Analiza Situatiei Financiare A Intreprinderii PE Exemplul S.c. Nova Food Distribution S.r.l

ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PE EXEMPLUL S.C. NOVA FOOD DISTRIBUTION S.R.L

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

1. VALORIFICAREA INFORMAȚIEI CONTABILE PENTRU ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

1.1 ANALIZA SOLVABILITĂȚII ȘI LICHIDITĂȚII PE BAZA BILANȚULUI FINANCIAR

1.1.1 Bilanțul contabil

1.1.2 Structura bilanțului financiar

1.1.3 Aprecierea solvabilității

1.1.4 Aprecierea lichidități

1.2 ANALIZA ÎNTREPRINDERII PE BAZA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

1.2.1 Întreprinderea în concepția funcțională

1.2.2 Prezentarea bilanțului funcțional

1.2.3 Estimarea echilibrului pe baza bilanțului funcțional

1.3 BILANȚUL STRUCTURAL

1.3.1 Ratele privind structura activului și pasivului

1.3.2 Bilanțul structural sau bilanțul procentual

2. ANALIZA ECHILIBRULUI DINAMIC LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

2.1 CORELAȚII FUNDAMENTALE ALE ECHILIBRULUI FINANCIAR LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

2.1.1 Situații de echilibru în bilanțul financiar

2.1.2 Situații de echilibru în bilanțul funcțional

2.2 TABLOUL DE FINANȚARE

2.3 TABLOUL FLUXURILOR FINANCIARE

2.3.1 SituațIa fluxurilor de trezorerie

3. ANALIZA INDICATORILOR DE LICHIDITATE, SOLVABILITATE ȘI ÎNDATORARE

3.1 RATELE DE LICHIDITATE

3.2 RATELE DE SOLVABILITATE

3.3 RATELE DE ÎNDATORARE

4. TITLUL CAPITOLULUI 4 (HEADING 1)

4.1 SUBTILU CAPITOLUL 4 (HEADING 2)

4.2 SUBTILU CAPITOLUL 4 (HEADING 2)

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

B I B L I O G R A F I E

A N E X E

I N T R O D U C E R E

Succesul unei întreprinderi înglobează noțiuni diverse, dintre care cele mai importante se referă la poziția întreprinderii pe piață și imaginea sa, competivitatea produselor, profitabilitatea și ritmul de creștere al afacerii.

În contextual globalizării economice mondiale, s-a impus că sistemul de informare al firmelor care acționează la acest nivel să se specializeze conform cerințelor rezultate din Directivele Europene și Standardele Internaționale de Contabilitate astfel încât să se folosească cu abilitate instrumentele oferite de analiză economico-financiară în scopul valorificării informațiilor contabilității în vederea elaborării unor previziuni și decizii financiare.

Acestui scop îi servește analiză financiară ca parte componenta a analizei economic-financiare la o întreprindere.

Abordarea teoretică a problematicii propuse, corelată cu transpunerea practică bazată pe studiul de caz realizat la S.C NOVA FOOD DISTRIBUTION S.R.L, reflectă necesitatea fundamentării științifice a deciziilor strategice, ca premiza a succesului întreprinderii într-un mediu caracterizat de schimbări frecvente, în condițiile creșterii concurenței pe piață.

Decizia strategic este privită ca process conștient, bazat pe cunoaștere și analiză, prin care se urmărește atingerea obiectivelor stabilite în cadrul demersului strategic al întreprinderii.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitol după cum urmează:

În capitolul 1 este prezentat modul de valorificare a informației contabile în analiză situației financiare a întreprinderii în care bilanțul contabil constituie sursă informațională de baza a acestei analize.

Totodată sunt prezentate analizele solvabilității și lichidității, precum și analiză întreprinderii pe baza bilanțului funcțional. De asemenea este prezentat bilanțul structural.

Capitolul 2 – Analiză echilibrului financiar dinamic la nivel de întreprindere conține corelații fundamentale ale echilibrului financiar la nivel de întreprindere, precum și tabloul de finanțare și tabloul fluxurilor financiare.

În capitolul 3 este prezentată analiză indicatorilor de lichiditate, solvabilitate și îndatorare care conține ratele de lichiditate, solvabilitate și îndatorare.

În capitolul 4 se face o analiză a situației financiare la SC NOVA FOOD DISTRIBUTION SRL pe baza bilanțului financiar, funcțional și structural.

1. VALORIFICAREA INFORMAȚIEI CONTABILE PENTRU ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

1.1 ANALIZA SOLVABILITĂȚII ȘI LICHIDITĂȚII PE BAZA BILANȚULUI FINANCIAR

1.1.1 Bilanțul contabil

Bilanțul contabil reprezintă instrumentul principal cu ajutorul căruia se realizează sintetizarea și generalizarea datelor contabile. Specialiștii în domeniu au formulat diferite definiții, cum ar fi:

sub aspect conceptual bilanțul poate fi definit ca o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat. Această reprezentare se face sub forma unei egalități ce reflectă echilibrul valoric între utilizări, denumite active patrimoniale și resurse, denumite pasive patrimoniale; (N.Feleagă)

Bilanțul este un model sintetic prin intermediul căruia se asigură o abordare a structurii economico-financiare a unității pornind de la părțile sale componente către caracteristicile de ansamblu. El reprezintă un cont global orientat către modelarea fondurilor avansate de către o întreprindere. (M.Ristea)

Caracteristici ale bilanțului:

reprezintă un document de sinteză contabilă și instrument de gestionare a patrimoniului;

reflectă averea întreprinderii și evoluția acesteia, precum și sursele de finanțare;

permite determinarea rezultatului aferent unui exercițiu;

este instrument de deschidere și închidere a gestiunii unui exercițiu;

constituie sursă de informații pentru analiza financiară, alături de contul de profit și pierdere.

Prin conținutul său, bilanțul contabil oferă informațiile necesare pentru aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum și pentru stabilirea valorii acesteia, el caracterizând mărimea resurselor și a utilizărilor (nevoilor) la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune.

