creșterea soldului profitului nerepartizat;

– alocările la fondul de rezervă din amortizări, valorificarea materialelor din dezmembrarea mijloacelor fixe, vânzarea de active și din profitul net;

– sporirea fondului de participare la profit, neutilizat;

– creșterea soldului altor fonduri (contul 118), neutilizate;

-atragerea de subvenții pentru investiții;

– mărirea provizioanelor reglementate.

– în sensul diminuării capitalului propriu:

– retrageri de capital de către acționari și asociați;

– acoperirea pierderilor din exercițiile precedente.

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli sunt destinate acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfășurare le fac probabile. Astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar realizarea lor este nesigură.

Provizioanele reflectă politica de prudență economică, de anihilare sau de reducere a riscurilor care apar în activitatea firmei:

Cazurile cele mai tipice sunt:

– provizioane pentru litigii;

– provizioane pentru garanții acordate clienților;

– provizioane pentru cheltuieli de repartizare pe mai multe exerciții;

– provizioane pentru pierderi din schimb valutar;

– alte provizioane.

Analiza provizioanelor trebuie efectuată în dinamică și structură, precum și în cadrul mișcării anuale a volumului acestora, având ca punct de plecare metoda balanțelor:

Soldul final = soldul inițial al provizioanelor + suma provizioanelor constituite – diminuarea, anularea sau reluarea la venituri a provizioanelor.

Datoriile exprimă resurse străine, aparținând agenților economici o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată și regăsite sub formă de:

– împrumuturi și datorii asimilate;

– furnizori și conturi asimilate;

– avansuri primite de la clienți;

– alte datorii.

Împrumuturi și datorii asimilate regrupează mai multe categorii de împrumuturi:

– emisiunea de obligațiuni;

– credite bancare pe termen lung și mijlociu;

– datorii privind concesiunile, brevetele, licențele preluate în patrimoniu;

– datorii legate de participații;

– alte împrumuturi (credite primite prin conturile curente la bănci și dobânzile aferente, precum și credite bancare pe termen scurt).

Soldul împrumuturilor (datoriilor financiare și asimilate):

– crește prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeași perioadă;

– scade prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât eventualele împrumuturi contractate în cursul perioadei.

Pentru aprecierea incidenței folosirii capitalului împrumutat asupra rezultatelor agentului economic este necesar să se analizeze efectul de îndatorare. Prin efect de îndatorare se înțelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ care rezultă ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obține comparând rentabilitatea economică cu costul capitalului împrumutat (d – dobânda).

dacă r > d – efect de îndatorare pozitiv (favorabil);

dacă r < d – efect de îndatorare negativ (nefavorabil).

Efectul de îndatorare este direct proporțional cu stuctura financiară și cu diferența dintre rata economică de rentabilitate și rata dobânzi.

E

Furnizorii și conturile asimilate cuprind:

furnizori;

efecte de plată;

furnizori de imobilizări;

efecte de plată pentru imobilizări;

furnizori, facturi nesosite.

Avansuri primite de la clienți reflectă sursele datorate clienților pentru avansuri sau aconturi încasate de la aceștia.

Alte datorii se referă la datoriile față de:

personal (remunerații datorate, drepturi de personal neridicateîn termen, etc.);

asigurări și protecția socială (sumele datorate organismelor de asigurări și protecție socială);

bugetul de stat (impozitul pe profit, TVA de plătit, impozitul pe salarii, etc.);

asociați (dividende de plătit, etc.)

Datoriile față de furnizori, de personal, Bugetul de stat sau local, asociați și creditori diverși au un caracter cvasipermanent aflându-se permanent ca sursă de finanțare pe termen scurt. Aceste surse, denumite și pasive stabile, depind de:

soldul mediu zilnic;

termenul de exigibilitate, adică numărul de zile de la constituirea obligației până la plata efectivă a lor.

Conturi de regularizare și asimilate se referă la veniturile înregistrate în avans și diferențele de conversie – pasiv.

Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări sau creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate și care nu afectează veniturile exercițiului.

Diferențele de conversie – pasiv reprezintă profituri latente din conversiile de schimb la sfârșitul exercițiului și sunt diferențe favorabile de curs valutar între data de intrare a creanțelor și datoriile exprimate în devize și data închiderii exercițiului financiar.

Totalul diferențelor din conversie crește sau scade ca urmare a modificării volumului datoriilor și creanțelor în valută și a raportului de schimb valutar.

Structura bilanțului se prezintă în tabelul următor:

Principalele corelații din bilanțul patrimonial pot fi sintetizate astfel:

– activul unui bilanț este întotdeauna egal cu pasivul său. Drept consecință a acestei egalități rezultă că modificările ce intervin în sursele de proveniență a capitalurilor trebuie să fie egale (ca valoare) cu modificările survenite în utilizarea acestor capitaluri.

– egalitatea se poate formula și prin suma posturilor de activ care este egală cu suma posturilor de pasiv, de aici rezultă că:

– variația oricărui post din pasiv este suma algebrică a variațiilor tuturor celorlalte poziții din bilanț (active și pasive).

– variația oricărui post din pasiv este suma algebrică a tuturor celorlalte poziții din bilanț.

1.2. Bilanțul financiar

Bilanțul patrimonial răspunde cerințelor de ordin juridic, contabil și fiscal fără a răspunde cu promptitudine obiectivelor financiare care urmăresc mai ales probleme prezente și viitoare decât probleme trecute.

Pentru a răspunde acestor obiective se construiește bilanțul financiar, plecând de la bilanțul patrimonial, fie prin agregarea anumitor date, fie prin divizarea altora, astfel încât să se obțină mărimi semnificative pe plan financiar.

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Pe baza datelor și a detaliilor prezentate în Anexa la bilanț privind lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de activ și pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Corecțiile care se vor aduce vor opera atât asupra activului cât și asupra pasivului bilanțului.

Asupra activului corecțiile urmăresc obținerea după mărimi, și anume:

imobilizări nete;

active circulante.

Pentru aceasta se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată mai mare de un an și o a două grupă, cu o durată mai mică de un an, următoarele elemente de activ:

imobilizări financiare;

creanțe;

cheltuieli constatate în avans.

După ce s-a realizat această grupare, prima grupă, cu o durată mai mare de un an se include la imobilizări nete, iar cea de-a doua grupă la active circulante.

Schematic, corecțiile activului se prezintă în figura de mai jos:

ACTIV ACTIV CORECTAT

Activele imobilizate vor cuprinde:

imobilizări necorporale. În cazul imobilizărilor necorporale trebuie să ținem seama de faptul că, cheltuielile de constituire sunt considerate elemente de activ fictiv.

Activul fictiv cuprinde acele elemente care nu participă la calculul activului net.

Tocmai din această cauză pentru determinarea bilanțului financiar ele se scad de la activele imobilizate necorporale și de asemenea, cu aceeași sumă din capitalul propriu.

imobilizări corporale;

imobilizări financiare mai mari de un an;

creanțe mai mari de un an;

cheltuieli constante în avans pe o perioadă mai mare de un an;

prime de rambursare a obligațiunilor;

Asupra pasivului corecțiile urmăresc obținereea a trei mărimi, și anume:

capitaluri proprii;

datorii pe termen mediu și lung;

datorii pe termen scurt.

Și în acest caz, se împart în două grupe, în funcție de durată, următoarele elemente de pasiv:

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

datorii;

conturi de regularizare și asimilate.

Schematic, corecțiile pasivului se prezintă astfel:

PASIV PASIV CORECTAT

După aceste corecții bilanțul financiar se prezintă în următoarea structură:

ACTIV PASIV

Bilanțul financiar

1.3. Bilanțul funcțional

Concepția funcțională a bilanțului consideră bilanțul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări și resurse, ceea ce permite analiza activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii.

Analiza bilanțului funcțional nu are ca scop să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci să înțeleagă nevoile acesteia și modul de finanțare, să dea imaginea derulării diferitelor cicluri.

În practica financiară, bilanțul funcțional constituie suportul analizei trezoreriei.

Constituirea bilanțului funcțional și clasificarea elementelor de activ și pasiv se face după apartenența la un ciclu sau altul, astfel:

ciclul de investiții, căruia îi corespunde activul aciclic stabil și respectiv, resursele stabile;

ciclul de exploatare, căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare și finanțarea scurtă de exploatare;

ciclul de finanțare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor.

În acest caz, bilanțul funcțional este redat mai jos:

Bilanțul funcțional

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea brută pentru a pune în evidență decizia inițială. În acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă.

De data aceasta nu se mai ia în considerare noțiunea de activ fictiv.

Activul ciclic este format din:

activul ciclic din exploatare;

activul ciclic din afara exploatării;

trezorerie de activ.

Activul ciclic din exploatare cuprinde elemente legate direct de activitatea curentă a întreprinderii:

stocuri;

avansuri și aconturi plătite;

creanțe clienți;

alte creanțe din exploatare;

abateri de conversie a activului.

Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanțe din afara exploatării (legate de plata unor impozite, capitalul subscris și nevărsat).

Trezoreria de activ este constituită din disponibilități și valori mobiliare de plasament.

Resursele aciclice stabile sunt formate din:

surse proprii de origine internă care cuprind: rezervele, amortismentele, provizioanele și rezultatul exercițiului;

sursele proprii de origine externă: capitalul social și subvențiile pentru investiții;

datoriile stabile care cuprind împrumuturile pe termen mediu și lung contractate de întreprindere;

Resursele ciclice sau finanțarea pe termen scurt sunt formate din:

surse ciclice aferente exploatării cuprind obligațiile legate de activitatea curentă a întreprinderii:

– furnizori;

– avansuri și aconturi primite;

– obligațiile fiscale și sociale legate de exploatare;

– abateri de conversie a pasivului.

– surse ciclice din afara exploatării cuprind obligațiile fiscale și sociale din afara exploatării.

Trezoreria de pasiv cuprinde credite pe termen scurt inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

Capitolul II. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ

Analiza structurii patrimoniale are ca obiective:

stabilirea și evaluarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale;

evidențerea principalelor mutații calitative în situația mijloacelor și a surselor generate de schimbări interne și de interacțiunea cu mediul economico-social;

aprecierea stării patrimoniale și financiare;

fundamentarea politicii și strategiei financiare.

Ratele de structură ale bilanțului se stabilesc, ca regulă generală, ca raport între un post sau grupă de posturi din activ sau pasiv și totalul bilanțului, precum și ca raport între diferitele componente de activ, respectiv pasiv.

2.1. Analiza ratelor de structură a activului

Cele mai frecvent utilizate rate în analiza situației financiare sunt:

rata imobilizărilor;

rata activelor circulante, detaliată prin:

– rata stocurilor;

– rata creanțelor;

– rata disponibilităților.

Aceste rate reflectă, preponderent, aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității și mai puțin aspectele de politică financiară.

Studiul ratelor de structură ale activului relevă informații privind:

destinația economică a capitalurilor;

gradul de lichiditate a capitalului;

capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale.

