Analiza Socio Juridica a Deviantei Si Delicventei

Capitolul I: ELEMENTE GENERALE PRIVIND DEVIANȚA ȘI DELINCVENȚA

Secțiunea I: Devianța ca manifestare anormală în societate

Subsecțiunea I: Definire

Subsecțiunea a II-a: Categorii de comportamente deviante

Subsecțiunea a III-a: Relativitatea și universalitatea devianței

Secțiunea a II-a: Analiza delincvenței în cadrul actelor de devianță socială

Subsecțiunea I: Definirea și particularitățile delincvenței

Subsecțiunea a II-a: Criminalitatea din perspectiva normativului penal

Subsecțiunea a III-a: Modalități de manifestare a delincvenței

Subsecțiunea a IV-a: Delincvența juvenilă

Capitolul II: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA SOCIALĂ, CONDUITA UMANĂ ȘI REGLAREA NORMATIVĂ A ACESTEIA

Secțiunea I: Acțiunea umană în cadrul relațiilor sociale

Secțiunea a II-a: Corelația normelor juridice cu normele etice.

Secțiunea a III-a Responsabilitatea socială și răspunderea socială

Capitolul III: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ȘI SANCȚIUNEA JURIDICĂ – două loturi ale aceluiași mecanism social

Secțiunea I: Forme ale răspunderii juridice:

răspunderea penală;

răspunderea civilă;

răspunderea politică.

Secțiunea a II-a: Sancțiunea juridică

sancțiuni penale;

sancțiuni civile;

sancțiuni administrative;

sancțiuni politice.

Concluzii

Bibliografie

80 pagini

=== Analiza Socio-Juridica a Deviantei si Delicventei ===

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I: ELEMENTE GENERALE PRIVIND DEVIANȚA ȘI DELINCVENȚA

Secțiunea I: Devianța ca manifestare anormală în societate

Subsecțiunea I: Definire

Subsecțiunea a II-a: Categorii de comportamente deviante

Subsecțiunea a III-a: Relativitatea și universalitatea devianței

Secțiunea a II-a: Analiza delincvenței în cadrul actelor de devianță socială

Subsecțiunea I: Definirea și particularitățile delincvenței

Subsecțiunea a II-a: Criminalitatea din perspectiva normativului penal

Subsecțiunea a III-a: Modalități de manifestare a delincvenței

Subsecțiunea a IV-a: Delincvența juvenilă

Capitolul II: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA SOCIALĂ, CONDUITA UMANĂ ȘI REGLAREA NORMATIVĂ A ACESTEIA

Secțiunea I: Acțiunea umană în cadrul relațiilor sociale

Secțiunea a II-a: Corelația normelor juridice cu normele etice.

Secțiunea a III-a Responsabilitatea socială și răspunderea socială

Capitolul III: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ȘI SANCȚIUNEA JURIDICĂ – două loturi ale aceluiași mecanism social

Secțiunea I: Forme ale răspunderii juridice:

răspunderea penală;

răspunderea civilă;

răspunderea politică.

Secțiunea a II-a: Sancțiunea juridică

sancțiuni penale;

sancțiuni civile;

sancțiuni administrative;

sancțiuni politice.

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I: Elemente generale privind

devianța și delincvența

Secțiunea I: Devianța ca manifestare anormală în societate

Subsecțiunea I: Definire

La nivelul fiecărei societăți există reguli și cerințe, explicite sau implicite, care solicită indivizilor acțiuni socialmente dezirabile, comportamente admise și alegerea, în situații sociale specifice, a unor soluții compatibile cu standardele culturale ale societății respective.

Esența imperativă a acestor cerințe e încorporată în normele sau valorile sociale, care fac parte din cultura oricărei societăți și pe care orice individ, membru al societății respective, trebuie să le interiorizeze în structura personalității sale, în cursul procesului de socializare. Ca urmare a acestui proces, individul manifestă puternice tendințe de adeziune la normele și valorile grupului social, transformându-le într-un etalon al propriului comportament, iar societatea, la rândul ei, apreciază indivizii după acest etalon, așteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, în concordanță cu principiile morale, prescripțiile juridice și definițiile culturale existente.

Această tendință de comportare în conformitate cu regulile prescrise și cu așteptările grupului nu e însă generală, în sensul că nu toți indivizii interiorizează normele sociale. Apare astfel, în contrast cu noțiunea de “conformitate, problema controversată a devianției, a lipsei de adeziune la modelul normativ sau axiologic al grupului social, manifestată prin comportamentul “atipic” ce încalcă prescripțiile normative și cerințele instituționale. Conceptul de “devianță” a apărut relativ târziu, fiind elaborat de doi sociologi americani, T. Sellin și R. Merton, care, încă din 1938 încercau să definească obiectul de studiu al socio-criminogenezei.

În semnificația sa sociologică, orice act de devianță e o abatere de la așteptările grupului sau colectivității, un act neobișnuit, irațional sau anormal, determinat de circumstanțe, condiții și stări particulare, care creează o situație de ilegitimitate, atrăgând reacții diverse din partea publicului. Orice fenomen de devianță socială – și, în special, devianța criminală – e plasat sub semnul diferenței: deviantul, mai ales cel criminal, e, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, în întregime înstrăinat sau străin1.

Devianța are un caracter contradictoriu, referindu-se la un ansamblu de comportamente ce intră în conflict cu normele și valorile sociale, cu tot ceea ce membrii unei anumite societăți consideră că e licit, moral sau normal. În ansamblul ei, devianța desemnează o diversitate eterogenă de conduite, acte, acțiuni sau inacțiuni care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise, explicite sau implicite, stări ce nu sunt conforme așteptărilor și valorilor colectivității.

Într-un studiu publicat în “Tratatul de sociologie” editat sub conducerea lui Raymond Boudon, sociologul francez, Maurice Cusson, sublinia că devianța reprezintă un ansamblu disparat de transgresiuni, conduite dezaprobate și indivizi marginali, care, fiind în contradicție cu normele și valorile grupului, riscă să fie sancționate de acesta. Dintre aceste conduite sau acțiuni impun atenția următoarele:

infracțiunile și delictele contra proprietății sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violență, înșelăciune, abuz sau prin orice fel de mijloace ilicite sau proscrise;

delicvența juvenilă;

sinuciderea;

toxicomania (consumul de droguri și alcoolismul);

transgresiunile sexuale – violurile, relațiile extraconjugale, prostituția, homosexualitatea, nudismul, pornografia, perversiunile și aberațiile sexuale;

devianța religioasă (vrăjitoria, magia neagră, sectarismul religios);

devianța politică (terorismul, extremismul politic);

nonconformismul (cu caracter artistic, juvenil, etc.);

bolile și deficiențele psihice;

handicapul fizic;

maltratările (molestările aplicate partenerilor de cuplu, copiilor, etc.);

alte forme de violență, conduite sau acte prohibitive ori indezirabile2.

Este evident deci că devianța cuprinde nu doar actele care violează legea (infracțiuni, delicte), ci orice deviere de la regulile de conviețuire și imperativele de ordine ale unei forme de viață colectivă (societate, grup, cultură, organizație, subcultură).

În acest sens, pot fi calificate ca deviante conduitele excentrice sau bizare (adoptarea unei ținute insolite, a unui limbaj sau gesturi nonconformiste), incompatibile cu “codurile” culturale ale societății, cele așa-zis imorale ( indecența, obscenitatea, acte ce sfidează morala publică), care nu sunt mereu sancționate de lege, până la cele cu caracter antisocial (care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice) sau cele “disfuncționale”, aberante, înscrise în aria tulburărilor psihice.

În aria foarte amplă a noțiunii de “devianță” trebuie inclusă și conduita “inovatorului”, a acelui individ care, încălcând sau eludând mijloacele tradiționale de realizare a unor scopuri, inovează altele mult mai eficiente. În acest sens, se poate vorbi de o formă de devianță sancționată negativ (pedepsită), cum e cazul actelor infracționale, alta apreciată pozitiv (recompensată), în care se includ actele de inovație în domeniul tehnic sau artistic, și alta care e acceptată fără sancțiuni sau recompense, deși produce reacții ostile din partea colectivității, cum e cazul actelor sau conduitelor excentrice3.

Sociologii fac distincție între “devianța pozitivă”, prin. care individul se abate de la stereotipurile conformismului social și adoptă norme și valori “superioare” ce nu se înscriu în “standardele medii”, și “devianța negativă”, prin care se eludează indicațiile normelor “inferioare” – cu valoare medie în cadrul grupului -, în propriul interes4.

Subsecțiunea a II-a: Categorii de comportamente deviante

Aprecierea anumitor conduite ca fiind anormale, deviante, depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranță a societății respective față de asemenea acte, de pericolul actual sau potențial pe care-l prezintă acestea pentru stabilitatea vieții sociale. Mulți cercetători în domeniul sociologiei au evidențiat influența culturii și simbolurilor evaluative ale grupului social asupra calificării comportamentelor ca deviante sau marginale, accentuând pe ideea relativității criteriilor de etichetare a normalității și anormalității.

Clasificarea formelor de devianță implică mai multe criterii de referință, printre care se pot menționa:

caracterul voluntar sau involuntar al devianței;

caracterul motivat sau nemotivat;

caracterul individual sau colectiv al actului deviant comis;

modul în care percepe publicul devianța;

caracterul deschis sau secret al devianței;

caracterul primar sau reiterat, etc.

Astfel, în funcție de primul criteriu menționat, se pot distinge următoarele categorii de devianți5:

devianți subculturali – cei care pun în discuție legitimitatea normelor pe care le eludează, încercând să promoveze reguli și valori substitutive. Aparținând unor subculturi sau contraculturi definite de norme și reguli diferite de cele ale societății sau aflate în conflict cu acestea, ei sunt “devianți” doar în raport cu exigențele normative considerate legitime și dezirabile de majoritatea membrilor societății, nu și în funcție de contextele normative ale subculturilor din care fac parte. Robert Merton îi denumea, în acest sens, “nonconformiști protestatari”6, iar Serge Moscovici – “minorități active”7.

transgresori – acei indivizi care violează, în mod deliberat, o normă socială, dași îi cunosc legitimitatea. Ei nu acționează din principiu, ca devianții subculturali, ci din interes, oportunism, lipsă de scrupule, pasiune, dintre ei făcând parte toți cei care încalcă normele penale;

indivizi cu tulburări de comportament – cei care nu sunt, propriu-zis, bolnavi psihici, ci suferă de sociopatie sau au tulburări caracteriale, unde e extrem de dificil a distinge între constrângere și determinare, între caracterul voluntar sau dobândit al actului de devianță. De exemplu, toxicomanii, în general, alcoolicii, în special, acționează voluntar doar într-o primă fază, starea de dependență ulterioară împiedicându-i să mai fie liberi să decidă asupra propriei conduite;

handicapații fizic sau mental, printre care se includ orbii, surzii, toți cei ce se disting prin “stigmate” vizibile, datorită unor leziuni organice, debilități mintale sau altor cauze biologice sau psihice. Pentru unii sociologi (M. Erikson), această categorie nu intră în aria devianței, în timp ce pentru alții (E. Goffman) ea reprezintă un subiect de interes pentru cercetarea interacțiunilor între normalitate și devianță.

După criteriul modului în care publicul percepe devianța, sociologul american Howard S. Becker a distins între:

indivizii percepuți ca devianți – sunt atât indivizii considerați, în mod greșit, ca devianți (cei implicați în erori judiciare, de exemplu), cât și “devianții” în înțelesul pur al cuvântului (infractorii sau delicvenții);

cei ce nu sunt percepuți ca devianți8 – atât cei conformiști, care respecță normele sociale, cât și tipul “secret” de devianți, care rămân necunoscuți pentru autorități.

Distincția pe care a făcut-o Howard Becker între indivizii percepuți ca fiind devianți și cei ce nu sunt percepuți astfel, subliniază una din cele mai importante caracteristici ale devianței: ea depinde, în mod esențial, de reacțiile publicului, de felul în care definește și percepe colectivitatea un act de violare a normelor sociale.

Subsecțiunea a III-a: Relativitatea și universalitatea devianței

Deoarece în orice societate există o pluralitate de sisteme normative, nu se poate vorbi de un consens general al membrilor diferitelor grupuri sociale în legătură cu semnificația acordată actelor dezirabile sau indezirabile, licite sau ilicite, normale sau deviante.

Astfel, ceea ce este condamnat în cadrul unei culturi sau într-o anumită epocă istorică este tolerat sau considerat chiar licit în altă cultură. De asemenea, un act va fi sau nu deviant și în funcție de statutul sau rolul autorului său în cadrul societății căreia îi aparține; a ucide este o crimă foarte gravă, însă nu și pentru soldatul aflat în război.

Din acest punct de vedere, definirea devianței diferă sensibil în raport cu standardele și normele grupului, ca și de simbolistica implicată în universul unei societăți, având în mare parte un caracter relativist și cultural. Fiind, în mod prioritar, un fenomen cu caracter social, devianța nu poate fi înțeleasă ca un comportament detașat de un context social dat, neputând fi explicată doar din punct de vedere al trăsăturilor individuale sau al caracteristicilor ereditare. Deci, devianța nu e determinată de cauze biologice (constituționalitatea) sau psihice (psihismul individual), ci exclusiv de contextul social în care e definită, evaluată și eventual sancționată.

Cu aproape trei decenii în urmă, sociologul american J. L. Simmons s-a adresat unui lot de 180 de persoane, cerându-le să enumere unele din actele și persoanele din societatea americană pe care le consideră deviante. Diversitatea extrem de mare a răspunsurilor, printre care se găseau consumatori de droguri, criminali, prostituate, mincinoși, atei, homosexuali, arată că, din perspectiva normativă diferențiată a publicului larg, aproape orice dimensiune a comportamentului uman poate fi considerată deviantă. Această statistică a arătat o singură caracteristică comună a celor ce violează normele sociale: faptul că un anumit public social îi consideră și îi tratează ca fiind devianți.

O altă implicație a variației răspunsurilor – considera Simmons – constă în aceea că “prin adoptarea și conformarea la standardele normative ale anumitor grupuri, individul va eluda, în mod automat, normele altor grupuri și persoane9. Această apreciere evidențiază caracterul relativ al devianței, faptul că, în cadrul oricărei societăți pluraliste, devianța și conformitatea devin probleme de divergență și conflict social. Neexistând într-o asemenea societate mai multe standarde normative, nu există o singură definiție, ci mai multe definiții ale devianței, ceea ce face ca însăși problema confomității sau a normalității să fie dificil de clarificat. Ca o consecință, crește gradul de ambivalență în privința definirii unui comportament ca fiind normal sau deviant. Această ambivalență pune sub semnul întrebării definiția devianței ca “violare” a unei norme, la fel ca și distincția tradițională între devianți și nondevianți, care pornește de la prezumția eronată a unui larg consens normativ în cadrul societății.

