Analiza Situației Copiilor In Romania
ANALIZA SITUAȚIEI COPIILOR
ÎN ROMÂNIA
Autori
Marian Preda (coordonator)
Doru Buzducea
Dana Fărcășanu
Vlad Grigoraș
Florin Lazăr
Georgiana-Cristina Rentea
București, 2011
Lucrare realizată cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România.
Autori
Marian Preda (coordonator), Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Doru Buzducea, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Dana Fărcășanu, Centrul pentru Politici și Servicii de Sănătate
Vlad Grigoraș, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Florin Lazăr, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Georgiana Rentea, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Resposabili proiect din partea UNICEF
Voica Pop
Mihai Magheru
CUPRINS
INTRODUCERE
Situația copilului în România a fost influențată în ultimii ani de apariția și evoluția crizei economice, schimbare majoră în contextul socio-economic național și internațional care a generat schimbări atat în veniturile și cheltuielile familiilor cât și în veniturile publice și în atitudinea Guvernului față de Buget și de componența sa de protecție socială.
România, care a înregistrat în 2009 (primul an în care criza s-a resimțit serios) scăderi atât în valorile absolute ale PIB-ului a cărui valoare nu a ajuns nici în 2010 la valoarea din anul 2008 (vezi tabelul 1) cât și în veniturile bugetare.
Tabel 1.Evoluția PIB-ului, veniturilor și cheltuielilor bugetare ale României în perioada 2007-2010
Sursa: Eurostat si Ministerul Finantelor
Comparând PIB-ul României per capita cu al altor țări din UE constatăm că în 2009 și 2010 valoarea pentru România era de aproximativ 45-46% din media UE27 (doar Bulgaria fiind puțin în urmă, având 44%).
Grafic 1. GDP per capita in Purchasing Power Standards (PPS) (EU-27 = 100)
Sursa: EUROSTAT
Diferențele între regiuni (aprox 85% din media UE pentru București-Ilfov și aproximativ 36% pentru Regiunea Nord-Est) sunt baza pentru o discuție mai de detaliu.
Media veniturilor din PIB care au ajuns în bugetele de venituri ale statelor UE era de 44,1% în anul 2009 potrivit Eurostat. În cadrul Uniunii Europene, România, cu 32% din PIB colectat la buget (31% pe datele Ministerului Finanțelor Publice) era pe ultimul loc, Bulgaria având un procent de 36% iar Suedia 53,7 %. (De precizat că ne referim toate veniturile publice, adica la bugetul “general consolidat”, care include și bugetele asigurărilor sociale).
Pe componenta de cheltuieli, constatăm că în timp ce cheltuielile publice medii pentru UE-27 au fost în 2009 de 45,8% din PIB (deficitul mediu de 1,7%) în România erau de 39% (deficitul de 7-8% din PIB). Prin comparație, Bulgaria cheltuia 40,6% (deficit sub 5%) din PIB, iar Suedia 54,9% (cu un deficit de doar 1,2%!!).
Rezultă că Romania a cheltuit în 2009 cu aproximativ 20% mai mult decât a produs (decât veniturile), diferența aceasta convertindu-se în datorie publică. Aceasta a condus la o presiune mare pentru reducerea cheltuielilor publice, fapt ce a afectat major atât veniturile bugetarilor (mulți dintre ei părinți) cât și anumite beneficii sociale care au fost redimensionate.
După cum rezultă din Graficele 2a, 2b si 2c, având un PIB per capita mic și venituri bugetare reduse, România se află la coada listei țărilor UE în privinta cheltuielilor cu protecția socială.
Grafic 2. Cheltuieli cu protecția socială, educația și sănătatea, ca procent din PIB, 2009
2 a) Ponderea cheltuielilor cu protecția socială în PIB
2 b) Ponderea cheltuielilor cu educația în PIB
2 c) Ponderea cheltuielilor cu sănătatea în PIB
Sursa: EUROSTAT
Tabel 2.Beneficii, ca % din totalul cheltuielilor guvernamentale, 2005-2010
Cheltuielilor cu asistența socială propriu-zisă au crescut mult după 2005 în valoare relativă dar, în valoare absolută, ele nu sunt foarte mari (deși ridică problema corectei țintiri a celor cu adevărat în nevoie și incapabili de a se ajuta singuri). În schimb, cheltuielile cu pensiile, care sunt beneficii contributorii și ar trebui plătite din banii colectați la fondurile de asigurări reprezentau 17% din toate cheltuielile publice în 2007 și în 2-3 ani au ajuns la peste 25% din bugetul de cheltuieli (dintre care doar 4/5 sunt colectați de la asigurați, restul, aproximativ 12 miliarde de lei sau 3 miliarde de euro fiind deficit acoperit de la bugetul de stat).
Pe lângă grevarea bugetului de resurse, care într-o anumită proporție ar putea ajunge la protecția socială a copilului, deficitele mari și succesive ale fondului de pensii aruncă pe umerii generațiilor actuale și viitoare de copii datorii uriașe, care vor greva serios șansele lor la o viață în concordanță cu eforturile și meritele lor, precum și asigurarea echitabilității între generații diferite.
România, care într-un Raport UNICEF din 1995 își propunea să fie „o societate centrată pe copil” este acum „o societate centrată pe pensionari”. Ca dovadă, rata sărăciei absolute era în 2010 de 8% pentru copii sau tineri și de doar 2,6% pentru persoanele de peste 60 de ani, în majoritate pensionari (Figura 3).
Grafic 3. Rata sărăciei absolute, 2010
Sursa: Calculele autorilor pe baza de date ABF, INS.
Nu este de mirare ca numărul de născuți vii, rata fertilității totale și rata brută de născuți vii la 1000 de persoane au scâzut după 1990 și sunt în pragul unui nou declin generat atât de criză cât și de emigrație, în special a tinerilor, și de intrarea în perioada de fertilitate a generațiilor deja reduse, născute după 1989.
România are în contextul UE rate brute mici de născuți vii și în ușoară scădere, așa cum se poate observa din Graficele 4 și 5.
Grafic 4.Rata brută de născuți vii (număr de născuți vii la 1000 de persoane), 2010
Sursa: EUROSTAT
Grafic 5.Rata brută de creștere, 2010
Sursa: EUROSTAT
Recent, Institutul Național de Statistică a anunțat că în primele 7 luni, în România s-au născut aproximativ 110 mii de copii și există premisele unei cohotre de sub 200 mii născuți vii în 2011, cea mai mică din 1955 încoace. Cu siguranță tendința de reducere a numărului de copii se va păstra în următorii ani și este nevoie de decizii politice pentru o stabilizare a populației, pentru reducerea sărăciei copiilor și a familiilor cu copii, menținerea în țară a tinerilor, viitorii părinți, și creșterea ratei totale a fertilității. Probabil că expresia tradițională „cine nu are bătrâni să-și cumpere” va trebui schimbată în „cine nu are copii să-și cumpere”, evident prin politici socio-demografice pragmatice și eficiente.
Partea I. ANALIZA SITUAȚIEI COPILULUI ÎN ROMÂNIA
1. Educație
Marian Preda, Georgiana-Cristina Rentea
Educația, stipulată și reglementată atât prin documentele internaționale (e.g. Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1989) cât și prin legislația internă a fiecărui stat, are un rol important în orice țară. Aceasta reprezintă formarea indivizilor în ceea ce privește achiziționarea de cunoștințe, abilități și competențe necesare atât dezvoltării personale cât și pregătirii pentru viața socială, economică și culturală a societății.
Constituția României stipulează dreptul la educație prin “învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare” (art. 32 alin. 1).
Idealul educațional în context românesc este de a asigura dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. Finalitatea educației și a formării profesionale a copiilor, tinerilor și adulților vizează formarea de competențe (ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe), deprinderi/abilități și aptitudini.
În 2011 a intrat în vigoare noua lege a educației (Legea nr. 1 / 2011 a educației naționale), care reafirmă dreptul de a avea acces în mod egal, fără discriminare, la toate nivelurile de învățământ (preuniversitar, superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții), atât cetățenilor români cât și cetațenilor statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparținând Spațiului Economic European și ai Confederației Elvețiene, minorilor solicitanți de azil sau care au dobândit o formă de protecție în România, minorilor străini și apatrizi a căror ședere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legislației. Potrivit aceleiași legi, învățământul general obligatoriu este de 10 clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial (începând cu clasa pregătitoare și finalizând cu clasa a IX-a; învățământul liceal se dorește să devină obligatoriu până în anul 2020). Oferit în mod gratuit, învățământul obligatoriu are ca scop “realizarea finalităților educației și a formării profesionale prin sistemul național de învățământ” (art 32, alin 4).
Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013 a analizat și a trasat direcții de acțiune în toate domeniile de interes pentru copii (social, familial, educațional, de sănătate etc.), ”în vederea protecției și respectării drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și a valorizării sale în societatea românească” (p.1-2). Sunt vizați toți copiii, indiferent de naționalitate aflați pe teritoriul României cât și copiii cetățeni români aflați în străinătate. Totodată, România recunoaște dreptul minorităților naționale (peste 20 de minorități) de a studia în cadrul învățământului preuniversitar toate disciplinele în limba maternă, cu excepția disciplinei Limba și literatura română (Legea 1/2011, art. 46). În 2004, funcționau un număr de 2.633 școli cu predare și în limba minorităților naționale: 1.963 in limba maghiară, 404 in limba rromani, 166 in limba germană, 35 in limba slovacă, 32 in limba sârbă, restul de 29 în alte limbi minoritare (Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013). Se dorește astfel cuprinderea tuturor copiilor și se încearcă trecerea de la accentul pe protecția copilului aflat în dificultate la protecția drepturilor copiilor în general. Unul dintre domeniile principale de interes este educația, iar ca direcție de acțiune o reprezintă protecția și promovarea drepturilor copilului prin realizarea unui acces egal la educație pentru toți copiii (cap. VII, p. 28).
Deși educația este oferită în mod gratuit tuturor copiilor, există costuri cu școlarizarea care nu pot fi susținute de către toți părinții (rechizite, manuale suplimentare celor oferite în mod gratuit, uniforme la cererea unităților de învățământ, transportul până la unitatea școlară sau cazarea, în special în cazul elevilor care provin din mediul rural etc.), ceea ce conduce atât la apariția cât și la menținerea unor discrepanțe, în special în ceea ce privește copiii proveniți din familiile aflate în situații de vulnerabilitate, din mediul rural sau din comunități de romi. Pentru reducerea sau îndepărtarea unor astfel de situații, legea educației naționale oferă programe de sprijinire a elevilor care provin din familii cu venituri mici, de tip remedial pentru elevii cu cerințe speciale, al căror scop este reducerea acestor inegalități, creșterea calității educației și a participării școlare. Astfel, până la intrarea în vigoare a noii legi a educației (februarie 2011), în vederea realizării accesului egal la educație, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (MECTS), ca instituție responsabilă, a întreprins o serie de programe de susținere socială a participării la educația obligatorie și post-obligatorie, printre care enumerăm: asigurarea rechizitelor școlare gratuite pentru elevii care provin din familii cu venituri reduse, asigurarea unui ajutor financiar de 200 euro în vederea stimulării achiziționării de calculatoare în vederea creșterii gradului de cunoștințe informaționale, asigurarea prin programul național „Bani de liceu” a unei burse lunare de 180 lei pentru elevii din familii defavorizate socio-economic, în vederea continuării studiilor după clasa a VIII-a în învățământul liceal sau în școlile de arte și meserii (MECT, 2008a), acordarea de produse lactate și de panificație pentru preșcolari, elevii din clasele I-VIII din învățământul de stat, ”prin programul național Cornul și laptele” etc. Pentru cei care au părăsit învățământul școlar și au depășit vârsta de școlarizare se oferă posibilitatea completării studiilor prin programe de tipul “A doua șansă”.
Accesul la activități extrașcolare al elevilor, garantat, de asemenea, prin lege, este facilitat la nivel de instituții publice prin intermediul palatelor și cluburilor copiilor (care au statut de unități de învățământ).
Accesul la educație, în special al grupurilor dezavantajate, a fost în mare măsură facilitat prin programele implementate cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România. O analiză mai atentă a acestora o vom realiza pe parcursul acestui capitol.
1.1 Accesul la educație
Schimbările demografice din România (scăderea ratei natalității, în special) au avut implicații și în ceea ce privește evoluția efectivelor de elevi (învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional).
Tabel 3.Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență
Sursa: Institutul Național de Statistică
După cum reiese din datele expuse în perioada de referință 2007-2010, efectivele de elevi au continuat trendul descendent început în 1997 pe fondul scăderii cu aproximativ 40% a numărului de născuți vii în generațiile născute după 1990, față de cele din perioada 1967-1990.
Pe niveluri de învățământ, învățământul preșcolar a cunoscut o ușoară creștere în ultimii ani, ca și cel liceal, determinată în mare măsură de creșterea numărului de clase obligatorii (10 clase), dar și de desființarea Școlilor de Arte și Meserii (SAM). Celelalte niveluri, primar, gimnazial profesional, au cunoscut scăderi ale efectivelor de elevi.
Se remarcă aici raportul mult prea mic (1:8) între elevii cuprinși în învățământul profesional și cei cuprinși în învățământul liceal. Creșterea exagerată a numărului de tineri dintr-o generație care sunt dirijați spre licee (peste 80% dintr-o generație) reduce calitatea absolvenților în multe licee și le creează acestora false așteptari privind admiterea la facultate și găsirea pe piața muncii a unor locuri de muncă la nivel de absolvenți de facultate. Dacă înainte de 1989 generațiile de 360-400 mii de copii beneficiau de aproximativ 200 mii de locuri în licee și de aproximativ 40 mii de locuri la facultate (10-12% dintr-o cohortă și 25-30% dintre absolvenții de liceu), în ultimii ani s-a trecut în cealaltă extremă: peste 80% dintre tinerii dintr-o generație au locuri la licee și intră în examenul de bacalaureat, iar 62 mii au locuri subventionate de stat la facultate (aproape 30%). Dacă îi adăugăm și pe cei care intra pe locurile cu taxă, rezultă că peste jumătate dintr-o generație merge la facultate față de 10-12% înainte de 1989; ca o consecință, calitatea unora dintre acești studenți este una slabă.
Recenta situație privind examenul de bacalaureat nu este consecința corectitudinii sporite a examenului, a unui cumul de precum: decizia greșită de a atrage cât mai multi elevi la liceu în detrimentul școlilor vocaționale (determinată de interesele din învățământul superior de calitate slabă de a avea cât mai mulți studenți), neatractivitatea profesiei de cadru didactic (salarii demotivante, reduceri salariale aplicate în contextul situației economice naționale dificile, statut profesional mai puțin valorizat de societate), calitatea slabă a cadrelor didactice (dispariția liceelor cu profil pedagogic care impuneau formare suplimentară prin alocarea unui număr mai mare de ani de studiu, posibilitatea de a devenit cadru didactic numai prin finalizarea modului pedagogic din cadrul studiilor universitare de licență), proceduri de evaluare în cadrul examenului de bacalaureat modificate în mod constant (sistemul de notare la bacaluareat a presupus atât utilizarea calificativelor cât și a notelor, aplicate diferit de an la an), valoarea atașată educației de către elev și familia acestuia etc.
