Analiza Sociologica a Politicului

ANALIZA SOCIOLOGICĂ A POLITICULUI

1. Criterii de determinare a unei relații sociale ca relație politică

Cînd utilizăm cuvîntul „politic” avem în vedere aspecte manifeste (lideri politici, partide, alegeri etc.) dar și aspecte latente – politicul fiind un fenomen universal, existent în interiorul tuturor societăților (Max Weber: „politicul este un fenomen extraordinar de vast și îmbrățișează toate speciile de activitate”).

În antichitate, „polis” însemna cetate; „politeia” se referea la sistemul politic instituționalizat într-un “polis” și la cetățenii care făceau „politică” (adică își rezolvau „treburile politice” în polis); „politiké” însemnînd arta de a guverna spre binele public.

Din punctul de vedere al sociologului, politicul, politica și puterea politică sînt „fapte sociale”.

Să luăm un exemplu: dacă un student român poartă turban musulman, faptul poate fi luat drept o extravaganță și tratată ca atare, în timp ce portul turbanului de către un muslim este corelat cu un fapt religios; dacă printr-un ordin s-ar interzice portul turbanului în universitate, faptul ar putea produce reacții în presă, luări de poziție pro și contra a unor lideri, ar putea avea loc dezbateri publice, se pot mobiliza opinii etc., deci faptul ar putea căpăta semnificații politice. Orice fapt social poate fi potențial politic, poate căpăta densitate politică, dar nu putem afirma că totul este politic în social…

Este necesar să căutăm criterii mai lămuritoare pentru determinarea „domeniului” politicului în societate. Determinarea unei relații sociale ca relație politică, scrie J. Leca, nu poate rezulta decît din combinarea unei determinări subiective – faptul diferiților actori politici – și a uneia obiective – dată de raportul de forțe dintre ei la un moment dat.

În Economie și societate Weber arată că politicul presupune: un „grup de dominare” ale cărui „reglementări” sunt valabile și aplicate pe un teritoriu dat, de către o „conducere” care are posibilitatea utilizării „constrîngerii legitime”.

M. Duverger constata că, pentru cei mai mulți oameni, politicul este esențialmente cîmpul luptei pentru putere (puterea permite indivizilor și grupurilor care o dețin să-și asigure dominația asupra celorlalți și astfel să tragă foloase de pe urma ei), pentru mai puțini puterea înseamnă efortul de a face să domnească ordinea și dreptatea, efortul de a proteja „interesul general” și „binele comun” de presiunea revendicărilor particulare și, pentru și mai puțini, efortul de a proteja individul concret.

Omul este „zoon politikon”, iar comunitatea politică există „în vederea împlinirii binelui comun”, spunea Aristotel în Politica. Numai într-un stat individul se eliberează de teamă, trăiește în siguranță, fiindcă scopul statului, arăta Spinoza în Tratatul teologico-politic, este acela de a aduce libertatea. „Libera judecare” diferă însă de la om la om și fiecare poate gîndi că numai el știe bine totul. Este greu ca toți oamenii să aibă aceleași păreri; este important ca ei să nu acționeze conform liberului arbitru (dar să judece, să raționeze continuu asupra a ceea ce întreprind cotidian).

Subtitlul Contractului social al lui Rousseau este: Principii de drept politic. După ce distinge între starea de natură și starea de societate – cărora le corespund „libertatea naturală” și „libertatea civilă”, Rousseau arăta că între acestea intervine contractul social. „Ceea ce omul pierde prin contractul social este libertatea naturală și dreptul nelimitat de a avea tot ce-l tentează; ceea ce cîștigă este libertatea civilă și proprietatea asupra a ceea ce posedă”. Libertatea civilă este limitată de voința generală. „Există o diferență între voința tuturor și voința generală; prima privește interesul comun, cealaltă privește interesul privat și nu e decît suma voințelor particulare”.

Alexis de Tocqueville a prezentat avantajele regimului democratic. „Cînd treci dintr-o țară liberă în alta care nu e liberă ești frapat de un spectacol extraordinar: în cea liberă totul e activitate și mișcare, în cealaltă e liniște și imobilitate … Țara care se frămîntă astfel pentru a fi fericită este, în general, mai bogată și mai prosperă decît cea care pare satisfăcută de propria-i soartă”. Democrația poate nu dă poporului guvernarea cea mai abilă, spunea Tocqueville, dar ea „răspîndește în tot corpul social o neliniștită activitate, forță, energie care nu ar exista fără ea și care, dacă și circumstanțele sunt favorabile, pot face minuni”.

Politicul este un factor constitutiv al vieții oamenilor în societate. Dacă valorile, normele comune și normele de rol dintr-un spațiu-timp sociocultural sunt recunoscute de către indivizii membri, atunci competiția, coeziunea sunt reglate prin controlul social. Politicul intervine ca mediator în numele valorilor și normelor recunoscute, în numele unor „interese generale”, considerate superioare intereselor părților.

2. Analiza puterii în relația interpersonală

Nu există putere decît în raport cu alții, arăta Weber. Puterea este o relație. Oamenii se influențează reciproc, pot avea putere asupra celorlalți. Puterea individului A asupra individului B înseamnă capacitatea lui A de a-l determina pe B să facă ceva (sau să nu facă) dacă (nu) ar fi intervenit A.

Pentru mai multă claritate este necesar să nuanțăm această definire, să avem în vedere caracterul voluntar al determinării, influențării unui individ de către altul, introducînd voința, intenția.

Putem vorbi de puterea lui A asupra lui B dacă B își schimbă comportamentul, dar nu în sensul vrut, dorit de către A?

Oamenii au atribute bio-psiho-etno-socio-culturale diferite. Individul A poate să-l influențeze, să-l determine pe B, dar și B poate să-l influențeze, să-l determine pe A.

Relația de putere în viața cotidiană se negociază, spune Crozier ; numai că analiza vieții socioumane cotidiene făcută cu conceptele sociologiei: cîmp, capitaluri, habitus, reproducere etc. ne arată că puterea este inegal împărțită, este disimetrică, fiindcă ea ține de „calitățile” individului, dar și de relațiile dintre indivizii cu capitaluri diferite. Puterea nu este atributul unei persoane (omul nu are putere la el, așa cum are stilou sau carnet), cît o proprietate a relației dintre persoane. În analiza puterii în relația interpersonală trebuie să ținem seama de faptul că orice fenomen social se explică (și) prin agregarea acțiunilor individuale, utilizînd conceptele de actor, situație, scopuri, resurse, semnificații, efect de agregare, efect pervers ș. a. (din sociologia lui R. Boudon – “individualismul metodologic”), ca și conceptele sociologiei relațiilor (strategiile terțului, rolul de articulator, puterea corelată cu scorul de centralitate etc.).