Rata activelor imobilizate (r)

Se calculează ca raport între activele imobilizate și totalul bilanțului.

r

r = 6215,73 mii lei / 8573,28 mii lei x 100 = 72,50 %

r = 6433,08 mii lei / 8951,67 mii lei x 100 = 71,86 %

Această rată reprezintă ponderea (greutatea specifică) a elementelor patrimoniale utilizate permanent (active stabile) în totalul patrimoniului și măsoară gradul de investire a capitalului în unitate.

Valorile pe care le poate înregistra sunt diferite pe sectoare de activitate, cel mai frecvent situându-se la un nivel de peste 60 %.

Există doua situații: – dacă r > r

– dacă r < r

Dacă r > r , ponderea imobilizărilor fixe crește față de perioada de bază, ca efect al modificării într-o proporție mai mare a valorii imobilizărilor fixe în raport cu valoarea activului total (I > I);

Dacă r < r , ponderea imobilizărilor fixe scade în totalul activului ca urmare a modificării valorii activului total într-o proporție mai mare decât cea a valorii imobilizărilor fixe (I < I);

Pentru explicitarea ratei activelor imobilizate se folosesc și ratele specifice categoriilor de imobilizări fixe:

a) Rata imobilizărilor necorporale (r)

r = imobilizări necorporale / activ total x 100;

b) Rata imobilizărilor corporale (r)

Mărimea acestui indicator depinde, în primul rând, de natura activității fiind mult mai ridicat în cazul ramurilor din industria grea față de ramurile care solicită o slabă dotare tehnică.

Dacă se analizează întreprinderi din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete în care își desfășoară activitatea.

Pentru întreprinderile care au o valoare mare a acestei rate este mai dificilă conversia activelor sale în disponibilități.

r = imobilizări corporale / activ total x 100

r = 6215,73 / 8573,28 x 100 = 72,50 %

r = 6433,08 / 8951,67 x 100 = 71,86 %

c) Rata imobilizărilor financiare (r)

Exprimă identitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care o întreprindere le-a stabilit cu alte unități (mai ales cu ocazia operațiilor de creștere externă) și se calculează:

r= imobilizări financiare / activ total x 100

Rata imobilizărilor financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii, având valori mici în cazul întreprinderilor de dimensiune redusă și valori foarte ridicate în cazul holdingurilor.

Rata activelor circulante (r)

Reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanțului, calculându-se cu relația:

r= active circulante / activ total x 100

r = 4898,51 / 8573,28 x 100 = 57,13 %

r = 5560,36 / 8951,67 x 100 = 62,11 %

Și în acest caz se pot folosi mai multe rate complementare (rate analitice), și anume:

rata stocurilor;

rata creanțelor comerciale;

rata disponibilităților și plasamentelor.

a)Rata stocurilor (r)

Această rată ia valori diferite fiind influențată de:

sectorul de activitate unde își desfășoară activitatea întreprinderea; rata stocurilor este mai ridicată la întreprinderi din sfera producției și distribuției și foarte scăzută la intreprinderile din sfera serviciilor;

durata ciclului de exploatare: rata stocurilor este ridicată la întreprinderile cu durata ciclului de exploatare lung, față de întreprinderile cu ciclu de exploatare scurt la care este redusă;

factorii conjuncturali și condițiile pieței: elemente speculative pot determina creșterea sau reducerea ratei, mai ales dacă ne referim la modificarea prețurilor materiilor prime.

În general, încetinirea vitezei de rotație a stocurilor, formarea de stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității întreprinderii.

Se admite însă, ca justificată creșterea stocurilor doar dacă are loc o creștere a volumului de activitate, când se respectă corelația:

I I, unde:

I = indicele cifrei de afaceri;

I = indicele stocurilor.

r= stocuri / activ total x 100

r = 3116,32 / 8573,28 x 100 = 36,34 %

r = 3478,87 / 8951,67 x 100 = 38,86 %

Pentru că rata stocurilor crește de la 36,34 % la 38,86 % cu o diferență de 2,52 % înseamnă că societatea a urcat cuantumul stocurilor.

Valoarea acestei rate diferă în funcție de natura activității: pentru întreprinderile productive înregistrează valori mai ridicate primele trei rate, pe când pentru întreprinderile comerciale, rata stocurilor de mărfuri este preponderentă.

b) Rata creanțelor comerciale (r)

Rata creanțelor comerciale este influențată în primul rând de domeniul de activitate: este foarte scăzută sau nulă în cazul întreprinderilor aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestări de servicii către populație) și înregistrează valori mai ridicate în cazul relațiilor inter-întreprinderi.

În cazul relațiilor întreprinderilor cu partenerii situați în aval, mărimea ratei este influențată de natura relațiilor, precum și de termenele de plată practicate.

r = creanțe / activ total x 100

r= 1732,39 / 8573,28 x 100 = 20,20 %

r= 1839,64 / 8951,67 x 100 = 20,55 %

Analiza creanțelor trebuie aprofundată însă cu urmărirea aspectelor analitice a acestora, când se are în vedere:

– natura creanțelor:

– creanțe legate de ciclul de exploatare (clienți);

– creanțe diverse (creanțe asupra personalului, statului, acționarilor);

– certitudinea realizării lor:

– creanțe certe;

– creanțe incerte (creanțe nerealizate la termen și a căror încasare devine nesigură);

– termenul de realizare:

– creanțe sub 30 de zile;

– creanțe sub 60 de zile;

– creanțe sub 90 de zile;

– creanțe peste 90 de zile;

Pentru fiecare tip de creanță prezentată se poate calcula o rată analitică de structură prin raportarea creanței la totalul creanțelor sau al activelor circulante sau al activelor totale.

Rata disponibilităților și plasamentelor (r)

Această rată poate fi determinată ca două rate distincte: rata disponibilităților, respectiv rata valorilor mobiliare de plasament.

Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul întreprinderii. Analiza acestei rate trebuie făcută cu multă atenție pentru că informațiile furnizate pot fi incorecte.

Astfel o valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul deținerii unor resurse ineficient utilizate. De asemenea, nivelul disponibilităților poate fi foarte fluctuant într-un intreval redus, fie pe de-o parte să crească foarte mult, ca urmare a unor intrări importante de fonduri, fie pe de altă parte, să scadă ca urmare a unor plăți substanțiale.

r= disponibilități + valori mobiliare de plasament / activ total x 100

r= 49,79 / 8573,28 x 100 = 0,58 %

r= 241,83 / 8951,67 x 100 = 2,70 %

2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia, precum și a gradului de îndatorare.

Rata stabilității financiare (r)

Reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de un an) și patrimoniul total, calculându-se cu relațiile:

r unde,

Capitalul permanent = Capital propriu + Obligații pe termen mediu și lung

r= (8450,28 + 94,56) / 8573,28 x 100 = 85,44 %

r= (8889,13 + 34,11) / 8951,67 x 100 = 99,68 %

r

Există două situații:

Dacă r> r ceea ce înseamnă că:

Crește ponderea capitalului permanent în totalul surselor de finanțare, deci are loc creșterea, în mărimi relative a surselor stabile în raport cu sursele ciclice. Aceasta are loc prin:

majorarea capitalului social prin noi aporturi în numerar ale acționarilor care reprezintă lichidități efective și creșterea fondului de rulment;

majorarea capitalului social prin aporturi în natură;

sporirea profitului nerepartizat;

mărirea rezervelor;

constituirea de provizioane reglementate;

primirea de subvenții;

contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu și lung, într-un volum mai mare decât suma rambursărilor;

lichidarea unor datorii.

Dacă r< r aceasta înseamnă că:

Scade ponderea capitalului permanent în totalul pasivului, deci diminuarea în mărimi relative a surselor stabile, permanente în raport cu datoriile. Situația este determinată de diminuarea capitalului social cu:

retragerile de capital ale acționarilor;

pierderi din anii precedenți;

pierderi în cursul exercițiului;

repartizarea profitului;

diminuarea sau anularea provizioanelor;

rambursarea împrumuturilor pe termen mediu și lung;

creșterea datoriilor într-un ritm superior majorării capitalului permanent.

Rata autonomiei financiare (r)

Poate fi calculată în două modalități:

Rata autonomiei globale (r)

r

r = 8450,28 / 8573,28 x 100 = 98,56 %

r= 8889,13 / 8951,67 x 100 = 99,30 %

Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la o firmă la alta în funcție de politica financiară a acesteia. Tocmai de aceea este foarte dificil de satbilit valoarea optimă (de referință) a acestei rate. Se consideră satisfăcătoare pentru echilibrul financiar o rată unde r1/3.

Pe baza experienței practice, se apreciază că:

dacă capitalul propriu reprezintă cel puțin 2/3 din totalul resurselor rezultă că firma are o autonomie financiară ridicată, prezentând garanții aproape certe pentru a beneficia de noi credite.

dacă capitalul propriu deține o pondere de 30-50 % în totalul bilanțului, întreprinderea mai poate beneficia de împrumuturi, dar riscurile sunt mai mari;

dacă capitalul propriu se situează sub 30 %, întreprinderea nu mai prezintă garanții pentru a beneficia de noi credite.

Când r> r, are loc creșterea ratei și deci a autonomiei financiare globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât totalul resurselor.

Când r< r, are loc o diminuare a gradului de autonomie financiară globală, consecință a modificării capitalului propriu într-un ritm mai redus decât totalul pasivului.

Rata autonomiei financiare la termen (r)

Este mai semnificativă decât precedenta deoarece aprecierile sunt mai precise prin luarea în considerare a capitalului permanent. Se calculează cu relațiile:

r

În acest caz, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent:

r = 8450,28 / 8544,84 x 100 = 98,89 %

r = 8889,13 / 8923,24 x 100 = 99,61 %

O altă relație de calcul este:

r

De data aceasta autonomia financiară este asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ, cu obligațiile pe termen mediu și lung, r 1.

Rata finanțării la termen este mai mare, în perioada de gestiune când se contractează împrumuturi pe termen mediu și lung și urmează o tendință de scădere pe perioada rambursării împrumuturilor, dacă nu se contractează noi credite de această natură.

Evoluția sa este rezultatul dintre ritmul de creștere a capitalului propriu (tendință crescătoare în condițiile realizării unei activități profitabile) și cel al datoriilor pe termen mediu și lung (tendință fluctuantă în funcție de modul de contractare a creditelor și a modului de eșalonare a restituirii lor).