Propunerea de generalizare a învățământului liceal este una eronata, fără legitimitate economică sau/și morală. Imperativă este reforma curiculara și adaptarea rapidă a tuturor ciclurilor de învățământ la cerințele pieței muncii și a societății globale actuale.
În ceea ce privește gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară (numărul total copiilor, elevilor și studenților cuprinși în toate nivelurile de învățământ, indiferent de vârstă, ca raport procentual din totalul populației din aceeași grupă de vârstă (7-23 ani și peste)), acesta a fost de 79,7% în anul 2007, 79,6% în 2008 și 77,6% în 2010, rata de cuprindere urmând un trend descendent. În funcție de gen, ponderea populației feminine de vârstă școlară este mai mare decât cea masculină.
Tabel 4.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlara, pe sexe
Sursa: Institutul Național de Statistică
Tabel 5.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe
Sursa: Institutul Național de Statistică
Raportându-ne la media UE în ceea ce privește participarea școlară a elevilor (3-19 ani), România a înregistrat în 2006 o rată de 83,8%, față de media UE de 92,1 % (European Commission, 2009).
Sectorul public predomină, în anul 2008/2009, 88,93% (Comisia Europeană, 2010) din totalul elevilor au fost înmatriculați în școli publice finanțate de către stat. Sectorul privat în domeniul educațional este reprezentat în preuniversitar în special de instituțiile de învățământ preșcolar, necesitate izvorâtă din incapacitatea grădinițelor de stat de a face față numărului mare de înscrieri, situație întâlnită în cazul marilor aglomerări urbane.
Participarea școlară, indiferent de nivel, a fost sprijinită atât prin dezvoltarea de programe specifice cât și prin măsuri care țineau de condiționarea acordarii prestațiilor sociale (e.g. alocația de stat era acordată doar acelor copii care frecventau școala, alocația pentru sustinerea familiei se acordă după principiul frecventării școlii de către copiii familiilor beneficiare).
Educatia timpurie și învățământul preșcolar
Conform Legii nr. 1/2011, învățământul preșcolar (grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare) este inclus în educația timpurie (0-6 ani), alături de nivelul antepreșcolar (0-3 ani), grupa pregătitoare revenind învățământului primar. În ceea ce privește rata de participare pentru intervalul de vârstă 0-4 ani, aceasta era în 2008 de 79% față de media UE de 90,1% (Eurostat, 2011), în timp ce pentru intervalul 4-6/7 ani era de 82,8% față de media UE de 99,5% (European Commission, 2011). În funcție de gen, gradul de cuprindere al populației de vârsta școlară 3-6 ani este mai mare în rândul fetelor, 82,8% comparativ cu 81,8% băieți în 2010.
Tabel 6.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe
Sursa: Institutul Național de Statistică
Interesul pentru educația timpurie a crescut în special în ultimii ani, cel puțin la nivel de strategie proiecte. Astfel, a fost lansat Proiectul de Reformă a Educației Timpurii 2006-2011 Proiectul pentru Educație Timpurie Inclusivă 2006-2011. În 2008, în România a fost semnat Pactul Național pentru Educație, de către toate partidele parlamentare, de Academia Română și reprezentanții altor 22 de organizații sindicale, studențești, asociația părinților, de alte ONG-uri interesate de domeniul educației și cercetării în România, care curprinde 8 puncte principale de acțiune, unul dintre ele vizând transformarea educației timpurii într-un bun public.
UNICEF, prin studiul realizat în 2002 (Stativa, Anghelescu, 2002), a adus în discuție situația creșelor, necesitatea elaborării unui curriculum privind educația copiilor până la 3 ani, formarea cadrelor didactice astfel încât să ajungă să răspundă nevoilor individuale și de grup ale copiilor din creșe.
Tot în 2007 a fost adoptat un Curriculum pentru educația timpurie a copiilor cu vârsta cuprinsă între naștere și 6-7 ani (aprobat prin Ordin MECT nr. 5233/2008), care vizează direcțiile de politică educațională în acest domeniu și are ca finalități, dezvoltarea generală a copilului și pregătirea acestuia pentru școală și viață fără a pierde din vedere respectarea nevoilor individuale și a ritmului propriu de dezvoltare, implicarea copilului în propria dezvoltare și jocul ca activitate fundamentală (p. 5).
In 2010 au fost finalizate și adoptate prin Ordin de ministru Reperele fundamentale de învățare și dezvoltare timpurie de la naștere la 6/7 ani, document de referință în armonizarea politicilor și intervențiilor în domeniul dezvoltării timpurii a copilului. Elaborarea Reperelor s-a facut la initiațiva și cu sprijinul UNICEF România, ca parte dintr-o inițiativă globală UNICEF care a cuprins peste 40 de țări. Pe baza acestor repere a fost elaborat un curriculum pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani și a fost revizuit curriculumul existent pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3-6/7 ani.
Împărțirea curriculumului în funcție de cele două etape: antepreșcolară (0-3 ani) și preșcolară (3-6 ani), conduce la o mai bună abordare în ceea ce privește nivelul de dezvoltare a copilului și adaptarea activităților educaționale (alături de cele care derivă din celelalte două domenii: sănătatea și protecția copilului) la nevoile specifice vârstei. Curriculumul național pentru educația timpurie este centrat pe dezvoltarea fizică, cognitivă, emoțională și socială a copiilor, respectiv pe remedierea precoce a eventualelor deficiențe de dezvoltare.
În 2010 a fost revizuită Strategia Națională pentru Educație Timpurie, parte a Strategiei convergente privind dezvoltarea timpurie a copilului (elaborată în 2005), care se concentrează pe nevoile multiple ale copilului ținând cont de sănătate, nutriție, educație timpurie, stimularea psiho-socială, deci abordarea integrată a domeniilor necesare unei dezvoltări armonioase a copilului. În același timp, copilul este văzut ca un participant activ la propriul proces de dezvoltare alături de părinți, cadre didactice și alte persoane implicate. UNICEF a sprijin atât elaborarea cât și revizuirea strategiei.
Învățământul preșcolar (3-6 ani) se organizează în grădinițe cu program normal, prelungit și săptămânal. Deși numărul copiilor a căror vârstă corespunde includerii în acest nivel de educație a scăzut, rețeaua de instituții școlare încă se confruntă cu un deficit de unități de învățământ la acest nivel în marile orașe, ceea ce conduce la o aglomerare care afectează calitatea educației, dar și la excludere prin limitarea locurilor. În mediul rural, excluderea de la participarea la educația timpurie este determinată de factori precum slaba dezvoltare a rețelei de grădinițe (condiții improprii, dotări necorespunzătoare), precum și de lipsa cadrelor didactice, a modelului familial care încurajează educația copilului în familie până la debutul școlar al acestuia. Există și situații în care efectivul de copii de vârstă preșcolară este insuficient pentru a permite organizarea de activități în unitățile de învățământ, în special în zonele rurale cu populație redusă, îmbătrânită sau izolată geografic.
În ceea ce privește grupurile dezavantajate, în cazul copiilor romi, sub 3% dintre sunt înscriși la creșe (Ionescu și Matache, 2010); 61% au fost înregistrați în învățământul preșcolar în anul 2000-2001, dar numai 20% frecventează grădinița (EUMAP, 2007). Conform studiului Participare, absenteism școlar și experiența discriminării în cazul romilor din România (Surdu, 2011), copiii romi care au frecventat creșa provin în general din familii ocupate pe piața forței de muncă, care au un nivel de educație mai ridicat, și care sunt mai puțin tradiționali. Participarea copiilor romi la grădiniță (raportându-se la eșantionul studiat) este de 66,6%, aceasta fiind mai redusă decât participarea raportându-ne la populația României, de 72,8%. Diferențe există și în ceea ce privește mediul de provenință, participarea la grădiniță în mediul rural fiind de 36,7 %, iar în mediul urban de 17,8%. Motivele care stau la baza unei participări reduse sunt legate de lipsa grădinițelor în zona de rezidență (29,6%), lipsa resurselor financiare (23,6%).
În cadrul programelor de educație timpurie s-a acordat o atenție crescută și programelor de educație parentală. În 1998, Programul „Educați așa”, furnizat de Fundația Copiii Noștri, după un model inițiat de Institutul Olandez pentru Îngrijiri și Bunăstare (NIZW) a constituit un program pilot experimentat împreună cu Ministerul Educației și Cercetării în trei județe. În anul 2000, cu sprijinul UNICEF, programul a fost dezvoltat până a ajuns să fie implementat în toate județele din țară. Programul „Educați așa” a fost preluat de către Ministerul Educației și Cercetării ca Program Național de Educație Parentală în Învățământul Preșcolar.
Dincolo de desfășurarea unor programe naționale de educație parentală pentru dezvoltarea și susținerea acestui domeniu de intervenție în România, UNICEF, Ministerul Educației, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătății și ONG-urile furnizoare de programe de educație parentală au elaborarat Strategia Naționala Integrata pentru Formarea și Dezvoltarea Competențelor Parentale, supusa dezbaterii publice prin publicarea spre consultare pe pagina de internet a Ministerului Educatiei in 2010.
Învățământul primar cuprindea clasele I-IV, conform legii nr. 84/1995 a învățământului (abrogată în februarie 2011), iar conform noii legi a educației naționale (nr. 1/2011) clasa pregătitoare și clasele I-IV (până la adoptarea noii legi, clasa pregătitoare fiind inclusă în învățământul preșcolar). Prin includerea în învățământul primar, clasa pregătitoare a devenit obligatorie, în acest fel toți copiii având șansa de a dobândi cunoștințele necesare pentru a intra în clasa întâi. Se așteaptă ca astfel copiii proveniți din grupuri dezavantajate să aibă rezultate mai bune în clasa întâi, ceea ce crează premisele unor șanse egale.
Efectivul de elevi al ciclului primar se află în scădere, atât în mediul urban cât și rural.
Tabel 7. Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență
Sursa: Institutul Național de Statistică
Gradul de cuprindere în învățământul primar a scăzut. Componenta de gen scoate, de asemenea, în evidență discrepanțe, fetele având o participare ușor mai redusă la acest nivel.
Tabel 8. Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe
Sursa: Institutul Național de Statistică
În ceea ce privește grupurile dezvantajate, studiile arată că la vârsta de 6 ani, ponderea copiilor romi care sunt la școală este de peste 5 ori mai mică decât media națională (Surdu, 2011). Același studiu mai relevă că segregarea este mai accentuată în ciclul primar (64,5% dintre elevii romi învață în clase segregate) și în mediul rural (68,6% dintre elevii romi învață în clase segregate față de 47,6% în mediul urban), deși segregarea este interzisă prin lege; de asemenea, un procent de 9,8% învață în clase în care toți elevii sunt romi. Un alt raport (Ionescu și Matache, 2010), concluzionează faptul că în cadrul școlilor “în care copiii romi și/sau cei cu nevoi speciale formează majoritatea sunt de obicei de proastă calitate calificările profesionale ale cadrelor didactice și condițiile în care funcționează sunt în general necorespunzătoare”.
Învățământul secundar, conform noii legi a educației, cuprinde învățământul secundar inferior sau gimnazial (clasele V-IX) și învățământul secundar superior sau liceal (clasele de liceu X-XII/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocațională și tehnologică). Învățământul liceal, vocațional și tehnologic, învățământul profesional și cel postliceal se organizează pentru specializări și calificări stabilite de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în conformitate cu Registrul național al calificărilor, asigurându-se în acest mod o corelare a curriculumului educațional cu cerințele pieței muncii.
Tabel 9. Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență
Sursa: Institutul Național de Statistică
În anul școlar 2009/2010, efectivul de elevi al ciclului secundar superior (conform legii 84/1995 a învățământului, acesta era format din clasele IX-XII/XIII și școlile profesionale), era în creștere față de 2008/2009, primând și de această dată mediul urban. În ceea ce privește învățământul profesional (IX-X), efectivul de elevi este în scădere, școlile de arte și meserii (SAM) fiind desființate începând cu anul școlar 2009-2010, ceea ce a condus la o creștere a elevilor din licee. Diferențe încă există între mediul urban și rural, elevii din mediul urban fiind mai numeroși decât cei din mediul rural.
Învățământul secundar inferior/gimnazial (clasele V-IX conform legii 85/1993 și V-IX conform Legii nr. 1/2011) a cunoscut o scădere a efectivelor de elevi (MECTS, 2011). Participarea este mai scăzută în mediul rural decât cel urban (89,5% comparativ cu 109%). Rata brută de cuprindere a depăsit valoarea de 100% (urban și rural) în anul școlar 2007/2008 când au intrat la gimnaziu elevii din prima generație care au debutat școlar la vârsta de 6 ani (în 2003 a avut loc scăderea vârstei de debut școlar de la 7 la 6 ani) alături de cei care au început școala la 7 ani.
Noua lege a educației prevede și alternative pentru absolvenții de gimnaziu care nu pot continua următorul nivel de studiu (învățământul secundar), anume înscrierea și finalizarea unui program de pregătire profesională conform Cadrului național al calificărilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 18 ani.
Din analiza pe baza Anchetelor bugetelor de familie, 2010, datele împărțite pe grupe de vârstă (apropiate ciclurilor de învățământ) pe ani ne indică o acoperire apropiată de 100% a copiilor cu statut de elev la grupa de vârstă 11-14 ani – Anexa 2 – Tabel . În cazul grupei 7-10 ani procentul este de doar 91%, însă acest lucru este foarte probabil datorat faptului că o parte din aceștia nu au fost încă dați la școală (această explicație este consistentă cu faptul că pe grupa 11-14 ani procentul este constant în timp). Analiza în dinamică a ultimilor ani ne indică faptul că în rândul persoanelor de 15-18 ani procentul celor cu statut de elev pare să fi crescut (cea mai consistentă creștere înregistrându-se în 2007) – de la 82% în 2006 la 89% în 2010.
Analiza pe medii de rezidență ne indică procente apropiate pe grupele de vârstă 7-10 ani și 11-14 ani, dar și diferențe de peste 10 puncte procentuale pe grupa de vârstă 15-18 ani (diferența se adâncește și mai mult pe grupa de vârstă 19-23 de ani). Atunci când analizăm datele în evoluție, observăm o reducere a inegalității pe medii în ultimii ani pentru grupa de vârstă 15-18 ani – Anexa 2 – Tabel (participarea școlară pare să fi crescut mai rapid în mediul rural compartiv cu cel urban).