3. Puterea în grupuri. Tipuri de dominație și legitimitate

De obicei, sunt identificate următoarele surse ale puterii în grupuri: competența, relația între grup, organizație și mediu, informația, utilizarea regulilor organizaționale etc. Putem identifica însă și alte surse: tradiția, charisma, legile, reglementările, capitalul social, banii etc.

În „Economie și societate” Weber spunea că politicul este un mod de dominație, specificat într-o formă de autoritate, fondată pe o sursă de legitimitate. „Puterea înseamnă șansa de a face să triumfe în sînul unei relații sociale propria voință, chiar împotriva rezistențelor… Autoritatea înseamnă șansa de a găsi persoanele gata să se supună…”.

Orice raport de dominație veritabil comportă și un minimum de voință de supunere, spune Weber. Nici constrîngerea fizică, nici motivele pur afective sau interesele pur materiale nu ajung ca cineva să aibă putere, nu ajung să „inspire” voința de a se supune… Factorul-cheie este credința în legitimitate – pe care toate dominările se străduie să o trezească și să o întrețină. Modul de dominație care ajunge să se impună sub forma unui tip de autoritate este cel fondat pe credința comună în principiul legitimității, revendicat de conducători și recunoscut de către membri. „Noi calificăm dominația ca tradițională, spune Weber, atunci cînd legitimitatea sa se bazează pe tradiție și e admisă plecînd de la caracterul sacru al dispozițiilor transmise de timp”. Acest tip de dominație se bazează pe validitatea și respectul valorilor și normelor moștenite din trecut, care se reproduc prin „comunitatea de educație” a grupului. Exemplul tipic al legitimării tradiționale a dominării îl aflăm în feudalism (dar la o analiză mai atentă a vieții sociale actuale putem constata că tradiția cîntărește mult și atunci cînd părinții vor să-și aducă în locul lor fiii și nepoții… În „textura de clanuri, caste și aristocrații existente în rîndul funcționarilor mai vechi, se poate degaja lupta pentru cucerirea sau menținerea privilegiilor”, spune R. Sainsaulieu).

Conceptul de charismă introdus de Weber în sociologie se referă la recunoașterea liberă de către adepți (care pot forma împreună o comunitate emoțională) a calităților excepționale ale unui lider (însușiri „supranaturale”, inaccesibile muritorilor de rînd, spun ei, fie că aceste însușiri sunt reale, fie că sînt închipuite, sau pur și simplu nu există…; un astfel de lider este considerat – se poate autoconsidera – „trimis de Dumnezeu” pentru a „împlini” pe pămînt o datorie, o „misie” etc.; uneori se produce chiar efectul dorit de cei care intră în contact cu cel despre care se zice că are charismă – ca în cazul medicamentului care poate atenua durerea, poate vindeca, dar numai pentru că a fost prescris și administrat de către un medic, nu pentru că ar avea proprietăți curative intrinseci – “efectul placebo”). În societatea actuală, multi-media poate „atribui charismă” unor indivizi mai vizibili sau pe care vrea să-i facă vizibili, cunoscuți (este „mecanismul construirii vedetelor”). Atunci cînd confirmarea „calităților excepționale” anunțate întîrzie, cînd “liderul charismatic” nu arată nici o însușire anunțată, nu aduce prosperitatea promisă etc., autoritatea lui dispare.

Legile și reglementările pot legitima, de asemenea, autoritatea. Responsabilul unei instituții, al unei întreprinderi dispune de putere datorită deciziilor oficiale, legilor, reglementărilor care i-o conferă. Cel care are putere legală își poate procura noi surse de putere fiindcă el poate crea sau manipula reguli, poate sancționa negativ sau pozitiv etc.

Acest tip de legitimitate este susceptibil de aplicare universală, spune Weber, deoarece:

activitatea funcțiilor publice este reglementată de reguli,

în cadrul unui „raport de competențe” care delimitează „obiectiv” puterile conducerii și îndatoririle executanților, mijloacele de coerciție și condițiile aplicării lor,

după „principiul ierarhiei administrative”,

după „reguli tehnice” a căror aplicare cere formare profesională (ceea ce înseamnă că nu pot conduce decît „funcționarii” calificați),

după „principiul separației” între membrii conducerii și mijloacele practice de administrare, după principiul conformității cu dispozițiile și reglementările fixate în scris,

fără ca titularul unui post să și-l „aproprieze” .

„Revoluția birocratică”, încununare a principiului raționalitătii, nu se manifestă numai în sfera politicului, ci și în domeniul religiei, armatei, întreprinderilor economice, asociațiilor politice, culturale etc. M. Crozier consideră însă că s-a ajuns la un „cerc vicios birocratic” care blochează societatea, fiindcă birocrația înseamnă multiplicarea regulilor impersonale, centralizarea deciziilor, izolarea categoriilor ierarhice; cu timpul, în organizații s-au dezvoltat „relații de putere paralele”, consecință a imposibilității de a elimina total „zonele de incertitudine”. „Indivizii sau grupurile care controlează o sursă permanentă de incertitudine într-un sistem de relații și activități în care comportamentul fiecăruia poate fi prevăzut dinainte, vor dispune de putere asupra celor a căror situație poate fi afectată de această incertitudine”. Specializarea profesională conferă putere celui care o posedă. Acest criteriu al legitimității se referă atît la competența efectivă cît și la titlurile care o atestă (fie că e vorba de „puterea”, „autoritatea” unui localnic care cunoaște drumurile și obiceiurile locului asupra unuia care nu le cunoaște, fie că e vorba de „competența juridică” oficial stabilită într-un anumit domeniu al vieții socioumane etc.).

Individul, care își constituie și/sau stăpînește surse de informație numeroase și de calitate, are putere în raport cu alții (de aici interesul enorm pentru a avea acces la informație sau interesul de a împiedica accesul la ea; de aici „scurt-circuitele” informaționale, „deturnarea” informațiilor, filtrarea lor, vinderea informației). Colectarea informației și furnizarea către cei care au nevoie de ea, concepția realistă asupra evenimentelor etc. sunt aspecte ce caracterizează pe omul care reușește și are putere asupra altora.

„Volumul de capital social pe care îl posedă un agent particular depinde de întinderea legăturilor, relațiilor pe care el le poate efectiv mobiliza”, spune P. Bourdieu. Capitalul social este sursă a puterii, și el presupune o continuă preocupare de a-l întreține și spori. A avea relații înseamnă a te putea servi de puterea altuia în interesul tău. Cel care își cultivă relațiile în diferite sectoare ale vieții sociale, economice, politice, culturale, acumulează atuuri, poate acționa ca „mediator” între părți și poate cere răsplată pentru serviciile făcute.