Concepția originală a bilanțului este convenția patrimonială după care bilanțul este inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului.

În acest caz, bilanțul patrimonial prezintă interes, pe de o parte, pentru acționarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte, pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie pentru ei garanția dreptului lor.

Situațiile financiare anuale furnizate de întreprinderi și necesare pentru analiza financiară sunt: Bilanțul (Formular 10), Contul de profit și pierdere (Formular 20), Date informative (Formular 30) și Situația activelor imobilizate (Formular 40).

În funcție de mărimea întreprinderii (valoarea activelor totale), mărimea cifrei de afaceri netă și numărul mediu de salariați din exercițiul financiar, unele întreprinderi pot opta conform legii, pentru forma simplificată a situațiilor anuale. Acestea sunt: Bilanț simplificat (Formular 10), Cont de profit și pierdere simplificat (Formular 20), Date informative (Formular 30), Situația activelor imobilizate (Formular 40).

1.1.2 Structura bilanțului financiar

Bilanțul financiar se obține din bilanțul patrimonial, prin agregarea/divizarea anumitor date rezultând mărimi semnificative. În urma retratărilor și reclasărilor elementelor bilanțului contabil, se obține bilanțul financiar, care ocupa o importanță deosebită în cadrul analizei financiare. Construcția bilanțului financiar, pornind de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ și de pasiv după criteriile de lichiditate-exigibilitate. Analiza bilanțului financiar la nivel de întreprindere evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar și fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, fianciare), numite și nevoi sau întrebuințări permanente datorită rotației lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele, circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite și nevoi sau întrebuințări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, niște riscuri de clasament arbitrar legate de:

– încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deși în realitate sunt elemente ușor vandabile și în consecință mai lichide;

– încadrarea unor elemente mai puțin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanțelor (în cazul creanțelor nesigure), deși în realitate pot fi asimilate imobilizărilor.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociați, cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate și alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadență deci, nu sunt exigibile (decât în situații extreme de faliment) și de aceea pot fi numite și resurse permanente sau capitaluri

permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung și mediu cu scadență mai îndepărtată (mai mare de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadență mai mică de un an, numite și resurse temporare. Analiza datorilor în funcție de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanță pentru evaluarea riscului pe care-l implică îndatorarea întreprinderii.

Figura 1.1-Bilanț financiar (schemă generală) (Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii-Concepte. Modele. Instrumente, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.29)

Această grupare în funcție de exigibilitate conține, de asemenea, riscuri de clasament arbitrar al posturilor de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscuri legate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria resurselor temporare, în situația în care acestea sunt acordate relativ continuu întreprinderii. Cuprinderea lor în categoria resurselor permanente ar fi mult mai realistă, având în vedere exigibilitatea mai mare de un an generată de caracterul cvasipermanent al creditelor bancare curente.

Pregătirea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație a bilanțului financiar (figura 1.2).

Pe orizontală, schema bilanțului, redată mai jos, are două părți: partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun și partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidențiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente, de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate din resurse temporare. Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Figura 1.2-Bilanț financiar (Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii-Concepte. Modele. Instrumente, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.30)

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

1.1.3 Aprecierea solvabilității

Aprecierea solvabilitățiivoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun și partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidențiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente, de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate din resurse temporare. Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Figura 1.2-Bilanț financiar (Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii-Concepte. Modele. Instrumente, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.30)

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

1.1.3 Aprecierea solvabilității

Aprecierea solvabilității constă în compararea activelor totale cu datoriile totale și evidențierea capitalurilor proprii rămase. Aprecierea solvabilității se realizează cu următorii indicatori:

Activul net contabil este construit pe baza datelor bilanțului financiar. Acesta se determină ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor, pasivul fiind apreciat după repartizarea rezultatului exercițiului.

Activ net contabil (ANC) = Total active – Total datorii

ANC este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanțului financiar.

El constituie garanția creditorilor în cazul evoluției nefavorabile a activității întreprinderii.

Activul net corectat sau reevaluat utilizează datele bilanțului financiar, dar se procedează la reevaluarea activelor patrimoniale și eventual a datoriilor, între care se face apoi diferența.

Tot pentru aprecierea solvabilității și a avuției acționarilor se mai utilizează indicatorul situația netă.

SN = Capitaluri proprii – Subvenții pentru investiții – Provizioane

Indicatorul SN este mai relevant ca ANC deoarece exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Acest indicator interesează nu numai acționarii și proprietarii întreprinderii, care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar în egală măsură și creditorii pentru care activul realizabil constituie gajul creanțelor lor. Astfel situația netă evidențiază sumele ce vor reveni asociaților sau acționarilor în caz de lichiditate, dacă cesiunea elementelor de activ (excluzând non-valorile) asigură lichidități la un nivel corespunzător valorii nete bilanțiere a acestora, și dacă nu apar datorii necontabilizate.

Figura 1.3 – Principii de analiză a solvabilității

(Sursa:Vasile I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, București 2010, pag.42)

Situația netă pozitivă și crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această creștere este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exercițiile precedente).

Valoarea negativă a situației nete evidențiază o situație prefalimentară. Aceasta este consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare.

1.1.4 Aprecierea lichidități

Bilanțul financiar reprezintă principalul intrument de analiză a echilibrului dintre nevoile și resursele de finanțare adică a echilibrului financiar.În acest scop pot fi calculați câțiva indicatori foarte relevanți pentru determinarea sănătății financiare a întreprinderii.

Fondul de rulment (FR)

Pentru aprecierea lichidității se calculează în primul rând indicatorul specific bilanțului financiar care este fondul de rulment. Acesta reflectă nu numai lichiditatea, ci și solvabilitatea și implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii. Fondul de rulment este rezultantă construirii după lichiditate și exigibilitate a bilanțului financiar. Fondul de rulment este de trei tipuri: fond de rulment permanent, fond de rulment propriu și fond de rulment împrumutat.

Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanțului financiar (bilanțul lichiditate – exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF).

Fondul de rulment financiar poate fi calculat pe baza elementelor din partea de sus a bilanțului (fig.1.4):

Figura 1.4 – Elementele din partea de sus a bilanțului financiar

(Sursa: Ariton D., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitară Danubius, București 2010, pag.71)

sau

În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de sus a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:

Capitaluri permanente > Active imobilizate nete => FRF > 0

Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Capitaluri permanente < Active imobilizate nete => FRF < 0

Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situație generează un dezechilibru financiar care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprinderea respectivă.

Capitaluri permanente = Active imobilizate nete => FRF = 0

Această situație mai puțin probabilă implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora (este asigurat echilibrul maselor bilanțiere pe aceeași durată).

Fondul de rulment financiar mai poate fi calculat și pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului (fig.1.5):

Figura 1.5 – Elementele din partea de jos a bilanțului financiar

(Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.56)

Fondul de rulment calculat pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului mai poartă denumirea și de capital de lucru net (în literatura de specialitate anglo-saxonă).

Fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile pe termen scurt, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:

Active circulante nete > Datorii pe termen scurt =>

Capitaluri permanente > Active imobilizate nete => FRF > 0

Activele circulante transformabile în lichidități într-un termen scurt (sub un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile într-un interval de timp sub un an), dar în egală măsură și degajarea lichidităților excedentare.

Această situație reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilității sale.

Active circulante nete < Datorii pe termen scurt =>

Capitaluri permanente < Active imobilizate nete => FRF < 0

Situația în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt, reflectă cel puțin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității.

Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante și datoriilor pe termen scurt. În acest sens este utilă situația creanțelor și datoriilor întocmită în funcție de lichiditatea și respectiv exigibilitatea acestora.

Active circulante nete = Datorii pe termen scurt =>

Capitaluri permenente = Active imobilizate nete => FRF = 0

În această ipoteză, cel puțin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.

Indiferent de modalitatea de calcul a fondului de rulment permanent (pe baza elementelor din partea de sus sau de jos a bilanțului financiar) valoarea fondului de rulment financiar va fi aceiași.

Fondul de rulment propriu este excedentul capitalurilor proprii în raport cu activele imobilizate nete și se determină conform relației:

Rezultatul negativ al acestei relații de calcul este denumit fond de rulment împrumutat.

Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru

finanțarea nevoilor pe termen scurt.

În urma analizei financiare se remarcă următoarele corelații dintre fondul de rulment financiar și autonomia financiară a întreprinderii:

FRF > 0, FR propriu > 0, FRîmprumutat > 0

Evidențiază existența unei situații de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară.

FRF < 0, FR propriu < 0, FRîmprumutat > 0

Valorile negative ale FRF și FRpropriu reflectă o situație de dezechilibru financiar și o perspectivă riscantă (lipsă autonomie financiară, risc de insolvabilitate mare).

FRF = 0

Amortizare totală a situației de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară.

FRF > 0, FR propriu < 0, FRîmprumutat > 0

Existența unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o situație de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară.

Aceste situații scot în evidență rolul fondului de rulment propriu (valoare pozitivă) în asigurarea unui grad de autonomie, sau de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii.

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul financiar pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment.

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), ea semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situația în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativa (NFR < 0), ea semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoarede capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situație poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor- furnizor mult mai mari decât creditele-clienți. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanțată, ci dimpotrivă, ea finanțează fondul de rulment și trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidențiază o situație nefavorabilă, datorită unor întreruperi temporare în aprovizionare și reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producție.

Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit metodologiei prezentate, are un caracter static. De aceea, se recomandă completarea analizei patrimoniale cu un studiu dinamic care evidențiază nevoile “normative” ale ciclului de exploatare determinate în funcție de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice și financiare, intensitatea fluxurilor operațiilor și structura costurilor de producție. Corelația volumului de activitate cu mărimea nevoii de fond de rulment conferă acesteia, din urmă, un caracter dinamic.

Trezoreria netă (TN)

În cazul analizei financiare, diferența dintre fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă.

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR), atunci excedentul de finanțare, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Această situație favorabilă se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit:

rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt;

efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz, chiar de autonomie financiară pe termen scurt.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață.

Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont, etc).

Egalitatea între fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment corespunde unei situații în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat fără excedent sau deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanțarea integrală a nevoii de fond de rulment (FRF = NFR) și întreprinderea poate evita dependența sa față de resursele de trezorerie.

O altă modalitate de calcul a trezoreriei este ca diferență între activele de trezorerie și pasivele de trezorerie, rezultatul obținut fiind același.

Activele de trezorerie cuprind lichiditățile efective (disponibilități) și potențiale (valori mobiliare de plasament VMP sau investiții pe termen scurt). Pasivele de trezorerie se referă la creditele bancare curente ale întreprinderii.

Din analiza evoluției trezoreriei de la un exercițiu la altul se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.

Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului contabil analizat, determinat conform relației:

TN1 = trezoreria netă la sfârșitul exercițiului contabil

TN0 = trezoreria netă la începutul exercițiului contabil

Dacă fluxul monetar net al exercițiului, respectiv cash-flow-ul perioadei, este pozitiv, acesta semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință o îmbogățire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietății.

O vaoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situație inversă.

1.2 ANALIZA ÎNTREPRINDERII PE BAZA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situației întreprinderii, prezentarea funcțională a bilanțului evidențiază aspectele financiare, structurale și legăturile cu gestiunea prevzională adaptându-se mai bine cerințelor managerilor din întreprindere.

Analiza funcțională implică, pe de o parte, o nouă concepțieca întreprinderii, iar pe de altă parte un nou conținut pentru analiza financiară.