Pe de altă parte, existența unor judecăți creatoare de devianță este un fapt universal, în sensul că în toate colectivitățile umane au existat conduite blamate și sancționate pentru faptul că nu erau conforme cu normele statuate. Dacă natura a ceea ce e considerat deviant variază enorm, fenomenul devianței este întâlnit pretutindeni, în orice societate și în orice epocă.

Emile Durkheim, făcând referire la distincția dintre “normal” și “patologic”, consideră că în toate societățile există oameni care își atrag represiunea penală sau, cel puțin sunt reprobați de opinia publică. Infracțiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală și, fiind intim legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale, are un rol util și necesar în evoluția societății, a moralei și a dreptului10.

În cadrul interacțiunii indivizilor se manifestă așteptări reciproce, valori împărtășite și norme ce fixează ceea ce fiecare “trebuie să facă, trebuie să admită și poate să ceară”11. Oamenii, nefiind identici, e inevitabil ca unii să incalce anumite reguli și atunci, cei convinși de necesitatea acestora, își vor manifesta dezaprobarea față de aceste devieri.

Sancțiunea impusă deviantului nu este decât consecința atașamentului față de o normă socială, iar devianța fiind cealaltă “față” a normei.

Universalitatea devianței nu este numai formală. Ea apare și într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepții, au fost întotdeauna și în orice societate prohibite. În acest sens, W. Clifford și Maurice Cussons menționează cele patru conduite universal reprimate: incestul (cu o excepție în familia faraonică, unde căsătoria între frate și soră era legitimă: în schimb, era prohibită căsătoria faraonului cu mama sau cu fiica sa); răpirea și violul unei femei căsătorite; omorul, mai precis actul de a ucide voluntar un membru al propriului grup; furtul12.

Conceptul sociologic de devianță se distinge de “anormalitate”, care e o noțiune psihologică ce caracterizează incapacitatea individului, acceptată și validată din punct de vedere medical, de adaptare la exigențele vieții sociale și de exercitare adecvată a rolurilor sociale. Delimitându-se de concepțiile de natură psihologică sau biologistă, care caută determinanții devianței în mediul fizic sau psihic, sociologia devianței consideră că nici o acțiune sau conduită umană nu e, în mod inerent, prin ea însăși deviantă, ci e calificată astfel de normele și valorile grupului de referință, ce impun standarde de apreciere și legitimitate pentru acte și comportamente “socialmente” acceptabile sau indezirabile. În acest sens, devianța nu se confundă cu absența normelor, anomia sau dezorganizarea socială, ci este echivalentă cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate și raționalitate ale societății, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social sau o subcultură anume13.

Validat de normele de grup, comportamentul criminal și cel deviant în general poate fi înțeles în două moduri:

ca produsul unei “incapacități funcționale” a omului, datorită unor deficiențe de adaptare sau anormalități psihice; acesta e punctul de vedere “substanțialist”;

ca produs al unei forme de comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului sau ale contextului cultural – punctul de vedere “situațional”.

În primul caz se poate vorbi de incapacitatea funcțională a omului sau starea de boală, iar în al doilea caz de situațiile de inadaptare sau neintegrare socială, concretizate în reacții de respingere (“devianță negativă”), evaziune (“devianță neutră”) sau inovare (“deviaanță pozitivă”) în raport cu normele acceptate și recunoscute în societate14.

Majoritatea teoreticienilor occidentali, postulând dihotomia modele culturale (valori și scopuri) – mijloace legitime oferite de organismele sociale pentru atingerea lor, consideră ca fiind o cauză a devianței tensiunea sau neconcordanța dintre structurile culturale și structura socială, neconcordanță în care însă modelele și valorile societale nu mai apar ca determinate de organizarea socială, ci dobândesc chiar o autonomie aproape absolută în raport cu relațiile sociale și cu indivizii15.

Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline cu carecter social sau medical (criminologie, sociologie juridică, psihiatrie), fenomenul de devianță e analizat de teoria sociologică în cadrul a două orientări principale:

privind modul în care individul se adaptează la mediul social și felul în care cei mai creativi dintre ei reușesc să se sustragă presiunilor sau cerințelor societății;

privind modul în care societatea integrează indivizii, învățându-i să răspundă cerințelor sale, să realizeze sarcinile cu caracter colectiv16.

Secțiunea a II-a: Analiza delincvenței în cadrul actelor de devianță socială

Subsecțiunea I: Definirea și particularitățile delincvenței

În ansamblul formelor particulare ale devianței, noțiunea de delincvență are gradul cel mai ridicat de periculozitate socială, pentru că afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă normele juridice penale ce orientează comportamentele indivizilor.

În opinia unor sociologi (Dan Banciu) delincvența este sinonimă cu criminalitatea, având ca trăsături distinctive:

violarea unei anumite legi (civile, penale) ce prescrie sancțiuni împotriva celor ce nu o respectă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului și de conviețuire socială, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi, ce periclitează siguranța instituțiilor și grupului social, producând un sentiment de teamă și insecuritate17.

În realitate însă, conținutul criminalității este alcătuit din totalitatea infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de timp și pe un anumit teritoriu. Criminologii numesc aceste infracțiuni “crime” care sunt proclamate ca atare nu numai de conștiința socială, ci și de lege18.

Mai mult decât atât, crimele sunt fapte considerate ca atare nu prin orice lege, ci prin legea penală. Deci, violările altor legi – civile, administrative – nu constituie crime, ci delicte civile, contravenții.

În teoria criminologiei se poartă încă discuții cu privire la obiectul și domeniul criminalității. În literatura americană, îndeosebi în lucrări de sociologie criminală19, unde postulatele dreptului penal pentru criminologie rămân pe un plan secundar, se consideră că fac parte din noțiunea de criminalitate orice încălcări ale normelor juridice și sociale. În această concepție, aparțin criminalității, pe lângă abaterile de la normele penale, și încălcările civile, administrative, disciplinare și alte acte de devianță socială, ceea ce este, desigur, o extindere a domeniului criminalității și, pe cale de consecință, a domeniului criminologiei.

Criminalitatea include acele încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială ce protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea, integritatea persoanei, patrimoniul20 etc.

În opinia lui E. H. Sutherland, comportamentul delincvent are următoarele trăsături:

are o serie de consecințe negative, prejudiciind interesele întregii societăți;

face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală;

prezintă o intenție antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;

presupune asocierea intenției cu acțiunea culpabilă;

fapta e probată juridic și sancționată ca atare.

În funcție de aceste trăsături, gradul de periculozitate și gravitate al criminalității e evaluat după criteriul normativ și social și după anumite elemente intrinseci sau extrinseci care caracterizează natura, forma și intensitatea acestor abateri, elemente cum ar fi: valoarea socială lezată prin infracțiunea comisă, mărimea prejudiciului produs, modalități de comitere a faptei, mobilurile, gradul de vinovăție a făptuitorului.

Subsecțiunea a II-a: Criminalitatea din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent se poate delimita de alte acte de devianță prin anumite trăsături specifice, ce se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative:

e o faptă, constând într-o acțiune sau inacțiune, imorală, ilicită, prin care se aduce atingere valorilor sociale;

persoana acționează deliberat, conștient și responsabil (are răspundere penală, cu excepția minorilor sub 14 ani care nu răspund penal și a celor între 14-16 ani, dacă se dovedește că nu au acționat cu discernământ în momentul săvârșirii faptei);

e incriminată și sancționată de legea penală.

Definirea comportamentului delincvent prin cele trei particularități permite includerea între delicte și crime doar a acțiunilor ce întrunesc cumulativ aceste trăsături și delimitarea delictelor și crimelor de alte abateri, care nu afectează însă ordinea socială și nu periclitează viața și securitatea individului (contravenții, delicte civile, abateri disciplinare, administrative, față de care se adoptă sancțiuni civile, disciplinare, contravenționale, etc).

Clasificarea faptelor antisociale în delicte și crime se realizează în funcție de două criterii:

al gravități faptei ținând cont de valoarea pagubei produse, de valoarea obiectului lezat, felul și modalitatea de comitere;

al sancțiunii aplicate de legea penală.

Astfel, în unele sisteme legislative, acțiunile ilicite indreptate împotriva siguranței statului, vieții personale, împotrivas unor bunuri și valori deosebite și care au produs efecte grave sau sunt comise cu violență, cruzime sau prin fraudă sunt considerate crime, iar faptele împotriva unor bunuri mai puțin importante, savârșite din neglijența sunt considerate delicte. De asemenea, utilizând criteriul sancțiunilor aplicate, în unele sisteme penale, faptele pentru care se aplică pedepse aspre, privative de libertate sau chiar pedeapsa capitală, sunt crime, iar cele sacționate mai blând (corecțional) sunt delicte.

Astfel, și în Codul Penal român din 1936 se prevedea în art. 95 că “infracțiunile sunt crime și delicte după specia pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare dintre ele”.

Tot în funcție de gravitatea sancțiunilor aplicate se face diferența în unele sisteme penale între:

delicte sau crime politice, cum ar fi cele care violează ordinea socială, siguranța națională și a instituțiilor fundamentale, considerate deosebit de grave;

delicte sau crime de drept comun: împotriva familiei, proprietăți, a bunelor moravuri, etc.

Sistemul penal român nu recunoaște nici diferențierea faptelor antisociale cu caracter penal în delicte și crime și nici subîmpărțirea lor în delicte politice și de drept comun. Astfel, Codul Penal român din 1968 definește doar infracțiunea prin cele trei trăsături specifice: “ fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Deci, orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, însă nu orice asemenea faptă e în mod automat o infracțiune, fie pentru că nu prezintă pericol social înțelesul legii penale, fie pentru că nu e săvârșită cu vinovăție.

Orice societate se confruntă cu aspecte de delincvență, considerându-se că nu există o societate în care individul să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv, de la comportamentul comform cu normele sociale. Mai mult, Emile Durkheim considera crima un fenomen normal, dar cu condiția să nu depășească anumite limite 21. Dimpotrivă, Gabriel Tarde afirma că normal e tot ceea ce e adoptat pentru echilibrul vieți, contrariul fiind patologic, anormal; or, crima distruge valorile sociale și în special, valoarea culturală.

Dar, dacă din perspectivă sociologică, acesta e modul de a înțelege crima, altul este modul juridic: “ crima este tot ceea ce se pedepsește” afirma juristul francez Gaston. Crima e ceva față de care societatea reacționează prin sancțiuni. Nu se poate explica astfel caracterul tipurilor juridice ale societăților, căci odată cu evoluția societății se schimbă și modul de a privi crima. În opoziție cu pedeapsa mai blândă, reparatorie, din societățile civilizate, în dreptul clanului nediferențiat și chiar diferențiat există un sistem penal foarte sever, iar această înăsprire a sacțiunilor denotă o scădere a nivelului civilizației 22.

Structura economică, politică, juridică variată a societăților se reflectă în diferențele înregistrate în definirea delincvenței, în profilul instituțiilor de control social, în sistemul sacțiunilor. Astfel, nu în toate societățile omorul e considerat, crimă deliberată sau omorul împotriva anumitor persoane (părinți, copii, preoți, femei gravide) e o crimă odioasă în anumite sisteme penale. Cultura, moravurile, obiceiurile și cutumele au un rol important în definirea anumitor categorii de delicte, cum ar fi cele care atentează la bunele moravuri sau normele de conviețuire socială. Astfel, afirmația sociologului G.Summer conform căreia “ moravurile pot duce la lucruri corecte sau incorecte” se verifică parțial în cazul delictelor sexuale – prostituție, homosexualitate, incest, promiscuitate sexuală: prostituția e considerată în unele țări nu ilegală, ci semilegală, iar alte state acceptă aproape oficial acest delict, adoptând chiar măsuri speciale de control medical și social.

De asemenea sinuciderea, considerată de mulți sociologi ca o formă extremă de devianță (M. Cusson), e sancționată moral și chiar penal în unele sisteme legislative dominate de religia creștină, fiind aplicate ”pedepse“ impuse asupra averii, familiei, sau chiar asupra corpului victimei. Dimpotrivă în alte sisteme legislative sinuciderea nu este considerată un delict, fiind sancționată penal determinarea sau înlesnirea sinuciderii sau violul care a dus la sinuciderea victimei acestei infracțiuni (și în Codul Penal român sunt incriminate determinarea sau înlesnirea sinuciderii, în art.179, respectiv violul care a avut ca urmare sinuciderea victimei în art.197).

Având în vedere toate aceste considerente, definirea și circumscrierea delictelor și crimelor doar în funcție de criteriul normativului penal e reducționistă, pentru că evoluția acestor fenomene este influențată și de variabile socioculturale, morale și psihologice. Dacă la o primă analiză, criminalitatea apare ca un fenomen juridic constând în ansamblul încălcărilor cu caracter penal, ea este și un fenomen social care se produce în societate având o determinare socială, iar consecințele antisociale ale faptelor săvârșite, care se resimt la nivelul individului, grupului și al instituțiilor sociale, impun adoptarea unor sancțiuni organizate față de delincvenți23.

Amploarea și intensitatea fenomenului de criminalitate impun luarea în considerare, în analiza juridică a acestui fenomen, a diferitelor dimensiuni ce caracterizează evoluția sa în diverse contexte culturale și normative: dimensiunea statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă.

Subsecțiunea a – III – a: Modalități de manifestare a delincvenței

La prima vedere, criminalitatea e formată dintr-o mare diversitate de fapte penale, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum ar fi: omoruri, distrugeri, furturi, delapidări, calomnii, violuri, etc. La o cercetare mai atentă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în anumite grupe, după criterii obiective și subiective, ajungându-se la un sistem de infracțiuni destul de unitar și coerent.

Urmând unul din cele mai importante criterii, cel al obiectului juridic al infracțiunilor, adică al valorii sociale periclitate, se disting mai multe grupe de “crime” (infracțiuni) prevăzute în Codul Penal Român și alte legi speciale.

Criminalitatea contra siguranței statului (art. 155-173) care cuprinde: trădarea, spionajul, complotul, atentatul contra statului etc.

Criminalitatea contra persoanei (art. 174-207) care e împarțită în mai multe grupe.

crime contra vieții (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, ucidere din culpă);

crime contra integrității corporale sau sănatății (lovire sau alte violențe, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă etc).

infracțiuni contra libertății persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, violarea de domiciliu, șantajul etc.)

infracțiuni referitoare la viața sexuală (viol, raport sexual cu o minoră, perversiunea sexuală etc.);

infracțiuni contra demnității (insulta, calomnia).