Cine are bani are putere. Parsons spunea că banul este miezul mecanismului general al reglării producției și desfacerii bunurilor. Puterea face același lucru în sistemul politic, ea negociindu-se, transmițîndu-se, reproducîndu-se. Banul este sursă a puterii fiindcă un anumit nivel al veniturilor „exală parfum de prestigiu” (M. de Coster) și conferă importanță unui rol socio-profesional; cu banii poți procura informație, te poți forma profesional, îți poți lărgi capitalul social care conferă putere etc.

Manipularea timpului – spune P. Sansot – poate procura importante atuuri unor persoane care își pot permite să abuzeze de timpul altora, să li-l macine, să li-l „mănînce”, împiedicîndu-i să se perfecționeze, să acționeze.

Goffman arată că un individ poate căpăta putere chiar de pe urma unui handicap (social).

Desigur că „atuurile” puterii și autorității au semnificație în contextul obiectului de activitate specifică al unui grup (altfel contează mai puțin faptul că ești un violonist genial într-o fabrică de făcut șuruburi…).

4. Teorii privind puterea la nivel societal

Cine deține puterea la nivel societal? Răspunsurile sunt diferite: „clasa dominantă”, „clasa conducătoare”, „elita” (sau elitele), liderii politici, „profesioniștii” politicii etc.

Existența conducerii politice este importantă pentru orice formă de viață socială. Societatea nu poate fi guvernată direct de către toți membrii săi, reuniți în permanență. Democrația directă este un caz ideal. Democrația modernă recurge la „delegarea” puterii. „Orice organizație solid constituită, fie că e vorba de un stat democratic, de un partid politic, prezintă un teren favorabil diferențierii organelor și funcțiilor”, spune R. Michels în Partidele politice (1911). Puterea decizională ajunge totdeauna să se exercite independent de voința membrilor colectivității respective. Puterea, spunea Marx, este expresia raporturilor sociale de producție, iar în societatea cu clase este instrumentul dominării unei clase asupra alteia. În Luptele de clasă în Franța, el inventaria următoarele clase sociale: aristocrația financiară, burghezia, țărănimea, proletariatul și lumpen-proletariatul. „Istoria oricărei societăți trecute este istoria luptelor între clase”. Dominații și dominanții în plan politic sunt expresia clivajului economic între cei care n-au și cei care au în proprietate mijloace de producție. Clasele sociale sunt în luptă, scopul fiind cucerirea puterii. Fiindcă sunt în luptă, clasele dobîndesc conștiința propriilor interese. Marx a postulat existența „exploataților” și „exploatatorilor” în toate „orînduirile”: bogații-exploatatori devin tot mai bogați și mai exploatatori, iar săracii-exploatați tot mai săraci și mai exploatați, „pauperizarea” crescîndă sporind șansele unei revoluții.

Weber distinge:

— clasa posesorilor pozitiv privilegiați, care cuprinde:

clasa de posesie pozitiv privilegiată (rentierii)

clasa de producție pozitiv privilegiată (antreprenorii industri-ali și agricoli, bancherii, profesiile liberale)

— clasa posesorilor neprivilegiați, care cuprinde:

clasa de posesie neprivilegiată (proletarii, debitorii, săracii)

clasa de producție neprivilegiată (muncitorii calificați și necalificați)

— clasa medie (țăranii cu pămint, meșteșugarii independenți, funcționarii).

Șansa tipică de a putea dispune de bunuri definește situația de clasă a unei persoane, iar o clasă socială este ansamblu indivizilor care se găsesc în aceeași situație de clasă. Tipul de șansă legată de piață este momentul decisiv care pune în evidență o condiție comună destinelor indivizilor. În acest caz situația de clasă se reduce la situația de piață. „Modul în care puterea asupra bunurilor materiale este repartizată între indivizii ce intră în competiție pe piață ca liber-schimbiști, iată faptul economic elementar care creează șansele vieții politice. După legea utilității marginale, acest mod de distribuție exclude din competiție pe cei care n-au nimic și favorizează pe aceia care posedă, care monopolizează șansele de cîștig. Proprietatea și nonproprietatea sunt categoriile fundamentale ale oricărei situații de clasă”, conchide Weber. Weber a mers mai departe decît Marx cu analiza, distingînd condiția socială (Standische Lage) și prestigiul (Stande). Gruparea de prestigiu cuprinde ansamblul indivizilor care se bucură de considerație și onoare socială. „S-ar putea spune, simplificînd excesiv, că și clasele se particularizează prin raportul lor cu producția și dobîndirea de bunuri, în timp ce grupurile de prestigiu transpar în formele specifice ale stilului de viață”.

Dahrendorf pleacă de la analizele lui Marx și ale lui Weber, cărora le pune în evidență avantaje și limite. Clasele nu sunt legate numai de proprietate, de structura economică, în general. Ca elemente ale structurii sociale și factori ai schimbării, clasele sunt la fel de universale ca determinanta lor: „autoritatea și distribuția ei specifică”. Inegala distribuire a autorității, spune Dahrendorf, este sursa conflictelor sociale, fiindcă indivizii se împart în cei care au și cei care n-au autoritate. Nu putem vorbi de „clase sociale”, ci de „grupări de interese” (în care membrii sunt conștienți de interesele lor comune și acționează împreună pe această bază) și „cvasi-grupuri” (sau „categorii sociale”, „colectivități”, în care membrii nu au cristalizată „conștiința colectivă”, deși au interese comune, latente, confuze, neexplicite). Chiar într-o comunitate religioasă, de exemplu, apar două „grupări de interese”: înaltul cler și personalul „de execuție”; în întreprindere: managerii și personalul lucrător etc. În realitatea vieții socioumane, există cîteva conflicte dominante care unifică diferitele fracțiuni; desigur, mai rar vom vedea muncitori deveniți demnitari ai înaltului cler sau lideri politici, în schimb se vor putea sesiza cu ochiul liber raporturile privilegiate între înaltul cler, patronat și liderii politici.

Orice individ evoluează în interiorul unor „cîmpuri” (spații sociale mai mult sau mai puțin autonome): „cîmpul economic”, cîmpul cultural”, artistic, religios, spune P. Bourdieu. Accesul în aceste cîmpuri și strategia adoptată de cître indivizi acolo este în funcție de „capitalul economic”, „capitalul social”, „capitalul cultural”, „capitalul simbolic” pe care îl posedă. În fiecare cîmp există fracțiuni dominante și dominate, aflate în opoziție, chiar în conflict.

Stratificarea socială se referă la „fracțiunile”, „clasele”, „categoriile” care caută să-și păstreze, să-și asigure, să-și sporească dominația, să mențină statu-quo-ul care le privilegiază. Dar nu prin forță brută. La ora actuală, puterea acționează ca putere simbolică, folosind „violența simbolică”.

