Analiza Situatiei Financiar – Patrimoniale A Societatii X

CUPRINS:

=== ANALIZA SITUATIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE A SOCIETATII X ===

CUPRINS:

CAPITOLUL 1

CADRUL JURIDIC DE INTOCMIRE AL SITUAȚIILOR FINANCIARE

1.1. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL SITUAȚIILOR FINANCIARE CONFORM PREVEDERILOR LEGII CONTABILITĂȚII NR. 82/1991, REPUBLICATĂ, OMF nr. 306/2007 ȘI ORDINUL 94/2006

1.1.1 PREZENTARE GENERALĂ

Fiecare întreprindere are obligația să întocmescă situații financiare anuale pentru a fi prezentate utilizatorilor externi.

Situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a patrimoniului întreprinderii, precum și a contului de profit și pierdere și fluxurilor de trezorerie ale acesteia pentru exercițiul financiar respectiv.

Intreprinderile din întrega lume întocmesc situații financiare. Deși astfel de situații financiare pot părea similare de la o țară la alta, există diferențe care pot fi cauzate de o varietate de factori sociali, economici și juridici, precum și de faptul că anumite țări în momentul stabilirii cerințelor naționale, au avut în vedere necesitățile diverșilor utilizatori ai situațiilor financiare.

Cadrul general a fost creat astfel încât să poată fi aplicat unei serii de modele contabile și concepte privind capitalul și menținerea nivelului capitalului. Acest cadru general stabilește conceptele ce stau la baza întocmirii și prezentării situațiilor financiare pentru utilizatorii externi.

Cadrul general se referă la situațiile financiare cu scop general, inclusiv situațiilor financiare consolidate. Aceste situații sunt întocmite și prezentate cel puțin anual, venind în întâmpinarea nevoilor comune de informații ale unei sfere largi de utilizatori. Mulți utilizatori trebuie să se bazeze pe situațiile financiare ca principala lor sursa de informații și, de aceea, astfel de situații financiare trebuie elaborate și prezentate având în vedere necesitățile lor.

Cadrul general se aplică situațiilor financiare ale tuturor întreprinderilor comerciale, industriale, fie din sectorul public, fie din cel privat. Intreprinderea raportoare este întreprinderea pentru care există utilizatori de informații pentru care situațiile financiare reprezintă principala sursă de informații financiare.

Utilizatorii de situații financiare include: investitorii prezenți și potențiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii și alti creditori comerciali, clienții, Guvernul și instituțiile acestuia, precum și publicul.

Deși nu toate necesitățile de informare ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situațiile financiare, există cerințe comune tuturor utilizatorilor. Intrucât investitorii sunt ofertanți de capital și de risc ai întreprinderii, furnizarea de situații financiare, care satisfac necesitățile lor, va satisface majoritatea necesităților altor utilizatori.

Responsabilitatea principală de a întocmi și prezenta situațiile financiare ale întreprinderii revine conducerii acesteia. Conducerea are capacitatea de a determina forma și conținutul unor informații suplimentare pentru a satisface propriile necesități. Raportarea acestor informații depășeste scopul cadrului general.

1.1.2 DEFINIȚIA SITUAȚIILOR FINANCIARE

Situațiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situații financiare include de regulă un bilanț, un cont de profit și pierdere, o situație a modificărilor financiare (care poate fi prezentată în diferite moduri, de exemplu ca situație a fluxurilor de trezorerie sau ca situație a fluxurilor de fonduri) și acele note, precum și alte situații și materiale explicative care sunt parte integrantă a situațiilor financiare. Pot fi incluse, de asemenea, materiale și informații suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora. Astfel de materiale și informații suplimentare se pot referi, de exemplu, la informații financiare despre segmentele industriale și geografice și la prezentarea efectelor variatiei prețurilor.

Situațiile financiare nu includ totuși elemente ca:

Rapoartele directorilor

Declarațiile președintelui

Discuțiile și analizele conducerii

Elemente similare care pot fi incluse într-un raport financiar sau anual

1.1.3 OBIECTIVELE SITUAȚIILOR FINANCIARE

Obiectivul situațiilor financiare este de a furniza informații despre poziția financiară, performanțele și modificarile poziției financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Situațiile financiare elaborate în acest scop satisfac necesitățile comune ale majorității utilizatorilor. Totuși situațiile financiare nu oferă toate informațiile de care utilizatorii au nevoie pentru luarea deciziilor economice, întrucât acestea, în mare măsură, relevă efectele financiare ale unor evenimente din trecut și nu oferă de regulă informații nefinanciare.

Situațiile financiare prezintă, de asemenea, rezultatele administrării întreprinderii de către conducători, inclusiv modul de gestionare de către aceștia a resurselor încredințate. Acei utilizatori care doresc să evalueze modul de administrare sau responsabilitatea conducerii, fac acest lucru pentru a putea lua decizii economice; aceste decizii pot viza, de exemplu, opțiunea de a păstra sau a vinde investiția în înteprinderea respectivă sau înlocuirea ori reconfirmarea conducerii.

1.1.4 CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE SITUAȚIILOR FINANCIARE

Caracteristicile calitative sunt cele care determină utilitatea informațiilor oferite de situațiile financiare. Cele patru caracteristici calitative sunt: inteligibilitatea, relevanța, credibilitatea și comparabilitatea.

a) Inteligibilitatea – O calitate esențială a informațiilor furnizate de situațiile financiare este aceea că ele pot fi ușor înțelese de utilizatori. In acest scop, se presupune că utilizatorii dispun de cunoștințe suficiente privind desfășurarea afacerilor și a activităților economice, de noțiuni de contabilitate și au dorința de a prezenta informațiile prezentate cu diligențele cuvenite. Totuși, informațiile asupra unor probleme complexe, care ar trebui incluse în situațiile financiare datorită relevanței lor în luarea deciziilor economice, nu ar trebui excluse doar pe motivul că ar putea fi prea dificil de înțeles pentru anumiți utilizatori.

b) Relevanța – Pentru a fi utile informațiile trebuie să fie relevante pentru necesitățile de luare a deciziilor de către utilizatori. Informațiile sunt relavante atunci când influențează luarea unor decizii economice de către utilizatori, fiind un ajutor pentru aceștia în evaluarea unor evenimente trecute, prezente sau viittoare, confirmând sau corectând evaluările anterioare.

Relevanța informației este influențată de natura sa și de pragul de semnificație. In anumite cazuri, natura informației este suficientă prin ea însăși pentru a determina relavanța sa. De exemplu, raportarea unui nou segment de activitate poate influența evaluarea riscurilor și a oportunităților întreprinderii, indiferent de dimensiunea rezultatelor obținute prin segmentul respectiv în perioade de raportare. In alte cazuri, atât natura cât și pragul de semnificație sunt importante, de exemplu volumul valoric al stocurilor din fiecare categorie principală pe care o întreprindere ar trebui să le dețină pentru a avea o activitate adecvată.

O informație este relevantă (semnificativă) dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influența deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare. Pragul de semnificație depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecată în împrejurarile specifice ale omisiunii sau declarării greșite. Astfel pragul de semnificație oferă mai degrabă o limită decât să reprezinte o caracteristică calitativă primară pe care informația trebuie să o aibă pentru a fi utilă.

c) Credibilitatea – Pentru a fi utilă informația trebuie să fie credibilă. Informația are calitatea de a fi credibilă atunci când nu conține erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce informația și-a propus să reprezinte sau ceea ce așteapta, în mod rezonabil să reprezinte.

Informația poate să fie relevantă, dar mai puțin credibilă sub aspectul naturii sau reprezentării, întrucât recunoașterea acesteia poate induce în eroare. De exemplu, dacă validitatea și valoare a datelor pentru despăgubiri sunt disputate într-un litigiu, nu ar fi adecvat pentru întreprindere să înregistreze în bilanț întreaga sumă a despăgubirilor cerute, deși ar fi adecvată prezentarea sumei solicitate și a circumstanțelor conflictului într-o notă a situațiilor financiare.

d) Reprezentarea fidelă – Pentru a fi credibilă informația trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacțiile și alte evenimente pe care aceasta fie și-a propus să le reprezinte, fie se așteaptă, în mod rezonabil să le reprezinte. De exemplu, bilanțul trebuie să reprezinte în mod credibil tranzacțiile și alte evenimente care se concretizează în active, datorii și capital propriu ale întreprinderii la data raportării și care îndeplinesc criterii de recunoaștere.

1.1.5 STRUCTURA SITUAȚIILOR FINANCIARE

Situațiile financiare descriu rezultatele financiare ale tranzacțiilor și ale altor evenimente, grupându-le în clase cuprinzătoare conform caracteristicilor economice. Aceste clase sunt numite “structurile situațiilor financiare”. Structurile bilanțului legate în mod direct de evaluarea poziției financiare sunt: activele, datoriile și capitalul propriu. Structurile contului de profit și pierdere, legate in mod direct de performanțele întreprinderii, sunt veniturile și cheltuielile. Situația modificărilor poziției financiare reflectă de obicei structurile din contul de profit și pierdere și modificările structurilor din bilanț; în consecință “cadrul general” nu identifică structurile specifice acesteia.

Prezentarea acestor structuri în bilanț și în contul de profit și pierdere implică un proces de subclasificare. De exemplu, activele și datoriile pot fi clasificate după natura sau funcția lor în activitatea întreprinderii, pentru a prezenta informații în cea mai folositoare manieră pentru utilizatori, în scopul adoptării deciziilor economice.

1.1.5.1 POZIȚIA FINANCIARĂ

Elementele legate în mod direct de evaluarea poziției financiare sunt activele, datoriile și capitalul propriu. Acestea sunt definite astfel:

Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat al unor

evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.

O datorie reprezintă o obligatie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează beneficii economice;

Capitalul propriu reprezintă interesul residual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.

Definițiile activelor și datoriilor identifică elemente esențiale ale acestora, dar nu încearcă să specifice criteriile ce trebuie îndeplinite înainte de a fi recunoscute în bilanț.

Astfel, definițiile includ și evenimente care nu sunt recunoscute ca fiind active sau datorii în bilanț, deoarece nu satisfac criteriile de recunoaștere. Fluxurile de beneficii economice viitoare dinspre sau către întreprindere trebuie sa fie suficient de sigure pentru a îndeplini criteriile de probabilitate ( Un element care corespunde definiției unei structuri a situației financiare trebuie recunoscut în cazul în care: a.este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în/din întreprindere și b.elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat în mod credibil).

Bilanțurile elaborate conform Standardelor internaționale de contabilitate actuale pot include și elemente ce nu satisfac definițiile activelor sau ale datoriilor și nici nu sunt prezentate ca parte a capitalurilor proprii.

1.1.5.1.1 ACTIVE

Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potențialul de a contribui, în mod direct sau indirect, la fluxul de numerar și echivalente ale numerarului în cadrul întreprinderii. Acest potential poate fi unul productiv, fiind parte a activităților de exploatare a întreprinderii. De asemenea, se poate transforma în numerar sau echivalente de numerar sau poate avea capacitatea de a reduce ieșirile de numerar, cum ar fi un proces alternativ de producție care micșorează costurile.

De obicei o întreprindere își utilizează activele pentru a produce bunuri sau pentru a presta servicii, capabile să satisfacă dorințele sau necesitățile clienților, datorită faptului că aceste bunuri sau servicii pot satisface aceste necesități sau dorințe, clienții sunt dispuși să plătească pentru a le obține, contribuind astfel la fluxul de trezorerie al întreprinderii. Numerarul în sine conferă un avantaj întreprinderii, datorită faptului că se impune față de celelalte resurse.

Beneficiile economice viitoare încorporate în active pot intra în întreprindere în mai multe moduri. De exemplu, un activ poate fi:

Utilizat separate sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producția de bunuri destinate vânzării de către întreprindere;

Schimbat cu alte active;

Utilizat pentru stingerea unei datorii;

Repartizat acționarilor întreprinderii.

Multe active, de exemplu terenurile și mijloacele fixe, au o formă fizică. Cu toate acestea, forma fizică nu este esențială pentru existența unui activ, de aceea brevetele și drepturile de autor sunt active dacă se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare întreprinderii și dacă sunt controlate de aceasta.

Multe active, de exemplu creanțele, terenurile și clădirile, sunt asociate cu drepturi legale, inclusiv cu dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate nu este esențial pentru determinarea existenței unui activ, deși, de exemplu, o proprietate deținută într-un contract de leasing este un activ în cazul în care întreprinderea controlează beneficiile obținute din proprietatea respectivă.

Deși capacitatea unei întreprinderi de a controla beneficiile este de regulă rezultatul drepturilor legale, un element poate satisface definiția unui activ, chiar și fără a exista un control atunci când întreprinderea controlează beneficiile acestui know-how, ținându-l secret.

Activele unei întreprinderi rezultă din tranzacții sau evenimente anterioare. In mod normal, întreprinderile obțin activele prin producerea sau cumpărarea acestora, dar și alte tranzacții sau evenimente pot genera active, de exemplu proprietățile primate de întreprindere de la Guvern ca parte de încurajare a creșterii economice într-o regiune și de descoperire a rezervelor minerale. Tranzacțiile sau evenimentele care sunt așteptate în viitor nu generează prin ele însele active, de aceea, de exemplu, intenția de a cumpăra un bun nu satisface prin ea însăși definiția de active.

1.1.5.1.2 DATORIILE

O caracteristică esențială a unei datorii este faptul că întreprinderea are o obligație actuală. O obligație reprezintă un angajament sau o responsabilitate de a acționa într-un anumit fel. Legea poate impune întreprinderii să își respecte obligațiile ce decurg dintr-un contract sau o cerință legală. In mod normal, acestea reprezintă sume ce trebuie plătite pentru bunuri și servicii primite.

De asemenea, obligațiile apar și în activitatea normală, din dorința de a menține relații bune de afaceri sau de a se comporta într-o manieră echitabilă. Dacă, de exemplu, o întreprindere decide să remedieze defecțiunile produselor sale chiar și după ce perioada de garanție a expirat, sumele ce se așteaptă să fie cheltuite în legătură cu bunurile deja vândute reprezintă datorii.

Trebuie făcută distincție între o obligație actuală și un angajament viitor. Decizia conducerii unei întreprinderi de a achiziționa active în viitor nu reprezintă prin ea însăși o obligație prezentă. In mod normal, obligația apare numai în momentul livrării activului sau în momentul în care întreprinderea are un acord irevocabil de cumpărare a activului. In cazul din urmă, natura irevocabilă a acordului poate conduce la consecinte economice ca urmare a neonorării obligației; de exemplu, din cauza existenței unei penalizări substanțiale, întreprinderea se poate afla în imposibilitatea de a împiedica fluxul resurselor către altă parte.

Stingerea unei obligații prezente implica de obicei renunțarea întreprinderii la anumite resurse care încorporează beneficii economice, în scopul satisfacerii cererilor celeilalte părți.

Stingerea unei obligații prezente se poate face în mai multe moduri, de exemplu prin:

Plata în numerar

Transferul altor active

Prestarea de servicii

Inlocuirea respectivei obligații cu altă obligație

Transformarea obligației în capital propriu

O obligație poate fi stinsă și prin alte mijloace, cum ar fi renunțarea de către creditor la drepturile sale.

Datoriile rezultă din tranzacții sau din alte evenimente trecute. De exemplu,achiziția de bunuri sau utilizarea serviciilor dă naștere unor datorii comerciale (în afara cazului în care plata se face în avans sau în momentul livrării), iar primirea unui credit de la bancă dă naștere unei obligații de rambursare a creditului. De asemenea, o întreprindere poate recunoaște reduceri viitoare pe baza cumpărărilor anuale făcute de clienți ca fiind obligații; în acest caz vânzarea bunurilor din perioada anterioară este tranzacția care dă naștere datoriei respective.

1.1.5.1.3 CAPITALUL PROPRIU

Capitalul propriu este definit ca interes residual al acționarilor. Totuși el poate fi subclasificat în bilanț. De exemplu, într-o întreprindere fondurile cu care au contribuit acționarii, profitul capitalizat, rezervele care reprezintă alocarea rezultatului reportat și rezervele ce reprezintă ajustări pentru menținerea nivelului capitalului pot fi prezentate separat.

Asemenea clasificări pot fi relevante pentru procesul de luare a deciziilor de către utilizatorii situațiilor financiare, când există restricții legale sau de altă natură privind capacitatea întreprinderii de a distribui sau de a utiliza într-un alt mod capitalul propriu. De asemenea, ar putea reflecta faptul că părțile care au interese în capitalul întreprinderii au drepturi diferite cu privire la primirea dividendelor sau la rambursarea capitalului.

Constituirea rezervelor este cerută uneori de lege, de statut, sau de alte acte normative, în scopul asigurării unei măsuri suplimentare de protecție împotriva efectelor pierderilor pentru întreprindere și creditorii acesteia. Pot fi constituite alte rezerve dacă legislația fiscală națională asigură scutirea sau reducerea impozitului când se fac transferuri către astfel de rezerve. Existența și mărimea unor astfel de rezerve legale, statutare și fiscale, constituie o informație ce poate fi relevantă pentru luarea deciziilor de către utilizatori. Transferurile către astfel de rezerve sunt mai degrabă alocări ale rezultatului reportat decât cheltuieli.

Activitățile comerciale și industriale se regăsesc de obicei sub forma întreprinderilor cu asociat unic, a parteneriatelor, precum și a diferitelor tipuri de întreprinderi cu capital de stat. Cadrul legal și de reglementare pentru astfel de întreprinderi este deasemenea diferit decât cel care se aplică în cazul societăților comerciale. De exemplu, pot exista unele restricții în ceea ce privește repartizarea sumelor incluse în capitalurile proprii către proprietari sau către alți beneficiari. Totuși, definiția capitalului propriu, precum și alte aspecte ale acestui cadru general referitoare la capitalul propriu sunt valabile și pentru astfel de întreprinderi.

1.1.5.2 PERFORMANȚA

Profitul este frecvent utilizat ca o masură a performanței sau ca bază de referință pentru alți indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiției sau rezultatul per acțiune. Veniturile și cheltuielile constituie elemente direct legate de măsurarea profitului. Recunoașterea și măsurarea veniturilor și a cheltuielilor, și deci a profitului, depind parțial de conceptele de capital și de menținere a nivelului capitalului, concepte utilizate de întreprinderi în elaborarea situațiilor financiare.

Elementele de venituri si cheltuieli sunt definite dupa cum urmează:

– Veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrări sau creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor.

Definiția veniturilor include atât veniturilor din activitățile curente, cât și câștiguri din orice alte surse. Veniturile din activitățile curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi: vânzările, comisioane, dobânzi, dividende, redevențe și chirii.

– Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de ieșiri sau scaderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea lor către acționari.

Definiția cheltuielilor include pierderile, precum și acele cheltuieli care apar în procesul desfășurării activităților curente ale întreprinderii. De exemplu, cheltuielile ce apar în cursul activităților curente ale întreprinderii include costul vânzărilor, salariile și amortizarea. Ele se regăsesc de obicei sub forma ieșirilor sau scăderii valorii activelor, cum ar fi: numerarul sau echivalentele numerarului, stocurile, terenurile și mijloacele fixe.

Veniturile și cheltuielile se pot regăsi în contul de profit și pierdere în diferite moduri, astfel încât să furnizeze informația relevantă pentru procesul decizional.

De exemplu, se folosește adesea distincția între acele elemente de venituri și cheltuieli care sunt rezultatul activităților curente ale întreprinderii și cele care nu sunt rezultatul acestor activități. Această distincție se realizează plecându-se de la ipoteza conform căreia sursa unui element de venituri și cheltuieli este relevantă în procesul de evaluare a capacității întreprinderii de a genera în viitor numerar și echivalente ale numerarului.

De exemplu, activități întâmplătoare, cum ar fi înstrăinarea unei investitii pe termen lung, nu pot apărea în mod curent. In procesul de separare a veniturilor și cheltuielilor în funcție de caracterul lor, curent sau extraordinar, este necesară analiza naturii și activității întreprinderii. Elementele care pentru unele întreprinderi sunt rezultatul unor activităti curente, pot reprezenta în cadrul altor întreprinderi activităti extraordinare.

1.1.5.3 Evaluarea

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care structurile situațiilor financiare vor fi recunoscute în bilanț și în contul de profit și pierdere. Acesta presupune alegerea unei anumite baze de evluare, cum ar fi:

Costul istoric – Activele sunt înregistrate la suma plătită în numerar sau echivalente

ale numerarului sau valoarea reală din momentul cumpărării lor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în anumite împrejurări la valoarea ce se așteaptă să fie plătită, în numerar sau echivalente ale numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

Costul curent – Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalente ale

numerarului care ar trebui plătită dacă același activ sau unul asemănător ar fi achiziționat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului, necesară pentru a deconta în prezent obligația.

Valoarea realizabilă – Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar la valoarea în

numerar sau echivalente ale numerarului, care poate fi obținută în prezent prin vânzarea normală a activelor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare; aceasta reprezintă valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului, care trebuie plătită pentru a achita datoriile potrvit cursului normal al afacerii.

Valoarea actualizată – Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor

intrări nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activității întreprinderii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieșiri de numerar, care se așteapta să fie necesare pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

1.1.5.4 Conceptul de capital și menținerea capitalului:

In elaborarea situațiilor financiare, majoritatea întreprinderilor adoptă conceptul financiar al capitalului. Conform acestui concept capitalul este sinonim cu activele nete sau capitalul propriu al întreprinderi. Conform conceptului fizic al capitaluli, cum ar fi capacitatea de exploatare, capitalul reprezintă capacitatea de producție a întreprinderii, de exemplu, în unități de producție pe zi.

Conceptul privind capitalului (care a fost explicat mai sus) conduc la apariția următoarelor concepte de menținere a nivelului capitalului:

a) menținerea capitalului financiar – conform acestui concept, profitul se obține doar dacă valoarea financiară a activelor nete la sfârșitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară a activelor nete la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari și a oricăror contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate;

b) menținerea capitalului fizic – conform acestui concept, profitul se obține doar atunci când capacitatea fizică productivă a întreprinderi la sfârșitul perioadei depășește capacitatea fizică productivă de la începutul perioadei după ce s-a exclus orice distribuire către proprietari și orice contribuție din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.

Alegerea bazelor de evaluare și a conceptului de menținere a nivelului capitalului vor determina modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. Diverse modele contabile prezintă grade diferite de relevanță și credibilitate și, ca și în alte domenii, managementul trebuie să caute un echilibru între relevanța și credibilitate.

1.1.6 FORMA ȘI CONȚINUTUL SITUAȚIILOR FINANCIARE

Conform prevederilor reglementărilor din Directiva a-IV-a a CEE și cu Cadrul General de întocmire a situațiilor financiare, părțile componente ale situațiilor financiare sunt:

a) bilanțul;

b) contul de profit și pierdere;

c) situația fluxurilor de trezorerie;

d) situația modificărilor capitalului propriu.