3. Criminalitatea contra patrimoniului art.208-222 (furtul, furtul calificat, tâlhăria, pirateria, înșelăciunea, delapidarea, distrugerea, tăinuirea etc).

Criminalitatea contra autorității (aet. 236-245) – ofensa adusă unor însemne, ultrajul, uzurparea de calități oficiale, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri etc.

5. Criminalitatea ce aduce atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege (art.246-281) subîmpărțite în:

infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în servicu prin îngrădirea unor drepturi, abuz în serviciu contra intereselor publice, purtare abuzivă, luare de mită, dare de mită, neglijență în serviciu etc).

infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției (denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, nedenunțarea de infracțiuni, favorizarea infractorului, evadarea etc:)

infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, distrugerea și semnalizarea falsă, accidentul și catastrofa de cale ferată etc.)

infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege (nerespectarea regimului armelor și munițiilor, a regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive etc.)

6. Infracțiuni de fals (art. 282-294) care cuprind:

falsificarea de monede, timbre sau alte valori

falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare;

falsuri în înscrisuri.

7. Infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice (art. 295 – 302): specula, divulgarea secretului economic, contrafacerea obiectului unei invenții, deturnarea de fonduri etc.

8. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (art. 303- 330), cu următoarele subgrupe:

infracțiuni contra familiei: bigamia, adulterul, abandonul de familie etc.

infracțiuni contra sănătății publice: zădărnicirea combaterii bolilor, sustragerea de la tratamentul medical, traficul de stupefiante etc.

infracțiuni referitoare la asistența celor în primejdie: punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, lăsarea fără ajutor etc.

alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială: propaganda naționalist-șovină, profanarea de morminte, ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniști publice, răspândirea de materiale obscene, vagabondajul, cerșetoria etc.

Infracțiuni contra capacității de apărare a României (art. 331- 355),

Infracțiuni contra păcii și omenirii (art. 356-361)

De asemeni, fenomenul delincvenței include dimensiuni și aspecte diferite în funcție de săvârșirea, descoperirea, înregistrarea și judecarea delictelor și crimelor, ceea ce determină evidențierea delincvenței în triplă ipostază:

delincvența reală, numită în criminologie cifra neagră a criminalității, care cuprinde totalitatea actelor antisociale, săvârșite, indiferent dacă au fost descoperite, judecate sau nu.

Acesta reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal.

criminalitatea aparentă (sesizată) reprezintă totolitatea infracțiunilor săvârșite sau pretins săvârșite, care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate de organele de urmărire penală. De regulă, este vorba de fapte reclamate ca infracțiuni, dar care, la controlul organelor de cercetare, nu constituie toate infracțiuni. Sunt fapte reclamate ca infracțiuni: faptele care nu au avut loc, fapte existente, dar care nu sunt infracțiuni, ci contravenții, de exemplu fapte cărora le lipsește un element constitutiv al infracțiunii (vinovăția), fapte infracționale comise de persoane ce nu răspund penal etc.

criminalitatea legală (judecată) este acea formă a delincvenței examinată de instanța de judecată și pentru care aceasta a pronunțat o hotărâre penală definitivă

Folosind o imagine formată din trei cercuri concentrice, putem spune că în primul cerc, mai restrâns, s-ar situa criminalitatea legală, în al doilea cerc, criminalitatea aparentă, cel mai întins, dar și mai puțin conturat și cunoscut, criminalitatea reală24.

Din punct de vedere sociologic, delincvența reală este adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate. Chiar dacă nu au fost descoperite și judecate, aceste fapte antisociale s-au produs în mod obiectiv, efectiv, prejudiciind valorile sociale și perturbând ordinea normativă și socială. Sociologia delincvenței studiază criminalitatea ca fenomen social, prin evidențierea factorilor care o generează – factori generali și particulari, obiectivi și subiectivi, sociali și individuali -, evidențiind manifestările delincvente în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie și marginalitate existente în societate, în comparație cu dreptul penal care studiază în principal aspectele delincvenței judecate (legale).

Subsecțiunea a IV-a: Delincvența juvenilă

– determinări generale și specifice –

Perioada de puternică “criză” produsă de ruptura cu vârsta copilăriei, adolescența implică o serie de limitări ale libertății, pe care tânărul le resimte, deseori, ca o frustrare, un atentat la drepturile sale firești de a se manifesta ca personalitate.

Această criză e generată chiar de ambiguitatea statutului adolescentin, ce constă în faptul că i se neagă identitatea de copil, dar nici nu i se recunoaște capacitatea de a îndeplini rolul adultului. Din această cauză, apar o serie de conflicte, sentimentul de solitudine, rebeliune, tendințe egocentriste, și chiar o anumită oscilație a personalității la limita între normal și patologic.

Manifestările nonconformiste ale tânărului, care-i conferă sentimentul independenței față de adult, în ansamblu, nu trebuie interpretate ca factori dominanți ai unei atitudini delicvente în formare. Acestea pot intra în conflict cu normele penale, dar numai în anumite condiții, mai ales atunci când sunt potențate de carențele educației în familie.

Sociologii au observat că mulți educatori refuză un status propriu al adolescentului și adoptă un sistem de autoritate bazat pe tehnici de educație paternalistă. În această optică, agresivitatea, protestul, conduita de evaziune pot fi ușor confundate cu acte de inadaptare socială sau cu tendințe certe spre devianță. De altfel, cele mai multe din delictele comise de adolescenți au la origine astfel de manifestări, mulți ajungând în fața instanțelor judecătorești pentru acte, pe care, dacă le-ar săvârși, adulții înșiși n-ar fi incriminați.

În termeni sociologici, delincvența juvenilă semnifică, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, noțiune ce se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți: cei ce transgresează legea – delincvenții, în sensul restrâns al termenului, cei abandonați de părinți sau educatori, care se integrează unor anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de acasă sau de la școală, ca urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, ajungând să vagabondeze și cei care au nevoie de ocrotire datorită decesului părinților, a dezorganizării familiei sau manifestării tulburărilor de comportament.

Cercetările socilogice au evidențiat faptul că diferitele comportamente delincvente la minori se manifestă în funcție de personalitatea tânărului, contextul social în care s-a realizat socializarea lui, de situațiile ce au facilitat comiterea delictului, impunând atenția:

actele delincvente ocazionale, nestructurate, cu grad scăzut de periculozitate; sunt comise de cei care au intrat în anturaje nefaste, cu toate că prezentau suficiente indicii de socializare morală familială și școlară, declanșând, de multe ori, spontan, fie din spirit de bravadă, teribilism, fie la incitația altor persoane sau chiar a alcoolului, manifestări contra autorităților agresivități verbale, tulburarea liniștii publice;

acte delincvente structurate și organizate, cu grad ridicat de pericol social, comise de minori ce prezintă deficiențe de adaptare și integrare socială, profesională și culturală, ca și tulburări grave de comportament, având deja comise fapte deviante – fuga de acasă, vagabondajul, consumul de alcool;

acte delincvente recurente și reiterative, săvârșite de cei ce provin din familii dezorganizate, unde există modele comportamentale definite prin imoralitate, agresivitate, criminalitate, alcoolism etc. Aceste acte prezintă un pericol social deosebit de ridicat (omoruri, tâlhării, violuri), săvârșite, de regulă, în grupuri organizate și structurate anume pentru comiterea de fapte antisociale.

Unii sociologi consideră că minorul delincvent este de fapt o victimă, nu un vinovat conștient de responsabilitatea ce i se impută. În timp ce conduitei infracționale a adultului îi sunt specifice profunde motivații antisociale, acestea sunt absente la adolescentul deviant, în cazul lui, actul de încălcare a normelor sociale reprezintă, de cele mai multe ori, produsul unei “întâlniri” întâmplătoare între o personalitate labilă din punct de vedere moral și o “ocazie” delictuală oarecare.

Din acest punct de vedere, noțiunea de delincvență juvenilă e ambiguă și nu e operantă decât în raport cu criteriul normelor penale, cu urmările vătămătoare ale unor acte sociale sancționate juridic.

Ca formă distinctă de devianță – de natură penală -, delincvența juvenilă cuprinde ansamblul conduitelor minorului, aflate în conflict cu valorile sociale ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează abaterea de la normele ce reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană – limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, respectarea interdicțiilor și prescripțiilor normative, adaptarea criteriilor de acțiune ce fac posibilă “normalitatea“ și predictibilitatea comportamentului.

Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a minorilor și particlaritățile comportamentului infracțional al adulților, pentru că ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală și un comportament socialmente acceptat25. De aceea, noțiunea de delincvență juvenilă se confundă de foarte multe ori cu cea de “criminalitate“ sau “infracționalitate” de unde rezultă și existența unor ambiguități în utilizarea unor termeni ca: infracțiune, delict, delincvență.

Motivul principal pentru care adolescentul trebuie tratat, atunci când comite fapte antisociale, mai mult ca un delincvent decât ca o personalitate criminală este imposibilitatea asumării responsabilității depline precum în cazul adultului.

Cele mai multe acte deviante comise de minori au la origine tendința de evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau morale. Fuga minorului din mediul familial, în general, nu mai apare astfel ca delict ce trebuie sancționat, ci ca o soluție de evaziune, soluție care îi oferă alte ocazii infracționale tentante, cum ar fi furtul.

Chiar din punct de vedere juridic, convertind-se aceste manifestări deviante în conduite dependente de Codul Penal, se recunoaște că aceste fapte nu pot fi imputabile minorului pentru lipsa de discernământ (e vorba de minorul sub 14 ani) sau dacă se dovedește că el a acționat fără discernământ, în cazul minorilor între 14-16 ani. Utilizând însă drept criteriu al individualizării sancțiunilor educative existența sau inexistența discernământului în momentul comiterii faptei antisociale, instanțele judecătoresti sau comisiile pentru ocrotirea minorilor admit în mod tacit că se poate surprinde, exclusiv la nivelul psihismului, întreg ansamblu de motivații ale conduitei tânărului, și că există o configurație tipică de personalitate deviantă care se poate evidenția prin expertiză psihiatrică.

În acest fel, optica judiciară rămâne tributară unei explicații clinice care încearcă să descifreze în comportament întreaga gamă de semnificații ale situațiilor de viață a minorului. De aceea, chiar din perspectiva juridică, nu e suficientă stabilirea gradului de vinovăție a adolescentului ce a încălcat normele penale, ci apare necesară evidențierea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptei săvărșite, adică evaluarea atitudinilor și motivațiilor sale față de normele legale.

Problema constrângerii penale față de infractorii minori trebuie privită sub două aspecte: pe de o parte, e necesar să se stabilească vârsta de la care un minor poate fi tras la răspundere penală și condițiile în care operează această răspundere și, pe de altă parte, se impune a se determina regimul sancțiunilor – deosebit de cel al infracțiunilor majorilor – cel mai adecvat vârstei și personalității minorilor.

Pe parcursul procesului de dezvoltare și perfecționare a facultăților psihice, minorii dobândesc treptat aptitudinea de a distinge binele de rău, de a conștientiza ceea ce poate fi îngăduit și ceea ce nu poate fi permis, de a realiza natura și consecințele, negative sau nu, ale faptelor sale.

Astfel, în majoritatea legislațiilor penale, ținându-se seamă de caracterul progresiv al dezvoltării psihice a minorilor și adolescenților, s-a ajuns la împărțirea minorității în trei etape, corespunzătoare fiecare unui anumit stadiu al acestei dezvoltări:

perioada neresponsabilități absolute și necondiționate.

perioada responsabilității îndoielnice sau relative.

perioada responsabilității certe, dar atenuată, dincolo de care se întinde perioada responsabilități depline a infractorului major.

În conformitate cu aceste trei perioade, în Codul Penal român sunt fixate limitele răspunderi penale, în art. 99:

“ Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.”

Deci, criteriul principal în baza căruia se face delimitarea între categoria minorilor care răspund penal și categoria celor care nu răspund penal este vârsta, s-a observat totuși în literatura de specialitate – pentru a se demonstra cît este de dificilă stabilirea capacității penale a minorului – că în alte discipline juridice, legiuitorul utilizează alte limite de vârstă privind capacitatea unui minor de a aprecia consecințele acțiunilor sale în societate. Astfel, conform legislației familiei, femeia se poate căsători dacă a împlinit vârsta de 16 ani, iar prin dispensă chiar la 15 ani; minorul ce a împlinit 10 ani poate fi ascultat separat privind opțiunea de a conviețui cu unul din părinți. În dreptul civil, majoratul juridic, înțeles ca exercitarea deplină a tuturor drepturilor civile, este la 18 ani, însă tânărul poate exercita, parțial sau deplin, o serie de drepturi civile chiar înainte de împlinirea acestei vârste, cum ar fi, pentru minorii ce au împlinit vârsta de 16 ani, dreptul la muncă sau dreptul de a dispune de o parte din bunuri.

În teoria și practica penală, discernământul este capacitatea de a înțelege și de a-și exprima conștient voința în raport cu o anumită faptă concretă, în timp ce pentru psihiatri, el reprezintă aptitudinea de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, de a distinge, a prevedea și anticipa faptele proprii și a alege soluții morale26.

Printre cauzele care duc la înlăturarea caracterului penal al faptei antisociale, prevăzute în art. 44-51, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului au relevanță pe planul delincvenței juvenile. Ele ridică o serie de probleme controversate în literatura juridică, medicală și penală, pentru că se referă la noțiunea de discernământ, în mod direct.

Însă lipsa discernământului nu e condiționată de iresponsabilitate, prevăzută în art. 48 Cod Penal, care se datorează unor cauze ce alterează sau tulbură funcționarea normală a facultăților psihice: tulburări psihice grave, maladii ale sistemului nervos, etc. Minorul lipsit de discernământ e, de regulă, normal din punct de vedere psihofizic, are capacitatea psihică corespunzătoare vârstei sale, însă experiența sa de viață prezintă insuficiențe firești.

Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv, când făptuitorul nu realizează caractelul ilicit al faptei sale și nici ceea ce face, sau de ordin volitiv, când nu se poate stăpâni să nu comită fapta, să-și controleze acțiunile.

Totodată, noțiunea de discernământ nu trebuie confundată cu cea de vinovăție, care constituie o trăsătură esențială generală a oricărei infracțiuni; de aceea, minorul care a împlinit 16 ani, deși se prezumă absolut că are discernământ, poate dovedi că a comis infracțiunea fără vinovăție.

În privința probei existenței sau absenței discernământului, s-au exprimat puncte de vedere divergente. Potrivit unei opinii singura probă concludentă ar fi expertiza medico-legală psihiatrică, opinie ce nu poate fi acceptată pentru mai multe considerente. Mai întâi, pentru că explicarea săvârșirii faptei prevăzută de legea penală exclusiv prin deficiențele personalității – așa cum s-ar întâmpla dacă unica problemă a discernământului ar fi constatarea psihiatrică -–exclude etiologia socială, disociind sensul comportamentului de situația socială în care se află subiectul.

