Analiza Socio Psihologica a Cuplului Victima Infractor

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Pagina

1. Principii de clasificare si tipologii victimale

1.1 Criterii de clasificare în funcție de categoria infracțională a agentului

victimizator. …………………………………………………………………………….10

1.2 Criterii de clasificare în funcție de implicațiile socio-juridice……………………….11

1.3 Criterii de clasificare ținând de factori psihologici, biologici și sociali…………..13

1.4 Criterii de clasificare ținand de raporturile interpersonale victima- infractor….…15

1.5 Acuzare-aparare în raport cu personalitatea victimei………………………..…….16

1.6 Factori de risc victimal…………………………………………………………………20

CAPITOLUL II

2. Particularități socio-psihologice ale diferitelor categorii de victime

2.1 Problematica socio-psihologică a victimizarii femeii….…………………………… 24

2.2 Problematica socio-psihologică a victimizarii copilului……………………………. 35

2.3 Problematica socio-psihologică a victimizarii persoanei în vârstă.……………….42

2.4 Problematica socio-psihologică a autovictimizării………………………….……….47

CAPITOLUL III

3. Psihologia victimei – sursa de identificare a ipotezelor corecte pentru

identificarea infractorilor

3.1 Izvoare documentare…………………………………………………………………..64

3.2 Reconstituirea radiografiei modului de viață al victimei…………………………….65

3.3 Reconstituirea cercului de relații al victimei………………………………………….66

3.4 Identificarea surselor potențiale de conflict în relația victimă- agresor………….67

3.5 Aspecte psihologice privind protecția și autoprotecția împotriva victimizarii……70

CAPITOLUL IV

Elaborarea de versiuni și ipoteze în vederea soluținării cazurilor…………………….73

CAPITOLUL V

Reglementări juridice privind victima………………………………………….…………77

CAPITOLUL VI

6. Cercetare aplicativă, analiză statistică, interpretare și comentarii

6.1 Obiectivul temei…………………………………………………………………………83

6.2 Ipoteza de lucru…………………………………………………………………………84

6.3 Metoda de lucru…………………………………………………………………………84

6.4 Instrumentul de lucru……………………………………………………………………85

6.5 Analiză și interpretare………………………………………………………………….90

6.6 Concluzii…………………………………………………………………………………98

=== Analiza Socio-Psihologica a Cuplului Victima-Infractor ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Pagina

1. Principii de clasificare si tipologii victimale

1.1 Criterii de clasificare în funcție de categoria infracțională a agentului

victimizator. …………………………………………………………………………….10

1.2 Criterii de clasificare în funcție de implicațiile socio-juridice……………………….11

1.3 Criterii de clasificare ținând de factori psihologici, biologici și sociali…………..13

1.4 Criterii de clasificare ținand de raporturile interpersonale victima- infractor….…15

1.5 Acuzare-aparare în raport cu personalitatea victimei………………………..…….16

1.6 Factori de risc victimal…………………………………………………………………20

CAPITOLUL II

2. Particularități socio-psihologice ale diferitelor categorii de victime

2.1 Problematica socio-psihologică a victimizarii femeii….…………………………… 24

2.2 Problematica socio-psihologică a victimizarii copilului……………………………. 35

2.3 Problematica socio-psihologică a victimizarii persoanei în vârstă.……………….42

2.4 Problematica socio-psihologică a autovictimizării………………………….……….47

CAPITOLUL III

3. Psihologia victimei – sursa de identificare a ipotezelor corecte pentru

identificarea infractorilor

3.1 Izvoare documentare…………………………………………………………………..64

3.2 Reconstituirea radiografiei modului de viață al victimei…………………………….65

3.3 Reconstituirea cercului de relații al victimei………………………………………….66

3.4 Identificarea surselor potențiale de conflict în relația victimă- agresor………….67

3.5 Aspecte psihologice privind protecția și autoprotecția împotriva victimizarii……70

CAPITOLUL IV

Elaborarea de versiuni și ipoteze în vederea soluținării cazurilor…………………….73

CAPITOLUL V

Reglementări juridice privind victima………………………………………….…………77

CAPITOLUL VI

6. Cercetare aplicativă, analiză statistică, interpretare și comentarii

6.1 Obiectivul temei…………………………………………………………………………83

6.2 Ipoteza de lucru…………………………………………………………………………84

6.3 Metoda de lucru…………………………………………………………………………84

6.4 Instrumentul de lucru……………………………………………………………………85

6.5 Analiză și interpretare………………………………………………………………….90

6.6 Concluzii…………………………………………………………………………………98

INTRODUCERE

Scurt istoric al victimologiei

A. Victomologia preocupare modernă a criminologiei

În culturile antice victima unor acte oprite sau a unor omisiuni a fost întotdeauna în atenția celor care administrau justiția chiar și în forma ei cea mai primitivă. Compensațiile și răscumpărarea erau mijloacele cu care în acele vremuri comunitatea umană restabilea echilibrul răsturnat de infractori. În fapt, aceste mijloace erau uneori menite să despăgubească un individ sau o colectivitate care pierduse parțial (prin incapacitate) sau total (prin deces) un element al forței de muncă. Odată cu evoluția societății, justiția își pierde caracterul privat (răzbunări individuale, compensări sau restituiri forțate) și formațiile de stat, mereu mai tari, iau în propriile mâini și justiția. Odată cu aceasta, figura centrală a dramei juridice devine infractorul, lăsând din ce în ce mai mult marginalizată persoana victimei. În timpurile moderne, cele mai grave infracțiuni sunt urmărite din oficiu, iar victima are doar dreptul să se constituie parte civilă, situația sa fiind despărțită de situația infractorului. Această stare de lucruri va suferi o schimbare sensibilă începând cu anul 1948 când apare lucrarea fundamentală a lui Hans von Hentig "The criminal and his victim".

În secolul nostru – așa cum arăta A. Lupan – din motive istorice lesne de înțeles autori ca F. Kaffka, S. Beckett, D. Brecht, J. Genett și alții au analizat cu instrumentul literar situația victemelor.

Unul din biografii lui Hans von Hentig, anume elvețianul M. Hess atrage atenția asupra faptului că fondatorul victimologiei a fost adânc impresionat de douã lucrări literare interbelice. Este vorba de nuvelele scriitorului austriac Fr. Werfel: "Nicht der Mörder, der Ermordete ist Schulding" (Nu criminalul, ci victima este de vină) (1922) și romanul lui Ludwing Lewinsohn "Der Fall Herbert Crip" (Cazul Herbert Crip) (1928).

Prelucrarea științifică a acestor impresii venite pe cale literar-beletristică o va face Hans Hentig în "The criminal and his victim", ca și în cele patru volume dedicate diferitelor spețe infracționale "Zur Psichologie der Einseldelikte" (1954-1959).

Indiferent dacă impulsul pentru studierea victimei a venit sau nu din beletristica interbelică, cert este că la 14 septembrie 1934, Hentig scrie un articol în "Kölner Zeitung" care tratează rolul victimei în infracțiune.

După această deschidere a problematicii, în 1938 apare un studiu al lui E. Roesner care tratează unele aspecte extra-juridice destul de interesante referitoare la victimă.

Pentru comunitatea științifică a criminologiei, fondatorul victimologiei rămâne incontestabil germanul Hans von Hentig.

Teoria lui Hentig despre victimă nu apare numai în lucrarea mai sus citată, "The Criminal and his Victim", ci în forme noi cristalizate și în subtextele lucrării de mare anvergură "Zur Psychologie der Einzeldelikte", unde în patru volume prezintă o cazuistică de o deosebită valoare pentru teoreticienii și practicienii justiției și totodată oferă analize victimologice de o rară adâncime. Într-o lucrare ulterioară "Infracțiunea" (1962) revine din nou asupra problemei victimei și arată că "prin victimă trebuie să înțelegem un element al mediului infractorului". Așa cum interpretează Armand Mergen (1986) "victima este deci în relație dinamică cu făptașul și cu fapta".

Momentul istoric în care apare și înflorește victimologia este anul 1948 când apare lucrarea fundamentală a lui von Hentig, moment în care mulți oameni de știință au fost preocupați de problema victimizării, mai ales a victimizărilor în masă așa cum le-a generat ce de-al doilea război mondial. O seamă de criminologi – deși formați la școala lui H. Eross, F. von List sau E. Wulffen – își îndreaptă preocupările nu numai spre criminal cum făceau dascălii lor pe la începutul veacului nostru.

Așa de pildă, pot fi amintiți Ernest Seeling, Armand Mergen care încă din 1947 la Universitatea din Mainz își reia cercetările criminologice, iar unul dintre elevii săi, Karl Siegfried, în lucrarea sa "Problemele criminalității postbelice" (1949), în mod sensibil este direct influențat de spiritul lucrărilor lui von Hentig.

Cronologic urmează o serie de lucrări dedicate aceluiași subiect. Printre ele amintim studiul criminologului belgian P. Cornil (Contribution de la victimologie aux sciences criminologiques, 1959); lucrarea criminologilor americani Sellis Thorsten și Morvin E. Wolfgand ("The Measarement of selinquency", 1964), cea a canadianului Henri Ellenberger ("Relation psychologiques éntre le criminel et la victime"), ca și cartea reputatului criminolog american Stephen Schafer: "Victimology, The Victim and his Criminal".

Odată cu redeschiderea cursurilor de criminologie de la Universitatea din Mainz, în etapa 1947-1961, se fac cercetări concomitente și în domeniul victimologiei. Dar școala de la Mainz avea în special ca obiectiv cercetarea caracteristicilor victimale. Tot școala de la Mainz a pornit cercetări privind reintegrarea socială a victimelor.

În această direcție merg și cercetările italianului Filipo Grammatica ("Principi di Difesa Sociale", 1961) care încearcă să elaboreze o profilaxie victimală și un sistem de tratament victimal.

Crimonologul libanez Moussa Prince crede că este necesară depășirea accentuării cuplului infractor-victimă, fiind oportună introducerea unui al treilea termen: "infractor-victimă-societate"; ideea fundamentală a lui este că în fiecare caz de victimizare societatea poartă o parte mai mare sau mai mică de vină, fie că nu poate preveni victimizarea, fie că protejează insuficient și inadecvat victima potențială.

Marvin Wolfgang caută să acrediteze ideea că însuși infractorul poate fi considerat ca victimă, el devenind victima felului său de a fi sub aspect biopsihologic, victima ambianței sociale care își pune adânc amprenta pe comportamentul său, considerat de noi ca fiind disocial sau antisocial.

În anul 1976, B. Stephan din Wiesbaden a încercat să studieze "cifra neagră" din victimologie, utilizând tehnica "interogării victimelor". Rezultatele obținute nu au fost deloc mulțumitoare. Aceasta, printre altele, și din motivul că cei lezați de-abia în 3/4 din cazuri fac plângere legală.

Tot B. Stephan propune și studierea mai amănunțită a drepturilor și obligațiilor victimei, prin care el înțelege nu numai despăgubirea materială a victimei, ci mai ales obligația ei legal-socială de a depune mărturie în cazul propriei victimizării.

Lumea științifică este din ce în ce mai preocupată de problemele pe care le ridică victimologia. Pârtia deschisă de Hans von Hentig s-a dovedit prea îngustă în zilele noastre și multiplele probleme ce apar spre rezolvare sunt discutate în simpozioane și congrese internaționale de mare prestigiu.

În țara noastră putem să considerăm că profesorul Mina Minovici a fost pionierul problemelor strâns legate de victimologie, deși acest termen nici la ediția definitivă a "Tratatului complet de medicină legală", (1930) nu a fost uzitat. Totuși contribuția marelui nostru medic legist, îndeosebi la problemele suicidului este substanțială.

B. Introducere în domeniul terminologic al disciplinei

DEFINIȚII ȘI PUNCTE DE VEDERE

Spre sfârșitul celui de-al cincilea deceniu al veacului nostru, nu mult după încetarea ostilităților celui de-al diolea război mondial, în preocupările criminologilor apare o nouă arie de cercetare căreia – pe drept sau pe nedrept – i se spune azi victimologie. Pe drept, deoarece are în vedere în mod accentuat victima și rolul acesteia în drama judiciară, pe nedrept deoarece este un cuvânt hibrid de origine latino-elină, care supără pe mulți juriști clasicizanți.

Întoarcerea spre victimă după ororile nazismului dar și ale altor beligeranți este lesne de înțeles, tot așa cum se înțelege ușor că tocmai o victimă a nazismului, omul de știință geman Hans von Hentig este acela care pune bazele acestui nou teren de cercetare.

Etapa istorică la care s-a făcut referire mai excelează și prin faptul că arată o exponențială creștere a criminalității, la adulți și la minori deopotrivă, parte din cauza anomiei provocate de bandele de demobilizați, dezertori, orfani de război, adolescenți, parte din cauza inexistenței forțelor de ordine, descompuse și ele în urma vicisitudinilor politico-economice postbelice. Toate acestea, precum și mulți alți factori au mărit numărul victimelor cu noi contingente, îngroșând sensibil statistica jertfelor, adesea inocente, cauzate în mod direct de război.

Pe planul cel mai general, victimologia, ca orientare de investigații ștințifice, trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece evoluția societății moderne exclude categoric dreptul individului de a-și face singur dreptate, fără să fi luat asupra sa și despăgubirea ca și reabilitarea victimelor. În felul acesta, atât practica legală, cât și teoria criminologică se așează pe studierea și analiza criminologului (extrema formă a devianței), de unde rezultă un fapt paradoxal, greu de înțeles: la finele procesului penal infractorul este pedepsit, statul la rândul lui preia sarcina de a interveni în situația "socio-educativă" a infractorului prin mijloace de constrângere prevăzute de legea penală, în schimb, singurul element neglijabil rămâne victima (supraviețuitoare) și moștenitorii acesteia (în sensul larg al termanelui) în cazul victimei nesupraviețuitoare.

Din punct de vedere etimologic termenul derivă din cuvântul de victimologie latinesc "victima" și cel grecesc "logos". Victima după rezultă din dicționarul Oxford, înseamnă:

A) o ființă vie sacrificată unei zeități ori o performantă (de sacrificare) în cadrul unui rit religios;

B) o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declanșări unei stării emoționale intense;

C) o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanțe, boli, accident, etc.

"Logos" în limba greacă clasică înseamnă discurs (despre ceva) sau prin extindere "știința despre".

În accepția noastră, victimologia în sens larg se referă la o arie de fapte atât de extinsă încât practic fiecare individ poate fi victimă. Deși analiza victimelor de toate categoriile este perfect legitimă în lucrarea de față prezintă interes victimele acțiunilor, deci acele victime care cad cu deosebire în incidența activității polițienești.

De reținut însă în mod deosebit este faptul că agentul victimizator nu este neapărat egal cu deviantul.

Jeffrey H. Reiman analizează mai ales problemele metodologice legate de victimologie. El pornește de la principiul că victima unei crime este cel care a suferit după acțiunea criminală, dar că nu orice persoană care suferă de pe urma unei acțiuni criminale este în același timp neapărat și victimă. Căci orice pune în acțiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept victimă nici măcar în cazul în care și el a suferit de pe urma acțiunii pornite. Un spărgător prins în flagrant delict și împușcat de un polițist nu poate fi numit victimă în nici un caz.

În stabilirea conceptului de victimă, cercetătorul polonez Lernell Leszer pune și el probleme de natură etică. După ce a subliniat faptul că victima trebuie să fie personalizată în sensul că numai o ființă umană poate fi considerată victimă în înțelesul real al conceptului – deci nu obiecte, ființe subumane, instituții etc. – el a arătat că "un om care se sacrifică pentru o idee sau apără cu prețul sănătății sale sau chiar a vieții avutul obștesc nu intră în categoria logică a victimelor".

Castro Lolita Aniyar crede că "delictul nu este pur și simplu un "act uman", ci un produs al unei secvențe de infracțiuni", proces care nu este străin de elaborarea normelor. Și mai departe ea arată că "infractorul prins nu se deosebește cu nimic nici de cel care însă nu a fost prins, ori de acela care face parte din majoritatea celor onești și liniștiți".

William H. Nagel susține că adesea criminologia este considerată ca studiul etiologiei criminale. După el "victimologia" cade în afara granițelor criminologiei și, ca atare, nu-și are justificarea ca o disciplină aparte". În concepția lui Nagel, dacă rezolvarea situațiilor conflictuale dintre făptă si victimă nu vor putea avansa în domeniul unei politici penale rezonabile.

E limpede că Nagel exagerează fără temei, căci o ramură științifică – din nefericire încă insuficient dezvoltată – nu poate fi condamnată în "contumacie".

Caracterul științific al preocupărilor victimologiei – fie că le considerăm sau nu ca făcând parte integrantă din criminologie – este coroborată prin faptul comensurabilității fenomenelor studiate.

Cyril Sung Tai Cho a elaborat o scală de victimizare compusă din SI de item-uri, scală comparabilă și contrastantă cu scala My Ionas validată pentru criminalitate.

În cadrul precizărilor terminologice aferente victimologiei, găsim adesea în literatură noțiunea de "înclinare victimală", vehiculat de Walter C. Reckless. Într-un fel ideea lui Reckless seamănă cu "receptivitatea victimală" propusă de B. Mendelsohn, cu deosebirea că precizările lui Reckless sunt mai clare. Este vorba de o categorie de indivizi, care, prin trăsăturile lor de personalitate, sunt mai vulnerabili față de agresiunile infractorilor.

"Complezența victimală" este un termen introdus de cercetătorul american Varkhan N. Dadarian ce se referă la cazurile binecunoscute din istorie când un grup dominant (statal) discriminează de-a lungul deceniilor un grup minoritar care, în cele din urmă, poate fi nimicit chiar fizic.

Apropiat, de înclinarea victimală, introdusă de Reckless, este și "impresionabilitatea victimală", noțiune propusă în victimologie de Gilbert Geis. Acest termen se referă mai ales la victimele infractorilor "în guler alb", cum i-a denumit celebrul criminolog E. Sutherland pe funcționarii de bănci, agenții de bursă care prin ținuta lor vestimentară inspiră încredere la mulți naivi.

În unele cazuri, simptomele patologice ale victimei – cum ar fi masochismul (von Hentig, 1962) – o predispune pe aceasta în mod accentuat la victimizare.

Din studierea autorilor mai sus citați, rezultă un adevăr demn de reținut, și anume că este necesar ca investigațiile victimologice să nu fie restrânse la interacțiuni bidimensionale – deci numai la studierea relațiilor infractor și victimă – ci ele să se extindă și la forme tridimensionale și, când este cazul, la forme multidimensionale.

Niciodată nu trebuie să uităm că actul de victimizare nu este redus la o singură persoană, ci pot fi victimizate grupuri umane, organizații, națiuni, sau chiar societăți întregi.

CAPITOLUL I

1. PRINCIPII DE CLASIFICARE SI TIPOLOGII VICTIMALE

Nevoia îmbunătățirii metodelor de clasificare a persoanelor, una din cele cinci solicitări majorate psihologiei, trebuie să se refere nu numai la categoria infractorilor ci și la categoria victimelor. Este greu de realizat o clasificare a victimelor datorită dificultăților care apar și care pot fi grupate în trei mari categorii:

1. Există o mare diversitate a infracțiunilor și implicit a categoriilor de victime;

2. Având în vedere responsabilitățile și rolul jucat în comiterea infracțiunii există mari diferențe interindividuale în grupurile de victime;

3. Victimele aparținând tuturor categoriilor variabile de: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status, social etc.

Cu toate că s-au lovit de aceste dificultăți cercetătorii au căutat să realizeze clasificări ale victimelor în funcție de o serie de criterii.

CRITERII DE CLASIFICARE ÎN FUNCȚIE DE CATEGORIA INFRACȚIONALĂ A AGENTULUI VICTIMIZATOR.

În funcție de acest prim criteriu se pot diferenția:

a) victime ale infracțiunii de tâlhărie ;

b) victime ale infracțiunii de viol;

c) victime ale infracțiunii de furt;

d) victime ale excrocherei;

e) victime ale infracțiunii de omor;

f) victime ale infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte;

Folosind aproximativ aceleași criterii, A. Karmen diferențiază următoarele categorii de victime:

a) copii dispăruți;

b) copii maltratați fizic și sexual;

c) femei maltratate;

d) victime ale atacului sexual;

e) persoane în vârstă – victime ale crimei;

f) victime ale șoferilor în stare de ebrietate;

CRITERII DE CLASIFICARE ÎN FUNCȚIE DE IMPLICAȚIILE SOCIO-JURIDICE (VINOVĂȚIE, IMPLICARE ETC.)

Foarte multe clasificări iau în atenție criteriul privind gradul de implicare și de responsabilitate al victimelor în comiterea infracțiunii.

Folosindu-se de acest criteriu Mendelsohn în 1956 diferențiază următoarele categorii de victime:

1. complet inocent;

2. având o vinovăție minoră;

3. la fel de vinovat ca și infractorul;

4. mai vinovat decât infractorul;

5. cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracțiunii;

6. simulant sau confabulator;

Această tipologie folosește o scală gradată privitoare la răspunderea ce revine victimei și infractorului privind comiterea infracțiunii. La o extremitate a acestei scale se află nevinovăția iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei. Se observă că din punct de vedere psihologic și psiho-social se întâlnesc cazuri în care responsabilitatea victimei este împărțită cu cea a infractorului. Apare chiar o situație paradoxală în care responsabilitatea aparține în întregime victimei, deci infractorul apare ca fiind nevinovat, inocent.

Ținând cont de gradul de participare și de implicare al victimelor în comiterea actelor infracționale, E. Fattah (1967) le clasifică în:

1) nonparticipare;

2) latent; predispus;

3) provocator;

4) participant;

5) fals;

Una din clasificările cele mai utile din punct de vedere științific este cea a lui Stephen Schafer (1977) care utilizând drept criteriu gradul de participare și implicit de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, diferențiază șapte categorii de victime:

1) victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul. Victima și infractorul se întâlnesc la locul infracțiunii într-un mod cu totul întâmplător. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul funcționarului de la ghișeul băncii care cade victima unui infractor numai pentru că la ora respectivă se găsea la ghișeu.

În acest caz acțiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el, victima este total întâmplătoare , caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinate în nici un fel, victima nu are vreo parte de vină.

2) victime provocatoare – sunt acelea care, anterior victimizării lor au comis ceva conștient sau inconștient, față de infractor. Un exemplu în aceste sens îl constituie persoanele (victime ulterioare) care se comportă arogant față de viitorul infractor, sau care nu-și țin promisiunile ori au legături amoroase cu iubita infractorului etc. În asemenea cazuri înțelegem că responsabilitatea actului infracțional se împarte între protagoniști.

3) victima care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. În această categorie intră persoanele care, prin conduita lor, stimulează răufăcătorii în comiterea infracțiunilor, deși între ei nu a existat nici o legătură. Exemplu: femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu o costumație provocatoare; persoana care trântește portiera mașinii, dar uită să o încuie. În aceste cazuri o parte din vină aparține victimei deoarece comportamentul neglijent , lipsa de grijă față de bunuri sau propria persoană o fac să devină jertfă ușoară pentru infractori.