Rata de îndatorare (r)

Măsoară ponderea obligațiilor în patrimoniul întreprinderii calculându-se în următoarele variante:

a) Rata de îndatorare globală (r) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei:

r

unde:

1 = (împrumuturi pe termen mediu și lung + împrumuturi pe termen scurt + obligații)

Această rată trebuie să fie subunitară (2/3), îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

r= 2580,33 / 8573,28 x 100 = 30,29 %

r= 3077,17 / 8951,67 x 100 = 34,37 %

În această variantă, limita superioară acceptabilă este ca mărimea datoriilor totale să fie de cel mult două ori mai mare decât capitalul propriu.

b) Rata de îndatorare la termen (r)

Se determină cu relațiile:

r

Valoarea acestei rate trebuie să fie mai mică de 0,5.

r

r

r

Valoarea acestei rate trebuie să fie mai mică de 1.

r

r

Rata de îndatorare la termen este inverse ratei autonomiei financiare la termen (r) și deci evoluția ei depinde de raportul dintre ritmul de modificare a capitalului propriu și cel al împrumuturilor pe termen mediu și lung.

Se mai pot calcula, cu ajutorul grupelor mari din pasiv și alți indicatori, cum ar fi: ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în total pasiv (g)

g

ponderea datoriilor pe termen scurt în total pasiv (g)

g

Capitolul III. FORMELE DE MANIFESTARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi – maximizarea valorii sale patrimoniale (creșterea patrimoniului net, a averii acționarilor) poate avea loc numai în condițiile unei activități profitabile și de menținere a echilibrului financiar.

Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea dintre venituri și cheltuieli.

Într-o determinare financiară însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

Analiza financiară evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar având ca obiective:

echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment);

echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);

echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului este respectarea a două relații de principiu:

Activul imobilizat (A) = Capital permanent (C);

Activele circulante (A) = Datorii pe termen scurt (D).

Aceasta înseamnă că:

activele stabile (cu lichiditate peste un an) sunt finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an);

activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanțate din datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).

Practic, respectarea celor două egalități de principiu este imposibil de realizat datorită, în principal, neconcordanței dintre durata medie a lichidității activului și durata medie de exigibilitate a pasivului.

În aceste condiții realizarea și menținerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendință, însoțită de momente de dezechilibru.

Menținerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare și poate fi considerat atins, când exercițiul financiar se incheie cu trezorerie pozitivă.

În concluzie trebuie subliniat că:

echilibrul financiar este condiție de bază pentru derularea unei activități profitabile;

realizarea unui echilibru financiar este un ‘perpetuum mobile’ pentru politica financiară;

echilibrul financiar se obține prin reglarea unui lung șir de dezechilibre care se manifestă în activitatea curentă a întreprinderii.

Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama următoarelor elemente:

activul net contabil;

fondul de rulment;

nevoia de fond de rulment;

trezoreria.

3.1. Analiza activului net contabil

Activul net contabil (ANC) sau patrimoniul net, exprimă, măsoară averea netă a acționarilor (activul negrevat de datorii) și se calculează ca diferență dintre activul total și datorii totale angajate de întreprindere:

ANC = A- D

În situația analizată vom avea următoarele situații nete a activului net contabil:

ANC= 11153,61 – 2580,33 = 8573,28

ANC= 12027,30 – 3077,17 = 8951,67

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a firmei.

În situația noastră având o valoare pozitivă aceasta înseamnă că:

– este crescătoare de la un exercițiu financiar la altul ;

– consemnează realizarea, parțială sau integrală, a obiectivului major al – gestiunii financiare – maximizarea valorii capitalurilor proprii și a activului net finanțat din aceste capitaluri;

– este o consecință a reinvestirii unei părți din profitul net și al unor elemente de acumulări: provizioane reglementate, reportări din exercițiul financiar precedent, subvenții, rezerve, etc.

– este un însemn al fructificării superioare al activului net;

– indică o îmbogățire a acționarilor.

ANC poate avea și valoare negativă în cazul în care:

datoriile contractate de întreprindere depășesc activle nete;

consemnează o stare prefalimentară a firmei;

consecință a încheierii cu pierderi a exercițiilor financiare anterioare care au consumat integral capitalurile proprii;

însemn al utilizării ineficiente a activului net și a unei politici financiare eronate;

indică o sărăcire a acționarilor (diminuare a capitalurilor proprii).

3.2. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice.

Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă:

– marja de securitate sau de siguranță privind finanțarea activelor circulante;

– cota de autonomie financiară.

Modul de calcul recurge la două procedee:

– ca diferență între capitalul permanent și imobilizările fixe nete (A);

FR = C- A

În acest caz fondul de rulment:

– marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanțării activelor circulante;

indică modificările de finanțare a investițiilor corporale, necorporale și financiare cumulate de către întreprinderi.

– ca diferență între activele circulante (stocuri + creanțe + disponibilități) și datoriile totale pe termen scurt (D):

FR = A – D

FR = (Stocuri + Creanțe + Disponibilități) – (Obligații + Datorii financiare pe termen scurt)

De data aceasta fondul de rulment:

– marchează activele circulante finanțate din surse stabile, sau excedentul de active circulante față de datoriile pe termen scurt;

– este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar.

Formele sub care se regăsește fondul de rulment sunt în funcție de apartenența capitalului:

– fondul de rulment propriu, apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea activelor circulante;

FRP = C- A

FRP = FR – D

– fondul de rulment străin, pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante:

FRS = FR – FRP = D

Interpretarea FR se bazează pe următoarele considerente:

– activele circulante reprezintă lichidități potențiale cu durată de realizare mai mică de un an;

– datoriile pe termen scurt reprezintă exigibilități potențiale pe o perioadă mai mică de un an;

– duratele medii de lichiditate și exigibilitate, de cele mai multe ori sunt diferite.

Pentru interpretarea fondului de rulment este necesar să se considere două ipoteze:

– duratele de lichiditate și exigibilitate sunt comparabile;

– duratele de lichiditate și exigibilitate sunt diferite.

A. Situația când duratele de lichiditate și exigibilitate sunt comparabile.

Aceasta înseamnă că durata medie de încasare a activelor circulante este comparabilă, apropiată de durata medie de plată a datoriilor.

Fondul de rulment poate avea valorile:

FR = 0; A= D

– este situația care marchează respectarea regulilor de principiu ale finanțării, respectiv activele pe termen scurt finanțate integral pe seama datoriilor pe termen scurt și implicit, activele stabile sunt finanțate din capitaluri permanente;

– firma nu dispune de fond de rulment;

– solvabilitatea unității este garantată;

– riscul perturbării solvabilității activului comparativ cu exigibilitatea pasivului, rezultat din:

– obligațiile de plată sunt clar dimensionate și cu termene precizate, iar respectarea lor este imperativă;

– transformarea activelor circulante în lichidități este supusă unor riscuri mult mai mari, derivate din:

– gestiunea stocurilor;

– derularea procesului de aprovizionare;

– desfășurarea ciclului de fabricație;

– organizarea desfacerii;

– încasarea integrală și la termen a creanțelor;

– posibilitatea de valorificare a plasamentelor pe termen scurt.

Acești factori pot perturba ciclul de transformare a activelor circulante în lichidități cu o probabilitate ridicată.

În concluzie: această situație deși reflectă un echilibru financiar, este foarte precară din cauza asimetriei față de risc a duratei de încasare, respectiv a celei de plată (riscul încasării este mult mai mare decât riscul de plată).

FR > 0; A> D

– se înregistrează un excedent de lichidități potențiale (active circulante) asupra exigibilităților potențiale pe termen scurt (datorii pe termen scurt).

Întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate proteja, parțial sau integral, de efectele perturbării ciclului de încasare sau plăți.

FR < 0; A < D

– fondul de rulment negativ înseamnă că o parte a datoriilor pe termen scurt au fost utilizate pentru procurarea de imobilizări fixe;

– lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale;

– sunt previzibile dificultățile în ceea ce privește echilibrul financiar, respectiv solvabilitatea;

– se impun intervenții corectoare (accelerarea încasărilor, încetinirea plăților, apelarea la împrumuturi pe termen scurt, etc.)

B. Situația când duratele de lichiditate și exigibilitate nu sunt comparabile

În cele mai multe cazuri între durata medie de lichiditate a activelor circulante și durata medie de plată a datoriilor pe termen scurt sunt diferențe pronunțate, care își pun amprenta asupra echilibrului financiar.

În această situație aprecierea fondului de rulment se bazează pe tre elemente:

– nivelul absolut al fondului de rulment;

– durata medie a lichidităților;

– durata medie a exigibilităților.

Fondul de rulment se determină pentru o perioadă limitată de timp (de cele mai multe ori perioada este cea care corespunde duratei celei mai mari dintre încasări și durata plăților).

Activele circulante recalculate vor fi:

Se pot distinge două situații:

– când activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt: activele lichide (având durata medie de transformare în lichidități mai mică) se realizează mai repede decât datoriile (cu durată mai mare de exigibilitate).

Întreprinderea își poate asigura solvabilitatea și în condițiile unui fond de rulment:

– negativ (fără să apeleze la împrumuturi);

– inexistent (FR = 0);

– cu un nivel scăzut.

Avantajele pentru firmă, în principal sunt:

asigurarea solvabilității pe termen scurt;

realizarea unui raport favorabil între creditul – clienți și creditul – furnizori;

reducerea costului capitalului.

– când activele circulante se rotesc mai încet decât datoriile pe termen scurt: activele circulante necesită o perioadă mai mare de timp pentru realizarea comparativ cu datoriile pe termen scurt.

Asigurarea solvabilității este condiționată de existența unui fond de rulment pozitiv de un nivel absolut acoperitor pentru eliminarea decalajului dintre durata de plată și cea de încasare.

Dezavantajele pentru firmă sunt:

riscul permanent al dezechilibrului financiar;

necesitatea blocării unei părți a capitalului permanent în fondul de rulment (frânează investițiile);

apelarea frecventă la împrumuturi;

cost ridicat al capitalului.

Evoluția în timp a fondului de rulment este influențată acțiunea unor factori care acționează asupra elementelor din partea superioară a bilanțului.

Influența factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în următoarele situații:

fondul de rulment crește. Această situație este considerată a fi pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent. Dacă această creștere s-a datorat însă creșterii gradului de îndatorare pe termen lung prin apelarea la credit pe termen mediu și lung atunci vor crește și cheltuielile financiare (dobânzile) care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exploatării. Situația financiară se îmbunătățește dacă creșterea fondului de rulment s-a făcut pe seama creșterii capitalurilor proprii.

Un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei bune gestiuni a resurselor deoarece în locul resurselor permanente, mult mai costisitoare, ar putea fi folosite resurse temporare.

b) fondul de rulment scade. Această situație de multe ori este considerată negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură din resurse permanente. Dacă această diminuare a fondului de rulment se datorează creșterii activelor imobilizate atunci situația financiară a firmei pe termen lung se îmbunătățește datorită rezultatelor exploatării degajate de investiții. De asemenea scăderea fondului de rulment poate fi compensată și printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.

Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se micșorează pe seama reducerii capitalului social.

c) fondul de rulment rămâne neschimbat. Deși această situație nu este întâmplătoare ea poate fi rezultatul întreprinderii când nu se realizează investiții sau volumul de activitate rămâne același. Această situație se întâlnește pe perioade scurte, operațiunile financiar-contabile determinând modificarea permanentă a fondului de rulment în sensul creșterii sau diminuării lui.