1.2.1 Întreprinderea în concepția funcțională

Concepția funcțională definește întreprinderea ca o entitate economică și financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcții, cum ar fi:

funcția de producție (fabricarea bunurilor și serviciilor livrate piețelor situate în aval);

funcția de investire și dezinvestire (achiziționarea, crearea și cesiunea elementelor de activ imobilizat);

funcția de finanțare (stabilirea resurselor financiare necesare dezvoltării întreprinderii).

În centrul analizei funcționale se situează ciclul de producție sau de exploatare cu cele patru faze: achiziționarea și stocajul materiei prime; fabricarea; stocajul produselor finite și comercializarea; încasările din vânzări.

În faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime. Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetare imediate (cazul plăților în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor pe credit). Decalajul dă naștere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare), calificat drept o "rezervă de credit", iar durata sa de disponibilitate constituie o sursă de finanțare, atâta timp cât plata datoriilor nu este efectuată.

În faza de fabricație, stocurile reale de materii prime alimentează stocurile de producție în curs de fabricație, care se transformă în produse finite. Dar, producția antrenează și alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie, etc. evaluate în unități monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste "costuri adăugate" generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate, sau decalaje. Dacă durata creditului furnizor depășește durata stocajului materiilor prime, faza de fabricație poate fi parțial finanțată prin credit furnizor.

Trebuie menționat că fluxul de amortizare, care de asemenea face parte din "costurile adăugate", fiind doar un consum economic, nu provoacă nici o ieșire de fonduri, deci nici un flux monetar.

La sfârșitul procesului de producție se constată un flux de produse finite, al cărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricație.

În următoarea fază și anume comercializarea, întreprinderea trebuie să finanțeze stocajul produselor finite, angajând și cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Fluxurile de vânzări îșî au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieșire sunt compensate printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare dă naștere unui stoc financiar sub forma creanțelor asupra clienților. Acest stoc financiar poate fi considerat o "rezerva de credit" și durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanțare până în momentul încasării creanței. Stingerea creanțelor reprezintă momentul trecerii către ultima fază a ciclului de exploatare.

În faza de încasare a creditelor-clienți, banca poate facilita finanțarea creditului clienți, mobilizând sau răscumpșrând creanțele asupra clienților (scontare, mobilizarea creanțelor comerciale, etc).

Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este de fapt veriga unui lanț funcțional propriu întregii organizări a întreprinderii. Cu toate acestea, în funcție de natura activității sale economice, una sau două vergi ale acestui lanț funcțional pot lipsi (cazul întreprinderilor de comerț și service).

Obiectivul prioritar al analizei funcționale îl reprezintă tocmai impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei. Plățile în numerar sunt operații cu incidență imediată asupra trezoreriei. Plățile în numerar sunt operații cu incidență imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obținute dau naștere unor decalaje între momentul efectuării operațiilor și nefavorabile sub forma stocurilor și creanțelor, din momentul plății aprovizionărilor și cheltuielilor de producție până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor, pasivele circulante generează decalaje de plăți favorabile (plățile pentru furnizori, salarii, obligații sociale, etc.). Gruparea posturilor bilanțiere în vederea analizei se va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare. Analiza operațiilor de exploatare conduce în final la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operațiile de încasări, sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclul de exploatare (venituri și cheltuieli financiare, distribuirea dividendelor, impozitul pe profit), sunt circumscrise funcției de repartiție și influențează prin soldul lor capacitatea de autofințare a întreprinderii.

Complementar celorlalte funcții, operațiile de investiții și de finanțare întregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanțare, care devine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcțional.

1.2.2 Prezentarea bilanțului funcțional

Concepția funcțională a bilanțului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocuri și resursele corespunzătoare fiecărui cliclu de funcționare.

Analiza funcțională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor, de unde și originea expresiei "analiza funcțională".

Funcțiile în cauză sunt reprezentate schematic în figura 1.6 "Bilanțul funcțional".

Figura 1.6 – Bilanțul funcțional

(Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.43)

Funcția de investiție grupează imobilizările necorporale, corporale și financiare pe cele doua categorii (de exploatare și în afara exploatării), indiferent de durata lor de viață. Astfel, imobilizările în afara exploatării includ terenuri, clădiri anexe, ca și participanții, alte active financiare și plasamente financiare, în timp ce imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate în exploatare cum sunt construcțiile, mașinile, utilajele, etc.

Spre deosebire de analiza lichidității, care reține doar imobilizările cu lichiditate mai mare de un an, incluzând aici și activele circulante cu aceeași durată (excluzând activele fictive), optica funcțională regrupează utilizările înscrise în bilanț, chair dacă o parte sunt considerate non valori (cheltuieli de înființare, diferențe de conversie activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții), aceasta datorită prudenței întreprinderii de a-și asigura resuse suficiente pentru finanțarea tuturor nevoilor înscrise în activul bilanțului contabil.

Această funcție stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puțin rapidă, a echipamentelor, cât și a opțiunilor de oportunitate ale dezvoltării, ântre investițiile productive și participațiile financiare. De cele mai multe ori, decizia stabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate și lichiditate. Se poate susține ideea potrivit căreia se dorește dispunerea de un maxim al trezoreriei (resurse financiare) pentru a putea profita de oportunitățile pe care piața financiară le oferă. Însă, trebuie sa fim conștienți că pentru o întreprindere industrială, rațiunea sa economică de a exista se bazează bineînțeles pe produsele, serviciile pe care ea este capabilă să le plaseze pe piața comercială partajată cu concurenții săi. Și, chiar dacă condițiile de plasare a trezoreriei sunt în anumite momente foarte avantajoase, riscul de a accepta anumite oportunități în detrimentul investițiilor productive, poate fi mai mare. Dar, o rentabilitate financiară sporită, poate fi obținută nu cu o investiție productivă conservată în patrimoniul întreprinderii o perioadă îndelungată ci, cu o bună marjă de exploatare. Experiența ultimilor ani a țărilor cu economie de piață, demonstrează că întreprinderea industrială nu se poate lăsa condusă în mod sistematic de lichiditate imediată, chiar dacă rațional (matematic) ea poate demonstra că acea oportunitate corespunde unui randament mai bun. Decizia de rentabilitate-lichiditate constituie obiectul funcțiunii financiare a întreprinderii, funcțiune ce reprezintă în zilele noastre o adevărată interfață între întreprindere și piața financiară.