Grafic 6. % persoanelor cu statut de elev/student, pe grupe de vârstă și medii de rezidență
Sursa: ABF, 2010
Analiza pe chintile de consum diferențiază mai clar atât profilul copiilor/tinerilor ce nu frecventează o formă de învățământ cât și grupurile ce au beneficiat cel mai mult de creșterea accesului la educație – Anexa 2 – Tabel . Astfel, pentru grupa 11-14 ani, dacă dintre cei mai săraci 20% dintre copii frecventează o formă de învățământ 94%, procentul urcă la 100% pentru cei din cea de-a cincea chintilă. Diferența dintre prima și cea de-a cincea chintilă crește rapid la 25 de puncte procentuale pentru cei de 15-18 ani și la peste 40 de puncte procentuale pentru tinerii cu vârste între 19 și 23 de ani. Din nou este de observat faptul că în ultimii ani se observă o ușoară îmbunătățire a participării școlare pentru copiii/tinerii cu venituri reduse.
Întrucât efectul venitului se poate confunda cu cel al mediului de rezidență vom analiza participarea școlară pe medii de rezidență pentru persoanele ce au venituri similare. Observăm în continuare diferențe imporante pe medii de rezidență (chiar și atunci când indivizii fac parte din aceeași grupă de venit) – Tabel 10. De exemplu, în 2010, pe grupa de vârstă 15-18 ani, dacă 85% dintre persoanele din mediul urban din prima chintilă frecventau o formă de învățământ, în rural procentul era de doar 63%. Se poate observa totodată un efect de interacțiune între mediu și venit pentru tinerii între 15 și 18 ani – diferențele de participare pe medii sunt mai mari la persoanele cu venituri mici, comparativ cu cele cu venituri mai ridicate (în cazul lor mediul de rezidență este mai puțin important).
Tabel 10. % persoanelor cu statut de elev/student, pe grupe de vârstă, medii de rezidență și ani
Dincolo de participarea școlară din prezent, este important să vedem și care este stocul de educație pe care tinerii l-au dobândit atunci când părăsesc sistemul de învățământ. Astfel, dintre persoanele între 19 și 23 de ani, 3% nu mai urmează o formă de învățământ deși au absolvit cel mult școala primară iar un procent de 15% a absolvit doar studiile gimnaziale – Anexa 2 – Tabel . Diferențele pe chintile de venit sunt extrem de puternice în acest caz – dintre tinerii din prima chintilă 11% au absolvit cel mult școala primară și alți 32% doar gimnaziul deși nu mai frecventează o formă de învățământ, în timp ce în cazul celor din chintila 5 procentele sunt de doar 1% și respectiv 4%. Mediul este din nou un factor relevant – 50% dintre tinerii din mediul rural din prima chintilă nu mai frecventează nici o formă de învățământ și au absolvit cel mult studiile gimnaziale (procentul este de doar 30% pentru persoanele din urban).
Analiza simultană a predictorilor statutului de elev/student ne indică pe lângă venitul respondenților și mediul de rezidență din care fac parte și alte variabile importante:
Persoanele de altă etnie decât roma au șanse de 4 ori mai mari de a urma o formă de învățământ comparativ cu persoanele de etnie romă, chiar și atunci când ținem sub control venitul gospodăriei, mediul de rezidență sau chiar nivelul de educație al capului de gospodărie.
Sexul respondentului este de asemenea un predictor semnifiicativ – fetele având șanse mai ridicate decât băieții de a urma în prezent o formă de învățământ.
Nivelul de educație al capului de gospodărie este de asemenea un predictor semnificativ – tinerii ce stau în gospodării în care capul de gospodărie are studii superioare celor liceale au șanse de 9 ori mai ridicate decât cei ai căror capi de gospodărie au cel mult liceu, ținând constante toate celelalte variabile (venit, mediu etc.).
Tabel 11. Predictori pentru statutul de elev/student pe grupe de vârstă (cu regresia logistică)
*** p<0.01; **p<0.05; *p<0.1
Citire: Coeficienții de regresie reprezintă rapoarte de șanse: de exemplu o persoană din mediul urban are șanse de 2,55 ori mai mari decât o persoană din mediul rural de a avea statutul de elev
1.2 Abandonul școlar
Abandonul școlar la nivelul tuturor ciclurilor de învățământ a cunoscut un trend descendent (MECTS, 2011). Astfel, în anul școlar 2007/2008 acesta era în învățământul primar și gimnazial de 1,9%, mai mare în mediul rural 2,2% față de 1,7% în urban, și mai prezent în rândul băieților (2,2%) decât cel al fetelor (1,7%). În 2008/2009 a scăzut cu 0,2%, păstrându-se diferențele în funcție de mediul de provenineță și gen. În 2006/2007 rata abandonului școlar în mediul urban a depășit-o pe cea din mediul rural (2,2 % fașă de 1,8%). La nivel liceal și profesional s-au înregistrat procente îngrijorătoare (în 2006/2007, 3,3%, respectiv 8,2%).
Părăsirea timpurie a școlii (18-24 ani), în 2009 era de 16,6 % comparativ cu 15,9% în 2008 și 22,9 % în 2000, față de media UE (2009) de 14,4 % și obiectivul de mai puțin de 10% stabilit de Strategia Europa 2020 (European Commission, 2011).
Determinanți ai abandonului școlar (Voicu, 2010) raportați la elev și familia sa au fost identificați ca fiind dificultățile materiale, modelul parental sau al fraților mai mari, anturajul, intrarea prematură pe piața muncii, gradul de dezorganizare al familiei, încrederea scăzută în rolul educației, migrația, etnia (Voicu, 2010).
În ceea ce privește categoria copiilor aflați în situație de vulnerabilitate determinată de veniturile insuficiente, pentru reducerea sau îndepărtarea problemelor corelate cu participarea școlară, pe parcursul studiilor se oferă burse sociale de studii și alte forme de sprijin material (rechizite, transport gratuit etc.).
Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării din România (2007) consideră că sistemul de învățământ actual este inechitabil, deoarece nu oferă elevilor, indiferent de mediul socio-economic sau cultural din care provin, aceleași oportunități de învățare și de rezultate (p. 8). Astfel, apar discrepanțe în funcție de mediul de proveniență (urban-rural), doar 24,54% dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze liceul, rezultatele lor la materii ca limba română, matematică și științe ajungând să fie de 2-6 ori mai scăzute decât a celor din mediul urban. Același raport menționează că în 2005 “aproximativ 80% dintre tinerii neșcolarizați sunt romi, dintre care 38% sunt analfabeți funcțional. Proporția de copii romi înscriși în învățământul primar este de 64%, față de 98,9% – media națională.” În ceea ce privește abandonul școlar, elevii romi înregistrează, conform datelor oferite de școli, o rată a abandonului de 6,7%, dar studiile sociologice relevă un nivel mai ridicat al abandonului, de 9% (Duminica, Ivasiuc, 2010), factorii determinanți fiind, așa cum reiese dintr-un studiu (Surdu, 2011), nivelul de educație al părinților, experiența discriminării în cadrul școlii, probleme financiare, de gen (fetele au mai puțini ani de școlarizare decât băieții din cauza mariajului la vârste mai mici sau a implicațiilor ce țin de cultură). Acest lucru ar trebui să ridice mari semne de întrebare autorităților responsabile în domeniul educației, care ar trebui să regândească programele destinate creșterii participării școlare și reducerii abandonului în cazul acestor categorii de elevi. Accentul pe educația timpurie și includerea acestora începând cu acest nivel ar putea avea rezultate pozitive, mai ales ca studiile (Surdu, 2011) arată că 75,9% dintre copiii romi care au abandonat educația nu au frecventat învățământul preșcolar. UNICEF a avut un rol important prin organizarea de programe intensive de educație preșcolară adresate copiilor romi (Gradinita Estivală în 2002 și Gradinița Bilingvă în 2005), formarea cadrelor didactice, realizarea includerii componentei interculturale în curriculumul școlar etc.
În scopul prevenirii abandonului școlar și a absenteismului, UNICEF a lansat în 2010 campania privind participarea școlară. În acest scop au fost identificate cele mai dezvantajate comunități care înregistrează un nivel ridicat al abandonului școlar, inclusiv comunități rome.
Campania promovează respectarea dreptului fundamental la educație al tuturor copiilor și principiul echității prin sprijinirea celor mai vulnerabili copii, inclusiv copiii romi și a familiilor acestora. Campania a fost lansată în parteneriat cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (MECTS) și a fost implementată cu succes în 38 de comunități din 16 județe. Intervențiile s-au derulat la nivelul școlii, familiei și comunității. Un accent deosebit a fost pus pe formarea resurselor umane la nivelul comunității, în special a mediatorilor școlari cadrelor didactice.
1.3 Egalitatea de șanse
România garantează prin lege (Legea 1/2011) dreptul la educație gratuită al tuturor persoanelor cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale. Învățământul special și special integrat sunt parte componentă a sistemului național de învățământ preuniversitar, adaptând procesul educațional la nevoia specială a acestor persoane (planuri de învățământ, de programe școlare, de programe de asistență psihopedagogică, de manuale și de metodologii didactice alternative), asigurând totodată și o formă de asistență educațională, socială și medicală complexă.
Încă de la începutul anilor '90, UNICEF a avut un rol important în adresarea problematicii referitoare la situația copiilor cu cerințe educative speciale (CES). Termeni precum educația incluzivă sau integrarea socio-educațională a copiilor cu CES erau o noutate pentru sistemul românesc de la acea vreme, care facea o delimitare clară între elevii din școlile normale, de masă, și cei din școlile speciale, fără posibilitatea de întrepătrundere între cele două tipuri de educație școlară. Definirea acestor termeni.
Educația integrată are în vedere asigurarea de șanse egale elevilor cu CES, în timp ce educația incluzivă aduce în prim plan perspectiva socială și necesitatea adaptării mediului școlar la categoriile de copii pe care le reunește și în mod special la situația celor care sunt expuși marginalizării și excluderii (Vrăsmaș, 2010)., în abordarea problematicii copiilor cu CES un rol important îl are luarea în considerare alături de persoana vizată (copilul cu CES) și a resurselor umane (cadrele didactice și pregătirea necesară), a curriculumului și a materiale didactice, a familiei și comunității, a dotării corespunzatoare a școliiși a atitudinii tuturor actorilor implicați.
Învățământul special integrat se poate organiza în clase speciale și individual sau, de dorit, în grupe integrate în clase de masă, în funcție de tipul și gradul deficienței, care este evaluat și stabilit de către Centrele județene de resurse și asistență educațională (CJRAE), respectiv de Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), în colaborare cu comisiile pentru protecția copilului din cadrul direcțiilor generale județene/a municipiului București de asistență socială și protecția copilului. Prin crearea CJRAE și a CMBRAE se urmărește intervenția timpurie în ceea ce privește evaluarea și monitorizarea copiilor în scopul depistării anumitor deficiențe și oferirii de sprijin celor cu cerințe educaționale speciale sau cu risc în dezvoltarea competențelor personale.
Copiii și tinerii cu cerințe educaționale speciale, școlarizați în unitățile de învățământ special sau de masă, beneficiază de măsuri de asistență socială (asigurarea alocației zilnice de hrană, a rechizitelor școlare, a îmbrăcămintei și a încălțămintei în cuantum egal cu cel pentru copiii aflați în sistemul de protecție a copilului, precum și de găzduire gratuită în internate sau centrele de asistare pentru copiii cu cerințe educaționale speciale din cadrul direcțiilor generale județene de asistență socială și protecția copilului). Durata școlarizării poate fi mai mare decât cea precizată de lege și se stabilește în funcție de gradul și tipul deficienței.
În asigurarea accesului la instituțiile de învățământ preuniversitar, statul vine în sprijinul elevilor cu probleme si nevoi sociale, cerințe educaționale speciale, asigurând decontarea cheltuielilor de transport la cea mai apropiată unitate școlară sau decontarea cheltuielor cu cazarea și masa în cadrul internatelor școlare. Elevii și tinerii cu cerințe educaționale speciale pot dobândi calificări profesionale corespunzătoare tipului și gradului de deficiență. Pentru copiii, elevii și tinerii cu boli cronice sau cu boli care necesită perioade de spitalizare mai mari de 4 săptămâni se organizează grupe sau clase în cadrul unității sanitare în care aceștia sunt internați, iar pentru cei care, din motive medicale sau din cauza unei dizabilități, sunt nedeplasabili, se organizează școlarizare la domiciliu, pe o perioadă determinată.
În 2005, din totalul de 66.674 de copii încadrați într-un grad de handicap aflați în evidența serviciilor de evaluare complexă din cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, 20.082 au frecventat o formă de învățământ (dintre care 5.968 au fost integrați în învățământul de masă și 1.709 au urmat învățământ la domiciliu; numărul profesorilor de sprijin, conform statisticilor MECTS, fiind de 386) (Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013). Studiul UNICEF (Horga, Jigau, 2010) relevă prezența a 13.125 copii cu CES, integrați în învățământul de masă în anul școlar 2008/2009, cei mai mulți în școli din mediul urban, care sunt mai pregătite să răspundă nevoilor din punct de vedere al resurselor umane și al dotărilor.
Școlarizarea minorilor din centrele de reeducare, din penitenciarele pentru minori și tineri se realizează cu respectarea Curriculumului național, inspectoratele școlare asigurând necesarul de cadre didactice prin inspectoratele școlare.
tât în mediul urban cât și în cel rural cazuri de segregare școlară, ceea ce a . În același timp, rata de participare școlară a elevilor romi este mai redusă, iar cea a abandonului școlar mai ridicată, comparativ cu cea a elevilor populației majoritare. În scopul sprijinirii elevilor romi în ceea ce privește accesul la educație, anual, începând cu 1999, prin ordin al ministrului sunt create în licee locuri speciale pentru romi, pe baza măsurilor afirmative. Rezultatele slabe ale examenului de bacalaureat din 2011 au condus la o subocupare a locurilor speciale pentru romi. Dincolo de această situație, care a afectat nu numai elevii de etnie roma, ci întregul efectiv de elevi care au susținut examenul de bacalaureat în 2011, cercetările calitative au scos în evidență și cazuri ale elevilor romi care nu au mai apelat la măsuri afirmative, subliniind performanțele școlare pozitive ale copiilor romi (Duminică, Ivasiuc, 2010). Mass media relevă însă cazuri de nedeclarare a etniei din partea elevilor romi pentru a evita situațiile de discriminare, preferând astfel să candideze pe aceleași locuri cu ceilalți elevi, indiferent că au sau nu rezultate școlare care să le asigure cu succes admiterea la liceu.
UNICEF a sprijinit în mod constant și susținut accesul la o educație de calitate a copiilor romi prin: dezvoltarea și publicarea de manuale școlare în limba romani, materiale didactice auxiliare în limba romani, programe de formare a profesorilor de limba romani și a mediatorilor școlari, programe de promovare a diversității, a educației interculturale și a stimei de sine, precum și programe de promovare a participării școlare și de prevenire a abandonului.