1.1.6.1 Bilanțul

1.1.6.1.1 Formatul cerut pentru bilanț este următorul:

Bilanț

Tabelul nr. 1.1

In activul bilanțului se cuprind următoarele grupe de elemente:

1- activele imobilizate, care cuprind la rândul lor următoarele subgrupe: imobilizări necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare;.

2- activele circulante care cuprind următoarele subgrupe: stocuri, creanțe, titluri de plasament, disponibilități bănești și alte valori;

3- conturile de regularizare și asimilate-activ, formate din: cheltuieli înregistrate în avans, diferențe de conversie-activ și alte elemente tranzitorii și de regularizat

4- primele de rambursare a obligațiunilor.

In pasivul bilanțului se cuprind următoarele grupe principale de elemente:

1- capitaluri proprii formate din: capitalul social sau individual, primele legate de capital, diferențele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat și cel nerepartizat, fondurile, subvențiile pentru investiții, provizioanele reglementate;

2- provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;

3- obligațiile, formate din: obligații față de stat, obligații față de personal, obligații privind asigurările și protecția socială, alte obligații;

4- conturile de regularizare și asimilate-pasiv, cum sunt: veniturile înregistrate în avans, diferențele de conversie-pasiv, alte elemente tranzitorii și de regularizat-pasiv.

1.1.6.1.2 Reglementări referitoare la bilanț

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii la încheierea exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de lege.

Bilanțul cuprinde toate elementele de activ și de pasiv grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv natură, proveniență și exigibilitate.

În cazul în care un element de activ sau o datorie este în relație cu mai mult de un alt element bilanțier, relația sa cu celelalte elemente trebuie prezentată fie sub elementul la care apare, fie în notele explicative, dacă prezentarea este esențială pentru înțelegerea conturilor anuale.

Observație: Toate angajamentele sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor de orice fel, în cazul în care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț ca active sau datorii, trebuie să fie prezentate în mod clar în notele explicative. Pentru orice garanție semnificativă care a fost constituită trebuie făcută o prezentare detaliată, făcându-se totodată distincție atât între diferitele tipuri de garanții recunoscute de legislația română, cât și între acestea și tipurile de garanții pe care legislația română nu le recunoaște. Dacă angajamentele menționate mai sus există față de societăți din cadrul grupului, se va face o prezentare separată.

Pentru fiecare element care se prezintă în cadrul postului "Active imobilizate" trebuie furnizate următoarele informații în notele explicative:

a) valorile corespunzătoare care privesc acest element, la începutul și la încheierea exercițiului financiar;

b) mișcările privind acest element, ocazionate de:

– modificarea valorii (inclusiv reevaluări) în cursul exercițiului;

– intrări de active în timpul exercițiului financiar;

– ieșiri de active în timpul exercițiului respectiv; și

– transferurile de active către și din acel post bilanțier, efectuate în timpul exercițiului.

In conformitate cu prevederile ordinului 94/2006, valorile care caractezizează un element corespunzător postului “Active imbilizate” se vor determina pe baza unuia dintre următoarele criterii:

a) costul de achiziție sau costul de producție;

b) oricare criteriu, fără a se ține seama de amortizare și de provizioanele pentru depreciere.

Pentru fiecare element de activ imobilizat se vor prezenta:

a) valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere la începutul și la sfârșitul exercițiului;

b) valoarea amortizării și a provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiul financiar respectiv;

c) valoarea ajustărilor efectuate cu privire la amortizări și provizioane pentru depreciere în cursul exercițiului, ca urmare a ieșirii de active imobilizate din patrimoniu;

d) valoarea ajustărilor efectuate asupra amortizării și provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiile anterioare.

Observație: În cazul în care în primul exercițiu financiar de aplicare a acestor reglementări costul de achiziție sau costul de producție al unui activ nu este cunoscut și nu există informații privind prețurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lui sau în cazul în care astfel de informații nu pot fi obținute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul de achizitie sau costul de producție va fi reprezentat, de valoarea justă atribuită activului. Această situație va fi prezentată la începutul exercițiului financiar.

Cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar, dar care se referă la un exercițiu ulterior, se vor prezenta la "Cheltuieli în avans".Observație: Nu sunt înscrise aici veniturile angajate, acestea figurând la "Creanțe".

Veniturile recunoscute înainte de data încheierii exercițiului, dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior, se vor prezenta la "Venituri în avans".Observație: Nu sunt înscrise aici cheltuielile angajate, acestea figurând la "Datorii".

Conform Ordinului nr. 94/2006, un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:

a) o întreprindere are o obligație curentă (legală sau implicită) generată de un eveniment anterior;

b) este probabil ca o ieșire de resurse care să afecteze beneficiile economice să fie necesară pentru a onora obligația respectivă; și

c) poate fi realizată o bună estimare a valorii obligației.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu trebuie recunoscut un provizon Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorilor elementelor de activ, iar suma lor trebuie corelată strict cu riscurile și cheltuielile previzibile. Provizioanele care figurează în bilanț la postul "Alte provizioane" trebuie prezentate în notele explicative în măsura în care acestea sunt semnificative.

Conform prevederilor legii contabilității numărul 82, bilanțul contabil se întocmește obligatoriu anual, precum și în situația fuziunii sau încetării, potrivit legii. Pentru regiile autonome și societățile comerciale în care statul deține cel putin 20% din capitalul social, precum și pentru alte persoăne juridice, Ministerului Economiei și Finantelor poate stabili întocmirea și depunerea bilanțurilor contabile și la alte perioade decât anual. Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie, cu excepția primului an de activitate când acesta începe la data inființării respectiv înmatriculării, potrivit legii, a persoanelor prevăzute la articolul 1 (regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, unitățile cooperatiste și celelalte persoane juridice, precum și persoanele fizice care au calitatea de comerciant au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi ).

Bilanțurile contabile sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, contabili autorizați sau experții contabili, după caz, în condițiile stabilite de Ministerul Economiei și Finanțelor.

1.1.6.2 Contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere este documentul de sinteză care măsoară succesul sau performanțele activității unei întreprinderii, în cursul unei perioade date.

El costituie o sinteză a contabilității de flux la nivel microeconomic, deoarece pune în evidență fluxurile de valoare care au contribuit la creșterea sau micșorarea bogăției unei întreprinderi, pentru o anumită durată.

Întocmirea contului de profit și pierdere, ca și a bilanțului contabil, constituie, de regulă, o obligație legală pentru societățile comerciale sau grupurile de societăți. Prezentarea contului de rezultate variază însă de la o țară la alta, în funcție de particularitățile economice, juridice și fiscale ale fiecărei țări, cât și de experiența de normalizare contabilă.

În acest sens, practica contabilă contemporană permite conturarea unor tipologii de prezentare a contului de profit și pierdere, care are la bază două criterii.

Pe de o parte se are în vedere clasificarea conturilor de rezultate după forma de prezentare. Astfel, comtul de profit și pierdere poate fi prezentat sub formă de tablou bilateral sau formă de cont, (shemă orizontală care prezintă în partea stângă cheltuielile și pierderile, iar în partea dreaptă, veniturile și profiturile) sau sub formă de listă (sau schemă verticală care descrie formarea rezultatului).

Cea mai utilizată formă de prezentare a contului de profit și pierdere este cea sub formă de listă.

Un al doilea criteriu are în vedere clasificarea conturilor de rezultate după conținutul informațional în cont de rezultate cu prezentarea destinației cheltuielilor și veniturilor (sau cu prezentarea pe funcțiuni sau pe activități a cheltuielilor și veniturilor) și cont de rezultate cu prezentarea cheltuielilor și veniturilor după natura lor economică.

1.1.6.2.1 Formatul cerut pentru contul de profit și pierdere este următorul:

Contul de profit și pierdere

Tabelul nr. 1.2

În ceea ce privește performanța există două concepte opozabile:

a) Un concept restrictiv de rezultat (current operating concept), care nu vor să includă în contul de rezultate decât consecințele operațiilor ordinare, normale ale perioadei în curs și să impute rezervelor operațiile care nu privesc exploatarea.

b) În timp ce alții preferă o definiție largă (all inclusive concept) rezultatul cuprinde toate elementele care afectează creșterea sau diminuarea capitalurilor proprii în cursul perioadei, cu excepția distribuirilor de dividende și a mișcărilor de capital social.

Contul de profit și pierdere furnizează investitorilor și creditorilor informații necesare previziunii valorilor, calendarului și capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie.

Investitorii pot să evalueze cu mai mare exactitate valoarea economică a întreprinderii, iar creditorii pot să determine măsura în care întreprinderea va fi capabilă să-și ramburseze datoriile.

De asemenea contul de rezultate oferă utilizatorilor informația necesară riscului sau gradului de incertitudine, în legătură cu fluxurile de trezorerie.

Deoarece furnizează informații care explică compoziția beneficiului -venituri și cheltuieli-, câștiguri și pierderi -el scoate de fapt în evidență relațiile care există între aceste componente. Prin clasificarea rezultatelor pe cele trei tipuri de activități: exploatare, financiare și operații excepționale se permite separarea ceea ce se obține din activitățile normale, rezultate care au o semnificație mai mare, de rezultatele activității ocazionale și evenimente neobișnuite.

Contul de profit și pierdere este un document de sinteză ce oferă informațiile despre venituri, cheltuielile și rezultate, despre sursele provenienței lor (din activitatea de exploatare, financiară sau extraordinară), însă nu oferă informații care să explice creșterea sau descreșterea acestor elemente

1.1.6.2.2 Prevederi ce privesc contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile și cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, precum și rezultatul exercițiului (profit sau pierdere).

Rezultatul pe actiune se prezintă atât pentru exercițiul curent, cât și pentru cel precedent, indiferent că este pozitiv sau negativ, în conformitate cu prevederile IAS 33.

În notele explicative se vor prezenta informații privind valoarea și natura veniturilor și cheltuielilor extraordinare, cu excepția cazului în care aceste valori sunt nesemnificative pentru aprecierea rezultatelor. În mod similar vor fi prezentate veniturile și cheltuielile care se referă la exercițiul financiar precedent.

1.1.6.3 Situația fluxurilor de trezorerie

Situația fluxurilor de trezorerie se întocmește potrivit unuia dintre modelele prevăzute în IAS 7.

1.1.6.4 Situația modificărilor capitalului propriu

Situația modificărilor capitalului propriu este prezentată ca o componentă separată a situațiilor financiare, care să evidențieze:

a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;

b) fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere care, așa cum este cerut de un standard, este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente; și

c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.

În plus întreprinderile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative:

– tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;

– soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;

– o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.

1.2 PREZENTAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONFORM NORMELOR CONTABILE INTERNAȚIONALE

– comparație cu OMF nr. 94/2006 și OMF nr. 306/2007 –

1.2.1 PREVEDERI ALE IAS 1:

1.2.1.1 Prezentare generală – reforme

Acest standard trebuie aplicat la prezentarea tuturor situațiilor financiare cu scop general întocmite și prezentate în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

În cadrul celor două etape ale reformei contabilității românești se poate constata opțiunea de armonizare a structurii și conținutului bilanțului cu cerințele Directivei a IV-a. Același fenomen se constată și în cazul contului de rezultate.

În contextul primei etape a reformei (19991-1994), consilierea experților francezi ne-a orientat spre alegerea primei scheme de bilanț prevăzută de Directiva a IV-a (bilanțul sub formă bilaterală). Modelul se regăsește în practicile franceze, orientate multă vreme spre o analiză de tip financiar-funcțional, bazată pe echilibrul generat de relațiile dintre trei agregate fundamentale: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă.

A II-a etapă a reformei, aflată sub influența reglementărilor Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 94 din 20 februarie 2006 s-a realizat sub o consiliere britanică. Această schemă e orientată spre analiza de tip lichiditate-solvabilitate. Formatul bilanțului prevăzut în reglementările Ordinului 94 respectă marea majoritate a structurii și judecăților Directivei a IV-a.

1.2.1.2 Aria de aplicabilitate:

Acest Standard se aplică tuturor tipurilor de întreprinderi, inclusiv băncilor și societătilor de asigurări. In IAS 30 – „Informații prezentate în Situațiile Financiare ale Băncilor și Instituțiilor Financiare Similare”, sunt prevăzute cerințe suplimentare pentru bănci și instituții financiare similare, consecvente cu cerințele acestui Standard. IAS 1 utilizează o terminologie corespunzătoare unei întreprinderi cu scop lucrativ. Intreprinderile cu scop lucrativ din sectorul public pot de aceea să aplice cerințele acestui Standard. Intreprinderile nonprofit, guvernamentale sau alte întreprinderi din sectorul public care urmăresc aplicarea acestui Standard ar putea fi nevoite să modifice descrierile utilizate pentru anumite elemente din situațiile financiare ca atare. Astfel de întreprinderi pot prezenta si componente suplimentare ale situațiilor financiare.

1.2.1.3 Componentele situațiilor financiare:

Potrivit IAS1, un set complet de situații financiare include următoarele componente:

a) bilanțul;

b) contul de profit și pierdere;

c) o situație care să reflecte fie:

– toate modificările capitalului propriu;

– modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacții de

capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari;

d) situația fluxurilor de numerar;

e) politicile contabile și notele explicative;

1.2.1.3.1 Bilanțul conform IAS 1

1.2.1.3.1.1. Prezentare generală

IAS 1, „Prezentarea situatiilor financiare”, nu impune folosirea unui bilanț standardizat, o astfel de abordare fiind substanțial influențată de domeniul de activitate în care întreprinderea își desfășoară activitatea. In practică, majoritatea întreprinderilor comerciale sau din industrie, ale căror operațiuni implică o viteză de rotație mare a activelor și datoriilor, prezintă un bilanț împărțit pe categorii ( făcând diferența între fondul de rulment și elementele pe termen lung), deoarece o parte semnificativă a activelor și datoriilor societății respective va fi realizată pe parcursul unui ciclu de exploatare bine determinat în timp, de exemplu de 12 luni.

Alte societăți cum ar fi cele de construcții imobiliare au un ciclu de exploatare mai mare, iar în acest caz nu se asteaptă realizarea sau stingerea activelor și datoriilor acestora pe parcursul unei perioade de numai 12 luni. Astfel de întreprinderi nu prezintă în general un bilanț împărțit pe categorii.

1.2.1.3.1.2 Elementele bilanțului:

Bilanțul trebuie să cuprindă, potrivit IAS1, următoarele elemente:

– terenuri și mijloace fixe

– active necorporale

– active financiare

– investiții financiare

– stocuri

– creanțe comerciale și de altă natură

– numerar și echivalente de numerar

– datorii comerciale și de altă natură

– datorii și active fiscale

– provizioane

– datorii pe termen lung purtătoare de dobândă

– capital emis și rezerve.

1.2.1.3.1.3 Clasificarea activelor și datoriilor:

IAS 1 precizează, de asemenea, ca atunci când întreprinderea hotărăște ca atunci când activele și datoriile sunt clasificate dupa termenele „curent”/ ”termen lung”, ele trebuie să fie prezentate în bilanț din punct de vedere al lichidității lor. O astfel de opțiune nu este întâlnită în prezentarea bilanțului conform Ordonanței Ministerului Finanțelor nr. 94/2006, elementele de activ și de pasiv fiind clasificate făcându-se clar distincția curent/termen lung. Elementele care combină sume cu scadența mai mare sau mai mică decât un an calendaristic sunt analizate fie în bilanț, fie în note sau se va prezenta separat porțiunea pe termen lung.

a) IAS 1, „Prezentarea situațiilor financiare” defineste elementele curente ca fiind acele active și obligații care se așteaptă să fie realizate sau stinse în timpul unui ciclu de exploatare, și/sau acelea care sunt scadente sau se așteaptă a fi realizate în cel mult 12 luni de la data bilanțului. Ciclul de exploatare al unei întreprinderi este perioada de timp dintre achiziția materialelor care intră într-un proces și realizarea acestora în numerar.

Observație: Conform IASC, întreprinderile pot să folosească pentru delimitarea curent-noncurent, două criterii:

– Durata ciclului de exploatare Sau

– Durata de 12 luni de la data bilanțului;

Actualele reglementări contabile armonizate cu Directiva a-IV-a a CEE si Standardele Internaționale de Contabilitate, prevăd doar durata de 12 luni de la data bilanțului drept criteriu ce va fi folosit în delimitare curent-noncurent.

b) Prezentarea activelor si datoriilor pe termen lung:

a) ACTIVE CURENTE

Conform IAS 1, un activ curent este prin definiție:

Cel care se așteaptă să fie realizat în, sau deținut în scopul vânzării sau consumării în decursul ciclului normal de exploatare al întreprinderii; SAU

Deținut, în primul rând, pentru desfășurarea activității sau pe termen scurt și se așteaptă să fie realizat in maximum 12 luni de la data bilanțului; SAU

Activ în numerar sau elemente echivalente de numerar care nu sunt restricționate în utilizare (blocate);

Activele numerar sau echivalente ale numerarului care sunt restrictionate în utilizare trebuie să fie clasificate ca active non-curente.

Spre deosebire de prevederile IAS 1, in conformitate cu O.M.F nr. 94/2006 prevede ca „sumele ce trebuie incasate într-o perioada mai mare de 12 luni trebuie să fie prezentate separat pentru fiecare elemente”.

DATORII CURENTE

Conform IAS 1, „Prezentarea situațiilor financiare”, datoria curentă este atunci când este îndeplinită una din situațiile:

se așteaptă să fie stinsă în decursul ciclului normal de exploatare al întreprinderii. Acestea sunt datorii care fac parte din fondul de rulment al întreprinderii SAU

are termen de scadență în termen de 12 luni de la data bilanțului;

IAS stabilește următoarea schemă de clasificare a datoriilor curente:

Tabelul nr. 1.3

Datoriile care fac parte din fondul de rulment ( de exemplu: obligații comerciale și cele angajate) sunt acele datorii curente care așteaptă să fie exigibile pe parcursul ciclului normal de exploatare (care poate fi mai mare decât 12 luni sau mai mic de 12 luni );

Datoriile care nu fac parte din fondul de rulment ( de exemplu: dividende de plătit, impozitul pe profit) sunt în general datorii curente care se așteaptă ca ele să fie exigibile în termen de 12 luni de la data bilanțului;

Datoriile purtătoare de dobânzi exigibile în termen de 12 luni de la data bilanțului urmează să fie clasificate ca datorii pe termen lung dacă termenul lor initial a fost pentru o perioadă mai lungă de 12 luni și există intenția de a le refinanța sau de a le reprograma pe termen lung. Această situație trebuie susținută de un acord încheiat înainte de elaborarea situațiilor financiare.

Toate celelalte datorii sunt clasificate ca datorii pe termen lung.

Pe lângă cele prezentate mai sus, IAS 1 prevede ca o datorie poate deveni plătibilă, înainte de scadența stabilită inițial, în cazul în care sunt încălcate prevederile contractuale privind starea financiară a debitorului. In general, datoria trebuie reclasificată ca o datorie curentă. Datoria ar putea fi considerată in continuare ca o datorie pe termen lung, dacă sunt verificate două condiții:

creditorul a consființit în scris că nu va solicita plata

2. alte încălcări nu sunt probabile în termen de 12 luni de la data bilanțului.

Observație: Pentru bilanțul adoptat prin O.M.F nr. 94/2006, delimitarea „datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an” și „datorii ce trebuie plătite într-un an” este explicit formulată prin pozițiile distincte pe care le ocupă în noul format cele două posturi.

Structura datoriilor curente și a celor care au o perioadă de scadență mai mare de un an este aceeași, logic ceea ce diferă este încadrarea lor într-o categorie sau alta. Partea care devine scadența în următoarele 12 luni din datoriile cu scadența mai mare de un an vor fi înscrise în rubrica „Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an”.

1.2.1.3.2 Contul de profit și pierdere

1.2.1.3.2.1 Prezentare generală

IAS 1, „Prezentarea situațiilor financiare”, nu prevede o schemă tip de prezentare a contului de profit și pierdere. Astfel, paragraful 77 prevede: „întreprinderile trebuie să prezinte, fie în contul de profit și pierdere, fie în notele la contul de profit și pierdere o analiză a cheltuielilor utilizând o clasificare bazată fie pe natura cheltuielilor, fie pe funcția lor în cadrul întreprinderii”.

În ceea ce privește contul de profit și pierdere, Directiva a IV-a a prevăzut patru scheme de prezentare. Particularitățile economice, financiare, juridice și culturale ale fiecărei țări europene au făcut ca normalizatorii și întreprinderile să opteze pentru modelul care corespunde cel mai bine solicitărilor informaționale ale utilizatorilor. Cele patru scheme derivă din combinația uneia dintre cele două forme de prezentare, forma listă și forma tabelară. Reforma contabilă românească, în prima ei etapă, a condus la un cont de rezultate cu o structură a cheltuielilor după natură (având în vedere simplitatea și obiectivitatea informațiilor sale) și o formă listă.

Referindu-se la metoda clasificării după natura cheltuielilor, se apreciază că fiind simplu de aplicat în multe întreprinderi mai mici deoarece nu este necesară nici o alocare a cheltuielilor de exploatare pe clasificările funcționale. In schimb, metoda clasificării dupa funcția elementelor sau a costului vânzărilor, oferă informații mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea cheltuielilor după natură, dar alocarea costurilor pe funcții poate fi arbitrară și implică în mod considerabil raționamentul personal.

Ca și în cazul bilanțului, pentru normalizatorii și contabilii români, situațiile financiare au fost privite numai din punct de vedere procedural și al necesității de control și nu ca instrument de informare, de facilitare a analizei financiare și de asistare a deciziilor economice.

1.2.1.3.2.2 Elementele componente

Contul de profit și pierdere trebuie să includă următoarele elemente:

– veniturile

– rezultatele activități de exploatare

– costurile de finanțare

– partea din profituri și pierderi aferentă întreprinderilor asociate și în participație contabilizată prin metoda punerii în echivalență

– cheltuielile cu impozitul pe profit

– profitul sau pierderea din activități curente

– elementele extraordinare

– interesul minoritar

– profitul net sau pierderea netă a perioadei.

Structuri ale contului de profit și pierdere:

In continuare, sunt prezentate structurile ilustrative ale celor două scheme de cont de profit și pierdere oferite de IAS 1:

Contul de profit și pierdere încheiat la 31.XII.N

<<Clasificarea cheltuielilor dupa natură >

Tabelul nr. 1.4

Contul de profit si pierdere încheiat la 31.12.N

<<Clasificarea cheltuielilor după funcție>>

Tabelul nr. 1.5

Țara noastră, în cadrul NSC, adoptat în anul 1995, a optat pentru schema- listă a contului de profit și pierdere bazat pe clasificarea cheltuielilor și veniturilor în funcție de natura lor. Aceeași schemă este menționată și în cadrul Programului de dezvoltare a contabilității din Romania.

Totodată, în notele la situațiile financiare, este prezentat și contul de profit și pierdere după destinații, numai pentru rezultatul din exploatare.