4) victime slabe sub aspect biologic. În această categorie de victime intră persoanele care prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic, fiind din această cauză ușor victimizate. În acest caz, din punct de vedere al vinovăției, răspunderea revine persoanelor care sunt obligate să le îngrijească, să le supravegheze și să le asigure paza juridică (rude îngrijitori, surori de caritate etc.)

5) victime slabe sub aspect social. Este cazul acelor persoane care aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de comunitate. Aceste persoane pot să fie victimizate frecvent de către ceilalți reprezentanți ai comunității fără să aibă nici un fel ce vină.

6) victime autovictimizate. În această categorie intră persoanele care orientează agresiunea către propria persoană. Suicidul, toxicomaniile, inversiunile sexuale, cartoforia sunt exemple de acte deviante sau chiar criminale în care cel în cauză are dublu rol: criminal și victimă.

7) victimele politice sunt acele persoane care au suferit din cauza convingerilor lor materializate sau nu în acțiuni.

CRITERII DE CLASIFICARE ȚINÂND DE FACTORI PSIHOLOGICI, BIOLOGICI ȘI SOCIALI

Plecând de la diferențierea victimelor înnăscute și de victimele societății, Hans von Hentig, în ultimele sale lucrări utilizează drept criterii factori psihologici, biologici și sociali pentru a contura 13 categorii de victime:

1) Victimele tinere (nevârstnice) sunt o categorie de victime care cad pradă ușor agresorilor, datorită faptului că sunt neevoluate fizic, naivi și fără experiență sub aspect mintal. Copiii, pentru că despre ei este vorba, pot fi ușor victimizați. Ca forme de victimizare Hentig enumeră: răpirea, maltratarea și abuzul sexual mai ales la fete.

2) Femeile ca victime. Femeile tinere pot deveni victime ale unor criminali după ce au fost siluite. În ceea ce privește femeile în vârstă, acestea devin victime ale unor bărbați care utilizează superioritatea lor fizică la comiterea faptei.

Hans von Hentig remarca faptul ca femeile ocupa un statut victimal determinat biologic în cadrul crimelor de ordin sexual.

3) Vârstnicii sunt victimizați datorită faptului că infractorii îi bănuiesc că au o anumită avere, profitând de slăbiciunea lor fizică și de imposibilitatea de apărare.

4) Consumatorii de alcool și stupefiante. Comparativ cu alte categorii de victime aceștia sunt expuși în cea mai mare măsură. Consumatorii de alcool sunt expuși frecvent acțiunilor victimizante ale hoților de buzunare, cartoforilor, tâlharilor ect. În ceea ce-i privește pe consumatorii de droguri aceștia sunt expuși preponderent pericolului de autovictimizare.

5) Imigranții sunt o pradă ușoară pentru infractori, deoarece imigrația produce o reducere temporară în domeniul relațiilor umane vitale. Lipsa de mijloace materiale, ignorarea limbii în noua țară, ostilitatea băștinașilor constituie un complex care atrage infractorii ce vor exploata starea de mizerie și de credulitate a noului venit.

6) Minoritățile etnice pot fi victimizați ușor.

7) Indivizii (temporar) deprimați pot fi victimizați ușor datorită nivelului scăzut al reactivității lor fizice și psihice.

8) Indivizii normali, dar cu inteligență redusă sunt născuți pentru a fi victime – spune Hentig. Succesiunea manevrelor infracționale (destul de transparente de altfel) este posibilă în special datorită stupizeniei victimelor și mai puțin minții sclipitoare a escrocilor.

9) Indivizii achizitivi, sunt acei indivizi care caută întotdeauna să profite. Această tendință îi poate transforma atât în infractori (chiar criminali) cât și în victime. Hentig deosebește trei categorii de hrăpăreți:

– hrăpăreți săraci – caută prin câștiguri să-și dobândească o anumită siguranță;

– hrăpăreții din clasele mijlocii – sunt dornici în a obține bunuri de lux;

– hrăpăreții bogați – sunt dornici să-și mărească averea. Ei sunt expuși cel mai mult

victimizării.

10 ) Indivizii destrăbălați și desfrânați sunt indivizii care din pricina indiferenței si a disprețului fata de legi, devin pradă ușoară pentru infractori, fiind vulnerabili față de manevrele acestora.

11) Indivizii singuratici și cu "inima zdrobită" pot fi ușor victimizați, deoarece cu greu pot suporta singurătatea și frustrările (sentimentale, mai ales) la care i-a supus viața. Acest fapt duce la mărirea credulității lor și implicit la creșterea vulnerabilității și probalității de a fi victimizați (furturi, înșelătorii, fraude, crime).

12) Chinuitorii sunt acei indivizi, care în urma chinurilor sistematice și prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, cad victima reacțiilor agresive ale acestora. Von Hentig dă un exemplu al unui tată, care, alcoolic fiind și chinuidu-și familia de mai mult timp, ajunge să fie ucis de propriul fiu.

13) Indivizii "blocați" . Indivizii blocați sunt aceia care sunt încurcați în multe datorii. În această categorie pot fi incluși oamenii de afaceri și bancherii faliți, care nu mai văd nici o rezolvare pe cale legală a situației în care se află și apelează la unii "binevoitori" ce oferă "soluții" căzându-le astfel victime.

CRITERII DE CLASIFICARE ȚINÂND DE RAPORTURILE

INTERPERSONALE VICTIMĂ-INFRACTOR

În 1968 Lamborn evidențiază câteva categorii de victime, subliniind mai ales tipurile de "întâlnire" victimă-infractor:

1. inițiere;

2. facilitare;

3. provocare;

4. comitere;

5. săvârșire;

6. cooperare;

7. instigare;

Unsprezece ani mai târziu, în 1979, menținându-se în aceeași zonă, Sheley scoate în evidență, rolul pe care îl poate juca victima ca membru al cuplului penal, în comiterea infracțiunii și realizează o nouă și interesantă clasificare:

1. infractor activ – victimă

2. infractor activ – victimă semi-activă

3. infractor activ – victimă activă

4. infractor semi pasiv – victimă activă

5. infractor pasiv – victimă activă

Din această clasificare se poate desprinde mult mai ușor rolul jucat de victimă, ca membru al "diadei", al cuplului penal, în comiterea infracțiunii.

ACUZARE – APĂRARE ÎN RAPORT CU PERSOANA VICTIMĂ

Noile lucrări din domeniul victimologiei realizează o discriminare a victimelor în funcție de gradul lor de responsabilitate în comiterea infracțiunilor, precum și de reacția socială în raport cu acestea.

Unul din autorii unor astfel de lucrări este A. Karmen, care în lucrarea sa "Crims. Victims. An Introduction to Victimology" (1990), împarte victimele în două categorii:

a) victime acuzate

b) victime apărate

În categoria victimelor acuzate intră acele cazuri de victime împotriva cărora există dovezi că ele împart răspunderea în forme diferențiate cu infractorul. În aceste cazuri victimele se fac vinovate de comportament de facilitare, provocare și precipitare.

În categoria victimelor apărate intră victimele împotriva cărora nu există nici o dovadă sau arument că ar avea vreo vină sau ar fi avut vreo legăură cu infractorul înainte de comiterea infracțiunii.

Procesul de acuzare al victimei se desfășoară în mai mulți pași. În mod fundamental acuzatorul pleacă de la presupunerea că există ceva "rău" cu victimele. Conform acestei presupuneri victimele trebuie să difere în mod semnificativ de persoanele care n-au fost niciodată victimizate. Aceste diferențe se manifestă fie în atitudinile lor, fie în conduite. Al doilea pas îl constituie presupunerea acuzatorului cum că aceste diferențe prezumate sunt sursa stării și conduitei victimei. Dacă nu ar exista aceste diferențe personale respective nu ar fi selectate pentru atac, deci nu ar deveni victime. În final acuzatorul argumentează că dacă victimele vor să evite suferințe viitoare, ele trebuie să-și schimbe modul lor de a gândi și a acționa, să renunțe la structurile compotamentale incitative, structuri favorizante victimizării lor.

În ceea ce privește ACUZAREA ea poate apărea pe trei direcții distincte:

a) ca o explicare individualistă pentru problemele sociale. Doctrina "responsabilității personale" consideră că, așa cum criminalii sunt condamnați pentru încălcarea legii, tot astfel victimile trebuie să răspundă pentru comportamentul lor dinaintea sau în timpul comiterii infracțiunii. Ulterior consumării unui incident victimele pot fi învinuite pentru minimalizarea pericolului de vătămare sau pentru erorile comise și care au condus la consecințe grave.

Aceste evaluări ale blamului sau laudei sunt fundamentate de convingerea că oamenii controlează într-un anumit grad evenimentele ce se petrec în viața lor. Bazându-ne pe aceste considerații putem concluziona că dacă "intrarea în bucluc" se face parțial din vina victimei, pentru a reduce la minimum riscul de a fi victimizat fiecare trebuie să-și ia măsuri de prevedere.

b) ca proces biologic. Acuzarea victimei poate rezulta din credința într-o "lume justă", adică un loc în care indivizii obțin ceea ce merită. În această lume întâmplările negative ar apărea numai pentru persoanele rele; cei buni sunt recompensați pentru că ei respectă regulile. În consecință, dacă cineva este vătămat de un criminal, acesta trebuie să fi făcut ceva rău pentru a fi meritat o asemenea soartă. Cei care cred că lumea reală este o lume dreaptă nu vor să găsească greșeli victimelor dacă acestea pot să le și repare. În schimb, dacă privesc incidentele prin prisma unor explicații mai vechi, indivizii tind să acuze chiar și numai pentru asigurarea păcii și liniștii lor interioare. Este greu pentru ei să – și imagineze o lume guvernată de evenimente întâmplătoare. Ideea că actele brutale și fără sens pot fi produse de oricine și în orice moment este extrem de descurajatoare. Este mai confortabil pentru ei să se autoconvingă că victimele au făcut ceva din neglijență, din greșeală sau provocativ, atrăgând astfel asupra lor nenorocul și neșansa. Sunt înlăturate astfel sentimentele lipsei de speranță, a vulnerabilității extreme, permițând acuzatorului să fie reasigurat că infracțiunea nu-i atinge pe indivizii care acționează și reacționează în acord cu normele social-juridice.

c) ca un modul în care percep infractorii victimele. Un rol principal în selecția țintelor de atac și a procedurii suferinței îl are modul în care victimele sunt percepute de către infractori. De ce infractorii nu au milă pentru victimele lor? Răspunsul la această întrebare este dat de faptul că infractorii au trecut printr-un proces de desensibilizare care micșorează până la eliminarea în totalitate a sentimentelor și stărilor de vinovăție, remușcare, rușine, inhibiții morale, mustrări de conștiință.

Prin denigrarea victimei, infractorii consideră că actele lor victimizante sunt justificate și că alegerea obiectului victimizării este legitim. Atunci când victima este percepută ca fiind fără nici o valoare, ca ceva inferior umanului, ca o țintă pentru ostilitate și agresiune, sau ca un proscris ce-și merită maltratarea. Pentru a-și neutraliza orice simț de vinovăție, delincvenții juvenili atribuie victimelor potențiale trăsături negative. Acești delincvenți caută să alunge din minte imaginile victimelor lor, susținând că acestea au fost de acord și au fost dispuse să accepte, cu alte cuvinte, ele "au cerut și au obținut ceea ce au meritat".

APĂRAREA victimei reprezintă o respingere a concepțiilor privind acuzarea victimei. Apărătorii victimei cred că acuzatorii acesteia tind să exagereze măsura în care facilitatea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infracțiunii. În al doilea rând, apărătorii victimei suspectează că acuzatorii victimei confundă excepția cu regula și supraestimează procentul real al cazurilor în care precipitarea, facilitarea sau provocarea au apărut în mod real. Ei susțin că cele mai multe victime sunt complet inocente, iar împărțirea responsabilității este neuzuală. Apărătorii victimei mai cred că "vinovăția" unui procent relativ mic de victime este răspândită și generalizată lucru care duce la afectarea reputației tuturor victimelor unor tipuri anume de infracțiuni. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că suspinciunea se poate întinde asupra tuturor victimelor furtului auto chiar și a celor care și-au luat măsuri de precauție. În al treilea rând apărătorii victimelor argumentează că acuzatorii victimelor susțin în mod nerațional ca victimele să-și schimbe modul lor de a fi, oferind sfaturi care sunt nerealiste, deoarece ele trec cu vederea imperativele culturale și condițiile ambientale care determină formarea și conturarea stilurilor de viață. Celor mai mulți indivizi le lipsesc posibilitățile de lucru, școlile frecventate de copiii lor sau locurile în care trăiesc.

În al patrulea rând, apărătorii victimei ridică mari semne de întrebare privind soliditatea conceptelor fundamentale și logica acuzării victimei. Chiar dacă nu au o evidentă empirică solidă, ei resping afirmațiile acuzatorilor victimei care susțin faptul că victimele diferă semnificativ de nonvictime.

În cadrul apărării victimei s-au manifestat două perspective :

a) blamarea criminalului

b) acuzarea sitemului

În cazul blamării criminalului, acuzatorii sunt nemulțumiți de orice încercare a infractorilor de a transforma întreaga povară a responsabilității pe umerii victimei. Apărarea victimei dublată de acuzarea criminalului, se întemeiază pe principiul responsabilități personale pentru conduita delictuală, resonsabilitatea revenind exclusiv făptuitorilor.

În cazul celei de-a doua forme de apărare a victimei, se urmărește numai acuzarea sistemului. Conform principiilor acestei acuzări, nici infractorul, nici victima nu sunt vinovați, ambii, dar în grade diferite, sunt "victime" ale culturii lor și mediului înconjurător. Prin prisma acestui fapt, rădăcinile problemei crimei trebuie să fie găsite în instituțiile de bază pe care este construit sistemul social.

În încercarea de a aplica această diferențiere a apărătorilor și acuzatorilor victimei, indivizii nu își mențin o poziție fixă, rigidă de o parte sau alta.

Astfel, atunci când este luat în considerație întregul scop al criminalilor și victimelor, fiecare blamează anumite victime și le apără pe altele.

O clasificare a victimelor, pe care am mai menționat-o, valoroasă și utilă din punct de vedere științific, este cea a lui Stephen Schafer (1977). El diferențiază șapte categorii de victime, folosind drept criterii gradul de participare și de răspundere al victimei în comiterea acțiunii.

1. Victime care anterior actului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul. Întâlnirea" la locul infracțiunii, a infractorului și a victimei, este absolut întâmplătoare. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul funcționarului de la ghișeul unei bănci care devine victimă numai pentru că la ora respectivă se găsea la serviciu.

2. Victimele provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor au comis ceva conștient sau neconștient, față de infractor. Întâlnim astfel de cazuri atunci când o persoană (victimă ulterioară) se comportă arogant față de viitorul infractor, sau nu-și ține o promisiune dată, ori are legături amoroase cu iubita infractorului etc.

3. Victimele care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, cu toate că între ei nu a existat niciodată nici o legătură. Exemplu, persoana care trântește portiera mașinii, dar uită să o încuie, sau cazul femeii care umblă la ore târzii, prin locuri puțin frecventate, cu o costumație provocatoare .

4. Victimele slabe din punct de vedere biologic. Sunt persoanele ale căror slăbiciuni fizice sau psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor. Punându-se totuși problema vinovăției, răspunderea victimizării revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să le supravegheze și să le asigure paza juridică (îngrijitori, rude).

5. Victime slab sub aspect social. Este cazul persoanelor aparținând grupurilor minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de către comunitate. Aceste persoane pot să cadă frecvent victime unui act infracțional produs de către reprezentanții comunității și asta în condițiile în care practic, nu au nici o vină.

6. Victimele autovictimizante sunt persoanele care orientează agresiunea de către propria persoană. Toxicomaniile, suicidul, drogomaniile, cartoforia, inversiunile sexuale etc., sunt acte deviante, în care cel lezat joacă atât rolul de victimă, cât și de criminal.

7. Victimele politice. Sunt acele persoane care au suferit de pe urma convingerilor lor, convingeri care nu trebuie neapărat să se materializeze în acțiuni.

1.6 FACTORI DE RISC VICTIMALI

Preocupările actuale privind studierea rolului și locului victimei în cadrul complicatului angrenaj infracțional manifestă o tendință vădită spre multi și interdisciplinaritate, precum și către finalizarea acestor căutări prin recomandări și măsuri practice de natură să asigre o cât mai bună protecție a victimelor potențiale ale infracțiunilor. Concluziile de ordin teoretic se corelează din ce în ce mai mult cu cele desprinse din activitatea organelor judiciare, cristalizându-se într-o orientare pragmatică, care vizează identificarea și punerea în aplicare a unor instrumente practice de influențare, îndrumare și dirijare a comportamentelor victimale.

În acest context, cercetarea diverselor comportamente victimale este corelată în mod necesar cu studierea cauzelor care le determină sau favorizează, cu scopul ca acțiunea socială de apărare a victimelor să se axeze pe îngrădirea efectului acestora chiar pe eliminarea lor.

Studiile efectuate evidențiază la capitolul cauze nivelul redus de cultură și educație a unor victime ale infracțiunilor de violență (circa 65% cu școală elementară sau numai câteva clase), menținerea în conștiința lor a unor mentalități și concepții retrograde și, pe acest fond, gradul scăzut de socializare, de integrare în ansamblul raporturilor sociale.

Așa, de exemplu, un studiu efectuat asupra cazurilor de această natură care s-au consumat în anul 1981 a evidențiat unele constatări și concluzii cu reală semnificație victimologică, după cum urmează:

a) un procent însemnat dintre victimele acestor infracțiuni s-au aflat sub influența bine marcată a consumului de băuturi alcoolice (peste 50%), procentul autorilor care au acționat sub același impuls fiind de 76%;

b) frecvența locurilor și mediilor în care s-au înregistrat aceste infracțiuni este de 7,3% pentru localurile de alimentație publică sau zona imediat învecinată a acestora și de 47,4% în cazul locuințelor iar 10,4% pe câmp sau în alte locuri mai puțin circulate;

c) într-un număr relativ mare de cazuri, victimele se aflau în relații conflictuale anterioare cu făptuitorii, iar de cele mai multe ori (în 65,2% din cazuri) conflictele s-ar ivit în mod spontan – uneori imprevizibil – din motive minore, adesea între rude sau cunoscuți, îndeosebi pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice.

Într-un procent semnificativ de cazuri victimele au avut o "contribuție" la săvârșirea faptelor prin atitudinea lor provocatoare ori prin comportamentul recalcitrant sau cel puțin imprudent ori ușuratic; nu puține au fost cazurile când înseși victimele au început agresiunea-verbală sau fizică- uneori fiind înarmate cu cuțite pe care le-au folosit la amenințare sau chiar la lovire; în alte cazuri, comportamentul ușuratic al unor tinere sau ținuta lor vestimentară "provocatoare" au constituit imboldul inițial al săvârșirii unor infracțiuni cu violență.

Cele mai reprezentative aspecte ale comportamentului imprudent sau ușuratic se referă la următoarele situații:

a) acceptarea de către victime a unor relații ocazionale cu persoane necunoscute sau dubioase sub aspect comportamental, care oferă bunuri și servicii, solicită găzduire sau cumpărarea de băuturi alcoolice ori alte produse, precum și acceptarea cu ușurință, de către unele tinere, a unor invitații la distracții, la domiciliul bărbaților etc.

b) publicitatea pe care unele victime o fac – de multe ori neprevăzând riscurile – cu privire la situația lor materială bună rezultând din spusele ori din afișarea unui nivel bun de trai, că dețin la domiciliu sume de bani mai mari, bijuterii sau alte valori.

Altă condiție favorizatoare săvârșirii infracțiunilor cu violență – care nu este imputabilă însă victimelor – privește "slăbiciunea" biologică a acestora, exprimată în gradul redus de discernamânt și slaba capacitate de apărare, datorate vârstelor extreme (copii sau bătrâni) ori unor boli.

Tot printre condițiile favorizatoare s-a menținut situația specială a unor persoane, de regulă mai în vârstă, sau lăsate singure în case sau locuri izolate și care nu-și asigură întotdeauna un grad minim de securitate personală a locuinței.

De asemenea, pot fi considerate ca prezentând un grad mai ridicat de victimizare persoanele care duc un mod de viață parazitară, nu au o locuință statornică, nici surse permanente și sigure de câștig și care, prin forța lucrurilor, realizează mereu contacte ocazionale, frecventează locuri sau medii rău famate și au un comportament neloial, irascibil, recalcitrant sau chiar provocator, determinat uneori de condițiile limită în care viețuiesc.

Unele dintre condițiile menționate, singure sau în comuniunea lor firească, au un rol de favorizare a săvârșirii infracțiunilor cu violență, gafându-se pe existența anumitor mentalități înapoiate pe care victimele le au cu privire la unele instituții sau valori sociale, ca: justiția, familia, proprietatea, viața, demnitatea, sănătatea sau integritatea corporală a semenilor.

Dintre condițiile care condiționează și favorizează săvârșirea infracțiunilor, în general, și a celor prin violență, în special, consumul excesiv de alcool joacă un rol deosebit, atât sub aspectul frecvenței actelor antisociale comise sub influența lui, cât și al gradului de periculozitate socială, ajungând adeseori până la omoruri.

O altă condiție favorizatoare, frecvent întâlnită în cazul infracțiunilor de violență, se referă la stările conflictuale persistente sau apărute spontan cu puțin timp înainte de săvârșirea actului infracțional. Așa cum s-a mai arătat, stările conflictuale ne oferă un tablou diversificat de motivații și au o durată variabilă: de la cele apărute spontan la cele care angajează uneori mai multe generații. Cazuistica infracțiunilor comise prin violență relevă faptul că adeseori în asemenea situații se combină mai multe condiții care favorizează săvârșirea acestora. Cel mai frecvent se conjugă starea de ebrietate în care se află autorii și victimele cu diversele conflicte apărute spontan si cu comportamente provocatoare din partea victimelor.

CAPITOLUL II

2.PARTICULARITĂȚI SOCIO-PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR

CATEGORII DE VICTIME

Victimele aparțin tuturor categoriilor variabile: sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic.

Femeia, copilul și persoana în vârstă fac parte din categoria persoanelor ce prezintă un mare grad de vulnerabilitate victimală, datorită caracteristicilor lor bio-constituționale și psihocomportamentale.

2.1. PROBLEMATICA SOCIO-PSIHOLOGICĂ A VICTIMIZĂRII FEMEII

Feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii: finețe, sensibilitate, activitate ordonată, preocupări pentru frumos, sentimente deosebite, emotivitate, inteligență analitică, aptitudini educaționale. De-a lungul timpului imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general devalorizată. În general bărbații, cu deosebire cei căsătoriți aveau drepturi depline, drepturi care includeau și sancțiunile bazate pe agresivitate fizică. Astfel, femeia a suportat de-a lungul timpului multe forme de umilire, desconsiderare, și chiar maltratare, și toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupurile și monogrupurile de apartenență.