În al doilea rând, pentru că, dacă, s-ar admite că sancțiunile de drept penal să intervină exclusiv pe baza datelor de ordin psihologic furnizate de această expertiză, s-ar putea ajunge la situația inadmisibilă ca minorul să fie declarat răspunzător pentru propia sa structură și dezvoltare psihică. În al treilea rând, această opinie nu se poate accepta pentru că, oricât s-ar susține contrariul, organul judiciar va adopta – fără posibilități reale de a le combate – concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, ceea ce în fond ar echivala cu substituirea experților completului de judecată27.

Practica judiciară a respins cu consecvență acest punct de vedere, statuând că, pentru stabilirea discernământului minorului între 14 și 16 ani, în momentul săvârșirii infracțiunii instanțele judecătorești trebuie să examineze nu numai starea psihică a minorului, ci și natura faptei comise, împrejurările concrete ale comiterii ei, posibilitatea de a aprecia – ca urmare a educației și instrucției primite, precum și a mediului ambiant – că săvârșește o faptă dăunătoare ce poate atrage sacționarea lui; dacă instanța nu poate stabili cu propriile mijloace starea psihică a minorului, va dispune efectuarea unei expertize psihiatrice. Fiind o chestiune de fapt, dăscernământul trebuie temeinic dovedit prin mijloacele legale cu care se probează atât faptele ce constituie latura obiectivă a infracțiunii, cât și vinovăția autorului.28

În verificarea existenței discernământului, instanța de judecată nu poate face abstracție și de elemente extrinseci persoanei minorului, cum ar fi: natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, modalități de acțiune, timp, loc, mijloace folosite etc.

Originile delincvenței juvenile se găsesc în interacțiunea genetică dintre personalitatea – inadaptată la exigențele legii penale, destructurată – a unor minori și tineri și mediul social istoric determinat, considerat ca un sistem, a cărui evoluție determină și contradicțiile cu aspectele disfuncționale ce iradiază asupra universului psihomoral, aflat în neântreruptă “frământare“, al ființei umane29.

Cercetările în domeniul delincvenței juvenile au evidențiat un “profil psihologic” al delincventului minor, ca și în cazul adultului:

înclinația spre agresivitate, latentă sau manifestă, care se bazează pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;

instabilitatea emotiv-acțională, generată de carențele educative și de fragilitatea eu-lui;

inadaptarea socială a delincventului provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu, prin schimbarea domiciliului, prin vagabondaj sau prin evitarea formelor organizate de viață și activitate;

duplicitatea, manifestată în discordanța dintre două planuri: unul al comportamentului tainic, intim, în care se pregătește infracțiunea, și altul reprezentat de nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care individul își trădează, de cele mai nulte ori, infracțiunea30;

dezechilibrul existențial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosirea banilor31.

Concluziile cercetărilor în domeniul sociologie devianței, cercetări care au încercat să estimeze tendințele actuale și viitoare ale delincvenței juvenile, au fost în sensul că, în determinarea și favorizarea acestui fenomen, interacționează factorii interni, individuali, cu cei externi, sociali, neputându-se stabili care din cele două categorii de factori are o pondere mai mare. Astfel, în psihologia socială, se menționează printre factorii delictogeni interni:

particularitățile și structura neuropsihică a minorului;

particularități ale personalității în formare;

trăsături ce s-au format sub influența unor factori externi, îndeosebi a celor familiali, iar în cadrul factorilor externi – factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor sau macrogrupurilor umane în care copilul trebuie să se integreze32.

Unii sociologi au dezvoltat cele două categorii, stabilind cei mai importanți factori delictogeni33:

disfuncții și carențe educative ale mediului familial: dezorganizarea familială (prin divorț, decesul unuia sau a ambilor părinți, abandon, despărțire în fapt a soților, detenție etc.), deprecierea morală și afectivă a climatului conjugal, carențe ale controlului parental;

eșecul și abandonul școlar, lipsa de supraveghere din partea educatorilor, necunoașterea de câtre aceștia a condițiilor socio- familiale în care minorii locuiesc și se dezvoltă;

asocierea în grup cu alți minori sau majori, intrarea în anturaje nefaste, unde minorul are sentimentul independenței, pe care nu-l găsește în familie;

consumul de alcool reprezință o condiție favorizantă, mai ales în infracțiunile de omor, viol, vătămare corporală, alcoolul acționând în sensul accentuării tendințelor agresive potențiale34.

În funcție de gradul de influență a situației socio-economice și culturale, situației personalității tânărului, a situațiilor în care se realizează socializarea, integrarea și controlul social, s-au stabilit patru tipuri de comportament delincvent:

comportamentul antisocial accidental sau ocazional;

comportamentul predelictual;

comportamentul delictual propriu- zis;

comportamentul infracțional patologic.

Această tipologie, realizată după cercetari și studii complexe pe tema delincvenței juvenile, are meritul de a sesiza diferența dintre primele două tipuri de comportamente, incluse, de fapt, în aria predelicvenței juvenile, și celelalte două tipuri, care necesită intervenție socio-juridică și medicală.

Cercetările sociologice evidențiază faptul că nu mai poate fi susținută ideea că familiile dezorganizate în sine ar fi neapărat criminogene, chiar dacă 80% din minorii delincvenți provin din astfel de familii. O altă teorie abandonată este cea care insistă asupra condițiilor economice, materiale din familia delincventului, deoarece statisticile arată că delincvenții minori provin și din familiile privilegiate. În mod cu totul paradoxal, “infracționismul de necesitate” este tot mai mult înlocuit cu forma “infracționalismului de bunăstare”:

Nici teza conform căreia o mare parte din mass-media (filme polițiste, unele programe TV) ar fi în sine criminogene nu mai poate fi susținută, deoarece minorii nu ajung să comită toți fapte antisociale, deși sunt interesați de aceste programe.

De aceea, Tiberiu Bogdan afirmă că nici familiile dezorganizate, nici filmele sau romanele polițiste în sine nu generează, ci doar alimentează starea infracțională.

Pe lângă situațiile ce traduc caracterul deficitar al funcției educative (și anume, lipsa de afectivitate și comunicare față de copii, conflicte grave în familie, inexistența programului de viață familială organizată), practica judiciară și cercetările de teren au evidențiat și prezența unui alt element social în structura determinismului infracțiunilor la copii, și anume, prezența unor disfuncții în activitatea de socializare și control social, chiar la nivelul unor microcolective. De exemplu, atitudinea tolerantă a unor microgrupuri de muncă, în care tinerii și-au desfășurat activitatea, fața de absențele lor repetate de la locul de muncă, față de atitudinea conflictuală, chiar agresivă, în raport cu colegii a fost de natură să faciliteze procesul “marginalizarii” și automarginalizarii unor tinerii, care apoi au comis infracțiuni.

În marea majoritate a infracțiunilor comise în participație de minori, făptuitorul aparține unui grup stradal, unui anturaj din care fac parte alți tineri, instigatori sau complici35.

Elementul nou cel mai caracteristic, evidențiat de cercetările de teren, este faptul că, mai mult de jumătate din aceste microgrupuri – din care s-au “recrutat” participanții la infracțiuni grave- au avut în compunerea lor tineri fără ocupație.

Din aceste constatări se poate desprinde concluzia că există o relație, cel mai adesea nemijlocită, între concepțiile și deprinderile antisociale parazitare și comiterea de infracțiuni de către agenții purtători de asemena mentalități, iar, pe de altă parte, că la nuvel local, există unele neajunsuri în depistarea și încadrarea în muncă a persoanelor fără ocupație.

Trăsătura definitorie esențială a personalitații tânărului delincvent, în condițiile insuficientei sale maturizări, este profunda decompensare, un proces biopsihosocial și moral, care cunoaște mai multe forme și nivele:

1. Modificările intervenite la nivelul structurilor moral-afective.

La tânărul delincvent se interiorizează în tabloul valorilor morale o mare parte a experienței primare trăite, care cuprinde și un fragment de non- valoric, sub puternica infliență a factorilor de mediu natural și social (mai ales a familiei, a unor disfuncții din activitatea instructiv- educativă din școală). La acestea se adaugă și particularitatea că scara de valori a minorului delincvent încorporează foarte puțin patrimoniul moral-social al experienței sociale mediate, trăite de alții, astfel încât, fie în atitudinea lui față de sine, fie în cea față de muncă, față de celalți membri ai grupului social sau, în general, față de normele elementare de conviețuire socială, în procesul de asimilare a valorilor, se strecoară ”fisuri” și lacune36.

2. Modificarea pragului de toleranță la frustrare.

În cazul subiecților cu structură delincventă, fenomenul de frustare e amplificat de însăși structura lor internă. Fundamental pentru adolescenții delincvenți e faptul că ei nu pot suporta, în relațiile cu adulții sau instituțiile sociale, regurile și exigențele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare, chiar punitive ale adulților37. Nonadaptarea la condițile date – instrucție școlară, grup social, condiții de joc, reguli de conviețuire- nu este o incapacitate afectiv – intelectivă primară, ci o atitudine agresiv – represivă, organizată în structura personalității, ca răspuns la semnificația de agresivitate pe care orice limitare sau dirijare impusă din exterior o reprezintă pentru subiectul delincvent. Dacă pentru persoana normală, echilibrată, pragul de toleranță poate atinge cote maxime, fără efecte traumatizante, la adolescentul delincvent, pragul de toleranță la frustație scade la cota zero, cu efecte vătămătoare intense.

3. Sentimentul de culpabilitate, de devalorizare și de injustiție.

Tânărul delincvent nu are sentimentul culpabilității ca rezultat al încălcării unei norme sociale38. Culpabilitatea, este interiorizată și integrată conștiinței delincventului. Specificul structurii de personalitate e dat de culpabilitatea permanentă socio-morală față de sine, sentimentul că nimeni nu îl crede, nu-i mai acordă valoarea pe care, cel mai adesea în mod eronat, și-o atribuie delincventul. Înfăptuirea justiției penale pentru infracțiunile comise, măsurile educative și sacțiunile penale aplicate minorilor accentuează la delincvenții sentimente bizare, cum că el ar fi victima unei injustiții, sentimente create printr-o reprezentare denaturată a idei de justiție penală, de dreptate socială39.

Formele cele mai frecvente de apărare față de agresiunea externă și mecanismele de ieșire din starea de culpabilitate sunt agresiunea și accentuarea starilor de culpabilitate. În primul caz, subiectul devine acuzator vehement al părinților, școlii, instituțiilor publice (inclusiv Poliție), trecând la acte agresive față de acestea. În a doua situație, minorul săvârșește delicte foarte frecvent, pentru a răsturna posibilitatea de a fi recunoscut cinstit sau corect, mergând pe principiul: “dacă tot sunt considerat hoț, mai bine fur”.

Trăirea de către minor a sentimentului că el ar fi victima unei injustiții atrage, în mod probabilist, o perturbare generală a lumii valorilor și o reacție de dispreț și repudiere a conceptelor de dreptate socială, de justiție40.

4. Contradicțiile interne ale eu-lui.

Acest aspect e aproape paradoxal, dar cei ce nu-și pot rezolva probleme simple de adaptare la viața socială cotidiană, sunt capabili să urmarească cu luciditate un obiectiv antisocial, să construiască scenarii subtile pentru sustragerile din avutul personal sau public, să ia măsuri pentru disimularea probelor. Manifestările cele mai frecvente ale minorului sunt mânia, obrăznicia, evaziunea, reacția de brutalitate, minciuna, fuga din fața eșecului.

Există o teamă permanentă, inconștientă a delincventului de a stabili relații de tip umanitar, cei nu-i satisfac egocentrismul.

5. Perturbările mecanismului de apărare.

Aplicarea datelor clinice și de psihologie dinamică au evidențiat “ structurile defensive carateriale “ (Reld și Winmann):

mecanismul defensiv ce urmărește găsirea mijloacelor de a scăpa de o culpă eventuală;

mecanismul defensiv prin care se caută un aliat al atitudinii delictuale;

mecanismul defensiv pentru opoziția la schimbări;

acțiuni directe împotriva agenților de schimbare41.

Capitolul II

Considerații generale privind acțiunea socială, conduita umană și reglarea normativă a acesteia

Secțiunea I: Acțiunea umană în cadrul relațiilor sociale

Ideea unei acțiuni umane absolut libere, independentă de orice determinare cauzală, restricție, cerință exterioară individului nu poate fi concepută, pentru că omul trăiește în societate, ca parte activă și relativ autonomă a acesteia, într-un sistem corelat de relații care-l pun în contact nemijlocit și diversificat cu semenii săi. Interacțiunea reciprocă a indivizilor și colectivităților umane formează "viața socială", reprezintă condiția sine qua non a existenței individului, ca sistem parțial al sistemului global – societatea. Înțelegerea necesităților care derivă din această situație existențială îi oferă individului posibilitatea de a alege dintr-o mulțime determinată de căi de acțiune pe aceea care corespunde cel mai bine poziției lui în ansamblul relațiilor sociale și intereselor sale.

O acțiune umană poate fi definită ca o transformare sau mutație indusă deliberat de un gest sau ființă umană în cursul firesc al evenimentelor, prin care se obține o stare finală sau un produs ce satisface anumite trebuințe sau nevoi umane istoric determinate.

Acțiunea indivizilor, înzestrați cu conștiință și voință, realizează dinamica socială. Aceste acțiuni sunt determinate, în general, de interesele indivizilor – interese de moment sau de perspectivă. Structurându-și interesele și stabilindu-și strategia de acțiune pentru satisfacerea lor, individul are diverse legături sociale.

În acest fel, acțiunile și relațiile lui generează societatea, iar relațiile sociale instituționalizate, obiectivate, devin apoi forțe modelatoare ale determinațiilor calitative ale indivizilor.

Din multitudinea de dimensiuni ale unei activități umane (ontologică, cognitiv-informațională, teleologică) interesează în mod deosebit dimensiunea normativă, cea care impune agentului un mod acțional, o variantă de comportament (etic, politic, juridic, religios), determinându-i anumite praguri în legătură cu care el trebuie să facă ceva, poate să facă ceva sau, dimpotrivă, trebuie să se abțină de la ceva. În acest sens, Cornel Popa afirma că, în raport cu normele sociale, acțiunile umane sunt de trei tipuri: acțiuni "permise", "obligatorii" și "interzise".

Normele sociale imprimă comportamentelor indivizilor o finalitate concordantă cu finalitățile grupului social, deci prescriu orientarea lor, asigurând astfel stabilitatea grupului întrucât transformă în scopuri individuale subiective scopurile grupului social.