1.2.2 PREVEDERI ALE IAS 7:

1.2.2.1 Prezentare generală:

IAS 7- “Situația fluxurilor de trezorerie” stabilește cerințe privind situația fluxurilor de numerar și informațiile pe care trebuie să le conțina. Informațiile privind fluxurile de numerar sunt folositoare utilizatorilor situațiilor financiare, oferind o bază de evaluare capacității întreprinderii de a genera numerar și a nevoilor sale pentru utilizarea fluxurilor de numerar respective.

Așa cum sunt definite în IAS 7, numerarul cuprinde disponibilitățile bănești și depozitele la vedere, iar echivalentele de numerar sunt investiții financiare pe termen scurt și extrem de lichide, care sunt ușor corvertibile în sume cunoscute de numerar și al căror risc de schimbare a valorii este insignifiant.

1.2.2.2 Structura fluxurilor de trezorerie:

In cadrul tabloului, operațiile de numerar sunt grupate pe trei activități:

1. Exploatare

2. Investiție

3. Finanțare

Pentru fiecare funcție, pornind de la analiza comparativă încasări – plăți, se determină fluxurile de numerar care intră și care ies, și echivalentele de numerar. Elementele de detaliu specifice fiecărei funcții, se prezintă în felul următor:

1. ACTIVITATEA DE EXPLOATARE

Prin această parte a tabloului se degajă informații privind eliberările sau utilizările de resurse pentru trebuințele exploatării întreprinderii, indicatorul calculat fiind fluxul net de trezorerie privind exploatarea. Formula de calcul a acestui indicator este: venituri încasate – cheltuieli plătite.

Fluxul de trezorerie din exploatare se poate determină prin două metode, și anume:

– metoda capacității de autofinanțare;

– metoda fluxurilor de exploatare.

a) Metoda capacității de autofinațare se bazează pe corectarea capacității de autofinanțare cu variația necesarului în fond de rulment. Corespunzător celor două variante de stabilire a capacității de autofinanțare(CAF), excedentul brut de exploatare(EBE) și rezultatul net contabil, se diferentiază și modul de structurare a datelor în cadrul primei părți a tabloului de trezorerie. Astfel, în cazul în care se pornește de la EBE, fluxul de trezorerie privind exploatarea este dat de schema:

Tabelul nr. 1.6

Potrivit O.M.F nr. 94/2006, cheltuielile extraordinare devin elemente componente la poziția alte cheltuieli de exploatare și respectiv alte venituri din exploatare. Concomitent, este creată o poziție distinctă de cheltuieli extraordinare, și respectiv, venituri extraordinare. Regăsirea acestei poziții în determinarea CAF se prezintă după cum urmează:

+ Venituri extraordinare

– Cheltuieli extraordinare

b) Dacă CAF este calculată pornind de la rezultatul net contabil, compozitia primei părți a tabloului de trezorerie se prezintă în felul următor:

Tabelulnr. 1.7

c) Prin recurs IAS 7 – „Situațiile fluxurilor de trezorerie”, prevede ca pentru întocmirea situației fluxurilor de trezorerie se pot folosi două metode:

– metoda directă

– metoda indirectă

Conform metodei indirecte, schema fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 1.8

Metoda directă se bazează pe delimitarea fluxurilor de încasări – plăti proprii fiecărei activități. De exemplu, pentru activitățile de exploatare, formula de calcul se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1.9

2. ACTIVITATEA DE INVESTIȚIE:

Sunt operații privind fluxurile de trezorerie specifice imobilizărilor. Formula de calcul proprie acestui gen de operații se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1.10

Fluxul de trezorerie provenit din activitatea de investiții se mai poate calcula după următoarea formulă:

Tabelul nr. 1.11

3) ACTIVITATEA DE FINANȚARE:

In perimetrul acestor operații se includ fluxurile de trezorerie generate de finanțarea pe termen lung. Formula de calcul folosită în acest sens este:

Tabelul nr. 1.12

Fluxurile de trezorerie specifice activității de finanțare se mai prezintă în felul următor (conform metodei indirecte):

Tabelul nr. 1.13

1.2.2.3 Metoda de calcul a fluxurilor de numerar

Un caz particular în prezentarea fluxurilor de trezorerie se referă la faptul că această prezentare trebuie să se facă în marime netă. In principiu, fluxurile de numerar în raport de sensul lor, încasări și plăți sunt prezentate în mod separat la nivelul mărimii lor brute. Totuși, IAS 7 admite două excepții, și anume:

încasările și plățile în contul clienților, atunci când fluxurile de trezorerie nu decurg din activitățile întreprinderii, ci din cele de trezorerie;

încasările și plățile în numerar pentru elemnetele pentru care sumele sunt mari, iar termenul de scadență este scurt.

Suma, în sens algebric a celor trei fluxuri de trezorerie, trebuie să fie egală cu variația de trezorerie calculată ca diferență între trezoreria la închiderea exercițiului și trezoreria la deschiderea exercițiului.

Situația fluxurilor de trezorerie – exemplu de prezentare:

Tabelul nr. 1.14

1.2.2.4 MODIFICĂRILE CAPITALULUI PROPRIU:

Despre modificarile capitalului propriu s-a discutat in prevederile O.M.F nr. 94/2006. Totusi, cateva remarci trebuie sa fie făcute.

IAS 8 – “Profitul net sau Pierderea netă a perioadei, Erori Fundamentale și Modificări ale Politicilor Contabile”, cere ca toate elementele de venituri și cheltuieli care sunt recunoscute într-o perioadă să fie incluse la determinarea profitului net sau a pierderii nete a perioadei, cu excepția cazului în care un Standard Internațional de Contabilitate nu cere sau nu permite altceva.

Alte standarde cer ca pierderile și câstigurile, cum ar fi deficitele și surplusurile din reevaluare și anumite diferențe de curs valutar să fie recunoscute direct ca modificări ale capitalului propriu împreună cu tranzacțiile de capital și cu distribuțiile către proprietarii întreprinderilor.

Intrucât este foarte importantă luarea în considerare a tuturor câstigurilor și pierderilor la evaluarea modificărilor poziției financiare a unei întreprinderi între două date ale bilanțului, acest Standard solicită o componentă distinctă a situațiilor financiare careă evidențieze pierderile și câstigurile totale ale unei întreprinderi, inclusiv pe cele care sunt recunoscute direct în capitalul propriu.

1.2.2.5 NOTELE LA SITUAȚIILE FINANCIARE:

1.2.2.5.1 Aspecte generale:

Notele explicative conțin informații suplimentare, relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceea ce privește poziția financiară și rezultatele obținute. Notele explicative trebuie prezentate într-o manieră sistematică. Fiecare element semnificativ al bilanțului, contului de profit și pierdere, situației fluxurilor de trezorerie și al situației modificărilor capitalului propriu trebuie sa fie însoțit de o trimitere la nota care cuprinde informații legate de acel element semnificativ.

1.2.2.5.2 Caracteristici:

Notele la situațiile financiare ale unei întreprinderi trebuie:

(a) Să prezinte informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și despre politicile contabile specifice selecționate și aplicate pentru tranzacții și evenimente semnificaticative;

(b) Să prezinte informațiile cerute de Standardele Internationale de Contabilitate care nu sunt prezentate în altă parte în situațiile financiare

(c) Să ofere informații suplimenatre care nu sunt prezentate în situațiile financiare, dar care sunt necesare pentru o prezentare fidelă.

Urmatoarele informații trebuie prezentate cu claritate și repetate ori de câte ori este necesar, pentru buna lor întelegere:

a) numele întreprinderii care face raportarea;

b) faptul că situațiile financiare sunt proprii întreprinderii și nu grupului;

c) data la care s-au încheiat sau perioada la care se referă situatiile financiare;

d) moneda în care sunt întocmite situațiile financiare;

e) exprimarea cifrelor incluse în raportare (de exemplu, lei ).

1.2.2.6 Prezentarea politicilor contabile

Conform IAS 1, secțiunea politicilor contabile din notele la situațiile financiare trebuie să descrie următoarele:

(a) Baza sau bazele de evaluare utilizate la întocmirea situațiilor financiare și

(b) Fiecare politică contabilă specifică necesară pentru o întelegere corespunzătoare a situațiilor financiare.

Alegerea prezentării sau nu a unei politici contabile specifice rămâne la latitudinea conducerii întreprinderii, care va lua o decizie în funcție de cerințele utilizatorilor, în ce masură acesția inteleg în mod corespunzător performanța și pozitia financiară a întreprinderii.

Politicile contabile pe care o întreprindere le-ar putea avea în vedere cuprind, dar nu se limitează la următoarele:

A. Recunoașterea veniturilor

B. Principiile de consolidare

C. Combinările de întreprinderi

D. Asocierile în participație

E. Recunoasterea și amortizarea activelor corporale și necorporale

F. Capitalizarea costurilor indatorării și a altor cheltuieli

G. Contractele în construcție

H. Investițiile de bunuri imobiliare

I. Instrumentele și investitiile financiare

J. Operațiunile de leasing

K.Costurile de cercetare și dezvoltare

L. Stocurile

M. Impozitele, inclusiv impozitele amânate

N. Provizioanele

O. Costurile cu beneficii de pensionare datorate angajaților

P. Conversia valutară și acoperirea riscului valutar

Q. Definirea segmentelor de activitate și a zonelor geografice și baza de alocare a costurilor pe segmente

R. Definirea numerarului și a echivalentelor de numerar

S. Contabilitatea de inflație SI

T. Subvențiile guvernamentale.

Concluzie: Acest Standard prevede considerente generale pentru prezentarea situațiilor financiare, recomandări pentru structura acestora și cerințe minime pentru conținutul situațiilor financiare. Recunoașterea, evaluarea și evidențierea tranzacțiilor și evenimentelor specifice sunt tratate în alte Standarde Internaționale de contabilitate.

CAPITOLUL II

ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA SITUATIILE FINANCIARE

2.1 ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND BILANȚUL CONTABIL

Bilanțul contabil poate fi abordat privind din două unghiuri:

– după conceptul de patrimoniu;

– după finalitatea bilanțului.

2.1.1 O primă grupă de abordări sunt centrate asupra conceptului de patrimoniu. Determinarea, structurarea și cunoașterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanțului.Plecând de la patrimoniu, bilanțul poate fi interpretat în mai multe moduri, astfel:

1) Din punct de vedere economic, bilantul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile sunt privite din 2 puncte de vedere și anume, din punct de vedere al originii(naturii) lor, resursele, cât și al modului de utilizare. Ecuația economică a bilanțului este urmatoarea:

UTILIZĂRI = RESURSE

Această ecuație, pe plan procedural, este echivalentă cu următoarea relație:

ACTIVE = PASIVE.

Un bilanț, văzut din punct de vedere economic,permite să răspundă, la sfârșitul exercițiului, la întrebări de natura următoare: de unde vin fondurile necesare finanțării necesităților întreprinderii, altfel spus, de cine este ea finanțată?, care sunt necesitățile, altfel spus, care a fost utilizarea dată resurselor de care întreprinderea a dispus?.

2) Din punct de vedere juridic,bilanțul se structurează astfel:

– Activul se referă la drepturile de proprietate și de creanță, clasificate într-o ordine rațională;

– Pasivul se referă la datoriile intreprinderii față de terți și datoriile acesteia față de asociati, clasificate într-o ordine rațională.

Astfel, bilanțul se prezintă în forma:

Tabelul nr. 2.1

ACTIV PASIV

Deși, din punct de vedere procedural, bilanțul juridic se prezină sub forma schemei de mai sus, relația de bază care decurge dintr-o astfel de interpretare este:

SITUAȚIA NETĂ = ACTIVE – DATORII FAȚĂ DE TERȚI

Situația netă reprezintă valoarea datoriilor întrepinderii față de asociați sau, cu alte cuvinte, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entității patrimoniale. Situația netă este echivalentă capitalurilor proprii. In literatura de specialitate, vom întâlni drept termeni echivalenți: patrimoniu și, mai ales, patrimoniu net.

2.1.2. O a doua grupă de aborbări sunt centrate pe finalitatea bilanțului, aceea de a răspunde nevoilor analizei economico-financiare. Plecând de la bilanțul întocmit și prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare după funcțiile acestuia, se poate ajunge la un bilanț funcțional, respectiv la o abordare de tip funcțional

Prezentarea bilanțului funcțional :

Tabelul nr. 2.2

Notă: Bilanțul funcțional se caracterizează prin următoarele funcții:

Funcția de invesțitii – corespunzătoare activului imobilizat

Funcția de exploatare – corespunzătoare punctului 2 din tabel

Funcția de trezorerie – corespunzătoare punctului 3 din tabel

Funcția de finanțare – corespunzătoare punctelor 4 și 5 din tabel .

Ținându-se seama de elementele din bilanțul funcțional, se poate face trecerea de la acesta la bilanțul financiar, condiția necesară este de a grupa activele și pasivele după criteriul duratei, și anume: cu o durată mai mare de 1 an , și cu o durată mai mică de 1 an.

Sub aspect financiar, orice bilanț se descompune in trei mari mase:

– fondul de rulment (FR)

– necesarul de fond de rulment(NFR)

– trezoreria(TN), legate între ele de relația următoare:

TN = FR – NFR

2.1.3 A treia grupă de abordări în ceea ce privește bilanțul se referă la abordările de origine anglo-saxonă. Conform acestei abordări, bilanțul este documentul de sinteză care prezintă situația financiară a întreprinderii.

Dacă luăm ca exemplu bilanțul folosit de majoritatea întreprinderilor americane, constatăm existența a trei mari mase și anume:

– Assets (bunurile sau activele)

– Liabilities (datorii)

– Shareholders equity (capitaluri proprii), prezentate fie în formatul orizontal, cât și în cel vertical.

Spre deosebire de multe țări europene, în care activul este prezentat în ordine crescătoare a lichidității lui, iar pasivele în ordine crescătoare a exigibilității lor, în

Statele Unite, firmele își prezintă activele și pasivele in ordinea descrescătoare a lichidității, respectiv exigibilității lor.

Scris sub formatul orizontal, bilanțul folosit în contabilitatea anglo-saxonă se prezintă în felul următor:

S = A – D, unde: S = situație netă

A = active

D = datorii față de terți.

Scris sub formatul orizontal, bilanțul folosit în contabilitatea anglo-saxonă se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 2.3

În ceea ce privește prezentarea verticală a bilanțului, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială, termen neutilizat în contabilitatea anglo-saxonă). Ea pune în evidență partea creditorilor întrerpinderii: terți care au o prioritate legală în fața proprietarilor. Situația netă (capitalurile proprii) este considerată, deci, o parte reziduală.

Conform acestei forme(verticale), ecuația de bază a bilanțului este următoarea:

• ACTIVE

(-) DATORII

(=) SITUAȚIA NETĂ ( CAPITALURI PROPRII).

Bilanțul permite formularea de judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o întreprindere și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta, se poate proceda la o analiză a bilanțului prin prisma lichidității / exigibilității și flexibilității financiare cu care se confruntă întrerpinderea.

In concluzie, se poate observa că în bilanțul american, accentul este pus pe elementele pe termen scurt: lichiditățile si exigibilitățile imediate, prezentate ca prime elemente ale structurilor bilanțiere. De aici, iese in evidență calitatea principală a întreprinderilor americane, aceea de a acționa rapid, pe termen scurt.

2.2 ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

2.2.1 ABORDARI CONTEMPORANE PRIVIND CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE :

2.2.1.1 Prima grupă de abordări – interpretează performanta atât într-o perspectivă financiară dar și una patrimonială.

O înțelegere corectă a conceptelor de cheltuieli și de venituri trebuie să țină seama de premisa contabilității de angajamente, pe de o parte, și de interesul proprietarilor pe de altă parte.

Performanța în abordarea financiară este centrată pe contul de profit și pierdere ca sinteză a contabilității de flux, într-o abordare bilanțieră și patrimonială ea exprimă creșterea patrimoniului deținut de întreprindere.

Dificultatea determinării rezultatului exercițiului din punct de vedere financiar pleacă de la controversele privind definirea și recunoașterea veniturilor și cheltuielile aferente exercițiului.

Determinarea rezultatului exercițiului prin prisma abordării bilanțiere este criticabilă în perioada de creștere a prețurilor, deoarece ajustările aduse elementelor, ca urmare a variației prețurilor se pot realiza prin metode diferite, ceea ce ar putea conduce la furnizarea unor imagini diferite privind performanța întreprinderii.

2.2.1.2 Abordările din a doua grupă

Aceste abordări sunt centrate pe finalitatea contului de rezultate de a răspunde nevoilor de analiză și de interpretare a performantei financiare.

Această grupă de abordări orientează informația contabilă furnizată de contul de profit și pierdere fie către o analiză a performanței ca efect al realizării politicii financiare și economice, fie către o analiză a eficienței realizării funcției acesteia.

Confluența în spațiul Uniunii Europene a tradiției contabile franco-germane, care preferă prezentarea cheltuielilor și a veniturilor după natura lor economică cu modelul anglo-saxon care privilegiază abordarea cheltuielilor și a veniturilor pe funcții ale întreprinderii a făcut ca Directiva a IV-a să lase în competența statelor membre alegerea între cele două clasificări a cheltuielilor și veniturilor prezentate în contul de rezultate.

Aici întâlnim cele patru scheme prevăzute de Directiva IV europeană: sub formă de listă și sub formă tabelară (sau cont) cu prezentarea cheltuielilor după origine sau natura lor și prezentarea cheltuielilor după destinația sau funcțiile lor.

2.2.1.2.1 Structura contului de profit și pierdere cu prezentarea cheltuielilor după natura lor

Natura activității generatoare de venituri și de cheltuieli reprezintă criteriul dominant care stă la baza schemelor de cont de profit și pierdere, aceste activități fiind delimitate în activități ordinare și activități cu caracter excepțional.

Contul de profit și pierdere alcătuit pe baza criteriului naturii veniturilor și cheltuielilor prezintă interes pentru factorii de producție participanți la crearea și distribuția bogăției (proprietari, investitori creditori, salariați, stat). Din această categorie de utilizatori externi interesul majoritar îl reprezintă guvernul și organele statului, interesate de informații pentru a reglementa activitățile întreprinderii, determinarea politicii fiscale, iar ca bază pentru determinarea produsului intern a venitului național, precum și alți indicatori statistici similari.

Această formă de cont de profit și pierdere permite satisfacerea nevoilor de informare internă, făcând posibil calculul unor indicatori prin care se apreciază efectele pe care politicile comerciale, economice, de învățământ, de finanțare și fiscale le au asupra performantei întreprinderii (indicatori cunoscuți sub denumirea generică de "solduri intermediare de gestiune".Prezentarea contului de profit și pierdere după natura veniturilor și cheltuielilor este întâlnită în țările cu un sistem contabil de întreprindere de tip dualist caracterizat prin deconectarea în diverse grade a contabilității financiare de contabilitate de gestiune.

2.2.1.2.2 Contul de profit și pierdere cu prezentarea cheltuielilor după destinația lor

Modelul contului de rezultate cu prezentarea cheltuielilor după destinația lor numit și "pe funcțiuni" în formatul listă sau cont face distincția între costurile de producție, costurile de distribuție, cheltuielile generale administrative, cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale și este orientat spre calculul "rezultatului brut".

Contul de rezultate constituit pe baza criteriului funcției veniturilor și cheltuielilor oferă analistului financiar posibilitatea studierii funcțiilor întreprinderii raportând costurile diferitelor funcții la producția vândută, iar prin intermediul acestei baze putând interpreta eficiența gestiune întreprinderii.

Contul de rezultate constituit pe baza criteriului funcției prezintă cu precădere interes pentru investitorii de capital deoarece aceștia în calitatea lor de ofertanți de capital și consultanți sunt preocupați de riscul atașat și profitul adus de investiția lor. Pentru luarea unor decizii cât mai eficiente ei au nevoie de informații care să le permită luarea deciziei de cumpărare, de păstrare sau de vânzare. Acționarii fiind de asemenea interesați și de informații care să le servească pentru a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti dividende.

Prezentarea contului de profit și pierdere cu delimitarea cheltuielilor de exploatare pe funcțiile întreprinderii (centre de costuri) se întâlnește în general în țările anglo-saxone, cu un sistem contabil de întreprindere de tip monist în care contabilitatea financiară este conectată cu contabilitatea de gestiune dar și în altă țări unde normalizatorii au văzut și o astfel de alternativă.

2.2.1.3 A treia categorie de abordări

Își are originile în lumea anglo-saxonă însă se circumscrie și celei promovate de organismul internațional de normalizare contabilă (I.A.S.B.). Fiind o situația destinată în principal utilizărilor externe contul de profit și pierdere presupune o prezentare mai condensată în sistemele anglo-saxone decât în cel ale Europei continentale. Preferată este forma de listă, cheltuielile de exploatare sunt analizate după funcția lor iar activitățile generatoare de cheltuieli și de venituri sunt clasificate în ordinare și extraordinare.

2.2.2 Abordări ale contului de profit si pierdere potrivit concepțiilor americane, britanice și franceze

2.2.2.1 Contul de profit și pierdere, potrivit concepției americane

În mediul american, contul de profit și pierdere („income statement”) are un conținut divers, deoarece normele contabile nu impun un anumit model, insă Comisia Valorilor Mobiliare (Securites and Exchange Commission, S.E.C.) solicita anumite informații, cum sunt: costul vânzărilor, cheltuieli de exploatare, cheltuieli de cercetare și dezvoltare, veniturile. Având o destinație mai ales pentru utilizatorii externi, contul de rezultate, în sistemul american, se prezintă într-o manieră mai condensată, decât în țările Europei continentale.

Dintre modelele existente, în contabilitatea americană cel mai utilizat este cel în formă de listă (vertical) și cuprinde în structura sa în mod explicit atât veniturile (revenues) cât și cheltuielile (expenses) aferente ultimelor două exerciții financiare.

In contul de profit și pierdere, clasificare cheltuielilor se face după destinația acestora sau funcțiile întreprinderii, astfel se disting:

◊ funcția de producție, prin costul bunurilor vândute (cost of goods sold);

◊ funcția de vânzare, prin cheltuieli de vânzare (selling);

◊ funcția administrativă, prin cheltuielile generale și administrative

(general and administrative);

◊ funcția financiară, în special pentru cheltuielile cu dobânzile (interest).

Pe baza acestui cont de profit și pierdere se pot determina două tipuri de rezultate generate de activitatea firmei: rezultatul curent (operating income) și rezultat noncurent, structurat pe trei categorii de rezultate, și anume:

1) Rezultatul activităților abandonate

2) Rezultatul elementelor extraordinare

3) Rezultatul generat de schimbarea principiilor contabile aplicate

Distincția dintre rezultatele operațiilor curente și cele ale activităților abandonate se realiza pentru a separa activitățile pentru care principiul continuității exercițiului nu mai operează, de celelalte activități.

De asemenea, în Statele Unite, există doua maniere de prezentare a contului de profit și pierdere: simplă (single step) și evoluată (multiple step).

Prima prezentare pune în evidență un singur rezultat, fără a distinge partea din rezultat ce-i revine activității de exploatare de cea aferentă elementelor din afara exploatării.