3.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).

De data aceasta necesarul de fond de rulment este definit mult mai precis, ca fiind diferența dintre necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.

Relația de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NRF = Active circulante – Resurse ciclice

NRF = 4898,51 – 2580,33 = 2318,18

NRF = 5560,36 – 3077,17 = 2483,19

sau

NFR = (Active circulante – Disponibilități și plasamente) – [ Obligații pe termen scurt – (Credite curente + Soldul creditor la bănci)].

Dacă am reprezenta bilanțier modul de determinare a necesarului de fond de rulment atunci datele necesare sunt cele prezentate mai jos:

Determinarea NFR

NFR = I – II

În practica economică necesarul de fond de rulment este analizat pe două componente:

necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE);

necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE);

Necesarul de fond de rulment din exploatare se determină ca diferență între necesitățile ciclice de exploatare și resursele ciclice de exploatare.

Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenția următoarele situații:

a) NFR > 0; A> P, caz în care necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică că există un surplus de active circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile din exploatare (surse temporare) posibil de mobilizat.

Poate exista o situație normală care este determinată de:

politica de investiții care atrage creșterea nevoii de fond de rulment a ciclului de exploatare;

– creșterea vânzărilor;

– mărirea duratei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității produselor;

Poate exista și o situație nefavorabilă dacă este determinată de:

– existența unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea și s-a urgentat plata obligațiilor);

– existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.

b) NFR < 0; A< P. Necesarul de fond de rulment este negativ ceea ce marchează un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi temporare), este o situație pozitivă dacă este determinată de:

– accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor;

– angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.

Evoluția necesarului de fond de rulment este influențată de acțiunea următorilor factori:

1. Cifra de afaceri

Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de rulment în același sens. Limita inferioară a eficienței creșterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de rulment să fie inferior, cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri.

2. Durata ciclului de exploatare

Modificarea duratei ciclului de exploatare influențează în același sens necesarul de fond de rulment și poate avea loc prin:

– schimbarea tehnologiei de fabricație;

– modificarea structurii producției în favoarea unor produse cu durată a ciclului de fabricație mai mare sau mai mică decât durata medie;

– măsuri de natură organizatorică care conduc la diminuarea timpilor de preluare pe operații, reducerea timpilor auxiliari și de servire și de eliminare sau micșorarea pierderilor de timp în fluxul tehnologic.

3. Costurile de producție

Modificarea necesarului de fond de rulment este determinată de:

– reducerea costurilor de producție prin diminuarea consumurilor specifice de resurse materiale și umane când are loc scăderea necesarului de fond de rulment.

– depășirea costurilor de producție prin neîncadrarea în costurile specifice de resurse sau creșterea prețurilor și tarifelor de evaluare a acestor consumuri atrase când are loc mărirea necesarului de fond de rulment.

4. Gestiunea stocurilor

Reducerea necesarului de fond de rulment se realizează prin:

– diminuarea duratei medii a aprovizionării cu materiale și a vânzării produselor finite;

– dimensionarea optimă a stocurilor de materiale și produse finite;

– micșorarea duratei medii de stocare;

– reducerea cheltuielilor de aprovizionare și de desfacere.

5. Modificarea prețurilor la materii prime, materiale, combustibili și a tarifelor pentru energie, transport, etc.

Creșterea prețurilor și a tarifelor determină mărirea necesarului de resurse de finanțare a activelor circulante.

6. Nivelul datoriilor ciclice

Sunt influențate de:

– volumul aprovizionărilor – datorii față de furnizori;

– volumul serviciilor și lucrărilor contractate – datorii față de prestatori;

– baza de calcul a obligațiilor față de buget (fondul de salarii, valoarea clădirilor și terenurilor, profit brut, etc.);

Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent prin compararea necesităților de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării.

Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică, pe baza raportului dintre necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10-15%.

Deși pot fi identificați factori de influență asupra necesarului de fond de rulment, influența cea mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotație a furnizorilor, respectiv clienților.

3.4. Analiza trezoreriei

Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe termen scurt când se compară o mărime constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).

Trezoreria, la nivelul unei firme, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv plasarea excedentului monetar.

Încasările și plățile efectuate reflectă operațiunile pe care le realizează firma fiind, de altfel, fie operațiuni de intrare de trezorerie, fie operațiuni de ieșire de trezorerie.

Trezoreria (T) se poate determina în două modalități:

a) ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment

T = FR – NFR

T= 2318,18 – 2318,18 = 0

T= 2484,73 – 2483,19 = 1,54

Acest mod de calcul ne arată că mărimea trezoreriei depinde atât de modificările aduse fondului de rulment (influențele modificării capitalurilor permanente și a activelor imobilizate) cât și de modificările aduse necesarului de fond de rulment (influențele modificării activelor de exploatare, respectiv a pasivelor de exploatare).

b) ca diferență între trezoreria de activ și trezoreria de pasiv:

T = T – T

Trezoreria de activ cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă, precum și plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde credite curente și soldul creditor al băncii.

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii și sensului acesteia, a existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, a creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie. De asemenea presupune identificarea factorilor de influență și cauzele care modifică acești factori.

Trezoreria poate înregistra două situații tipice, o trezorerie pozitivă, respectiv o trezorerie negativă.

Trezoreria pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment asigurând posibilitatea efectuării de plasamente și a deținerii de disponibilități bănești. În acest caz spunem că firma se găsește într-o situație favorabilă, deși nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situații favorabile. Aceasta deoarece scopul firmei nu este deținerea unei trezorerii pozitive, ci antrenarea resurselor în activități eficiente.

Trezoreria negativă evidențiază un dezechilibru financiar când nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permanente, apelându-se la credite.

3.5. Analiza corelației fond de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă

Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent destinată și utilizată pentru finanțarea activității de exploatare. De aici rezultă că se poate vorbi de un fond de rulment normativ destinat și un fond de rulment existent sau efectiv utilizat. În aceste condiții se poate face o comparație între fondul de rulment normativ care este prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli și fondul de rulment utilizat.

Fondul de rulment existent se determină ca diferență între capitalul permanent și activele imobilizate. Dacă diferența este pozitivă avem un surplus de fond de rulment, dacă este negativă avem un deficit. Situația normală este cea de excedent mai ales dacă s-a creat pe baza capitalului propriu.

Nevoia de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).

Necesarul de fond de rulment este definit mult mai precis, ca fiind diferența dintre necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.

Trezoreria, la nivelul unei firme, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv plasarea excedentului monetar.

Trezoreria netă este partea din fondul de rulment ce depășește nevoia de fond de rulment, fiind diferența dintre aceste două elemente a echilibrului financiar.

În analiza corelației dintre aceste categorii se are în vedere situația existentă și evoluția ei în perioada studiată în vederea stabilirii politicii de finanțare a activității firmei.

3.6. Solvabilitatea

Echilibrul financiar este legat de veniturile și cheltuielile întreprinderii, de încasările și plățile întreprinderii, de alocări și utilizări.

Pentru exprimarea acestui echilibru, literatura de specialitate este destul de bogată privind terminologia, modul de exprimare a echilibrului.

Mai întâi vorbim de solvabilitate.

Solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor sale în caz de lichidare, ceea ce înseamnă încetarea exploatării și punerea în vânzare a activelor sale.

În perioadele de criză, valoarea de lichiditate este frecvent inferioară valorii contabile a activelor, antrenând pierderi excepționale.

Solvabilitatea mai înseamnă asigurarea unor fonduri bănești, a unor disponibilități capabile să susțină continuitatea exploatării, să permită un flux normal al fondurilor. Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea creditelor pe termen mediu și lung.

Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu:

SP

Capitalul social este cel vărsat, nu cel subscris.

Creditele (datoriile) pe termen mediu și lung cuprind atât pe cele în termen, cât și pe cele nerambursate la scadență, amânate.

Indicatorul solvabilității patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv pentru valori între 40 – 60%. Limita minimă este apreciată ca fiind 30%.

În cazul nostru vom avea solvabilitatea de:

SP

3.7. Lichiditatea patrimonială

Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului financiar.

Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat, în bani. Lichiditatea poate fi înțeleasă și ca o însușire ce permite efectuarea plăților și prin urmare schimbul comercial de bunuri, ori caracterul de a dispune imediat sau într-un foarte scurt de mijloace bănești, de disponibil. În analiza și interpretarea lichidității se folosește lichiditatea activelor, exigibilitatea pasivelor și lichiditatea de bilanț.

Un activ financiar este definit ca fiind lichid dacă poate fi transformat instantaneu în bani.

Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are un agent economic de a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligațiile de plată, pe termen scurt, ca elemente de pasiv.

LP

În cazul calculării lichidității patrimoniale pentru stabilirea graniței creditelor, în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde și nivelul cheltuielilor de exploatare, în măsura în care acestea sunt aferente obiectivelor creditabile și se încadrează în nivelul bugetar, normat.

Elementele patrimoniale pasive cu scadență pe termen scurt cuprind credite pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligații, fonduri, rezerve și alte finanțări pentru producție sub un an.

Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mișcare, cu mișcare lentă, produsele și mărfurile fără desfacere sau greu vandabile, clienții neîncasați la termen nu intră în calculul lichidității patrimoniale (lichidități generale).

Când coeficientul este mai mare de 100% (sau 1), el semnifică o activitate bună.

Acum vom calcula lichiditatea patrimonială la societatea noastră să vedem în care situație se află societatea comercială ADIMOB.

LP = 5560,36 / 3077,17 x 100 = 180,69%

Când raportul are valoarea subunitară sau sub 100%, situația societății este riscantă ceea ce în cazul nostru nu este cazul. Lipsa de lichiditate conduce la apariția de plăți restante, deci la o insuficiență în capacitatea de plată, cu implicații în circuitul fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii.

Lichiditatea se exprimă și prin indicatori, nu numai prin raportul lichidității patrimoniale sau generale (LP = L), și după alți autori, este satisfăcătoare dacă are valori cuprinse între 2 și 2,5. Alți indicatori ai lichidității sunt:

indicatorul lichidității reduse (L), cu valori apreciate ca bune, peste unitate.

indicatorul lichidității imediate (L), cu valori apreciate ca fiind satisfăcătoare, peste 0,5.

3.8. Analiza corelației creanțe – obligații

Creanțele reflectă sumele bănești ce urmează să fie încasate de către agentul economic, reprezentând contravaloarea mărfurilor, produselor, semifabricatelor vândute și/sau a serviciilor prestate.