1.4 Programe și alternative educaționale
În sistemul național de învățământ, de stat și privat, pot fi inițiate și organizate alternative educaționale: programul Step by Step, sistemul educațional Waldorf, pedagogia Montessori etc. Printre măsurile materiale și financiare de sustinere a accesului la educatie în învățământul de stat enumerăm: asigurarea manualelor școlare gratuite, burse școlare, asigurarea gratuită a rechizitelor școlare pentru elevii care provin din familii dezavantajate, asigurarea de produse lactate și de panificație („Cornul și laptele”) etc.
În ceea ce privește elevii cu deficiențe de învățare, legea educației prevede ca aceștia să beneficieze, în mod obligatoriu, de educație de tip remedial pentru dobândirea sau completarea competențelor-cheie.
Vom descrie o parte a programelor derulate până în prezent în scopul susținerii accesului la educatie, inclusiv numărul beneficiarilor acestora, precum și alte programe care urmează a fi implementate prin noua lege a educației.
Programului național de protecție socială "Bani de liceu" (HG nr. 1488/2004)
Se adresează elevilor care frecventează cursurile de zi la nivel liceal sau profesional și constă în acordarea unui sprijin financiar lunar în valoare de 180 lei, acelora dintre elevi ale căror venituri se află sub un anumit prag, facilitându-se astfel accesul la educație. Programul vizează în special elevii din familiile cu venituri foarte mici (maximum 150 lei/membru de familie) în cadrul cărora riscul de abandon școlar este mai mare sau participarea la nivel de învățământ secundar superior este mai redusă. În ceea ce privește numărul beneficiarilor acestui program, în anul școlar 2007-2008, efectivul de elevi la nivel de învățământ liceal era de 788.827, iar la nivel profesional 220.322 elevi, dintre aceștia, au beneficiat de bani de liceu 140.328 elevi (aproximativ 14% din efectivul de elevi). În anul școlar 2008/2009, numărul elevilor beneficiari a crescut la 155.684 (14,64%), iar în 2009/2010, 124.935 elevi (13,14%) au primit bani pentru liceu. De-a lungul celor 3 ani de referință, cele mai multe cereri au fost înregistrate în județele Suceava, Iași, Vaslui, Bacău, Dolj, Olt.
Programul educațional "A doua șansă"
Se adresează persoanelor care doresc să finalizeze învățământul primar și gimnazial, dar care din diferite motive au depășit cu peste 4 ani vârsta corespunzătoare clasei. Acestea au ca scop sprijinirea copiilor/tinerilor care au părăsit prematur sistemul de educației, astfel încât aceștia să își poată completa și finaliza învățământul obligatoriu și să poată obține o calificare profesională.
“Cornul și laptele”
Program lansat în 2009 (OUG nr. 96/2002) ca beneficiu universal acordat preșcolarilor și elevilor din clasele I-VIII (inițial a cuprins doar clasele I-IV) a beneficiat de o evaluare a impactului în 2009 (Arpinte, 2009) prin intermediul unei cercetări calitative care a relevat faptul că programul și-a dovedit eficiența în special pentru copiii din grupurile dezavantajate, elevii din mediul rural, elevii de etnie romă, copii din familii sărace din mediul urban, pentru care uneori a constituit o sursă importantă de hrană. Se consideră că programul a avut o influență pozitivă asupra reducerii abandonului școlar doar în ceea ce privește elevii din familii foarte sărace, mai ales în faza inițială a programului, și la nivel preșcolar și primar.
Programul "Euro200"( Legea 269/2004)
Constă în acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare de către elevii și studenții (învățământ de stat sau particular acreditat) în vârstă de până la 26 de ani, care provin din familii cu venituri brute lunare de maximun 150 lei pe membru de familie.
În 2011, 21559 (21447 elevi și 112 studenți) au beneficiat de această formă de sprijin, în scădere față de 2010 când au fost 22392 de elevi și studenți (22326 elevi și 66 studenți). Cei mai mulți beneficiari provin din județele Iași (2082), Suceava (1353), Vaslui (1303), Bacău (1168), Dolj (1168).
În 2009, guvernul a luat în calcul posibilitatea suspendării acestui sprijin financiar în vederea revizuirii criteriilor de acordare, decizie motivată de faptul că mai mult de jumatate dintre beneficiarii care au depus cereri au declarat ca nu au niciun venit. Suspendarea nu s-a realizat, însă începând cu anul 2010, condițiile de selecție ale beneficiarilor în cadrul programului au fost modificate. Astfel, la cererea de acordare a sprijinului financiar pentru achiziționarea unui calculator se vor anexa documente privind rezultatele școlare și numărul de absențe nemotivate în anul școlar anterior, dar și luarea în calcul a veniturilor potențiale (bunuri mobile și imobile care ar putea fi valorificate) ale membrilor familiei atunci când se stabilește venitul brut lunar. Situația școlară și numărul de absențe nemotivate vor fi invocate în cazul în care elevii au venituri egale. Prin introducerea acestor criterii, se așteaptă ca elevii să acorde mai multă importanță rezultatelor școlare și participării în cadrul procesului de învățământ.
Județele din regiunea Moldovei au cei mai mulți beneficiari ai programelor educaționale care constau în sprijin financiar (Programul național de protecție socială "Bani de liceu", Programul "Euro 200"). Acest fapt indică direcționarea ajutorului către categoriile de elevi cele mai dezvantajate, în aceste județe fiind înregistrate rate ale sărăciei mai mari.
Dotarea cu calculatoare de tip desktop a unităților în care se desfășoară învățământ liceal și profesional de stat (OUG nr. 87/2008)
A fost lansată în 2008 având ca scop facilitatea accesului tinerilor la primul lor calculator în vederea formării de competențe în utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor, ceea ce va conduce implicit la o creștere a calității activității în învățământ. Elevii au astfel posibilitatea de a utiliza la domiciliu un calculator urmând ca la finalizarea studiilor liceale, respectiv profesionale, să returneze echipamentul instituției de învățământ. Suma alocată pentru achiziționarea unui calculator în cadrul acestui program este de până la 400 euro, inclusiv sistemul de operare și software-un educațional. Ministerul Educației, conform legislației trebuia să achiziționeze anual calculatoare de tip desktop în funcție de numărul elevilor din clasa a IX-a. Elevii beneficiari ai acestui program nu mai puteau beneficia și de suma de 200 euro (Legea 269/2004) în vederea achiziționării unui calculator. Conform documentației de atribuire (MECT, 2008) au fost solicitate 445.449 calculatoare educaționale, iar graficul livrărilor acestor calculatoare arată că în luna noiembrie 2008 au fost oferite liceelor și școlilor profesionale 1516 calculatoare, iar în luna decembrie 2008, 28500 calculatoare, acest lucru scoțând în evidență ritmul lent de distribuție al calculatoarelor către unitățile școlare. În 2010, ordonanța 87/2008 a fost respinsă nu din cauza utilității proiectului, ci a lipsei fondurilor alocate acestui proiect de la bugetul de stat. Astfel, singura modalitate de sprijin financiar acordată elevilor în scopul achiziționării unui calculator rămâne programul “Euro 200”, fiind binecunoscut faptul că suma de 200 euro este în cele mai multe cazuri insuficientă cumpărării de către un elev sau student a unui calculator a cărui configurație minimă este impusă de legislația în vigoare.
Programul "Școala după școală"
Poate fi organizat în cadrul unităților de învățământ după orele de curs, în cadrul unui parteneriat cu autoritățile publice locale, organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu și asociațiile de părinți, în scopul oferirii de activitati educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială.
1.5 Calitatea sistemului de educație
Studiile comparative internaționale furnizează informații referitoare la nivelul performanțelor școlare, dar și ale deprinderilor, abilităților și cunoștințelor acumulate prin intermediul sistemului educațional. Rezultatele obținute de România la aceste teste ne-au poziționat în partea inferioară a clasamentului, sistemul de educație românesc nefiind astfel adaptat la cerințele societății bazate pe cunoaștere (idealul privind educația promovat de Agenda Lisabona). De altfel, această situație a fost relevată și în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării (2008), concluzionând că “actualul sistem de educație nu este capabil să asigure României o poziție competitivă în economia cunoașterii.”
Studiul „Trends in International Mathematics and Science Study” (TIMSS) realizat la nivel internațional oferă date privind rezultatele la discipline precum matematica sau alte științe, obținute de elevii claselor IV-VIII. Acesta oferă seturi de date pentru anii 1995, 1999, 2003 și 2007, pentru anul 2011 nefiind incă finalizată analiza datelor colectate. Conform acestui studiu, scorul mediu obținut la cele patru etape de realizare a studiului de către elevii români ai claselor a VIII-a a fost sub media internațională, excepție fiind anul 2003, când punctajul obținut de elevii români a fost cu puțin peste media internațională. Dintre țările vecine, Ungaria se plasează în prima parte a clasamentului cu un scor mediu de 517, în timp de Bulgaria a înregistrat 464 puncte, devansând astfel România.
Un alt studiu comparativ internațional, PISA (2009), inițiat de OECD, acoperă trei domenii principale: citire/lectură (2000, 2009), matematică (2003), științe (2006), și este aplicat elevilor cu vârsta de 15 ani. România a participat la acest studiu începând cu anul 2000.
Rezultatele obținute de România în 2009 au fost și de această dată sub media internațională, scorul mediu obținut (citire/lectură) a fost 424, ocupând locul 49 din 65 de țări participante OECD (țările vecine precum Bulgaria-429, Ungaria-494 sau Polonia-500 devansându-ne). Comparând rezultatele obținute la studiile PISA anterioare anului 2009, România se plasează constant sub media OECD.
Studiul „Progress in International Reading Literacy Study” (PIRLS) măsoara nivelul de întelegere al unui text, capacitatea de citire și interpretare la finalizarea ciclului primar (clasa a IV-a). În 2006, rezultatele obținute de România au clasat-o pe locul 36 din 45 de state participante, cu un scor mediu de 489 puncte comparativ cu 512 obținut în 2001 (locul 22 din 35 de tări participante). Astfel, comparând punctajele obținute în urma acestor evaluări, România a cunoscut un declin al performanțelor elevilor de clasa a IV-a, indiferent de gen. Comparativ cu România (489), alte țări vecine precum Bulgaria (547) sau Ungaria (551) au obținut în 2006 scoruri medii considerabil mai ridicate, clasându-se în partea superioară a clasamentului. Un alt element de menționat este acela că vârsta de debut școlar a copiilor în România este de 7 ani (caracteristică a țărilor Est europene) comparativ cu alte țări la nivel internațional unde media este de 5-6 ani. Printre factorii care ar contribuit la înregistrarea unor performanțe scăzute în cazul României, studiul relevă că 25% dintre elevi nu aveau acasă mai mult de 10 cărți pentru copii, 30% au părinți care citesc mai puțin de o oră pe săptămână, lipsa capacității de a citi la începerea școlii primare la peste 20% dintre copii (conform declarațiilor părinților) etc.
Raportul Comisiei Europene (European Commission, 2009) privind progresele înregistrate în învățământ și formare relevă nivelul de performanță scăzut al elevilor români în ceea ce privește capacitatea de citire, cunoștințele de matematică și științe. Elevii români, în proporție de 40,4% (2009) au rezultate slabe în ceea ce privește capacitatea de citire, cunoștințele de matematică și științe. O îmbunătățire a situației a avut loc față de rezultatele obținute în 2006 (35,4%) și 2000 (41.3%), însă suntem departe atât de media europeană de 17.7% (2009) cât și de obiectivul propus prin Strategia Europa 2020 (reducerea rezultatelor slabe în domeniile indicate sub 15 %).
Calitatea educației este afectată în mare măsură și de situația spațiilor școlare (infrastructura) și a dotărilor existente (resursele fizice). Ca și în cazul celorlalți indicatori de evaluare a calității educației, și în acest caz rezultatele sunt slabe. Investițiile în infrastructura au fost scăzute și orientate în special către unitățile școlare din mediul urban. Acest lucru a făcut ca multe clădiri să nu mai corespundă standardelor în ceea ce privește starea sau dotarea lor. În multe unități școlare din mediul rural există încă probleme în ceea ce privește accesul la utilitățile de bază (apă curentă, canalizare etc.).
Deși tehnologiile TIC reprezintă un instrument de creare și dezvoltate a unei societăți a cunoașterii și inovației (Strategia de la Lisabona), în România doar 36% dintre școli sunt conectate la internet, cele mai multe aflate de asemenea în mediul urban (Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării din România, 2008). Proiectul de Informatizare a tuturor școlilor din mediul rural și conectare la internet (2005) demarat de MECT a avut ca scop atât asigurarea accesului la resursele de internet a celor 1,1 milioane de elevi (în 2005) din mediul rural prin crearea unui Centru informațional la nivelul a 2884 comune cât și reducerea decalajelor dintre mediul urban și rural în ceea ce privește accesul la internet.
Curriculum școlar
Rezultatele la testele comparative internaționale au poziționat România în a doua parte a clasamentului, ceea ce a determinat necesitatea regândirii programei școlare. Un studiu realizat în 2007 (Miclea, 2007) arăta că atât părinții cât și elevii consideră actualul curriculum ca transmițând multă informație, dar puțină cunoaștere, elevii cu greu pot opera cu informația primită la clasă, având ca și consecință stresul și epuizarea pe de-o parte și apelul la meditații în particular, pe de altă parte.
Prin noua lege a educației, în învățământul preuniversitar se aplică Curriculumul național elaborat în conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale și cu nevoile pieței forței de muncă și ale fiecărei comunități, în baza principiului subsidiarității. Școala (din a cărei conducere fac parte și reprezentanți ai părinților) are un rol important în elaborarea Curriculumului, acesta incluzând atât pachete disciplinare opționale ofertate la nivel național, regional și local, cât și pachete disciplinare opționale ofertate la nivelul unității de învățământ. Profesorul are libertatea de a decide cum să folosească 25% din timpul alocat disciplinei, putând opta pentru învățare remedială, în cazul copiilor cu probleme speciale, pentru consolidarea cunoștințelor sau pentru stimularea elevilor capabili de performanțe superioare, conform unor planuri individuale de învățare elaborate pentru fiecare elev.
Situatia resurselor umane
Numărul cadrelor didactice este în scădere atât în mediul urban cât și rural. Este afectat de această scădere în special învățământul primar, gimnazial și profesional (MECTS, 2011).
Tabel 12.Personalul didactic pe niveluri de educație și medii de rezidență
Sursa: Institutul Național de Statistică
Cadrele didactice au rol definitoriu în ceea ce privește asigurarea calității procesului de învățământ. În România, criza economică a pus presiune pe această categorie profesională odată cu reducerea salariilor din sectorul bugetar, cu implicații directe asupra calității predării. Acțiunile de protest în stradă pe parcursul anului 2010 au condus la întreruperi ale activității didactice și la posibile întrepătrunderi ale sferei profesionale cu cea personală, determinate de reducerile salariale imprevizibile.