Este știut faptul că femeile au trebuit să suporte multe și variate forme de victimizare. Aceste forme de victimizare au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, înscriindu-se pe toată scara de gradare a violenței, de la forme ușor agresive, până la forme violente, fizic și psihic traumatizante. Datorită unor norme socio-culturale acceptate, femeia a trebuit să suporte și să accepte pedepsirea fizică din partea soțului sau a tatălui ei ca pe ceva firesc și normal, a trebuit să accepte completa izolare, acoperirea totală a corpului, inclusiv a feței. Femeia a trebuit să suporte incomoditățile centurilor de siguranță ori alteori a trebuit să suporte consecințele "regulilor" sociale ce priveau conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii. Unele din aceste "reguli" prescriau că femeia trebuia să fie bătută chiar de la începutul căsătoriei, ca să știe toată viața de frica bărbatului. Alte "reguli" permiteau bărbatului să-și etaleze capacitățile virile în funcție de numărul de zile de convalescență a femeii după deflorare.

Cu trecerea timpului însă, locul și rolul femeii în sistemul activității familiale și sociale s-a schimbat. Transformările sociale, precum și cele în plan etno-cultural și-au pus profund amprenta asupra feminității și respectiv asupra schimbării rolului femeii în societate. S-au modificat raporturile dintre feminitate și masculinitate. Accesul femeilor la școlarizare și cultură, exercitarea de profesii și asumarea unor roluri care aparțineau exclusiv bărbaților, cucerirea unor drepturi egale cu ale bărbaților, toate acestea au contribuit la reducerea distanțelor și divergențelor dintre feminitate și masculinitate, în sensul că feminitatea a câștigat pe linia unor caracteristici comportamentale, inițiativă, independență, spirit de organizare, forță, îndrăzneală, atitudini și aptitudini de conducere.

Tendința de masculinizare a femeilor – care se manifestă în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate sexuală etc., consfințirea legală în multe părți ale globului a emancipării lor sub aspect juridic produce schimbări și în structura spețelor de infracțiuni comise de femei. A crescut astfel, numărul femeilor care comit infracțiuni rutiere, care conduc în stare de ebrietate, care comit falsuri în acte publice, precum și a celor care participă la acte de terorism, de mare violență și cruzime. Procentul actual de participare a femeii la infracționalitate este de circa 10% . Această participare redusă, după cum observa Leaute, este cu atât mai remarcabilă, cu cât în populația generală procentul femeilor este egal sau aproape egal cu al bărbaților. Mai trebuie menționat că acest procent de 10% nu este un procent fix, ci

unul variabil. Pe măsură ce femeia participă tot mai mult la viața economică, socială, politică, în aceeași măsură femeii îi sunt oferite mai multe ocazii de a comite infracțiuni.

S-a constatat că femeile comit un cerc mai mic de infracțiuni, existând chiar o seamă de infracțiuni specifice femeii – pruncuciderea, prostituția și că există o seamă de infracțiuni care pot fi săvârșite de bărbați și nu pot fi săvârșite de femei, cum ar fi unele infracțiuni de violență, vătămare corporală și tâlhârie. Ca și în cazul procentului redus de partcipare la infracționalitate, nici aici nu sunt limite fixe. Pe măsură ce preocupările și munca femeii se înmulțesc se oferă mai multe ocazii de a comite și alte infracțiuni. Astfel, femeile săvârșesc și infracțiuni contra persoanei, mergând până la infracțiuni de omor cu mențiunea că folosesc mijloace adecvate (exemplu: otrăvirea). Ca și în cazul procentului redus de participare la infracționalitate, nici aici nu sunt limite fixe. Femeile săvârșesc infracțiuni contra avutului public sau personal, infracțiuni de fals, infracțiuni contra normelor de conviețuire socială.

Una din cercetările efectuate în țara noastră a plecat de la constatarea că, în ultimii zeci de ani, s-au produs mutații în structura psihocomportamentală a femeilor în sensul creșterii tendințelor spre masculinizare. Această tendință nevalorizată în suficientă măsură în plan social (cultural-educațional-productiv) poate favoriza apariția unor conduite deviante, inclusiv a celor grave, antisociale. Având ca bază de plecare, această constatare, s-a format ca ipoteză de lucru existența unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinitate. Pentru verificarea acestei ipoteze s-a aplicat unui lot de deținute (79% adulte și 21% minore) un chestionar extras (și adaptat) din testul de personalitate Minnesota în vederea surprinderii tendințelor spre masculinitate a acestora. În ceia ce privește tendințele, deci abaterile de la normal, au fost diferențiate deținutele cu tendințe ușoare de cele cu tendințe accentuate spre masculinitate și totodată s-a încercat să se evidențieze ce legături există între tendințele spre masculinitate, așa cum sunt analizate în limitele testului Minnesota, și alți indicatori cum ar fi: infracțiunea comisă, profesia, vârsta, situația școlară, starea civilă, starea de recidivă.

Prelucrarea datelor obținute a dus la obținerea următoarelor concluzii mai importante:

a) pe ansanblul lotului, la toți indicatorii urmăriți, există o mare abatere de la etalon, în sensul că numărul celor cu tendințe spre masculinitate depășește cu mult procentul celor aflate în limitele normalului. În acest sens pledează procentul mare, de 62,7% al deținutelor adulte ce manifestă tendințe accentuate și de 23,4% care manifestă tendințe ușoare, ceea ce înseamnă că în total 85,1% manifestă tendințe spre masculinizare. Aceasta în ceea ce privește lotul deținutelor adulte, iar în ceea ce privește lotul de minore 63,2% manifestă tendințe spre masculinizare. Diferența de procent este explicată prin faptul că minorele sunt în deplin proces de formare, de organizare și structurare a personalității, fără prea multă experiență în ceea ce privește exercitarea de roluri specifice, inclusiv sexuale. Această diferență mai are și altă însemnătate în sensul că se poate aprecia că tendința spre masculinizare crește odată cu vârsta, deci pe măsura "intrării in" și exersării în conduite de rol deviaționist;

b) plecând de la constatarea că tendința de potențial deviaționist este în mai mare măsură reprezentată la adultele infractoare în raport cu cele minore se ajunge la concluzia că în structura personalității deviante, tendința la masculinizare este nu numai o simplă componentă intrinsecă, ci și una cu valoare dinamogenă și explicativă în raport cu procesul infracțional la femei;

c) referitor la manifestarea tendințelor în cadrul grupelor de infracțiuni la adulte, diferența categorică dintre numărul celor ce rămân în limitele normalului și cele ce manifestă tendințe spre masculinitate, se păstrează mai ales la infracțiunile de omor, delapidare și provocare ilegală de avort. În marea lor majoritate, minorele se grupează în categoriile de infracțiuni omor și tâlhărie, tendințele spre masculinizare fiind dublu reprezentate;

d) rezultatele obținute pe un lot martor au dus la concluzia că tendințele spre masculinizare nu conduc automat la infracțiune, dar dacă nu sunt cunoscute și nu sunt adecvat influențate de factori social-educativi, în sensul valorizării lor în plan social, pot spori "șansele" de a duce la conduita deviantă inclusiv infracțională;

e) în ansamblul ei, cercetarea a condus la confirmarea ipotezei de lucru formulate inițial.

O astfel de cercetare atrage atenția, asupra faptului că este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau amândoi sunt femei, dintr-o nouă perspectivă în care femeia manifestă un rol mult mai activ în plan social și psihorelațional.

Concomitent trebuie să se reconsidere modalitățile de evaluare a gradului de răspundere a femeii (ca victimă) în comiterea actelor infracționale.

Violul este una din formele de victimizare a femeii, cea mai frecvent întâlnită.

În lucrarea "Psihologie judiciară", Nicolae Mitrofan dă două exemple de cazuri de viol publicate și analizate în alte lucrări aparținând cercetătorilor A. Karmen, S. Schanberg, A. Dershowitz:

Exemplu 1: O femeie de 22 ani, mamă a 2 copii, intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbați. Dintr-o dată ea se trezește întinsă și ținută pe o masă de biliard. Șase bărbați tineri au avut raport sexual cu ea pe rând, ceilalți distrându-se în timp ce ea țipa și blestema. Toți cei șase bărbați au fost arestați și judecați pentru viol agravat. Apărarea lor consta în faptul că ea a acționat în mod seducător și provocator. Pe de altă parte, acuzarea argumenta că asaltul sexual începe când un bărbat continuă după ce o femeie spune "nu". Judecătorul a pronunțat sentința de condamnare la închisoare a patru dintre cei șase bărbați pe durata între 6 și 12 ani.

Acest caz a fost comentat diferit: unii au considerat pedeapsa ca fiind justă, prin prisma faptului că violul nu poate fi considerat ca un sport pentru spectatori; alții, în pricipal bărbați tineri, au considerat că victima este în primul rând vinovată protestând împotriva verdictului. "Ea trebuia să știe ce o așteaptă când a intrat în local" ,

Exemplul 2. Un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul său. Ei încep să se dezbrace, dar când el continuă să facă pregătiri sexuale, ea i-a șoptit "nu". El persistă, crezând că "regula" dragostei solicită ca bărbatul să fie mai agresiv, iar femeia să reziste, mai ales la început. El a presupus din experiența trecută că "nu" înseamnă "poate" și "poate" înseamnă "da". Când ea a spus că nu este pregătită pentru asta, el a interpretat protestul ei ca fiind o invitație de a fi mai categoric. Atunci el s-a urcat asupra ei, iar ea s-a încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul crezând că, în sfârșit, a sedus partenera, iar femeia cu convingerea că a fost violată. El a fost arestat pentru viol .

Din aceste două exemple se poate constata dificultatea în a stabili în anumite cazuri dacă este viol sau nu, precum și de a stabili răspunderile ce revin victimei în comiterea acestei infracțiuni. Conform definiției date de Gustav Nass, se poate vorbi de viol atunci când o persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare a demnității sexuale a altei ființe și prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a victimei.

Deci, violul constituie un raport sexual cu o parteneră, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința. Violul mai poate fi însoțit în unele cazuri, și de acte de cruzime încadrate în grupul actelor sadice. În unele legiuiri românești atentatul la pudoare și violul au fost aspru pedepsite. Anumite delicte sexuale sunt menționate în pravilele lui Matei Basarab prin următoarele delicte: sila, a rușina, violul.

Sila se execută asupra fecioarei, atentatul la pudoare se execută asupra femeii măritate sau văduvei, cât și asupra fecioarei. Siluirea fetei era pedepsită astfel: "acela ce va face sila unei fecioare și îi va strica fecioria, să-și piardă jumătate de averea lui, iar de va fi sărac, să-l bată și să-l gonească din locul lui". Pravila bisericească era și mai severă: "cel ce va strica o copilă mai înainte până nu va ajunge la vârsta ei prin lege, aceluia să i se taie nasul".

Dacă fata este logodită pedeapsa devine și mai mare. Dacă violatorul era tatăl fecioarei, ispășirea se făcea prin moartea autorului (1959).

În prezent, violul este considerat infracțiune și se pedepsește conform dispozițiilor Codului penal.

După Mina Minovici există 4 grupe mari de violuri:

1) reducerea la neputință prin forța brutală. Se ține cont de raportul de forță fizică dintre victimă și agresor. Așa după cum reiese din cazuistica medico-legală, o femeie robustă, sănătoasă, nu poate fi violată de un singur bărbat decât în situații speciale și anume când este atacată prin surprindere, când i se aplică o lovitură puternică când este sub influența unor substanțe ce induc o înregistrare a câmpului conștiinței (alcool, tranchilizante, somnifere etc.) și când violența se face sub amenințarea unei arme;

2) violul prin constrângere morală, cum ar fi amenințarea cu o armă ce anihilează rezistența victimei sub imperiul groazei;

3) violul prin așa-zisele abuzuri de situații;

4) violul la persoanele feminine cu stări patologice, fizice, și mentale (afecțiuni neurologice și tulburări psihice ce alterează discernământul)

Există și cazuri de viol în scopul hipnotic și scop natural.

În țara noastră, violul se încadrează, conform legislației penale românești, în grupul infracțiunilor de gravitate mijlocie, infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare.

În alte țări violul a fost și este considerat o infracțiune gravă ca unul dintre cele mai teribile și strict interzise acte interpersonale. Astfel în S.U.A., între anii 1930 și 1968, 455 de bărbați au fost executați pentru comiterea infracțiunii de viol, iar din 1976 pedeapsa maximă a devenit închisoarea pe viață.

Violul se diferențiază de celelalte infracțiuni prin faptul că actul antisocial este subiect de interpretare, în primul rând de către victimă și violator, apoi de către organele judiciare. El poate fi comis de un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relație cu victima (aquitance rape)

Făcându-se un studiu, pe parcursul a trei ani: 1982, 1983, 1984, pe un lot de 500.000 de victime, s-au găsit următoarele procente în ceea ce privește tipul de relație violator-victimă (Datele au fost publicate în 1987, în lucrarea "Violent crime by strangers and non-strangers", sub semnăturile lui TIMROTS A. și RAND M.):

Violatorul nu era un străin – 40%

– rudă – 4%

– prieten (iubit) – 7%

– prieten – 6%

– alte persoane bine cunoscute – 6%

– cunoștințe întâmplătoare – 16%

Violatorul era un străin – 55%

– complet necunoscut – 49%

– cunoscut numai din vedere – 7%

Relația nu poate fi precizată – 4%

Se observă că violul comis de străin atinge un procent mai mare decât cel comis de persoane cunoscute de victime. Aceasta se poate explica și prin faptul că victima unui viol comis de o cunoștință are rețineri, este inhibată în a face plângere organelor judiciare.

Efectuată pe un număr de 1.511.000 de victime, dintre care 479.000 de victime ale violului consumat și 1.032.000 de victime ale tentativei de viol, o altă cercetare a scos în evidență anumite caracteristici ale femeilor victimizate .

În funcție de vârstă:

– 12-15 ani 11%

– 16-19 ani 25%

– 20-24 ani 27%

– 25-34 ani 25%

– 35-49 ani 7%

– 50-64 ani 3%

– peste 65 ani 1%

În funcție de rasă:

– albă 81%

– neagră 18%

– altele 1%

În funcție de statutul marital:

– niciodată măritate 55%

– divorțate sau separate 23%

– văduve 3%

– măritate 19%

În funcție de venitul familiei:

– mai puțin de 3.000 dolari 18%

– între 3.000-7.499 dolari 15%

– între 7.500-9.999 dolari 10%

– între 10.000-14.999 dolari 16%

– între 15.000-24.999 dolari 15%

– peste 25.000 dolari 8%

– fără precizări 8%

Această cercetare reliefează faptul că cele mai expuse infracțiunii de viol sunt tinerele adolescente și femeile nemăritate.

Plecând de la ipoteza că prostituatele sunt mai expuse la riscul de a fi violate, decât celelalte persoane feminine, de aceeași vârstă, M. AMIR și S. NELSON au efectuat un studiu în 1973, în care au urmărit existența unei legături statistice între răspândirea prostituției și creșterea cazurilor de viol raportat poliției.

Rezultatele cercetărilor au fost grupate în câteva concluzii și anume:

numărul violurilor efectuate asupra prostituatelor este cu 20% mai mare decât cele

comise asupra altor femei care nu intră în această categorie;

victimizarea prostituatelor se înfăptuiește foarte frecvent de către bărbați, în general,

de către băbați negrii sau chiar polițiști;

obișnuit vârsta agresorilor este cu aproximativ 5 ani mai mare decât vârsta

victimelor;

violarea prostituatelor este favorizată de credința că ele sunt mai supuse și că ele

nu opun o rezistență prea mare;

– majoritatea violatorilor erau cei cu antecendente penale;

violările în grup sunt mai frecvente față de prostituate decât față de alte femei de

aceeași vârstă și categorie socială.

O altă formă frecventă de victimizare a femeii o constituie maltratarea și chiar uciderea femeii de către soț. Un studiu făcut în Marea Britanie în 1989 arată că autorii celor 234 de omucideri cu victime de sex feminin au fost:

– soțul sau iubitul 48%

– membri de familie 17%

– alte persoane cunoscute 16%

– străini 12%

– neidentificați 7%

Se observă cu ușurință faptul că femeile sunt victimizate (ucise), in principal, de soții sau iubiții acestora. Cauzele acestei forme de victimizare sunt multiple. Ele pot fi conflicte intraconjugale: infidelitatea soției sau suspiciuni ale soțului privind fidelitatea conjugală, gelozia, soț alcoolic sau bolnav psihic (psihopat, psihotic).

Datorită frecventelor amenințări și agresiuni fizice, în unele cazuri: soțiile pot comite ele însele infracțiuni, inclusiv crime (omucidere) asupra soților. S-au făcut diferite studii în care s-au folosit situații comparative cu privire la omuciderile comise de soți asupra soțiilor și de către soții asupra soților. O astfel de situație comparativă este următoarea:

Din analiza acestor date se observă că femeile sunt în mult mai mare măsură victimizate (ucise) de către soți; cu toate că numarul crimelor comise de soții este mult mai mare.

Ca și în cazul soților, în ceea ce privește soțiile, motivele victimizării sunt diverse. Situația cea mai dificilă este reprezentată de cazul în care soția victimizată (maltratată) mai mult ajunge, la rândul ei să victimizeze (să-și ucidă soțul). În acest caz apare o situație paradoxală: victima inițială apare în calitate de infractor (criminal). Este foarte greu de stabilit gradul de vinovăție a celor doi membrii ai cuplului penal. Până la comiterea crimei, soțul și-a victimizat soția, dar există posibilitatea ca aceasta să-l fi provocat continuu, prin diferite acte comportamentale, iar după un timp soția, nemaiîndurând comportamentul violent aplicat de către soț răspunde prin violență și-l ucide.

Pentru a stabili responsabilitatea victimei trebuie să se cunoască în primul rând, "istoria" relației interpersonale intramaritale, existența, frecvența și evoluția conflictelor conjugale, în vederea evaluării potențialului conflictogen al cuplului marital și a stabilirii răspunderilor fiecăruia privitoare la distorsiunile funcționalității cuplului conjugal.

Este posibil ca victimizarea soției să fie o consecință a conduitei ostile și agresive a soțului, dar, în același timp, poate exista și o contribuție mai mare sau mai mică a conduitei soției în sensul că ea poate provoca direct sau indirect, prin diferitele sale acte comportamentale, actele victimizante ale soțului său.

Psihoterapia conjugală și familială are un mare rol în atenuarea conflictelor intramaritale și a situațiilor victimizante îndreptate, mai ales asupra soției.

Apelându-se la acest gen de psihoterapie s-ar reduce mult mai mult posibilitatea comiterii unor acte victimizante, inclusiv cele foarte grave datorate distorsiunilor funcționalității cuplului conjugal.

2.2. PROBLEMATICA SOCIO-PSIHOLOGICĂ A VICTIMIZĂRII

COPILULUI

Alături de femei și persoanele în vârstă, copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particulariăților psihocomportamentale și de vârstă specifice: lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulților, capacitate redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatică, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor lor etc. Complet dependenți de adulți și având personalitatea în formare și dezvoltare, cu caracter încă instabil, copiii pot fi ușor ținta unor conduite agresive și tendințe de antisocialitate din partea adultului, concretizate în: seducere, brutalitate și purtări necorespunzătoare care au efecte nefavorabile asupra dezvoltării personaliății copiiilor.

Totodată, datorită caracteristicilor copiiilor (mai sus menționate), ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru ei, pot fi mințiți, manevrați și determinați să comită acte ale căror consecințe negative, atât pentru ei cât și pentru alții, nu pot să le prevadă.

Copiii pot să cadă ușor pradă unor infractori periculoși care nu se rețin să comită asupra lor fapte de o mare gravitate infracțională (furt, jaf, viol, crime). Copiii cad deseori în capcanele acestor infractori tocmai datorită capacității reduse a lor de a anticipa actele comportamentale ale infractorilor, de a discerne între intențiile bune sau rele ale adulților, de a rezista unor promisiuni sau recompense oferite de către aceste persoane adulte, care, inițial, pentru ei inspiră încredere. Câteva exemple în acest sens:

– În seara zilei de 10 mai 1981, în timp ce se afla singură lângă un telefon public din cartier, numita V.M., de 6 ani, a fost acostată de către un bărbat necunoscut. Acesta i-a promis bomboane și a condus-o pe un teren viran situat la marginea cartierului, unde a dezbrăcat-o de chiloți și i-a introdus în orificiul himenal capătul unui băț de lemn. Cum la fața locului nu s-au găsit urme, iar victima nu a putut indica decât semnalmente vagi și contradictorii, cazul a rămas nerezolvat. Expertiza medico-legală a stabilit că aceasta prezenta o ruptură a himenului produsă de un corp contondent ascuțit, confirmând adevărul celor relatate.

– Pe 31 mai 1981, în jurul orei 13.00 în timp ce se afla în parcul distractiv din cartier, în apropierea unei stații de autobuz, a fost acostat fetița G.M., în vârstă de 9 ani, de către un individ necunoscut. Acesta i-a propus să-l însoțească la domiciliul său pentru a lua niște bani cu care apoi să se distreze. Au plecat amândoi, urmând aproape același traseu ca și în cazul anterior relatat, loc unde mai aștepta și al doilea tânăr necunoscut. După ce au dezbrăcat-o în mod forțat, amândoi au avut raport sexual cu victima și apoi au abandonat-o în stare gravă. La examenul medico-legal s-a stabilit că prezenta o plagă vulvo-vaginală și perineală, cu ruptura sfincterului rectal, produs în condițiile unui contact sexual și anal, necesitând 30 zile de îngrijiri medicale.

– În ziua de 8 iunie 1983, în jurul orei 11.00, minora B.I., de 6 ani, a fost violată de un bărbat necunoscut, în apartamentul în care locuia. Autorul a urmărit victima din fața blocului unde locuia și a intrat după ea în apartament sub pretextul că o roagă să-i dea un pahar de apă. La examenul medico-legal, victima a prezentat ușoare echimoze în zona organelor genitale externe și o fisură în anus.

– În ziua de 11 octombrie 1964, infractorul S.S., cu antecedente penale în materie de violuri, a acostat minora B.A., spunându-i că îl cunoaște pe fratele ei din comuna în care ea intenționa să se deplaseze. Profitând de credulitatea minorei a plecat împreună cu aceasta cu trenul. La prima stație i-a spus că trebuie să coboare și au pornit amândoi pe o potecă. Ajunși într-un lan de porumb, a atacat-o prin surprindere și a violat-o sub amenințarea cuțitului. Deși minora era în stare gravă, a violat-o încă o dată – tot în condiții de amenințare – abandonând-o în lanul de porumb, deși prezenta o hemoragie puternică, sângele scurgându-se masiv în ghetele ei. În starea aceasta a fost observată de niște tractoriști, care au urmărit infractorul pe șosea și l-au prins, dându-l pe seama organelor de drept. Din păcate, în cadrul familiei se întâlnesc forme foarte grave de victimizare a copilului cum ar fi, bătaia și incestul. Aceste acte victimizatoare au consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a copilului.