A doua prezentare distinge rezultatele din activitatea curentă (operating income), de rezultatele necurente.

În concluzie, se pot desprinde următoarele remarci:

– cele două rezultate (rezultatul curent și rezultatul noncurent) se structurează in funcție de natura operației;

– în contul de rezultate cele trei categorii de rezultate noncurente apar evidențiate la valoarea lor netă ( după impozitare);

– în anumite situații, practica contabilă americană admite ca unele elemente excepționale să nu fie înscrise în contul de rezultate, ci direct în bilanț, prin afectarea conturilor de rezerve existente la începutul exercițiului;

– despre existența elementelor excepționale, ca parte a rezultatului curent, în practica americană se face o simplă informare în anexă.

Principala orientare a situațiilor financiare în sistemul anglo-saxon este spre satisfacerea nevoilor informaționale ale investitorilor, prin urmare ultima linie a contului de profit și pierdere american o constituie profitul pe acțiune, indicator urmărit de cei mai mulți investitori. Din acest considerent, unii autori apreciază întâietatea contului de profit și pierdere în fata bilanțului, în sistemul contabil american.

2.2.2.2 Contul de profit și pierdere, potrivit concepției britanice

Din punct de vedere istoric, britanicii au importat contabilitatea în partidă dublă de la maeștrii italieni, după care au început să exporte „cultura profesiei contabile de tip liberal”.

Marile trăsături ale contabilității britanice, definite în secolul al XIX-lea sunt:

– participarea nesemnificativă a statului la reglementările contabile;

– orientarea informației financiare către nevoile marilor societăți anonime;

– reglementarea și evoluția principiilor contabile prin efortul unei profesii liberale puternice;

– necesitatea misiunii de control al conturilor prin serviciile cabinetelor de audit.

Consiliul normalizării contabile (Accounting Standard Broad – ASB), organismul de normalizare din Marea Britanie, a fost primul organism de stabilire a normelor contabile, care a introdus conceptul de performanță financiară globală, introducând in anul 1992 un „cont de profit și pierdere economic”, numit tablou al tuturor câștigurilor și pierderilor contabilizate. S-a considerat necesară introducerea acestei noi publicări, plecând de la ideea de incapacitate a contului de profit și pierdere de a oferi o imagine completă asupra performanței financiare, dacă se ține cont de faptul că regulile contabile și dispozițiile legale britanice permit constatarea directă în capitalurile proprii a unor câștiguri sau pierderi generate de reevaluarea imobilizărilor. De asemenea, acest cont de profit și pierdere economic indică mai bine în ce măsură fondurile proprietarilor au fost modificate de câștigurile și pierderile contabilizate în cursul perioadei.

Și în Marea Britanie, există tot patru modele de prezentare a contului de profit și pierdere, rezultate din cele două criterii de prezentare a elementelor și din cele două forme de prezentare. În toate cele patru modele, este evidentă clasificarea cheltuielilor și veniturilor, în cheltuieli și venituri din activități ordinare și cheltuieli și venituri din activități extraordinare.

Modelele sub formă de listă prezintă elemente de atribuire a profitului:

– Formatul 1 (prezentarea in listă, cu o analiză a cheltuielilor după funcție) este orientat și spre determinarea marjei brute sau rezultatului brut. Sunt prezentate, de asemenea, și celelalte niveluri de rezultat: rezultatul curent, rezultatul extraordinar și rezultat net.

– Formatul 2, care prezintă cheltuielile în listă, cu o analiză după natură a acestora, este orientat spre determinarea indicatorului „producția exercițiului”, deși nu apare în cadrul structurii formatului.

– Formatul 3 prezintă în cont cheltuielile după criteriul destinație și este destinat spre calculul marjei brute.

– Formatul 4, ca și formatul 2, este orientat spre determinarea „producției exercițiului”.Britanicii au acordat prioritate analizei cheltuielilor după funcție și amenajării modelelor listă cu rubrici corespunzătoare repartizării rezultatului, acest model având cea mai mare utilitate.

2.2.2.3 Contul de profit și pierdere, potrivit concepției franceze

Modelul francez al contului de profit și pierdere, acceptat și de instituțiile de normalizare contabilă din țara noastră, este astfel structurat, încât permite efectuarea analizei economico-financiare a întreprinderilor și determinarea soldurilor intermediare de gestiune.

Potrivit sistemului de bază, modelul contului de rezultate îmbracă două forme de prezentare: format orizontal (cont), respectiv, vertical (listă). Modelul orizontal structurează cheltuielile și veniturile după natura lor, în timp ce modelul listă prezintă cheltuielile și veniturile pe categorii de activități, ceea ce permite calculul soldurilor intermediare de gestiune.

Informațiile cuprinse în contul de rezultate sunt structurate pe trei niveluri (exploatare, financiare și excepționale), completate cu un al patrulea nivel care cuprinde participarea salariaților la profit.

Spre deosebire de englezi, pentru care comerțul a constituit vectorul dezvoltării economice, francezii s-au arătat neîncrezători în activitățile de comerț, aceste două popoare având mentalități diametral-opuse.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII

“IOROM TRADING” S.R.L

DEVIZA FIRMEI: “REPUTAȚIA NOASTRĂ ESTE SI OBLIGAȚIA NOASTRĂ”

3.1 DATE GENERALE REFERITOARE LA MODUL DE ORGANIZARE AL

SOCIETĂȚII

3.1.1 DENUMIREA ȘI DURATA SOCIETĂȚII

Societatea se va numi IOROM TRADING S.R.L, înregistrată la judecătoria , Oradea.

Durata de funcționare în timp a societății este nelimitată.

3.1.2 SCURT ISTORIC

S.C “IOROM TRADING” S.R.L a luat ființă conform prevederilor Legii nr. 31/1990 la 18 iunie 1993, statutul și contractul de societate fiind înregistrate cu nr. 25.199/1993 de către Notariatul de Stat local , Oradea, administrator fiind domnul inginer Romeo Gangler. Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului cu nr.J40/17970/1993, codul unic de înregistrare este R4380115.

Sediul societății era pe strada Alexandru cel Bun nr.16, bloc T21A, apartament 10, . In iunie sediul firmei s-a mutat pe strada Radu Popescu nr.17, , Oradea. In urma creării resurselor financiare necesare, au luat ființă trei magazine în Bucuresti, patru magazine la Iași, Târgu-Mureș, Timișoara și Brașov, un service auto, un laborator de vopsele și un depozit de piese auto.

Pe parcursul anilor societatea a dezvoltat relații comerciale cu parteneri interni cât și din străinatate. In octombrie 1999, sediul social al societății a fost mutat în strada Drenajului nr.35, , Oradea, iar în luna februarie 2005, a fost mutat pe strada LOTRU, nr. 35, , Oradea, unde activează și în prezent.

3.1.3 FORMA JURIDICĂ

IOROM TRADING SRL este o societate comercială cu răspundere limitată, desfășurându-și activitatea potrivit dispozițiilor legii 31/1990 și legislației din România privind modul de funcționare a societăților comerciale.

Certificatul de înregistrare este prezentat în ANEXA 1.

3.1.4 CAPITALUL SOCIAL, PĂRȚILE SOCIALE.

Capitalul social subscris societății este de 100.000 lei, exclusiv numerar, format din 20 părți sociale egale în valoare de 5000 lei fiecare numerotate de la 1 la 20. Aportul asociatului Dima Ioana la capitalul social este de 60.000, revenindu-i 16 părți sociale, numerotate de la 1 la 12; iar aportul asociatului Gangler Romeo este de 40.000 lei, revenindu-i 8 părți sociale numerotate de la 13 la 20. Participarea la beneficii și pierderi este de 60% pentru Dima Ioana și de 40% pentru Gangler Romeo.

Conform articolului 7 din Statutul societății comerciale IOROM SRL, societatea emite și înmânează asociaților certificate constatatoare asupra părților sociale cu următoarele mențiuni:

Denumirea societății și durata ei;

Data constituirii societății, nr. de înregistrare la judecatorie, nr Monitorului Oficial în care s-a făcut publicarea;

Capitalul social, numărul total al părților sociale, valoarea nominală a părților sociale;

Numele asociatului și domiciliul acestuia;

Mențiunea că certificatul nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate sub sancțiunea nulității.

Evidența părților sociale se face printr-un registru parafat numerotat. Conform articolului 8 – Cesiunea părților sociale – aceasta se poate realiza cu acordul a cel puțin 51% din asociați. Cesiunea se va face în forma autentică și trebuie notificată de asociatul cedent societății.

Majorarea capitalului social se va face ținând cont de reglementările privitoare la constituirea societăților. Capitalul social poate fi majorat în baza Hotărârii Adunării Generale a Asociaților prin aport în numerar sau în natură, situație în care se va efectua o expertiză a bunului adus ca aport. Se vor indica numarul părților sociale suplimentare.

Reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a 2 luni din ziua în care hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial. Hotărârea va trebui să arate motivele pentru care se face reducere la capitalul social și modul în care se va realiza acest lucru, respectându-se însă minimul de capital social.

Adunarea Generală a Acționarilor este organul suprem de decizii și control, aceasta putând fi controlată de Comisia de Cenzori. Societatea este reprezentată în raport cu terții de un administrator. Adunarea Generală a Acționarilor se întrunește o dată pe an, data la care se stabilesc obiectivele pentru anul următor și de asemenea, pentru:

A se aproba bilanțul și a se stabili repartizarea beneficiului net;

Să modifice statutul societății;

Să desemneze pe președinte sau să-l revoce;

Să decidă urmărirea administratorului sau a angajaților pentru daunele aduse societății;

Să hotarască dizolvarea societății.

Societatea trebuie să țină următoarele registre care vor fi parafate și sigilate de organul competent:

Registrul părților sociale ale asociaților

Registrul proceselor verbale ale Adunării Generale

Conform cu articolul 14 din Statut – Calcularea și repartizarea profitului, profitul se stabilește cu ajutorul bilanțului. Beneficiul impozabil reprezintă diferența dintre suma totală a veniturilor încasate și suma cheltuielilor efectuate pentru realizarea acestor venituri după deducerea cotei de 5% destinată fondului de rezerva legală.

3.1.5 REGLEMENTĂRI DE ORDIN JURIDIC

1. Modificarea contractului și statutului societății.

Contractul de societate și statutul societății pot fi modificate de asociați cu respectarea legii, a condițiilor de formă și publicitate prevăzute prin înscrierea lor.

2. Excluderea asociaților.

Poate fi exclus din societate:

Asociatul care aduce cu întârziere aportul la care s-a obligat

Asociatul declarat în stare de faliment sau care a devenit incapabil

Asociatul care se amestecă fără drept în administrarea societății

Asociatul care comite fraude în dauna societății

3. Dizolvarea societății poate fi hotărâtă de Adunarea Generală în următoarele cazuri:

Imposibilitatea realizării obiectivului de activitate

Reducerea capitalului social sub minimul legal admis

Falimentul, incapacitatea

Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde nici un fel de operații.

4. Lichidarea societății. Societatea dupa dizolvare se va lichida, administratorii vor încheia bilanțul constatând starea exactă a activului și pasivului. Ei vor putea să dea în judecată și să fie acționați în interesul societății, să execute operațiile de comerț ale societății, să facă tranzacții. Bilanțul de închidere va fi supus Adunării Generale.

5. Litigiile. Litigiile societatii cu persoane fizice sau juridice române sunt de competența instanțelor judecătorești din România.

Litigiile născute din raporturile contractuale dintre societate și persoanele juridice române pot fi soluționate de Arbitraj.

3.1.6 CONTROLUL SOCIETĂȚII

Părțile contractante convin să-și îndeplinească cu bună credință și integral obligațiile ce le revin. Gestiunea societății va fi controlată direct de asociați, în care scop admistratorul va pune la dispoziția părții interesate toate documentele privind gestiunea societății.

Bilanțul contabil și contul de profit și pierdere va fi verificat de expertul autorizat

al Ministerului Finanțelor.

3.1.7 OBIECTUL DE ACTIVITATE

Activitatea principală a societății este: Comerț cu piese și accesorii pentru autovehicule.

Obiectul de activitate al societății este foarte diversificat:

Servicii în domeniul turismului (minihoteluri, restaurante, baruri, discoteci, jocuri electronice și electromecanice etc.). In acest sens se remarcă:

Eforie Nord – vila Diana, care are camere dotate cu 1 sau 2 paturi , balcoane separate, băi individuale, TV cablu-color, linie telefonică internațională, frigidere, încălzire proprie;

Comarnic – vila Elena, care are camere la fel de dotate ca cele din Eforie Nord. Aici există posibilitatea de a organiza mese festive, plimbări cu sania iarna sau cu trăsura vara, echitație, sala de jocuri;

Stâna turistică cu restaurant la Dolhești-Iași și Comarnic, unde se poate consuma mămăligă cu brânză și alte mâncăruri tradiționale;

Delta Dunării – Mila 23, unde se poate practica pescuitul sportiv de crap, somn, șalău, știucă, plătică, etc, se pot organiza mese festive pescărești, plimbări cu vaporașul și șalupa firmei;

Transport rutier de mărfuri și călători, intern și internațional cu autotractoare VOLVO și DAF, precum și cu alte mașini de diverse tonaje, service auto, tinichigerie, vopsitorie, rent-a-car.

Producție, prelucrare și comercializare pâine, produse de panificație, cofetărie, patiserie, produse din carne, lapte, pește, băuturi răcoritoare, gogoșerie, înghețată;

Comercializare cu ridicata și amanuntul, en-gros, import-export produse agroalimentare, alimentare (inclusiv băuturi alcoolice și țigări), industriale de uz casnic, agricol, piese și subansamble pentru acestea, aparatură electronică și electrică, cosmetice, încălțăminte, confecții, bunuri de larg consum, articole din cauciuc și mase plastice, produse petroliere. Acest lucru se realizează printr-o rețea de magazine amplasate în orașele: Oradea, Iași, Târgu-Mureș, Târgu-Jiu, Brașov, Timișoara;

Activități de construcții, montaj, întreținere, reparații edificii publice industriale;

Servicii intermediari, comisionari, consignație, reprezentanță, închirieri casete audio, video, operațiuni comerciale, imobiliare, multiplicare reclamă, marketing, consultanță, lucrări agricole, operații pază, suprapază, reparații articole personale și gospodărești;

Microproducție confecții, croitorie, mobilier, piese accesorii pentru autovehicole, producție caroserii remorci;

Creșterea aminalelor – fermă.

S.C IOROM TRADING S.R.L este reprezentant autorizat pentru județele din sudul țării: SC ISECO SA TG MURES, ASAM IASI, ROMAN BRASOV, ROMRADIATOARE SA BRASOV, IOROM INDUSTRY SA. Totodată, societatea este reprezentant unic și distribuitor pentru firme din afara granițelor țării, cum ar fi: UJPESTI, AUTOVILL, TAURIL, SALGLASS, IMAG, WABCO AUSTRIA, DAF BUS OLANDA, ALTRO-NORDIC SUEDIA, OAF, etc.

Comercializarea produselor și prestărilor de servicii se va putea face atât în lei cât și în valuta, in sistem stradal ambulant, în piețe și târguri, expoziții cu vânzare, potrivit legii în vigoare.

3.1.8 ORGANIZAREA STRUCTURALĂ

Organizarea este cea specifică societății comerciale în conformitate cu Legea nr.15 / 1990.

Firma este organizată pe mai multe compartimente, subordonate astfel:

Salariații fiecărui compartiment sunt subordonați unui șef de serviciu;

Sefii de serviciu sunt subordonați directorului de compartiment;

Directorii de compartimente se subordonează Directorului adjunct și Directorului general.

Principalele compartimente din cadrul firmei sunt:

Compartimentul transporturi

Compartimentul aprovizionare

Compartimentul marketing

Compartimentul financiar-contabilitate

Compartimentul juridic și personal

Compartimentul comercial

In unitate se disting mai multe categorii de relații organizatorice :

relații de autoritate care decurg din pozitia ierarhică precizată prin intermediul normelor din regulamentul întreprinderii ce conferă dreptul de formulare al deciziilor. Sunt întâlnite în unitate relații de autoritate ierarhice între director și subordonați care alcătuiesc birourile din întreprindere sau între contabil șef și biroul financiar, analize, prețuri, etc. De asemenea, sunt întâlnite și relații de stat major constituite prin delegarea unei persoane pentru soluționarea diferitelor probleme

relații de cooperare – includ toate comunicațiile informale uneori amabile sau de bună vecinătate datorită cărora, în final se realizează acțiuni complexe. Se stabilesc între posturi situate pe același nivel ierarhic, dar în compartimente diferite (biroul normare, salarizare, personal, învățământ și biroul financiar, analize prețuri, de exemplu) ;

relațiile de control sunt exercitate de compartimentele specializate în efectuarea controlului (control tehnic de calitate, ateliere de producție).

Pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a activității societății este necesară o permanentă urmărire a realizării obiectivelor precum și o evaluare a realizării obiectivelor și recompensare a personalului.

Organigrama firmei este prezentată în ANEXA 2

3.2 CARACTERIZAREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂȚII PE BAZA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI ÎN ULTIMII 3 ANI

Contul de profit și pierdere, care grupează veniturile și cheltuielile pe tipuri de activități: de exploatare, financiară și extraordinară, permite calcularea a trei indicatori parțiali ai rentabilității:

– rezultatul exploatării;

– rezultatul financiar;

– rezultatul extraordinar.

De asemenea, contul de profit și pierdere permite determinarea indicatorului global de rentabilitate: rezultatul exercițiului (înainte și după impozitare).

Tabelul nr. 3.1

– lei –

Evoluția principalilor indicatori economico-financiari este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 3.2

– lei –

1. Cifra de afaceri:

1.1. Definiție:

Cifra de afaceri (CA) reprezintă principalul indicator al activității firmei. Ea constituie în sine unul din cele mai importante obiective strategice ale organizațiilor de afaceri.

Este principala formă de venit a întreprinderii. Indicatorul exprimă veniturile obținute din vânzarea producției și a mărfurilor. Reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluate la prețul pieței.

1.2. Analiză:

Tabelul nr. 3.3

– lei –

Ponderea CA în total venituri din exploatare înregistrează valori foarte bune (o situație favorabilă a întreprinderii este ca ponderea CA în venituri din exploatare să fie peste 85%). Totuși această pondere este într-o scădere permanentă, dar situația este favorabilă, ceea ce confirmă o realizare normală a obiectului de activitate.

În ceea ce privește evoluția în dinamică a cifrei de afaceri, în perioada 2005-2006, CA a înregistrat o creștere semnificativă, de peste 100 miliarde lei, dar în perioada 2006-2007, se înregistrează o scădere a CA. Totuși, nivelul cifrei de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare și permite realizare de profit.

2. Rezultatul exploatării:

2.1. Definiție:

Rezultatul exploatării (RE) caracterizează performanțele comerciale și financiare ale unei întreprinderi, independent de politica financiară și fiscală.

2.2. Analiză:

În dinamică, rezultatul exploatării a cunoscut în perioada analizată o evoluție oscilantă. În perioada 2006 – 2007, indicatorul are o tendință descrescătoare, înregistrând o scădere de peste 10 miliarde lei.

Analiza factorială:

Vom folosi modelul:

Re = Ve – Ce = Ve * (1 – Ce / Ve) = Ve * pre,

Unde:

Ce = cheltuieli aferente veniturilor din exploatare

Ve = venituri din exploaare

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere, modificarea rezultatului exploatării în perioada 2005 – 2007 se sintetizează în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 3.4

– lei –

Din datele prezentate se constată următoarele:

în primul caz, 2007 – 2006, modificarea rezultatului exploatării (în sensul descreșterii) s-a obținut în proporție de peste 83% pe seama profitului mediu la 1 leu venituri din exploatare;

în al doilea caz, 2007 – 2005, modificarea rezultatului exploatării s-a datorat în primul rând, creșterii profitului mediu la 1 leu venituri din exploatare.

3 Rezultatul brut al exercițiului:

3.1. Definiție:

Rezultatul brut al exercițiului (Rbe) exprimă în mărimi absolute rentabilitatea brută sau pierderile aferente activității firmei, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile aferente fiecărui exercițiu financiar.

3.2. Analiza:

În perioada 2005 – 2006, rezultatul brut al exercițiului a cunoscut o creștere seminificativă de aproape 4 ori. Evoluția favorabilă s-a datorat:

creșterii veniturilor într-un ritm superior cheltuielilor;

îmbunătățirii eficienței activității măsurate prin profitabilitatea veniturilor, respectiv a cheltuielilor, așa cum arată tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 3.5

Rezultatul brut al exercițiului din ultimul an în prețuri reale a avut o tendință de scădere față de anul anterior (2006) cu 16.901.020 lei .

4.Venituri totale:

Situația veniturilor totale înregistrate de întreprindere se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 3.6

La fel ca și ceilalți indicatori și veniturile totale au avut o evoluție oscilantă, crescând semnificativ în 2006, după care a urmat o micșorare a valorii lor în 2007.

Ponderea cea mai mare în venituri totale o au, firesc, veniturile din exploatare. Pe perioada analizată, veniturile din exploatare au cunoscut o scădere continuă în total venituri, în timp ce ponderea veniturilor financiare și extraordinare au înregistrat o curbă ascendentă.

5.Rezultatul net al exercițiului

5.1. Definiție:

Profitul net al exercițiului (Pn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente, după deducerea cheltuielilor totale din venituri totale a impozitului pe profit aferent unui exercițiu financiar. Profitul net este măsura absolută a rentabilității financiare a capitalului propriu.

5.2. Analiza:

În anul 2006, rezultatul net al exercițiului a crescut de aproape 5 ori față de perioada anterioară. Acest lucru s-a datorat sporirii semnificative a rezultatului brut al exercițiului. În perioada 2006 – 2007, valoarea acestui indicator a scăzut, ajungând ca la finele anului 2007 să fie de 6,1 miliarde lei.

6. Numărul de personal:

Numărul de personal a crescut de la an la an. Dacă în prima perioadă (2005-2006) acest lucru s-a „tradus” printr-o creștere semnificativă a principalilor indicatori economico – financiari ai firmei, în perioada 2006-2007, deși numărul lor a crescut, în evoluția indicatorilor a urmat o pantă descendentă.

-CAPITOLUL IV-

ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE A SOCIETĂȚII COMERCIALE

4.1 ANALIZA VALORII PATRIMONIALE A SOCIETĂȚII COMERCIALE

Intr-un sistem economic concurențial, obiectivul fundamental al întreprinderii îl constituie maximizarea valorii sale patrimoniale. Aceasta implică desfășurarea activității economice în condiții de rentabilitate și totodată, menținerea echilibrului financiar.

Deseori, anumite obiective, cum ar fi flexibilitatea financiară, creșterea maximală, păstrarea puterii și autonomiei financiare, sunt considerate alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea de adaptare financiară a firmei la schimbările de mediu; o bună flexibilitate nu poate decât să contribuie la maximizarea valorii patrimoniale a societății.