Față de animal, care, întrucât desfășoară o activitate finalizată, are un comportament "normat" după criterii biologice și prin mecanisme automate – reflexe sau instinctive -, normarea acțiunilor umane e conștientă și se întemeiază pe criterii sociale. Normarea activității umane constă în aceea că activitatea eficientă se desfășoară întotdeauna în mod organizat, așadar e subordonată unor scopuri și criterii de evaluare ce derivă din acestea.

Agentul acționează întotdeauna în temeiul unui anumit program, alcătuit în baza scopurilor mai apropiate sau mai îndepărtate. Tocmai în faptul existenței acestui program în care omul își prefigurează rezultatul final al acțiunii sale constă superioritatea omului față de animal. În momentul în care individul anticipează acțiunile sale viitoare, el întreprinde un act de strategie, act ce implică previziune și răspundere.

Pe lângă scopul direct, nemijlocit, individul urmărește și realizează în acțiunile sale și o serie de scopuri indirecte, îndepărtate, care uneori depășesc scopul inițial al acțiunii întreprinse. De aceea se produce un fenomen de redundanță, care obligă societatea să se asigure printr-o serie de norme, prescripții.

Aceste prescripții au un caracter relativ, fixând pentru individ limite de acțiune. Importanța relațiilor sociale, a căror integritate e asigurată prin seturi normative, determină caracterul imperativ al unor norme sociale, în raport cu caracterul elastic, permisiv al altora.

Normarea activității umane reprezintă o cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire umană, indiferent de gradul de evoluție a sa sau de calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia. În general, orice tip de activitate umană este supus normării, în sensul că ea nu se poate desfășura neorganizată, fără a se subordona unor scopuri sau criterii, prefigurate într-un sistem de principii și norme. În acest sens, sociologul român Dimitrie Gusti afirma că, în afară de activitățile economice și spirituale, de natură constitutivă, trebuie ca orice societate să desfășoare pentru menținerea sa și activități regulative, să fixeze norme de conviețuire, să prescrie drepturile și obligațiile fiecărui individ. Aceste activități se împart, în opinia lui D. Gusti, în etico-juridice, pentru fixarea și respectarea regulilor de viață în colectivitate și politice, pentru organizarea și reformarea societății. Activitățile regulative, fiind născute din și pentru societate, au un vădit caracter social.

Secțiunea a II-a: Corelația dintre normele juridice

și normele etice

Normele sociale prescriu modurile și formele specifice prin care valorile sociale trebuie cunoscute, respectate și concretizate în comportamente adecvate. Sistemele de norme preexistă deciziei și conduitei efective a individului.

Diversitatea relațiilor sociale determină existența unei multitudini de norme sociale și, în consecință, o varietate de forme prin care se influențează conduita indivizilor în cadrul acestor relații. Această multitudine de norme sociale nu echivalează cu existența anarhică a acestora, ci, dimpotrivă există o strânsă corelație între normele juridice, etice, tehnice, politice, religioase.

Analizând procesul istoric de apariție a dreptului, se consideră că acesta s-a desprins treptat din normele de morală și din obiceiuri, evoluția dreptului realizându-se în strânsă conexiune cu cea a moralei.

Romanii, care prin Celsius defieau dreptul ca "ars boni et aequi" (binele și echitatea fiind categorii ale moralei), au realizat primii pași în explicarea independentă a dreptului, în conceperea sa separată de morală. Între preceptele dreptului se întâlnesc atât principii morale, cum ar fi “honeste vivere “, “neminem laedere”, cât și principiul potrivit căruia prin drept trebuie să se dea fiecăruia ceea ce este al său –“ suum cuique tribuere “, principiu care ține de funcționarea justiției distributive.

În aprecierea raportului dintre drept și morală, teoria juridică a evoluat pe două mari direcții, cea care a conceput dreptul ca un minim de morală (“justiție prin drept și morală “) și corespunzătoare pozitivismului juridic conform căreia statul e singurul temei al dreptului.

În cadrul primei orientări, dreptul și morala sunt înțelese ca două fațete ale aceluiași fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca etică obiectivă. Mircea Djuvara consideră că dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în relațiile lor cu alți indivizi, iar morala se referă la aprecierea faptelor interne de conștiință a intențiilor umane.

Juristul francez George Ripert consideră că nu există nici o diferență de domeniu, natură și scop între regula morală și cea juridică: regula morală pătrunde în drept prin intermediul concepțiilor etice ale legiuitorului sau judecătorului, sau, în cel mai bun caz, “rătăcește la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se ivește prilejul, când normele juridice sunt lacunare sau sunt contrare legilor morale. Astfel, autorul francez indică între obligațiile morale legiferate în domeniul dreptului civil: interzicerea îmbogățirii fără justă cauză, executarea contractelor și echilibrul prestațiilor, responsabilitatea civilă, exercitarea cu bună-credință și neabuzivă a drepturilor recunoscute de lege.

Pentru juristul Fr. Geny, elementele definitorii pentru regula de drept, în comparație cu norma etică, sunt: sancțiunea din exterior, ideea de just și imperativul categoric pe care-l implică conținutul normei juridice. Pe aceeași linie de idei, sociologul român Dimitrie Gusti afirma că “atât morala, cât și dreptul, cuprind o obligație și o sancțiune aplicabilă în cazul nerespectării obligației, de aceea faptele morale și juridice se aseamănă și formează, ca funcție socială, o singură clasă; dar, în timp ce obligația morală ține de conștiință și de credință, iar sancțiunea specifică vine de la opinia publică, obligația juridică este expresă, fixată de lege și sancționată exterior prin intermediul forței publice a statului, iar aplicarea sancțiunii realizată prin organele statului.2

Morala apare și ca un criteriu de verificare a corespondenței dreptului pozitiv cu dreptatea, dreptul pozitiv trebuind să se elaboreze în temeiul unor scopuri morale. Normele juridice care sunt contrare principiilor morale sunt injuste, iar dacă exercițiu strict al unui drept neglijează aspecte de umanitate (summu jus, summa injuria) intervine principiul moral de echitate.

Influența moralei asupra dreptului se reflectă atât în procesul creerii dreptului, cât și în procesul de aplicare a sa. La rândul său, norma juridică reprezintă un mijloc important de educare morală: “legile influențează mentalitățile și, puțin câte puțin, morala fiecărui individ.3

Pe poziții diametral opuse, gânditorii curentului normativist consideră că dreptul este desprins de orice realitate, fiind o construcție în sine. Cel mai important reprezentant al acestui curent, Hans Kelsen, afirmă că dreptul este indiferent față de morală, că pentru aplicarea normei de drept nu prezintă nici o importanță dacă are sau nu un conținut moral, norma urmând a fi aplicată ca atare.

Valabilitatea normei nu este subordonată conținutului ei moral, ci îndeplinirii acelor condiții formale care conferă autoritate normei (să fie emisă de organul competent; să fie respectate prevederile constituționale în elaborarea normei; să fi fost pusă în vigoare potrivit legii etc.).1

Deși au fost elaborate numeroase teorii pe această temă, complexitatea raporturilor dintre normele morale și cele juridice determină încă vii discuții în legătură cu limita dintre drept și morală și, în special, cu specificul normelor morale și “detașarea” lor de normele juridice.

Interesul sociologic pentru studierea corelației dintre drept și morală este determinat de faptul că dreptul nu poate fi cunoscut în mod corespunzător doar prin sublinierea dimensiunilor sale pozitive, ci și prin fundamentarea statului său moral.

George Ripert consideră că atâta timp cât legea este în vigoare, nu trebuie să ne întrebăm dacă ea corespunde sau nu unui anumit ideal moral și afirmă că între regula morală și cea de drept nu există nici o deosebire.

La polul opus, Kelsen susține că, din moment ce regula de drept a fost elaborată de stat, ea are caracter de obligativitate, iar analiza corespondenței sale cu principiile morale este lipsită de semnificație. A spune că dreptul este moral înseamnă, în opinia lui Kelsen, cel mult, a afirma că el este o normă socială cu valoare morală relativă și în această situație raportul morală–drept nu se referă la conținutul dreptului, ci la forma sa.

Între aceste două orientări se situează opinia majorității teoriticienilor dreptului, care susțin că, deși dreptul și morala se află în strânsă legătură, între ele existând o coerență necesară, nu trebuie însă confundate, întrucât reprezintă moduri specifice de reflectare a existenței sociale. Dreptul și morala, având ca trăsătură caracteristică dominantă reglementarea comportării oamenilor în societate și ca finalitate respectarea normelor de conviețuire socială de către membrii colectivității, îndeplinesc o funcție socială similară, funcția normativă, care se prezintă ca o funcție generală a moralei și dreptului, prin care se realizează toate celelalte funcții ale lor.

Mircea Djuvara consideră că regurile de drept și de morală se aseamănă prin faptul că sunt reguli normative logice, atât în drept cât și în morală aprecierea realității de fapt fiind o apreciere rațională. Această apreciere cuprinde ideea de obligație, care se manifestă puternic în drept, fiind baza întregii construcții a acestuia, dar, în același timp, ideea de obligație, în sens complex și larg, există și în morală.

Având în vedere faptul că dreptul reglementează numai anumite relații sociale, care se referă la buna desfășurare a reporturilor dintre indivizii unei societăți, el are o sferă de reglementare mai restrânsă în raport cu morala, care privește relații ce prezintă interes pentru societate în general.

Sfera mai cuprinzătoare a moralei poate fi explicată și prin gradul sporit de exigență al ei în raport cu dreptul: unele manifestări negative ale indivizilor, privite ca acte deviate în sens larg, cum ar fi minciuna, lașitatea, sunt în toate împrejurările condamnate de morală, pe când în drept numai în anumite situații, așa cum se întâmplă în cazul mărturiei mincinoase sau a dezertării în fața dușmanului, incriminate de Codul Penal în art. 260 respectiv art. Însă, cu toate exigențele sporite ale moralei, normele de drept sancționează mai puternic.

De asemenea, normele etice și cele juridice se deosebesc și în privința modului de apariție și momentului intrării lor în vigoare. Normele etice, care se formează, în general, prin aplicarea repetată a unor modele de comportament create spontan, nu pot fi “localizate” exact în ceea ce privește momentul apariției lor, pe când normele juridice, care sunt, cu excepția cutumei juridice, rezultatul unei creații conștiente și organizate sunt cuprinse în acte normative edictate de organele statului, putându-se stabilii exact momentul intrării lor în vigoare.

Sub un alt aspect, normele juridice se deosebesc de cele morale prin aceea că sunt acte de voință, înfățișându-se ca rezultat al evaluării unor necesități sociale asupra cărora are loc un proces de reflecție, de deliberare și de adoptare a unei decizii. Dreptul reglementează relațiile sociale potrivit cu voința clasei politice existente la conducerea societății, voință al cărei conținut e determinat de condițiile materiale de existență a societății. În schimb, normele etice nu sunt produsul unei voințe determinate, ci al unui lent proces de evoluție a societății, în cursul căruia ele se cristalizează în raport cu interesele claselor sociale, în ansamblu.

Într-o anumită măsură, există distincție între cele două categorii de norme și în privința domeniului de aplicare. Există reguli de conduită susceptibile doar de o constrângere morală, cum ar fi regurile de politețe sau obligația de a-ți respecta o promisiune, pe când respectarea altor reguli de comportament ar putea fi asigurată fie prin mijloace de constrângere juridică, fie morală. În sfârșit, există reguli de conduită pentru care nu se folosește decât constrângerea juridică (exemplu: regulile de circulație pe drumurile publice)

Însă nu se poate vorbi de o delimitare între regurile juridice și cele morale, pornind de la existența unor domenii exclusive și absolute de aplicare, ci doar de la domenii care, relativ, în timp și în spațiu, se înfățișează ca prezentând unele deosebiri, cu posibilitatea obiectivă a trecerii însă dintr-un domeniu în altul și a folosirii constrângerii morale sau juridice în legătură cu una și aceeași conduită umană.

Din punct de vedere al sancțiunii, deosebirea dintre cele două categorii de norme este foarte clară, pentru că în timp ce normele de drept pot să fie asigurate prin forța coercitivă a statului, normele morale au o sancțiune specifică. De exemplu, atitudinea de reprobare și condamnare a unui fapt imoral comis de o persoană poate avea uneori consecințe mai neplăcute decât o sancțiune juridică. Constrângerea morală poate, uneori, să se manifeste mai întâi pe plan extern – de exemplu, o anumită atitudine a colectivității –, dar tăria, forța ei depinde întotdeauna de profilul moral al persoanei respective, de modul în care individul "“a suportat "“această situație, de ecoul pe care l-a avut faptul extern în planul propriei conștiințe. În cazul în care normele morale sunt dublate de norme juridice cu aceeași semnificație umană (de exemplu, privind calomnierea cuiva), acestea di urmă sunt instituite în vederea reparării pecuniare a prejudiciului moral, ceea ce presupune că ar spori eficiența primelor.

Norma morală nu se impune individului ca ceva dat din exterior și străin lui, ci e cuprinsă înlăuntrul ei, individul trăind valoarea din acea normă, care-I comandă din sine să săvârșească o anumită faptă. În acest sens se poate afirma că morala reglementează drumul de la interior spre exteriorul individului, că obligația morală ține de conștiință și de credință.

În schimb, dreptul reglementează conduita exterioară a individului și e interesat de lăuntricia lui numai dinspre această conduită; nu intențiile morale sunt luate în considerare în drept, ci acele intenții care capătă dimensiune juridică în faptele exteriorizate.

Mircea Djavara consideră că elementul de distincție dintre morală și drept constă în aceea că morala reglementează faptele interne, intenția fiecărui individ, în timp ce dreptul reglementează faptele materiale externe, în lumina intenției. Când regula morală impune, unui individ să fie bun, îi comandă o atitudine sufletească, sinceră. Îndată ce ceastă intenție se manifestă în exterior, printr-un fapt în legătură cu altă persoană, apare fenomenul de drept.

Giorgio del Vecchio aprecia că adevărata diferență se întemeiază pe poziția logică diversă a celor două noțiuni. Morala impune subiectului o alegere între acțiunile pe care le poate îndeplini, ea se referă la subiect în sine, adică ea confruntă o acțiune cu alta a aceluiași subiect, pe când dreptul confruntă două acțiuni provenind de la subiecți diferiți. Norma morală definește doar comportamentul aceluia care trebuie să-și îndeplinească datoria; în drept, unei părți I se impune o obligație, celeilalte i se atribuie o facultate sau o pretenție, având loc o singură determinare juridică, care fixează în același timp obligația unui subiect și pretenția celuilalt. De aceea, autorul menționat consideră că acest concept al bilateralității este “cheia de boltă a edificiului juridic”.