Unii "specialiști" susțin că bătaia are o dublă valoare: retroactivă, durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale. Acești "teoreticieni" nu pot ajunge însă la un numitor comun în ceea ce privește răspunsul la o serie de întrebări cum ar fi: ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare?

În mod obișnuit însă, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave care produc copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Cercetătorii au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor care maltratează copiii, mecanismele și motivațiile care duc la asemenea forme de conduită, precum și consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unor astfel de tratamente. Unii din acești cercetători au încercat să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor. Astfel, Spineta și Rigler (1972) și Gelles (1973) au pus în evidență următoarele tipuri de caracteristici:

1) Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvență o dețin părinții al căror mariaj este instabil, care au divorțat sau cei care s-au separat în fapt. Foarte frecvent copilul bătut este rezultatul unei nașteri nedorite, iar perioada cea mai periculoasă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani de viață.

2) "Istoria" sau "Filmul" propriei vieți a părinților. Privind prin prisma acestui criteriu, cei mai mulți dintre părinții care își maltratează copiii, au fost ei însuși supuși unui tratament similar de către proprii lor părinți sau au fost în cea mai mare măsură neglijați emoțional de catre aceștia. Copilăria acestor părinți a fost lipsită de dragoste, de protecție fiind prezente, în schimb, respingerea și indiferența. Practic, din punct de vedere emoțional, părinții au fost absenți.

3) Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții care abuzează în utilizarea mijloacelor de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi, solicitindu-i în a intreprinde acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lor fizice și psihice. Acești părinți se confruntă cu mari dificultăți în încercarea de a stabili legături empatice cu proprii copiii și în a satisface nevoile acestora de dependență. Ei nu iau în considerație nevoile, motivele și trebuințele copiilor, exprimate sau nu, capacitățile și abilitățile lor limitate, precum și lipsa lor de protecție și ajutor.

4) Tulburări psihologice și psihiatrice. Nu de puține ori s-a constatat că părinții care-și maltratează fizic copii prezintă diferite tulburări psihologice și psihiatrice. Stresul zilnic al vieții, sentimentul puternic de inadvertență în adoptarea și exercitarea rolului de părinte, inteligența scăzută sau o personalitate imatură, sunt tot atâția factori care pot genera impulsuri agresive unor părinți.

În anul 1962, E. Merrill a încercat o altă tipologizare a părinților care abuzează în utilizarea agresiunii fizice asupra copiiilor. Astfel, el a evidențiat trei tipuri de părinți:

Tipul I: Părinți caracterizați printr-un înalt grad de agresivitate care se manifestă continuu, uneori fiind clar concentrată și focalizată, alteori însă, nu. Supărarea și enervarea lor scapă controlului.

Tipul II: Părinții sunt persoane pasive și dependente. Acești părinți sunt oameni modești, reticenți și, în acelai timp, șovăielnici în a exprima sentimentele și dorințelor lor. La o privire superficială, par a fi foarte neagresivi, dar frecvent intră în competiție cu copiii, mai ales pentru a câștiga atenția soțului. De obicei, ei sunt imaturi, capricioși și depresivi.

Tipul III: Acești părinți se caracterizează prin faptul că sunt persoane frustrate, de obicei fie tați foarte tineri, fie oameni inteligenți care prezintă încă, dizabilități fizice care-i împiedică în a sprijini propria familie. Nu sunt rare cazurile când acești tați stau acasă și au grijă de copii, iar soția merge la slujbă. În astfel de situații, gradul de frustrare este o cauză a pedepsirii severe a propriilor copii.

Toate aceste categorii de părinți necesită serioase tratamente psihologice și psihiatrice. R. Hefler, în anul 1975, sintetizează câteva din scopurile urmărite prin aplicarea acestor tratamente părinților:

1) În cazul părinților agresivi cu copiii, care au expectații nerealiste față de aceștia, expectații ce depășesc posibilitățile lor fizice și psihice, ei trebuie să fie ajutați să înțeleagă cum se dezvoltă copilul normal, ce trebuie să aștepte din partea copilului, cum să reacționeze față de comportamentul copilului normal, cum trebuie să se joace cu copilul și, în general, care sunt deprinderile și aptitudinile pentru parentalitate;

2) Acești părinți trebuie ajutați în a-și selecta partenerii și prietenii potriviți fiindcă de cele mai multe ori, ei mențin legături cu persoane nepotrivite. În continuare, odată ce partenerul conjugal a fost selectat, ei necesită o atentă consiliere maritală.

3) Unul din cele mai mari pericole pentru copilul agresat este ca el să procedeze la fel când va deveni părinte.

Cercetările au demonstrat că, deși mijloacele punitive, inclusiv bătaia, sunt recvent utilizate de părinți, modul concret de aplicare a acestor mijloace de către mamă sau de către tată, este diferit. Diferența se materializează în ponderea încărcăturii emoționale, pozitivă sau negativă care însoțește asemenea conduite. Luând în considerație variabila afectivitate și variabila forță de coerciție manifestată, unii cercetători au diferențiat două mari categorii de metode menite a asigura controlul asupra conduitei copilului:

a) metode bazate pe dragoste

b) metode coercitive, bazate pe putere

S-a stabilit că, din punct de vedere statistic, mamele apelează preponderent la prima categorie de metode, iar tații la cea de-a doua. O altă concluzie este aceea că, deși practic ambii părinți pot utiliza cele două categorii de metode, efectele acestora asupra comprotamentului și personalității copiiilor nu sunt aceleași. Astfel când mama apeleazpă cu precădere la metodele bazate pe dragoste, proprii lor copii tind să dezvolte un puternic simț al responsabilității pentru conduită și să fie marcați în mod autentic de sentimente de vinovție și regret atunci când comit abateri. Când asemenea metode nu dau rezultate, mamele recurg la categoria metodelor coercitive bazate pe putere care, teoretic, presupun utilizarea agresiunii fizice.

Dacă aplicarea acestor metode coercitive e constantă pot apărea anumite urmări nedorite cum ar fi conturarea și manifestarea într-un mod progresiv a agresivității față de alți copii, rezistența la cooperare și exteriorizarea unor comportamente ostile. Dacă aceste metode agresive sunt aplicate pe o durată lungă și cu intensitate crescută, ele pot determina retragerea și evitarea interacțiunii sociale cu alții: certuri frecvente, exprimarea deschisă a agresiunii când sunt provocate de alții.

Luând în considerație factorul vârstă unele cercetări au arătat că pedepsele și restricțiile la care apelează mama pot avea o mai mare influență asupra gradului de dependență a comportamentului copiilor mai mari și mai puțin asupra celor din perioada preșcolară. S-a constatat că cu cât gradul de control crește și sancțiunile sunt mai severe, cu atât copiii mai mari se orientează mai mult spre persoane din afara familiei.

Tatăl este perceput de copil ca având o mult mai mare autoritate și putere socială. Astfel, când metodele punitiv agresive sunt utilizate de către tată, consecințele asupra comportamentului și personalității copiilor sunt mult mai accentuate ducând până la tulburări nevrotice, timiditate excesivă, retragere socială, certuri dese cu colegii și agresivitate exagerată, mai ales între băieți. Spre deosebire de cazul în care mama folosește mijloace și metode coercitive, dacă tatăl manifestă frecvent agresivitate față de copil și utilizează drept procedeu maltratarea fizică, există probabilitatea ca acești copii să reacționeze, la rândul lor, agresiv în raport cu alții.În astfel de cazuri conduita părintelui apare ca un model de agresiune pentru copil, model care este interiorizat și transferat în relaționarea cu alte persoane, în special cu colegii și cu cei de aceeași vârstă cu el. Copiii crescuți în climatul emoțional al ostilității parentale apar ca fiind puternic frustrați, mai mult, ei se obișnuiesc să exprime emoțiile de supărare și ură în afara acestui mediu.

În final, legat de familie putem spune că orice perturbare la nivelul și relațiilor de familie are efecte importante asupra copilului, atât în ceea ce privește gradul de adaptare al lui la societate, cât și în ceea ce privește structura sa de personalitate. Cercetări recente au ajuns la concluzia că rolul de socializare deținut de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privința adolescenților, datorită școlarizării prelungite, precum și a altor factori cum sunt: presa, televiziunea, filmele și microgrupurile la care aderă .

O altă formă de victimizare a copilului foarte gravă, cu efecte deosebite asupra personalității acestuia (în special a fetiței), o constituie incestul. Această formă de victimizare este foarte des întâlnită, în acest sens pledând și afirmațiile lui K.H. H. Green (1971) conform cărora la spitalul de copii din Washington, cazurile de "rele tratamente" de ordin sexual sunt mai frecvente decât fracturile osoase sau operațiile de amigdale. Abuzul sexual comis de tată asupra fiicei minore face parte din categoria mai largă a molestării sexuale a copilului, care la rândul ei, poate fi considerată ca o formă a violului întrucât victimele sunt foarte tinere și legal nu sunt capabile să-și dea consimțământul.

Cu privire la această formă de victimizare a copilului, A. Thio a evidențiat în lucrarea sa "Deviant behavior", apărută în anul 1988, următoarele:

– între 9 și 54 de procente pentru femei și între 3 și 9 procente pentru bărbați, au fost în perioada copilăriei, victimele unei maltratări sexuale.

– o anchetă efectuată, în San Francisco indică faptul că molestarea fetițelor mici este aproape la fel de comună precum violul pentru femeile adulte (38% în primul caz și 44% în cel de-al doilea).

toate studiile arată că fetele sunt în mult mai mare măsură molestate sexual decât bărbații, iar majoritatea covârșitoare a celor care molestează sunt mai mult bărbați decât femei.

– în medie, vârsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani.

În general infractorul și victima se cunosc între ei, infractor fiind, de exemplu, unchiul, bunicul, prietenul tatălui, vecinul etc.

În continuare Alex Thio încearcă să alcătuiască un profil al celor care recurg la molestarea sexuală a copiilor. El încearcă să stabilească aceste caracteristici comportamentale a celor care molestează sexual copiii comparativ cu cei care comit violuri. Astfel:

1) ei sunt mult mai în vârstă decât violatorii, având în medie peste 35 ani, pe când violatorii sunt sub 20 de ani.

2) sunt mult mai inhibați sexual sau mai puțini agresivi sexual; ei încep prin a se masturba și se angajează în a realiza contacte sexuale mai târziu în viață;

3) sunt, în general, blânzi, amabili și pasivi, în timp ce violatorii sunt mult mai duri și mai agresivi;

4) spre deosebire de violatori, sunt mult mai incapabili în a întreține relații cu persoane de sex opus, fiind mult mai anxioși și mai puțini abili în comunicarea cu acestea;

5) cei mai mulți comit infracțiuni asupra aceluiași copil pe o perioadă mai lungă de timp, pe când violatorii atacă diferite victime;

6) cei mai mulți își recunosc vinovăția, spre deosebire de violaori care resping orice acuzație;

7) homosexualii (cei care molestează băieți) recunosc mult mai ușor fapta decât heterosexualii (acei care molestează fete).

Molestarea sexuală a copilului afectează evoluția normală a victimei, cu toate că, unele studii infirmă acest fapt. Urmările constau în faptul că cei victimizați, spre deosebire de cei nonvictimizați, suferă într-un grad înalt de anxietate și de depresie; victimele se subestimează sexual (sunt insatisfăcuți după actul sexual sau frecvent se află în situații sexuale penibile); probabilitatea victimelor masculine, molestate de bărbați, de a deveni homosexuali crește de 4 ori.

2.3. PROBLEMATICA SOCIO-PSIHOLOGICĂ A VICTIMIZĂRII

PERSOANEI ÎN VÂRSTĂ

Alături de femei și de copii, persoanele în vârstă prezintă un grad înalt de vulnerabilitate victimală. Bătrânețea începe aproximativ pe la vârsta de 65-70 de ani și cuprinde următoarele etape:

– între 65-70 de ani: perioada de trecere și adaptare

– între 70-80 de ani: bătrânețea propriu-zisă

– între 80-90 de ani: bătrânețea avansată

– după 90 de ani: marea bătrânețe etc.

Asemănător copilăriei, bătrânețea are o serie de caracteristici specifice, prin care se diferențiază de vârsta anterioară. Aceste caracteristici constau în:

– predominarea proceselor involutive, reducerea gradată a potențialului energetic și a capacității vitale, adaptative.

– diminuarea capacității de efort fizic, a rezistenței la suprasolicitare și la acțiunea factorilor perturbatori din mediul extern.

– accentuarea fenomenelor de screlozare, scăderea labilității funcționale a organelor de simț și a sistemului nervos, a mobilității și rapidității mișcărilor.

Caracteristic bătrâneții este faptul că, din punct de vedere psihologic, se constată dezorganizări mai puțin ample decât cele în plan bio-fiziologic și aici, mai ales, în cadrul funcțiunilor ce depind de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuro-endocrin. Se constată, astfel, dezorganizări ale: funcției amnezice, concentrării și stabilității atenției, a flexibilității gândirii, a spontaneității și vivacității imaginii, a rezistenței la stres. La aceste dezorganizări se adaugă sentimentul de insecuritate, accentuarea tendinței de reactualizare și retrăire a trecutului experiențial, a tendinței de interpretare a prezentului prin prisma trecutului, slăbirea dinamismului instinctiv și creșterea gradului de dependență interpersonală.

La bătrânețe, nu întotdeauna, vârsta psihologică coincide cu cea cronologică. Procesul de îmbătrânire diferă de la individ la individ și este influențat de o multitudine de factori:

– factori bio-constituționali

– factori stresanți

– regimul de viață

– raportul general între reușită și eșec pe parcursul întregii vieți.

Deținând casă și bunuri proprii, bătrânii pot să trăiască separat de urmașii lor, dar în același timp, pot să locuiască împreună cu alte persoane, fie descendenții lor, fie persoane ce nu se află în relație de rudenie cu ei, dar care au grijă de ei.

Victimizarea bătrânilor poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine care-i îngrijesc, sau în afara acestui mediu, inițiatorii acțiunii victimizante fiind, cel mai frecvent, infractori. Infractorii profită de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici psiho-comportamentale specifice bătrânilor (credulitate, neglijență, confuzie, uitare etc.). Ca atare, infractorii pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime. Aceste acte victimizante au diferite motivații, jaful fiind principalul motiv. În cazurile de jaf, infractorii fie cunosc direct sau indirect bunurile și valorile pe care le posedă unii bătrâni, fie inițiază infracțiunea în baza presupunerii că bătrânii dețin bani sau bunuri adunate în cursul vieții sau păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață și chiar pentru înmormântare. Aceste cazuri sunt mai frecvent întâlnite în mediul rural, unde persoanele în vârstă își pregătesc din timp tot ce este necesar pentru înmormântare, inclusiv bani. Câteva exemple în acest sens:

– În dimineața zilei de 15 februarie 1970, în localitatea S. a fost găsită decedată în locuința ei, de către un vecin, numita T.M., în vârstă de 76 ani. Cercetarea la fața locului a stabilit că victima locuia într-o casă izolată și nu era vizată aproape de nimeni. În afara unei haine bărbătești – ce părea a nu aparține victimei – nu s-a găsit nici un alt indiciu util cercetărilor. Necropsia a stabilit că victima prezenta urmele unui raport sexual consumat recent și că moartea s-a datorat asfixiei mecanice produsă prin astuparea căilor respiratorii, nefiind descoperite alte urme de violență. În urma cercetărilor intreprinse, autorul a fost indentificat în persoana lui P.N., eliberat din detenție cu puțin timp înaintea evenimentului, care mai suferise condamnări pentru furturi, tâlhării și violuri. Cu trei săptămâni anterioare cazului, infractorul a pătruns noaptea peste victimă, a legat-o cu un șnur de mâini și de picioare și i-a furat din locuință mai multe obiecte de îmbrăcăminte.Victima nu a sesizat cazul organelor în drept din cauza amenințărilor autorului. În noaptea de 14/15 februarie el s-a năpustit din nou în casa victimei, inițial în scop de jaf. Întrucât ea a început să țipe, a strâns-o de gât și a violat-o, abandonând-o în stare de agonie. Infractorul a fost surprins în timp ce comercializa o parte din bunurile jefuite.

– În seara zilei de 1 martie 1969, în jurul orei 19.00, trei indivizi neindentificați au pătruns în locuința lui C. Gh., de 85 de ani și cumnata acestuia, S.D. de 73 de ani, a căror casă era situată la 7 km de oraș și la 1 km distanță de cei mai apropiați vecini. Aceștia au intrat în locuință pe ușa lăsată deschisă și au surprins victimele dormind. Unul dintre autori i-a cerut lui C. Gh. să-i dea banii din casă, bătrânul oferindu-i 1.775 lei pe care-i ținea sub pernă. Fiind nemulțumiți de sumă, autorii au lovit victimele cu pumnii și un baston și au pretins să le dea toți banii încasți din vânzarea unei vaci – fapt real cunoscut de cei în cauză – care avusese loc cu circa 2 săptămâni în urmă. În continuare autorii au legat victimele de mâini și de picioare cu bucăți de sârmă și au controlat locuința găsind încă 2.000 de lei în buzunarul unei haine. Au mai luat de la victime 30 kg carne de porc și o damigeană de vin, după care au părăsit locul faptei, lăsând victimele legate. Acestea au fost găsite a doua zi de un vecin care a venit să ia apă și care a sesizat cazul. După câteva zile, S.D. a decedat la domiciliu, iar C. Gh. în spital. Autorii au fost identificați în persoana a doi infractori recidivați și a unuia fără antecedente penale. Unul dintre aceștia a aflat despre vânzarea vacii chiar de la victime deoarece consumase vin la domiciliul lor în cursul lunii februarie. Nu a fost recunoscut la comiterea faptei deoarece era întuneric iar el s-a ferit să se apropie de victime.

În ultima perioadă, cercetarea fenomenului victimizării bătrânilor încearcă departajarea a două categorii de victimizare:

A) crime de stradă, comise de persoane total străine.

B) maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute.

În cazul primei categorii se regăsesc infracțiunile de furt și tâlhărie, care au ca scop jefuirea victimei. S-au realizat diferite analize statistice ale acestei forme de victimizare a persoanei în vârstă evidențiindu-se următoarele aspecte:

– bărbații în vârstă sunt mai frecvent victimizați decât femeile în vârstă, negrii mai mult decât alții, persoanele separate sau divorțate mai frecvent decât cei căsătoriți sau văduvi, aceste infracțiuni fiind mai ales întâlnite în mediul urban decât cel rural.

– cercetările efectuate în perioada 1973-1985 au evidențiat faptul că există un declin privind crimele cu violență, până la jumătate, în 1985; furturile din locuințe și tâlhăriile au scăzut foarte mult, dar în perioada luată în discuție s-a constatat că furturile din vehicule și furturile cu contact personal (exemplu: furtul din buzunar) au rămas la un nivel constant.

În ceea ce privește categoria maltratării bătrânilor de către persoane cunoscute, s-a stabilit că aceasta este, de fapt, cea de-a treia formă de violență manifestată în familie, pe lângă celelalte două: maltratarea soției și maltratarea copilului.

Maltratarea persoanelor în vârstă (older abuse), ca termen a apărut în anii '80, atrăgând atenția nu numai juriștilor, dar și a altor specialiști (terapeuți de familie, gerontologi etc.)

Cei care victimizează persoanele în vârstă, în cadrul familiei, sunt cei cu care locuiesc: fiul, fiica, nepoți etc., iar cei care-i victimizează în instituțiile sociale de asistență sunt persoane obligate prin lege în a-i îngriji.

Analiza amănunțită a fenomenului victimizării persoanelor în vârstă a evidențiat o serie de aspecte:

– victimizatorul persoanelor în vârstă este cel, mai frecvent o rudă, în special frate, soț sau copil și mai rar noră, ginere, nepot, nepoată, prieten sau vecin.

-cea mai expusă riscului victimizării este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă și suferindă.

– foarte frecvent victima și victimizatorul locuiesc în aceeași casă, dar izolați social în raport cu prietenii, vecinii și rudele care ar putea interveni pentru a pune capăt acțiunii sau procesului de victimizare.

– tendința este ca victimizatorii să devină solicitanți în raport cu victimele care devin depresive, dependente și izolate.

– cel mai frecvent, părinții care se află în aceeași casă sunt maltratați fizic de către fii, dacă fiicele sunt abuzive, în mod obișnuit victimizarea este forma neglijării emoționale. Ca un revers, la rândul lor, o parte din victimele în vârstă au fost părinți abuzivi.

– frecvent, personalul cu răspunderi limitate privind îngrijirea celor în vârstă, este suspectat de a-i neglija aproape complet obligațiile ce îi revin.

Ținând cont de teoriile avansate de criminologi în perioada anilor '60-'70 conform cărora înșiși infractorii sunt victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, discriminării, injustițiilor sociale, particularizând și luând în considerare infractorii bătrâni, cercetările au ajuns la câteva concluzii: infracționalitatea vârstnicilor este în plină scădere, unii autori dând pentru cei în vârstă de circa 60 de ani, un procent de 3-4%, iar pentru cei ce depășesc 70 de ani, un procent de 1-2%.

2.4 PROBLEMATICA SOCIO-PSIHOLOGICĂ A AUTOVICTIMIZĂRII

În cadrul victimelor, o categorie aparte o constituie persoanele care orientează procesul și acțiunile victimizatoare către sine. Astfel procesul de victimizare devine, de fapt, un proces de autovictimizare. Forma tipică și cea mai gravă o constituie suicidul. Conceptul de "suicid" a fost prezentat de Durkheim în anul 1987, în lucrarea sa "Le suicide". Referitor la apariția fenomenului de suicid, Durkheim a arătat că, întrucât nici o ființă umană nu poate fi fericită dacă nu există un echilibru între nevoile sale și posibilitățile de a le satisface, iar dereglarea socială determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de suicid (pe lângă comportamentul infracțional al oamenilor).

Anual, în unele țări se sinucid un mare număr de persoane. De exemplu, în S.U.A., numărul victimelor se ridică la 28.000, iar în Japonia și în alte țări din vestul Europei, numărul victimelor și rata sinuciderilor sunt semnificativ mai mari. Deoarece sinuciderea este un act nenatural, mulți consideră că sinucigașul este un anormal, un bolnav mintal, părere greșită, infirmată de realitate. Există, de asemenea, o serie de concepții populare, în mare parte greșite, privitoare la sinucidere:

1) persoanele care vorbesc despre suicid nu doresc în mod real să-l pună în aplicare, de aceea, nu se vor sinucide vreodată.

2) suicidul se întâmplă fără nici un fel de înștiințare sau de alarmă.

3) persoanele sinucigașe vor întotdeauna să moară.

Falsitatea acestor afirmații este datorată nu atât faptului că nu conțin nici un adevăr, cât mai ales faptului că sunt suprageneralizatori. În aceste afirmații există adevărul de genul că, unii sinucigași, sunt bolnavi mintal, dar nu se poate face o generalizare, deoarece un mare număr de persoane care se sinucid nu sunt bolnavi mintal.