Referitor la structura pe vârste a cadrelor didactice, Raportul Comisiei Prezidențiale (2007) trage un semnal de alarmă asupra faptului că media de vârstă a personalului didactic este de 40 de ani la femei și de 44 de ani la bărbați. Raportul asupra sistemului de învățământ (2010) consideră că procentul de cadre didactice calificate la nivelul învățământului preșcolar este de 96,4%, înregistrând cel mai scăzut nivel de calificare comparativ cu celelalte niveluri de învățământ (primar, 98,5% și gimnazial, 97,1%). Diferențele în ceea ce privește calificarea cadrelor didactice rămân în defavoarea mediului rural.
Numărul de elevi raportat la profesor, în învățământul preșcolar de 17 preșcolari/cadru didactic, primar de 16 elevi/cadru didactic, gimnazial de 11 elevi/cadru didactic, liceal și profesional de 15 elevi/cadru didactic, este superior mediei UE (2009), de 14 elevi/cadru didactic în primar și 11 în gimnazial (European Commission, 2009).
În mediul rural există o lipsă a cadrelor didactice, dar și situații în care la nivel primar clasele I-IV se desfășoară simultan sau învățământul gimnazial este organizat la nivel de comună, reunind elevii de la satele care sunt arondate comunei.
Migrația în scop economic a afectat parțial numărul cadrelor didactice, care au renunțat la profesie și au ales să emigreze către tări occidentale, uneori prin migrație având loc și o deprofesionalizare a acestora prin ocuparea unor posturi mai slab calificate decât cea de profesor.
Imigrația, deși nu este una masivă în România, necesită o pregătire specială a profesorilor, care vor trebui să dobândească unele competențe interculturale, alături de conștientizarea obstacolelor copiilor imigranți în ceea ce privește însușirea unor cunoștințe într-o altă limbă decât cea maternă.
Meditațiile au devenit o practică frecventa atât pentru profesori cât și pentru elevi. Veniturile salariale insuficiente i-au determinat pe mulți profesori să ofere meditații elevilor aflați în diferite stadii ale educației. Trecerea de la un nivel de educație la altul (de la gimnaziu la liceu, de la liceu la facultate) a condus la creșterea interesului pentru meditații. Pe de altă parte, meditațiile pot determina inegalități de tratament, prin favorizarea la clasă a elevilor care primesc un astfel de sprijin contra cost. S-au întâlnit însă și situații în care dificultatea materiei de la clasă îi punea pe elevi în imposibilitatea de a înțelege singuri și astfel meditațiile deveneau singura sursă de a deprinde corect conținutul materiei (Miclea, 2007).
Finanțarea educației
Legea educației naționale nr.1/2011 introduce în învățământul preuniversitar principiul de finanțare de bază “resursa financiară urmează elevul”, alocația bugetară pentru fiecare elev se transferă unității școlare de care acesta aparține. Prin realizarea finanțării per elev se poate realiza o transparență a utilizării fondurilor de la bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale, crescând în același timp competiția între școli.
Anual, pentru finanțarea educației, se alocă din bugetul de stat și bugetele publice locale cel puțin 6% din PIB-ul anului respectiv. De asemenea, există posibilitatea ca instituțiile de învățământ să obțină și să utilizeze în mod autonom venituri.
1.6 Noua lege a educației naționale (Legea nr. 1/2011)
În 2011 a intrat în vigoare noua lege a educației, Legea nr. 1/2011 a educației naționale, care prin prevederile ei încearcă să reformeze sistemul de educație astfel încât să se răspundă nevoilor generațiilor de elevi, dar și standardelor și obiectivelor asumate la nivel european.
Educația timpurie (0-6 ani) formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și învățământul preșcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare, reprezintă o noutate a legii educației nr.1/2011. Lege anterioară a educației se referea doar la grupa de vârstă 3 și 6/7 ani (învățământul preșcolar), neexistând referiri pentru copiii cu vârste între 0 și 3 ani sau pentru instituțiile cu atribuții pentru această grupă de vârstă.
Derivată din ceea ce se numește “lifelong learning” (învățarea permanentă/pe tot parcursul vieții), educația timpurie aduce în prim plan importanța educației, sănătății și a protecției copilului într-o manieră integrată. O astfel de abordare a apărut ca urmare a modificărilor care au avut loc în viața de familie, în special în ceea ce privește rolul femeii în creșterea și educarea copiilor și participarea acesteia pe piața forței de muncă. Astfel, s-au creat noi nevoi cu privire la dezvoltarea timpurie a copiilor, un rol important revenind serviciilor publice, ceea ce a condus la o redefinire a politicilor sociale, educaționale și din domeniul sănătății.
Învățământul primar (I-IV) a preluat și clasa pregătitoare, care a devenit obligatorie, în vechea lege a educației aceasta fiind inclusă în învățământul preșcolar. Curriculumul clasei pregătitoare vizează dezvoltarea fizică, socioemoțională, cognitivă a limbajului și comunicării, precum și dezvoltarea capaciățtilor și a atitudinilor în învățare, asigurând totodată punțile către dezvoltarea competențelor-cheie aferente Curriculumului național pentru învățământului primar și gimnazial.
Prin obligativitatea participării la clasa pregătitoare, vârsta copiilor care intră în învățământul obligatoriu va coborî la 6 ani, iar cea de finalizare a învățământului general obligatoriu (format din învățământul primar și secundar inferior/gimnazial) va fi de 16 ani, care coincide cu vârsta legală de acces pe piața forței de muncă.
Prin includerea clasei a IX-a la ciclul secundar inferior/gimnazial s-ar putea crea premisele creșterii numărului de elevi din mediul rural care să finalizeze învățământul obligatoriu, prin eliminarea unor obstacole precum distanța dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află liceul sau lipsa veniturilor care să le ofere posibilitatea de a suporta costurile cu transportul, cazarea și masa.
În consiliul de administrație al unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv cel preșcolar și primar, vor fi incluși și reprezentanți ai părinților. Prezența părinților în cadrul consiliului de administratie, organ de conducere al unității de învățământ, permite atât asigurarea transparenței cât și participarea în mod direct la procesul de decizie.
Legea prevede reducerea numărului de ore alocat disciplinelor (predare, evaluare, învățare în clasa asistată de către cadrul didactic) din planurile-cadru de învățământ la maximum 20 de ore/săptămănă la învățământul primar, 25 de ore /săptămănă în gimnazial și 30 de ore//săptămănă în liceal. Aceasta presupune o regândire a curriculumului fiecărei materii, dar și a manualelor. În cazurile în care numărul de ore alocat unei discipline nu este suficient consolidării informației, prin programele de tipul “școala după școală” profesorii pot sprijini elevii în acest scop.
Curriculumul național aferent învățământului primar și gimnazial dorește să creeze un anumit profil de formare a elevului prin concentrarea pe 8 domenii de competențe-cheie: a) comunicare în limba română și în limba maternă, în cazul minorităților naționale; b) comunicare în limbi străine; c) competențe de bază de matematică, științe și tehnologie; d) competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere; e) competențe sociale și civice; f) competențe antreprenoriale; g) competențe de sensibilizare și de expresie culturală; h) competența de a învăța să înveți. Învățământul liceal este centrat pe dezvoltarea și diversificarea competențelor-cheie și formarea competențelor specifice în funcție de filieră, profil, specializare sau calificare.
Sunt menționate o serie de discipline cu caracter obligatoriu precum: educația fizică și sportul, tehnologia informației și comunicării (opțională doar pentru elevii din clasele I-IV).
Legea stipulează introducerea portofoliului educațional, care cuprinde totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor înscrisuri obținute în urma evaluării competențelor dobandite, a participării la activități de învățare indiferent de context, formal, nonformal, informal. Se observă astfel tendința de centralizare a tuturor rezultatelor obținute pe parcursul pregătirii școlare, începând cu clasa pregătitoare. Portofoliul educațional se transpune în cartea de identitate educațională a elevului și este un element central al evaluării procesului educațional, acesta având o anumită pondere în ceea ce privește admiterea la liceu sau la școala profesională. Un alt element de noutate îl reprezintă introducerea învățării nonformale și informale, alături de cea formală, ceea ce poate crea premisele orientării elevilor spre activitățile extracurriculare care pot contribui la formarea de deprinderi, abilități și competențe.
Educația permanentă/învățarea pe tot parcursul vieții este menționată atât în legea anterioară a educației cât și în cea prezentă, cu deosebirea că în prezent acest tip de educație este prezentat prin toate avantajele lui la toate nivelurile de educație, incluzând atât contextele formale (instituționale) cât și cele nonformale și informale, în scopul formării sau dezvoltării compețentelor dintr-o multiplă perspectivă: personală, civică, socială sau ocupațională. Educația permanentă vizează formarea și dezvoltarea competențelor-cheie și a competențelor specifice unui domeniu de activitate sau a unei calificări.
Statul garantează și susține, inclusiv financiar, accesul la educație și formare profesională continuă atât pentru grupurile dezavantajate sau vulnerabile cât și pentru persoanele care intenționează să urmeze programe de educație permanentă. Statul asigură accesul gratuit la servicii de consiliere și orientare în carieră tuturor elevilor, aflați în căutarea unui loc de muncă.
Legea educației stipulează introducerea unui sprijin financiar în cuantum de 500 euro, din partea statului, acordat la nașterea fiecărui copil cetățean român pentru exercitarea dreptului la educație permanentă. Suma constituită în depozit poate fi suplimentată de către părinții copilului prin direcționarea unui procent de până la 2% din valoarea impozitului anual pe veniturile din salarii. Sumele vor fi folosite strict pentru educația permanentă, iar MECTS va elabora o metodologie prin care se certifică destinația sumelor pentru educația permanentă. Suma poate fi folosită începând cu vârsta de 16 ani, iar utilizarea acesteia în alt scop decât cel al educației permanente constituie infracțiune. Considerăm că este necesară în primul rând informarea părinților cu privire la existența acestui sprijin și la posibilitatea de suplimentare a sumei inițiale prin contribuția procentuală anuală din veniturile salariale.
De asemenea, în elaborarea metodologiei privind folosirea sumei în scopul prevăzut de lege este necesară crearea unui grup de lucru în care să fie implicați alături de reprezentanții MECTS și alți experți din domeniul nonguvernamental, inclusiv reprezentanți ai părinților, în vederea prevenirii anumitor situații problematice.
Pregătirea cadrelor didactice devine esențială în contexul asigurării calității educației preuniversitare. În acest sens, absolvirea de către cadrele didactice a studiilor universitare de licentă, urmată de cea a unui master didactic cu durata de 2 ani și realizarea unui stagiu de practică timp de un an școlar într-u unitate de învățământ, devin condiții esențiale și obligatorii pentru ocuparea funcției didactice în învățământul preuniversitar. Odată cu promovarea examenului de definitivat, toate cadrele didactice din preuniversitar dobândesc titlul de profesor cu drept de practică, astfel având loc o uniformizare a funcției didactice.
). Datele din Ancheta Bugetelor de Familie din anul 2010
Concluzii și recomandări
Schimbările demografice din România (scăderea ratei natalității, în special) au avut implicații și în ceea ce privește evoluția efectivelor de elevi (învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional). Astfel, în perioada de referință 2007-2010, efectivele de elevi s-au redus cu peste 100 mii (MECTS, 2011). După cum reiese din datele expuse, efectivele de elevi au continuat trendul descendent început în 1997, pe fondul scăderii cu aproximativ 40% a numărului de născuți vii în generațiile născute după 1990, față de cele din perioada 1967-1990. Aceste cohorte subdimensionate au ajuns începând cu 2009 la nivelul învățământului superior și pe piața muncii. Dacă pentru piața muncii reducerea potențialului de intrări nu a avut efecte negative, pentru învățământul superior consecințele au fost semnificative, existând premisele închiderii multor facultăți și chiar universități de slabă calitate (așa-numitele universități private sau universitățile publice „locale”, mici, înființate după 1990.
În 2011 a intrat în vigoare o nouă lege a educației (Legea nr. 1/2011 a educației naționale), care reafirmă dreptul de a avea acces în mod egal, fără discriminare, la toate nivelurile de învățământ (preuniversitar, superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții), atât pentru cetățenii români cât și cetățenii străini a căror ședere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legislației. Potrivit aceleiași legi, învățământul general obligatoriu, oferit în mod gratuit, este de 10 clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial (începând cu clasa pregătitoare și finalizând cu clasa a IX-a); învățământul liceal se dorește să devină obligatoriu până în anul 2020.
Educatia timpurie și învățământul preșcolar
– noua lege a educației introduce conceptul de educație timpurie (0-6 ani) care cuprinde învățământul antepreșcolar și preșcolar, grupa pregătitoare trecând la învățământul primar. Împărțirea curriculumului în funcție de cele două etape: antepreșcolară (0-3 ani) și preșcolară (3-6 ani), conduce la o mai bună abordare în ceea ce privește nivelul de dezvoltare a copilului și adaptarea activităților educaționale (alături de cele care derivă din celelalte două domenii: sănătatea și protecția copilului) la nevoile specifice vârstei. Curriculumul național pentru educația timpurie este centrat pe dezvoltarea fizică, cognitivă, emoțională și socială a copiilor, respectiv pe remedierea precoce a eventualelor deficiențe de dezvoltare.
– deși numărul copiilor a căror vârstă corespunde includerii în acest nivel de educație a scăzut, rețeaua de instituții școlare încă se confruntă cu un deficit de unități de învățământ la acest nivel, în special în marile orașe, ceea ce conduce la o aglomerare care afectează calitatea educației, dar și la excludere prin limitarea locurilor.
– copiii romi sunt cei mai dezavantajați, aceștia având o partipare scăzută atât la creșe cât și la grădinițe.
Se recomandă o reformă și o integrare a serviciilor destinate grupei de vârstă 0-3 ani (învățământul antepreșcolar) în cadrul serviciilor deja existente atât prin Curriculumului național pentru educația timpurie cât și prin formarea de resurse umane care să poată desfăsura în mod corespunzător și activități educaționale.
Este necesară o corelare a tuturor planurilor de acțiune din partea tuturor instituțiilor abilitate în domeniul educației timpurii, cu accent pe învățământul antepreșcolar, unde activitățile educaționale o componentă îngrijirea copilului – pe care s-a insistat în mod deosebit până în prezent. Este nevoie de acordarea unui sprijin special categoriilor vulnerabile, în special copiii romi, care înregistrează o participare redusă la acest nivel de învățământ, putându-se astfel crea premisele realizării egalității de șanse.