Complexificarea structurilor sociale actuale și a criteriilor de ierarhizare a indivizilor și grupurilor a determinat pe unii sociologi să pună în evidență o „viziune cosmografică a societății”. Unii continuă să vorbească de clase sociale, dar alții reperează „categorii profesionale”, „categorii socioprofesionale” în interiorul cărora diferențele sînt de „de grad”. De exemplu, volumul Donnees sociales (editat de Institutul Național de Statistică și Studii Economice, Paris) utilizează expresia „categorii socioprofesionale” pentru a desemna:

1. Agricultorii

1. 1. din mica exploatare

1. 2. exploatare medie

1. 3. din unități agricole mari

2. Meșteșugarii, comercianții, șefii de întreprinderi

3. Cadre și profesii intelectuale superioare

3. 1. profesii liberale

3. 2. profesii intelectuale și artistice

3. 3. cadre din funcții publice

3. 4. profesori, profesii științifice

3. 5. profesii din informare, arte, spectacole

3. 6. cadre din întreprinderi

3. 7. cadre din administrație, comerț, întreprinderi

3. 8. ingineri

4. Profesiile intermediare

4. 1. profesii intermediare din învățămînt, sănătate, funcții publice și asimilate

4. 2. institutori și asimilați

4. 3. profesii intermediare din sănătate și asistență socială

4. 4. profesii intermediare administrative în funcții publice

4. 5. profesii intermediare administrative și comerciale din întreprinderi

4. 6. tehnicieni

4. 7. maiștri

5. Funcționarii

5. 1. funcționari publici

5. 2. funcționari civili

5. 3. polițiști, militari

5. 4. funcționari din administrația întreprinderilor

5. 5. funcționari din comerț

5. 6. personal din servicii directe

6. Muncitorii

6. 1. muncitori calificați

6. 2. muncitori calificați din industrie

6. 3. muncitori calificați în ateliere meșteșugărești

6. 4. șoferi

6. 5. lucrători la manutanță, magazii, transport

6. 6. muncitori necalificați

6. 7. necalificați în industrie

6. 8. necalificați în meșteșuguri.

7. Pensionarii

8. Alte persoane (care nu desfășoară activitate profesională)

8. 1. șomeri (care n-au lucrat niciodată)

8. 2. inactivi diverși

8. 3. militari în termen

8. 4. elevi, studenți

8. 5. persoane diverse care nu desfășoară o activitate și au peste 60 ani (fără a fi pensionari) etc.

Numai după criterii economice și profesionale este dificil de identificat „clase”, cu atît mai mult pe cele dominante, fiindcă accesul unui individ sau grup la conducere nu depinde numai de bogăția patrimonială, ci și de capitalul social, cultural, de competență, prestigiu, de capacitatea de a stăpîni tehnicile conducerii și organizării etc. „Nomenclatura socioprofesiunilor” (G. Ferreol, J. P. Noreck) ar trebui să fie în același timp o împărțire a meseriilor și profesiilor, o grilă a calificărilor, o ierarhie a aptitudinilor, o scară a status-urilor sociale, un decupaj în medii ce regrupează persoane asemănătoare prin comportamentele lor sociale.

Cine deține puterea la nivel societal, deci? Există mai multe teorii.

Pluralismul constată că „sistemul politic” se compune din mai multe grupări în luptă pentru a-și promova interesele. Puterea nu se reduce la „un centru unic” (statul, clasa dominantă), ci e „dispersată” între multiple centre de decizie. R. Dahl vine cu un „model poliarhic”, dar există și alte „școli” influente: „teoria economică a birocrației”, „teoria pieții politice”, „teoria critică a poliarhiei”. Sistemul politic și statul nu sunt neutre, ci au interese particulare (de pildă, de a face în așa fel încît unii lideri politici să fie realeși, să aibă confort material sporit, mare „putere simbolică” etc., ceea ce poate duce la dezvoltarea nerațională a birocrației și mărirea cheltuielilor bugetare). În competiția politică grupurile participă diferit, în funcție de influența și de resursele lor. Pe de altă parte, statul nu ia în seamă în mod egal toate interesele. De exemplu, în SUA, statul privilegiază lumea „big-business”-ului.

Neocorporatismul apare ca o alternativă la teoriile pluraliste. Pluralismul „vede” mai multe centre – rivale – ale puterii în societate. Or, analiza sociologică a situației din diferite țări pune în evidență nu rivalitatea, ci similaritatea și chiar identitatea intereselor acestora. Se conturează mai curînd un adevărat „corporatism” în care grupărle politice sînt constituite pe funcții neconcurente, integrîndu-se într-un ansamblu organic, interdependent, în care statul e coordonator.

Studiile de sociologie a elitelor arată că elita politică (elitele) cuprinde (cuprind) oameni politici, funcționari etc. ,care „trăiesc din politică”. După analizele lui V. Pareto, G. Mosca, R. Michels ș. a., C. Wright-Mills a propus o versiune a teoriei elitelor plecînd de la analiza structurii politice existente în SUA, unde un „triunghi al puterii” (militari, conducători de întreprinderi, oameni politici) formează elita caracterizată prin solidaritate, conștiința apartenenței la aceeași lume (“confreria oamenilor ajunși”), o anumită omogenitate socială și psihologică (venituri mari, cam aceeași educație și profesii, împărtășirea acelorași valori, acelorași criterii de selecție, de recunoaștere, de promovare, interacțiuni și interrelații de comprehensiune, încredere reciprocă atît în timpul activității cît și loisir-ului). Mills recuză atît teza economistă, simplistă , a „marelui om de afaceri” care deține puterea, ca și pe aceea a „marelui om politic” care deține puterea.

Structura puterii la nivel societal la ora actuală nu poate fi încadrată într-un „model general”.

Putem să nu luăm în considerare profesionalizarea personalului politic ? Ce se întîmplă cînd în politică se poate face carieră? Personal politic profesionalizat are tendința, intenția și dorința de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic. Ocuparea unui post ține un mandat. Dacă au loc alegeri libere, șansele de a ocupa același post nu sunt sigure (repet, dacă alegerile sunt libere, iar alegătorii votează în cunoștință de cauză). De aceea aceștia pot arunca în joc multiple strategii pentru a influența “sufragiul popular”, pentru a reduce incertitudinile, neprevăzutul, în legătură cu rezultatul alegerilor. Sînt aruncați în joc oameni politici bine pregătiți în domeniu, cu autoritate profesională, cu prestigiu, notorietate, recunoscuți militanți etc. “Dobîndind un nou statut social, alesul se autonomizează în raport cu mediul social din care a ieșit. Cercul său de frecventare se transformă. El tinde să interiorizeze normele conducătorilor. Modurile sale de a fi, limbajul, îmbrăcămintea, obișnuințele, modul de viață se pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaște cineva într-un anumit ales pe vechiul șofer sau pe nu șiu care institutor” .