În majoritatea definițiilor suicidul este scos în evidență elementul intențional, anume faptul că persoana își suprimă propria viață în mod conștient. Astfel, Gunther Kaiser, în 1986, definește suicidul ca pe "o acțiune voluntară îndreptată conștient spre scopul suprimării propriei vieți". Definiția dată de G. Kaiser evidențiază elementele caracteristice suicidului:

– acțiune voluntară a subiectului

– nivelul de conștientizare a scopului

– orientarea acțiunii de victimizare către sine, către propria persoană, în vederea suprimării vieții.

Ținând cont de aceste câteva caracteristici, suicidul poate fi diferențiat de alte situații, cum ar fi, accidentul, sau crima mascată.

Ales Thio diferențiază, în 1988, mai multe forme de suicid și implicit, de sinucigași. Astfel, cercetătorul arată că există indivizi care uneori amenințâ că se vor sinucide, dar niciodată nu pun în aplicare asemenea afirmații. Alții încearcă, dar nu reușesc să-și suprime propria viață. În final, alții reușesc comiterea suicidului. Corespunzător acestei tipologii, pot fi evidențiate 3 categorii de suicid:

a) suicid-amenințare

b) suicid-tentativă

c) suicid-reușit

a) Suicidul-amenințare. În acest caz indivizii care amenință cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât să moară, dar folosesc aceste amenințări pentru a atinge anumite scopuri în viață. Nu se poate elimina, însă, posibilitatea ca aceștia să-și pună în aplicare amenințările lor mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu-și atinge scopurile propuse. Unele studii stabilesc un procent de 40% din cazuri, în care indivizii au serioase tentative de a se sinucide în trecut.

b) Suicidul-tentativă. Diferit de indivizii care amenință cu suicidul și care, în mod clar, vor mai mult să trăiască decât să moară, cei care încearcă (tentative) să se sinucidă sunt mult mai ambigui în intenția lor. Frecvent ei fac afirmații de genul "nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc". Astfel, ei sunt mult mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor și intențiilor lor de suicidare. De obicei, arată altora cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evită utilizarea cuvântului suicid. Ca atare, cei mai mulți dintre ei nu reușesc în comunicarea intențiilor lor către alte persoane. Studiile efectuate stabilesc că numai 14-15% din cei care încearcă să se sinucidă sunt cunoscuți a fi încercat, totodată, anterior să comunice altora intenția lor ambiguă de a muri. Din nefericire, și în aceste cazuri, cei care recepționează mesajul, nu prea îl iau în serios dat fiind caracterul relativ vag al acestuia. În general, metodele folosite pentru sinucidere sunt cele care reprezintă, în mod implicit, apelul lor la ajutor din partea altora. Astfel de metode sunt: tăiatul venelor, înghițirea unei cantități mari de pastile de somn sau asfixierea cu gaz în casă sau mașină. Deși pot fi letale, aceste metode mai prezintă însă o "speranță", spre deosebire de metodele care asigură suicidul, cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. De aceea, majoritatea tentativelor de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă.

Unii cercetători evidențiază faptul că cele mai multe tentative de suicid pot fi descrise mai mult ca "drumul spre viață și nu spre moarte". Cercetările au arătat că numai între 5-10% din cei care încearcă să se sinucidă își finalizează intențiile lor.

Conform studiilor statistice, se apreciază că, între suicidul-tentativă și suicidul reușit există un raport aproape invers, în ceea ce privește factorii: vârstă, sex, condiție socială. Astfel, în cazul suicidului-tentativă s-a constatat că cele mai multe cazuri aparțin femeilor și mai puțin bărbaților, tinerilor (24-44 ani) mai mult decât celor în vârstă (55-66 ani), celor care provin din clasele de jos mai mult decât celor din clasele superioare. În ceea ce privește suicidul reușit, situația pare să fie complet opusă: mai mulți bărbați decât femei, mai mulți vârstnici decât tineri, mai mult din clasele superioare decât cei din clasele inferioare.

c) Suicidul reușit. Cercetările au evidențiat faptul că aproximativ 2/3 din indivizii care se sinucid sunt cunoscuți a fi avut cel puțin o tentativă de suicid în perioadele anterioare. De asemenea cei mai mulți dintre ei au comunicat direct sau indirect ideea lor de suicidare altor persoane. Sinucigașii reușiți reprezintă o categorie mixtă, ce cuprinde acei indivizi care au fost în mai mare măsură hotărâți să moară.

Există mai multe tipuri de sentimente suicidare care au fost puse în evidență studiind notele lăsate de către sinucigașii reușiți și relatările celor care încearcă să se sinucidă.

1) o parte din sinucigași pot avea sentimente de scuză și de apărare în raport cu unele persoane. În astfel de cazuri, sinucigașul în notița ce o lăsa, își cere scuze soțului, tatălui, și mamei pentru gestul său.

"Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă mai vrei și că nu mă iubești. Niciodată nu m-am gândit că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârșitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe probleme, iar eu mai adaug una la ele.

Tată, îți produc atât de mult rău. Tu întodeauna mi-ai vrut binele și acum trebuie să crezi și accepți că asta este. Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită și să faci acte de dreptate pentru toți dintre noi, și eu te iubesc foarte mult. Tu nu ai eșuat niciodată însă eu, da… Te iubesc din toată ființa și-mi pare atât de rău că acesta este modul de a-mi lua rămas bun; te rog, iartă-mă și fii fericită.

Soția și fiica"

2) Sinucigașii pot avea sentimente vindicative față de unele persoane sau față de sine. Ei îi acuză pe alții pentru mizeria și distrugerea lor și caută să se răzbune, "pedepsind" pe cei care-i lasă în urma lor. Un astfel de tip de suicid este ilustrat prin nota suicidară pe care a lăsat-o o femeie de 38 de ani.

"Biel,

Tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr așa ceva, deși eu nu mă îndoiesc. Te rog lasă-l pe Rover cu Mike. De asemenea, lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu tot restul vieții tale. Dumenzeu nu a uitat și nu uită asta. Și te rog, fără flori; ele nu ar însemna nimic. De asemenea, pătrează-ți banii. Vreau să fiu înmormântată în Poiters Field în același cavou cu Betty… Tu știi ce mi-ai făcut. Acesta este motivul pentru care am făcut-o. Este greșeala ta și a alui Elle. Încearcă și uită dacă poți. Dar tu nu poți…

Soția ta"

Alți sinucigași se pot simți foarte supărați pe ei înșiși, deoarece au făcut ceva rău. Datorită acestui fapt ei hotărăsc să se sinucidă pentru ca în felul acesta să se pedepsească. De exemplu, un om poate să se sinucidă după ce ucide altă persoană. Acest tip de suicid este suicidul remușcării.

3) În unele situații, sinucigașii pot deveni mărinimoși și generoși față de lumea pe care o abandonează. Astfel în notițele suicidare lăsate unii cer ca după ce mor, cadavrul să fie donat școlilor medicale, sau dacă sunt bogați, cer ca banii și averea lor să fie donate instituțiilor de caritate. Alții iartă pe cei care i-au făcut să sufere.

Exemplu:

"Marry,

Am fi putut să fim atât de fericiți dacă ai fi continuat să mă iubești. Am fotografia ta în fața mea. Gândul că acum s-ar putea să fii în brațele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viața pentru indiscreția ta. Toate greșelile tale sunt uitate și reamintesc toată bunătatea ta. Tu știi că aș fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea acum nu este o surpriză pentru tine. Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită.

W. Smith"

4) Unii sinucigași pot fi cuprinși de sentimente suprarealiste și aceasta se poate întâmpla chiar în momentele de sfârșit ale vieții. Puternica tensiune care i-a condus spre suicid începe să cadă și un calm copleșitor pune stăpânire pe ei. În timpul acestei stări de calm, ei sunt dominați de sentimente supra-realiste. De exemplu, cei ce-și taie venele spun că nu au simțit nici o durere și că vederea și mirosul sângelui i-au determinat să se întoarcă la viață și la realitate. Alți sinucigași au avut chiar orgasm, care a fost urmat apoi de un sentiment linișțitor de relaxare și în final de un somn adânc și confortabil.

Privitor la răspunsul persoanelor care au o anumită legătură cu sinucigașul, de cele mai multe ori acesta constă într-un sentiment de vinovăție. Acest sentiment de vinovăție poate avea, unori, urmări foarte grave. De exemplu, sinuciderea parentală este puternic traumatizantă pentru copii, mai ales pentru cei mici, care, copleșiți fiind de sentimentele de vinovăție, se pot confrunta cu grave dezorganizări. Adulții, de asemenea, pot cu mare greutate să evite agresiunea sentimentelor de vinovăție. Frecvent ei se autoacuză că nu au reușit să surprindă la timp intenția suicidară, să prevină și să oprească suicidul sau pentru faptul de a fi făcut ceva care să fi acuzat decizia suicidară.

Adulții însă, spre deosebire de copiii mici, pot să-și neutralizeze mai ușor sentimentele de vinovăție, procedând în mai multe feluri:

a) ei pot să se perceapă ca fiind buni și că s-au purtat corect cu cei ce se sinucid; ei simt că nu au făcut nimic care să cauzeze suicidul.

b) ei pot să vadă suicidul ca fiind inevitabil, și cu toate eforturile, chiar dacă s-ar fi purtat extraordinar de atent față de aceștia tot nu i-ar fi împiedicat de la finalizarea intenției lor suicidale.

c) ei pot considera suicidul ca un lucru bun pentru persoanele implicate, considerându-l ca pe o soluție de a evita diferite forme ale suferinței în lume.

Până în prezent au fost elaborate multe teorii privind etiologia acțiunilor suicidare. Ele se împart în două mari categorii:

I-teorii psihiatrice

II-teorii sociologice

Între cele două grupe de teorii există o diferență esențială care constă în faptul că, în timp ce teoriile psihiatrice presupun, în general, că există ceva rău cu persoanele care se sinucid, teoriile sociologice presupun că nu există nimic rău cu acestea. În spiritul acestor convingeri, cei mai mulți psihiatri consideră că principala cauză a sinuciderii ar fi boala mintală. Alți psihiatri consideră drept cauze ale suicidului depresia, lipsa de speranță, frustrația adâncă, anxietatea morbidă, experiența traumatizantă din timpul copilăriei. Cercetătorii influențați de teoria psihanalitică sunt de părere că instinctul morții, datorită mecanismului de apărare a eului, poate conduce individual către suicid.

Pe de altă parte, teoriile sociologice consideră că principala cauză a suicidului se leagă mai mult de grupul de apartenență și mai puțin de individ.

Astfel, Durkheim în lucrarea sa "Suicidul" identifică două cazuri majore ale sinuciderii:

a) integrarea socială

b) reglarea socială

Integrarea socială definește atașarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparțin, iar reglarea socială presupune intervenția coercitivă (constrângerea, controlul, restrângerea) a grupului sau societății asupra comportamentului membrilor. Durkheim arată că există o legătură strânsă între integrarea socială și suicid în sensul că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare socială, pot în mai mare măsură să comită suicidul, decât cei care se caracterizează printr-un nivel moderat de integrare socială. Referindu-se la reglarea socială, autorul susține că indivizii care sunt supuși unui nivel prea înalt sau scăzut al reglării sociale sunt predispuși la suicid în mai mare măsură decât cei supuși la un nivel moderat. Durkheim mai susține că există o relație curbiliniară între integrarea și reglarea socială pe de o pare, și rata suicidului pe de alta. Astfel, el pune în evidență patru tipuri de suicid:

1) Suicidul egoist, datorat nivelului prea scăzut al integrării sociale;

2) Suicidul altruist cauzat de nivelul prea înalt al integrării sociale;

3) Suicidul anomic cauzat de nivelul prea redus al reglării sociale;

4) Suicidul fatalist generat de nivelul prea înalt al reglării sociale.

Această teorie poate fi mai bine înțeleasă dacă se folosesc câteva exemple:

– în comparație cu persoanele căsătorite, cele necăsătorite vor comite cu o mai mare probabilitate suicidul egoist, doarece, datorită faptului că sunt integrate mai puțin social, beneficiază în mai mică măsură de dragoste, afecțiune sau suport moral din partea altora când sunt puternic frustrate;

– personalul militar este mai expus suicidului altruist, decât lucrătorii civili dintr-o fabrică. Acest lucru se poate explica prin faptul că personalul militar, fiind mai integrat în unitatea lor militară, ăsuferă mai mult din cauza dezonoarei datorită pierderii unei bătălii, în timp ce lucrătorii civili sunt mai imuni la dezonoare când constată că fabrica lor pierde din productivitate.

– țările bogate au rate mai mari decât țările sărace în ceea ce privește suicidul anomic. Aceasta se explică prin faptul că cetățenii din țările bogate, fiind mai puțin reglați social, sunt mai mult încurajați să aștepte prea mult de la viață devenind, astfel, expuși la o mai mare frustrație când așteptările lor nu sunt îndeplinite.

– sclavii din societățile vechi comiteau, în mai mare măsură decât indivizii liberi din societățile moderne, suicidul fatalist, aceasta datorându-se faptului că sclavii suportau în mai mare măsură reglarea socială.

Cu toate că teoria lui Durkheim a dat naștere la o multitudine de interpretări și la o serie de polemici, multe cercetări au fost organizate pentru a o susține. Teoria lui Durkheim a constituit și o bază de plecare pentru noi teorii cum ar fi:

a) Teoria trifactorială, autori Andrew Henry și James Shott

b) Teoria integrării statului, autori Kack Gibss și Walter Martin

TEORIA TRIFACTORIALĂ poartă acest nume doarece, în concepția autorilor suicidul este derterminat de trei categorii de factori:

1) sociologici

2) psihologici

3) economici

Această teorie definește suicidul ca un act de agresiune orientată către sine și datorat unei anumite forme de frustrație în viață.

Factorul sociologic constă în două componente:

– sistemul relațional slab (lipsa implicării individuale în relațiile cu alții)

– restrângerea externă slabă

Cei doi termeni sunt similari cu termenii folosiți de Durkheim anume, integrarea socială slabă și reglare socială inadecvată.

În ceea ce privește factorul psihologic al suicidului, cei doi autori sunt de părere că un super ego puternic care rezultă din "internalizarea disciplinei și cerințelor aspre parentale" produce o înaltă "probabilitate psihologică" a suicidului. Acest lucru se poate explica prin faptul că dacă unii indivizi au fost condiționați de părinții lor să-și dezvolte o conștiință puternică, ei vor tinde în mai mare măsură să se blameze pe ei înșiși decât pe alții pentru problemele și frustrațiile lor. Datorită faptului că ei mai mult se autoblamează decât blamează pe alții, este mai aprobabil că se vor sinucide, în loc să ucidă pe alții.

Factorul economic. Henry și Short arată că ratele suicidului cresc pe perioada crizelor economice și scad în timpul perioadelor de creștere și prosperitate.

Cei trei factori, sociologici, psihologici, și economici, în concepția autorilor sunt intercorelați, iar interelațiile sunt făcute posibile prin intermediul conceptului de statut. În acest sens există o mai mare probabilitate ca persoana cu un statut mai înalt să se implice într-un sistem relațional slab, să resimtă o restrângere externă slabă și de aceea să comită suicidul. Persoana cu un statut mai înalt este mult mai probabil să aibă un super ego mai puternic și ca atare, va avea o înclinație mai mare spre suicid. De asemenea, este mult mai probabil ca o persoană cu un statut mai înalt să simtă mai puternic o stare de frustrație în timpul crizelor economice, și ca atare, să fie mai mult înclinată spre suicid.

Asemănător teoriei lui Durkheim, teoria trifactorială a fost supusă unor multiple și severe critici, cea mai importantă obiecție fiind aceea că unele concepte explicative (cum ar fi forța sistemului relațional și forța restrângerii externe) nu pot fi măsurate.

TEORIA INTEGRĂRII STATULUI este o teorie care pleacă, de asemenea, de la conceptele teoriei clasice durkheimiene. Autorii acestei teorii, Gibbs și Martin, obiectează teoriei lui Durkheim și a celei elaborate de Henry și Short, faptul că folosesc concepte ce nu pot fi măsurate empiric. Ca urmare, ei reformulează de fapt teoria durkheimiană, numind-o teoria integrării statului. Din cele patru tipuri de suicid pe care le evidențiază Durkheim, Gibbs și Martin rețin doar suicidul egoist, doarece explicațiile privind cauzele lui sunt cele mai puțin ambigui.

Pornind de la afirmația lui Durkheim cu privire la suicidul egoist conform căreia: "suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de integare a grupurilor sociale din care individul formează o parte", Gibbs și Martin o traduc în

POSTULATUL NR. 1, cu intenția de a reformula teoria lui Durkheim: "Rata suicidului într-o populație variază invers în raport cu stabilitatea și durabilitatea relațiilor sociale din cadrul acestei populații". Astfel, conceptul de integrare socială folosit de Durkheim este înlocuit cu cel de stabilitate și durabilitate socială. Dar nici acest concept nu poate fi măsurat. Ca atare, autorii îl relaționează cu altul, prin intermediul

POSTULATULUI NR. 2: "Stabilitatea și durabilitatea relațiilor sociale în cadrul populației variază cu măsura în care indivizii din acea populație se conformează cerințelor structurate, sancționate social și așteptărilor plasate asupra lor de către alții".

Astfel, ei introduc un nou concept – conformitate socială – dar observând că nici aceasta nu poate fi măsurată au simțit nevoia să apeleze la un nou concept pentru care au formulat

POSTULATUL NR. 3: "Măsura în care indivizii dintr-o populație se conformează cerințelor structurate și sancționate social, precum și expectațiilor plasate asupra lor de către alții, variază invers față de măsura în care indivizii din acea populație sunt confruntați cu conflictele de rol". Nici acest concept – conflicte de rol – nu a putut fi măsurat și ca atare, Gibbs și Martin au încercat din nou să-l relaționeze cu un alt concept în cadrul

POSTULATULUI NR. 4: "Măsura în care indivizii dintr-o populație sunt confruntați cu conflicte de rol, variază direct cu măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile în acea populație". Autorii și-au dat seama că nici noul concept – incompatibilitatea statutului – nu poate fi măsurat, formulând, în final,

POSTULATUL NR. 5: "Măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile într-o populație, variază invers cu gradul integrării statutului în acea populație".

Autorii consideră că acest concept – integrarea statutului – este măsurabil. Ca atare, ei formulează următoarea teoremă: "Rata suicidului unei populații variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populație". În acord cu această teoremă, rata suicidului și integrarea statutului nu sunt direct conectate, dar devin conectate prin cele patru concepte. Astfel, 1 – rata suicidului; 2 – lipsa stabilității sociale; 3 – lipsa conformității sociale; 4 – conflicte de rol; 5 – incompatibilitatea statutului; 6 – lipsa integrării statutului. Deci cu cât integrarea statutului este mai scăzută, cu atât va fi mai ridicată rata suicidului.

Având acest punct de plecare, Gibbs și Martin presupun, în mod nejustificat, că indivizii care ocupă o combinație de două sau mai multe statute ce este împărțită de un foarte mic procent al populației, este foarte probabil să experimenteze conflictele de rol și să comită suicidul.

Spre deosebire de teoriile durkheimiene, în cadrul teoriilor fenomenologice se operează cu semnificațiile și înțelesurile suicidului și cu modul în care sinucigașul acționează în baza acestor înțelesuri. Cele mai reprezentative teorii fenomenologice sunt:

a) teoria înțelesurilor suicidare

b) teoria procesului sucidar

TEORIA ÎN ÎȚELESURILOR SUICIDARE a fost formulată de Jack Douglas care considera că în procesul ce conduce spre suicid, indivizii atribuie anumite înțelesuri specifice actelor lor suicidare prospective care, la rândul lor, sunt influențate de înțelesurile generale pe care societatea le atribuie suicidului.

Înțelesurile generale sunt de trei tipuri și anume:

1) "acțiunile suicidare sunt pline de înțeles", adică membri unei societăți pun intenția de autodistrugere pe seama unor motive, cum ar fi: depresia, tendința de a scăpa de ceva etc. Cel mai frecvent motiv este însă, intenția de a sfârși propria viață;

2) "ceva este rău în mod fundamental cu situația socială a persoanei sinucigașe". În atribuirea acestui înțeles al suicidului, membri societății au adesea în minte pe alții (părinți, soț, iubit, etc.) care-i vor blama pentru suicid;

3) "ceva este fundamental rău cu însăși persoana sinucigașă". Conform acestui înțeles, persoanele care se sinucid sunt considerate a fi anormale.

Plecând de la aceste trei înțelesuri populare generale, indivizii cu tendințe spre suicid construiesc înțelesuri mai particulare și mai specifice pentru ei înșiși, care îi vor ajuta în mai mare măsură să-și pună capăt zilelor. Douglas face o divizare în patru a acestor înțelesuri:

1) "Suicidul este o cale de transportare a sufletului din această lume în altă lume". Acest înțeles apare preponderent în cazul suicidului religios.

2) "Suicidul este o cale de schimbare a imaginii de sine pe care și-au format-o alții în această lume sau Dumnezeu". Persoanele păcătoase, de exemplu, pot, prin intermediul acestei forme de suicid, să devină iubiți în ochii altora;

3) "Suicidul este un mod de obținere a sentimentelor altora" (de exemplu: mila, simpatia, etc.);

4) "Suicidul este o cale de răzbunare". Este o armă prin care alții pot fi determinați să se simtă vinovați de cauza morții. Aceste înțelesuri ale suicidului sunt, de cele mai multe ori, pozitive în natură, având rolul de facilitare a procesului suicidar.

TEORIA PROCESULUI SUICIDAR a fost formulată de Jerry Jacobs. Această teorie pune accentul pe aspectul negativ al înțelesurilor suicidare în sensul că ele descurajează sinucigașii. Jacobs diferențiază zece pași în procesul de devenire al sinucigașului:

1) indivizii se găsesc ei înșiși față în față cu probleme neașteptate, intolerabile și insolvabile;

2) ei văd aceste probleme nu ca pe niște incidente izolate, ci ca parte a istoriei îndelungate a problemelor;

3) ei cred că moartea este singurul mod de a rezolva problemele;

4) convingerea lor în eficiența morțții este intensificată prin creșterea izolării sociale, deoarece ei nu pot împărți problemele cu alții;

5) ei se străduiesc din greu să învingă prohibiția socială împotriva suicidului, pe care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral;

6) ei reușesc să învingă prohibiția socială, deoarece ei se simt deja izolați de alții și, de aceea, se simt mai liberi în acționa pe contul lor;

7) ei reușesc să învingă prohibiția socială, raționalizând suicidul pe care intenționează să-l comită, în mai multe modalități, precum: "a mă sinucide nu înseamnă în mod necesar că nu țin la viața sacră. Eu încă mențin viața sacră în ciuda sinuciderii mele".