Dincolo de aceste diferențe, câmpul dreptului coincide parțial cu cel al moralității, forța dreptului găsindu-se atât în justificarea sa rațională, logică, cât și în aprobarea și susținerea sa morală.

Secțiunea a III – a: Acțiunea socială – cadrul nemijlocit de manifestare a răspunderii și responsabilității

Un posibil punct de plecare pentru întemeierea unei teorii a responsabilității ar fi putut fi Școala sociologică franceză, inițiată și condusă de Emile Durkheim, dar autoritarismul social al acestei școli a condus la poziția teoretică de principiu – susținută mai ales de către A.Bayet – după care infractorul este victima agenților sociali, care l-au constrâns să gândească și să acționeze într-un anumit mod, i-au inoculat infracțiunea. În această concepție, individul nu poate fi considerat responsabil, ca și când ar depinde de voința lui să comită infracțiune sau nu.

La începutul secolului XX, un alt reprezentant al școlii sociologice franceze, Paul Fauconnet, încearcă o reabilitare a ideii de responsabilitate, însă nu privește problema responsabilității din perspectiva acțiunii sociale curente și constructive a omului, nu ca latură a oricărei acțiuni și a oricărui comportament, ci din perspectiva individului ce comite o infracțiune, responsabilitatea având un predominant caracter juridic, cu dimensiuni morale.

În concepția lui Fauconnet, criminalul este “vinovat fără vină”, el suportă din exterior răspunderea, “pentru a se purifica de faptele pe care chiar normele sociale le conțin virtual și le inspiră individului”.

Și răspunderea este considerată o iluzie, un instrument al societății împotriva individului: “responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăți care I-ar fi lui inerente, ci din situația în care se găsește angajat”. Astfel, conceptul de responsabilitate a fost plasat, în mod absolut, pe terenul moralei, domeniului juridic fiindu-I contestată dimensiunea responsabilității, recunoscându-i-se doar răspunderea (ca raport impus din afară).

Însă, responsabilitatea, înțeleasă ca o dimensiune a agentului care-I reglează comportamentul, ca act de angajare a individului în procesul de integrare socială, nu poate fi redusă doar la nivelul moral, existând o corelație a tuturor formelor de responsabilitate (morală, juridică, politică).

În mod obișnuit, noțiunile de răspundere și responsabilitate au, ambele, mai ales semnificația de obligație exterioară a individului, formal instituită, decurgând din sistemul de norme existent, de a efectua sau de a evita anumite activități, precum și de a repara daunele provocate altei persoane sau colectivității prin faptele proprii.

Această semnificație, acordată în mod nediferențiat celor două noțiuni, are în vedere raporturi ce i se impun agentului din exterior, și nu raporturi pe care și le instituie individual, nu atitudini sau dimensiuni proprii acestuia. Este vorba deci despre situații ce derivă din raporturile formale instituite între agenții umani sau între ei și colectivitate. Mai mult decât atât, se poate constata că nici raporturile formale nu sunt luate în considerație în ansamblul lor și că accentul cade cu prioritate pe normele juridice.

În consecință, se are în vedere mai ales sensul juridic al termenilor de răspundere și responsabilitate, acela de obligație exterioară a agentului. De aceea, se impune să se facă distincție între cei doi termeni.

Astfel, responsabilitatea are semnificația de asumare conștientă și deliberată, în fața colectivității și a propriei conștiințe, a unei atitudini active, a grijii pentru succesul sau riscul, rezultatul și eficiența activității pe care o desfășoară agentul în beneficiul societății. În acest mod, responsabilitatea se raportează la o activitate pe care agentul o întreprinde din proprie inițiativă și în cunoștință de cauză, pe baza alegerii obiectivului și a căilor de realizare a lui, dintre mai multe obiective și mijloace posibile; de asemenea, ea se raportează și la o activitate întreprinsă de alții sau definită prin anumite norme sociale, dar la care agentul aderă în mod conștient și deliberat, pentru care se manifestă interes sau opțiune.

Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea reprezintă un alt tip de raport între agentul acțiunii și colectivitatea din care el face parte, mai precis, un raport între agent și autoritatea acestei colectivități. Ea nu este atât o raportare activă a agentului la colectivitate, cât mai ales o raportare activă a colectivității la agent, fiindcă, spre deosebire de responsabilitate, răspunderea nu este o dimensiune internă a individului, nu derivă dintr-un raport pe care agentul îl instituie între el și colectivitate în mod voit, ci un fenomen pe care autoritatea colectivă – cel mai adesea instituționalizată sub forma normelor – îl atribuie agentului – în mod justificat sau nu –, iar agentul îl suportă ca pe ceva exterior, acceptat adesea în mod nedorit, neliber, ca obligație.

În aceeași direcție cercetătorul ceh Andrej Hlavek afirmă că responsabilitatea se diferențiază de obligație ca atitudine angajată și stabilită prin normă, prin aceea că, în cazul responsabilității, persoana se simte răspunzătoare și pentru consecințele faptelor care nu sunt impuse ca obligații de o normă sau o lege. În cazul responsabilității, respectul regulii, a normei, nu mai constituie pentru agent un obiectiv, un scop în sine, ci devine condiție, cale de realizare eficientă a obiectivelor stabilite în cadrul sistemului de acțiune. În acest cadru, trebuie făcută distincție între a accepta sau a respecta o normă(lege), a adera și mai ales a-ți asuma un obiectiv, realizarea lui eficientă, responsabilitatea fiind legată îndeosebi de această ultimă atitudine.

Responsabilitatea autentică se desfășoară dincolo de răspundere, de normele care limitează libertatea sau care descriu agentului un anumit comportament; ea se manifestă mai ales în activitatea de creație liberă, ca realizare pozitivă a libertății interioare.

Factorul cel mai general și comun al întemeierii răspunderii și responsabilității îl constituie necesitatea conviețuirii sociale a indivizilor, necesitatea modului colectiv de asigurare a existenței morale.

Preocupările de logică deontică, în strânsă legătură cu problemele teoriei acțiunii, ale lui Cornel Popa vizează calificarea acțiunilor umane, în raport cu normele sociale existente în: acțiuni “permise”, “obligatorii” și” interzise”, care își au originea în aceleași necesități sociale obiective, în aceleași direcții și tendințe de evoluție a vieții sociale date, diferențiate între ele în funcție de modul cum se raportează la agent.

Tocmai în aceste necesități și în diferențierea lor trebuie căutată atât originea comună a răspunderii și responsabilității cât și a diferențierii lor ca forme distincte sub care se manifestă și se realizează cerințele sociale în practica curentă.

Primele două categorii de acțiuni – obligațiile și interdicțiile – reprezintă limite ale activității și comportamentului uman, mai ales limite ale alegerii și inițiativei sale, situații și conduite ce I se impun agentului din exterior, independent de modul în care el apreciază acțiunea sau rezultatul acțiunii sale. Pentru acțiunile din această categorie, sistemele de norme (juridice, morale și politice) conțin aprecieri gata formulate și măsuri standard în cazul încălcării lor. În raport cu ele, agentul are doar două posibilități: fie de a respecta, fie de a nu respecta aceste limite și deci, de a se expune sau nu măsurilor represive statornicite.

În măsura în care normele sociale reprezintă și se manifestă ca raporturi sociale obiectivate și instituționalizate, exterioare în raport cu agentul și anterioare lui, ca raport între agentul uman și o autoritate impersonală, în aceeași măsură răspunderea are un caracter social, e o reprezentare și o funcție colectivă.

De aceea, răspunderea socială ține de domeniul autorității sociale, este instituită printr-un mecanism organizațional, colectiv, realizată adesea, la nevoie, pe baza de constrângere și de represiune. În consecință, răspunderea nu presupune neapărat din partea agentului nici opțiune, nici convingere, inițiativă, interes, în raport cu obiectivele care I se oferă și în realizarea cărora e angajat; ea are în vedere respectarea sau nerespectarea unor prescripții, agentul având mai mult un rol pasiv, spre deosebire de responsabilitate, în cazul căruia normele sunt percepute și resimțite ca valori acceptate de individ, ca temei al unor acțiuni întreprinse în mod liber și interesat, potrivit propriilor opțiuni și convingeri.

În calitatea lui de agent, individul manifestă aprecieri și atitudini proprii nu doar față de ceea ce se află la libera sa alegere; ceea ce este reglementat pe baza normelor constituie, de asemenea, obiect de apreciere în raport cu sistemul de valori și de idealuri proprii sau de grup. În acest caz, se manifestă două situații: agentul este în acord cu normele și cu reglementările oficial instituite, sau este în poziție cu acestea.

În primul caz, idealurile și interesele agentului, valorile și criteriile sale de valorizare coincid cu cele ale colectivității. Acordul dintre individ și societate poate fi urmarea faptului că el aderă la idealurile și principiile societății, le adoptă ca fiind ale sale, le respectă din convingere și le promovează în mod activ. Acest acord întemeiază situația că agentul este nu numai răspunzător, ci și responsabil față de aceeași colectivitate; în acest caz răspunderea coincide cu responsabilitatea. Vorbind despre cele două noțiuni, trebuie să ne referim la fenomene și la raporturi sociale care, în anumite condiții, întemeiază simultan atât răspunderea, cât și responsabilitatea agentului: răspunderea, în măsura în care aceste raporturi I se impun ca cerințe formal instituite, ca obligații, iar responsabilitatea, în măsura în care agentul și-a însușit aceste cerințe, ele manifestându-se ca întreprindere liberă, interesată.

De aceea, responsabilitatea se întemeiază în toate cazurile pe libertate: pe raporturi nenormate, neobligatorii și neinterzise, pe valori libere ale agentului însuși, sau pe raporturi normate, dar înțelese de către agent, acceptate și interiorizate ca valori proprii.

În al doilea caz, agentul nu aderă la sistemul de norme, le consideră exterioare, chiar opuse idealurilor și intereselor proprii, dar, indiferent de atitudinea și de aprecierile agentului, normele sociale I se impun, îl obligă să le respecte. În aceste condiții, agentul este răspunzător, dar nu și responsabil în raport cu obiective stabilite pe baza unor norme cu care este în opoziție, deși le respectă din obligație.

De asemenea, răspunderea și responsabilitatea nu coincid nici în privința naturii lor: dacă răspunderea este de ordin normativ și, preponderent, de ordin juridic, pentru că ea nu presupune opțiune, interes convingere din partea agentului, responsabilitatea este de ordin valoric, pentru că individul se raportează la valorile exprimate de sistemul normativ – juridic al societății prin prisma intereselor, convingerilor și acțiunilor proprii.

Integrarea normelor și răspunderii juridice în sfera largă a normelor și răspunderii sociale are loc în cadrul unui proces de corelare între diferitele forme ale răspunderii sociale. Influența reciprocă a acestor forme se manifestă nu numai pe planul conștiinței, în decizii sau în comportamente conform normelor sociale, dar și în cumulul, alternanța sau, uneori, înlocuirea de sancțiuni în urma încălcării acestor norme.

CAPITOLUL III:

Răspunderea juridică și sancțiunea – două laturi ale

aceluiași mecanism social

Secțiunea I: Formele răspunderii juridice

Printr-o gândire reducționistă, constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv – represiv, s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere, responsabilitatea fiind plasată pe terenul moralei. Însă dreptul nu trebuie apreciat doar prin posibilitățile pe care le are de a interveni post festum, pe terenul răului deja săvârșit, moment în care se impune sancțiunea juridică; el are posibilitatea, prin conținutul prescripțiilor sale, să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului față de lege, atitudine ce presupune grija asumată față de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală, implicând deci și fenomenul responsabilității.

Dacă răspunderea juridică are ca unic temei conduita ilicită, nu același lucru se poate afirma relativ la responsabilitate, căci aceasta poate exista înaintea săvârșirii unui fapt ilicit, în momentul declanșării acțiunii ce va califica conduita ca ilicită, pe parcursul desfășurării ei sau ca o consecință a răspunderii juridice, declanșată după finalizarea acțiunii respective.

Un exemplu în acest sens îl constituie instituția desistării din dreptul penal. Deși, din punct de vedere penal, nu au importanță motivele pentru care subiectul infracțiunii renunță la rezoluția sa infracțională, desistarea poate fi consecința intrării în joc a responsabilității individului. Dar acest lucru este posibil doar dacă individul dispune de libertate în adoptarea deciziei, libertatea fiind nu doar o condiție fundamentală a responsabilității, dar și una esențială a responsabilității juridice.

Ioan Ceterchi definește răspunderea juridică ca un raport statornicit de lege între autorul încălcării normelor de drept și stat, reprezentat prin agenții autorității, care pot fi instanțele judecătorești, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. În termeni asemănători este definită răspunderea juridică și de M. Costin: “un complex de drepturi și obligații conexe, care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.

Răspunderea juridică reprezintă ansamblul normelor juridice care vizează raporturile juridice născute în sfera activității desfășurate de autoritățile publice; în temeiul legii, împotriva celor care ignoră ordinea de drept prin săvârșirea unor fapte ilicite, activitate desfășurată pentru asigurarea respectării și promovării ordinii juridice.

Răspunderea penală

Unii autori asociază această formă de răspundere juridică la raportul juridic de constrângere, surprinzând în modul cel mai general și abstract conținutul, substanța fenomenului. Potrivit acestei orientări, răspunderea penală este definită ca raportul de constrângere născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat ca unic subiect activ și infractor, ca subiect pasiv, raport al cărui conținut îl formează dreptul statului de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicată în vederea restabilirii ordinii de drept. Acestei definiții I s-a reproșat că nu operează o distincție între elementele de conținut ale raportului juridic și norma juridică însăși.

Pornind de la această critică și considerând că răspunderea penală apare nu ca un simplu raport juridic, ci ca o instituție fundamentală a dreptului penal, s-a afirmat că ea cuprinde ansamblul normelor juridice care formează obiectul dreptului penal și care se nasc în sfera activității de tragere la răspundere a tuturor celor ce încalcă ordinea de drept, activitate guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorii sociale esențiale.

Răspunderea penală este guvernată de principii specifice, destinate a asigura echilibrul oricărui sistem de drept:

1) Principiul legalității răspunderii penale – întreaga activitate desfășurată de organele autorității publice pentru tragerea la răspundere a autorilor infracțiunilor are la bază un temei exclusiv și anume legea; acest principiu este reflectat în adagiul: “nullum crimen sine legem”.

2) Principiul personalității răspunderii penale – implică faptul că destinatarul răspunderii nu poate fi decât persoana fizică, vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

3) Principiul umanismului răspunderii penale – răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura și conținutul lor nu duc la umilirea și degradarea ființei umane, ci dimpotrivă, preconizează metode care să conducă la resocializarea infractorilor.