5. Criterii de identificare a partidelor politice

J. La Palombara și M. Weiner enumeră următoarele criterii de identificare a unui partid politic:

— stabilitatea organizării în timp;

— capacitatea de a supraviețui fondatorilor, conducătorilor;

— continuitatea organizării în spațiu (extinderea de la un centru înspre marginile unui teritoriu în care caută să „implementeze” structuri locale);

— „vocația” de a cuceri și exercita direct puterea (dacă se întîmplă să cîștige alegerile) „vocație” bazată pe existența unui proiect politic, explicit;

— preocuparea de a obține susținerea membrilor colectivității pe care vrea să o conducă.

M. Duverger arată că pentru a identifica partidele politice este necesar să urmărim și modalitățile de formare a lor în timp: „În ansamblu, dezvoltarea partidelor pare legată de extinderea votului și a prerogativelor parlamentare. Cu cît grupurile politice își văd sporite funcțiile și independența, cu atît membrii lor resimt nevoia de a se grupa după afinități, cu scopul de a acționa concertat. Cu cît dreptul de vot se lărgește, cu atît devine mai necesar ca alegătorii să se încadreze în grupări capabile să-și facă cunoscuți candidații și să canalizeze voturile spre ei”.

M. Weber contura un „idealtip” de partid politic reieșit din diferențierea structurală a politicului în societatea modernă, pentru ca apoi să sesizeze (pe baza analizei sistemului politic american și englez) evoluția structurilor (mobilitatea electorală de masă, organizarea birocratică a militantismului, profesionalizarea cadrelor, centralizarea aparatului) etc.

Politologii analizează la ora actuală diferite tipuri de partide: de cadre, de masă, de avangardă, „ale alegătorilor”, „ale notabililor”, „ale militanților” etc..

Partidele politice îndeplinesc funcția de structurare (de organizare a expresiei opiniei alegătorilor și transmiterea cererilor lor către decident), funcția de recrutare (partidele selectează și reînnoiesc elita puterii). Alți sociologi adaugă funcția de legitimare-stabilizare, de a „ține în stare trează” puterea prin critici aduse actului de guvernare și prin propunerea de programe alternative, prin cererea de înlocuire a unor membri ai conducerii politice.

Sociologia cercetează și aspecte privind regimurile politice, sistemele politice, statele totalitare, reprezentările colective asupra acestora.

Ocupîndu-se de „multipartism”, sociologii arată consecințele existenței unui partid (care caută a se confunda cu statul), consecințele existenței mai multor partide (care în competiția pentru putere nu se prezintă cu arme egale).

Sociologul F. Bourricaud s-a ocupat de studierea „leader-ship”-ului politic, iar P. Lazarsfeld a studiat calitățile liderului politic: competența, popularitatea, prestigiul. Michel Crozier insistă asupra: competenței, stăpînirii informațiilor și mijloacelor de comunicare, posibilității de a interpreta și utiliza regulile organizaționale, poziției pe care o are în organizație, între organizație și mediul social; de exemplu: șoferul lider sindical național)

Sociologia analizează și efectele puterii (care se pot măsura prin probabilitatea de a obține supunerea celorlalți) precum și efectele percepției puterii asupra participanților: „privatizarea puterii”, „uzura și coruperea puterii”, „rezistența față de putere”. Iată cîteva dintre concluziile sale: sunt mai numeroși bărbații aflați la putere; „modelul masculin” e dominant încă în viața politică și preferat; pentru a reuși în viața politică femeile trebuie să caute a se identifica modelelor masculine etc.

D. Kipnis a studiat uzura și coruperea puterii. La capătul unei cercetări asupra relațiilor dintre patroni și salariați, el a sintetizat cîteva concluzii ce pot „demonstra” că posesia puterii corupe:

— accesul la putere face să crească posibilitatea și probabilitatea utilizării acesteia;

— cu cît puterea este mai utilizată, cu atît deținătorul ei are tendința să creadă că poate controla toate actele subordonaților, are tendința de a devaloriza performanțele acestora;

— disconsiderarea progresivă a subordonaților e însoțită de creșterea distanței sociale față de ei și de întărirea progresivă a imaginii pozitive pe care conducătorul și-o face despre el însuși.

“Puterea corupe, spunea lordul Acton; puterea absolută corupe absolut”.

Între formele rezistenței față de putere sunt îndeobște analizate: contestarea, „sustragerea”, dizidența, revolta, terorismul.

Sociologia politică culege informații, prin observație, anchete de teren, chestionare, interviuri, convorbiri, povestirea și istoria vieții, prin analiza presei scrise și vorbite, prin analiza demersurilor politice, date despre lideri, grupuri politice, manifestări politice. Prelucrarea și interpretarea adecvată, pertinentă și consistentă a rezultatelor presupune, de asemenea, racordul teoriilor și paradigmelor la nivel micro-, mezo-, macrosociologic. Nu se poate „explica” adecvat politicul și politica doar prin agregarea logicilor actorilor, dar nici numai prin „alte fapte sociale”.

Durkheim spunea că un fapt social își are cauza printre faptele sociale antecedente și nu printre stările conștiinței individuale. Dar pentru a înțelege ce se petrece la nivel macrosocietal trebuie să analizăm sistemul acțiunii concrete, să luăm în considerare faptul că există „zone de incertitudine”, „marje de libertate”, „strategii ofensive” și/sau „defensive” ale actorilor implicați.

Pe de altă parte, faptele sociale există și se manifestă constrîngător pentru indivizi, dar individul nu-i în întregime determinat de valori, norme, reguli, de așteptările de rol. „Faptele sociale” apar ca urmare a „interacțiunii oamenilor”, ca „efecte emergente” ale alegerilor oamenilor așa cum sunt ei, nu numai cu rațiunea, logica lor, dar și cu sentimentele, voința, aspirațiile, visele, temerile lor. Sociologia politică trebuie să ia în considerare și „avatarurile” vieții cotidiene în care se constituie „rezerve comune” de experiențe și cunoștințe politice la care oamenii apelează. La baza politicului se află interacțiunile, interrelațiile sociale ale actorilor, care se disting unii de alții prin sex, vîrstă, meserii, profesii, venit, „capital cultural”, „capital simbolic” etc. În societățile tradiționale, sexul, vîrsta, rudenia, teritoriul erau „operatorii elementari” ai structurării politicului. Instituirea, în aceste societăți, a schimbului femeilor a dat posibilitatea extinderii alianțelor între grupuri și a păcii, dar cel care efectua acest schimb era bărbatul. Status-urile femeii și bărbatului erau diferite, inegale, femeile fiind „instrumente” de reproducere biologică și de reproducere a ordinii din și dintre grupuri.