8) ei sunt convinși de raționalizările lor, deoarece definesc problema ca fiind insolvabilă în ciuda efortului personal de a găsi o soluție mai puțin dureroasă și, de aceea, ca fiind solvabilă numai pentru suicid;

9) definind suicidul ca pe o soluție necesară, ei simt că nu au posibilitatea de a-l respinge, simțindu-se astfel liberi de răspunderea pentru împiedicarea suicidului și de sentimentul de vinovăție;

10) în sfârșit, pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiți în altă viață, ei îl roagă pe Dumnezeu pentru iertare sau lasă o notă suicidară, cerând supraviețuitorilor să se roage pentru sufletele lor. Apoi, deciși, ei se vor sinucide.

Un mod aparte în a aborda etiologia acțiunilor suicidare este de a lua în discuție dimensiunea etico-filozofică a fenomenului suicidar. În eseul "Mitul lui Sisif", A. Camus pune problema: "a hotărî dacă viața merită sau nu a fi trăită, înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filozofiei", în planul existențial. Camus leagă această problemă de existența umană plasată în mediul social, existență pe care o consideră dominată de "absurdul" relațiilor dintre individ și societate. El caută, astfel, să explice sensul pozitiv sau, din contră, inutilitatea vieții, ajungând la concluzia că "sinuciderea este un fenomen social".

Reflectând conflictul dintre individ și societate, suicidul apare ca fiind un rezultat al crizei morale a individului.

În lucrarea sa "Psiholgoia comportamentului deviant", Virgil Dragomirescu face referiri la suicidologie, ca ramură a medicinei legale și la obiectul ei de studiu – suicidopatia, care este considerată ca entitate aparte și care evoluează în trei etape (faze) distincte și obligatorii:

a) SUICIDAȚIA – consideră că faza de incubație, ca fază mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia individul își pune problema morții și a necesității de a muri. În concepția autorului, suicidația este declanșată de cauze de ordin patologic (fond heredoconstituțional) tipul de personalitate, (boală psihică) sau de ordin sociologic. Aceste cauze determină în plan intrapsihic, apariția unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii actului suicidar.

b) SUICIDACȚIA este faza de trecere de la imaginile conflictuale, abstracte, la etapa pregătirilor concrete, în care se caută formele și metodele conduitei autodistructive. În cursul acestei faze are loc o creștere continuă a stării de tensiune intrapsihică, care ajunsă la paroxism "explodează" sub forma unei reacții psihogene. Acest moment coincide cu cel al luării de către individ, a deciziei de a se sinucide. Este, după cum spune autorul, momentul "exploziei autodistructive".

c) TRAUMATIZAȚIA este faza finală, de punere în practică a modalităților autodistructive preconcepute, sau actul în sine, care este un act sau nu, de reușită (de moarte).

Uneori, conduita autoagresivă poate întâlni în aceeași perioadă și o conduită deviantă heteroagresivă. În acest caz se va realiza o formă aparte a suicidului și anume, suicidul colectiv.

Pe lângă forma tipică și cea mai gravă de autovictimizare, care este suicidul există și alte forme:

Narcomania poate fi încadrată în categoria conduitelor autodistructive pasive. Este o tendință modernă în comportamentul autodistructiv.

Alcoolismul. Alcoolul declanșează comportamente agresive fie în sensul heterodistrucției, fie în sensul autodistrucției.

Automutilarea este o considerată de unii cercetători ca o formă particulară de simulare, aflată la graniță și făcând trecerea către conduitele autodistructive, în cadrul cărora reprezintă o formă nespecifică de comportament deviant, considerând suicidul ca formă specifică de reflectare pe plan social a autodistrucției. Automutilării i-se atribuie, de asemenea, semnificația psihopatologică a caracterului pervers al comportamentului deviant. Se întâlnește, astfel, în masochism, care este o formă particulară a perversiunilor sexuale.

Masochismul poate fi considerat o formă de autovictimizare; masochistul este individul care poate avea raport sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terț torturi, răniri.

Henri Ey îl citează pe Fenichel care descrie patru mecanisme posibile de căutare a voluptății în pedeapsă și durere.

– "suferința poate fi considerată ca prețul satisfacției sexuale interzisă dar gustată";

– "suferința poate apărea ca un sacrificiu prealabil plăcerii scontate";

– "suferința poate neutraliza angoasa legată de plăcere pe plan imaginar"

– "suferința poate fi căutată ca mijloc de obținere a protecției";

– Autoflagarea este o altă formă de autovictimizare, pe care unii indivizi o practică (se biciuiesc, se torturează singuri) din fanatism religios.

– CAPITOLUL III

PSIHOLOGIA VICTIMEI SURSĂ DE IDENTIFICARE A IPOTEZELOR CORECTE PENTRU IDENTIFICAREA INFRACTORULUI

Practica a demonstrat că în comiterea infracțiunii este foarte greu de realizat diferențieri clare pe linia responsabilității celor doi membri ai cuplului penal (infractor-victimă).

Din punct de vedere juridic lucrurile sunt mai clare, precizarea statutului victimei și infractorului făcându-se pe baza stabilirii inițiativei în a comite o faptă antisocială cât și în baza efectelor acestei acțiuni. Astfel, persoana vătămată corporal, violată, ucisă etc., apare în calitate de victimă, iar persoana care a vătămat corporal, a violat, a ucis, apare în calitate de infractor.

Privind din punct de vedere strict psihologic, deși existau anumite cazuri în care între victimă și infractor nu a existat nici un fel de legătură anterioară, se consideră că nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional. Pot fi date multe exemple în acest sens:

– poștașul care are bani mulți asupra sa, care nu se asigură deloc și care este atacat în scop de jaf;

– victima unui viol într-un parc, în timpul unei nopți, este vinovată de ignorarea pericolelor potențiale atunci când pleacă la plimbare singură, prin parc, la ore târzii;

– victima unui atac nocturn la domiciliu poartă vina unei "publicități" exagerate provenind din achiziționarea unor bunuri de valoare;

– părinții sau persoanele care au în pază juridică un minor, au un anumit grad de vinovăție în cazul când acești minori devin victimele unor infracțiuni.

Atunci când între victimă și infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoașterea victimei (modul său de viață, referințe, habitudini, trăsături psihomorale și psihocomportamentale) ce poate "reconstitui" fizionomia particulară a relaționării interpersonale infractor-victimă și, astfel, poate fi identificat cel ce a comis fapta.

Această situație este valabilă pentru cazul în care victima a decedat. În cazul în care victima nu decedează apare o problemă deloc neglijabilă: măsura în care victima este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaște pe infractor. În cazul în care victima se teme într-o foarte mare măsură de reacțiile infractorului (ulterioare demascării), este posibil ca ea să evite complet în a-l demasca, să încerce să găsească alte "explicații", sau să nege efectiv comiterea infracțiunii. Studiind modul de reacție al victimei, psihologia ei în astfel de cazuri, se pot emite ipoteze cu privire la caracteristicile psihice și comportamentale ale infractorului.

T. Bogdan a făcut o selecție a datelor de interes pentru cunoașterea victimelor, alegându-le pe cele pe care le-a apreciat ca fiind de mare interes în procesul identificării autorilor:

a) datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă, în speță, este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

b) datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârșirii infracțiunii;

c) datele relative la precizarea circumstanțelor esențiale ale eventimentului (de loc, de timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

d) datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepția și modul de viață, materializate în nivelul de cultură și educație, atitudini, calități morale, temperamentale și caracteriale, trăsături caracteristice de personalitate, de credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, stare de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială ori depresiune, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

e) cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracăție), mediile și locurile sau localurile publice frecventate. De importanță deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relațiilor victimei (de amiciție, dușmănie, indiferență) și, mai ales, identificarea și conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, motive de răzbunare sau gelozie, etc.), precum și a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obținerea unor venituri pe căi ilicite;

f) informațiile privind mișcarea în timp și în spațiu a victimei cu accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului care pot avea relevanță deosebită;

g) datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales a celor de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea ori a unor deocumente;

h) informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Având în vedere complexitatea și uneori chiar contradictualitatea informațiilor culese despre victimă, în practica organelor judiciare, mai ales în cadrul unor infracțiuni grave, s-au conturat unele tehnici de organizare a muncii care permit, pe lângă o sistematizare tematică, o mai lesnicioasă interpretare și valorificare a datelor. Ne referim, în principal, la următoarele modalități:

a) întocmirea unor liste cuprinzând informații pe fiecare din aspectele menționate anterior;

b) elaborarea unor schițe cu relațiile victimei ori cu mișcarea în timp și spațiu a acesteia sau chiar a unora care combină ambele aspecte, evidențiindu-se legăturile suspecte care se suprapun peste momentele critice din viața victimei, mai ales din perioada imediat anterioară evenimentului;

c) studierea comparativă a informațiilor despre victimă deținute de la un caz cu cele privind altele similare, comise în zona și în perioada de interes, în situații când avem de-a face cu serii de fapte identice pentru a observa dacă au o relație unele cu altele ori pot fi toate victimele aceluiași autor, chiar dacă aparent ele nu au nici o legătură comună (de exemplu: în cazul omorurilor și tentativelor de omor cu mobil sexual comise în capitală de Rîmaru);

d) redactarea unor liste cu trei rubrici care să cuprindă informațiile sigure despre victimă, apoi pe cele relative sau neverosimile ori chiar contradictorii, care urmează a fi verificate, iar în ultima rubrică aspectele ce nu sunt deloc cunoscute și urmează a fi investigate. Completarea permanentă a acestor liste cu datele noi obținute vor permite examinarea comparativă, de sinteză sau chiar analitică a informațiilor, constituind o imagine diriguitoare pentru orientarea în continuare a investigării victimei.

Pentru a reuși adâncirea cunoașterii vieții, mișcării și legăturilor victimei se impune folosirea concomitentă și combinată a unei diversități de izvoare de formare, de mijloace și metode, fiecare din ele putând aduce contribuții specifice la "reconstituirea" tabloului de ansamblu a vieții acesteia.

3.1. IZVOARE DE DOCUMENTARE

Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor comise prin violență poate oferi un șir nelimitat de constatări și indicii semnificative pentru cunoașterea victimei, cum ar fi:

1) activitatea desfășurată anterior producerii cazului (victima era îmbrăcată de zi, pentru somn, desfășura diverse activități gospodărești etc.);

2) comportarea victimei la apariția infractorului (indicii care arată că se cunoșteau și i-a deschis benevol, încercări de punere materializate în prezența unor leziuni de autoapărare, ruperea veșmintelor etc.);

3) indicii pentru eventualul mobil al faptei ca: dispariția unor bunuri sau valori ori înscrisuri, poziția ginecologică a victimei, acțiuni nefirești sau manifestări de sadism ale autorului care pot oferi informații despre posibile tulburări comportamentale ale acestuia, leziuni produse post-mortem care pot ilustra prezența mobilului răzbunării, aspecte de regizare a locului faptei etc.;

4) date utile privind identitatea victimei, atunci când aceasta nu este cunoscută (descrierea semnalmentelor, îmbrăcămintei, ridicarea impresiunilor papilare, a unor probe biologice pentru determinarea grupei sangvine ș.a.);

5) date de cunoaștere generală a preocupărilor victimei (pe baza studierii interiorului locuinței, a conținutului înscrisurilor și bibliotecii), a stării de sănătate (diverse certificate, medicamente, a debitorilor acesteia), diverse însemnări cu nume și sume de bani, a diverselor stări conflictuale (copii ale unor acțiuni în instanță ori hotărâri judecătorești etc.).

De asemenea, expertiza medico-legală poate oferi date utile privind prezența semnelor de autoapărare ale victimei, numărul, gravitatea și amplasamentul leziunilor periculoase pentru viață ori care au cauzat decesul, poziția victimei față de agresor, existența unor leziuni post-mortem și a unor leziuni caracteristice sinuciderilor sau morților accidentale etc.

3.2. RECONSTITUIREA RADIOGRAFIEI MODULUI DE VIAȚĂ AL

VICTIMEI

După cum am văzut, datele care definesc personalitatea victimei, în special cele ce privesc concepția și modul de viață al acesteia, au o foarte mare importanță în procesul identificării infracțiunii.

Studiind modul de viață al victimei, se studiază, de fapt, nivelul de cultură și educație, atitudinile, calitățile morale, temperamentale și caracteriale, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, credințe și obiceiuri, starea de echilibru psihic sau manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolarea socială sau depresiunea, anumite vicii ascunse (consum excesiv de alcool, jocuri de noroc, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală).

Este recunoscut faptul că o serie de indivizi extrem de expuși victimizării este cea a consumatorilor de alcool și stupefiante. Astfel, în momentul în care se cunoaște faptul că victima a fost un înrăit consumator de alcool, se poate emite ipoteza că infractorul a acționat în scop de jaf sau că infractorul poate fi un coleg de băutură care a acționat asupra victimei în timpul unei stări tensionale conflictuale ivite la un moment dat între victimă și infractor.

Dacă se cunoaște faptul că victima a fost o persoană destrăbăltă, desfrânată, se poate aprecia că a fost victimizată de un infractor provenit din rândul proxeneților de exemplu, sau de un soț (sau iubit) a cărui soție (respectiv iubită) a întreținut relații amoroase cu victima.

Este un fapt, de asemenea, cunoscut că prostituatele sunt supuse riscului victimal mult mai mult decât celelalte femei. Cunoscând faptul că victima decedată a fost prostituată se poate presupune că ucigașul este fie un violator, fie un pervers sexual, fie un proxenet, fie un client al victimei.

Un alt exemplu este cel al cartoforilor. În cazul în care se cunoaște faptul că decedatul a fost un cartofor înrăit, se poate emite ipoteza ca ucigașul este fie un partener de joc, fie un individ care a acționat în scop de jaf.

3.3 RECONSTITUIREA CERCULUI DE RELAȚII AL VICTIMEI

Așa după cum a arătat și T. Bogdan în lucrarea sa "Comportamentul uman în procesul judiciar", foarte importante în procesul identificării infractorilor, sunt datele cu privire la cercul de relații al victimei. În această categorie de relații se încadrează relațiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de distracție ale victimei. Deci, pe lângă alte date importante, este imperios necesar să se cunoască date despre familia decedatului, despre rudele decedatului, despre vecinii și colegii de serviciu ai decedatului între care se poate presupune că a intervenit, la un moment dat, o stare conflictuală sau tensională. Deci, paralel cu aflarea de date despre cercul de relații al victimei, se încearcă obținerea de date privind existența unor astfel de stări tensionale sau conflictuale. Se mai poate urmări și obținerea de date privitoare la cercurile afaceriste sau de infractori din care ar fi putut să facă parte victima.

Un exemplu privitor la utilitatea obținerii de date despre cercul de relații al victimei, pentru procesul de identificare al autorilor, îl constituie cunoașterea relațiilor de familie și de rudenie ale victimei. Astfel, dacă se constată, de exemplu, că victima decedată urma ca, într-un oarecare timp, să intre în posesia unei importante moșteniri, se poate presupune că autorul omorului face parte din grupul de rude al victimei și că a acționat în scopul de a intra el însuși în posesia acelei moșeniri sau a unei părți din această moștenire.

3.4. IDENTIFICAREA SURSELOR POTENȚIALE DE CONFLICT ÎN

RELAȚIA VICTIMĂ-AGRESOR

În procesul de identificare al autorilor unor infracțiuni, un rol important îl are cunoașterea, pe cât posibil, a relației victimă-agresor și mai ales a stării tensionale și conflictuale dintre cei doi, care a dus la declanșarea și comiterea infracțiunii. Există foarte multe variante posibile ale relației infractor-victimă, în special în cazul infracțiunilor cu violență. Ținând cont de poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii, se pot diferenția mai multe variante posibile:

1) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute și, nu de puține ori, chiar de către infractor, cum ar fi, de exemplu, cazul soțului criminal;

2) victime care nu supraviețuiesc agresiunii (decedate) care "oferă" în principal informații asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, jefuind sau nu victima, încercând sau nu să acopere urmele etc.);

3) victime care supraviețuiesc agresiunii dar, din motive obiective, acestea nu pot identifica infractorul (infractorul era mascat, fapta s-a comis pe întuneric, victima a fost mai întâi legată la ochi prin surprindere etc.În schimb, în astfel de cazuri, victima poate da totuși informații în legătură cu infractorul, cu unele caracteristici fizice sau psihice ale acestuia: aspecte vestimentare – haina aspră sau lucioasă, eventual vocea infractorului, starea de nervozitate a acestuia, precipitarea lui etc.;

4) victime care supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul însă nu-l denunță pentru că le este teamă de răzbunarea acestuia (de exemplu, infractorul a amenințat victima că în cazul în care aceasta ar denunța, el se va răzbuna pe copii);

5) victime care supraviețuiesc agresiunii, cunosc infractorul dar nu-l denunță din motive care țin de viața lor particulră (de exemplu, agresorul este concubinul victimei căsătorite);

6) victime ce supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul, dar care acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune, infractorul adevărat nefiind, deci denunțat;

7) victime ce supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar care, în loc

să-l denunțe, încearcă să ofere alte explicații, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor. Este cazul, desigur mai rar al victimei care în acest fel, consideră că oferă "dovezi de dragoste" infractorului pe care-l iubește;

8) victime care supraviețuiesc infracțiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situație, încearcă să pună în seama acestuia și fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima reclamă dispariția unor lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul nu și le-a însușit, acesta rezumându-se la violarea victimei);

9) victime care profită de o anumită situație reclamând o "infracțiune" comisă asupra sa cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu, victima simulează voluntar și regizează corespunzător o relație sexuală pentru a o transfera în viol).

Această sistematizare nu are pretenția de a fi una exhaustivă, dat fiind faptul că practica judiciară este mult mai complexă.

De un deosebit interes sunt investigațiile efectuate în rândul membrilor familiei victimei ori a prietenilor sau legăturilor mai apropiate, inclusiv cele de serviciu, care pot releva date prețioase privind anumite temeri, motive de neliniște ori încercări de amenințare din partea unor persoane, modificări bruște în anumite relații, atitudini sau preocupări ale victimei, intenții de sinucidere, de răzbunare, de părăsire a familiei sau localități, anumite slăbiciuni sau vicii bine ascunse și alte aspecte care, de multe ori nu pot fi clasificate pe altă cale.

Ex. De exemplu, într-un caz de omor, cercetările au trenat timp îndelungat, autorul fiind indentificat după mult timp, aproape de limita termenului de prescripție, deoarece în toată această perioadă nu s-a cunoscut o relație amoroasă a victimei cu o persoană care s-a dovedit a fi autorul faptei. În final, a fost identificată singura martoră care cunoștea această legătură și ca urmare s-a ajuns la descoperirea făptuitorlui, care în acel timp era militar și a participat la efectuarea cercetării la fața locului, având posibilitatea să modifice unele aspecte ale cercetării și să distorsioneze unele date.

În altă ordine de idei, studierea atentă a corespondenței, agendelor telefonice, jurnalelor sau altor înscrisuri emanate de la victimă ori care privesc relații sau preocupări ale acesteia (cărți, manuscrise, schițe, desene, discuri, timbre filatelice, diverse colecții etc.), precum și altele care relevă stări tensionale ori existența unor procese judiciare în care a fost angajată victima oferă o diversitate infinită de date care pot constitui indicii despre autori și categoria mai probabilă de persoane în rândul cărora aceștia trebuie căutați.

În contextul problematicii privind cunoașterea victimei se disting ca având valoare practică deosebită cele referitoare la stabilirea relațiilor inter-umane, a naturii și specificității acestora. Într-o serie întreagă de cazuri de omor există o frecvență relativ ridicată a situațiilor când autorii fac parte din cercul de relații al victimei, mai ales când este vorba de omoruri comise cu mobil de răzbunare, gelozie, moștenire sau de ordin sexual, precum și în multe omoruri săvârșite în mod așa-zis spontan, când apar sau renasc situații tensionale, din motive incidentale, mai ales între persoane cunoscute.

Deși mai redus ca frecvență statistică, există destule omoruri în care factorii aleatori joacă un rol important, autorii nefăcând parte din cercul de relații anterioare ale victimei, realitate ce complică acțiunea de identificare a făptuitorilor. Asemenea situații se întâlnesc mai des în omorurile comise în mod așa-zis spontan, cu mobil de jaf sau sexual, și în cele comise de persoane cu afecțiuni psihice limitrofe normalului, de regulă, cele care suferă de diverse forme de psihopatie (sexuală, impulsivă).

Ori de câte ori ne aflăm în fața unor asemenea cazuri trebuie să admitem adevărul că șansa valorificării relațiilor victimei este mai mică decât în situațiile menționate anterior, dar ea există totuși și nu trebuie minimalizată. Aplicându-se metode specifice de investigare și cercetare vor fi identificate o serie de persoane care pot oferi informații utile despre prezența victimei, înaintea evenimentului, în compania unor persoane cunoscute întâmplător, pe stradă ori în unele localuri sau locuri publice (parcuri, gări, autogări, discoteci, săli ale tribunalelor ș.a.). Cu ajutorul acestora, pe baza analizei valorificării atente a oricăror date, mai ales a celor privind semnalmentele, îmbrăcămintea, comportarea ori alte indicii semnificative (folosirea unei porecle sau diminutiv, caracteristicile limbajului, direcția de retragere), se poate ajunge la identificarea victimelor și verificarea implicației lor.

O atenție deosebită se impune a fi acordată datelor referitoare la preocupările, activitatea, mișcarea și legăturile victimei din perioada imediat anterioară evenimentului, informațiilor despre perioada mai "caldă" a cazului, care are un grad de probabilitate sporită de a ne oferi soluția.

3.5 ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROTECȚIA ȘI

AUTOPROTECȚIA ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII

Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de victimizare, fiecare individ fiind perfect securizat, că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului etc.

Din nefericire, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional, care în ultimul timp manifestă o accentuată tendință de creștere. Din punct de vedere psihologic și psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate, resimțit în general de către indivizi, dar mai ales, de către cei care reprezintă un mai mare grad de vulnerabilitate victimală sau un mai mare risc victimal (copii, femei, persoane în vârstă, handicapați). Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane își iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare. Dar în realitate măsurile de autoprotecție sunt total, insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple și diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică sau psihosocială:

a) consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unor acțiuni;

b) infatuarea, aroganța, exacerbarea eu-lui, trăsături ce duc la supraestimarea imaginii de sine și a posibilităților proprii fizic și mentale; asemenea persoane, prin contrast, subevaluează viața și devin adesea victime ale diferitelor tipuri de agresiune;

c) neglijența și indiferența, trăsături care duc la ignorarea totală, de cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanță măsurilor de asigurare.

d) credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante (cazul infractorului escroc ce permite, în schimbul unei sume mari de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare);

e) stările de izolare, frustrație și complexare pot fi abil exploatate de către infractori;

f) nivelul moderat sau redus al capacităților psiho-intelectuale, care limitează foarte mult posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potențial;

g) nivelul de tulburare și dezorganizare psihică (forme delirante, halucinații etc.) pot fi speculate de infractori.