Învățământul primar
– a fost restructurat conform noii legi a educației, cuprinzând alături de clasele I-IV și clasa pregătitoare;
– prin obligativitatea participării la clasa pregătitoare se creează premisele unor șanse egale, în acest fel toți copiii având șansa de a dobândi cunoștințele necesare pentru a intra în clasa întâi; vârsta copiilor care intră în învățământul obligatoriu va coborî la 6 ani, iar cea de finalizare a învățământului general obligatoriu) va fi de 16 ani, vârstă care coincide cu vârsta legală de acces pe piața forței de muncă.
– în ceea ce privește grupurile dezvantajate, ponderea copiilor romi care sunt la școală este cu mult mai mică decât cea națională.
Învățământul secundar
– învățământul secundar inferior/gimnazial a cunoscut o scădere a efectivelor de elevi.
– în ceea ce privește învățământul profesional (IX-X), efectivul de elevi este în scădere, școlile de arte și meserii (SAM) fiind desființate începând cu anul școlar 2009-2010, ceea ce a condus la o creștere a numărului elevilor din licee. Diferențe încă există între mediul urban și rural, elevii din mediul urban fiind mai numeroși în învățământul liceal în timp ce elevii din mediul rural predomină în învățământul profesional.
– noua lege a educației prevede și alternative pentru absolvenții de gimnaziu care nu pot continua următorul nivel de studiu (învățământul secundar), anume înscrierea și finalizarea unui program de pregătire profesională conform Cadrului național al calificărilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 18 ani.
– prin includerea clasei a IX-a la ciclul secundar inferior/gimnazial s-ar putea crea premisele creșterii numărului de elevi din mediul rural care să finalizeze învățământul obligatoriu, prin eliminarea unor obstacole precum distanța dintre localitatea de domiciliu și cea în care se află liceul sau lipsa veniturilor care să le ofere posibilitatea de a suporta costurile cu transportul, cazarea și masa.
Analiza datelor din Ancheta Bugetelor de Familie din anul 2010 ne indica următoarele:
– urmarea unei forme de învățământ a copiior și tinerilor ne indică o creștere a procentului celor cu statut de elev/student în rândul persoanelor de 15-18 ani (de la 82% în 2006 la 89% în 2010). Diferențele de participare școlară sunt de peste 10 puncte procentuale între persoanele de 15-18 ani din urban comparativ cu cele din rural (totuși se observă o reducere a inegalității dintre medii în ultimii ani); diferența este și mai puternică la tinerii cu vârste între 19 și 23 de ani.
– accesul la educație al copiilor și tinerilor este puternic influențat de venitul gospodăriilor din care fac parte, de mediul de rezidență (chiar dacă efectul acestuia este ușor mai scăzut la persoanele cu venituri mai ridicate), de etnie, sexul persoanei (fetele având șanse mai ridicate de a avea statutul de elev/student) sau de nivelul de educație al capului de gospodărie.
– analiza stocului de educație la tinerii de 19-23 de ani, ne indică un procent de 3% ce nu urmează nici o formă de învățământ și au absolvit cel mult școala primară și alți 15% ce au absolvit doar studii gimnaziale (și nu merg la școală în prezent). Diferențele sunt puternice atunci când analizăm indicatorul în funcție de venit și mediul de rezidență.
In ceea ce privește grupurile dezvantajate, rata de participare școlară a elevilor romi este mai redusă, iar cea a abandonului școlar mai ridicată la toate nivelurile de educație, comparativ cu cea a elevilor populației majoritare.
Deși educația este oferită în mod gratuit tuturor copiilor, există costuri cu școlarizarea care nu pot fi suportate de către toți părinții (rechizite, manuale suplimentare celor oferite în mod gratuit, uniforme la cererea unităților de învățământ, transportul până la unitatea școlară sau cazarea, în special în cazul elevilor care provin din mediul rural etc.), ceea ce conduce atât la apariția cât și la menținerea unor discrepanțe, în special în ceea ce privește copiii proveniți din familiile aflate în situații de vulnerabilitate, din mediul rural sau din comunități de romi. Pentru reducerea sau îndepărtarea unor astfel de situații, legea educației naționale oferă programe de sprijinire a elevilor care provin din familii cu venituri mici, de tip remedial pentru elevii cu cerințe speciale, al căror scop este reducerea acestor inegalități, creșterea calității educației și a participării școlare.
Rezultatele obținute de România la testele internaționale referitoare la nivelul performanțelor școlare, dar și ale deprinderilor, abilităților și cunoștințelor acumulate prin intermediul sistemului educațional ne-au poziționat în partea inferioară a clasamentului, sistemul de educație românesc nefiind astfel adaptat la cerințele societății bazate pe cunoaștere (idealul privind educația promovat de Agenda Lisabona).
Numărul cadrelor didactice este în scădere atât în mediul urban cât și rural. Este afectat de această scădere în special învățământul primar, gimnazial și profesional. Diferențele în ceea ce privește calificarea cadrelor didactice rămân în defavoarea mediului rural.
Introducerea în învățământul preuniversitar a principiului de finanțare de bază “resursa financiară urmează elevul” va presupune transferul alocației bugetare pentru fiecare elev la nivelul unității școlare de care acesta aparține. Prin realizarea finanțării per elev se poate realiza o transparență a utilizării fondurilor de la bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale, crescând în același timp competiția între școli.
Curriculumul național aferent învățământului primar și gimnazial dorește să creeze un anumit profil de formare a elevului prin concentrarea pe 8 domenii de competențe-cheie.
Recenta situație privind examenul de bacalaureat nu este în asa mare măsură consecința corectitudinii sporite a examenului, ci a unui cumul de facturi precum: decizia greșită de a atrage cât mai multi elevi la liceu în detrimentul școlilor vocaționale (determinată de interesele din învățământul superior de calitate slabă de a avea cât mai mulți studenți), neatractivitatea profesiei de cadru didactic (salarii demotivante, reduceri salariale aplicate în contextul situației economice naționale dificile, statut profesional mai puțin valorizat de societate), calitatea slabă a cadrelor didactice (dispariția liceelor cu profil pedagogic care impuneau formare suplimentară prin alocarea unui număr mai mare de ani de studiu, posibilitatea de a devenit cadru didactic numai prin finalizarea modului pedagogic din cadrul studiilor universitare de licență), proceduri de evaluare în cadrul examenului de bacalaureat modificate în mod constant (sistemul de notare la bacaluareat a presupus atât utilizarea calificativelor cât și a notelor, aplicate diferit de an la an), valoarea atașată educației de către elev și familia acestuia etc.
Alternativa corectă este limitarea ponderii tinerilor dintr-o cohorta, care sunt înscriși la liceu, la 50-60% și redirecționarea unei ponderi cât mai mari dintre ceilalți elevi către învățământul vocațional, care să le asigure integrarea rapidă și eficientă pe piața muncii. În consecință, propunerea unor partide politice de generalizare a învățământului liceal este una eronata, fără legitimitate economică sau/și morală. Imperativă este reforma curriculară și adaptarea rapidă a tuturor ciclurilor de învățământ la cerințele pieței muncii și a societății globale actuale.
Practic, sistemul de educație primară și secundară are premise instituționale favorabile, dar considerăm că ar trebui să se focalizeze pe câteva direcții în implementarea schimbărilor aduse de legislative sau practica educațională:
Reforma curriculară reală (calitatea programelor și a manualelor este criticată de cei mai mulți actori din sistem) și adaptarea tematicii manualelor la prioritățile societății actuale (teme mai frecvente privind economia de piață, spiritul antreprenorial, drepturile omului, democrația participativă, societatea globală, progresele știintei etc) și a formelor de predare/prezentare a lecțiilor la nevoile reale ale generațiilor specifice erei digitale.
Concentrarea pe reducerea decalajelor dintre genuri și crearea unor programe de menținere în școală și creșterea performanțelor baieților.
Reducerea decalajelor de etnie (programe mai eficiente pentru elevii romi din comunitățile dezavantajate), de mediu social (mediul rural, dar și anumite regiuni trebuie țintite în mod special) prin continuarea programelor de protecție socială, educaționale de tipul "Bani de liceu", “Cornul și laptele”, "A doua șansă".
Implementarea după orele de curs a programului "Școala după școală", introdus prin noua lege a educației, prin implicarea atât a autorităților publice locale cât și a celorlați actori importanți în derularea activităților educaționale (părinți, ONG-uri etc.) și luare în calcul a mai multor factori precum: nevoile educaționale ale elevilor (consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială), dezvoltarea de activități extracurriculare la nivel local care să răspundă intereselor elevilor în vederea completării portofoliului educațional care pune accent și pe activițălie cu caracter non-formal și informal.
Sprijinirea cadrelor didactice în adaptarea procesului educațional la nevoile societății actuale prin accentul pus pe dezvoltarea de abilități și mai puțin pe acumularea de informație. Oferirea posibilității de participare la training-uri, workshop-uri alături de specialiști din alte instituții de învățământ din țară sau chiar de la nivel european (România are acces la fonduri europene în cadrul cărora formarea resurselor umane este o componentă principală), în care să li se ofere posibilitatea de a dobândi și aplica alte metode de predare care au avut rezultate bune în rândul elevilor.
Noua lege a educației aduce câteva schimbări majore, printre care enumerăm: (1). importanța crescută acordată educației timpurii, (2). flexibilitatea cadrelor didactice de a decide cum să folosească 25% din timpul alocat disciplinei, putând opta pentru învățare remedială, în cazul copiilor cu probleme speciale, pentru consolidarea cunoștințelor sau pentru stimularea elevilor capabili de performanțe superioare, conform unor planuri individuale de învățare elaborate pentru fiecare elev, (3). transparența procesului decizional prin includerea în conducerea școlii a reprezentanților părinților, (4). aplicarea în învățământul preuniversitar a unui Curriculumul național elaborat în conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale și cu nevoile pieței forței de muncă și ale fiecărei comunități, în baza principiului subsidiarității, (5). reducerea numărului de ore alocat disciplinelor, și posibilitatea de sprijinire a elevilor prin intermediul programelor de tipul “școala după școală”, (6). introducerea portofoliului educațional (cartea de identitate educațională a elevului), care cuprinde totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor înscrisuri obținute în urma evaluării competențelor dobandite, a participării la activități de învățare indiferent de context, formal, nonformal, informal, începând cu clasa pregătitoare; reprezentând un element central al evaluării procesului educațional, o anumită pondere contând la admiterea la liceu sau la școala profesională, (7). introducerea unui sprijin financiar în cuantum de 500 euro, din partea statului, acordat la nașterea fiecărui copil cetățean român pentru exercitarea dreptului la educație permanentă; suma constituită în depozit poate fi suplimentată de către părinții copilului prin direcționarea unui procent de până la 2% din valoarea impozitului anual pe veniturile din salarii.
2. Sănătate
Dana Fărcășanu
România se situează pe poziția 32 din cele 33 de state din Uniunea Europeană incluse în analiza performanței sistemelor de sănătate (Indexului Consumatorului European de Sănătate, 2009 – Grafic 7). La categoria „oferta și accesul la servicii de sănătate” România se situează pe poziția 30, la categoria „rezultatele îngrijirilor medicale” pe poziția 29, iar la categoria „drepturile pacienților și accesul la informație”, pe poziția 28 din cele 33 de țări analizate (Björnberg, Cebolla, Lindblad, 2009).
Grafic 7.Scorul Indexului Total al Consumatorului de Sănătate European
Sursa: European Health Consumer Index 2009
Acest clasament reconfirmă, după două decenii de reformă perpetuă, nemulțumirea care persistă în rândul tuturor părților interesate (populația generală, lumea medicală, autorități centrale și locale, societate civilă și asociații de pacienți) asupra performanței sistemului de sănătate din România, cât și locul modest pe care România îl ocupă între țările europene în privința indicatorilor care măsoară starea de sănătate a populației.
Din punct de vedere al stării de sănătate, populația României prezintă încă unii dintre cei mai defavorabili indicatori din regiunea Europeană, nu doar de la nivelul Uniunii Europene. Și starea de sănătate a mamei și copilului situează România pe ultimele locuri între cele 53 de țări din regiunea europeană a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), deși există o tendința continuă de îmbunătățire a acestor indicatori la nivel național.
2.1. Starea de sănătate
Mortalitatea infantilă si mortalitatea la copii până la 5 ani sunt indicatorii cei mai sensibili ai stării de sănătate a populației infantile și în același timp indicatori globali ai dezvoltării economice și sociale. Între țările regiunii OMS Europa, România se situa în anul 2009 pe poziția a doua, după Kyrgystan, cu o rata a mortalității infantile de 10,12 la 1000 născuți vii, dublă față de media UE27 (4,28‰) (Grafic 8).
Principalele cauze de deces ale copiilor sub 1 an, în ordinea frecvenței, sunt: cauzele perinatale, afecțiunile respiratorii, anomaliile congenitale și accidentele; modelul epidemiologic al mortalității infantile se apropie astfel de cel al țărilor dezvoltate, decesele cauzate de afecțiunile respiratorii nemaifiind în ultimii 5 ani prima cauză de deces la această categorie de vârstă. Cauzele perinatale, legate de patologia înregistrată la naștere, constituie prima cauză de deces la copilul sub 1 an. Mortalitatea neonatală precoce (0-6 zile) a scăzut constant în ultimii ani, atingând valoarea de 3,73‰ în anul 2009, fiind totuși aproape dublă față de media UE27, unde în același an se înregistra o valoare de 2,01‰ (European Health for All Database, 2011). Mortalitatea neonatală precoce a fost recunoscută de Ministerul Sănătății ca o prioritate, fapt dovedit de investițiile continue din ultimii 20 de ani în domeniu. În cadrul ultimului împrumut de la Banca Mondială pentru sănătate, încă în derulare, componenta cu bugetul cel mai mare (aprox.129 milioane USD) se adresează asistenței medicale maternale și neonatale, prin reabilitarea a peste 150 de unități, dotarea cu echipament modern, formarea personalului medical din domeniu.
Grafic 8.Mortalitatea infantilă în regiunea europeană OMS, 2009
Sursa: WHO, European Health for All Database, updated January 2011
Decesele sub 1 an și în special din perioada neonatală sunt direct influențate de greutatea mică la naștere. Prevalența greutății sub 2500 grame la naștere în România a fost în 2009 de 8%, similară mediei UE27 (WHO/European Health for All Database). Greutatea la naștere este un indicator deosebit de sensibil al stării de sănătate si de nutriție al femeii pe parcursul sarcinii și un puternic predictor al mortalității infantile și al sănătății pe termen lung al copiilor. Prevenirea greutății mici la naștere ar necesita o intervenție particulară în cadrul Programului Național de Sănătate a Femeii și Copilului al Ministerului Sănătății, dedicată îngrijirilor prenatale de bază pentru toate femeile însărcinate, promovarea unei nutriții și a unui stil de viată sănătos. Un studiu recent al Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului efectuat în 2009, încă nepublicat, relevă că față de standardul Ministerului Sănătății de 8 consultații prenatale pentru gravida cu sarcină normală, anual, 8000 dintre gravide nu efectuează nici o vizită prenatală, iar 40000 efectuează numai 1-3 consultații prenatale – număr insuficient pentru a preveni, depista și trata patologii sau disfuncții ale sarcinii. Suplimentarea cu fier – pentru combaterea anemiei la gravide se face numai în 63% din cazuri, iar acid folic primesc numai 15% din gravide (Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului, Federatia ONG din protecția copilului).