Imobilizările, regrupate prin funcția de investiție, constituie nevoi (alocări) stabile (aciclice) care în mod necesar sunt finanțate din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanțului.

Funcția de finanțare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadența lor (împrumuturi obligatare, împrumuturi bancare, mai puțin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile aferente lor), ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Activele imobilizate fiind reținute în activ la valoarea lor brută, amortismentele și provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.

Această funcție stă la baza strategiei optime de finanțare a întreprinderii, motivată de creșterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.

Funcției de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producție și vânzări, generatoare destocuri reale și financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ legate direct de operațiile ciclului de exploatare (stocuri, clienți, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanțate din datoriile de exploatare (DE) (datorii furnizori și asimilate, venituri din exploatare constatate în avans, etc.).

Atât activele circulante, cât și resursele pentru finanțarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate și reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Toate celelalte posturi, reflectând operațiuni diverse ( cum sunt: creanțe diverse, operașiuni legate de funcția de repartiție a veniturilor, capital social subscris și nevărsat, datorii fiscale și sociale, datorii diverse) sunt regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării (ACAE) având corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării (DAE), iar cele privind disponibilitățile bănești (casa,banca, valori mobiliare de plasament (VMP) și credite bancare curente) formează activul și respectiv pasivul de trezorerie.

Astfel structurat, bilanțul evidențiază două categorii în activ, una independentă de ciclul de producție și cealaltă legată direct de exploatare, iar în pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea și resurse generate direct de acesta.

Rolul bilanțului funcțional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima interdependența dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității sale.

1.2.3 Estimarea echilibrului pe baza bilanțului funcțional

Prin intermediul analizei funcționale se obțin trei mari subansambluri logice care există în patrimoniul întreprinderii – fond de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment totală, trezoreria și se studiază apoi relațiile dintre ele. Acești indicatori se calculează pe baza bilanțului funcțional.

Tabelul 1.1

Bilanțul funcțional

(Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Pro Universitaria, București 2013)

Fondul de rulment funcțional (fondul de rulment net global)

Fondul de rulment funcțional mai poartă denumirea și de fond de rulment net global (FRNG). Relația de determinare a FRNG este:

În optica funcțională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existența unui fond de rulment pozitiv ca marja de siguranță, ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanțe de exploatare – datorii de exploatare).

Dacă "FR disponibil" va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare ("FR util"), întreprinderea va avea lichidități, sau dimpotrivă va fi obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanțarea nevoilor de exploatare

Nevoia de fond de rulment totală

Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

Trezoreria

În concepția funcțională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.

Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situația financiară a întreprinderii devine vulnerabilă.

Ecuația fundamentală a trezoreriei este:

1.3 BILANȚUL STRUCTURAL

1.3.1 Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele referitoare la structura bilanțului contabil, sau ratele de structură patrimonială, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Importanța acestui demers constă în aceea că permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp. Informațiile privind situația financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

Tabelul 1.2

Ratele privind structura activului și pasivului

(Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii-Concepte. Modele. Instrumente, Editura Pro Universitaria, București 2013 pag. 120-121)

Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii.

Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului. Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate analitice:

Rata imobilizărilor necorporale (RIN) măsoară ponderea imobilizărilor necorporale în total activ. Înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din domeniul serviciilor.

Rata imobilizărilor corporale (RIC), are o mărime determinată, în general, de natura activității întreprinderii. RIC este dependentă de specificul activității și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, de aceea ea va înregistra valori diferite de la o ramură la alta. Pentru ramurile industriei grele și cele care solicită echipamente importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate. Pentru ramurile cu dotare tehnică slabă, RIC este redusă. Chiar și pentru întreprinderile aparținând aceleiași ramuri, rata este diferită, depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum și de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea.

Rata imobilizărilor financiare (RIF) este dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreține cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social.

Rata activelor circulante (RAC) este complementară cu rata activelor imobilizate. Această rată se poate calcula pe elemente de active circulante.

Rata stocurilor (RS) este influențată de natura activității întreprinderii cât și de lungimea ciclului de exploatare. Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și cea a distribuției de mărfuri și foarte scăzute în sfera serviciilor. Fiind determinată direct și de durata ciclului de exploatare, la întreprinderile cu ciclu de exploatare mai lung rata va fi mai ridicată și invers. Rata stocurilor poate fi descompusă în rate analitice în raport cu natura constitutivă a stocurilor (materii prime, producție în curs de fabricație, produse finite, mărfuri).

Rata creanțelor comerciale (RC) reflectă politica comercială a întreprinderii și este influențată de natura clienților și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi din aval. Rata înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderile cu decontări fără numerar.

Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea disponibilităților bănești și valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii. Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășeste nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Ratele privind structura pasivului furnizează informații referitoare la structura resurselor întreprinderii și definesc politica de finanțare a întreprinderii.

Rata stabilității financiare (RSF) este un indicator global referitor la stabilitatea finanțării.

Repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului este apreciată prin următoarele două rate:

Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanțării sale. Specialiștii recomandă ca rata RAFG satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, o rată mai mare sau cel puțin egală cu 1/3.

Rata de îndatorare globală (RIG) este o rată complementară cu RAFG, care măsoară ponderea datoriilor indiferent de durata și originea lor în patrimoniul întreprinderii. Această rată prin natura ei este subunitară și pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.

1.3.2 Bilanțul structural sau bilanțul procentual

Bilanțul poate fi exprimat atât în mărimi absolute cât și în mărimi relative (procentual). Fiecare post de activ și de pasiv va fi exprimat în valori relative prin raportarea la total activ sau total pasiv.