Așadar, măsurile ce se pot lua și care trebuie să fie luate în vedere în ceea ce privește evitarea riscurilor victimale pot fi clasificate în:

a) măsuri de protecție socială;

b) măsuri de autoprotecție

a) Măsurile de protecție socială revin în special organelor judiciare responsabile socialmente cu prevernirea infractorilor, sancționarea infractorilor și pedepsirea lor. Acțiunile de pază, de anticipare și de prevenire a infracțiunilor, ale organelor de poliție, promptitudinea și eficiența lor în descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situația specifică diferitelor infracțiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale de protecție împotriva victimizării;

b) Măsurile de autoprotecție sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, care de fapt sunt și trebuie să fie rodul unor influențe organizate în vederea evitării riscului victimal și al victimizării.

T. Bogdan propune ca pentru prevenirea săvârșirii infracțiunilor să se cunoască următoarele obiective mai importante:

1) educarea moral-juridică a cetățenilor pe baza cunoașterii legilor și a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute.

2) pregătirea antiinfracțională a populației pentru a cunoaște normele de conviețuire socială, cerințele, comportamentele generale de evitare a situațiilor ori circumstanțelor în care cetățenii ar putea deveni victime ale unor infracțiuni.

3) sfătuirea și îndrumarea individuală a cetățenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată, în cazuri concret determinate, pentru a evita evoluția negativă a unor stări de lucruri și ajungerea lor în poziție de victime.

4) indentificarea în timp a unor victime potențiale – îndeosebi prin posibilitățile de cunoaștere ale organelor judiciare – și promovorarea unor măsuri de protecție sau autoprotecție ale acestora.

În ceea ce privește prevenirea și evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc. Astfel, strategiile evitării, după Furstenberg, sunt acțiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situațiile amenințătoare.

Tacticile de depășire a situațiilor de risc sunt folosite pentru a minimaliza pericolul de victimizare, când expunerea la risc este de neuitat.

Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra importanței creerii "spațiului de apărare" prin îngreunarea atingerii țintelor. Acțiunile de reducere a riscului sunt fie individuale, fie colective (în colaborare cu alte persoane).

Toate aceste strategii și tactici însă nu pot fi evaluate cu ușurință privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situațiile particulare în care ele ar putea preveni acțiunile victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel observabil, care nu poate fi prompt cuantificabil. Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale victimizării femeilor în raport cu bărbații sau a persoanelor în vârstă în raport cu cei mai tineri.

CAPITOLUL IV

ELABORAREA DE VERSIUNI ȘI IPOTEZE ÎN VEDEREA

SOLUȚIONĂRII CAZURILOR

Fără a detalia mai mult problematica generală privind rolul cunoașterii victimei în procesul identificării autorilor vom releva câteva aspecte practice care în mod necesar pretind o nuanțare și o adecvare continuă a acestora la speficul fiecărei situații, mai mult chiar, la particularitățile fiecărui caz. Avem în vedere 4 categorii de situații, și anume:

1) cazurile când victimele supraviețuiesc agresiunii;

2) cele când victimele sunt ucise, dar sunt identificate de la începutul cercetărilor;

3) situațiile când victimele unei infracțiuni cu urmări mortale nu sunt cunoscute (identificate);

4) cele care privesc persoane dispărute, în condiții și circumstanțe suspecte, care pot fi victime ale unor infracțiuni de omor, accidente, sau mai rar, ale unor acțiuni de sinucidere.

În literatura de specialitate s-au făcut numeroase aprecieri mai ales cu privire la prima situație, abordându-se în mod obligatoriu contradictoriu -valoarea depozițiilor oferite de muribunzi sau persoane care au suferit traumatisme fizice ori psihice grave. Astfel, unii autori, înclină să acorde un credit nelimitat relatărilor muribunzilor, argumentându-se faptul că în starea în care se află, nesigură, posibil de extremă limitată, sunt total sinceri, nedorind să "păcătuiască" în ultimele clipe ale vieții, atitudine ce ar exprima temerea de cenzură gravă a misterului morții. Alții, dimpotrivă, nu tocmai că au rezerve față de deplina lor sinceritate, dar motivează manifestarea liberă a nesincerității chiar în asemenea momente de cumpănă, care pot duce uneori – este adevărat mai rar – până la manifestări grave de răzbunare post-mortem asupra unor persoane, nemaiexprimând astfel o formă de purificare a conștiinței.

Practica arată că, uneori, s-a acordat o importanță exagerată ultimelor relatări ale victimelor ("M-a taiat X", "M-a lovit un tânăr blond" etc.), mergându-se zadarnic pe aceste piste în baza convingerii lucrătorilor că "adevărul se află în ultime cuvinte ale mortului", deși psihologia judiciară avertizează că starea agonică tributară regiunii vitale afectate și hemoragiilor puternice aduc pe buzele muribunzilor incoerența, lipsa certitudinii în aprecierea și deteriorarea discernământului.

Ex."În cauza de omor comis în septembrie 1978 în orașul I., victima S.I. a rostit în drum spre spital: "M-a tăiat ăla mic și slab", ceea ce a dus la includerea în cercul suspecților și la cercetarea numitului G.I., care alături de alte elemente de suspiciune era într-adevăr "cel mai mic și cel mai slab" dintre suspecți. Dup un timp, abandonând această pistă, lucrătorii de poliție judiciară au descoperit și probat săvârșirea faptei – în urma unei altercații stradale – de către o altă persoană (numitul V.M.), având surpriza să constate în autor o persoană departe de a fi "mică și slabă".

Cu deosebită prudență trebuie să fie interpretate relatările victimei mai ales în situațiile în care aceasta a suferit traumatisme cranio-cerebrale, în urma cărora (dată fiind evoluția lentă a hemoragiilor cerebrale) deși pare relativ bine orientată spaio-temporal, este mult tributară unor fenomene afazice, agonice, și amnezice, de regulă, prognosticul sumbru al unei astfel de evoluții confirmându-se prin deces într-un timp relativ scurt.

În multe cazuri de agresiuni grave – mai ales când victimele au suferit traumatisme cranio-cerebrale ori șocuri puternice deosebite – relatările lor privind circumstanțele în care s-a produs fapta și informațiile oferite despre agresiuni pot fi substanțial denaturate, uneori în totală contradicție cu realitatea, fiind necesară o atitudine prudentă de examinare și verificare a acestora pentru a nu orienta investigațiile pe piste greșite.

Și mai delicată este situația în cazul disparițiilor suspecte de persoane când nu putem dispune nici măcar de informațiile pe care ni le poate oferi cadavrul, fie el identificat sau nu. În asemenea cazuri dobândesc importanță mare datele referitoare la circumstanțele dispariției combinate cu reconstituirea celor care privesc victima mai ales sub aspectul stabilirii mobilului faptei, a legăturilor de interes, a mișcării și preocupărilor victimei, în perioada anterioară dispariției.

Un element fundamental în ceea ce privește tactica abordării cauzei îl constitue cunoașterea persoanei dispărutului. Având în vedere aceasta ne referim nu la ceea ce îndeobște se înțelege în sensul menit a servi identificării ulterioare a persoanei dispărute (date antropometrice, caracteristicile de individualizare somatică și cele de individualizare a vestimentației purtate la data dispariției), ci îndeosebi la cunoașterea din unghiul inserției sociale (integrare socio-familială și profesională, stare de sănătate, aspirații și motivații, proiecte de viitor, stări conflictuale aparente sau latente, stare materială, comportament situațional etc.).Dacă pentru categoriile de persoane care au o stare de sănătate precare, evoluează către un prognostic sumbru, cele bolnave psihic, au tentative de suicid, a bătrânilor prezentând un grad avansat de senilitate și neavând aparținători, de obicei au un comportament defensiv, de izolare și retragere, a unor alcoolici, cronici cu degenerescente psihoneurale, "disparițiile se soluționează, de regulă, prin identificarea persoanei respective în unități spitalicești sau de ocrotire, iar în cazuri nefericite, prin identificarea acestora în cadavrele unor sinucigași sau accidentați, nu același lucru trebuie luat în calcul atunci când se elaborează ipoteze și versiuni privitoare la unele dispariții de persoane, având o bună inserție socială.

Odată depășite etapele cunoașterii persoanei dispărute și cea a clarificării aspectelor legate de împrejurările disparițiilor, considerăm că se impune ca element de tactică a abordării ulterioare a cauzei identificarea conflictelor aparente și a celor existente latent (mobilul infracțiunii de omor).

De asemeni o dispariție poate avea drept izvor motivațional faptul că dispărutul "deranja" prin prezenta sa activitate unui partener de cuplu, erotic, de afaceri, de șantaj etc. devenind "stânjenitor" pentru acesta (T.C. și B.M. deveniseră obstacole stânjenitoare în viața concubinului G.M. și respectiv B.I., ambele fiind animate de dorința puternică de a-și întemeia și respectiv de a-și păstra o familie, în timp ce partenerii de cuplu sunt superficiali, stabilesc și respectiv, restabilesc legături cu alte femei sunt ambii agresivi, consumatori de alcool etc.). Pe fondul acestor conflicte care s-au agravat treptat – materializate prin investigații minuțioase rezultă certuri, repetate și violente pretabile a atrage atenția asupra potențialului criminogen existent (uciderea celor 2 femei și aruncarea cadavrelor în Dunăre și respectiv în râul Dâmbovița).

Alteori, la baza disparițiilor vom găsi conflictul material, egoism și lăcomia în afaceri – deseori oneroase – în incidență pozitivă cu gelozia și consumul de alcool. (P.V. își însușește suma de 170.000 lei rezultată din vânzarea unor flori de primăvară în intenția de a o sustrage bunurilor comune și a o folosi în interes personal motiv pentru care soțul P.D., avar, destul de feroce în afaceri și sub influența băuturilor alcoolice, o sugrumă și-i abandonează cadavrul într-o fântână părăsită).

Odată stabilite mobilurile care vor sta la baza unor versiuni de lucru în cauze (interes material, stânjenirea unor relații, etc.) materialul brut al dosarului capătă sens și datele acestuia se polarizează în susținerea uneia sau alteia din ipotezele de acum eforturile vor fi salarizate către lucrarea calificată, sub toate aspectele, a partenerului de cuplu din relația dispărut-bănuit (concubin, soț, persoană din anturajul apropiat).

Remarcând dificultățile mari întâmpinate, sub aspectul coroborării indiciilor și probelor, a materializării stărilor de fapt, a demonstrării unor elemente de individualizare, etc., necesare probatorilor, opiniem că piatra de încercare a reușitei rămâne cercetarea criminalistică, ca etapă inițială, fundamentală a oricărui demers în efortul descoperirii adevărului pe linia disparițiilor de persoane.

Urgența cercetării, criminalistice a locului unde a dispărut persoana și profesionalismul celor din echipa operativă, trebuie să se finalizeze în găsirea de urme și mijloace materiale de probă, care ulterior să poată duce la identificare, în speță la rezolvarea cazului (dispariție, suspectă-cadavru cu identitate necunoscută). De asemeni, deosebit de utile sunt analizele de lucru făcute după fiecare caz în parte și colaborarea între toți factorii implicați în soluționarea unor astfel de dosare, de fel mai simple sau mai ușoare ca multe altele.

CAPITOLUL V

REGLEMENTĂRI JURIDICE PRIVIND VICTIMA

Este cunoscut faptul că, atât în Codul penal cât și în Codul de procedură penală, în ceea ce privește raportul infractor-victimă, atenția este îndreptată mai ales asupra infractorului – cel ce săvârșește fapta antisocială și mai puțin a victimei – cel ce suportă efectele, directe ale comiterii infracțiunii.

În lucrarea sa "Comportamentul uman în procesul judiciar", T. Bogdan definește victima ca fiind "orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale".

Atât T. Bogdan cât și alți autori definesc victima ca fiind întotdeauna o ființă umană, deci este clar că nu putem considera ca fiind victimă, obiectele distruse de infractori sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestor răufăcători. Se impun totuși niște precizări în ceea ce privește victima propriu-zisă. Ea trebuie diferențiată de alte cazuri de persoane, care de asemenea au fost sau pot fi lezate în urma unor acțiuni infracționale sau de altă natură.Definiția victimei trebuie completată cu aceea că, este persoana care "fără să-și fi asumat riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jefuită în urma unei acțiuni criminale". (R. Lerner). Astfel nu pot fi considerate victime polițiștii care, în îndeplinirea misiunilor, sunt răniți sau își pierd viața, luptătorii în confruntările militare, inițiatorul acțiunii criminale care își pierde viața sau infractorul care își pierde viața în cazul legitimei apărări. Deci în cadrul legislației noastre s-a acordat mai puțină atenție victimei, analiza și cunoașterea rolului și locului pe care acesta îl ocupă atât în activitatea infracțională, cât și în cea judiciară este de o mare importanță. Această analiză contribuie pe de o parte la "formarea unor recomandări pentru conduita preventivă și autoprotectivă în raport cu pericolul victimizării și, pe de o parte, la o mai rapidă și mai corectă aplicare a legii în cazul săvârșirii acțiunilor.

Studiile efectuate de cercetători au dus la concluzia că în unele forme de comportament deviant există și o motivație "cvasi-patologică", reprezentată de emoții violente, stări afective, declanșate și întreținute de comportamentul victimei în unele situații.

Problema studierii sistematice a victimei a fost ridicată de B. MENDELSOHN. El propune în lucrarea sa "The Victimology", constituirea unei noi discipline științifice denumită victimologie, disciplină care să studieze, să investigheze locul și rolul pe care victima îl poate juca în realizarea propriului prejudiciu, rolul persoanei lezate în favorizarea și declanșarea conduitei deviante distructive.

O nouă noțiune pe care o introduce Mendelsohn este cea a "cuolului penal". Ea este alcătuită din cuplul antagonist "criminal-victimă" în permanent conflict și adversitate.

Odată lansate de către Mendelsohn, aceste idei au fost preluate de către mulți alți cercetători, existând numeroase studii în acest domeniu. Începuturile victimologiei ca disciplină științifică sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940-1950. Unii din factorii principali care au contribuit la acordarea importanței cuvenite studierii victimei este faptul că victima apare ca jumătate a "diadei" (cuplului sau perechii).

Pe lângă Mendelsohn (1940), care a examinat rezistența oferită de victimele violului, printre primii oameni de știință care au studiat problematica psiho-socială a victimologiei se numără: von Heting (1948), care s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte bătrâni sau cei foarte tineri, cei care aparțin unor grupuri minoritare, imigranții recenți sau cei cu tulburări mentale; Wolfgang (1958), care a studiat unele categorii de indivizi, ale căror acțiuni au contribuit la moartea lor violentă, luând în considerare în acest studiu factori precum vârsta, sexul, rasa etc.

Mai târziu, în perioada anilor '60-'70, criminologii și reformatorii au lansat ideea, aducând argumente în acest sens, că înșiși infractorii pot fi considerați victime. Ele sunt victime ale pregătirii școlare insuficiente, ale sărăciei, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate, și injustițiilor sociale de altă natură.

Studiul victimei sub aspect psihologic prezintă o mare importanță, principalul "beneficiar" al acestui studiu fiind justiția. Astfel se știe că, din punct de vedere juridic victima este parte în proces. În același timp este și un martor sui-generis, având chiar rol de "martor principal" pentru că teoretic, victima poate relata cel mai bine despre actul infracțional îndreptat împotriva sa. Din punct de vedere psihologic situația se prezintă astfel, pentru că trebuie avut în vedere ca și în cazul celei mai bune credințe, victima este martorul care oferă cele mai bune garanții de veridicitate în relatările ei. Această situație, paradoxală la prima vedere, poate fi explicată prin faptul că în momentul săvârșirii actului infracțional victima este supusă unei stări emotive foarte puternice, stări ce pot face ca perceperea actului infracțional și memorarea lui să se realizeze în condițiile unei reduse posibilități de activare corticală conștientă și controlată. Rezultatul va fi acela că vor exista, foarte probabil, lacunozități perceptive implicit, și memoriale.

Un alt aspect este acela că s-a demonstrat experimental că victima realizează o modelare, o ajustare a realității pe care a cunoscut-o fragmentar, lacunos. Acest lucru poate fi explicat atât prin faptul că, fiind în parte civilă, caută să-și îmbunătățească situația procesuală, cât și prin acela că dorește să agraveze situația infractorului, pe care în mod evident dorește să se răzbune.

La această deformare a realității se mai adaugă și denaturarea determinată de personalitatea victimei, de afectivitatea, sugestibilitatea și imaginația ei.

De toate aceste constatări trebuie să țină cont magistrații, care sunt tentați să acorde un credit prea mare celor ce se află în postură de victimă.

Studiul victimei sub aspect psihologic și prin prisma celor puse în evidență mai sus este cu atât mai important și mai interesant cu cât se poate spune ca să nu existe o psihologie a victimei așa cum se poate afirma că există una a infractorului. Această realitate este generată de faptul că situația de victimă este o situație de moment, care ia naștere în momentul producerii accidentului sau infracțiunii, în condițiile excepționale care solicită în mod deosebit reactivitatea persoanei în cauză. Specificul cazului respectiv va fi dat de comportamentul rezultat în urma interacțiunii factorilor exogeni și ai celor endogeni.

În unele cazuri, când trauma fizică sau psihică suferită va avea un caracter deosebit de nociv și un efect de mare durată, se poate vorbi de un psihic victimal, numai că în acest caz pășim pe terenul patologicului.Un alt aspect între multe altele studiate de către victimologi, care se referă la relația infractor-victimă și care prezintă cea mai mare importanță este acela de găsire a unui răspuns la întrebarea dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură personalitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor. Această întrebare s-a pus de-a lungul timpului, începând încă din antichitate dar, mai ales, în cadrul lucrărilor reprezentanților școlii pozitiviste italiene (Lombroso, Feri, Garofalo). În mod mult mai clar această problemă apare în lucrarea lui Hans von Hentig "Criminalul și victima sa" (1948). În această lucrare sunt evidențiate posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă ca efecte victimizate asupra oricăruia dintre cei doi parteneri ai cuplului interpersonal. Von Hentig introduce noțiunea de "victimă activantă", prin care se înțelege rolul pe care îl joacă victima în mecanismele latente ale infractorilor.

Totodată el concluzionează ca să fie direct, fie indirect, victima poartă o parte din vină în desfășurarea infracțiunii.

Un alt cercetător care susține ideea că victima poartă o parte din vină, o anumită răspundere în desfășurarea acțiunii infracționale este B. Mendelsohn, care în 1956 introduce conceptul de "potențial de receptivitate victimală". În concepția sa acest termen definește gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, grad care este condiționat, este determinat de o serie de factori, cum ar fi:

– vârsta

– sexul

– Q.I.

– aspectul bio-constituțional

– pregătirea social-culturală

– caracteristicile comportamentale.

Astfel, superficialitatea, de exemplu, sau neglijența, pot duce la creșterea valorilor nivelului vulnerabilității victimale.

Raportul infractor-victimă este însă mult mai complex, la această concluzie ajungând toate studiile și cercetările efectuate până în prezent. Pentru a înțelege mai bine acest raport trebuie să se analizeze mecanismele și pârghiile de ordin psiho-social și psihologic care alcătuiesc structura relației interpersonale. Astfel se va evidenția mult mai bine situația reală decât dacă am analiza raportul infractor-victimă prin prisma exclusiv juridică.

Studiile statistice au evidențiat câteva aspecte:

– peste tot în lume numărul victimelor este mai mare decât cel al infractorilor, rezultând faptul că un infractor este capabil să facă mai multe victime;

– riscul victimal (riscul de a fi victimizat) în cazul infracțiunilor comise cu violență (răniri grave, omucideri, lovituri cauzatoare de moarte etc.) este sensibil mai mare la bărbați decât la femei;

– cei care ucid, de regulă sunt cu 5-10 ani mai tineri decât victimele lor (după Martin Wolfgang, 1976);

– în ceea ce privește vârsta victimelor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-29 de ani, iar la bărbați la 30-39 de ani;

– în cazurile de omucidere și a altor infracțiuni grave, violente, 50% din victime au avut antecedente penale;

Pentru a evalua procesul de victimizare la nivel societăți, unii autori arată că este posibil să se utilizeze procedee de calcul a ratelor victimizării. Aceste rate se pot calcula raportând numărul de victimizări pe an (cifra rezultată în urma anchetelor) la numărul de locuitori ai țării respective. Rata victimizării poate fi calculată pentru fiecare categorie de infracțiune în parte.

Unii cercetători sunt de părere că în viitorul apropiat va fi posibil să se calculeze indexul vulnerabilității. Cu ajutorul acestui index se va calcula probabilitatea ca un individ dat să devină victima unei anumite categorii de infracțiuni, ținând cont de caracteristici precum vârsta, rasa, ocupația, venitul, statutul marital etc., caracterisitici care sunt în strânsă corelare cu ratele victimizării.

Până atunci însă gradul de vulnerabilitate victimală se exprimă prin intermediul a două categorii de factori:

– factori personali

– factori situaționali

În ceea ce privește prima categorie de factori, s-a ajuns la concluzia că indivizii retardați mintal sau cei cu Q.I. mai scăzut, indivizii cu achiziții modeste pe linia educațională sau cei cu o redusă experiență interacțională și socială, devin o pradă mai ușoară pentru infractorii care folosesc frauda și minciuna. Riscul de a fi victimizate este mult mai mare la persoanele handicapate fizic, la persoanele în vârstă, la femei sau la minori.

Ținând cont de cea de-a doua categorie de factori, factorii situaționali, studiile au demonstrat că unii indivizi sunt mai predispuși la victimizare decât alții, în anumite perioade de timp, când se află în anumite situații. Un exemplu în acest sens îl consituie categoria turiștilor. Infractorii acționează fără teamă asupra cestui grup al turiștilor, care este un grup vulnerabil, curajul și lipsa de teamă izvorând din faptul că din rațiuni ce țin de timp, de bani etc., puțini din turiști sunt dispuși să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar.

CAPITOLUL VI

CERCETARE APLICATIVĂ: ANALIZA STATISTICĂ, INTERPRETARE ȘI COMENTARII

6.1 OBIECTIVUL TEMEI

Tema pe care ne-o propunem este:

– de a sonda fenomenul victimizării minorului;

– de a evidenția factorii care influențează trecerea de la devianță la

delincvență;

– de a face un portret al minorului delincvent;

DEVIANȚA este definită de unii autori ca fiind abaterea comportamentului de la normele și valorile sociale de bază, prin norme înțelegând atât normele morale, cât și normele juridice.

În plan social, devianța este solicitată atât în lipsa de claritate sau de consistență a prescripțiilor normative, cât și de incompatibilitatea acestora cu aspirațiile individului, este facilitată atât de schimbările de valori ce determină obiectivele unui individ sau grup social cât și de agenții care încurajează sau descurajează tendințele de noncoformitate. Astfel, devianța mai poate fi definită în sens restrâns, ca o încălcare a normelor sociale dominante recunoscute de societate, care se mobilizează pentru a sancționa.