4) Principiul unicității răspunderii penale potrivit căruia pentru o singură infracțiune există o singură răspundere, ceea ce nu înseamnă că răspunderea penală nu poate coexista cu alte forme de răspundere juridică (civilă, disciplinară) sau chiar cu alte forme de răspundere socială (morală, politică).

Mai mult, acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracțiune să se aplice autorului ei mai multe sancțiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancțiuni se cumulează din rațiuni diferite și dacă au funcții diferite. Deci, pedepsele principale pot fi însoțite de o pedeapsă complimentară sau accesorie sau o măsură de siguranță.

5) Principiul celerității tragerii la răspundere penală: cu cât tragerea la răspundere se realizează la un moment mai apropiat de descoperirea infracțiunii și a autorului ei, cu atât valorile sociale vor fi mai în siguranță.

O problemă importantă este aceea a răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite de minori. Una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prin lipsa vinovăției, este minoritatea făptuitorului, dacă se constată că, la data săvârșirii infracțiunii, minorul nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal (art. 50 Cod penal). Textul arată că nu răspund penal:

a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, pentru care se prezumă absolut că nu au discernământ.

b) minorii cu vârsta între 14-16 ani, afară de cazul în care se dovedește că au acționat cu discernământ.

Față de aceste categorii de minori nu se poate lua nici o sancțiune penală, dar ei pot fi supuși unor măsuri speciale de ocrotire de către comisiile pentru protecția minorilor.

Minorii cu capacitate penală absolută (cei peste 16 ani) răspund penal ca și infractorul major, dacă nu există o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise.

Totuși, acești minori se bucură de un tratament juridic penal calitativ diferit față de major, din rațiuni de ordin moral.

B) RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Răspunderea civilă e definită ca fiind instituția juridică, aparținând dreptului civil, care cuprinde un ansamblu de norme juridice menite a reglementa raporturile juridice complexe născute între cel care prin fapta sa ilicită cauzează altuia un prejudiciu și victima acestui prejudiciu, în scopul asigurării reparării daunelor, pentru menținerea și promovarea securității civile.

Răspunderea civilă poate fi delictuală și contractuală. Cea delictuală intervine ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, comisive sau omisive ce încalcă obligația legală generală de a nu vătăma drepturile altora prin propriile fapte, iar răspunderea civilă contractuală intervine datorită unei fapte voluntare de încălcare a unei obligații preexistente, asumate printr-un contract valabil încheiat de cele două părți, faptă constând în neexecutarea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unei obligații contractuale.

Răspunderea contractuală presupune o conduită ilicită în raport cu normele juridice ce reglementează un contract preexistent între creditor și debitor, iar răspunderea delictuală vizează o conduită ilicită în raport cu normele ce prescriu reguli generale, adresate tuturor membrilor societății.

Deși codul civil face distincție între cele două forme de răspundere civilă, M. Eliescu consideră că ele reprezintă “diversitatea în unitate a răspunderii civile” pentru că atât în ipoteza neexecutării contractului, cât și în cea a delictului civil, răspunderea presupune aceleași elemente esențiale, adică un prejudiciu patrimonial pricinuit victimei, o faptă ilicită, rod al unei conduite culpabile a autorului, și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun în materia răspunderii civile, ceea ce se exprimă în regula după care tot ceea ce nu e răspundere contractuală este delictuală.

În cazul formei contractuale de răspundere, întinderea obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită se stabilește pe baza clauzei contractului, părțile acestuia având facultatea de restrângere sau lărgire a cuantumului despăgubirii acordate victimei. Răspunderea delictuală e guvernată, ca și răspuderea contractuală de principiul reparării integrale a prejudiciului (“damnum emergens” și “lucrum cessans”), implicând însă repararea pagubelor previzibile, dar și a celor imprevizibile, în timp ce debitorul contractual e ținut a răspunde doar pentru cele previzibile, cu excepția cazului în care s-a folosit de manopere dolosive.

Cu privire la capacitatea celui chemat să răspundă, în cazul formei contractuale, o persoană trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu – vârsta de 18 ani, iar în cazul formei delictuale, aceasta va fi angajată dacă autorul delictului civil a acționat cu discernământ, Decretul 32/1954 instituind o prezumție de discernământ pentru cei cu vârsta de peste 14 ani.

Sub aspectul restaurării ordinii de drept, răspunderea delictuală are caracter solidar, în cazul mai multor autori ai faptei ilicite, pe când forma contractuală implică obligații divizibile în principiu, solidaritatea existând doar dacă a fost prevăzută expres de lege sau de contractul încheiat de părți.

C) RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

Poate fi definită ca aceea formă a răspunderii juridice care se declanșează, în principal, ca urmare a încălcării unei norme de drept administrativ.

a) răspunderea administrativ – disciplinară constă în complexul de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite, de regulă, între un organ al administrației publice, sau, după caz, funcționar public și autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcționar public, persoană fizică), ce nu este contravenționalizată.

Conduita ilicită îmbracă forma abaterii disciplinare care nu are caracter contravențional și care, de regulă, vizează neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor subiective subordonate în raporturile de drept administrativ.

b) răspunderea administrativ – contravențională se declanșează ori de câte ori se săvârșește o contravenție, în măsura în care sunt întrunite toate cerințele acestei răspunderi.

Potrivit art. 1 din Legea 32/1968, “contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de față “.

c) relativ la răspunderea administrativ – patrimonială, ca formă a răspunderii administrative, aceasta este definită ca o răspundere a statului, a administrației publice pentru daunele provocate. Temeiul ei juridic îl regăsim în dispozițiile constituționale, din coroborarea cărora se deduce că cetățeanul român are ca drept fundamental, dreptul la reparații pentru pagubele cauzate prin acte administrative ale autorităților publice ori prin tăcerea sau întârzierea acestor autorități față de cererea sa, iar reglementarea modului de satisfacere a dreptului la reparații e prevăzută în Legea 21/1990 a contenciosului administrativ, care conține soluții derogatorii de la dreptul comun.

Condițiile acestei forme de răspundere administrativă a statului sunt diferite de cele care caracterizează celelalte forme de răspundere juridică, căci pentru antrenarea ei se cer întrunite cumulativ mai multe condiții:

existența unei hotărâri judecătorești, dată în urma exercitării căilor extraordinare de atac, prin care se constată eroarea juridică, condamnarea pe nedrept;

formularea de către persoana fizică condamnată pe nedrept a pretențiilor pentru repararea daunelor materiale și morale suferite.

În același fel, răspunderea administrativ – patrimonială a administrației publice pentru limitele serviciului public implică trei condiții particulare:

existența unui prejudiciu material al unei persoane fizice sau juridice;

existența unui serviciu public care, prin natura sa, conține riscul producerii anumitor pagube pentru cetățeni;

existența unei legături cauzale între riscul serviciului public și paguba produsă.

D) RĂSPUNDEREA POLITICĂ

Legiuitorul constituant român consacră două texte instituției “Răspunderii Președintelui României” – art. 84(3) și art. 95, sub denumirea “Suspendarea din funcție”, text ce consacră și sancțiunea demiterii Președintelui prin referendum.

În principiu, Președintele României nu poate fi tras la răspundere pentru declarații, inițiative etc., efectuate în exercitarea misiunilor prevăzute de art. 80 din Constituție și a prerogativelor recunoscute de legea fundamentală în îndeplinirea acestor misiuni.

Prin excepție, se poate angaja răspunderea politică a Președintelui pentru săvârșirea de “fapte grave” prin care el încalcă Constituția; procedura se declanșează de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, ceea ce înseamnă “propunere de suspendare”. Faptele pentru care se declanșează procedura de suspendare, ca natură juridică, sunt abateri administrative, abateri de la disciplina de stat dar săvârșite de Președinte în exercitarea unui mandat politic și “în virtutea unui joc al unor rațiuni politice”.

Tocmai de aceea, dacă măsura suspendării din funcție este aprobată de Parlament, ea trebuie supusă aprobării poporului, prin referendum, președintele fiind ales prin vot universal direct (se face aplicarea principiului simetriei).

Răspunderea politică a Guvernului e reglementată de art. 108(1) din Constituție:”Guvernul răspunde politic doar în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia”.

Angajarea răspunderii politice presupune o conduită culpabilă a ministrului sau, după caz a Guvernului în ansamblu, ideea de “culpă politică” fiind dată de rezultatul jocului politic, adică al votului. Dacă majoritatea parlamentară, rezultată din vot, a decis o anumită soluție, contrară celei promovate de Guvern sau, după caz, de un ministru și votul a însemnat o chestiune de încredere, înseamnă că acel Guvern sau ministru nu a putut să discernă între ceea ce este esențial, având susținerea majorității parlamentare și ceea ce este neesențial, nefiind acceptat de majoritatea care a rezultat din vot. Or, nu se poate afirma că în acest caz Guvernul, respectiv ministrul, nu au o vină, în sensul larg al termenului, această vină constând în faptul de a nu fi reușit să armonizeze prioritățile strategiei guvernării cu opțiunile politice ale majorității create în Parlament, având în vedere faptul că majoritatea parlamentară evocă, strict teoretic, opțiunea națională.

Potrivit art.113 din Constituție, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului: “asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege”.

Consecința acestei proceduri este aceea că, în termen de trei zile se poate depune o moțiune de cenzură, care, dacă e votată are ca efect demiterea Guvernului; în caz contrar proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devin obligatorii pentru Guvern (art. 113 alin. 3).

În privința răspunderii politice a parlamentarilor; în art. 70 din Constituție se prevede că “deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandantului”. Imunitatea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a răspunderii deputaților și senatorilor pentru încălcarea legilor, ci ca o protecție împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni. “În anumite condiții, se poate angaja răspunderea deputaților în fața Parlamentului sau în fața corpului electoral”.

Ideea de răspundere politică nu este străină de cea de răspundere juridică, răspunderea politică, când ne raportăm la autoritățile publice, nu reprezintă altceva decât o formă a răspunderii juridice.

Condițiile răspunderii juridice

I) Conduita ilicită e definită ca un comportament – acțiune sau inacțiune – care încalcă o prevedere legală. Caracterul ilicit al conduitei se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică, neobservarea sau încălcarea prescripției lezând ordinea de drept.

Răspunderea juridică nu intervine doar în condițiile unei acțiuni – comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Această abținere nu reprezintă o simplă nonexecuție, ci este o nonexecuție deliberată într-o circumstanță în care subiectul este obligat prin norma de drept să săvârșească acțiunea. Conduita ilicită îmbracă diferite forme, în funcție de gradul de pericol social: cauzarea de prejudicii, abatere disciplinară, infracțiune, contravenție.

II) A doua condiție a răspunderii juridice este vinovăția – condiție subiectivă. Ea reprezintă atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele ei.

Vinovăția, ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit conștient.

Atunci când factorii naturali, procesele și mecanismele biologice și fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acționa cu discernământ, răspunderea juridică nu se declanșează datorită lipsei vinovăției. Spre exemplu: minoritatea făptuitorului exclude răspunderea, pe temeiul insuficientului discernământ și a precarei experiențe de viață; alienația mintală este caz de iresponsabilitate; starea de necesitate, cazul fortuit, legitima apărare, constrângerea morală sunt împrejurări ce exclud răspunderea, bazate pe modificările de ordin biologic – fiziologic produse ca urmare a existenței unor presiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (ca cel de conservare al vieții sau de protecție a unor valori).

Termenii de “vinovăție” și “culpă” sau “greșeală” nu sunt echivalenți, având sensuri diferite în ramurile de drept. Astfel, în dreptul penal, conform art. 19 Cod penal, se consideră că există vinovăție atunci când fapta care prezintă pericol social e săvârșită cu intenție sau din culpă. Intenția este directă (când subiectul acționează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând și asumându-și riscurile) și indirectă (subiectul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l urmărește, ci acceptă eventualitatea producerii lui). O altă formă a vinovăției este culpa, caracterizată prin faptul că subiectul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește și nu-l acceptă, considerând fără temei, că el nu se va produce (culpa cu pevedere) sau agentul nu prevede rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă (culpa simplă sau fără prevedere, denumită în doctrina penală și neglijența sau greșeala).

În dreptul civil, culpa are o sferă mai largă decât în dreptul penal, cuprinzând atât elementul intențional, cât și cel neintenționat. În această ramură de drept, intenția îmbracă forma dolului, care e direct sau propriu-zis, dacă autorul prejudiciului a prevăzut urmările faptei sale ilicite, deci cunoștea semnificația lor socială negativă și a vrut ca aceste urmări să se producă. În cazul elementului neintențional, culpa îmbracă fie forma imprudenței, fie a neglijenței. Imprudența constă în prevederea rezultatului păgubitor, absența dorinței ca acest rezultat să se producă, cât și indiferent față de eventualitatea producerii lui. Neglijența înseamnă neprevederea rezultatului în condițiile în care există posibilitatea și chiar obligația prevederii lui.

III) Legătura cauzală între fapta ilicită și rezultatul păgubitor este o altă condiție a răspunderii juridice – condiție obiectivă. Pentru ca un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite, este necesar ca rezultatul păgubitor să fie consecința nemijlocită a conduitei sale ilicite.

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere trebuie să determine precis legătura cauzală, reținând circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare ce caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia, și să înlăture elementele accidentale care s-au suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

Secțiunea a II-a Sancțiunea juridică

Sancțiunile reprezintă factori externi a controlului social, având un rol foarte important, întrucât asigură, în ultimă instanță, respectarea normelor sociale. O regulă care nu ar fi sancționată nu și-ar atinge scopul pentru care a fost instituită.

Sancțiunea constituie al treilea element structural al norme juridice, alături de ipoteză și dispoziție. Ea conține urmările nefavorabile care survin in cazul nerespectării dispoziției sau ipotezei (sancțiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, pentru promovarea conduitei conforme (sancțiune pozitivă). În general, se are in vedere primul aspect – negativ – al sancțiunii, considerându-se că aceasta asigură eficiență normei.

Dreptul se caracterizează prin sancțiuni formalizate, prin reacția organizate, statală, față de comportamentul care lezează ordinea socială, spre deosebire de alte sancțiuni – morale, religioase – care sunt neformale. Acestea din urmă sunt rezultatul unei reacții spontane și se concretizează în manifestări de blam public, de dezaprobare, de batjocură, ironie, penitențe.

Există o strânsă corelație între diferitele forme de sancțiune, ele acționând de multe ori împreună; spre exemplu, condamnarea penală a unei persoane pentru furt sau omor este însoțită și de o sancțiune morală sau religioasă (publicarea în presă a fotografiei infractorului, a faptei sale poate răscoli conștiința morală, stârnind o reacție de dezaprobare din partea opiniei publice).