O astfel de ilustrare a bilanțului evidențiază în mod clar structura financiară a întreprinderii, precum și evoluțiile în timp a elementelor de activ și pasiv.

Mărimea (absolută și relativă a imobilizărilor corporale) este dependentă de mărimea întreprinderii, de natura activității desfășurate, de intensitatea capitalizării, de viteza și de durata de depreciere a imobilizărilor.

Mărimea imobilizărilor necorporale și financiare este dependentă în mod direct de mărimea întreprinderii.

La întreprinderile mari aceste imobilizări vor avea mărimi semnificative. Investițiile financiare pot avea pe termen scurt o eficiență redusă, dar pe termen lung pot asigura progresul întreprinderii.

Structura surselor de finanțare reflectă dimensiunea întreprinderii, în sensul că, întreprinderile mici folosesc într-o proporție mică resursele esterne (mai ales cele pe termen lung).

Durata ciclului de exploatare este reflectată de mărimea stocurilor. Dar, o creștere temporară a stocurilor poate să fie determinată de o evoluție favorabilă a costului acestora.

Mărimea creanțelor și obligațiilor este determinată de relațiile cu clienții și furnizorii, de poziția întreprinderii față de aceștia, precum și de situația lor financiară.

2. ANALIZA ECHILIBRULUI DINAMIC LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

2.1 CORELAȚII FUNDAMENTALE ALE ECHILIBRULUI FINANCIAR LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

Menținerea echilibrului financiar constituie condiția esențială a supraviețuirii întreprinderii. De astfel, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar reprezintă armonizarea resurselor cu nevoile.

Asigurarea echilibrului financiar-patrimonial (dinamic) este de mare importanță pentru activitatea întreprinderii deoarece un bun echilibru financiar-patrimonial conduce la realizarea unei activități eficiente, rentabile și fără discontinuități: se asigură astfel dezideratul continuității afacerii.

2.1.1 Situații de echilibru în bilanțul financiar

Nivelul relativ al fondului de rulment, al nevoii de fond de rulment și al trezoreriei nete conferă structurii bilanțiere mai mult sau mai puțin echilibru. Cele șase cazuri care vor fi prezentate rezumă eventualele situații tipice ce pot fi întâlnite în practică.

NFR > 0, FR > 0, TN > 0

Aceasta este o structura financiară foarte stabilă. Fondul de rulment, în acest caz, este într-adevăr important pentru că acoperă în întregime nevoile ciclului de exploatare și degajă lichidități disponibile. Dar, această situație poate ascunde o subutilizare a excedentelor de lichidități.

NFR > 0, FR > 0, TN < 0

În acest caz, fondul de rulment este pozitiv dar insuficient pentru a acoperi ansamblul nevoilor ciclului de exploatare De aci rezultă necesitatea de a recurge la credite de trezoreieare pot fi surse de pericolîn caz de neîncredere a furnizorilor de capital pe termen scurt. Aceasta este o situație specifică întreprinderilor ce înregistrează o puternică creștere și care prin urmare, întâmpină serioase probleme de trezorerie datorate ”umflării” nevoii de fond de rulment.

FR < 0, NFR > 0, TN < 0

Această situație descrie o poziție dezechilibrată și purtătoare de riscuri. Ea este caracteristică întreprinderilor în dificultate și care sunt salvate numai prin credite bancare pe termen scurt din care este finanțată nu numai nevoia de fond de rulment ci și o parte de imobilizări.

FR < 0, TN > 0, NFR < 0

Structură financiară dezechilibrată deoarece este susținută numai prin credite-furnizori.

Această situație poate fi tolerată dacă întreprinderea a reușit să câștige încrederea furnizorilor. Termenele de amânare a plății datoriilor către furnizori vor constitui, în această situație, o sursă permanentă de finanțare a nevoilor ciclului de exploatare, a unei părți de imobilizări, asigurând totodată o trezorerie pozitivă.

TN > 0, FR > , NFR < 0

Situația este foarte favorabilă. Excedentele de resurse financiare stabile și o exigibilitate a datoriilor pe termen scurt inferioară în raport cu lichiditatea activelor circulante, vor alimenta o trezorerie abundentă.

NFR < 0, FR < 0, TN <0

Structură financiară dezechilibrată deoarece o parte a activelor imobilizate este finanțată prin resurse ciclice de origine bancară (credite de trezorerie), pe de o parte, cât și prin resurse de exploatare, pe de altă parte.

2.1.2 Situații de echilibru în bilanțul funcțional

Dacă FRNG > NFRT, situația financiară a întreprinderii este considerată bună.

Dacă FRNG < NFRT, situația financiară a întreprinderii constă într-un dezechilibru al trezoreriei, fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont (solduri creditoare ale conturilor la bănci). Nu înseamnă întotdeauna că un dezechilibru al trezoreriei conduce la insolvabilitate și risc de neplată.

Dacă FRNG este mai mare decât NFRT înseamnă că FRNG finanțează în totalitate NFRT și există un excedent de resurse care se regăsește în trezorerie.

Dacă FRNG este mai mic decât NFRT înseamnă că FRNG nu finanțează decât o parte a NFRT, iar diferența trebuie să fie acoperită prin credite de trezorerie. În optica analizei funcționale, întreprinderea este vulnerabilă, dacă recurge în cea mai mare parte la finanțări prin credite bancare pe termen scurt.

Există șase categorii de structuri funcționale ce pot fi întâlnite în practică, prezentate în figura 2.1:

BILANȚ FUNCȚIONAL

NFR>0 NFR<0

FRNG>0 FRNG<0 FRNG>0 FRNG<0

TN=NEVOI TN=RESURSE TN=RESURSE TN=NEVOI TN=NEVOI TN=RESURSE

a b c d e f

Figura 2.1 Structuri funcționale stabilite pe baza bilanțului funcțional (Sursa: Dumitrașcu R., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.43)

Resursele permanente (FRNG +) finanțează în întregime NFR, degajând și o trezorerie netă pozitivă.