În sens larg, devianța constituie un mod de a face altfel lucrurile decât în mod tradițional sau de a schimba ordinea socială recunoscută.

Ca formă distinctă de devianță (de natură penală), DELINCVENȚA JUVENILĂ constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

VICTIMA este definită ca fiind "orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale". (T. Bogdan).

R. Lerner spune despre victimă că este persoana care "fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jefuită în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale".

În perioada anilor '60-'70, criminologii și reformatorii au lansat ideea că înșiși infractorii pot fi considerați victime. Ei sunt victime ale pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate și injustițiilor sociale de altă natură.

6.2 IPOTEZA DE LUCRU

Pentru a realiza obiectivul temei pe care ne-am propus-o am plecat de la câteva ipoteze.

1) Dacă infracțiunea este un act voluntar, în ce măsură fiecare minor își proiectează, autoanalizează faptele și acțiunile;

2) Cu cât familia își păstrează valențele afective și educative necesare funcției de socializare, cu atât posibilitatea minorului de a fi victimizat este mai mică;

3) Cu cât scade nivelul situației socio-economice a familiei, cu atât minorul este mai predispus victimizari;

4) Cu cât achizițiile minorului în plan educativ, școlar, sunt mai mari cu atât riscul de a fi victimizat este mai mic.

6.3 METODA DE LUCRU

S-a utilizat ca metodă de lucru ancheta pe bază de chestionar.

Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, presupune recoltarea sistematică a unor informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social, precum și interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificației lor psihocomportamentale.

ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR este una din cele mai elaborioase metode ale psihologiei. Folosirea ei științifică presupune parcurgerea mai multor etape:

1) stabilirea obiectului anchetei

2) documentarea

3) formularea ipotezei

4) determinarea populației anchetei

5) eșantionarea

6) alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului

7) pretestul

8) redactarea definitivă a chestionarului

9) alegerea metodelor de administrare a chestionarului

10) despuierea rezultatelor

11) analiza rezultatelor obținute în raport cu obiectivele formulate

12) redactarea raportului final de anchetă

6.4 INSTRUMENTUL DE LUCRU

Ca instrument de lucru se utilizează un chestionar cu 8 întrebări închise și răspunsuri deschise, la care subiecții răspund prin încercuirea uneia sau două variante de răspuns la întrebare.

CHESTIONAR SOCIO-JURIDIC

În interesul unor studii socio-juridice, vizând factorii care determină victimizarea minorului, vă rugăm să aveți amabilitatea de a răspunde, cum considerați dumneavoastră că este mai bine, la următoarele întrebări.

Răspunsul va fi dat prin încercuirea uneia sau două din variante.

Nu trebuie så declarați identitatea.

Întrebări

A1 – Considerați că faceți parte din categoria minorilor victimizați?

(Notă explicativă: prin minor victimizat trebuie înțeles atât minorul-victimă, cât și minorul-infractor, victimă la rândul său).

A2 – Care considerați că sunt motivele pentru care sunt victimizați minorii?

B2 – Care considerați că sunt motivele pentru care credeți că ați fost victimizat

(agresat)?

A3 – Care sunt primele abateri ale minorului?

B3 – Care au fost primele abateri?

A4 – Care sunt primele infracțiuni ale minorului?

B4 – Care au fost primele dvs. infracțiuni?

A5 – Ce considerați că îi determină pe minori să comită infracțiuni?

B5 – Ce considerați că v-a determinat să comiteți infracțiuni?

A6 – Care considerați că sunt principalii factori prin care se poate împiedica agresarea

minorului?

B6 – Care considerați că sunt principalii factori prin care ați fi putut evita agresiunea?

A7 – Care sunt principalii factori care ar împiedica infracțiunea minorului?

B7 – Care sunt principalii factori care v-ar fi împiedicat să comiteți infracțiunea?

A8 – Care considerați că sunt principalele pericole care îl pândesc pe minor?

B8 – Care considerați că ar putea fi cel mai periculos factor care să vă influențeze în

comiterea de infracțiuni?

Răspunsuri

DA

Nu

Dacă ați încercuit "DA" răspundeți în continuare la întrebările de tipul "B" dacă ați încercuit "NU", răspundeți la întrebările de tipul "A".

A2

a- hoinăreala pur și simplu

b – familia autoritară (pedepsele și interdicțiile din partea părinților)

B2

c – influența anturajului

d – exemplul negativ al familiei

e – alcoolul

f – lipsa de bani

A3

a – consumul de alcool

b – fumatul

B3

c – chiulitul de la școală

d – indisciplina școlară

e – lipsa de respect față de părinți

f – lipsa de respect față de oamenii în vârstă

A4

a – fals/ înșelăciune

b – insulta

c – furt

B4

d – lovire

e – tâlhărie

f – viol

g – omor

A5

a – alcoolul

b – anturajul

c – lipsa de bani

B5

d – teribilismul

e – lipsa experienței sexuale

A6

a – religia

b – familia

c – școala

d – poliția

e – anturajul

B6

f – decența economică (să ai bani)

g – decența morală (să ai educație și să te iubească părinții)

A7

a – religia

b – familia

c – școala

d – poliția

B7

e – anturajul

f – decența economică (să ai bani)

g – decența morală (să ai educație și să te iubească părinții)

A8

a – alcoolul

b – pornografia

c – drogurile

d – apartenența la delincvențe (găști)

B8

e – lipsa de control instituționalizat (școala, familia)

f – liberalizarea deținerii armelor de foc

g – lipsa unui loc de muncă

Populația căreia i s-a aplicat chestionarul este alcătuită din subiecții minori, în vârstă de până la 14 ani (între 11-14 ani). Chestionarul a fost aplicat pe două populații de câte 30 de copii, primul lot fiind elevi de la o școală normală, iar ceilalți 30 de copii, elevi la o școală specială (casa de copii școlari), copii despre care se știe că au suferit diferite forme de victimizare.

6.5. ANALIZĂ ȘI INTERPRETARE

Răspunsurile întrebarea A1 pot fi sintetizate în următorul tabel:

Elevi la școala normală Elevi la școala specială

Răspuns DA NU DA NU

Număr

de răspunsuri 5 23 30 –

% 16,6% 83,3% 100% –

La întrebarea A1, 30 de copii din cei care sunt elevi la școala normală consideră că fac parte din categoria minorilor victimizați, restul nu, spre deosebire de copiii școlii speciale la care întâlnim un procent de 100% victimizare. Se poate deduce că toți copiii școlii speciale se percep ca fiind victimizați, în timp ce numai 16,6% din copiii școlii normale se percep în această postură.

Grafic, situația se poate prezenta astfel:

școala normală școala specială

16,6% 100%

Legenda

– minori nevictimizați – minori victimizați

Răspunsurile la întrebarea A2/B2 pot fi sintetizate în următorul tabel:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. crt. % % Nr. crt. % %

Răspuns răspuns subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 6 20 13,04 2 2 6,66 4,54

Rb 5 16,6 1-,86 16 53,33 36,36

Rc 15 50 32,6 5 16,66 11,36

Rd 5 16,6 10,86 2 6,66 4,54

Re 3 10 6,52 5 16,66 11,36

Rf 12 40 26,08 14 46,66 31,81

Total 46 44

Se observă că pentru copiii școlii normale motivul principal al victimizării copiilor minori îl reprezintă influența anturajului (15/30 subiecți), urmând la mică distanță lipsa de bani (12/30) și la distanță hoinăreala pur și simplu (6/30), familia autoritară (5/30), exemplul negativ al familiei (5/30) și alcoolul (3/30).

Răspunsurile date de acest lot de subiecți conduc la concluzia că ei apreciază victimizarea minorilor ca fiind o consecință a înaltului nivel de sugestibilitate și al sărăciei, deci a situației financiare și materiale deficitare. Cea mai mică importanță o acordă alcoolului.

Copiii școlii speciale apreciază victimizarea ca fiind o corelație strânsă cu pedepsele și interdicțiile din partea familiei, deci cu factorul coerciție, cu lipsa de bani și mai puțin cu exemplul negativ al familiei și cu hoinăreala. Se constată că și elevii școlii normale și cei ai școlii speciale apreciază ca pe un principal factor victimizator al minorilor, lipsa de bani, sărăcia, factor care devine victimizator prin prisma faptului că este foarte puțin controlabil de ei, este un factor cu care se confruntă și care este capabil să-i transfere din starea de normalitate la devianță și implicit, la delicvență.

Diferențele dintre cele două populații intervin în momentul în care în timp ce pentru elevii școlii speciale, un alt principal factor victimizator este familia autoritară (pedepse și interdicții), deci un factor de asemenea puțin controlabil, pentru elevii școlii normale, cel de-al doilea factor victimizator îl constituie influența anturajului, factor care este totul controlabil.

Această diferență dovedește pe de o parte că familia hiperautoritară este un factor de victimizare pentru un minor, iar pe de altă parte faptul că minorul delicvent este tentat să nu-și asume răspunderea pentru acțiunile reprobabile pe care le-a înfăptuit, încercând să găsească alți vinovați decât pe ei, pentru faptele pe care le-au comis.

La întrebarea A3/B3 răspunsurile date de subiecți pot fi grupate în următorul tabel:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. crt. % % Nr. de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra – – – 3 10 7,14

Rb 3 10 8,82 10 33,33 23,8

Rc 10 33,3 29,41 12 40 25,57

Rd 17 56,6 50 10 33,3 23,8

Re 2 6,66 5,88 2 6,66 4,76

Rf 2 6,66 5,88 5 16,66 11,9

Total 34 42

Se constată cå, în timp ce elevii școlii normale consideră ca principale abateri ale minorului indisciplina școlară (17/30) și chiulul de la școală(10/30), elevii școlii speciale apreciază că primele abateri ale lor au fost: chiulul de la școală (12/30), indisciplina școlară (10/30), la egalitate cu fumatul (10/30). Procentul mare ale elevilor școlii speciale care au arătat că una din primele lor abateri a fost fumatul, precum și numărul mic al elevilor din școala normală care au optat pentru această variantă de răspuns, demonstrează că un prim efect al victimizării minorilor într-o deplasare a acestora de la normal către devianță într-o măsură mult mai mare decât a celor nevictimizați. Acest lucru este determinat și de faptul că un procent de 10% din elevii școlii speciale au optat pentru varianta de răspuns alcoolul, în timp ce nici un elevl al școlii normale nu a ales această variantă de răspuns. Rezultă deci, că minorii nevictimizați își proiectează și își autocanalizează într-o mai mare măsură decât cei victimizați.

Răspunsurile date de subiecți la întrebarea A4/B4 pot fi grupate în tabelul:

Elevii școlii normale Elevii școlii speciale

Nr. crt. Nr. de % % Nr de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 2 6,66 6,25 3 10 6,12

Rb 14 46,66 43,75 16 53,33 32,65

Rc 3 10 9,37 12 40 24,48

Rd 13 43,33 40,62 15 50 30,61

Re – – – 3 10 6,12

Rf – – – – – –

Rg – – – – – –

Total 32 49

De la început se observă că numărul răspunsurilor pe care le-au dat minorii școlii speciale la această întrebare este mai mare cu aproximativ 50% decât numărul răspunsurilor date de minorii școlii normale, aceasta demonstrând faptul că minorii victimizați au o tendință spre infracționalitate într-o măsură mult mai mare decât cei nevictimizați.

Din frecvența răspunsurilor se observă o oarecare egalitate între cele două categorii de minori în ceea ce privește "insulta" și "lovirea", ca prime forme de infracțiune.

Deosebirile se ivesc în momentul în care elevii școlii speciale răspund într-un procent mare la întrebare, alegând varianta "furt" (12/30).

De asemenea, se constată și în ceea ce privește răspunsul "tâlhărie", 3 din 30 de subiecți aparținând grupului de minori ai școlii speciale, optând pentru acest răspuns, în timp ce nici un elev al școlii normale nu a ales această variantă.

Acest lucru demonstrează că minorii victimizați sunt dispuși la comiterea unor acte infracționale mai grave, decât cei nevictimizați, dovedind astfel o capacitate mai scăzută în a proiecta și analiza faptele și acțiunile care le întreprind.

Totodată, s-a observat că în timp ce numărul răspunsurilor la întrebarea A4 a scăzut în comparație cu răspunsurile la întrebarea A3 (de la 34 la 32), numărul răspunsurilor pe care le-au dat copiii școlii speciale a crescut de la 42 de råspunsuri la întrebarea B3 la 49 de răspunsuri la întrebarea B4. Aceste variații în sensuri diferite demonstrează încă o dată faptul că minorii victimizați își proiectează și își autoanalizează faptele și acțiunile într-o măsură mai mică decât minorii nevictimizați.

Răspunsurile date de subiecți la întrebarea A5/B5 pot fi grupate în tabelul:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. de % % Nr. de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 1 3,33 2,77 6 20 15

Rb 10 33,33 27,77 16 53,33 40

Rc 12 40 33,33 16 53,33 40

Rd 13 43,33 36,11 2 6,66 5

Re – – – – – –

Total 36 40

Din răspunsurile date, se observă că elevii școlii normale pun pe primul loc teribilismul ca factor determinant al comiterii de către minori a infracțiunii. Urmează la distanță mică "lipsa de bani" și "anturajul".

Spre deosebire de ei, elevii pun pe primul loc (ca factor determinant al comiterii infracțiunii) "lipsa de bani" și "anturajul" (16/30 respectiv 16/30); pe locul doi alcoolul (6/30) și tocmai pe locul patru teribilismul. De asemenea, se constată că nici un elev chestionat nu a ales "lipsa experienței sexuale" ca variantă de răspuns.

Toate aceste informații coroborate duc la concluzia că "lipsa de bani" este principalul factor care îi determină pe minori să comită infracțiuni și că teribilismul este perceput ca atare de minorii infractori.

La întrebarea A6/B6 răspunsurile date de subiecți pot fi grupate în tabel:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. de % % Nr. de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 3 10 6,81 – – –

Rb 6 20 13,63 12 40 27,27

Rc 8 26,66 18,18 1 3,33 2,27

Rd 9 30 20,45 3 10 6,81

Re 2 6,66 4,54 16 53,33 36,36

Rf 4 13,33 9,09 8 26,66 18,18

Rg 12 40 27,27 4 13,33 9,09

Total 44 44

Din aceste date se observă că minorii școlii normale consideră ca principal factor ce poate împiedica agresarea minorului "decența morală" (12/30), pe locul doi situându-se "poliția" (9/3). Urmeazå, în ordine, școala, familia, decența economică, religia și pe ultimul loc, anturajul.

Elevii școlii speciale, spre deosebire de elevii școlii normale, consideră că "anturajul" (16/30) este principalul factor care poate împiedica agresarea lor, pe locul doi situând familia (12/30).

Se observă că minorii școlii speciale pun pe unul dintre ultimele locuri, poliția, ca factor al împiedicării agresării lor. Aceasta dovedește că nu poliția este un element securizator pentru ei, ci mai degrabă anturajul și familia, decât persoanele din mediul infracțional de unde provin.

Răspunsurile la întrebarea A7/B7 se pot grupa în următorul tabel:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. de % % Nr. de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 7 23,33 14 – – –

Rb 7 23,33 14 10 33,33 21,27

Rc 8 26,66 16 3 10 6,38

Rd 8 26,66 16 6 20 12,76

Re 2 6,65 4 6 20 12,76

Rf 7 23,33 14 12 40 25,53

Rg 11 36,66 22 10 33,3 21,27

Total 50 47

Se observă că elevii școlii normale plasează pe primul loc "decența morală" (11/30) ca factor care ar putea împiedica infracțiunea minorului, spre deosebire de elevii școlii speciale care plasează pe primul loc "decența economică". Din această diferență rezultă faptul că minorii nevictimizați acordă un rol mai important familiei, iubirii părinților și educației primite, ca factor de împiedicare a infracțiunii minorilor, pe când minorii victimizați acordă o mai mare importanță banului. Se constată, totuși, o relativă egalitate în ceea ce privește rolul "decenței morale" în împiedicarea infracțiunii minorului, dovedind faptul că și copiii victimizați percep educația și, mai ales, iubirea părinților ca având un rol benefic în împiedicarea minorului de a deveni infractor.

În același timp se observă că elevii școlii normale plasează pe ultimul loc factorul "anturaj" (2/30), în timp ce elevii școlii speciale plasează pe acest ultim loc factorul "religie" (0/30).

Se mai observă că, în timp ce elevii școlii normale plasează pe locuri relativ egale factorii familie, școală, poliție pentru împiedicarea infracțiunii minorului familia (10/30) urmat la distanță de poliție (6/30), școală (3/30). Aceasta conduce la concluzia că minorii victimizați percep familia ca pe un factor care ar fi putut să-i împiedice să comită infracțiuni, dar care, ținând cont că se află internați într-o școală speciala, s-a dovedit a fi ineficientă din acest punct de vedere și chiar un factor victimizator.

La întrebarea A8/B8 răspunsurile pot fi grupate în următorul tabel:

Elevi școală normală Elevi școală specială

Nr. crt. Nr. de % % Nr. de % %

Răspuns răspunsuri subiecți răspunsuri răspunsuri subiecți răspunsuri

Ra 6 20 12 3 10 7,69

Rb 1 6,66 3 1 6,66 2,56

Rc 8 26,66 16 4 13,33 10,25

Rd 10 33,33 20 6 20 15,38

Re 16 53,33 32 7 23,33 17,94

Rf 8 26,66 16 7 23,33 17,94

Rg 1 6,66 2 11 36,66 28,2

Total 50 39

Se constată că, în timp ce elevii școlii normale așează pe primul loc, ca factor infracțional lipsa de control instituționalizat (școală, familie) – 16/30, elevii școlii speciale pun pe primul loc lipsa unui loc de muncă (11/30). Acest lucru demonstrează faptul că minorii școlii normale, nu numai că își proiectează și își autoanalizează faptele și acțiunile în prezent, în același timp, ei și le proiectează și în viitor pe care îl văd legat de școală și de familie. Copiii școlii speciale acordă o importanță mai mică școlii și una mai mare lipsei unui loc de muncă. Așa se explică faptul de ce mulți minori victimizați întrerup școala de timpuriu.

Totodată, elevii școlii normale percep apartenența la delicvență (găști) ca un factor puternic victimizator (10/30), pe când elevii școlii speciale nu o percep în același mod (4/30).

6.6. CONCLUZII

Rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului verifică, în totalitate, ipotezele de la care am plecat. Astfel, s-a putut constata că fiecare minor își proiectează, autoanalizează faptele și acțiunile cu deosebirea că această proiectare și autoanaliză se face într-un mod mult mai eficient de către minorii nevictimizați.

Rezultatele chestionarului au demonstrat că victimizarea minorului este în strânsă dependență cu gradul de disfuncție și de carențele prezente în sistemul familial. Datele au mai demonstrat și faptul că un rol important în victimizarea copilului îl are nivelul situației socio-economice a familiei, victimizarea fiind în raport de directă proporționalitate cu scăderea nivelului situației socio-economice a familiei.

Ancheta a mai pus în evidență și faptul că riscul minorului de a fi victimizat este cu atât mai mic, cu cât achizițiile lui în plan educativ școlar sunt mai mari.

BIBLIOGRAFIE

1.Voinea Maria Psoho-Sociologie Juridica, Editura Silvi, București, 1999.

2.Mitrofan N., Noi puncte de vedere privind etiologia psiho-socială a devianței la

femei. M.I. Buletinul penitenciarelor Nr. 3-4/1985

3.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Casa de Editura Șansa

SRL, București, 1992

4. Schanberg S., The rape trial in New York March, 07.1984

5. Dershowitz A., Taking Liberties. A decade of hard cases, bad lows and burn raps,

Chicago: Contemporare Books, 1988

6. Ioan Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, București, 1994

7. Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, Socec, București, 1990

8. Klauss P., Deberry M., Timorts A., BJS buletin: The crime of rape, Washington,

D.C.:U.S. Department of Justice, 1985

9. F.B.I., 1988, folosit de Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Op. cit.

10. Nistoreanu Gheorghe, Păun C., Criminologie, Ed. Didactică și pedagogică RA,

București, 1985

11.Bogdan T. și colaboratorii, Comportamentul uman în procesul judiciar, MI.

Serviciul editorial și cinematografic

12. Thio A., Deviant behavior, Harper Collins Publishers, 1988

13. Sorin M. Rădulescu, Anomie deviantă și patologie socială, Ed. Hyperion XXL,

București, 1991

14. Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile,

Editura Medicală, București, 1990

15. M. Zlate, Introducere în psihologie, Casa de Editură și presă Șansa" SRL,

București, 1994

16. Virgil Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviant, Ed. științifică și

enciclopedică, București, 1976

17. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. științifică, 1973

18. Emilian Stanciu, Introducere în criminologia generală, Ed. Carro, București, 1994

19. Vasile V. Stanciu, Les droit de la victime, Press Universitaries de France, Paris,

1985

20. Ph. Robert, Les comptes du Crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1995

21. Criminological research conference, Strasbourg, 26-29 noiembrie, 1984

22. Lerner R., Some Remarks On The Main Problems of Victimology, în Sociological

Abstracts, 1973, december, suppl. nr. 38

23. Karmen A., Crime Victims. An Introduction to Victimology, Brooks/Cole Publishing

Company, Pacific Grave, California, 1990

24. Mendelsohn B., La victimologie et les besoins de la societe actuelle, în Sociologic

abstracts, 1973, suppl. nr. 38

25. Galaway B., Hudson J., (Eds), Perspectives on Crime Victims: St. Louis C.V.

Mosby, 1981

26. Brodsky S.H., Psychologists in the Criminal Justice System, University of Illinois

Press, Urban, Chicago, London, 1973

27. Gibbs P.J., Martin T.W., Status Integration and Suicide, Eugene: University of

Oregon Press, 1964

28. Douglas D.J., The Social Meanings of Suicide, Princeton N.J.: Princeton

University Press, 1967

29. Jacobs J., A Phenomenological Study of Suicide Notes, în Social Problems, 15,

Summer, 1967

30. Durkheim E., Suicide, New York: Free Press, 1951

31. Bigner J.J., Parent-Child Relations, Macmillan Publisching Company, New York,

1989

32. Martin B., Parentchild relations, în Harowitz F. (Ed.), Review of child development

esearch, vol. 4, Chicago: University of Chicago Press, 1975

33. Green K.H.H., Medieval Civilisation in Western Europe, New York, St. Martin

Press, 1971

34. Fattah E., Toward a criminological classification of victims, in International

Criminal Police Review 209, 1967

35. Lamborn L., Toward a victim orientation in criminal theory, in Rudgers Law

Review, 22; 1968

36. Sheley J., Understanding crime: Concepts, issues, decision, Belmont CA:

Wadsworth, 1979

37. Schafer S., Victimology, Reston Publ. Comp. Reston., Virginia, 1977

38. Timrots A., Rand M., BJS special report: Violent crime by strangers and non-

strangers, Washington, D.C.: U.S. Department of Justice, 1985

39. Amir M., Nelson S., The Hitc-Hike Victim of Rape, SA 1973