Decesele 0-1 an cauzate de afecțiuni respiratorii înregistrează valori constant mari în mediul rural (4,9 ‰ în anul 2009 față de 1,9‰ în mediul urban), confirmând cauzalitatea multifactorială a stării de sănătate (nivelul de dezvoltare economic și social, nivelul de educație), dar și accesul redus la servicii de sănătate; decesele cauzate de afecțiuni respiratorii sunt considerate, de foarte mulți ani, decese evitabile, în țările cu economie dezvoltată și mai ales cu sisteme de sănătate performante.
Decesele prin anomalii congenitale, în proporție de 21,6% în anul 2009 (Ministerul Sănătății, 2010) constituie a treia cauză de deces la copiii 0-1 an. În rândul anomaliilor congenitale, 53,3% dintre decese se datorează malformațiilor congenitale de cord și ale aparatului circulator, care pot fi în mare parte corectate chirurgical. În România însă, numai două din cele cinci institute pentru boli cardiovasculare abordează această patologie la sugar.
Decesele la domiciliu reprezintă 25% din total deceselor sub 1 an în 2008, conform unei anchete a Ministerului Sănătății din anul 2009; dacă se exclud însă copiii decedați în maternități și care nu ajung la domiciliu, ponderea deceselor la domiciliu crește la 40%. Motivația decesului la domiciliu a fost apreciată conform aceluiași studiu în 36% din cazuri prin nesolicitarea serviciilor medicale de către părinți și în 39% din cazuri prin evoluția supra-acută a bolii. In 67% din cazuri, afecțiunile respiratorii au constituit cauza principală de deces, iar în 14% din cazuri accidentele cu deces imediat. Ponderea mare a deceselor la domiciliu poate pune în discuție eficacitatea serviciilor rețelei de asistență medicală primară precum și reconsiderarea serviciilor comunitare de bază (asistența medicală comunitară, mediatorii sanitari pentru comunitățile de romi), care odată cu procesul de descentralizare în sistemul de sănătate au rămas incomplet reglementate și depind în totalitate de măsura în care autoritățile locale le percep importanța pentru comunitate.
Mortalitatea la copiii sub 5 ani
Tendința este de reducere constantă a mortalității generale la grupa de vârstă sub 0-4 ani, în timp ce la grupele de vârstă 5+, mortalitatea generală a rămas constantă în ultimii ani.
Tabel 13. Mortalitatea generală pe grupe de vârstă în România, 2004-2009
Sursa: Ministerul Sănătății/Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic în domeniul sănătății, Anuar de statistică sanitară 2009, București 2010
Mortalitatea la copii sub 5 ani este un indicator sintetic utilizat de către Organizația Mondială a Sănătății și UNICEF și preluat de majoritatea organismelor internaționale; însumează decesele perioadei 0-1 an și 1-4 ani, raportate la 1000 născuți vii. Din anul 2004, este calculat și analizat și de instituțiile specializate din România. Mortalitatea la copiii sub cinci ani (sau probabilitatea de a deceda înainte de împlinirea vârstei de 5 ani la 1000 născuți vii) a fost în anul 2009 de 12‰, situând România pe ultimul loc în rândul țărilor UE27 (valoarea înregistrată în 2009 fiind de 5,12‰) și foarte aproape de media regiunii OMS Europa (14/1000 locuitori) (Grafic 9).
În România, peste 40% din decesele sub 5 ani sunt datorate unor cauze evitabile. Principalele cauze de deces pentru grupa de vârstă 1-4 ani sunt accidentele, urmate de afecțiuni respiratorii și la distanță malformații congenitale si tumori. Proporția copiilor decedați în anul 2008 prin accidente (32% din total) și prin afecțiuni respiratorii (26% din total) se menține, cu mici fluctuații, constantă în ultimii 8 ani.
Grafic 9.Probabilitatea de a deceda până la vârsta de 5 ani în regiunea europeană OMS, 2009
Sursa: WHO, European Health for All Database, updated January 2011
Statusul nutrițional al copiilor în vârstă de până la 5 ani, în România, este afectat de greutatea medie la naștere, de prevalența crescută a copiilor cu greutate mică la naștere, de valorile hemoglobinei. Din nefericire, nu sunt disponibile date noi, ultimul studiu privind prevalența anemiei la copii în România fiind realizat în anul 2005 (Institutul pentru ocrotirea mamei si copilului/Ministerul Sanatatii Publice/UNICEF). Conform acestui studiu, prevalența anemiei este de 59 % la 12 luni de viață si 57% la copiii de 1-2 ani. Prevalența anemiei se corelează puternic cu mediul de proveniență (fiind mai mare la copiii din mediul rural) și cu nivelul de instrucție al mamei (fiind mai mare la copiii cu mame cu nivel de educație scăzut), dar și cu durata alăptării la sân. Conform studiului menționat anterior, vârsta mediană în România pentru alăptarea exclusivă la sân este de 3,2 luni, iar mediana vârstei pentru înțărcare este de 4 luni, semnificativ redusă față de recomandările internaționale (5-6 luni alăptare exclusiv la sân și 12-24 de luni vârsta de înțărcare). În cadrul Programului Național pentru Sănătatea Femeii și Copilului al Ministerului Sănătății, există o intervenție dedicată profilaxiei anemiei copilului mic.
Bolile transmisibile ca tuberculoza și infecțiile cu transmitere sexuală, asociate în general cu nivelul de sărăcie și dezvoltare, reprezintă o problemă prioritară de sănătate publică în România, cu o incidență în populația generală de 5-7 ori mai mare decât media țărilor UE27. În populația generală, incidența tuberculozei în anul 2009 era de 97,2/100.000, față de media UE27 cu o incidență de 13,47). Incidența tuberculozei în populația 0-18 ani urmărește același trend ca în populația generală, cu o reducere continuă începând cu anul 2002, dar cu valori foarte ridicate comparativ cu media țărilor din Uniunea Europeană. Teleorman, Ilfov, Giurgiu, Vaslui sunt județele cu cea mai ridicată incidență a tuberculozei la copii, de 2 sau 3 ori mai mare decât media națională (Grafic 10).
Grafic 10.Incidența tuberculozei la copiii sub 15 ani, 2010
Sursa: PNCT/Institutul de Pneumologie „Marius Nasta”/Ministerul Sănătății 2010
Incidența infecțiilor cu transmitere sexuală (ITS) în România (sifilis, gonoree, chlamydia) este cea mai ridicată în rândul țărilor Uniunii Europene, cu o valoare de 18.4 cazuri noi la 100000 locuitori în anul 2009, deși la nivel național se înregistrează o tendință permanentă de scădere a incidenței ITS după anul 2000. La copiii cu vârsta între 0-14 ani, după creșterea numărului de noi cazuri de la 363 în 2000 la 592 în 2002, se observă o tendință de scădere în fiecare an, în 2009 înregistrându-se numai 40 de cazuri noi.
În grupa de vârstă de 15-19 ani numărul de cazuri noi de boli cu transmitere sexuala în 2009 a fost de 346 cazuri (134 băieți și 212 fete), mai mică decât în 2008 când au fost înregistrate 183 de cazuri (Grafic 11). Problema infecțiilor cu transmitere sexuală rămâne cea a credibilității raportării, diferite studii estimând o incidență și o prevalență a acestor infecții mai mare decât cea raportată.
Grafic 11.Incidența infecțiilor cu transmitere sexuală 0-19 ani, 2001-2009
Sursa: INS, Programul Monee România 2010/ Ministerul Sănătății 2009
Sănătatea mintală
În grupa de vârstă 10-14 ani se înregistrează o scădere a sinuciderilor și automutilării intenționate de la 27 de cazuri în 2004 la 13 cazuri în 2009, la grupa de vârstă 15-19 ani numărul cazurilor de sinucidere a rămas relativ constant (68 cazuri în 2004, 62 de cazuri în 2009) (EU, 2010).
In ceea ce privește sănătatea mintală la copii, România se confruntă însă cu o situație nouă și insuficient acoperită de programe și intervenții guvernamentale: problemele de sănătate mintală ale copiilor ai căror familii sunt la muncă în străinătate. În domeniul educației, există documente de politici care abordează această problemă, iar sănătatea mintală este inclusă în curriculum școlar de educație pentru sănătate, care face însă parte din disciplinele opționale; este necesară evaluarea amplitudinii acestui fenomen și dezvoltarea de politici intersectoriale.
UNICEF si Centrul National de Sanatate Mintala au elaborat un draft de strategie privind sanatatea mintala a copiilor de la nastere la 6/7ani, strategie care ar trebui sa fie supusa dezbaterii publice si aprobata.
Bolile cronice
Ponderea bolilor cronice în structura morbidității infantile a crescut in ultima perioada. Din ce în ce mai multe astfel de afecțiuni pot fi diagnosticate precoce, beneficiind de intervenții de profilaxie secundară pentru evitarea complicațiilor, creșterea calității vieții și integrarea socială a acestor bolnavi. In programul de sănătate a femeii și copilului sunt incluse în prezent patru afecțiuni care beneficiază de intervenții specifice: fibroza chistică, intoleranța la gluten, astmul bronșic și imunodeficiențele primitive. Pentru primele două afecțiuni există constituite registre naționale
Stil de viață și comportamente de sănătate
Conform datelor Ministerului Sănătății centralizate de INS, în anul 2009 se înregistrau un număr de 3582 de persoane înregistrate cu dependență de droguri și substanțe psihoactive, din care 7 copii 0-14 ani, 105 tineri 15-19 ani și 447 tineri 20-24 de ani. Tendința pare a fi descrescătoare, cu excepția grupei de vârstă 20-24 de ani, unde se înregistrează valori ușor crescătoare în ultimii 3 ani (2007-2009), daca acest fapt nu se datorează slăbiciunii sistemului de colectare de date a Ministerului Sănătății. Situația copiilor consumatori de droguri este analizată detaliat într-un capitol ulterior, datorită importanței care trebuie acordată acestui grup populațional la risc.
În ceea ce privește consumul de tutun, studiul condus de INS în 2008 arată un procent de 27,3% fumători în rândul grupei de vârstă 15-24 de ani; ponderea tinerilor este mai mare în rândul fumătorilor bărbați -35,7%, în timp ce doar 18,4% din tinerele sub 24 de ani fumează, 12% dintre acestea fumând ocazional și doar 6,4% zilnic. Procentul de fumători în rândul tinerilor 15-24 de ani este ușor crescut în mediul urban (28,9%) față de mediul rural (25,1%)( UNICEF/INS, 2010).
Comportamentul alimentar și activitatea fizică, ca factori determinanți ai stării de sănătate a copiilor și adolescenților, au fost evaluate în 2010 în rândul cohortelor de copii de 11, 13 și 15 ani, prin studiul HBCS/OMS „Comportamente de Sănătate la Copiii și Adolescenții din România: comportament alimentar și activitate”( Asociația Română de Psihologia Sănătății- ARPS, 2010). Studiul repetă studiul HBCS realizat în România în anii 2005-2006. În anul 2010, România s-a poziționat pe unul dintre ultimele locuri din cele 42 de țări participante, în ceea ce privește ponderea copiilor care iau regulat micul dejun în timpul săptămânii, aproape jumătate din copii luați în studiu (47%) nepracticând acest comportament. În ceea ce privește consumul de băuturi răcoritoare carbogazoase, în 2010 aproximativ 20% din tineri consumă în exces sucuri cu adaus de zahăr față de 40% în 2006, iar un procent de 37 – 56% dintre copii declară că mănâncă dulciuri zilnic. În ceea ce privește activitatea fizică, activitatea zilnică timp de o oră la copiii si adolescenți din România este mult sub media raportată de copiii din țări ca Slovacia, Finlanda, USA, Irlanda, dar față de 2006, se constată o ușoară creștere a practicării exercițiului fizic.
Indicele de masă corporală (IMC) se obține împărțind greutatea în kilograme la pătratul înălțimii în metri; un IMC crescut în perioada copilăriei și adolescenței este puternic asociat cu statutul de obezitate la vârsta adultă și cu moarte prematură. Conform studiului HBSC 2010, ponderea copiilor de 15 ani supraponderali este dublă față de anul 2006 (Grafic 12).
Grafic 12.Indicele de masă corporală, 11, 13 și 15 ani, pe sexe, 2010
Sursa: ARPS, Studiu HBSC/ WHO, 2010; ICM obținut prin autoevaluare
2.2. Accesul la sănătate și calitatea serviciilor de sănătate
După 20 de ani de reformă continuă, sistemul de sănătate din România rămâne în continuare centrat pe asistența medicală spitalicească, în defavoarea serviciilor de bază – medicină primară și comunitară, care sunt în mare măsură singurele servicii medicale disponibile în mediul rural.
Asistența medicală primară
În România, prin asistența medicală primară (AMP) se asigură accesul universal și echitabil la servicii de sănătate pentru mamă și copil:
femeile gravide și lăuzele fără venit sau cu un venit sub salariul de bază minim brut pe țară sunt asigurate fără plata contribuției, beneficiază de medicamente gratuite și sunt exceptate de la oricare co-plată prevazută pentru celelalte categorii de populație
toți copiii până la vârsta de 18 ani sunt asigurați fără plata contribuției la fondul asigurarilor sociale de sanatate; astfel, serviciile de sănătate (servicii de promovare a sănătății și prevenirea îmbolnăvirilor, servicii medicale de urgență, curative, de reabilitare și paleative), sunt incluse în pachetul de bază finanțat de FNUASS, copiii fiind asigurați prin efectul legii.
medicii de familie au prin lege obligația de a inscrie din oficiu copiii care nu au fost înscriși pe lista unui medic de familie, odată cu prima consultație a copilului bolnav în localitatea de domiciliu sau de reședintă a acestuia; de asemenea, gravidele și lăuzele neînscrise pe lista unui medic de familie trebuie înscrise la prima consultație ori la sesizarea reprezentanților din sistemul de asistență comunitară/socială;
medicii de familie nu au voie să refuze înscrierea pe listă a copiilor, la solicitarea parinților, aparținătorilor legali, sau a autorităților locale (casa de asigurari de sănătate, primarie, direcții de protecție a copilului etc)
plata per capita a medicilor de familie este ajustată în funcție de vârsta asiguraților: numărul de puncte pe persoană fiind mai mare pentru copii decât pentru adulți; de asemenea, numărul de puncte acordate pentru copiii încredințați sau dați în plasament unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat este mai mare decat pentru ceilalți copii.