NFR este finanțată parțial prin resurse permanente (FRNG +), diferența fiind acoperită din credite de trezorerie. În această situație trebuie apreciată importanța riscului bancar curent.

Creditele de trezorerie finanțează o parte din activele fixe, NFR și disponibilități. Situația finanțării integrale a NFR din credite de trezorerie este critică, dacă nu are caracter ocazional și impune reconsiderarea structurii financiare.

Resursele induse de ciclul exploatării (RFR) se adaugă surplusului de resurse permanente (FRNG +) pentru a degaja un important excedent de lichidităși.

În exclusivitate resursele în fondul de rulment (RFR) acoperă parțial activele imobilizate (FRNG -), NFR generând și o TN pozitivă. În acest caz, furnizorii și avansurile de la clienți finanțând ciclul de producție și o parte din imobilizări, se impune examinarea și consolidarea resurselor durabile.

Resursele durabile finanțând parțial activul imobilizat (FRNG -), insuficiența lor este compensată de către creditele furnizori, avansurile de la clienți și creditele bancare curente. Dependența financiară externă a firmei fiind mare, structura de finanțare trebuie revăzută.

Principalele căi de realizare a echilibrului funcțional sunt reprezentate în figura 2.2:

Figura 2.2 Căi de realizare a echilibrului funcțional

(Sursa: Diaconu M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Performantica, Iași 2010, pag. 69-70)

Realizarea echilibrului funcțional ridică problema alegerii strategiei de finanțare a nevoii de fond de rulment: finanțarea integrală cu fonduri permanente (care presupune o lipsă de flexibilitate) sau parțială și în completare cu resurse de scurtă durată. Se poate afirma că există o parte stabilă a NFR care trebuie, în principiu, să fie finanțată de fondurile permanente și o parte aleatoare care poate fi finanțată de capitalurile provizorii. Strategia optimă de finanțare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

2.2 TABLOUL DE FINANȚARE

Tabloul de finanțare arată cum s-a realizat, în cursul exercițiului echilibrul funcțional. Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecințe:

consecințele decalajului între momentul efectuării operațiilor și cel al încasărilor sau plăților propriu-zise care afectează trezoreria. În cazul plăților în numerar, operația are incidență imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obținute generează decalaje de plăți nefavorabile și respective favorabile. Aceste decalaje apar sub formă de stocuri creanțe și datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două niveluri ale bilanțului funcțional sub forma nevoii de fond de rulment (NFRE și NFRAE).

este necesar să se facă distincție între operațiile generatoare de fluxuri monetare reale (venituri încasabile, cheltuieli plătibile) și cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asupra trezoreriei (operații generatoare de venituri și cheltuieli calculate).

Trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor și veniturilor exercițiului ci și ca urmare a variației stocurilor de active și a stocurilor de creanțe și datorii, la sfârșitul exercițiului față de începutul acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiții, cât și a fluxurilor de capital și dobânzilor generate de activitatea financiară și extraordinară a întreprinderii în cursul exercițiului.

Tabloul de finanțare cuprinde două părți (se construiește pe baza bilanțului funcțional, elementele fiind evaluate la valoarea brută).

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanțului funcțional (nevoi și resurse), adică variația fondului de rulment net global (ΔFRNG). Această parte a tabloului este rezultatul politicilor de investiții și de finanțare promovate de întreprindere în decursul perioadei analizate.

Punctul de plecare în construcția tabloului îl reprezintă excedentul brut de exploatare evidențiat în contul de rezultate, ca sursă potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Creșterea fondului de rulment net global evidențiază ameliorarea structurii financiare a întreprinderii și are la origine creșterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Sceastă creștere dovedește capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din operațiile de investiții și finanțare pe termen lung (partea superioară a bilanțului) și din activitatea de exploatare (partea inferioară a bilanțului) și de a-și îmbunătăți sensibil situația trezoreriei.

Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creșterea activelor imobilizate și/sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că întreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiții ar trebui sa-i permită reconstituirea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminuarea resurselor durabile reflectă degradarea situației financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi consecința rambursărilor împrumuturilor care, în timp ar trebui să permită ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici), deci a fondului de rulment net global. Scăderea fondului de rulment net global dovedește un dezechilibru financiar care, corelat cu o creștere a nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru financiar cronic al trezoreriei și implicit la creșterea riscului de faliment al întreprinderii.

A doua parte a tabloului de finanțare explică variația fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului funcțional, evidențiind aspectele conjuncturale ale activității și incidențele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului (nevoi și resurse ciclice) și a echilibrului monetar între încasări și plăți.

În formă simplificată tabloul de finanțare arată în felul următor (figura 2.3):

Figura 2.3 – Tabloul de finanțare

(Sursa:Năstase G., Gestiunea financiară a întreprinderii-Note de curs, Editura Pro Universitaria, București 2013, pag.26)

Atât prima parte, cât și a doua parte a tabloului de finanțare vor evidenția același sold, dar cu semn opus. Ecuația fundamentală pe care o explică tabloul de finanțare este:

Tabloul de finanțare conduce la înțelegerea politicii de finanțare și de diagnosticare a riscului de faliment. Scopul analizei este să identifice cauzele care explică evoluția acoperirii necesarului de fond de rulment pentru exploatare de către fondul de rulment funcțional.

2.3 TABLOUL FLUXURILOR FINANCIARE

2.3.1 Situația fluxurilor de trezorerie

Toate operațiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat sau la termen, sub forma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiție necesară funcționării întreprinderii în viitor. O întreprindere poate fi considerată viabilă, numai dacă activitatea sa degajă, în mod permanent trezorerie. Trezoreria permite aprecierea performanțelor întreprinderii, având și un rol strategic, în ceea ce privește nivelul său de formare cât și modul de utilizare. Formarea trezoreriei (cash-flow-ului) este dovada poziției strategice a întreprinderii în raport cu produsele sale, piețele sale, concurenții săi și constrângerile exterioare. Această poziție strategică satisfăcătoare generează importante fluxuri financiare care-i permit întreprinderii procurarea capitalurilor externe, în special de pe piața financiară sau plasarea excedentului de trezorerie.