Obiectivul creșterii maximale nu concordă în mod necesar cu obiectivul maximizarii valorii patrimoniale. O creștere puternică poate conduce, în anumite perioade, la degradarea rentabilității și cresterii riscului, la deficiențe de ordin financiar, întrucât deținătorii de capital preferă să-și plaseze resursele în întreprinderi care cunosc o creștere moderată, dar care oferă o rentabilitate mai ridicată.

Conducătorii de întreprinderi și acționarii trebuie să aleagă între interesul pe termen scurt și cel pe termen lung – creșterea valorii patrimoniale a firmei. De aceea, obiectivul creșterii maximale, precum și cel al menținerii puterii și autonomiei financiare nu pot fi reținute decât ca substitute temporare, în raport cu obiectivul pe termen lung – maximizarea valorii, singurul care permite perenitatea întreprinderii.

In cadrul analizei valorii patrimoniale a întreprinderii, se face referire la următoarele:

1. Bilanțul contabil – baza informațională a analizei patrimoniului firmei;

2. Analiza structurii patrimoniale a societății pe baza bilanțului (patrimonial).

4.2 BILANȚUL CONTABIL – BAZA INFORMATIONALĂ A ANALIZEI PATRIMONIULUI FIRMEI

Bilanțul este oglinda economică perfectă a implicațiilor financiare ale activității desfășurate. Nefinalizarea corectă reprezintă o pierdere cu atât mai mult cu cât agenții implicați în economia de piață au interesul ca întreg procesul productiv, comercial și managerial să se desfășoare în limitele concurenței economico-financiare și mai ales să nu se depășească frontierele fiscalității.

Procedeul principal al metodei contabilității și baza informațională fundamentală, bilanțul se prezintă practic sub forma unui set complet, ordonat al conturilor cu ajutorul căruia se organizează și se centralizează datele evidenței la nivelul fiecărui agent cu personalitate juridica, indiferent de obiect de activitate, mărime, proprietate sau complexitate.

Prin conținutul său, bilanțul contabil oferă informațiile esențiale pentru evaluarea și analiza valorii întreprinderii.

Subordonat unui asemenea scop, în teoria și practica în domeniu se remarcă o serie de abordări conceptuale dintre care mai răspândite sunt:

a) Bilanțul funcțional

b) Bilanțul patrimonial

4.2.1 BILANȚUL PATRIMONIAL

4.2.1.1 Prezentare generală:

Bilanțul patrimonial prezintă o importanță deosebită pentru acționari(care doresc să cunoască valoarea averii lor) și pentru creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanție pentru realizarea drepturilor lor).

Dintre cele trei concepții cunoscute de teoria contabilității (juridică, economică și financiară) privind conținutul bilanțului, pentru analiza situației financiar-patrimoniale a întreprinderii, prezintă o importanță deosebită concepția financiară, care definește activul bilanțului ca pe un ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea datoriilor la scadență, în timp ce pasivul bilanțier reprezintă totalitatea datoriilor grupate în funcție de termenul lor de exigibilitate.

4.2.1.2 Scopul și principiile:

Bilanțul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice și a surselor de finanțare a acestora, analiza lichidității și

Principiile care stau la baza determinării bilanțului patrimonial, sunt:

Pentru active: ordinea inversă a lichidității (aptitudinea posturilor de active de a se transforma în numerar);

Pentru pasive: ordinea inversă a exigibilității (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziția întreprinderii);

4.2.1.3 Abordarea juridică a bilanțului patrimonial:

Sub aspect juridic, bilanțul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul drepturilor și angajamentelor existente la un moment dat.

a) Drepturile patrimoniale conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obținerii unor prestații din partea altor persoane (drepturi de creanțe).

Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor în scopul consumului, producției sau fructificării acestora în scopul obținerii unor venituri. Deasemenea, drepturile patrimoniale înglobează și drepturi de creanță, adică drepturi asupra terților, constând în angajamente contractate de anumiți parteneri, așa cum sunt clienții a căror termene de plată convenite în avans, au o scadență ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum și debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului și costului aferent acestuia sub forma de dobândă.

Drept urmare, conturile de imobilizări, clienți și debitori corespunzătoare drepturilor de proprietate și de creanță se vor regăsi în activul bilanțului.

b) Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligațiilor pe care întreprinderea trebuie să le onoreze la o anumită scadență, sunt înregistrate în pasivul bilanțului.

In funcție de originea lor, angajamentele pot fi consecința unor decizii voluntare sau a unor obligații impuse întreprinderii.

In funcție de efectele lor, angajamentele patrimoniale se grupează în angajamente corespunzătoare datoriilor și angajamente corespunzătoare capitalurilor proprii.

4.2.1.4 Structura bilanțului patrimonial:

Bilanțul are două părți: activ, respectiv pasiv. In activ sunt cuprinse toate drepturile de proprietate și de creanță ale întreprinderii, iar în pasiv toate obligațiile și angajamentele contractate de catre întreprindere și nerambursate încă, adica sursele de finanțare a activului.

Un activ este cu atât mai lichid, cu atât mai ușor de transformat în bani, adică mai rapid și fără pierdere de valoare. Gradul de lichiditate este dependent de existența unei piețe secundare. Lichiditatea globală a activului total se apreciază în funcție de lichiditatea activelor care-l compun. Activele circulante sunt, în mod normal, mai lichide decât cele imobilizate.

Prima grupă de active, datorită rotației mai lente a capitalurilor investite, se mai numește și alocări permanente (stabile, aciclice), iar cea de-a doua grupă se mai numește și alocări ciclice (temporale), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare – comercializare.

Caracterul de exigibilitate al unei datorii exprimă timpul care trebuie să se scurgă până la scadență. Capitalurile proprii sunt non-exigibile, în timp ce datoriile pe termen lung sunt mai puțin exigibile decât cele pe termen scurt. Exigibilitatea globală a pasivului se apreciază în funcție de proporțiile relative dintre capitalurile proprii, obligațiile pe termen lung și cele pe termen scurt.

Având în vedere cele precizate mai sus, structura bilanțului patrimonial se prezintâ în felul următor:

Tabelul 4.1

Intr-o formă mai comprimată, tabelul de mai sus se poate prezenta in formatul următor:

Capitalul propriu și datoriile pe termen mediu șlung sunt surse de care dispune întreprinderea într-o manieră stabilă și care formează capitalul permanent al acesteia.

Informațiile oferite de către bilanțul patrimonial se folosesc ulterior în aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii.

4.2.2 BILANȚUL FUNCȚIONAL

4.2.2.1 Definiție:

Concepția funcțională a bilanțului, elaborată mai recent, consideră bilanțul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări de resurse. Această concepție permite investigarea activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii.

4.2.2.2 Scop:

Analiza bilanțului funcțional nu are ca scop să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci să înteleagă nevoile acesteia și modul lor de finanțare. Bilanțul funcțional se bazează pe ipoteza continuității activității; de aceea elementele de activ și pasiv reflectă valori tranzitorii ce apar în procesualitatea patrimoniului.

4.2.2.3 Utilitatea bilanțului funcțional constă în:

– analiza trezoreriei;

– analiza funcțională a riscului, pe baza fluxurilor.

4.2.2.4 Structura bilanțului:

Reprezentarea grafică a bilanțului functional este următoarea:

Tabelul nr. 4.2

Ciclul de exploatare( aprovizionare – producție – stocare – vânzare ) cuprinde atât un flux fizic ( de producție, respectiv de marfuri ) cât și un flux finaciar( intrarea și ieșirea de monedă, respectiv bani-marfă-producție-marfă-bani), căruia îi corespund activul ciclic(temporar) de exploatare și finanțarea scurtă de exploatare(pasivele aciclice de exploatare);

Ciclul de investiții cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de imobilizări ale intreprinderii și căruia îi corespund activele(utilizările, mijloacele) aciclice și, respectiv, pasivele (resursele) aciclice.

Exemplu: achiziționarea de active imobilizate ( activul aciclic stabil );

Ciclul de finanțare permite ca întreprinderea să facă față decalajului dintre fluxul de lichidități de intrare și de ieșire provocat de ciclul de exploatare. Sau, cu alte cuvinte, îi corespunde ansamblul resurselor. Cuprinde ansamblul operațiunilor dintre întreprinderi și proprietarii de capital (acționari și creditori ).

Avându-se în vedere cele trei cicluri, legătura dintre ele se poate realiza în felul următor:

Ciclul de investiții Ciclul de finantare

Ciclul de exploatare

Figura 4.1 – Legătura dintre ciclurile de operațiuni ale întreprinderii

Pe baza acestui grafic, elementele de activ sunt:

Activul aciclic stabil este format din imobilizări. Acestea sunt luate in calcul la valoarea lor de intrare în patrimoniu, adică la valoarea brută. Din această cauză, amortizările intră în pasiv, ca fiind sursa proprie de origine internă.

Activul ciclic este format din:

– Activul ciclic de exploatare( stocuri, avansuri și aconturi plătite, creanțe clienți, alte creanțe din exploatare, abateri de conversie a activului );

– Activul ciclic din afara exploatării( creanțe din afara exploatării-legate de plata unor impozite, capitalul subscris nevărsat,etc. )

Trezoreria de activ, care este alcatuită din disponibilități și valori mobiliare de plasament.

Elementele de pasiv, potrivit bilanțului funcțional, sunt:

Resursele aciclice stabile( finanțarea stabilă ), este formată din trei componente esențiale:

– Surse proprii de origine internă, care cuprind rezervele, amortismentele, provizioanele și rezultatul exercițiului;

– Surse proprii de origine externă (capitalul social și subvențiile pentru investiții);

– Datorii (obligații) stabile, care cuprind împrumuturile pe termen mediu și lung contractate de întreprindere.

Sursele ciclice sau finanțarea pe termen scurt aferentă exploatării, cuprind obligațiile legate exclusiv de activitatea curentă a întreprinderii: furnizori, avansuri și aconturi primite, obligații fiscale și sociale legate de exploatare, abateri de conversie a pasivului. Sursele ciclice din afara exploată cuprind obligații fiscale și sociale din afara exploatării, unele obligații legate de achiziționarea unor echipamente, etc.

Trezoreria de pasiv cuprinde creditele bancare pe termen scurt inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

In practica financiară, bilanțul funcțional constituie suportul analizei trezoreriei, definită ca o diferență de fluxuri:

TREZORERIA = SUMA FLUXURILOR DE SURSE – SUMA FLUXURILOR DE UTILIZARI

Stabilirea bilanțului funcțional se realizează avându-se în vedere o serie de factori:

Activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută (adică la valoarea la care intră în patrimoniu);

Imbilizările închiriate, deținute în leasing sau în locație de gestiune sunt integrate în activ și, corespunzător, în pasiv la „Imprumuturi și datorii asimilate” datorită faptului că ele servesc ciclului de exploatare;

Conceptul de activ fictiv nu mai este operațional;

Cheltuielile ce privesc exercițiile financiare următoare se asimilează activelor imobilizate;

Efectele scontate neajunse la scadență, debitorii privind capitalul subscris și nevărsat, primele privind rambursarea obligațiunilor și diferentele de conversie de activ și pasiv se tratează în același mod ca și la elaborarea bilanțului patrimonial;

Amortizarea și provizioanele sunt incluse în pasivul bilanțului funcțional ca surse aciclice ( care rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă mai mare de un an ).

Importanța: Bilanțul funcțional permite aprecierea structurii financiare a întreprinderii, stabilirea din punct de vedere funcțional a fondului de rulment, necesarului de fond de rulment și a trezoreriei nete.

4.3 ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A SOCIETĂȚII

4.3.1 CARACTERIZAREA GENERALĂ A STRUCTURII PATRIMONIALE A INTREPRINDERII

Patrimoniul net se determină ca diferența între activele totale și datoriile totale, reflectând activele firmei negrevate de datorii la un moment dat. In esență, patrimoniul net reflectă averea întreprinderii la o anumită dată (deci are un caracter static).

Pe baza aprecierilor datelor privind situația și dinamica activelor și datoriilor, se pot face aprecieri asupra patrimoniului net al unei întreprinderi, prezentându-se semnificația economică a elementelor care au determinat modificarea acestuia.

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea și urmărirea evoluției ponderii diferitelor elemente patrimoniale de activ, respectiv de pasiv, metoda de analiză recomandată fiind metoda ratelor.

Structura generală a activelor

In practica țărilor cu economie de piață dezvoltată și în conceptul bilanțului operațional și la noi, începând cu 1 ianuarie 1994, activele sunt reflectate în bilanț în următoarea structură: active imobilizate (imobilizări corporale, imobilizări necorporale, imobilizări financiare), active circulante, conturi de regularizare și asimilate, prime privind rambursarea obligațiunilor.

Structura generală a pasivelor

Elementele patrimoniale de pasiv se structurează astfel: capitaluri proprii, provizioane pentru riscuri și cheltuieli, datorii, conturi de regularizare și asimilate.

Caracterizarea generală a structurii financiare se face cu ajutorul măsurilor absolute și a celor relative de structură. Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea bilanțurilor pe mai multe exerciții succesive.

Metoda ratelor costituie un instrument operațional și eficient al analizei financiare. Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post sau o grupa de posturi din activ sau pasiv și totalul bilanțului,precum și ca raport între diferite componente de activ, respectiv de pasiv. In ciuda simplității sale tehnice, această metodă furnizează indicații edificatoare privind situația financiară a întreprinderii, mai ales în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

4.3.2 ANALIZA ACTIVULUI NET

4.3.2.1) Evoluția reală a activelor societății comerciale:

Situația activului bilanțiereste prezentată în următorul tabel:

Tabelul nr. 4.3

– lei –

Evoluția activelor totale în perioada 2005-2006 este ascendentă, se înregistrează o creștere a lor în 2006 față de 2005 cu 61,82 %, acest lucru datorându-se creșterii semnificative a valorii imobilizărilor corporale, dar și creșterii activelor circulante, în special datorită creșterii valorii creanțelor.

In cadrul activelor imobilizate, ponderea imobilizărilor necorporale și a celor financiare este neseminificativă și nu au o contribuție mare în creșterea activelor totale. In schimb, imobilizările corporale au o mare importanță, fapt ce a dus la creșterea activelor totale din anul 2006 față de anul precedent.

În anul 2006 față de 2005 are loc o reevaluare de mijloace fixe – ceea ce determină o creștere a valorii imobilizărilor corporale. Acestea au crescut cu 51,65%, adică de la 36.394.171.000 lei la 70.467.586.000 lei. Creșterea acestei rate se datorează faptului că firma IOROM TRADING S.R.L beneficiază de o infrastructură importantă în vederea realizării obiectului de activitate (transport, turism și comerț). O pondere importantă în această rată o are achiziționarea de mijloace de transport.

Situația activelor imobilizate este prezentată în graficul următor:

Grafic 4.1 – Active imobilizate

Activele circulante au și ele o importanță hotarâtoare în ceea ce privește creșterea activelor totale. Creșterea valorii activelor circulante trebuie apreciată în raport cu elementele care au determinat-o. Situația lor se prezintă in felul următor:

– lei –

Valoarea activelor circulante a crescut în anul 2006 față 2005 de la 63.328.602 lei la 63.328.602 lei , cu 14,75%, ca urmare a:

– creșterii stocurilor de la 11.901.876 lei la 14.176.195 lei . Creșterea stocurilor de mărfuri are o influență asupra valorii intreprinderii, pentru că o dată cu trecerea timpului, valoarea actuală a lor poate fi mai mică decât cea înregistrată, iar actualizarea prețurilor de vânzare le poate face nevandabile; Acest lucru ar putea fi efectul unor factori inerenți, precum: evoluția piețelor sau deciziile managerilor;

– creșterii creantelor de la 49.262.012 lei la 77.638.522 lei . Această rată oscilează în funcție de termenele de plată pe care le stabilește întreprinderea conform uzanțelor sale clienților ei. Sporirea valorii creanțelor in lei are o influență negativă asupra situației economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor contabilă de înregistrare. O explicație a creșterii creanțelor este și aceea că firma are o „înclinație” economică spre comerțul „en-gros”.

– scăderea disponibilitătilor de la 2.164.714 lei la 1.636.055 lei . Acest fapt constituie o situație negativă pentru întreprindere din punct de vedere al faptului că firma nu poate genera lichidități.

Situația activelor circulante este prezentată în graficul următor:

Grafic 4.2 – Active ciculante

Valoarea activelor totale a cunoscut o creștere și în anul 2007 față de anul 2006, cu 19%. În ceea ce privește valoarea activelor imobilizate, acestea au crescut, în principal datorită creșterii valorii imobilizărilor corporale, cu 22.793.828 lei față de anul precedent. Cauzele acestei creșteri sunt aceleași (strâns legate de obiectul de activitate al firmei).

Și valoarea activelor circulante a crescut, dar acest lucru se datorează unei alte situații față de perioada 2005-2006. Astfel:

– valoarea stocurilor a cunoscut o creștere mai mare decât în perioada precedentă, acest lucru putând să influențeze în mod negativ situația economică a întreprinderii;

valoarea creanțelor a scăzut cu 3.370.550 lei față de anul 2006, element favorabil firmei, ceea ce inseamnă că a încasat mai repede aceste creanțe sau a încasat creante mai vechi;

– creșterea valorii disponibilităților in anul 2007 față de 2006, de la 1.636.055 lei la 5.365.035 lei , adică o creștere de aproape trei ori față de anul precedent.

Datorită creșterii bruște a disponibilităților, acest lucru poate fi interpretat ca fiind o situație nefavorabilă firmei care și-a stocat disponibilitățile, ceea ce nu poate duce la o creștere a activității. Totuși, dacă ținem cont de faptul că valoarea creanțelor a scăzut, putem trage concluzia că disponibilitățile au crescut ca urmare a faptului că firma a încasat creante mai vechi ale clienților.

Mărirea disponibilităților poate semnifica o accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante, situație care poate conduce la o amplificare a capacității de plată și la posibilitatea onorării la timp a obligațiilor întreprinderii.

Situația activelor circulante este prezentată în graficul următor:

Grafic 4.3 – Activele totale

4.3.2.2) Dinamica activelor societății comerciale:

Situația societății comerciale reflectă o dinamică extrem de ridicată a activelor în intervalul analizat ( creștere 61,82 % în intervalul 2005-2006, respectiv 21,3 % în perioada 2006-2007 ). Pentru aprecierea corectă a evoluției activelor totale, trebuie analizate grupele de bază care au contribuit la această creștere de patrimoniu.

( vezi tabelul de mai jos ) :

Activele imobilizate aveau o valoare contabilă de 38.789.003 mii. lei la sfârșitul anului 2005 și erau reprezentate in cea mai mare parte de mijloace de transport ( terenurile nu sunt inregistrate in patrimoniu ), care dețineau o pondere de 59,23 % din totalul activelor pe anul 2005.

Creșterile de valoare la anumite posturi de bilanț au avut ca efect modificări structurale importante ale maselor patrimoniale.

Astfel, dinamica imobilizărilor totale, superioară comparativ cu evoluția activelor circulante( în întreaga perioadă analizată), a făcut ca ponderea lor în totalul activului să crească de la 36,13 % în anul 2005 la 45,8 % la sfârșitului anului 2007.

In ceea ce privește activele circulante, dinamica acestora in perioada 2006-2007 are un ritm de creștere inferior celui din perioada 2005-2006; Ponderea cea mai mare in cadrul activelor imobilizate o au creanțele, fiind o situație normală, ținând seama de obiectul de activitate al societății – comercial. Această creștere mai lentă în perioada 2006-2007 se datorează în principal faptului că valoarea creanțelor a scăzut în anul 2007 față de anul 2006.

Per total, ținându-se cont de faptul că atât dinamica activelor imobilizate, cât și cea a activelor circulante a avut un ritm de creștere mai scăzut in perioada 2006-2007, și dinamica activelor totale a cunoscut un ritm de creștere mai scăzut decât în perioada anterioară.

Dinamica activelor totale este prezentată în graficul următor:

Grafic 4.4 – Dinamica activelor

4.3.3 ANALIZA PASIVULUI NET

4.3.3.1 Dinamica și structura pasivului:

Tabelul nr. 4.5

– lei –

In cadrul societății, capitalul propriu este format din capital social (în sumă de 250.000.000 lei și care nu cunoaște modificări în perioada analizată), la care se adaugă rezervele societății (tot în suma fixă de 50.000.000), profitul obținut în anul analizat și fondurile societății din acestea se scade repartizarea profitului. Capitalurile proprii au avut o dinamică favorabilă în intervalul analizat, acestea fiind sensibil mai ridicate comparativ cu dimensiunea capitalului social ca urmare a creșterii continue a fondurilor (rezervelor) societății.

Sursele temporar atrase (obligații pe termen scurt) au crescut în perioada analizată, reprezentând ca pondere în anul 2007 un nivel de 76.3 %. Pe fondul unui nivel al surselor proprii de finanțare, societatea comercială a fost nevoită să apeleze într-o proporție tot mai importantă la sursele atrase.

In ceea ce privește situația datoriilor, aceasta se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 4.6

– lei –

Dinamica datoriilor în perioada 2006-2007 a avut un nivel mai redus de creștere decât în perioada precedentă analizată, 2005-2006. Acest lucru se datorează în principal unei creșteri foarte mici a datoriilor pe termen mediu și lung

Fiind o firmă cu caracter comercial, acest lucru se reliefează în datoriile foarte ridicate către furnizori, cu scadentă sub 1 an. Deasemenea, analizând situația datoriilor firmei, se poate observa că întreprinderea a contractat credite bancare și împrumuturi care au legatură cu obiectul de activitate al firmei.

Structura datoriilor se prezintă în felul următor:

Grafic 4.5 – Structura datoriilor

4.3.3.2 Analiza ratelor de structură a pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea in evidentă a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia. Aceste rate sunt evidențiate în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 4.7

a) Rata stabilității financiare reflectă legatura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puțin 1 an) și patrimoniul total. Sau, altfel spus, reflectă stabilitatea finanțărilor, „maturitatea resurselor de pasiv”. Aceasta rată a cunoscut o evoluție oscilantă pe perioada analizată, ajungând de la 27, 56 % în anul 2005, la o valoare de 34,8.

Deci are o tendintă crescatoare, ce poate fi privită cu optimism, în ceea ce privește o posibilă redresare (valoarea recomandată: > 50%);

Evoluția ratei stabilității financiare se prezintă în felul următor:

Grafic 4.6 – Rata stabilității financiare

b) Rata autonomiei financiare reflectă legatura dintre capitalul propriu al firmei și totalul pasivelor. Cu alte cuvinte, aceasta rată evidențiază gradul de independenta financiară a întreprinderii. In cazul firmei analizate, putem observa că, deși rata autonomiei financiare este într-o continuă creștere, ajungând în anul 2007 să aibă o valoare de 14,52 %, totuși situația este departe de a fi la nivelul cerut de independență financiară (valoare recomandată: >66 %); Acest lucru se datorează faptului că valoarea datoriilor contractate este foarte ridicată, acesta fiind un lucru de neneglijat de către conducatorii firmei;

Evoluția ratei autonomiei financiare se prezintă în felul următor:

Grafic 4.7 – Rata autonomiei financiare

c) Rata indatorării globale masoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul total al firmei (în pasiv total), datoriile totale rezultând din însumarea datoriilor curente cu împrumuturile pe termen mediu și lung. Valorile acestei rate au cunoscut o scădere de la an la an pe perioada analizată, pe fondul unei creșteri „timide” a capitalurilor proprii ale firmei. Acest lucru se traduce printr-o creștere a autonomiei financiare a întreprinderii, dar această creștere este insignifiantă.