Analiza creanțelor necesită gruparea lor, cel puțin după trei criterii:

a) după natura lor:

– creanțe aferente bunurilor vândute;

– creanțe reprezentând avansuri acordate furnizorilor;

– creanțe din diferențe de curs valutar;

– creanțe datorate de clienți incerți.

b) după principalii beneficiari:

– nivelul creanțelor pe beneficiari și ponderea lor în totalul creanțelor

– vechimea creanțelor și durata medie de încasare

– natura relațiilor cu beneficiarii (tradiționale, temporare, accidentale, etc.)

c) în funcție de vechimea lor:

– creanțe sub 30 de zile;

– creanțe între 30-60 de zile;

– creanțe între 60-90 de zile;

– creanțe peste 90 de zile.

Datoriile exprimă resurse străine, aparținând agenților economici pe o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată și se regăsește sub formă de:

– împrumuturi și datorii asimilate;

– furnizori și conturi asimilate;

– avansuri primite de la clienți;

– alte datorii.

În cadrul analizei economico-financiare se cercetează în primul rând evoluția creanțelor și obligațiilor, în raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidență raportul între imobilizarea capitalului firmei și cel care privește folosirea resurselor atrase.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidență și cu ajutorul următorilor indicatori:

a) durata de imobilizare a creanțelor (D)

D = Sd x 360 / CA sau Rd

D = 1839,64 x 360 / 14988,39 = 44,18%

Unde:

Sd – soldul mediu al creanțelor

Rd – rulajul debitor al cuantumului de creanțe

b) durata de folosire a resurselor atrase (D)

D = Sc x 360 / CA sau Rc

D = 1839,64 x 360 / 14988,39 = 44,18%

Unde:

Sd – soldul mediu al obligațiilor

Rd – rulajul creditor al conturilor respective

3.9. Analiza vitezei de rotație a activului

Activele circulante sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide.

În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fixe, în cea de creanțe și apoi disponibilități.

Așa după cum s-a arătat activele circulante au în componența lor:

stocuri

creanțe

disponibilități și plasamente

în vederea aprecierii comportamentului fiecărei componente a nevoii de fond de rulment se face analiza ratelor de rotație, deoarece acestea măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respective lichidarea stocurilor și creanțelor comerciale pe de o parte și exigibilitatea datoriilor pe de altă parte.

Pentru analiza activelor și pasivelor mai mici de un an, pot fi utilizate rate de rotație exprimate în număr de rotații (Kr = coeficient de rotație) dar și în număr de zile (D = durata unui circuit a capitalurilor prin cifra de afaceri). Relația de legătură între cele două forme de rotație este dată de raportul:

Vz = 360/Kr

Unde:

Vz – viteza de rotație exprimată în zile

Kr – viteza exprimată în număr de rotații

În cele ce urmează vom calcula viteza de rotație (numărul de rotații) calculată pentru fiecare element corespunzător activelor circulante.

1) Viteza de rotație a stocurilor

În care:

Vr – viteza de rotație globală;

Stoc mediu global = Stoc inițial + Stoc final / 2

St = (3116,32 + 3478,87) / 2 = 3297,59 mii lei

2) Viteza de rotație a creanțelor pune în evidență numărul reînnoirilor portofoliului mediu de creanțe, prin fluxul anual de vânzări.

Vr creanțe = Cumpărări de mărfuri și alte cheltuieli externe (inclusiv TVA) / Datorii furnizori și conturi asimilate

Relațiile exprimate prin coeficienți de rotație au o putere informativă redusă, rămânând totuși sub aspectul conținutului niște mărimi abstracte, care redau în termeni concreți realitatea economică.

Aceste limite pot fi depășite dacă în analiza financiară se utilizează ratele de rotație exprimate în număr de zile:

Dz = Ac x T / CA

Dz = 5560,36 x 365 / 14988,39 = 135,40

Unde:

Dz – durata de rotație în zile

T – 360 zile, 180 zile sau 90 zile în funcție de perioada pentru care se face calculul

Factorii care influențează modificarea vitezei de rotație sunt:

a) modificarea cifrei de afaceri

b) modificarea soldului mediu al activelor circulante

3.10. Analiza fluxului de disponibilități

Având în vedere natura ciclică a volatilității economiilor și a piețelor se consideră că fluxul de numerar (cash flow) este una dintre cele mai importante arme de management, în lupta pentru evitarea riscurilor și asigurarea performanței întreprinderilor. Acest punct de vedere poate fi justificat de o întrebare și anume: “De ce vindem?”, iar răspunsul este la fel de simplu: “Pentru a face bani” sau pentru a genera un surplus de “numerar”.

Se poate astfel deduce că fluxul de numerar este practic indicatorul cel mai profitabil atunci când este vorba de aprecierea performanțelor unei afaceri, deoarece investitorul face un calcul simplu “câți bani am pus în această afacere și câți am obținut în mod efectiv de pe urma ei?”, pe el îl interesează mai puțin un rezultat potențial, fără acoperire în lichiditate.

O societate comercială poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, din cauza lipsei de lichidități, ca urmare a decalajului dintre încasările și plățile pe care le face în cadrul ciclului financiar.

În consecință analiza cash flow-ului presupune stabilirea rezultatului acestuia (plus de disponibilități sau deficit) și evoluția sa față de perioada precedentă. Din punct de vedere metodologic datele se pot prezenta astfel:

mii lei

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

4.1. Prezentarea agentului economic

Adresa și obiect de activitate

Denumirea agentului economic: SC ADIMOB SRL

Forma de proprietate: Societate cu Răspundere Limitată

Sediul: România,

Localitate Satu Mare, județul Satu Mare,

Strada Mihai Viteazul Nr. 16,

Telefon: 0261-865797

Fax: 0261-865825

Înregistrat la Registrul Comerțului cu nr.: J30/10/2002

Cod de identificare fiscală: CUI 2830526

Cont IBAN: RO26RNCB4000000000580001 deschis la BCR

Obiectul de activitate îl constituie comercializarea produselor mobiliere.

Scurt istoric

Societatea comercială ADIMOB a fost înființată în anul 2002 în luna octombrie dar funcționează de la începutul anului 2003.

Din anul 2003 este prima societate comerciala sătmăreană cu acest obiect de activitate care oferă clienților săi credite pentru achiziționare de mobilier, colaborând cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ Sucursala Satu Mare, astfel având un succes pe piața sătmăreană.

Societatea este în parteneriat cu 3 întreprinderi renumite din țară acestea fiind:

– SC MOBICOM SRL din Oradea, este o societate cu tradiție in acest gen de activitate, cu care avem o colaborare foarte buna, fiind o societate care își respectă clienții.

– SC BAUM SRL din Baia Mare cu care colaborăm de la înființare, din anul 2003, este o societate care a dorit sa extinda gama de oferte existente a produselor pentru ca orice client sa găsească produse pe gustul său.

– SC LEMNPROD SRL din Satu Mare este o societate furnizoare de produse de prelucrare a lemnului cu care avem colaborare tot de la începutul anului 2003.

Cu un astfel de parteneriat putem spune ca orice client care caută produse de mobilier la SC ADIMOB SRL gasește orice pe gustul său și pentru fiecare buzunar.

Conducerea societății

La conducerea SC ADIMOB SRL avem:

– un direcor general al societății care a absolvit Academia de Studii Economice București având o experiență de 10 ani in același domeniu de activitate.

– un director economic care a absolvit Facultatea de Științe Economice Cluj Napoca, având o experiență de 6 ani în acest domeniu.

– un director de marketing care a absolvit Facultatea de Marketing Oradea având o experiență în marketingul produselor de 8 ani.

Un manager bun va ști să-și aleagă echipa cu care să colaboreze și să ia deciziile cele mai bune, evident în urma unei analize economico-financiare.

Economia modernă are nevoie de un analist instruit cu multiple valențe în pregătirea lui, capabil să promoveze imaginea firmei și de a alege din mai multe variante posibile soluția optimă.

În scopul unei corecte evaluări a celor de mai sus au fost examinate următoarele elemente:

a) strategia firmei

b) structura organizatorică a societății

c) metode și tehnici utilizate de managerul general și echipa acestuia

d) sistemul și nivelul informațional implicate în procesul de management

Criteriul evaluează calitatea strategiei firmei ca un document sintetic, care exprimă soluțiile și metodele prin intermediul cărora se preconizează atingerea obiectivelor viitoare ținând cont de resursele disponibile, de schimbările și dificultățile previzibile.

Calitatea strategiei firmei este o măsură indirectă a capacității echipei manageriale de a stabili obiective de atins în viitor și de a utiliza căile cele mai adecvate pentru atingerea acestora.

Strategia imediată a firmei urmărește în principal:

satisfacerea tuturor gusturilor clienților în materie de mobilier

prețuri accesibile pentru toți clienții

atragerea clienților prin colaborarea cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ oferind clienților rate foarte avantajoase.

Strategia firmei pe termen scurt, mediu și lung a fost stabilită de conducerea societății.

În vederea evaluării procesului managerial au fost investigate modul în care se realizează principalele funcțiuni ale procesului de management, previziune, organizare, comandă, coordonare și control; sisteme decizionale utilizate la nivel superior și mediu în probleme de strategie respectiv în cele de politică curentă a firmei; stilul de conducere și adecvarea acesuia în raport cu cultura firmei, nivelurile la care se realizează comunicarea, transparența.

Exercitarea funcției de previziune constă în identificarea situației actuale exacte, a principalelor tendințe, anticiparea resurselor în condițiile în care urmează să-și desfășoare activitatea firma, stabilirea obiectivelor și a programului de acțiune, conceperea politicii de orientare și coordonare.

În cadrul funcției de previziune un rol important îl are compartimentul de marketing, dezvoltat în cadrul societății. Acest compartiment are funcții deosebit de importante în activitatea de perspectivă a firmei ca: observarea piețelor, observarea și studiul concurenței, a clienților prognozarea permanentă a produselor ce urmează a fi valorificate și a încasărilor, formarea și modelarea sortimentului de produse, politica de reclamă și publicitate, politica de distribuție și viitori eventuali beneficiari.

Toate aceste informații dau managerului o vedere de ansamblu și posibilitatea considerării premiselor ce trebuie îndeplinite, premise pe baza cărora echipa managerială formulează strategia de viitor a societății.

Funcția de organizare are ca obiect stabilirea structurii și realizarea procesului de cunoaștere în cadrul firmei. În exercitarea acestei funcții echipa managerială face analiza și evaluarea siuației existente și a obiectivelor urmărite.

Exercitarea funcției de antrenare are ca scop maximizarea contribuției fiecărui salariat la realizarea obiectivelor propuse. În cadrul societății aceasta se bazează cu precădere pe gradul de încredere a personalului în viitorul firmei, stabilitatea potențială și siguranța locului de muncă.

De asemenea s-a creat posibilitatea unor câștiguri mai mar, asigurate printr-un sistem de premiere, premii ce se acordă personalului în funcție de contribuția la bunul mers al societății.

Stilul de conducere ce se practică la ora actuală este de bună calitate, cu posibilități reale de perfecționare prin eforturile managerului și ale echipei manageriale.

Calitatea echipei manageriale evaluează o serie de caracteristici individuale ale echipei manageriale de rang superior: competență, experiență, aptitudini, cât și al echipei manageriale în ansamblul ei: stabilitate, coeziune, compatibilitate psihosocială și complementaritatea membrilor echipei.