Constrângerea juridică se deosebește de celelalte forme de constrângere socială prin caracterul ei material (pentru că nu este numai psihologică, ci și fizică, exercitată asupra corpului sau bunurilor persoanei), caracterul organizat și cel tehnic. În mod obișnuit, în doctrină se atribuie sancțiunii cinci caractere:

caracterul represiv, pentru că sancțiunea este un tip de reacție socială împotriva faptei ce încalcă normele juridice;

caracterul legal, deoarece autorul faptei ilicite va suporta doar sancțiunile prevăzute de lege, corespunzător delictului comis și numai în limitele prevăzute de lege, iar executarea sancțiunilor se realizează în condițiile legii;

caracterul preventiv: prin reglementarea sancțiunii se urmărește o prevenție specială;

caracterul educativ, prin orice sancțiune urmărindu-se recuperarea socială a făptuitorului, resocializarea lui;

caracterul reparatoriu: se urmărește restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniilor afectate, repararea prejudiciilor cauzate.

În raport cu diferitele sancțiuni specifice ramurilor de drept, unele din aceste caractere se manifestă cu evidență, altele fiind estompate. Astfel, pedeapsa penală își evidențiază, prin excelență, caracterul represiv și legal, în raport cu sancțiunile civile ce au un preponderent caracter reparatoriu.

Definirea sancțiunii juridice se intersectează, în mod inevitabil, cu definirea răspunderii juridice, întrucât este de neconceput intervenția unei sancțiuni fără a exista răspundere juridică. În acest sens, P. Fauconnet afirma că “sancțiunea ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta antisocială”.

În mod frecvent se atribuie noțiunii de răspundere sensul de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului fapte contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte. Acest sens identifică răspunderea cu sancțiunea, putându-se aduce acestei viziuni obiecția că pierde din vedere laturile psihologice ale răspunderii, pentru că răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei juridice, cele două noțiuni fiind două laturi ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii și anume, reacția societății moderne, în care sancțiunile nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în cea pozitivă, sancțiunea constituie un element puternic de control social.

În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii. Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică e obiectul acestui raport.

În concluzie, sancțiunea juridică reprezintă instituția juridică ce cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile juridice prin intermediul cărora dreptul își găsește aplicarea propriu-zisă și prin care se asigură finalitatea acțiunii de tragere la răspundere juridică a tuturor celor ce încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul apărării societății civile și a indivizilor împotriva atingerilor sau vătămărilor aduse prin fapte ilicite, în vederea restabilirii ordinii juridice.

Tipuri de sancțiuni juridice

În doctrină au fost stabilite o serie de criterii de clasificare a sancțiunilor.

Astfel, după natura lor, sancțiunile pot fi patrimoniale și nepatrimoniale. Cele patrimoniale constau într-o reparație materială (despăgubire), pe care subiectul sancționat trebuie să o facă subiectului vătămat.

Sancțiunile nepatrimoniale privesc drepturile persoanei care a încălcat normele juridice (decăderea din drepturi), actele persoanei (nulitățile) și persoana însăși (privarea de libertate).

Cea mai importantă clasificare distinge, în raport cu forma pe care o îmbracă fapta ilicită, între: sancțiuni civile, penale, administrative, politice.

Sancțiuni de drept penal

Alături de instituția infracțiunii și cea a răspunderii penale, sancțiunea de drept penal formează pilonii oricărui sistem penal. În general, sunt cunoscute trei categorii de sancțiuni în dreptul penal: pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative. Dintre acestea, doar pedepsele reprezintă sancțiuni penale, celelalte două fiind sancțiuni de drept penal; această distincție este importantă, având în vedere că pedepsele sunt singurele care îndeplinesc un rol complex de constrângere, reeducare, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa are caracter personal, aplicându-se exclusiv persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, nefiind posibilă o transferare a pedepsei, indiferent de natura sa, asupra altor persoane, străine de actul infracțional.

Există în legislație diferite clasificări a pedepselor, după mai multe criterii. Astfel, după rolul și importanța atribuită pedepsei, se disting: pedepse principale, complimentare și accesorii.

Pedepsele principale au o existență de sine stătătoare, au rolul principal în sancționarea infractorului. De aceea, pentru fiecare faptă incriminată este prevăzută, în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă. Conform art. 53 Cod Penal, pedepsele principale sunt: detențiunea pe viață; închisoarea de la 15 zile la 30 ani; amenda de la 100000 la 50 milioane lei;

Pedepsele complimentare au rolul de a complini represiunea și sunt aplicabile doar pe lângă o pedeapsă principală. Ele sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani și degradarea militară.

Pedepsele accesorii nu au existență de sine stătătoare, ci decurg din pedeapsa principală, fiind un accesoriu al acesteia, și constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

După obiectul asupra căruia poartă sancțiunea, se disting:

pedepse privative de libertate (închisoarea);

pedepse privative sau restrictive de drepturi, care privesc interzicerea exercitării unor drepturi, politice,civile;

pedepse morale, prin care se manifestă dezaprobarea publică față de fapta comisă, neimplicând alte restrângeri de drepturi;

pedepse pecuniare privitoare la patrimoniul persoanei (amenda penală).

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, luate împotriva persoanelor ce au săvârșit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol și a preveni săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală, numai dacă combaterea stării de pericol nu e posibilă doar prin aplicarea de pedepse. Potrivit art.112 Cod penal, aceste măsuri sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, confiscarea specială.

Măsurile educative se iau împotriva infractorilor minori. Spre deosebire de pedepse, care au un rol preponderent de constrângere, măsurile educative au rolul de a educa și reeduca pe minorul infractor, de a asigura o schimbare în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale. Aceste măsuri sunt prevăzute în Codul penal astfel:

mustrarea;

libertatea supravegheată;

internarea într-un centru de reeducare;

internarea într-un institut medical – educativ;

Regimul sancționator al infractorilor minori care răspund penal (cei între 14 – 16 ani, dacă se probează că au acționat cu discernământ și cei peste 16 ani, în privința cărora există prezumția absolută de discernământ) este format nu doar din măsuri educative, ci și din pedepse, atunci când aceste măsuri nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului care a săvârșit infracțiuni grave. Pedeapsa închisorii și amenda aplicate minorului nu se deosebesc, sub aspectul conținutului și al caracterului, de pedepsele respective aplicate majorului, deosebirea constând în aceea că limitele lor speciale se reduc la jumătate în cazul minorului. De asemenea pedeapsa detențiunii pe viață nu poate fi aplicabilă minorului, înlocuindu-se cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani.

Pedepsele complimentare nu se aplică minorilor.

2)Sancțiunile civile au o existență de sine – stătătoare, particularități proprii care le deosebesc de alte tipuri de sancțiuni juridice și anumite caractere generale. Astfel, ele au, de regulă, caracter patrimonial, reparator, urmărind repararea prejudiciilor cauzate prin fapta ilicită. Sunt, de regulă, indirecte, în sensul că își produc efectele asupra persoanei chemate să răspundă numai indirect, prin intermediul patrimoniului ei; sunt transmisibile, de regulă; îndeplinesc funcții de constrângere, de prevenție și de stimulare a bunei – credințe în desfășurare raporturilor juridice civile; sunt reglementate în scopul asigurării egalității părților raportului juridic civil, în scopul reparării juste și integrale a pagubelor cauzate prin fapte ce intră în sfera ilicitului de natură contractuală sau delictuală.

În doctrină se face distincție între sancțiunile civile propriu-zise și pedepse civile. Se apreciază că sancțiunile civile propriu-zise vizează,direct patrimoniul persoanei sancționate, ele producând modificări patrimoniale, având un rol prioritar reparator, în timp ce pedepsele civile vizează, în principal persoana răspunzătoare, având caracter personal chiar și în ipoteza în care ele vizează și patrimoniul persoanei, cât și un caracter reprimator. Pedepsele civile implică decăderi, pierderi de drepturi subiective, iar cele mai multe dintre ele atrag și un anume oprobiu public, o dezaprobare socială, asemenea pedepselor penale.

Sancțiunile civile propriu-zise se pot grupa în:

sancțiuni indirecte, cum sunt cele implicate în cazul răspunderii civile delictuale sau contractuale (obligarea la despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate).

Sancțiuni directe care, la rândul lor, se împart în sancțiuni pasive (excepția de neîndeplinire a contractului, dreptul de retenție, inopozabilitatea unor acte juridice) și sancțiuni active (nulitatea absolută sau relativă, rezoluțiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutarea acestuia, revocarea unor acte juridice)

În categoria pedepselor civile se distinge între pedepse prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv ori se suprimă un astfel de drept (nedemnitatea succesorală, exheredarea moștenitorilor legali, revocarea donației pentru ingratitudine, decăderea) și pedepse prin care se diminuează patrimoniul persoanei sancționate, în folosul statului (amenzile civile și trecerea la stat a unor prestații sau bunuri).

Practic însă, distincția făcută între pedepsele civile și sancțiunile civile propriu-zise nu este netă.

Sancțiuni administrative

În doctrină, aceste sancțiuni sunt definite ca ansamblul măsurilor (acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale) luate de autoritățile administrației publice, în baza legii cu folosirea puterii de stat și, dacă este cazul, împotriva voinței unor subiecte de drept, pentru sancționarea faptelor de încălcare a normelor de drept administrativ, apărarea drepturilor cetățenilor sau după caz, asigurarea executării actelor autorităților judecătorești, respectiv ale a Avocatului Poporului, Curții Constituționale și Curții de Conturi.

Sancțiunile administrativ – contravenționale sunt reglementate atât de legea – cadru (Lg. 32/1968) cât și de legi speciale în materie contravențională. Acestea sunt: avertismentul, amenda, confiscarea, închisoarea contravențională.

Avertismentul constă în atragerea atenției contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite și recomandarea ca, pe viitor, să respecte dispozițiile legale, precum și avertizarea lui asupra posibilității, în caz de repetare a faptei sau de săvârșirea a ei în alte condiții, de aplicare a unei sancțiuni mai severe.

Amenda contravențională se diferențiază de amenda penală, prin aceea că nu atrage decăderi sau interdicții și, în principiu, nu constituie antecedent care să influențeze asupra unei eventuale sancționări în viitor.

Închisoarea contravențională e reglementată de Legea 61/1991 privind sancțiunea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Această sancțiune se aplică de către instanțele judecătorești, în baza proceselor-verbale de constatare a contravențiilor.

În aceeași lege se prevede și posibilitatea transformării amenzii contravenționale, în caz de neexecutare cu rea-credință în termenul de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței, în închisoare contravențională.

Sancțiuni administrativ-disciplinare

În doctrină se consideră că aceste sancțiuni au ca scop fie înlăturarea unei stări de pericol, fie protecția unor persoane sau bunuri, fie ocrotirea unor interese personale sau obștești. Acestea intervin independent de faptul că s-a săvârșit sau nu o faptă ilicită, însă în ipoteza în care fapta ilicită, aceasta trebuie să îmbrace forma abaterii administrative, care să nu fie însă contravenție. Retrogradarea din funcție, destituirea, revocarea alegerii, încetarea mandatului sunt sancțiuni din această categorie, aplicate funcționarilor publici datorită încălcării obligațiilor izvorâte din raportul de funcție – raport de drept public – și nu a raportului de muncă.

Sancțiuni administrativ-patrimoniale

Stabilirea răspunderii statului pentru prejudiciile create prin erorile judiciare în materie penală sau a răspunderii autorităților publice pentru pagubele create prin acte administrative impune aplicarea sancțiunii constând în obligarea celui vinovat la repararea daunelor cauzate.

Alte sancțiuni în materia răspunderii administrativ-patrimoniale sunt: anularea sau constatarea ilegalității actului administrativ și obligarea la admiterea sau refacerea actului administrativ. Acestea pot fi aplicate și independent de existența unei cereri de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a emiterii unui act administrativ ilegal sau ca urmare a refuzului emiterii lui.

Sancțiuni politice

În privința sancțiunilor aplicate Președintelui României, Constituția prevede în art. 95 că, în cazul săvârșirii unor fapte grave se declanșează procedura suspendării, la inițiativa a cel puțin o treime din numărul parlamentarilor. Sancțiunea suspendării are caracter intermediar, întrucât sancțiunea finală – demiterea Președintelui – urmează a fi supusă aprobării poporului prin referendum.

Sancțiunea mai severă ce intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea lui prin retragerea încrederii de către Parlament, iar procedura care trebuie respectată pentru aplicarea acestei sancțiuni formează instituția moțiunii de cenzură, reglementată în art. 112.

CONCLUZII

Privind subiectul acestei lucrări în ansamblul ei, se desprinde concluzia că devianța socială îmbracă diferite forme în societate, de la comportamente excentrice, la delincvență, devianță morală sau chiar patologie socială și că la nivelul oricărei societăți, indiferent de gradul său de dezvoltare, se manifestă aceste acte deviante, fiind apreciate diferit însă de fiecare colectivitate umană. Se impune cunoașterea aprofundată a conținutului acestor acte deviante, a factorilor lor sociali, psihologici și biologici pentru adoptarea unor măsuri eficiente în scopul resocializării celor care încalcă normele juridice și al prevenirii comiterii altor fapte ilicite.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996.

Mircea Djuvara – Teoria generală a dreptului București, Editura Librăriei Socec & Co, 1930.

Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan – “Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All, București, 1993.

Sofia Popescu – Introducere în studiul dreptului, UNEZ – AZ – Complex Universitar București, 1993.

Genoveva Vrabie – “ Teoria generală a dreptului” Editura “Ștefan Procopiu”, Iași, 1993.

A. Naschitz – “Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului”, Editura Academiei, București, 1969.

Vasile Pătulea, S. Șerban, I Marconescu – Răspundere și responsabilitate socială și juridică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Lidia Barac – “Răspunderea juridică”, Editura Lumina Lex, București, 1997

Georgio del Vecchio – “Lecții de filosofie juridică”, Editura Europa Nova, București, 1995.

Corneliu Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori.

Aurel Dincu – Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Științifică, București, 1975

Aurel Dincu – Bazele criminologiei, Ed. All, București, 1993.

Nicolae Popa, Mihai Eremia, I. Mihăilescu – Sociologie juridică, Editura Universitară din București, 1997.

Maurice Cusson – Devianța, Ed. Previs, Paris, 1985.

Constantin Păunescu – Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1994.

Dan Banciu, S. M. Rădulescu – Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990.

Sorin M. Rădulescu – Devianță, criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Ion Pitulescu – Delincvența juvenilă, Ed. All, București, 1995.

Ioan Oancea – Probleme de criminologie, Ed. All, București, 1998.

Constantin Mitrache – “Drept penal român. Partea generală”, Editura “Șanșa” S.R.L, București, 1994.

A. Iorgovan – “Drept administrativ. Tratat elementar”, vol. III, București, 1993

Cornel Popa – "Conduită, norme, valori", Editura Politică, București, 1986.