Evoluția ratei îndatorării globale se prezintă în felul următor:

Grafic 4.8 – Rata indatorării globale

4.3.4 ANALIZA PATRIMONIULUI NET

4.3.4.1 Prezentare generală:

Patrimoniul net al unei întreprinderi reprezintă averea acesteia la un moment dat.

Patrimoniul net al unei întreprinderi mai este dat de diferența între elementele de activ și cele de datorii (datorii financiare, datorii din exploatare și datorii diverse), după urmatoarea formulă:

Patrimoniul net = Activ total – Datorii

Patrimoniul net este finanțat pe baza urmatoarelor surse:

– capital social;

– rezerve;

– rezultatul nerepartizat;

– provizioane reglementate.

Primele trei surse menționate formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de „situația netă”.

4.3.4.2 Analiza patrimoniului net:

Evoluția și structura patrimoniului net

Tabelul nr. 4.8

– lei –

Se observă o creștere a patrimoniului net în ultimul an de analiza față de primul an de aproximativ 4 ori. Această creștere este determinată în principal de faptul că valoarea activelor totale a crescut mai rapid decât valoarea totală a datoriilor. In această situație se poate spune că averea întreprinderii a crescut de la an la an în perioada analizată, și că există posibilitatea, cel puțin scriptică, de acoperire a datoriilor pe care le are întreprinderea.

Privind din celălalt punct de vedere, și anume de faptul ca patrimoniul net mai este dat de formula: Patrimoniul net = capital social + rezerve + rezultatul nerepartizat + provizioane reglementate + fonduri proprii + subvenții pentru investiții, creșterea patrimoniului net de la un an la altul, se datorează în primul rând creșterii fondurilor proprii (în condițiile în care capitalul social rămâne constant).

Aprecierea globală a perioadei este că societatea comercială a fost capitalizată la un nivel bun, manifestându-se o tendință favorabilă prin capacitatea de creștere internă a capitalurilor proprii.

Evoluția patrimoniului net se prezintă în felul următor:

Grafic 4.9 – Patrimoniul net

4.4 ANALIZA CORELAȚIEI DINTRE FONDUL DE RULMENT, NEVOIA DE FOND DE RULMENT ȘI TREZORERIE

4.4.1 Prezentare generală:

Fondul de rulment (FR) reprezintă marja de siguranță întreprinderii, impuse de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de plătit, precum și de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

Existența unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în cazul firmelor cu activitate de producție, este determinat de faptul că, mai ales în cazul datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plată a acestora este de 100%, în timp ce pentru activele circulante probabilitatea de transformare în disponibilități nu este întotdeauna de 100%, ca urmare a existenței unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă, precum și a unor creanțe incerte.

Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.

Trezoreria netă (TN) este indicatorul care exprimă corelația dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, reflectând situația financiară a firmei, atât pe termen mediu și lung, cât și pe termen scurt.

Trezoreria netă reprezintă excedentul sau, după caz, insuficieanța resurselor stabile după acoperirea NFR-ul. De asemenea, ea se poate determina ca diferență între totalul disponibilităților de care dispune întreprinderea și datoriile pe termen scurt ale acesteia.

4.4.2 Analiza situației patrimoniului prin prisma echilibrului financiar:

Corelația dintre fondul de rulment(FR), necesarul de fond de rulment(NFR) și trezoreria netă(TN) poate fi interpretată pornind de la următorul tabel:

Tabelul nr. 4.9

– lei –

1) Fondul de rulment exprimă condițiile echilibrului financiar pe termen scurt, rezultat din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt și exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.

Privind tabelul de mai sus, FR este negativ în cei 3 ani analizați, are o evoluție oscilantă, ajungând în anul 2007 să aibă o valoare de -23.190.158 lei , ceea ce înseamnă că capitalurile permanente nu pot să finanțeze activele imobilizate. Această situație generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprindere. In cazul firmei IOROM S.R.L, care are o activitate comercială, pentru care datoriile făță de furnizorii de mărfuri (fiind în volum mare și reînoibile continuu) pot fi asimilate resurselor permanente.

Viteza de rotație a mărfurilor este reprezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 4.10

– lei –

Unde:

Sold mediu pe 2005 = (12.843.254 + 10.845.311)/2 = 11.844.282,5 (lei )

Sold mediu pe 2006 = (10.845.311 + 13.271.564)/2 = 12.058.437,5 (lei )

Sold mediu pe 2007 = (13.271.564 + 22.749.899)/2 = 18.010.731,5 (lei )

In perioada 2005-2006, fondul de rulment negativ este o situație normală, ținând cont de creșterea vitezei de rotație a mărfurilor și de faptul că termenele de plată ale obligațiilor pe termen scurt le avantajează. Nu același lucru se poate spune despre situația din perioada 2006-2007, când viteza de rotație a mărfurilor este în scădere, dat fiind faptul că obiectul principal de activitate al întreprinderii este comerțul.

Evoluția valorii fondului de rulment este prezentată în graficul următor:

Grafic 4.10 – Fondul de rulment

2) Necesarul de fond de rulment pune în evidență aspectele calitative ale ciclului de exploatare, capacitatea firmei de a-și echilibra nevoile ciclice pe baza resurselor ciclice.

Nevoia de fond de rulment are o valoare negativă pe toată perioada analizată, ajungând sa aibă o valoare de -39.184.713 lei , în anul 2007, scazând de mai mult de doua ori față de anul precedent. Valoarea negativă evidențiază surplusul resurselor temporale, în raport cu nevoile corespunzatoare de capitaluri circulante, sau necesități temporale mai mici decât sursele temporale posibile de mobilizat.

Asemenea situație poate fi considerată ca fiind totuși favorabilă, dacă este rezultatul aceelerării vitezei de rotație a activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică dacă s-au urgentat încasările și s-au “relaxat” plățile.

Evoluția necesarului de fond rulment se prezintă în felul următor:

Grafic 4.11 – Necesarul de fond de rulment

Soldul trezoreriei nete este pozitiv la încheierea exercițiului financiar, în toți anii din perioada analizată. Astfel, se poate spune că echilibrul financiar este respectat pentru că FR > NFR. Dar acest rezultat este dat de o situație specială, în care atât fondul de rulment cât și necesarul de fond de rulment au valori negative și nu prezintă semne de redresare (în anul 2007, valoarea FR a fost -23.190.158 lei , iar a NFR de -39.184.713 lei ).

Evoluția trezoreriei nete se prezintă astfel:

Grafic 4.12 – Trezoreria netă

4.5 CORELAȚIA CREANȚE – OBLIGAȚII

Pentru activitatea financiară a firmei este foarte important cunoasterea evolutiei corelatiei dintre creanțe și obligații, întrucât aceasta influentează în mod direct capacitatea de plată.

Creanțele și obligațiile pe termen scurt reprezintă principalele elemente pe seama cărora se formează fluxurile bănești ale întreprinderii (de intrare și de ieșire).

4.5.1 Obligații

Tabelul nr. 4.11

-lei –

Plățile restante au fost alcătuite în primii 2 ani din perioada analizată din plăți către stat, fie din impozite și taxe, fie din contribuții ale unitatii la asigurările sociale și fondul de șomaj. In schimb, în al treilea an, firma a avut plăți restante către furnizori, acestea având o limită de scadență de peste 1 an. Un alt aspect important îl constituie faptul că, deși societatea a contractat credite, atât pe termen lung și mediu, cât și pe termen scurt, aceasta nu a înregistrat plăți restante.

In concluzie, ponderea plăților restante în total datorii ale firmei, deși a înregistrat o creștere continuă, a fost scazută, ceea ce reprezintă o situație favorabilă pentru firmă, aceasta plătindu-și în cea mai mare parte a timpului datoriile la timp.

Evoluția plăților restante a firmei se prezintă în felul următor:

Grafic 4.13 – Plățile restante

4.5.2 Creanțe

Tabelul nr. 4.13

– lei –

Raportul dintre creanțe și obligații a avut o evoluție oscilantă, situându-se în apropierea raportului 1/1, ceea ce arată că societatea și-ar fi putut plăti obligatiile din creanțele încasate. Acest fapt rezultă și din duratele de recuperare a creanțelor care se situează sub duratele de folosire a surselor. Raportul creanțe-obligații este favorabil firmei, fiind subunitar și în descreștere.

Durata de recuperare a creanțelor determină durata în zile între momentul de vânzare al produselor și momentul încasării contravalorii. Indicatorul acesta s-a situat sub durata de folosire a surselor atrase care a avut deasemenea o evoluție oscilantă, având o valoare în anul 2007 de 176 zile. Acest lucru se consideră ca fiind un element util firmei.

Durata de încasare a creanțelor se încadreaza mult peste nivelul considerat normal (30 zile), ceea ce se interpune cu interesele imediate ale societății (rezultate din nevoia de lichiditate), datorita faptului că clienții nu îsi plătesc datoriile destul de bine.

Situația corelației creanțe-datorii este reprezentată astfel :

Grafic 4.14 – Corelația creanțe-datorii

4.6 ANALIZA LICHIDITĂȚII ȘI SOLVABILITĂȚII

4.6.1 Prezentare generală:

Lichiditatea, la modul general, poate fi definită ca fiind proprietatea elementelor partrimoniale de a se transforma în bani.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență.

Ratele de lichiditate, sau de trezorerie, caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar (etajul inferior al acestuia).

4.6.2 Analiza lichidității și solvabilității:

Pentru analiza lichidității si solvabilitătii unei firme se recomandă metoda folosirii ratelor. In acest scop vom prezenta tabelul următor:

Tabelul nr. 4.13

– lei –

In aceste condiții, putem aprecia următoarele:

1) Rata lichidității generale sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulmnent financiar. Ea reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

Valoarea acestei rate este subunitară pentru fiecare dintre cei trei ani analizați, ceea ce insemnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite de activele circulante, astfel că fondul de rulment financiar a devenit negativ (situația se consideră favorabilă atunci când rata are o mărime supraunitară cuprinsă între 2 si 2,5). Se consideră că, datorită lichidității mai reduse a stocurilor este nevoie ca raportul sa fie supraunitar, altfel dificultățile de plată vor impune credite pe termen scurt, generatoare de cheltuieli financiare suplimentare și deci de alte dezechilibre.

Evoluția ratei lichidității generale este reprezentată în graficul de mai jos:

Grafic 4.15 – Rata lichidității generale

2) Rata lichidității reduse exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. In cazul întreprinderii studiate, această rată a înregistrat valori cuprinse între 0,6 și 0,74, ceea ce înseamnă că societatea nu dispune de creanțele și disponibilitățile necesare achitării datoriilor pe termen scurt.

Această situație, chiar dacă valorile sunt sub 0,8 (se consideră că situația optimă în ceea ce privește rata lichidității reduse constă într-o rată cuprinsă între 0,8 și 1), nu produce dificultăți, din moment ce întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte.

Evoluția ratei lichidității reduse este reprezentată în graficul de mai jos:

Grafic 4.16 – Rata lichidității reduse

3) Rata lichidității imediate reflectă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținand cont de încasările existente. Având în vedere faptul că valoarea ratei este mai mică de 0,3, situația lichidității imediate a întreprinderii este nefavorabilă. Rata lichidității imediate a avut o evoluție oscilantă, de la 0,028 cât a fost în anul 2005, apoi 0,015, în anul 2006 și în final 0,04 cât a fost în 2007 și chiar dacă în ultimul an s-a înregistrat o creștere a acestei rate, rata lichidității imediate are o valoare mult sub limita de 0,2-0,3, interval care s-ar putea întâlni la întreprinderile bine administrate din punct de vedere financiar (un rezultat peste 0,3 ar fi cu atât mai mult considerat corespunzator).

Rata lichidității imediate este un indicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor. De aceea capacitatea de plată reclamă o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligațiilor cu cele de încasare a drepturilor banești. Deci, pentru a spori eficacitatea analizei, trebuie luată în calcul și viteza de rotație a capitalurilor.

Evoluția ratei lichidității imediate este reprezentată în graficul de mai jos:

Grafic 4.17 – Rata lichidității imediate

4) Rata solvabilității globale reflectă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale. Acest indicator masoară, în principal, securitattea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este mai mare decât 1, cu atât situația financiară de ansamblu a întreprinderii este mai bună.

Valoarea raportului este mai mică decât 1,5; fapt ce dovedesșe că firma nu are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate față de terți.

In cazul în care dificultățile financiare devin periodice, acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta atât imaginea firmei ce capată reputația de „rău platnic”, cât și desfașurarea activității viitoare a întreprinderii.

Evoluția ratei solvabilității globale este reprezentată în graficul de mai jos:

Grafic 4.18 – Rata solvabilității globale

Din graficul prezentat anterior, se constată o creștere a acesteia, fapt generat de o creștere a activelor într-o proporție mai mare decât cea a datoriilor.

5) Solvabilitatea patrimonială trebuie să aibă o valoare minimă în care să se încadreze între limitele de 0,3 și 0,5, iar peste 0,5, situația poate fi considerată normală. Solvabilitatea patrimonială a avut pe întreaga perioadă analizată valori mici, oscilând în jurul valorii de 14%.

Evoluția ratei solvabilității patrimoniale este reprezentată în graficul de mai jos:

Grafic 4.19 – Rata solvabilității patrimoniale

4.7 ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE PE BAZA RATELOR DE ECHILIBRU FINANCIAR

4.7.1 Prezentare generală :

Aceste rate caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financiare pe termen lung și scurt, evidențiind importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a companiei, precum și principalele mutații intervenite în structura surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.

Principalele rate de echilibru financiar sunt următoarele:

a) Rata de finanțare a activelor imobilizate (Rfi):

Această rată mai este cunoscută și sub denumirea de rata fondului de rulment și evidențiază condițiile de finanțare a imobilizărilor, constituind un echivalent al fondului de rument.

Formula:

În mod similar, se poate determina o rată referitoare la finanțarea proprie a imobilizărilor denumită rata de finanțare a capitalurilor proprii, care se impune să fie supraunitară.

b) Rata de finanțare a activelor circulante (Rf Ac)

Această rată reflectă proporția în care fondul de rulment contribuie la finanțarea activelor circulante.

Se apreciază că mărimea normală a acestei rate este de cca 50%.

c) Rata autonomiei financiare (Raf)

Această rată se determină ca raport între capitalul propriu și capitalul permanent și permite sublinierea unor aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului permanent.

Se apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare a companiei capitalurile proprii trebuie să prezinte cel puțin jumătate din capitalurile permanente. Autonomia financiară a întreprinderii este primordială, întrucât oferă posibilitatea de a decide liber, și totodată, de a găsi și contracta noi împrumuturi.

Pentru a exprima gradul de independență financiară a firmei, poate fi determinată următoarea rată, independența acesteia fiind asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare decât suma obligațiilor pe termen lung.

Formula:

4.7.2 Analiza ratelor de echilibru financiar:

Tabelul nr. 4.14

a) Rata de finanțare a activelor imobilizate este pentru fiecare din cei trei ani analizați subunitară; Această situație denotă faptul că firma nu are capitaluri permanente suficiente pentru a finanța imobilizările în totalitate.

Valoarea ridicată a activelor imobilizate reflectă obiectul de activitate al firmei, comercial – transport, ponderea cea mai mare în total imobilizări o au mijloacele de transport. Tot strâns de obiectul de activitate – comercial, firma contractează împrumuturi pe termen scurt într-o pondere mult mai mare decât pe termen lung.

Evoluția ratei de finanțare a activelor imobilizate se prezintă în felul următor:

Grafic 4.20 – Rata de finanțare a activelor imobilizate

b) Rata de finanțare a activelor circulante

Dat fiind faptul că fondul de rulment este negativ, atunci raportul este negativ. Ținând seama de obiectivul urmărit, și anume analiza echilibrului financiar, este clar că rata de finanțare a activelor circulante reprezintă pentru societatea IOROM S.R.L. o situație nevaforabilă și deci o stare de dezechilibru financiar.

c) Rata autonomiei financiare .

In cazul firmei analizate, putem observa ca, deși rata autonomiei financiare este într-o continuă creștere, ajungând în anul 2007 să aibă o valoare de 14,52 %, totuși situația este departe de a fi la nivelul cerut de independență financiară (valoare recomandată: >66).

Acest lucru se datorează faptului că valoarea datoriilor contractate este foarte ridicată, acesta fiind un lucru de neneglijat de către conducatorii firmei.

Evoluția ratei autonomiei financiare este reflectată în graficul de mai jos:

Grafic 4.21 – Rata autonomiei financiare

4.8 ANALIZA CAPACITĂȚII DE AUTOFINANȚARE

4.8.1 Prezentare generală:

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului contabil, destinat să autofinanțeze politica de investiții din exercițiile viitoare. CAF este o resursă internă aflată în permanență la dispozitia întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare prezintă o utilitate deosebită în viața unei întreprinderi. Datorită acesteia, întreprinderea poate :

Să finanțeze total sau parțial noile investiții;

Să consolideze fondul de rulment;

Să se împrumute pentru a-și completa mijloacele de finanțare în cazul investițiilor;

Să ramburseze datoriile bancare;

Să distribuie dividende acționarilor.

CAF se poate determina prin două metode: metoda adițională și metoda deductivă.

Pentru calculul CAF prin cele două metode se va face inițial distincția între venituri încasabile, respectiv cheltuieli plătibile, ca fiind acelea care afectează atât profitul, cât si trezoreria și venituri, respectiv cheltuieli calculate, acestea din urmă afectând numai profitul.

În cazul veniturilor, delimitarea se va face astfel:

veniturile încasabile înglobează:

– alte venituri din exploatare: despăgubiri, amenzi, penalități, donații, alte venituri;

– venituri financiare: participații, dobânzi, diferențe de curs valutar;

– venituri extraordinare;

veniturile calculate cuprind:

– alte venituri din exploatare: venituri din cesiunea activelor, subvenții pentru investiții virate la venituri, venituri din reluări asupra provizioanelor din exploatare;

– venituri financiare: provizioane.

Similar veniturilor, cheltuielile se împart în:

cheltuielile plătibile înglobează:

– alte cheltuieli din exploatare: despăgubiri, amenzi, penalități, donații, alte cheltuieli;

– cheltuieli financiare: pierderi din participații, dobânzi, diferențe de curs valutar;

– cheltuieli extraordinare;

– impozit pe profit;

cheltuielile calculate cuprind:

– alte cheltuieli de exploatare: cheltuieli cu activele cedate, cheltuieli cu amortizări și provizioane din exploatare;

– cheltuieli financiare: amortizări și provizioane financiare.

Prin procedeul adițional, se pleacă de la rezultatul net al exercițiului și se adaugă celelalte venituri și cheltuieli corespunzătoare provizionelor, amortizărilor și operațiilor de gestiune.

Prin procedeul deductiv se pornește de la excedentul brut de exploatare din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (financiare, excepționale).

4.8.2

– alte onații, alte ilor din exploatare

0000000000000000000Analiza capacitatii de autofinantare (CAF):

Tabelul nr. 4.15

– lei –

Variația capacității de autofinanțare este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 4.16

Evoluția capacității de autofinanțare este reprezentată în graficul următor:

Grafic 4.22 – Capacitatea de autofinanțare

In perioada 2005-2006, valoarea capacitătii de autofinanțare a înregistrat o creștere semnificativă, ceea ce denotă o capacitate a întreprinderii ridicată de a finanța prin propriile resurse, nevoile financiare curente: dividende, investiții, rambursarea datoriilor.

In perioada 2006-2007, valoarea capacității de autofinanțare a înregistrat o diminuare a valorii ei cu 22.795.485 lei , ceea ce scoate in evidență faptul că nivelul de autonomie financiară a întrerpinderii a scăzut, fapt ce conduce la o situație aparent defavorabilă, capacitatea întreprinderii de a finanța prin propriile resurse nevoile financiare fiind scazută.

Surplusul financiar degajat în cursul exercițiului de ansamablul operațiilor de gestiune – CAF – nu va avea decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variația trezoreriei nete – CF – rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului sau pe baza fluxurilor financiare.

4.9 ANALIZA SOLDURIOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

4.9.1 Soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.) – Prezentare generală

Strucura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități, permite determinarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să remunereze factorii de producție și să finanțeze activitatea viitoare a întreprinderii, denumite solduri intermediare de gestiune.

Aceste solduri reprezintă palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor de analiză a rezultatelor pornește de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și se încheie cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Modalitatea practică de stabilire a soldurilor intermediare de gestiune, este urmatoarea:

Soldul nr.1: marja comercială

Marja comerciala vizează în exclusivitate întreprinderile cu profil comercial sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă (industrială și comercială).

Activitatea comercială presupune cumpararea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeasi stare.

Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

Dacă avem în vedere conținutul contului de profit și pierdere, marja comercială reprezintă:

Contul 707 “Venituri din vânzări de mărfuri” –

Contul 607 “Cheltuieli privind mărfurile” =

Marja comercială (sold nr.1)

Astfel determinată, marja comercială nu este exactă, deoarece cheltuielile accesorii de cumpărare interne, nu figurează în contul de cheltuieli aferent mărfurilor ce sunt cuprinse în costul stocurilor, iar atunci când sunt efectuate de terți figureaza în cheltuielile aferente prestatiilor.

Sub aceste rezerve, marja comercială rămâne totusi un indicator de baza al întreprinderilor comerciale.

Soldul nr. 2 : Producția exercițiului

Acest sold include valoarea bunurilor și serviciilor efectuate de întreprindere spre a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Producția exercițiului include trei elemente: producția vândută evaluată la prețul de vânzare, producția stocată și producția imobilizată evaluate la costul de producție.

Dacă avem în vedere faptul că producția vândută nu ține cont nici de subvențiile de exploatare și nici de redevențele de brevete, licențe, mărci, iar pe de altă parte, dacă avem în vedere că producția exercițiului este eterogenă (producția vândută este evaluată la preț de vânzare în timp ce producția stocată și imobilizată la cost de producție), se poate aprecia că producția exercițiului este un indicator mult mai bun decât cifra de afaceri.