Vîrsta este un alt operator al structurării socialului și politicului. Trecerea de la stadiul de copil la cel de tînăr și adult se marchează prin rituri de inițiere. P. Clastres descifra semnificația și funcțiile “torturii inițiatice”: legea trebuie cunoscută; în societățile fără scriere, asocierea corpului torturat cu cunoștințele și codurile trebuitoare vieții în comunitate, asocierea legii cu „înscrierea ei pe corp” amintesc în permanență individului că aparține comunității și că este egal cu ceilalți marcați ca și el. Mai multe linii de descendenți comuni asociate formează un clan. Proximitatea față de strămoșul comun conferă un mai mare acces la „onoare socială”, la putere. La tribul nuer (din sudul Sudanului) și teritoriul unui trib, nu numai rudenia, creează stratificare socială: în interiorul tribului, există un grup care are „legături privilegiate cu teritoriul”, membrii acestuia sunt „aristocrați”, iar ceilalți „străini”. Inegalitatea dintre grupuri creează tensiuni, lupte pentru modificarea ierarhiei sociale și politice, ajungîndu-se pînă la crearea de noi genealogii, la „manipularea” lor, „inventîndu-se” ascendenți înrudiți cu cei din grupul aristocrat. Nu numai în triburi izolate se constată astfel de situații sociale. M. Abeles analizează cum se cucerește poziția de „eligibil” într-o regiune (din Franța) și constată că rolurile politice se transmit cam în aceleași familii, de la o generație la alta, iar aceste familii utilizează o adevărată „strategie de alianțe” matrimoniale. Analiza acestor alianțe pune în evidență legături între primarul unui sat, prefectul unui departament, deputatul din parlament, relevă o adevărată „geografie politică subterană”.

Asumarea de roluri politice este diferită, „performanțele politice” ale unui individ fiind în funcție de mai multe caracteristici ale sale. Astfel, pentru unii indivizi, politica este prea complicată, cere cunoștințe specifice, este prea riscantă sau prea îndepărtată de preocupările lor de zi cu zi. Pentru mulți „politica” se limitează doar la „vot”.

6. Mecanisme ale deciziei politice

Reprezentanții puterii trebuie să organizeze alegeri, să emită directive, să promulge legi care privesc și implică, prin concurență directă și indirectă, întreaga comunitate, societate. Numeroși sunt sociologii care consideră posibil și necesar modelul rațional al elaborării și luării deciziei, plecînd de la constatarea că puterea politică se străduie să dea fiecărei decizii aparența raționalității, adică să o facă să pară că este un răspuns coerent, la o problemă precisă, întemeiată pe calculul „minimax” (costuri minime, avantaje maxime). Dar sociologul — cercetător de teren — știe în urma analizelor sale că o decizie pertinentă, consistentă, se ia de către un decident, într-o situație concretă, eventual conform exigențelor unui model, numai dacă sunt îndeplinite cîteva condiții:

– decidentul are o informație completă,

– poate formula preferințe clare, stabile, neambigue,

– are criterii de alegere obiective, accesibile, acceptate,

– se comportă aproape ca o „mașină inteligentă”, adică rămîne insensibil la considerații externe soluției raționale propuse de el.

Or, în viața de zi cu zi, aceste condiții nu sunt totdeauna reunite. De multe ori decidentul nu are la dispoziție toată informația — fie că aceasta e inaccesibilă, fie că obținerea ei este prea costisitoare, fie că este incompatibilă cu … modurile de a fi, gîndi, simți, acționa ale sale, nu o dorește, o respinge, o ignoră (analiza poate continua pentru a vedea dacă sunt sau nu întrunite și alte condiții). Vom ajunge la concluzia că decidentul poate rămîne atașat anumitor valori, ideologii, interese, poate alege după criterii subiective și interese proprii, poate să nu prevadă și nici să controleze toate consecințele propriilor decizii etc. Dar deciziile se iau, de regulă, cu concursul unui aparat birocratic (spun adepții modelului organizațional al deciziei). Iar acest aparat, nu este doar un „instrument” în mîna decidentului, fiindcă este format din oameni și ei tind să-și valorizeze pregătirea, personalitatea, cultura etc. pe lîngă calitatea lor de „slujbași” ai puterii publice. Deci, aparatul birocratic poate impune constrîngeri decidentului politic. Împărțirea sarcinilor între membrii unui partid le dă acestora anumite posibilități. Deci pot apare reacții din partea celorlalți cînd unii își depășesc prerogativele. M. Crozier a arătat că dacă „zonele de incertitudine” ale unor lideri, paliere de decizie sunt necontrolate și devin din ce în ce mai mari, apar „puteri paralele” care tind să se autonomizeze în raport cu centrul.

Într-un context determinist principalele etape ale elaborării și aplicării deciziei (politice) sunt:

— emergența problemei,

— pregătirea deciziei,

— luarea deciziei,

— aplicarea deciziei,

— evaluarea impactului ei.

O anumită problemă socială latentă poate deveni o problemă politică manifestă, în urma obiectivării și transparenței ei, prin acțiunea grupurilor contestatare, a grupurilor de presiune, prin cristalizarea opiniilor favorabile și nefavorabile, pînă cînd problema socială latentă este etichetată ca problemă politică. Însă nu orice problemă socială latentă devine „problemă politică”, ci numai cele „arzătoare”, „legitime”, adică cele percepute ca „probleme sociale”, prin mijlocirea „mediatorilor de opinie”, „probleme” care nu sunt nici conjuncturale, nici prea abstracte pentru viața de zi cu zi a oamenilor și care privesc un public larg.

Odată construită și legitimată, problema socială – devenită una politică – este tratată diferit de actorii politici, care mobilizează resurse și strategii diferite pentru a-și maximiza cîștigurile ce ar rezulta din soluționarea ei. Astfel ei pot declanșa manifestații, pot atrage și implica presa etc. Puterea politică decidentă poate ezita să soluționeze problema, poate tergiversa, temporiza soluționarea ei temîndu-se de reacțiile defavorabile ale alegătorilor în urma rezolvării ei într-un fel sau altul. După un interval de timp, uneori după ani, se ia o decizie politică și se trece la aplicarea ei. Adoptarea și aplicarea unei decizii nu sunt etape deloc ușoare. În funcție de situarea celor implicați față de decizie (dacă au fost favorabili deciziei sau nu), unii tind să amîne aplicarea deciziei, alții să o aplice rapid. Decizia puterii politice poate fi un răspuns la presiunea forțelor sociale, politice etc. sau un rezultat al intervenției, inițiativei decidentului. Fiecare decizie induce însă un flux retroactiv. Din viața socioculturală, economică etc. emerg cerințe, exigențe, susțineri care sunt tratate de puterea politică și transformate în decizii, acțiuni politice care vor genera retroacțiuni, tranzacții, ajustări, adaptări toate configurînd „anatomia unui proces decizional” la nivelul comunității, societății etc. „Problemele sociale” sunt foarte numeroase. Conversia lor în „probleme politice” înseamnă o permanentă filtrare. Cei care realizează filtrarea și abstragerea sunt partidele politice, grupurile de presiune, grupările de interese, liderii de opinie etc. Dar și „reglarea culturală” (valorile, normele) are rolul ei, putînd interzice anumite cereri, exigențe considerate ca nelegitime în comunitatea, societatea respectivă.