Această echipă formează o structură cu competențe bine definite, cu obiective, subordonări, responsabilități clare, cunoscute, în detaliu de fiecare compartiment și înscriu detaliat în fișele posturilor.

Climatul psihosomatic în care se desfășoară reuniunile echipei este deschis, comunicativ, flexibil, nu există conflicte majore în cadrul acesteia. Reuniunile echipei au loc organizat și au ca scop recunoașterea problemelor firmei, găsirea soluțiilor, modalităților de desfășurare a activităților și aprobarea acestora.

În cadrul reuniunilor, atmosfera este participativă și creativă. Ținând cont de părerile, propunerile și soluțiile colaboratorilor, subordonaților în problemele expuse, managerul general adoptă decizii ce se consideră optime pentru rezolvarea problemelor.

Reuniunile echipei de conducere au un caracter deschis, acestea putând fi convocate ori de câte ori apar probleme deosebite în desfășurarea activității.

Componența echipei a fost selecționată de managerul societății ADIMOB, dl George Adrian.

Din ansamblul activității desfășurate echipa managerială promovează în stil de conducere democratic în găsirea soluțiilor și semiautoritar în adoptarea lor.

Metodele și tehnicile manageriale utilizate urmăresc adecvarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor manageriale utilizate în procesul de conducere în raport cu directivele stabilite în strategia firmei, scopurile, urmările cerințele de optimizare a capacității de muncă componenților echipei manageriale și motivarea întregului personal pentru atingerea obiectivelor firmei.

În prezent se aplică judicios metoda conducerii prin obiective.

Alte metode manageriale folosite care se aplică insuficient sunt conducerea prin inovare. Echipa de manageri stabilește obiectivele în funcție de strategia propusă astfel încât să se asigure conducerea și controlul activităților și verigile conducătoare pentru realizarea lor.

Fiecare compartiment stabilește un plan pentru următorul an de activitate bazat pe rezultatele obținute pe strategia unității pe următorii 2-3 ani. De asemenea obiectivele sunt stabilite pe domenii în funcție de produse:

mobilier de birou

mobilier pentru living

mobilier pentru dormitor

mobilier pentru tineret

biblioteci

Tehnicile manageriale care se aplică la dimensiuni corespunzătoare în cadrul societății sunt: cercetarea operațională și programarea matematică. Se aplică insuficient modelarea matematică care permite analiza stării în care se află realizarea lucrărilor în fiecare moment și formează informațiile necesare privind deciziile și măsurile ce trebuie luate pentru asigurarea la timp a executării acestora.

Aceste metode și tehnici manageriale utilizate sunt corespunzătoare unei activități de nivel mediu.

Sistemul managerial pentru management urmărește evaluarea funcționalității și eficienței sistemului informațional managerial, modul de integrare al acestuia în procesul managerial, în structura organizatorică, legăturile sistemului de structurile interne și externe cu care să realizeze schimbul de informații.

În cadrul societății se utilizează un studiu informațional care reprezintă un pachet de informații pentru conducere întocmit și ținut la zi. În acest sistem, nivelul managerial superior figurează ca primitor.

Suportul informatic pe care se bazează sistemul informațional pentru activitatea de management este corespunzătoare cerințelor actuale, dar nu poate asigura cerințele unei strategii de formă ofensivă, urmărind atingerea unor obiective de nivel superior.

Poziția societății comerciale ADIMOB pe piață

Poziția pe piață privește diagnosticul comercial, diagnostic care urmărește să evalueze capacitatea intrinsecă și extrinsecă a întreprinderii de a desfășura activitatea de marketing și tot odată de a asimila numeroasele adaptări cerute de competitivitate în medii concurențiale.

În acest scop se pornește de la evaluarea poziției întreprinderii în raport cu principalii concurenți, direcțiile în care prognoza, evoluția acestei poziții, apoi în subsidiar contribuțiile pe care le aduc la atingerea performanței: sectoarele de concepție a întreprinderii, rapoartele performanțe/preț cu care se realizează principalele tipuri de produse și modul în care este proiectată și implementată funcția de marketing în cadrul firmei.

Poziția întreprinderii pe piață urmărește evaluarea globală a poziției economice și conjuncturale a întreprinderii pe piața potențială în care își poate desfășura activitatea.

Datorită unei politici de menținere la un nivel cât mai scăzut a prețurilor, în paralel cu un program cât mai susținut de ridicare a nivelului calitativ, îmbinat cu un parteneriat cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ pe piața sătmăreană se bucură de succes.

Parteneriatul a început încă în anul 2003 de la înființarea societății comerciale debutând cu succes.

4.2. Analiza rezultatelor întreprinderii

4.2.1. Prezentarea contului de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere cuprinde: cifra de afaceri, veniturile și cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, precum și rezultatul exercițiului (profit sau pierdere).

Cifra de afaceri netă cuprinde sumele provenite din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii ce intră în categoria activităților curente ale persoanei juridice, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adăugată și a altor impozite și taxe aferente (care nu se cuprind în cifra de afaceri). Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii și a altor venituri din exploatare, mai puțin rabaturile, remizele și alte reduceri acordate clienților.

Veniturile cuprind sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activități curente precum și câștigurile din orice altă sursă.

Activitățile curente sunt orice activități desfășurate de o persoană juridică, ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum și activitățile conexe acestora.

Veniturile din activități curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi: vânzări, comisioane, dobânzi, dividende.

Cheltuielile unității reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru consumuri de materii prime, materiale, energie, apă, obiecte de inventar, mărfuri, ambalaje, lucrări executate și servicii prestate de care beneficiază unitatea, cheltuielile cu personalul, executarea unor obligații legale sau contractuale, etc. În cadrul cheltuielilor exercițiului se cuprind, de asemenea, amortizările și provizioanele constituite.

În contul de rezultate, veniturile, cheltuielile și rezultatele se grupează în trei mari grupe: de exploatare, financiare, extraordinare.

Veniturile din exploatare cuprind: veniturile din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor executate și serviciilor prestate.

Veniturile din vânzări de bunuri se înregistrează în contabilitate în momentul predării bunurilor către cumpărători, al livrării acestora pe baza facturii sau în alte condiții prevăzute în contract, care atestă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către clienți.

Veniturile din prestarea de servicii se înregistrează pe măsura efectării acestora:

Veniturile din variația stocurilor, reprezintă variația în plus (creșterea) sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producție efectiv a stocurilor de produse și producție în curs de execuție de la sfârșitul perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și producției în curs, neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite.

Venituri din producția de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor și cheltuielile efectuate de unitate pentru ea însăși, care se înregistrează ca active imobilizate corporale și necorporale.

Venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și alte subvenții (finanțarea activității de cercetare și alte finanțări) de care beneficiază firma.

Venituri din reluarea provizioanelor privind activitatea de exploatare, adică sumele reprezentând diminuarea sau anularea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli care privesc exploatarea, pentru deprecierea imobilizărilor, pentru deprecierea stocurilor și producției în curs de execuție, pentru deprecierea creanțelor-clienți.

Alte venituri din exploatarea curentă, care cuprind veniturile din creanțe recuperate și alte venituri din exploatare.

Cheltuielile de exploatare cuprind:

– cheltuielile cu materii prime și materialele consumabile; costul de achiziție al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziție al materialelor nestocate trecute direct asupra cheltuielilor, contravaloarea energiei și apei consumate; valoarea animalelor și păsărilor; costul mărfurilor vândute și al ambalajelor.

– cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți, redevențe. Locații de gestiune și chirii; prime de asigurare; studii și cercetare; cheltuieli cu alte servicii executate de terți (colaboratori); comisioane și onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate; transport de bunuri și personal; deplasări, detașări și transferări; cheltuieli poștale și de telecomunicații, servicii bancare și altele;

– cheltuielile cu personalul (salariile, asigurările și protecția socială și alte cheltuieli cu personalul suportate de persoana juridică);

– cheltuielile de exploatare privind amortizările și provizioanele, reprezintă:

– valoarea provizioanele constituite pentru riscuri și cheltuieli;

– amortizarea aferentă imobilizărilor corporale și necorporale;

– valoarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor corporale și necorporale;

– valoarea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor și producția în curs de execuție;

– valoarea provizioanelor constituite pentru creanțe neîncasabile, clienți dubioși, rău platnici sau în litigiu;

– alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanțe și debitori diverși; despăgubiri, amenzi și penalități; donații și alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital, etc.)

Rezultatul din exploatare (profit sau pierdere) este egal cu diferența dintre veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare.

Veniturile financiare cuprind:

– venituri din imobilizări financiare (dividende aferente titlurilor imobilizate; valoarea titlurilor imobilizate primite ca urmare a reinvestirii dividendelor);

– venituri din investiții investiții financiare pe termen scurt (dividende);

– venituri din creanțe imobilizate (dobânda aferentă creanțelor imobilizate);

– venituri din investiții financiare cedate (prețul de vânzare al imobilizărilor financiare cedate; câștigul rezultat din vânzarea investițiilor financiare pe termen scurt la un preț de cesiune mai mare decât valoarea contabilă);

– venituri din diferențe de curs valutar;

– venituri din dobânzi;

– venituri din sconturi obținute;

– venituri financiare din provizioane, care cuprind sumele reprezentând anularea sau diminuarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor financiare, pentru deprecierea titlurilor de plasament, pentru deprecierea creanțelor – decontări în cadrul grupului și cu asociații;

– alte venituri financiare.

Cheltuielile financiare cuprind:

– pierderi din creanțe legate de participații, reprezentând valoarea pierderilor din creanțe imobilizate;

– cheltuieli privind investițiile financiare cedate, reprezentând valoarea imobilizărilor financiare cedate sau scoase din activ, precum și diferențele nefavorabile dintre valoarea contabilă a investițiilor financiare pe termen scurt și prețul de cesiune;

– diferențe nefavorabile de curs valutar;

– dobânzile privind exercițiul financiar în curs;

– sconturile acordate clienților, debitorilor sau băncilor;

– pierderi din creanțe de natură financiară;

– cheltuieli financiare privind amortizările și provizioanele, formate din:

– valoarea primelor de rambursare a obligațiunilor amortizate;

– valoarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor financiare;

– valoarea provizioanelor constituite pentru deprecierea creanțelor din conturile de decontări din cadrul grupului sau cu asociații;

– valoarea provizioanelor privind deprecierea investițiilor financiare pe termen scurt;

– alte cheltuieli financiare.

Rezultatul financiar reprezintă diferența dintre veniturile financiare și cheltuielile financiare.

Rezultatul curent cuprinde rezultatul din exploatare și rezultatul financiar.

Veniturile extraordinare cuprind veniturile rezultate din compensațiile primite pentru cheltuieli sau pierderi din calamități sau alte evenimente extraordinare, cum ar fi: subvențiile primite sau de primit drept compensație pentru pierderi înregistrate ca urmare a efectuării unor cheltuieli generate de evenimente extraordinare; daunele pretinse de deținătorii de polițe în urma producerii unor calamități.