Practic, producția exercițiului se determină astfel:

Cont 701-703 “Venituri din vânzări de produse” +

Cont 704 “Venituri din lucrări

executate și servicii prestate” +

Cont 705 “Venituri din studii și cercetări” +

Cont 706 “Venituri din redevențe,

locatii de gestiune și chirii” +

Cont 708 “Venituri din activități diverse” +/-

Cont 711 “Venituri din producția stocată +/-“ +

Cont 72 “Venituri din producția de imobilizări” =

Producția exercițiului (sold nr.2)

Sold nr. 3: Valoarea adaugată (VA)

Valoarea adaugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (forța de muncă și capital), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenite de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

In fapt, valoarea adaugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se va face remunerarea participanților direcți săi indirecti la activitatea economica a întreprinderii:

– Remunerarea muncii prin salarii, indemnizații, premii, cheltuieli sociale;

– Remunerarea statului din impozite, taxe, vărsaminte asimilate (subvenții pentru exploatare sunt excluse);

– Remunerarea creditelor prin dobânzi și comisioane plătite;

– Remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acționarilor;

– Remunerarea întreprinderii prin capacitatea de autofinanțare.

Valoarea adaugată se poate calcula în două moduri :

a) ca diferență între productia exercițiului majorată cu marja comercială si diminuată cu consumurile de bunuri si servicii furnizate de terți pentru aceasta producție.

Marja comercială +

Producția exercițiului –

Consumurile externe (de la terți) =

Valoarea adaugată (sold nr.3)

In esentă, este vorba de o valoare adaugată brută, deoarece consumul pentru investitii pe seama amortizărilor nu este luat în considerare.

b) prin însumarea elementelor componente care dau expresia valorii adăugate.

Cont 63 “Impozite, taxe si vărsăminte asimilate” +

Cont 64 “Cheltuieli cu personalul si protectia socială” +

Cont 66 “Cheltuieli financiare” +

Cont 65/75 “Alte cheltuieli /alte venituri din exploatare +

Cont 12 “Rezultatul exercițiului” (mai puțin

veniturile financiare și excepționale plus cheltuielile

excepționale, participarea salariaților la profit și

impozitul pe profit) =

Valoarea adaugată (sold nr.3)

Valoarea adaugată reflectă activitatea proprie a întreprinderii. Analizată ca diferența între veniturile provenite din vânzări și consumurile provenite prin cumpararea de la terți, ea subliniază rentabilitații și productivității întreprinderii.

Soldul nr. 4 : Excedentul Brut de Exploatare (E.B.E.) sau după caz, insuficiența brută de exploatare (IBE).

Reprezintă diferența valoarea adaugată (plus subvențiile de exploatare) și impozitele și cheltuielile de personal.

In consecință, excedentul brut(sau deficitul brut) de exploatare se determină astfel:

Valoarea adaugată +

Subvenții de exploatare –

Impozite si taxe, vărsaminte asimilate –

Cheltuieli de personal =

EBE (sold nr. 4)

Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a firmei, cu influență hotarâtoare asupra rentabilității finale și a capacității de dezvoltare a firmei.

Un EBE suficient de mare va permite firmei reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale, care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) și /sau conservată prin autofinanțare.

Acest sold intermediar de gestiune nefiind influențat de politica firmei în materie de finanțare, amortizare, provizioane, fiscalitate, furnizează informații semnificative cu privire la performanțele industriale și comerciale, fiind de aceea de recomandat în analizele comparative ale întreprinderilor din acelasi sector de activitate. Excedentul brut de exploatare exprimă masura resurselor degajate de exploatare, pe baza cărora întreprinderea exercită deciziile strategice.

Luând în calcul veniturile încasabile și cheltuielile plătibile, indicatorul capătă o semnificație deosebită în termeni de resurse financiare și trezorerie.

Soldul nr. 5 : Rezultatul exploatării (profit sau pierdere)

Acest sold intermediar reprezinta excedentul brut de exploatare corectat cu alte cheltuieli si alte venituri din exploatare precum si cu cheltuieli si venituri calculate (amortizari si provizioane) :

EBE +

Reluari asupra provizioanelor +

Alte venituri din exploatare –

Amortizari si provizioane calculate +

Alte cheltuieli de exploatare =

Rezultatul exploatarii (soldul nr. 5)

Rezultatul exploatării reflectă marimea absolută a rentabilitătii exploatării, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile si calculate). Rezultatul exploatării nu cuprinde veniturile și cheltuielile financiare pentru a reliefa fluxul activității de exploatare generator de rezultate capabile să acopere datoriile de exploatare. El masoară performanța industrială și/sau comerciala a unității patrimoniale, independent de politica sa financiară, fiscală, de investiții și distribuție.

Soldul nr. 6: Rezultatul curent înainte de impozitare.

Aceasta permite degajarea rezultatului provenit din activitatea normală și obisnuită a unității.

Sold nr. 5 Rezultatul exploatării +

Cont 76 “Venituri financiare” +

Cont 786 “Venituri financiare din provizioane” –

Cont 66 “Cheltuieli financiare” –

Cont 686 “Cheltuieli financiare privind

amortizările și provizioanele” =

Rezultatul curent înainte de impozitare(sold nr.6)

Soldul 7: Rezultatul extraordinar

Este determinat în raport de operațiunile efectuate cu titlu excepțional pentru unitate. Se calculează după urmatorea formulă:

Cont 77 “Venituri extraordinare” +

Cont 787 “Venituri extraordinare din provizioane” –

Cont 67 “Cheltuieli extraordinare” –

Cont 687 “Cheltuieli extraordinare privind

amortizările și provizioanele” =

Rezultatul extraordinar (sold nr.7)

Soldul nr. 8: Rezultatul exercițiului

Se stabilește pornind de la rezultatul curent înainte de impozitare si cel extraordinar din care se deduce impozitul pe profit. Se calculează astfel:

Sold nr. 6 Rezultatul curent înainte de impozitare +/-

Sold nr. 7 Rezultatul extraordinar –

Cont 691 “Cheltuieli cu impozitul pa profit” =

Rezultatul exercițiului (sold nr.8)

Rezultatul exrcițiului exprimă marimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie sa fie sustinut de existența unor disponibilitati reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub forma de dividende și/ sau să se reinvestească în întreprindere.

4.9.2 Analiza soldurilor intermediare de gestiune

In cazul SC IOROM TRADING SRL, tabloul soldurilor intermediare de gestiune (SIG) se prezintă astfel:

Tabelul nr.4.17

-lei –

Evoluția rezultatului net al exercițiului se prezintă în felul următor:

Grafic 4.23 – Profitul net al exercițiului

Tabloul variației soldurilor intermediare de gestiune se prezintă astfel:

Tabelul nr. 4.18

– lei –

1) Marja comercială a cunoscut o evoluție oscilantă. In perioada 2005-2006, s-a înregistrat o creștere importantă a marjei comerciale, fapt ce s-a datorat creșterii mult mai rapide a veniturilor din vânzări decât cheltuielile aferente mărfurilor vândute. In anul 2007, atât veniturile cât și cheltuielile au scăzut față de perioada precedentă, fapt ce a determinat o scădere a marjei comerciale (deasemenea avem de-a face cu un ritm mai lent de scădere a cheltuielilor decât veniturile).

2) Valoarea adaugată

Din punct de vedere metodologic,analiza valorii adǎugate se poate face în mǎrimi absolute și în mǎrimi relative, pe baza ratelor valorii adǎugate. În teoria si practica economicǎ, cele mai frecvent utilizate rate ale valorii adǎugate și indicatori de eficiențǎ sunt :

Rata valorii adǎugate ce constituie un indicator al gradului de integrare economicǎ întreprinderii, fiind expresia productivitǎții globale, respective a bogǎției create la un anumit nivel de activitate. Rata se determinǎ ca raport între valoarea adǎugatǎ și cifra de afaceri și reprezintǎ ponderea valorii adǎugate în totalul cifrei de afaceri.

Tabelul nr. 4.19

– lei –

Evoluția ratei valorii adǎugate permite aprecierea strategiei comerciale a întreprinderii, iar diminuarea ratei poate semnifica o utilizare ineficientǎ a factorilor de producție. Din acest punct de vedere , nu este cazul în care se aflǎ și societatea IOROM SRL. Se obsevă că această rată a cunoscut o creștere continuă în perioada analizată. Dacă valoarea valorii adăugate a crescut în fiecare an, valoarea cifrei de afaceri a cunoscut o evoluție oscilantă, după o creștere semnificativă în anul 2006 față de 2005, a urmat o scădere a valorii ei în anul 2007.

Ratele de remunerare a valorii adǎugate reprezința ponderea deținutǎ de fiecare element component în valoarea adǎugatǎ, constituind așa cum am amintit mai devreme expresia remunerǎrii partenerilor sociali.

Valoarea adǎugatǎ pe salariat (VA / Ns) exprimǎ eficiența utilizǎrii potențialului uman, respectiv productivitatea muncii definitǎ ca valoarea adǎugatǎ în medie de un salariat.

RVA/Sal 2005 = (VA / Ns) = 25.483.363.000 / 200 = 127.416.815

RVA/Sal 2006 = (VA / Ns) = 57.005.252.000 / 227 = 251.124.458

RVA/Sal 2007 = (VA / Ns) = 37.365.446.000 / 270 = 138.390.541

Indicele productivitǎții2007/2006 = 0,55

Indicele productivitǎții2006/2005 = 1,97

Rata valorii adǎugate pe salariat a crescut in anul 2006 fata de anul 2005, fapt interpretat ca pozitiv, datorat creșterii semnificative a valorii adǎugate la nivel de societate, de mai mut de doua ori fata de anul precedent. Strategia de marketing favorabilă, precum și gestionarea eficientă a resurselor au repercusiuni favorabile asupra valorii adăugate și implicit a remunerării factorilor de producție (producția exercițiului este într-o creștereă). Totuși, în anul 2007, indicele productivității muncii a scăzut în comparație cu anul 2006, datorită scăderii valorii adăugate și a factorului uman. Creșterea numărului de salariați nu a avut ca efect creșterea productivității, în marea lor majoritate, indicatorii au înregistrat o scădere față de anul 2006.

Valoarea adǎugată la 1000 lei active imobilizate este o ratǎ ce exprimă bogǎția creată prin valorificarea potențialului material (resurse tehnice) și se determinǎ ca raport între valoarea adǎugatǎ și activele imobilizate.

RVA/ La1000 lei active imob 2005 = (25.483.363 / 38.789.003) * 1000 = 657 lei

RVA/ La1000 lei active imob 2006 = (57.005.252 / 73.520.224) * 1000 = 775 lei

RVA/ La1000 lei active imob 2007 = (37.365.446 / 96.506.297) * 1000 = 387 lei

Pentru ca ratele valorii adǎugate sa-și dovedeascǎ utilitatea în procesul de analiza și decizie, este necesar ca elementele în baza cǎrora acestea se determinǎ, sǎ fie corelate cu indicele inflației.

3) Excedentul brut din exploatare

Comparativ cu ceilalți indicatori utilizați în procesul de analiză, EBE prezintă avantajul că nu este influențat de sistemul de amortizare practicat, de politica de constituire a provizioanelor, de politica financiară (gradul de îndatorare) si fiscală (sistemul de impozitare a profitului), precum și de politica de distribuire a dividendelor.

Analiza EBE poate fi aprofundată utilizând o serie de rate de structură (repartiție):

Ra = (Cheltuieli cu amortizarea / EBE) * 100;

Rp = (Cheltuieli cu provizioanele aferente exploatării /EBE) *100;

Rcf = (Cheltuieli cu dobânzile / EBE) * 100;

Ri = (Impozitul pe profit / EBE) * 100;

Rd = (Dividende / EBE) * 100.

Valoarea excedentului brut din exploatare a înregistrat o evoluție oscilantă în perioada analizată, având în anul 2007 o tendintă de scădere, fapt ce se datorează în special descreșterii valorii adăugate.

In perioada analizată, rezultatul exploatării a înregistrat o creștere semnificativă a valorii lor în perioada 2005-2006, în timp ce valoarea rezultatului financiar s-a micșorat usor, fapt ce a dus la o creștere a valorii rezultatului curent in perioada 2005-2006, respectiv in perioada 2006-2007, au cunoscut o diminuare a valorii lor, ceea ce a condus implicit la o scădere a rezultatului curent al exercițiului.

Rezultatul net a crescut în anul 2006 față de anul 2005, acest lucru datorându-se în primul rând faptului ca rezultatul exploatării a crecut semnificativ față de anul de bază. In perioada 2006-2007, rezultatul net al exercițiului a cunoscut o evoluție descendentă din cauza scăderii valorii rezultatului exploatării în anul 2007, față de anul 2006.

4.10 ANALIZA FLUXURILOR DE TREZORERIE

4.10.1 Prezentare generală:

Analiza fluxurilor financiare, constituie un proces evolutiv, care se parcurge treaptă cu treaptă. Baza de pornire în ceea ce privește analiza fluxurilor de trezorerie o reprezintă Tabloul “utilizări-resurse” prin informația furnizată privind variația trezoreriei.

Deși această informație poate fi considerată ca fiind condensată, este de la sine înteles că pasul următor îl constituie analiza componentelor, precum și si a cauzelor variației trezoreriei, scop în care se recurge la utilizarea unui tablou “ specializat”, cunoscut sub denumirea de tabloul fluxurilor de trezorerie.

Următoarele argumente vin să sustină necesitatea utilizării tabloului fluxurilor de trezorerie:

Tabloul reprezintă un document de sinteză a cărui vocație este sa explice variația trezoreriei;

Trezoreria reprezintă unul dintre principalii indicatori utilizați în analiza financiară pe termen scurt (măsură a solvabilității), cât și pe termen lung (masură a nevoilor de finanțare). In același timp, trezoreria are o insemnătate vitală pentru întreprindere, prin dimensiunea cât si prin semnul sau (pozitiv sau negativ) deoarece permite caracterizarea situației în care se află aceasta (sănătate financiară, vulnerabilitate, faliment, etc.);

Spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și capacitatea de autofinanțare, trezoreria asigură obiectivitatea analizei financiare, deoarece ea nu se află în mod pregnant sub incidența convențiilor contabile.

Analiza financiară pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie devine mai concludentă dacă se procedează la separarea fluxurilor financiare pe tipuri de activități (activitatea de exploatare si activitatea de investiții) și, respectiv, pe modalități de finanțare ( autofinantare si indatorare).

4.10.1.1 Fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare.

Activitățile de exploatare sunt principalele activități generatoare de venituri si orice alte activități cu excepția celor definite ca fiind activități de investiții sau de finanțare.

Mărimea mișcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator cheie al măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa împrumuturile sale, a menține capacitatea de exploatare, a vărsa dividendele și a realiza noi investiții, fără să recurgă la surse externe de finanțare. De asemenea, utilizate cu alte informații, informațiile privind diferite categorii de fluxuri istorice de trezorerie legate de exploatare pot sa fie utile pentru previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării.

Fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare sunt, in mod esențial, consecința principalelor activități generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca urmare, ele sunt, în general, rezultatul operațiunilor și evenimentelor care concură la formarea rezultatului net.

Definiția și precizările anterioare, deși imprecise, sunt completate de IAS 7 printr-o listă de exemple. Astfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării, cu predilecție:

– Incasările care decurg din vănzarea bunurilor și serviciilor;

– Incasările care provin din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;

– Plățile privind furnizorii și salariații;

– Plățile de impozite, exceptând cazurile când ele vizează activitățile de investiții sau de finanțare.

O întreprindere poate să dețină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt asemănătoare stocurilor achiziționate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie, care provin din achiziționarea și cesiunea acestor titluri detinuțe în scopuri comerciale, sunt incluse în categoria activităților de exploatare.

In mod asemănător, avansurile de casă și împrumuturile acordabile de instituțiile financiare sunt clasificate, în general, în categoria activităților de exploatare, știut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de venituri a acestui tip de unități.

Unele operații, precum cesiunea unei imobilizări de tipul instalațiilor de producție, pot să genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Fluxurile de trezorerie legate de astfel de operații nu aparțin, totuși exploatării, deoarece astfel de operații intră sub incidența activităților de investiții.

O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare făcând apel:

– Fie la metoda directă, conform căreia informațiile furnizate se referă la încasări și plăti (intrări și ieșiri de fonduri) brute;

– Fie la metoda indirectă, conform căreia rezultatul net este corectat, pentru a tine cont: de influența operațiilor care nu au caracter monetar; de orice raport sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare; de elemente de venituri sau de cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează investițiile sau finanțarea.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare (metoda directă):

Tabelul nr. 4.20

Conform metodei directe, informațiile privind principalele categorii de intrări și ieșiri de fonduri brute pot fi obținute:

– Fie pe baza înregistrărilor contabile ale întreprinderii;

– Fie prin ajustarea vânzărilor, costului vânzărilor (sau dobânzilor si veniturilor asimilate si dobânzilor creditoare si cheltuielilor asimilate, pentru o instituție financiară) și celelalte elemente ale contului de profit și pierdere în funcție:

– De variațiile intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor de exploatare;

– De celelalte elemente fără incidente monetare;

– De celelalte elemente pentru care incidentele monetare constau in fluxuri de investiții sau de finanțare.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare (metoda indirectă):

Tabelul nr. 4.21

După cum am remarcat anterior, conform metodei indirecte, fluxul net de trezorerie care provine din activitățile de exploatare se determină prin ajustarea rezultatului net, ținând cont de incidența:

– Variațiilor interne în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriile din exploatare;

– Altor elemente care nu comportă nici incasări, nici plăți, precum amortizările, provizioanele, impozitele amânate, căștigurile sau pierderile din schimb nerealizate, beneficiile nedistribuite ale societăților asociate și interesele minoritare;

– Altor elemente pentru care incidența asupra trezoreriei se realizează prin fluxurile de investiții si cele de finanțare.

4.10.1.2 Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții.

IASB reamintește că fluxurile care rezultă din activități de investiții indică in ce masură plățile au fost efectuate pentru achiziționarea de active destinate să genereze venituri și fluxuri de trezorerie viitoare.

Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții oferă informații privind maniera în care întreprinderea îsi asigură perenitatea și creșterea. Ele se referă la:

– Plăți efectuate pentru achiziționarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și altor active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate și plățile implicate de imobilizările produse de întreprindere pentru sine;

– Incasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și a altor active pe termen lung;

– Plăți efectuate pentru achiziționarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și plăți efectuate pentru achiziționarea de titluri de participație de întreprinderi de tip joint-venture (altele decât plățile efectuate pentru instrumentele considerate ca fiind echivalente de lichidități sau cele deținute în scopuri comerciale);

– Incasări relative la vânzarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și încasările relative la vânzarea de participații în întreprinderi de tip joint-venture (altele decât încasările generate de instrumentele considerate ca fiind echivalente de lichidităti sau cele deținute în scopuri comerciale).

– Avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o institutie financiară);

– Incasări care decurg din rambursarea avansurilor și împrumuturilor acordate altor părti (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiară).

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de investiții:

Tabelul nr. 4.22

4.10.1.3 Fluxurile de trezorerie ale activităților de finanțare

Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor proprii și capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.

Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea utilizării lor în previziunea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile (capitalurile) viitoare.

Mișcările de trezorerie generate de activitățile de finanțare se referă la:

– Incasările din emisiunea de acțiuni și de alte instrumente ale capitalurilor proprii;

– Vărsamintele efectuate acționarilor pentru achiziționarea sau răscumpararea acțiunilor întreprinderii;

– Incasări din emisiunea de împrumuturi obligatare, de împrumuturi statuare, de bilete de trezorerie, de titluri de împrumut ipotecar sau a altor titluri de împrumut pe termen scurt sau lung;

– Rambursarea sub forma de lichidități a sumelor împrumutate;

– Vărsamintele efectuate de un locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un contract de locatie finanțare.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de finanțare:

Tabelul nr. 4.23

4.10.2 Analiza fluxurilor de trezorerie:

Tabloul fluxurilor de trezorerie generate de activitatea de exploatare se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 4.24

– lei –

Nr. Elemente 2005 2006 2007

Unde: Dobanda reală se calculează (se ajustează) astfel:

Tabelul nr. 4.25

– lei –

Impozitul pe profit se ajustează în felul următor:

Tabelul nr. 4.26

– lei –

b) Tabloul fluxurilor de trezorerie generate de activitatea de investiții se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 4.27

– lei –

c) Tabloul fluxurilor de trezorerie generate de activitatea de finanțare se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 4.28

– lei –

Tabloul variației trezoreriei se prezintă în felul următor:

Tabelul nr. 4.29

– lei –

Evoluția fluxurilor de numerar este reprezentată în graficul următor:

Grafic 4.24 – Fluxurile de trezorerie

Din calculele efectuate, rezultă că în perioada analizată, societatea comercială are un flux de disponibilități negativ în anul 2005 și apoi, urmează o creștere evidentă a fluxurilor de trezorerie, ajungând în anul 2007 să aibă o valoare de 43 miliarde lei.

Această creștere se datorează în principal creșterii continue a valorii fluxurilor de numerar folosit în activitatea de investiții și deasemenea a creșterii valorii fluxurilor de numerar provenit din activitatea de exploatare (activitatea curentă). Valoarea ridicată a fluxurilor de numerar provenit din activitatea de finanțare se datorează în primul rând rambursării unor împrumuturi bancare pe care firma le-a contractat.

Analiza fluxului de disponibilități prezintă importanță în special pentru evoluția lui în perioadele următoare pentru formularea politicii de finanțare a firmei pe termen scurt și lung.

CAPITOLUL V

UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL

ÎN REALIZAREA ȘI ANALIZA SITUAȚIILOR FINANCIARE

5.1 Aspecte generale

În contextul societății actuale, caracterizată printr-o explozie informațională fără precedent în istoria omenirii, sistemele informatice reprezintă unul dintre elementele fundamentale, care geneerază și controlează fluxurile informaționale la nivel micro și macroeconomic.

Dezvoltarea societății se realizează în contextul existenței multor domenii de activitate care, în mod firesc se întâlnesc, se influențează reciproc, permițând perfecționarea acestora, având ca rezultat final progresul omenirii. În acest context putem încadra și contabilitatea în corelație cu tehnica de calcul.

Rolul contabilității în activitatea unităților patrimoniale a devenit foarte bine cunoscut. Este cunoscut, de asemenea, prograsul acesteia în concordanță cu cerințele urmăririi patrimoniului unităților și cu cerințele de îmbunătățire a procesului de conducere pe baza informațiilor exacte, operative și cu un grad de detaliere ridicat.

Tehnica de calcul, o frumoasă și utilă realizare a omenirii, reprezintă tot rezultatul unui proces continuu de perfecționare. Realizările actuale în producția echipamentelor de calcul (hardware și software) au făcut ca prin calculatorul electronic să se pătrundă în multe domenii de activitate ale omenirii și să favorizeze remarcarea valețelor acestora.

În procesul de perfecționare a echipamentelor de calcul, programarea acestora a reprezentat un aspect deosebit. În cadrul unor restricții de programare determinate de progresul tehnicii de calcul la un moment dat, utilizatorul a putut găsi soluții de lucru cu echipamentele de calcul pentru propriile aplicații. Remarcabil este faptul că, în ultima perioadă, prograsele în domeniul software au redus foarte mult aceste restricții de programare în raport cu aplicațiile solicitate de utilizatori.