Votul universal, alegerile concurențiale, lărgirea drepturilor și posibilităților de liberă exprimare, ar putea stimula participarea oamenilor la viața politică.

La ce se referă „participarea politică”?

— activitatea care contribuie la funcționarea guvernării, a sistemului politic;

— orice activitate organizată, autorizată sau nu, pentru a ajunge la putere.

Desigur că avem în vedere participarea într-o societate democratică și nu „participarea” într-un stat totalitar (o mobilizare a „masei” cu scopul de a „demonstra” susținerea de „către întregul popor” a conducerii).

Niciunde nu există participare totală. De la modelul ideal al „participării totale”, la realitatea vieții sociale cotidiene este o distanță uneori foarte mare, fie datorită excluderilor juridice (care interzic participarea unor indivizi, grupuri la viața politică), fie datorită autoexcluderilor — (datorită „sentimentului” incompetenței, a scepticismului etc.). Prin definiție, spun însă unii sociologi, individul, grupul, tind să acționeze, să reacționeze la diferite decizii politice, adică să participe. Intensitatea participării este în funcție de importanța mizelor: cu cît satisfacerea exigențelor este judecată imperativă de către către individ, grup, cu atît participarea membrilor poate fi mai largă și intensă. M. Olson ca și R. Boudon atrag însă atenția asupra „paradoxului acțiunii colective”, din care se pot trage învățăminte privind participarea politică a cetățenilor. Nu apare „rațional” ca fiecare membru al societății să participe voluntar pentru a obține un bun colectiv, deoarece beneficiile scontate ale participării vor fi împărțite („tichetul gratuit”). Judecînd însă prin prisma „paradigmei efectului pervers” (Boudon) opțiunea pentru neparticipare duce la criza sistemului democratic!

În unele societăți, în alte vremi, se considera că femeile și săracii n-au nici autonomia morală, nici interes „să facă judecăți asupra treburilor publice”, se considera că participarea ar trebui restrînsă la cei care au „capacitatea” de a forma „opinia publică” etc. Cînd se pune accent pe independența celor care participă, se poate ajunge la pierderea în interese individuale care agregîndu-se, conform „efectului emergent” vor face orice decizie politică legitimă imposibilă. Cînd se pune accent pe integrarea politică apare suspiciunea manipulării, scepticismul, pasivitatea, indiferentismul cetățenilor. Analizînd implicațiile, efectele participării și nonparticipării, analizînd condițiile favorabile participării din societatea democratică (drepturi civice și civile mai mari, posibilitatea liberei exprimări, liberei asocieri, liberei circulații, liberei aderări la sindicate, a partidelor, a plebiscitelor, referendumurilor, discutarea unor proiecte de lege etc.) ar trebui să constatăm o mai mare participare politică. Analizele sociologice pun însă în evidență că „participarea politică este în criză”. De ce? Pentru că nu toți cetățenii au clar în vedere în ce mod, prin ce mijloace ar putea ei influența decizia politică. În asemenea condiții nu este uimitor să se constate că angajarea într-o activitate politică este mai totdeauna faptul unei minorități a cetățenilor („singur votul face excepție de la regulă”).

Viața cotidiană menține cetățeanul simplu la distanță de putere. Doar momentul alegerilor „autorizează” un contact direct, cu puterea după reguli fixate. Pe timpul campaniei electorale cetățeanul se apropie ceva mai mult de „sfera interzisă” a puterii, în sensul că atunci poate urmări intervențiile televizate ale „reprezentanților”, candidaților, poate participa la „întruniri electorale” etc. Ziua alegerilor este pentru cei mai mulți cetățeni, singurul moment cînd și ei sunt „suverani”, iar guvernanții dependenți, căci în rest dependența este inversă (datorită faptului că guvernanții au posibilitatea legală de a restrînge cîmpul libertăților civile, de a priva pe unii cetățeni, unele grupuri anume de „mijloace de participare” tradiționale — de exemplu, pot face reguli stricte pentru manifestații, reuniuni, asocieri etc.).

Cea mai răspîndită „participare” politică e urmărirea știrilor politice în presa vorbită și scrisă. Apoi urmează participarea la manifestații legale, participarea la activitatea unor asociații, sindicate, partide. Sociologii au alcătuit o „scală a participării politice” care regrupează mai multe modalități specifice de participare (aplicată în mai multe țări, s-a văzut că în SUA participarea este mare: doar 16% din cetățeni sunt aici „apatici” și „inactivi”).

Se pot pune în evidență „factori determinanți” ai participării politice? O asemenea întreprindere e anevoioasă. Cei mai mulți sociologi pleacă de la „determinanții sociali” ai participării: diploma, profesia, venitul etc. Sociologii care în analizele lor pun accent pe „determinanții individuali” se întreabă dacă familia, școala, mass-media fac cetățeanul conștient de avantajele participării într-o societate democratică. Astfel, ei urmăresc implicațiile faptului că familia nu mai este locul unde se structurează opinii, atitudini și judecăți politice, că multi-media transformă viața politică și decizia politică într-un „spectacol”, că uzina, fabrica pot ușor să facă pe unii „activi” și pe alții „pasivi” (șomerii, cei amenințați de șomaj etc.), că există corelații între status-ul ridicat al unui individ și participarea politică. Dar aceste corelații trebuiesc cercetate, iar concluziile trase cu sfială și modestie la final. J. Morin, de exemplu, trage concluzia că „abținerea este un fenomen care, în grade diverse atinge ansamblul electoratului indiferent de sex, vîrstă, nivel de instrucție, situație economică, profesie”, dar el o face pe baza cercetării participării electorale între aprilie 1988 și martie 1989, în Franța.

Tot pe baza cercetărilor de teren D. Gaxie poate conchide că există corelații pozitive între nivelul de instrucție și participare.