Cheltuielile extraordinare includ cheltuielile privind calamitățile și alte evenimente extraordinare: valoarea pierderilor din calamități, exproprierea de active.

Diferența dintre veniturile extraordinare și cheltuielile extraordinare reprezintă rezultatul extraordinar.

Însumând rezultatul din exploatare cu rezultatul financiar și cu cel extraordinar se obține rezultatul brut. Dacă din rezultatul brut deducem impozitul pe profit (în cazul microîntreprinderilor, impozitul pe venitul microîntreprinderii) obținem rezultatul net.

Măsurarea tradițională a rezultatelor contabile se bazează pe o comparare între cheltuielile reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade (sau exercițiu) și veniturile reale produse de activitatea sa în aceeași perioadă. Veniturile se analizează ca o creare de bogăție, în timp ce cheltuielile apar ca o consumare de bogăție reală. În consecință, rezultatul permite evaluarea creșterii sau diminuării bogăției reale, deci exprimă câștigul sau pierderea produse de activitatea întreprinderii.

Schematic, veniturile, cheltuielile și rezultatele întreprinderii, așa cum sunt prezentate în contul de profit și pierdere, sunt redate în tabelul următor:

4.2.2. Soldul intermediar de gestiune

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei domenii de activitate oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Aceste solduri reprezintă de fapt palierele succesive în formarea rezultatului final al exercițiului. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheindu-se cu cel mai sintetic (profitul net al exercițiului).

Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă (industrială și comercială).

Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeași stare.

Cascada SIG

Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute (revândute) include prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

Producția exercițiului include valoarea bunurilor și serviciilor “fabricate” de firmă pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută evaluată la prețul de vânzare, producția stocată și producția imobilizată evaluate la cost de producție.

Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (forța de muncă și capital), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:

remunerarea muncii prin salarii, indemnizații, premii, cheltuieli sociale;

remunerarea statului prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (subvențiile pentru exploatare fiind excluse);

remunerarea creditorilor prin dobânzi și comisioane plătite;

remunerarea investițiilor prin amortismente calculate;

remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acționarilor.

Întreprinderea, în calitate de participant direct la viața economică, va fi remunerată prin capacitatea de autofinanțare.

(1) Valoarea adăugată se calculează ca diferență între producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.

VA = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumuri externe

VA = 14988,39 – 165,74 -7863,35 = 6959,30 mii lei

(2) Excedentul brut de exploatare (EBE) sau după caz insuficiența brută de exploatare (IBE) reprezintă diferența dintre valoarea adăugată (plus subvențiile de exploatare) pe de o parte și impozitele, taxele și cheltuielile de personal pe de altă parte.

EBE = (VA + Subvențiile de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul + Impozite și taxe)

EBE = 6959,30 – 4143,81 – 91,81 = 2723,68 mii lei

Excedentul brut de exploatare, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a firmei, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității finale și a capacității de dezvoltare a firmei.

(3) Rezultatul exploatării (profit și pierdere) reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile exploatării:

RE = EBE + (Reluări asupra provizioanelor de exploatare + alte venituri din exploatare) – (Amortizări și provizioane calculate + alte cheltuieli de exploatare)

RE = 2723,68 + 26,91 – 475,30 – 679,68 = 1595,61 mii lei

Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate).

(4) Rezultatul curent este rezultatul tuturor operațiunilor curente ale întreprinderii:

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării Rezultatul financiar

RC = 1595,61 + 235,33 – 382,33 = 1448,61 mii lei

Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende sau/și să se reinvestească în întreprindere.

RN = Profit brut – Impozit pe profit

RN = 1448,61 – 295,18 = 1153,43 mii lei

Urmează soldul intermediar de gestiune sub formă de tabel:

mii lei

4.2.3. Capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a firmei, la sfârșitul exercițiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii (prin dividende datorate) și să finanțeze investițiile de expansiune (partea din profit repartizată pentru constituirea rezervelor și a fondurilor de dezvoltare) și de menținere sau reînnoire (prin amortizări ca veritabilă rezervă care permite reînnoirea imobilizărilor) din exercițiile viitoare.

Capacitatea de autofinanțare se calculează pornind de la veniturile și cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinanțare poate fi determinată prin două metode: deductivă și adițională puse în evidență de structura contului de profit și pierdere.

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanțare este calculată ca diferență între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) și cheltuieli plătibile (corespunzătoare unor plăți efective sau viitoare). Se reține ca punct de pornire excedentul brut al exploatării (excedent potențial de trezorerie) la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de exploatare, financiare, excepționale) și se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite.

CAF = (Venituri încasabile – Venituri din cesiuni) – Cheltuieli plătibile

CAF = (EBE + Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni) – Alte cheltuieli plătibile, adică:

Excedent brut al exploatării

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli pentru exploatare

+ Venituri financiare (a)

– Cheltuieli financiare (b)

+ Venituri excepționale (c)

– Cheltuieli excepționale (d)

– Impozit pe profit

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE a exercițiului

fără reluări asupra provizioanelor;

fără amortizări și provizioane financiare calculate;

fără:

venituri din cesiunea elementelor de activ;

cote părți din subvenții virate asupra rezultatului exercițiului;

reluări asupra provizioanelor excepționale;

fără:

valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate;

amortizări și provizioane excepționale calculate.

Dacă excedentul brut al exploatării reprezintă un cash flow potențial brut de exploatare, atunci capacitatea de autofinanțare este echivalentă unui cash flow net global. Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinanțare prezintă inconvenientul de a fi mai sensibilă decât primul, fiind influențată de amortizări, provizioane și impozitul pe profit. În compensare însă, ea prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash flow-ul întreprinderii. Prin limitele și avantajele lor, aceste două noțiuni (EBE și CAF) devin complementare și nicidecum exclusive.

Conform metodei deductive în cazul analizat vom avea:

Excedent brut al exploatării 2723,68

+ Alte venituri din exploatare 26,91

– Alte cheltuieli pentru exploatare 679,68

+ Venituri financiare 235,33

– Cheltuieli financiare 382,33

+ Venituri excepționale –

– Cheltuieli excepționale –

– Impozit pe profit 295,18

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE 1628,73

Metoda adițională are meritul de a pune în evidență elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacității de autofinanțare. În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului, la care se adaugă cheltuieli calculate (amortizări și provizioane) neplătite la o anumită scadență și se scad veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor). În măsura în care capacitatea de autofinanțare nu ține cont decât de operațiile de gestiune curentă, operațiile excepționale de capital (veniturile din cedarea activelor) vor fi excluse din calcul:

CAF = Rezultatul net al exercițiului (Rezultatul net contabil)

+ Cheltuieli calculate

– Venituri calculate

– Venituri din cesiuni

adică:

Rezultatul net al exercițiului

+ Amortizări și provizioane (de exploatare, financiare, excepționale) calculate

– Cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului

– Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor

– Venituri din cesiunea elementelor de activ

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE a exercițiului

Surplusul financiar degajat în cursul exercițiului de ansamblu operațiilor de gestiune (CAF) nu va avea decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloacele financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variația trezoreriei nete rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului sau pe baza fluxurilor financiare.

Capacitatea de autofinanțare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanțarea globală (totală). Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța.

Autofinanțarea globală = Capacitatea de autofinanțare – Dividende distribuite

Conform metodei adiționale în cazul analizat vom avea:

Rezultatul net 1153,43

+ Cheltuieli calculate 475,30

– Venituri calculate –

– Venituri din cesiuni –

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE 1628,73

S-au într-un alt mod de calcul vom avea:

Rezultatul net 1153,43

Amortizări și provizioane 475,30

Cote părți din subvenții –

Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor –

Venituri din cesiuni –

VNCAC –

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE 1628,73

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Analiza financiară poate fi studiată ca acțiune internă a responsabililor întreprinderii și ca acțiune externă din partea actualilor și potențialilor parteneri sau concurenți ai întreprinderii. Obiectivele urmărite nu sunt aceleași; în analiza internă se urmărește identificarea potențialului de degajare de fluxuri nete de trezorerie (cash flow-uri); în analiza externă se urmărește echilibrul financiar realizat, la nivelul fondului de rulment, a trezoreriei nete și rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare, al capacității de autofinanțare, etc.

În ceea ce privește analiza externă, societatea înregistrează o capacitate de autofinanțare pozitivă iar aceasta este susținută și de o valoare identic pozitivă a trezoreriei nete.

În ceea ce privește analiza externă, creșterea trezoreriei nete evidențiază în analiza externă, ca fiind necesară, se poate realiza fie prin creșterea fondului de rulment sau reducerea nevoii fondului de rulment.

Reducerea nevoii de fond de rulment se poate face prin accelerarea vitezei de rotație a stocurilor.

Creșterea fondului de rulment, în ceea ce privește societatea analizată, se poate face prin mai multe metode. Una dintre aceste metode ar fi accelerarea amortizării activului imobilizat precum și vânzarea activelor fixe care nu sunt necesare. O altă metodă ar fi creșterea capitalului propriu prin sporirea rezervelor până la un nivel optim precum și repartizarea unei părți din profit pentru creșterea capitalului social.

În ceea ce privește SC ADIMOB SRL creșterea fondului de rulment s-ar putea realiza și prin contractarea de împrumuturi pe termen mediu și lung. Această metodă nu este recomandată deoarece un împrumut ar determina doar o creștere a cheltuielilor cu dobânzile, deci la creșterea cheltuielilor financiare și implicit la reducerea profitului.

Analiza financiară are ca obiective să determine starea de performanță financiară, punctele tari și punctele slabe ale întregii activități din exercițiul încheiat.

În ceea ce privește punctele tari SC ADIMOB SRL se remarcă prin:

grad de înnoire a mijloacelor fixe relativ ridicat

parteneriatul cu Banca Comercială Română este foarte bine văzut de clienți

– salarizarea este stimulentă, personalul fiind motivant

La punctele slabe ale firmei aminti:

– rezervele constituite nu ating pragul optim

– se ocupă doar de piața sătmăreană deși ar putea pătrunde și pe alte piețe.