Cash-flow-ul perioadei se poate calcula și ca sumă a variațiilor datorate operațiunilor de exploatare, a operațiunilor de investiții și a operațiunilor de finanțare.

CFexpl = Fluxurile de numerar din activitatea de exploatare

CFinv = Fluxurile de numerar din activități de investiție

CFfin = Fluxurile de numerar din activități de finanțare

Figura 2.4 – Situația fluxurilor de numerar (de trezorerie)

(Sursa:Țurcaș M., Valorificarea informației contabile în analiza financiară a firmei, Editura ASE, București 2012, pag.128)

O întreprindere profitabilă înregistrează venituri din încasările din vânzări ce depășește costurile (intrările de numerar vor depăși ieșirile de numerar). Există cazuri în care întreprinderile, deși sunt profitabile, pot avea situații de deficit de numerar dacă afacerea respectivă înregistrează o creștere rapidă. În acest caz, întreprinderea trebuie să facă plăți pentru utilaje, instalații, materii prime, materilae și salarii, înainte să înceapă să obțină încasări din vânzări. Din această cauză, întreprinderile cu creștere rapidă au nevoile de credite bancare importante sau de capital din alte surse.

O întreprindere neprofitabilă va avea ieșiri de numerar mai mari decât intrările. Acest lucru conduce la scăderea disponibilităților și determină încetinirea plăților salariilor, furnizorilor și apelarea la împrumuturi ruinătoare. Drept urmare, obligațiile cresc foarte mult. Dacă întreprinderea încetează plățile și nu reușește să găsească resurse suficiente pentru acoperirea obligațiilor, ea nu va putea funcționa și va fi declarată falimentară.

Un flux de numerar corect previzionat pentru o perioadă viitoare este un element esențial în planificarea financiară.

Trezoreria constituie un instrument de acțiune la dispoziția managerilor întreprinderii pentru realizarea obiectivelor lor strategice. Astfel, trezoreria poate fi utilizată, fie pentru achiziționarea echipamentelor indispensabile creșterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participare care vizează creșterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilității întreprinderii. Întreprinderea trebuie să fie în permanență preocupată de plasarea eficientă a excedentului de trezorerie pe termen scurt ( în condiții de rentabilitate și lichiditate maxime și risc redus) înainte ca acesta să fie angajat în deciziile strategice pe termen lung.

3. ANALIZA INDICATORILOR DE LICHIDITATE, SOLVABILITATE ȘI LICHIDITATE

3.1 RATELE DE LICHIDITATE

Ratele de lichiditate caracterizează situația financiară a întreprinderii pornind de la structura bilanțului financiar. Ratele măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Gradul în care întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt, este dat de un sistem de rate de lichiditate care cuprinde: rata lichidității generale (globale), rata lichidității reduse și rata lichidității imediate.

Figura 3.1 – Ratele de lichiditate

(Sursa:Vâlceanu G., Analiză economico-financiară, Editura Economica, București 2010, pag.324)

1. Rata lichidității generale (RLG) reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar. Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală este favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5).

Valoarea supraunitară a ratei dovedește că cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru bancă un grad de siguranță în acordarea noilor credite.

În ceea ce privește evoluția lichidității, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. O evoluție descendentă a lichidității ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuie să fie circumspecți în acordarea de noi împrumuturi.

2. Rata lichidității restrânse (RLR), este cunoscută și sub denumirea de rata rapidă sau testul acid (quick ratio), potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.

3. Rata lichidității imediate (RLI), realizează corespondența dintre elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului. Această rată mai este denumită și rata capacității de plată imediate. Această rată evidențiază capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor ținând cont de încasările existente. Este considerată favorabilă pentru întreprindere atunci când are o valoare mai mare ca 0,3.

3.2 RATELE DE SOLVABILITATE

Ratele de solvabilitate urmărește capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile totale din resurse totale, pe baza acestor rate putându-se evalua riscul incapacității de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment). 

Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face față datoriilor sale se utilizează rata solvabilității globale (RSG). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate și active cirulante) și se determină, astfel:

Solvabilitatea este rezultatul unei activități eficiente, iar lipsa capacității de plată și a lichidității pot avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală. Rata solvabilității globale, exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii.

O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate, față de terți. Tot așa, o valoare situată sub acest nivel evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.

Rata solvabilității patrimoniale:

Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5, iar peste 0,5 situația poate fi considerată normală.

3.3 RATELE DE ÎNDATORARE

Ratele de îndatorare evidențiază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând finanțarea externă prin datorii cu fondurile proprii, ratele pun în evidență componenta datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung.

Se pot calcula următoarele rate de îndatorare:

Tabelul 3.2

Ratele de îndatorare

(Sursa: Diaconu M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Performantica, Iași 2010, pag.295)

a. Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Cu cât rata levierului este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca va acorda în contunuare împrumuturi în condiții de garanție sigură.

b. Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung și mediu, dacă rata datoriilor financiare este mai mică decât 0,5.

c. Rata independenței financiare a întreprinderii (RIF), completează cu RDF măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. În general rata trebuie să fie superioară sau cel puțin egală cu 0,5.

d. Rata capacității de împrumut (RCI) pune în balanță resurele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung. Dacă RCI < 1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. De aceea, normele bancare recomandă un raport supraunitar.

e. Rata capacității de rambursare exprimă teoretic în număr de ani capacitatea firmei de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung (RCRTL). Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât mai mare va fi capacitatea de rambursare. Intervalul maxim, impus de normele bancare pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare este de 3 ani, iar RCRT pentru rambursarea datoriilor totale (termen lung și scurt) 4 ani.

f. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) evidențiază capacitatea de plată a serviciului datoriei contractate. Dacă valoarea raportului depășește pragul de 0,6, întreprinderea în cauză riscă să intre în stare de faliment.