Având la bază sisteme de operare performante, limbaje de programare evoluate, sisteme de gestiune a bazelor de date remarcabile, practic orice aplicație se poate realiza cu calculatorul.

Dacă la prima vedere pentru unele aplicații apar restricții de folosire a calculatoarelor, acestea pot fi depășite prin combinarea diverselor posibilități de programare, rezultat al inteligenței celui ce întocmește programele de plicații. În acest context, dacă ne referim la domeniul economic, în general, mai concret la contabilitate, credem că este grașit a afirma că o anumită aplicație nu se poate realiza cu ajutorul calculatorului, pentru că la prima vedere apar unele restricții.

După cum este cunoscut, un program informatic este rezultatul atât al posibilităților oferite de calculator (hardware și software) cât și al capacității programatorului de a beneficia de acestea. În contextul multelor posibilități de programare a unui număr relativ redus de restricții, orice solicitare pentru programele de aplicații este posibilă.

Cele prezentate se pot sintetiza prin a afirma că la întrebarea „o anumită aplicație de contabilitate se poate rezolva cu ajutorul calculatorului?” se poate răspunde de la început cu „da”.

Contabilitatea, prin însăși concepția sa, oferă multiple facilități de informare, iar apelarea la tehnica de calcul nu duce la sporirea posibilităților de informare, ci la valorificarea acestor posibilități.

Actualmente, este foarte greu de crezut că mai există unități care să nu beneficieze de facilitățile prelucrării datelor contabile cu ajutolul calculatorului. În acest sens, de regulă se beneficiază de produse program pregătite de firme specializate.

Informarea poate deveni, de asemenea, un important aspect de tratare a modului de valorificare a informațiilor financiar contabile în procesul de conducere. Acest lucru apare cu atât mai necesar cu cât facilitățile de lucru ale calculatoarelor electronice oferă un volum foarte mare de informații și de aceea, selectarea lor, în funcție de necesitățile conducerii devine foarte utilă. .

5.2. Aplicația SitFin 2003 – aspecte generale

Din dorința facilitării activității de întocmire a situațiilor financiare, am considerat a fi necesară realizarea unei aplicații informatice de întocmire a situațiilor financiare. Am mers pe ideea întocmirii de situații financiare specifice microîntreprinderilor, în conformitate cu OMF 306/2007.

Potrivit acestuia, unităților economice încadrate în categoria microîntreprinderilor le revine obligația de intocmire a situațiilor financiare simplificate, iar în cadrul acestora, doar a bilanțului și a contului de profit și pierdere.

Întocmirea situațiilor financiare este un proces complex, care necesită de regulă o serie întreagă de calcule și o atenție deosebită. Existența unui aplicații informatice care să poată efectua cu succes o astfel de operație este un lucru deosebit de util, venind în sprijinul persoanei responsabile față de o astfel de activitate.

Resursele software în materie de programare existente pe piață în acest moment oferă o multitudine de posibilități de realizare a unei astfel de aplicații. Combinarea unui limbaj de programare cu facilitățile oferite de bazele de date relaținale sau fisierele de tip text pot conduce foarte ușor la un rezultat acceptabil în materie de proiectare, concepere și implementare a unui astfel de program informatic.

Având în vedere faptul că, în materie de memorare și calcul a datelor necesare unei astfel de aplicații, dar și a rezultatelor prelucrării acestora nu este nevoie de programe extrem de complexe, am mers pe ideea utilizării programului „Microsoft Visul Basic 6.0”, profitând de facilitățile oferite de „Microsoft Access 2005”, un program destul de performant în materie de gestiune a bazelor de date, dar și facilitățile oferite de banalele fisiere text.

Descrierea aplicației

Programul în „Microsoft Visul Basic 6.0” are ca suport de memorare a datelor necesare aplicației o bază de date relațională de tip „.mdb”, realizată în „Microsoft Access 2005”. Este vorba de un bilanț realizat la data de 31 decembrie 2007, care prezintă situația activelor și pasivelor, atât pe anul 2006, cât și pe anul 2007, pentru a se putea face o comparație între realizările celor 2 ani analizați.

Programul este compus dintr-un formular principal, care are o bară de meniuri formată din două meniuri: „Fișier” și „Analize”.

Meniul „Fișier” este compus din două submeniuri și anume: „Deschidere” și „Ieșire”.

Figura 5.1

Submeniul „Deschidere” permite deschiderea unei baze de date de tip „.mdb”, utilizând metoda „Show open” a controlului „Microsoft Common Dialog Control 6.0”. Este posibilă astfel deschiderea unei baze de date conținând bilanțul încheiat la 31 decembrie 2007, bilanț care oferă toate datele necesare calculelor ratelor care prezintă situația financiar-patrimonială a societății.

Submeniul „Ieșire” permite ieșirea din aplicație, nu înainte de a întreba utilizatorul dacă dorește salvarea datelor din bilanț, după eventualele modificări făcute.

Meniul „Analize” este alcătuit dintr-un singur submeniu, și anume „Analiza ratelor_financiare”. Aceasta la rândul ei este compusă din trei submeniuri: „Ieșire”, „Rate de echilibru financiar”, „Rate de lichiditate și solvabilitate”. Meniul „Ieșire” permite ieșirea din formularul care realizează calculul ratelor de echilibru și ratelor de lichiditate și solvabilitate.

Meniul „Rate de echilibru financiar” este alcătuit din trei submeniuri, și anume: „Rata de finanțare a activelor imobilizate”, „Rata de finanțare a activelor circulante” și „Rata autonomiei financiare”.

Figura 5.2

„Rata de finanțare a activelor imobilizate” se calculează după formula:

Rfi = Capital permanent / Active imobilizate. Datele sunt preluate din bilanțul realizat în baza de date „bilanț.mdb”. Se calculează valoarea acestei rate pe doi ani și apoi se interpretează rezultatul obținut. Există două posibilități, fie valoarea acestei rate este mai mare ca 1 , fie este mai mică decât 1. Pentru fiecare dintre aceste variante, programul oferă o scurtă interpretare a ceea ce vrea să semnifice rezultatul obținut.

Figura 5.3

La fel se va urmări și pentru celelalte două rate de echilibru financiar:

– Rata de finanțare a activelor circulante se calculează astfel:

Rfc = Fondul de rulment / Active circulante *100.

– Rata autonomiei financiare se calculează după formula:

Faf = Capitaluri proprii / Capitaluri permanente * 100.

Meniul „Rate de lichiditate și solvabilitate” este compus din cinci submeniuri, și anume: „Rata de lichiditate generală”, „Rata de lichiditate redusă”, „Rata de lichiditate imediată”, „Rata solvabilității globale” și „Rata solvabilității patrimoniale”.

Ratele de lichiditate , sau de trezorerie, caracterizează situația finanicară a întrerpinderii, pornind de la structura bilanțului financiar (etajul inferior al acestuia). In fapt, acestea măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Ratele de lichiditate sunt relevente pentru comparațiile realizate între întreprinderile din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași întreprindere.

Figura 5.4

Pentru fiecare din aceste rate, modul de operare este asemănător celui prezentat pentru calculul rate de finanțare a activelor imobilizate. Deasemenea, datele se vor prelua din baza de date realizată în „Microsoft Access 2005”, iar pentru fiecare rată se va afișa formula de calcul și o scurtă interpretare a ceea ce semnifică rezultatul obținut.

Din submeniul „Rate de lichiditatea si solvabilitate”, am ales, pentru a prezenta modul de calcul, precum și modul de afișare, rata lichidității generale:

Figura 5.5

In continuare, vom prezenta procedura de deschidere a meniului principal al programului. El preia din baza de date „bilant.mdb” valorile care vor fi folosite ulterior în calculul ratelor financiar-patrimoniale.

Private Sub mnudeschidere_Click()

On Error Resume Next

Salvare = True

Me.CommonDialog1.InitDir = App.Path & "\Balante"

Me.CommonDialog1.Filter = "Baze de date (*.mdb)|*.mdb*"

Me.CommonDialog1.DialogTitle = "Deschidere bilant"

Me.CommonDialog1.FileName = ""

Me.CommonDialog1.ShowOpen

Screen.MousePointer = vbHourglass

If Me.CommonDialog1.FileName <> "" Then

NumeFisier = Me.CommonDialog1.FileName

Form1.MSFlexGrid1.Refresh

Else

MsgBox "Actiunea de deshidere a fisierului a fost anulata. ", vbInformation + vbOKOnly, "Deschidere anulata"

Screen.MousePointer = vbNormal

Exit Sub

End If

Me.Label2.Caption = " Pregatire acces la baza de date…"

Me.Label2.Refresh

DDN = NumeFisier

Set def = Workspaces(0)

Set fdb = def.OpenDatabase(DDN)

sqlt = "select * from Bilant order by [nrcrt]"

Set frs = fdb.OpenRecordset(sqlt)

frs.MoveFirst

Me.ProgressBar1.Visible = True

For i = 1 To 400

BI(frs("nrcrt")) = frs("sumeinitiale")

BF(frs("nrcrt")) = frs("sume finale")

frs.MoveNext

Me.Label2.Caption = " Consultare baza de date …" & Space(190) & CInt(i / 4) & " % complet"

If i Mod 20 = 0 Then

Me.Label2.Refresh

End If

Me.ProgressBar1.Value = i / 40

Next i

Me.Label2.Caption = ""

Me.ProgressBar1.Visible = False

Me.Timer1.Enabled = False

Screen.MousePointer = vbNormal

Me.Label2.Caption = "Cale fisier curent: " & Me.CommonDialog1.FileName

Ratai(11) = (BI(32) + BI(14)) / BI(4)

Rataf(11) = (BF(32) + BF(14)) / BF(4)

Ratai(12) = (BI(32) + BI(14) – BI(4)) / BI(9) * 100

0Rataf(12) = (BF(32) + BF(14) – BF(4)) / BF(9) * 100

Ratai(13) = BI(32) / (BI(32) + BI(14))

Rataf(13) = BF(32) / (BF(32) + BF(14))

Ratai(21) = (BI(5) + BI(6) + BI(7) + BI(8)) / BI(11)

Rataf(21) = (BF(5) + BF(6) + BF(7) + BF(8)) / BF(11)

Ratai(22) = (BI(6) + BI(7) + BI(8)) / BI(11)

Rataf(22) = (BF(6) + BF(7) + BF(8)) / BF(11)

Ratai(23) = (BI(7) + BI(8)) / BI(11)

Rataf(23) = (BF(7) + BF(8)) / BF(11)

Ratai(24) = (BI(4) + BI(9) + BI(10)) / (BI(11) + BI(14))

Rataf(24) = (BF(4) + BF(9) + BI(10)) / (BF(11) + BF(14))

Ratai(25) = (BI(21) + BI(23) + BI(24) – BI(25) + BI(26) + BI(27) – BI(28) + BI(29) – BI(30) – BI(31)) / (BI(11) + BI(14) + BI(15) + BI(21) + BI(23) + BI(24) – BI(25) + BI(26) + BI(27) – BI(28) + BI(29) – BI(30) – BI(31))

Rataf(25) = (BF(21) + BF(23) + BF(24) – BF(25) + BF(26) + BF(27) – BF(28) + BF(29) – BF(30) – BF(31)) / (BF(11) + BF(14) + BF(15) + BF(21) + BF(23) + BF(24) – BF(25) + BF(26) + BF(27) – BF(28) + BF(29) – BF(30) – BF(31))

End Sub.

Pentru calculul ratelor vom prezenta in continuare un model de afișare a unei rate. Am ales pentru exemplificare modelul de afișare a ratei de finanțare a activelor imobilizate (celelalte rate sunt prezentate în mod asemănător acesteia):

Private Sub mnuratadefinantareaactivelorimobilizate_Click()

contor = 11

Me.Picture1.Visible = True

Me.Label2.Visible = True

Me.Label3.Visible = True

Me.Label4.Visible = True

Me.Label5.Visible = True

Me.Label6.Visible = True

Me.precedent.Visible = True

Me.curent.Visible = True

Me.Picture1.Picture = LoadPicture(App.Path & "\" & contor & ".bmp")

Me.Label2.Caption = " " & Etichete(contor)

Me.Label5.Caption = " " & Format(Ratai(contor), "##0.00") & " % "

Me.Label6.Caption = " " & Format(Rataf(contor), "##0.00") & " %"

Select Case Ratai(contor)

Case Is < 1

Me.precedent.Caption = Exprecedent & rata11(0)

Case Is = 1

Me.precedent.Caption = Exprecedent & rata11(1)

Case Else

Me.precedent.Caption = Exprecedent & rata11(2)

End Select

Select Case Rataf(contor)

Case Is < 1

Me.curent.Caption = Excurent & rata11(0)

Case Is = 1

Me.curent.Caption = Excurent & rata11(1)

Case Else

Me.curent.Caption = Excurent & rata11(2)

End Select

If Ratai(contor) < 1 And Rataf(contor) < 1 Then

Me.curent.Visible = False

Me.precedent.Caption = Amandoua & rata11(0)

End If

If Ratai(contor) = 1 And Rataf(contor) = 1 Then

Me.curent.Visible = False

Me.precedent.Caption = Amandoua & rata11(1)

End If

If Ratai(contor) > 1 And Rataf(contor) > 1 Then

Me.curent.Visible = False

Me.precedent.Caption = Amandoua & rata11(2)

End If

End Sub.

Unde, constantele folosite în această procedură sunt:

Private Sub Form_Load()

Exprecedent = " In perioada precedenta, "

Excurent = " In perioada curenta, "

Amandoua = " Atat in perioada precedenta, cat si in perioada curenta "

'rata de finantare a activelor imobilizate

rata11(0) = "rata este mai mica decat 1. Aceasta situatie denota faptul ca firma nu are capitaluri permanente suficiente pentru a finanta imobilizarile în totalitate. Valoarea ridicata a activelor imobilizate reflecta obiectul de activitate al firmei, comercial – transport, ponderea cea mai mare în total imobilizari o au mijloacele de transport. Tot strâns de obiectul de activitate – comercial, firma contracteaza împrumuturi pe termen scurt într-o pondere mult mai mare decât pe termen lung."

rata11(1) = "rata este egala cu 1. Aceasta situatie seminifica faptul ca ansamblul imobilizarilor este finantat din capitalurile permanente. "

rata11(2) = "rata este mai mare decat 1. Aceasta situatie seminifica faptul ca ansamblul imobilizarilor este finantat din capitalurile permanente. "

end Sub.

Concluzie: În condițiile unei codificări adecvate, în condițiile lucrului cu baze de date, este ușor a se obține informații la cerere, foarte utile la un moment dat. Cu alte cuvinte, prin intermediul calculatorului se pot da răspunsuri și soluții la orice întrebări și probleme, soluții considerate din punct de vedere teoretic ca fiind utile.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Lucrarea de față și-a propus atingerea a două laturi legate de indicatorii financiar-patrimoniali ai societății:

– Determinarea (cum se calculează indicatorii?);

– Analiza (semnificația lor și modul în care influențează aceștia activitatea firmei);

S-a urmărit prezentarea principalelor aspecte legate de situația financiar-patrimonială, atât teoretic cât și practic în cazul unei societăți comerciale.

Societatea comercială studiată a fost S.C IOROM TRADING SRL, având ca principal obiect de activitate comerțul cu piese și accesorii pentru autovehicule.

Din analiza făcută la societatea SC IOROM TRADING SRL, am putut trage următoarele concluzii cu privire la “starea” societății, și anume:

a) Cu privire la structura activelor și pasivelor:

– valoarea activelor a crescut de la an la an în perioada analizată, valoarea cea mai mare deținând-o mijloacele de transport;

– valoarea capitalurilor proprii au crescut permanent datorită, în principal, rezervelor, a căror valoare a sporit de la an la an;

– valoarea datoriilor a sporit continuu în perioada analizată ajungând să fie în sumă de 180 miliarde. Fiind o firmă cu caracter comercial, acest lucru se reliefează în datoriile foarte ridicate către furnizori, cu scadentă sub 1 an;

b) Cu privire la corelația FR-NFR-TN:

– FR este negativ în cei 3 ani analizați, având o evoluție oscilantă pe perioada analizată. In perioada 2005-2006, fondul de rulment negativ este o situație normală, ținând cont de creșterea vitezei de rotație a mărfurilor și de faptul că termenele de plată ale obligațiilor pe termen scurt le avantajează. Nu același lucru se poate spune despre situația din perioada 2006-2007, când viteza de rotație a mărfurilor este în scădere;

– NFR este negativă în cei trei ani analizați, având deasemenea o evoluție oscilantă. Asemenea situație poate fi considerată ca fiind totuși favorabilă, dacă este rezultatul aceelerării vitezei de rotație a activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică dacă s-au urgentat încasările și s-au “relaxat” plățile.

– TN, deși are o valoare pozitivă, dar rezultatul este dat de o situație specifică, în condițiile în care, atât FR, cât și NFR au valori negative;

c) Cu privire la corelația creanțe-datorii:

– Raportul dintre creanțe și obligații a avut o evoluție oscilantă, situându-se în apropierea raportului 1/1, ceea ce arată că societatea și-ar fi putut plăti obligatiile din creanțele încasate. Acest fapt rezultă și din duratele de recuperare a creanțelor care se situează sub duratele de folosire a surselor. Raportul creanțe-obligații este favorabil firmei, fiind subunitar și în descreștere.

d) Cu privire la ratele lichidității și solvabilității:

– rata lichidității generale este subunitară, ceea ce constituie o situație nefavorabilă, datoriile exigibile pe termen scurt nefiind acoperite de activele circulante;

– rata lichidității reduse este subunitară, ceea ce înseamnă că societatea nu dispune de creanțele și disponibilitățile necesare achitării datoriilor pe termen scurt ;

– rata lichidității imediate este mai mică decât 0,3, fapt ce constituie o situație nefavorabilă. Rata lichidității imediate este un indicator mai puțin relevant;

– rata solvabilității globale este mai mică decât 1,5; fapt ce dovedesșe că firma nu are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate față de terți;

– rata solvabilității patrimoniale a înregistrat o creștere permanentă în perioada analizată ajungând în anul 2007 la o valoare de 14%, fapt ce nu constituie o situație normală.

d) Cu privire la ratele de echilibru financiar:

– rata de finanțare a activelor imobilizate are valori subunitare, ceea ce denotă faptul că firma nu are capitaluri permanente suficiente pentru a finanța imobilizările în totalitate

– rata de finanțare a activelor circulante are valori negative, fapt ce semnifică o situație de dezechilibru financiar pe perioada analizată;

– rata autonomiei financiare are valori cuprinse între 6% și 15%, dar departe de valoarea optimă (66%), acest lucru datorându-se faptului că valoarea datoriilor contractate este foarte ridicată, acesta fiind un lucru de neneglijat de către conducatorii firmei.

Observând per total activitatea societății SC IOROM TRADING SRL, trebuie făcute o serie de precizări.

Valoarea datoriilor și creanțelor este foarte mare, dat fiind obiectul principal de activitate, și anume comerțul. Un aspect important este acela că toate creanțele sunt încasate într-o perioadă relativ scurtă (sub un an). Deasemenea, datoriile comerciale (furnizorii) sunt plătite în termen scurt.

Din faptul că veniturile din vânzarea mărfurilor au scăzut cu aproape 45 miliarde de lei, ceea ce făcut ca cifra de afaceri să scadă simțitor, trebuie înțeles faptul că societatea a vândut mai puțin decât în anul 2006 (CA în anul 2007 = 231 miliarde față de CA în anul 2006 = 252 miliarde). Dar vânzările din producție proprie au crescut cu 24 milizrde, ceea ce este un aspect important pentru societate.

Societatea urmărește o serie de obiective pentru anul 2003, întenținând să obțină profit pe termen lung. Ca urmare a acestui fapt, societatea și-a propus să o serie de investiții:

deschiderea unui nou hotel ultramodern în Delta Dunării;

mărirea parcului de mașini mari – TIR-uri.

Din această cauză, societatea a apelat la împrumuturi pe termen lung. Astfel, a luat un credit bancar, care urmează să-l ramburseze în 2004. Deasemenea, a contractat un împrumut financiar în anul 2006 de 38 miliarde lei, pentru construirea hotelului în Delta Dunării. Pentru mărirea parcului de mașini, societatea a luat tir-uri în leasing, data scadentă a acestuia fiind în aprilie 2004.

Profitul a scăzut semnificativ in anul 2007 față de anul 2006, cu aproape 15 miliarde lei, fapt ce se datorează în principal scăderii valorii veniturilor din vânzarea mărfurilor.

In concluzie, societatea analizată a avut o evoluție oscilantă, anul 2007 fiind un an mai puțin productiv decât anul 2006, dar planurile de viitor “schițate“ de conducătorii societății dau garanții că activitatea firmei va fi revitalizată, iar valoarea profitului se speră a crește din nou odată cu investițiile făcute și valorile indicatorilor financiari-patrimoniali să fie optime.

Deasemenea, societatea își propune să-și lărgească piața de desfacere. Un lucru care este important este acela ca firma, prin departamentul de marketing, trebuie să înceapă o campanie de publicitate și promovare a produselor și serviciilor pe care le realizează.

BIBLIOGRAFIE:

1) NICOLAE GEORGESCU, VASILE ROBU – “Analiza economico-financiară”, editura ASE, Oradea, 2006

2) NICOLAE GEORGESCU – “Analiza bilanțului contabil”

3) NICOLAE FELEAGĂ, ION IONAȘCU – “Tratat de contabilitate financiară”, vol.1, Ed. Economică, Oradea, 1998

4) NICOLAE FELEAGĂ – “Sisteme contabile comparate”, Ed. Economică, Oradea, 1995

5) LILIANA MALCIU – “Bazele contabilității”, Ed. Economică, Oradea, 2006

5) LORANT EROS-STARK, IOAN MARIUS PANTEA – “Analiza situației financiare a firmei ”, Ed. Economică, Oradea, 2006

6) ION STANCU – “Gestiunea financiară”, ediția a-II-a, Ed.Economică, Oradea, 1994

7) CORNEL CRECANĂ – “Analiza afacerilor”, Ed. Economică, Oradea, 2007

8) AUREL IȘFĂNESCU, VASILE ROBU, ION ANGHEL – “Evaluarea întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, Oradea, 2006

9) GEORGETA VINTILĂ – “Diagnostic financiar și evaluarea întrerpinderii”, Ed. Didactică și pedagogică, Oradea, 1998

10) MARIN TOMA, MARIUS CHIVULESCU – “Ghid pentru diagnostic și evaluare a întreprinderii” – Cartea mică, Ed. Romfel SRL, Oradea, mai 1994

11) MIHAI RISTEA, C. CUCU – “Contabilitatea întreprinderii”, volum I, Ed. Mărgăritar, Oradea, 1997

12) ORDONANȚA 94/2006

13) LEGEA CONTABILITĂȚII 82/1994

14) ORDINUL NR. 306/2007

15) AUREL IȘFĂNESCU – Note de curs