BIBLIOGRAFIE

1. Andreica, M., Eficiența investițiilor

2. Bologa, Al., Analiza economico-financiară, Academia Comercială Satu-mare,2004

3. Bologa, Al., Finanțele întreprinderii, Academia Comercială Satu Mare, 2005

4. Chirilă, E., Finanțele întreprinderii, Editura Universității din Oradea, 2004

5. Chirilă, E., Curs de finanțele firmei, Editura Universității din Oradea, 2005

6. Isfănescu, A., Analiza economico-financiară, Editura Economică București, 2005

7. Niculescu, N., Strategii manageriale de firmă, Editura Economică București, 2004

8. Popa, S., Amortizarea capitalului, Editura Tribuna Economică, București, 2004

9. Popescu, V., Piețe de capital și Burse de Valori, Editura Cibernetică, București, 2004

10. Sichigea, N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2005

11. Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

12. *** Economistul 2005

13. *** Piața financiară 2004

14. *** Revista Tribuna Economică colecția 2005

=== CAPITOLUL V ===

5.1. Prezentarea agentului economic

Adresa și obiect de activitate

Denumirea agentului economic: SC ADIMOB SRL

Forma de proprietate: Societate cu Răspundere Limitată

Sediul: România,

Localitate Satu Mare, județul Satu Mare,

Strada Mihai Viteazul Nr. 16,

Satu Mare

Telefon: 0261-865797

Fax: 0261-865825

Înregistrat la Registrul Comerțului cu nr.: J30/10/2002

Cod de identificare fiscală: CUI 2830526

Cont IBAN: RO26RNCB4000000000580001 deschis la BCR

Obiectul de activitate îl constituie comercializarea produselor mobiliere.

Scurt istoric

Societatea comercială ADIMOB a fost înființată în anul 2002 în luna octombrie dar funcționează de la începutul anului 2003.

Din anul 2003 este prima societate comerciala sătmăreană cu acest obiect de activitate care oferă clienților săi credite pentru achiziționare de mobilier, colaborând cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ Sucursala Satu Mare, astfel având un succes pe piața sătmăreană.

Societatea este în parteneriat cu 3 întreprinderi renumite din țară acestea fiind:

– SC MOBICOM SRL din Oradea, este o societate cu tradiție in acest gen de activitate, cu care avem o colaborare foarte buna, fiind o societate care își respectă clienții.

– SC BAUM SRL din Baia Mare cu care colaborăm de la înființare, din anul 2003, este o societate care a dorit sa extinda gama de oferte existente a produselor pentru ca orice client sa găsească produse pe gustul său.

– SC LEMNPROD SRL din Satu Mare este o societate furnizoare de produse de prelucrare a lemnului cu care avem colaborare tot de la începutul anului 2003.

Cu un astfel de parteneriat putem spune ca orice client care caută produse de mobilier la SC ADIMOB SRL gasește orice pe gustul său și pentru fiecare buzunar.

Conducerea societății

La conducerea SC ADIMOB SRL avem:

– un direcor general al societății care a absolvit Academia de Studii Economice București având o experiență de 10 ani in același domeniu de activitate.

– un director economic care a absolvit Facultatea de Științe Economice Cluj Napoca, având o experiență de 6 ani în acest domeniu.

– un director de marketing care a absolvit Facultatea de Marketing Oradea având o experiență în marketingul produselor de 8 ani.

Un manager bun va ști să-și aleagă echipa cu care să colaboreze și să ia deciziile cele mai bune, evident în urma unei analize economico-financiare.

Economia modernă are nevoie de un analist instruit cu multiple valențe în pregătirea lui, capabil să promoveze imaginea firmei și de a alege din mai multe variante posibile soluția optimă.

În scopul unei corecte evaluări a celor de mai sus au fost examinate următoarele elemente:

a) strategia firmei

b) structura organizatorică a societății

c) metode și tehnici utilizate de managerul general și echipa acestuia

d) sistemul și nivelul informațional implicate în procesul de management

Criteriul evaluează calitatea strategiei firmei ca un document sintetic, care exprimă soluțiile și metodele prin intermediul cărora se preconizează atingerea obiectivelor viitoare ținând cont de resursele disponibile, de schimbările și dificultățile previzibile.

Calitatea strategiei firmei este o măsură indirectă a capacității echipei manageriale de a stabili obiective de atins în viitor și de a utiliza căile cele mai adecvate pentru atingerea acestora.

Strategia imediată a firmei urmărește în principal:

satisfacerea tuturor gusturilor clienților în materie de mobilier

prețuri accesibile pentru toți clienții

atragerea clienților prin colaborarea cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ oferind clienților rate foarte avantajoase.

Strategia firmei pe termen scurt, mediu și lung a fost stabilită de conducerea societății.

În vederea evaluării procesului managerial au fost investigate modul în care se realizează principalele funcțiuni ale procesului de management, previziune, organizare, comandă, coordonare și control; sisteme decizionale utilizate la nivel superior și mediu în probleme de strategie respectiv în cele de politică curentă a firmei; stilul de conducere și adecvarea acesuia în raport cu cultura firmei, nivelurile la care se realizează comunicarea, transparența.

Exercitarea funcției de previziune constă în identificarea situației actuale exacte, a principalelor tendințe, anticiparea resurselor în condițiile în care urmează să-și desfășoare activitatea firma, stabilirea obiectivelor și a programului de acțiune, conceperea politicii de orientare și coordonare.

În cadrul funcției de previziune un rol important îl are compartimentul de marketing, dezvoltat în cadrul societății. Acest compartiment are funcții deosebit de importante în activitatea de perspectivă a firmei ca: observarea piețelor, observarea și studiul concurenței, a clienților prognozarea permanentă a produselor ce urmează a fi valorificate și a încasărilor, formarea și modelarea sortimentului de produse, politica de reclamă și publicitate, politica de distribuție și viitori eventuali beneficiari.

Toate aceste informații dau managerului o vedere de ansamblu și posibilitatea considerării premiselor ce trebuie îndeplinite, premise pe baza cărora echipa managerială formulează strategia de viitor a societății.

Funcția de organizare are ca obiect stabilirea structurii și realizarea procesului de cunoaștere în cadrul firmei. În exercitarea acestei funcții echipa managerială face analiza și evaluarea siuației existente și a obiectivelor urmărite.

Exercitarea funcției de antrenare are ca scop maximizarea contribuției fiecărui salariat la realizarea obiectivelor propuse. În cadrul societății aceasta se bazează cu precădere pe gradul de încredere a personalului în viitorul firmei, stabilitatea potențială și siguranța locului de muncă.

De asemenea s-a creat posibilitatea unor câștiguri mai mar, asigurate printr-un sistem de premiere, premii ce se acordă personalului în funcție de contribuția la bunul mers al societății.

Stilul de conducere ce se practică la ora actuală este de bună calitate, cu posibilități reale de perfecționare prin eforturile managerului și ale echipei manageriale.

Calitatea echipei manageriale evaluează o serie de caracteristici individuale ale echipei manageriale de rang superior: competență, experiență, aptitudini, cât și al echipei manageriale în ansamblul ei: stabilitate, coeziune, compatibilitate psihosocială și complementaritatea membrilor echipei.

Această echipă formează o structură cu competențe bine definite, cu obiective, subordonări, responsabilități clare, cunoscute, în detaliu de fiecare compartiment și înscriu detaliat în fișele posturilor.

Climatul psihosomatic în care se desfășoară reuniunile echipei este deschis, comunicativ, flexibil, nu există conflicte majore în cadrul acesteia. Reuniunile echipei au loc organizat și au ca scop recunoașterea problemelor firmei, găsirea soluțiilor, modalităților de desfășurare a activităților și aprobarea acestora.

În cadrul reuniunilor, atmosfera este participativă și creativă. Ținând cont de părerile, propunerile și soluțiile colaboratorilor, subordonaților în problemele expuse, managerul general adoptă decizii ce se consideră optime pentru rezolvarea problemelor.

Reuniunile echipei de conducere au un caracter deschis, acestea putând fi convocate ori de câte ori apar probleme deosebite în desfășurarea activității.

Componența echipei a fost selecționată de managerul societății ADIMOB, dl George Adrian.

Din ansamblul activității desfășurate echipa managerială promovează în stil de conducere democratic în găsirea soluțiilor și semiautoritar în adoptarea lor.

Metodele și tehnicile manageriale utilizate urmăresc adecvarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor manageriale utilizate în procesul de conducere în raport cu directivele stabilite în strategia firmei, scopurile, urmările cerințele de optimizare a capacității de muncă componenților echipei manageriale și motivarea întregului personal pentru atingerea obiectivelor firmei.

În prezent se aplică judicios metoda conducerii prin obiective.

Alte metode manageriale folosite care se aplică insuficient sunt conducerea prin inovare. Echipa de manageri stabilește obiectivele în funcție de strategia propusă astfel încât să se asigure conducerea și controlul activităților și verigile conducătoare pentru realizarea lor.

Fiecare compartiment stabilește un plan pentru următorul an de activitate bazat pe rezultatele obținute pe strategia unității pe următorii 2-3 ani. De asemenea obiectivele sunt stabilite pe domenii în funcție de produse:

mobilier de birou

mobilier pentru living

mobilier pentru dormitor

mobilier pentru tineret

biblioteci

Tehnicile manageriale care se aplică la dimensiuni corespunzătoare în cadrul societății sunt: cercetarea operațională și programarea matematică. Se aplică insuficient modelarea matematică care permite analiza stării în care se află realizarea lucrărilor în fiecare moment și formează informațiile necesare privind deciziile și măsurile ce trebuie luate pentru asigurarea la timp a executării acestora.

Aceste metode și tehnici manageriale utilizate sunt corespunzătoare unei activități de nivel mediu.

Sistemul managerial pentru management urmărește evaluarea funcționalității și eficienței sistemului informațional managerial, modul de integrare al acestuia în procesul managerial, în structura organizatorică, legăturile sistemului de structurile interne și externe cu care să realizeze schimbul de informații.

În cadrul societății se utilizează un studiu informațional care reprezintă un pachet de informații pentru conducere întocmit și ținut la zi. În acest sistem, nivelul managerial superior figurează ca primitor.

Suportul informatic pe care se bazează sistemul informațional pentru activitatea de management este corespunzătoare cerințelor actuale, dar nu poate asigura cerințele unei strategii de formă ofensivă, urmărind atingerea unor obiective de nivel superior.

Poziția societății comerciale ADIMOB pe piață

Poziția pe piață privește diagnosticul comercial, diagnostic care urmărește să evalueze capacitatea intrinsecă și extrinsecă a întreprinderii de a desfășura activitatea de marketing și tot odată de a asimila numeroasele adaptări cerute de competitivitate în medii concurențiale.

În acest scop se pornește de la evaluarea poziției întreprinderii în raport cu principalii concurenți, direcțiile în care prognoza, evoluția acestei poziții, apoi în subsidiar contribuțiile pe care le aduc la atingerea performanței: sectoarele de concepție a întreprinderii, rapoartele performanțe/preț cu care se realizează principalele tipuri de produse și modul în care este proiectată și implementată funcția de marketing în cadrul firmei.

Poziția întreprinderii pe piață urmărește evaluarea globală a poziției economice și conjuncturale a întreprinderii pe piața potențială în care își poate desfășura activitatea.

Datorită unei politici de menținere la un nivel cât mai scăzut a prețurilor, în paralel cu un program cât mai susținut de ridicare a nivelului calitativ, îmbinat cu un parteneriat cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ pe piața sătmăreană se bucură de succes.

Parteneriatul a început încă în anul 2003 de la înființarea societății comerciale debutând cu succes.