Participarea nu este reflexul direct numai al factorilor socio-economico-culturali, religioși, ideologici sau numai al „operatorilor biosociali” (sexul, vîrsta), ci al tuturor acestora care acționează interpenetrîndu-se și influențînd participarea. Ca să nu mai vorbim de faptul că studiile temeinice de sociologie electorală iau în considerare și importanța factorilor geografici, istorici, psihologici etc. fiindcă e important să relevăm că participarea poate fi mai slabă în satele de munte, izolate, dar datorită obstacolelor obiective create de lipsa căilor de comunicație, de lipsa posibilităților de informare (date statistice de după 1989 arată că în numeroase județe există sate fără curent electric…). Așa cum e important să cercetăm și să ținem seama de tradiția politică a familiei, de tradiția politică într-un teritoriu (un partid constituit și puternic implantat într-o comunitate este mai sigur de clientela sa electorală). Stima de sine ca cetățean se corelează cu participarea la vot. Sunt de reținut studiile de sociologie electorală care fac comparații în privința participării la alegeri naționale și locale, la alegeri prezidențiale, la primul sau/și al doilea tur de scrutin etc..

Cei interesați de aprofundarea problematicii sociologiei politice pot citi cu folos:

— Ch. Seignobos, Histoire de la France contemporaine (ideea că starea economică și religia catolică influențează comportamen-tul electoral);

— G. Dupeux, Le Front populaire et les elections de 1936 (pe un sistem de coordonate se prezintă rezultatele alegerilor sub forma „norului de puncte”);

— P. George, Etudes de sociologie electorale, (corelații pe baza cercetării listelor electorale în care erau trecute profesiile alegătorilor);

— H. Janne, Les elections belges, (ideea că rezultatele alegerilor trebuie astfel prezentate încît să se poată face comparații);

— A. Latreille, A. Siegfried, Les forces religienses et la vie politique;

— M. Dogan, J. Narbonne L’Abstentionnisme electoral en France etc.

Studiile de sociologie electorală constituie o preocupare de bază a sociologilor de la Survey Research Center din Michigan. Menționăm aici cartea lui A. Wilensky care și-a analizat propria cercetare sociologică asupra participării clasei medii din Detroit. După realizarea de observații originare, teoretizări inițiale și formularea ipotezei directoare, Wilensky a selectat următoarele „variabile explicative”: vîrsta, nivelul de educație școlară, venitul tatălui cînd individul avea între 10-20 ani; venitul tatălui la momentul anchetei; gradul de independență statutară a individului la momentul anchetei; gradul de interacțiune cu colegii de muncă și cu alții; gradul de libertate față de sarcinile pe care le avea de îndeplinit; gradul revendicărilor statutare în funcție de sarcina ce o avea de realizat; cariera urmată pînă la anchetă; mobilitatea intergenerațională; locul ocupat în etnosociocultură de tată cînd individul investigat avea 10 ani; etapa din carieră cînd s-a simțit cel mai stăpîn pe sine; opțiunea religioasă a tatălui; opțiunea religioasă a subiectului investigat; tipul de „resorbție” a mass-media ș. a. Wilensky a distins între „participarea primară” și „participarea secundară”, reținînd 11 indicatori ai participării între care: de cîte ori are calitatea de membru al unei asociații formale, frecvența contactelor și timpul petrecut în asociații formale, numărul de sfere instituționale acoperite, dacă e\ ̀̀nscris, plătește cotizații, taxe, descrierea relației amicale între el și alți doi buni prieteni, stabilitatea prieteniei etc.

Socializarea politică este un proces care se leagă de experiența interacțiunilor cotidiene.

De la naștere pînă la moarte, familia, grupul de vecini, de joacă, școala, armata, întreprinderea, biserica, grupurile și asociațiile politice sunt locuri și situații în care omul învață să devină „zoon politikon”. Datorită faptului că învățarea este mai intensă în copilărie și adolescență reținem importanța socializării politice la aceste vîrste. Prin socializarea politică individul se adaptează vieții în colectivitate, comunitate, societate. D. Easton și J. Dennis arată că socializarea politică se realizează în mai multe faze:

— sensibilizarea față de universul politicului;

— „personalizarea” (identificarea de către copil a cîtorva figuri de autorități politice marcante);

— „idealizarea” acestora și a puterii pe care aceștia o reprezintă;

— polarizarea (pozitiv-negativ) a sentimentelor față de ei;

— „instituționalizarea” (lărgirea și raționalizarea percepției asupra sistemului politic)

— interiorizarea culturii politice.

Totul se desfășoară gradual, în „cercuri concentrice”.

A. Percheron arată că temelia socializării politice trebuie așezată pe cunoașterea temeinică și timpurie de către copii a familiei, a comunității și societății din care face parte și a valorilor fundamentale pe care acestea se bazează. Este accentuat cu precădere rolul școlii în formarea „culturii politice”. Studii făcute în SUA au pus în evidență că școala influențează copilul prin conținuturile culturii școlare și prin exemplul personalului său, atunci cînd influența coincide cu a părinților. Bourdieu a arătat că școala reproduce ierarhii statutare și culturale și se constată corelații clare între originea socială defavorizată, situația de eșec și abandon școlar și atitudinea de respingere a școlii și politicii. Numeroși sociologi analizează rolul multi-media în procesul socializării politice. Astfel s-a formulat ipoteza influențării în trepte (“two step flow of communication”): liderii de opinie influențează membrii grupurilor din care ei fac parte. „Regula de aur” (paradoxală!) a strategiei socializării politice prin multi-media este aceasta, deși multi-media „reașează” cîmpul politic, îi schimbă frontierele, nu atenuează ci sporește ambiguitatea limbajului politic comunicat, producînd efecte perverse. Prin dresaj, inculcare, învățare, reacționînd în orice moment, fiind activ la influențe, individul își construiește personalitatea sa socială și politică. Analiza „omului participativ” se face urmărind atitudinile și comportamentele sale politice, ipoteza de bază fiind aceea că atitudinile și comportamentele nu sînt conjuncturale. „Eticheta” de om participativ, interesat de politică, va putea fi aplicată celui pe care îl observăm dacă votează, dacă emite judecăți asupra activității politice, asupra liderilor vieții politice, dacă descifrează mizele puterii etc. Sociologul poate construi „scale” ale atitudinii față de politic (politică). Participarea politică traduce în act cultura politică — produs al experienței istorice a întregii societăți precum și al experiențelor personale și în grup. Analiștii pun în evidență necesitatea formării culturii politice a fiecărui cetățean pentru a se evita „efectul carului triumfal”, (cînd acesta adoptă un comportament electoral mai curînd emoțional sau/și nerațional decît rațional aderînd la presupusul cîștigător) sau „efectului bumerang” (cînd omul se duce să voteze pentru a întări o opinie care apare minoritară).