Conform datelor CNAS, în anul 2010 erau 11.932 de medici de familie în contract cu FNUASS, dar gradul de acoperire a mediului rural cu medici de familie este în continuare insuficient în multe zone din țară; numărul medicilor de familie tineri este foarte scăzut, iar al celor care se stabilesc în mediul rural și mai redus.
Asistența medicală primară a reprezentat sectorul de îngrijiri de sănătate cel mai afectat de necesitatea reducerii cheltuielilor publice cu sănătatea în contextul economic din ultimii ani, atât prin scăderea progresivă a fondului alocat din fondul asigurărilor sociale de sănătate (Tabel 14), cât și prin modificări de fond a modalității de finanțare, care au descurajat medicii de familie să furnizeze asistență medicală de calitate copiilor 0-18 ani.
Tabel 14. Evoluția finanțării în asistența primară 2009-2011
Sursa: CNAS, Raport de activitate 2008-2010, www.cnas.ro
Anul 2010 a adus și restructurarea modalității de finanțare a serviciilor pentru din asistența primară, inclusiv a asistenței materno-infantile:
Serviciile preventive pentru mama și copil (urmărirea gravidei, examenele de bilanț la copil, vaccinările, etc) au fost incluse în plata per capita, iar ponderea plății per capita s-a redus, de la 90/10 in 2009, la 70/30 în 2010 și 50/50 în 2011. Nu se poate cuantifica trendul volumului acestor servicii, având în vedere că serviciile din per capita nu sunt obligatorii de raportat.
Conceptul de serviciu medical a fost asimilat consultației medicale, plata „per serviciu” devenind exclusiv plată pentru consultații medicale, cu un număr zilnic limitat la 20 de consultații la cabinet și una în medie la domiciliu, determinând medicii de familie să se focalizeze pe serviciile curative, în detrimentul celor de promovare a sănătății sau preventive (Grafic 13).
Grupele de vârstă cu punctaj (respectiv plată) diferențiată, s-au modificat în defavoarea copiilor 0-18 ani: dacă până în anul 2009 coeficienții alocați copiilor erau mai mari și pe grupe de vârstă mai mici (0-1 an: 14.5 puncte, 1-4 ani:12 puncte, 5-18 ani:10 puncte), începând cu 2010 grupele s-au restrâns la: 0-3 ani – 11.2 puncte, 4-59 ani – 7.2 puncte. Medicii de familie sunt demotivați să înscrie pe listele lor copii, care, mai ales la vârste mici, solicită frecvent asistență medicală și conduc la un volum de mai mare muncă; pe de altă parte, serviciile furnizate copiilor nu se bazează pe costuri reale. Este foarte necesar calculul costului serviciilor medicale în asistența medicală primară pentru îmbunătățirea transparenței și standardizarea practicii medicale/creșterea calității serviciilor; este aria unde Unicef sprijină proactiv CNAS în prezent.
Și plata serviciilor acordate de către medicul de familie copiilor instituționalizați a diminuat începând cu anul 2010.
Grafic 13.Volumul de servicii furnizate în asistența primară, 2006-2010
Sursa: CNAS, Raportul de activitate pentru anul 2010, www.cnas.ro
Fluctuațiile în finanțare sunt considerate cauza principală a limitării calității serviciilor medicale în asistența primară; incertitudinea finanțării limitează până la anulare investițiile medicilor de familie în dotarea cu aparatură de specialitate a cabinetelor, adresabilitatea pacienților direct către asistența spitalicească rămânând în continuare foarte crescută. Pe de altă parte, nu există standarde de calitate, care să fie asociate cu volumul și costul serviciilor furnizate copiilor. Există un număr limitat de protocoale de îngrijire sau ghiduri terapeutice, aplicate neunitar – conform unui studiu național efectuat în rândul medicilor de familie în 2010, mai puțin de jumătate dintre medici declarând că utilizează ghiduri clinice sau că investighează de un fel sau altul satisfacția pacienților cu serviciile medicale primite (OMS, NIVEL, CPSS, 2010).
Asistența medicală comunitară
In anul 2002, asistența medicală comunitară a fost introdusă de Ministerul Sănătății în PNSMC ca o intervenție necesară creșterii accesului la servicii de sănătate a mamei și copilului, în special pentru populația din mediul rural și zonele defavorizate. Au fost astfel reglementate profesiile de asistent medical comunitar (AMC) și mediator sanitar pentru comunitățile de romi (MSR); personalul a fost recrutat din comunități, instruit cu sprijinul organizațiilor internaționale (UNICEF, UNFPA, USAID) și angajat de către direcțiile județene de sănătate publică (DJSP) ale Ministerul Sănătății, sau în unele cazuri de spitalele județene. Asistența medicală comunitară a continuat să se dezvolte în următorii ani, în anul 2009 funcționând la nivel național 951 AMC și 366 MSR (Școala Națională de Sănătate Publică, 2009).
Începând cu anul 2009, în contextul descentralizării, rețeaua de asistență medicală comunitară a fost preluată de către autoritățile locale, rămânând în coordonarea metodologică a Ministerului Sănătății. Finanțarea asistenței comunitare (în principal a salariilor AMC și MSR angajati de primării) după 2009 s-a realizat prin transferuri bugetare de la Ministerul Sănătății către autoritățile locale. Procesul de transfer către autoritățile locale s-a derulat neuniform, datorită reglementărilor legislative incomplete, a comunicării deficitare dintre autoritățile centrale și locale (mai ales asupra surselor de finanțare a acestei activități), precum și a înțelegerii reduse a decidenților locali a importanței pentru comunitate a acestui nivel de îngrijire. Nu toate primăriile au acceptat să angajeze asistenții comunitari sau mediatorii, deși HG 459/2010 norma un asistent medical comunitar la 500 de persoane asistate și un mediator sanitar rom la 800 de persoane consiliate.
O analiză a cadrului legislativ actual, voluminos de altfel în urma reglementărilor succesive, relevă deficiențe în ceea ce privește asigurarea calității activității și asigurarea pe termen lung cu personal calificat sau instruit în furnizarea de servicii comunitare:
majoritatea contractelor de muncă sunt încheiate de către primării pe perioade determinate, datorită incertitudinii surselor de finanțare; acest abord induce nesiguranța locului de muncă și demotivare; în condițiile deficitului de asistente medicale din sistemul de sănătate, majoritatea asistentelor medicale comunitare pleacă către posturile din unitățile sanitare atunci când acestea devin disponibile;
nu există un program standardizat de formare continuă a asistentului medical comunitar sau a mediatorilor sanitari și nu sunt prevăzute fonduri cu această destinație; singurele programe de formare în prezent sunt inițiative izolate ale unor instituții publice sau organizații non-guvernamentale, prin proiecte finanțate din fonduri europene;
nu există ghiduri de practică în activitatea de asistență medicală comunitară, care să permită o abordare unitară a serviciilor furnizate; nu există planuri de furnizare integrată a serviciilor medicale și sociale la nivelul autorităților locale și există zone de suprapunere a atribuțiilor personalului comunitar; colaborarea cu nivelul de asistență medicală primară sau spitalicească nu e clar și detaliat reglementată;
există o variabilitate foarte mare în rândul autorităților locale în ceea ce privește acoperirea costurilor de funcționare ale asistenței medicale comunitare, în lipsa unor standarde de cost; astfel, asigurarea truselor medicale a asistentelor comunitare sau acoperirea cheltuielilor minime (transport, consumabile, telefonie) ale AMC și MSR depind de importanța pe care fiecare primărie o acordă acestui sector.
O cercetare din 2011 privind mediatorii sanitari pentru comunitățile de romi confirmă afirmațiile de mai sus demonstrează că mediatorii sanitari contribuie la creșterea accesului la servicii de bază în comunitățile de romi, iar adresabilitate la serviciile materno-infantile rămâne activitatea prioritară a mediatorilor sanitari (Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate SASTIPEN, Institutul Național de Sănătate Publică, 2011):
84% dintre respondenții din rural și 47% din urban întâlnesc mediatoarea sanitară în zonă cel puțin săptămânal; 89% dintre femei merg cu copilul la medicul de familie în prima lună de viață; 93% dintre femei și-au vaccinat ultimul născut conform calendarului de vaccinări – 37% dintre femei declarând că au fost sfătuite de MSR în ceea ce privește vaccinarea; 53% dintre mame au fost sfătuite de cineva în legătură cu modul în care ar trebui hrăniți copii în primele 6 luni sau în primul an de zile în tip ce în comunitățile de control procentul este de doar 30% (diferența datorându-se în principal acțiunii mediatoarelor sanitare);
aproximativ 1 mediator sanitar din 5 consideră că cel mai puțin corect le este apreciată activitatea de către conducerea primăriei, asistentul social din primărie și reprezentanții DJSP, dar există și medici de familie care nu le văd utilitatea;
doar 18 din 28 de respondenți/responsabili de MSR din primării au declarat că este prevăzută în contractul mediatoarei sanitare obligația de a raporta rezultatele muncii lor. Nu există criterii de performanță pentru evaluarea muncii MSR; în destul de multe localități, mediatoarele sanitare desfășoară și activități nespecifice postului.
Deși descentralizarea serviciilor de asistență medicală comunitară spre autoritățile locale reprezintă abordarea corectă, nevoile comunității fiind mai bine cunoscute local, reglementările prezente nu sunt suficiente, punând în pericol sustenabilitatea unui program al Ministerului Sănătății care și-a dovedit, mai ales în domeniul serviciilor materno-infantile.
Asistența medicală spitalicească
România are una dintre cele mai ridicate rate de internare, cu 24,92 internări la 100 de locuitori în 2009, față de media EU27 de 17,7% (WHO, European Health for All Database). Numărul serviciilor medicale este în continuă creștere în ultimii ani, indicând o utilizare excesivă a capacității spitalicești, fapt confirmat și de ponderea foarte mare (51,74% în 2009, respectiv 52,73% în 2010) a cheltuielilor în totalul Fondului Național al Asigurărilor Sociale de Sănătate – FNUAS (CNAS, 2010).
La grupa de vârstă 0-18 ani, numărul de internări în perioada 2007-2010 a fost în jur de 1.000.000 de cazuri anual (Tabel 15) cu excepția anului 2010 când se observă o reducere a numărului de internări, explicația fiind limitarea volumului contractat cu FNUASS în contextul economic dat.
Tabel 15. Servicii medicale spitalicești 0-18 ani, România, 2007 – 2010
* A fost ajustat numarul de cazuri pentru anii 2007 si 2010, prin dublarea numarului cazurilor pe 6 luni
Sursa: Baza de date cu pacienti spitalizati, Scoala Nationala de Sanatate Public, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, 2011
În ceea ce privește calitatea asistenței medicale spitalicești, spitalele nu sunt încă acreditate, deși au trecut aproape 5 ani de la intrarea în vigoare a legii 95/2006, care prevedea acest lucru. Multe dintre spitalele actuale nu îndeplinesc condiții standard pentru furnizarea de servicii medicale, dar continuă să funcționeze, iar casele județene de asigurări de sănătate încheie contracte de servicii cu toate spitalele din județ, performante sau nu. Introducerea mecanismelor de plată bazate pe complexitatea cazurilor tratate (sistem DRG) ar fi trebuit sa aibă un impact favorabil asupra performantei spitalelor și a calității serviciilor furnizate de acestea, dar lipsa unor măsuri compensatorii care să se asigure monitorizare noului sistem de finanțare sau introducerea unor standarde de calitate a îngrijirilor spitalicești (protocoale clinice, ghiduri de practică, mecanisme de acreditare a spitalelor, etc), au condus la efectul advers, spitalele utilizând diverse mecanisme precum creșterea numărului de internări sau a indicelui de complexitate a cazurilor (ICM), pentru a-și mări finanțarea de la FNUASS, fără îmbunătățirea calității serviciilor furnizate.
Pe de altă parte, ponderea cheltuielilor de personal în asistența spitalicească este de aproximativ 70%, multe spitale neavând astfel fonduri suficiente pentru achiziționarea tuturor medicamentelor și materialelor sanitare necesare; a devenit regulă pentru pacienți, inclusiv copii, cumpărarea pe perioada spitalizării de medicamente și consumabile, iar prevederea legală conform căreia pacienții pot își pot recupera cheltuielile de la spital este neaplicabilă.
Creșterea continuă a cheltuielilor spitalicești a făcut ca raționalizarea acestui sector să fie o recomandare continuă a experților internaționali și o preocupare permanentă a decidenților, care au abordat strategii de intervenție succesive:
După anul 1990, numărul de paturi de spital s-a redus continuu; paturile de pediatrie au fost reduse de la 12673 paturi în 2001 la 9342 paturi în 2009 (Ministerul Sănătății/Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic în domeniul sănătății);
În anul 2002 a avut loc prima etapă a procesului de descentralizare, prin transferul a aproximativ 200 de spitale în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale. Transferul a permis finanțarea opțională din bugetele locale a reparațiilor, investițiilor și unor cheltuieli de funcționare, însă nu a fost însoțit și de atribuții în privința managementului unităților sanitare sau de suplimentarea veniturilor bugetele locale. Astfel, prima tentativă de descentralizare în sănătate nu a adus rezultatele scontate la nivelul sistemului de sănătate, deși unele dintre autoritățile locale au alocat fonduri substanțiale pentru echipamente și pentru reabilitarea acestor spitale;
Între 2008 și 2010, managementul a 370 de spitale, sanatorii, centre de sănătate și preventorii a fost descentralizat autorităților administrației publice locale; puterile autorităților locale de a influența managementul și organizarea spitalelor sunt, în prezent, considerabile; creșterea eficienței și calității îngrijirilor spitalicești pot crește însă doar după corectarea numeroaselor deficiențe normative încă existente (detaliate la secțiunea privind descentralizarea);
În anul 2011, Ministerul Sănătății a decis restructurarea/închiderea unui număr de 67 spitale mici sau centre de sănătate, majoritatea având și secții de pediatrie în structură (15, 16). Închiderea spitalelor mici nu este soluția salvatoare pentru sistem. Analizând datele disponibile la SNSPMPS (Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, 2011), se constată că ponderea celor mai mici 100 de spitale finanțate în sistem DRG în totalul cheltuielilor spitalicești este de aproximativ 6-7 %, închiderea spitalelor neaducând economii substanțiale.
Restructurarea sectorului spitalicesc s-a făcut fără o analiză aprofundată a situației, respectiv a serviciilor de sănătate alternative existente sau necesare, și mai ales fără o informare adecvată a populației și celorlalte părți interesate, conducând la o reacție generalizată de rezistență la schimbare din partea diferiților actori (populație, autorități centrale și locale, personal medical, asociații profesionale sau de pacienți, mass-media). În prezent este imposibil de analizat dacă, măsura de restructurare a sectorului spitalicesc, necesară în principiu pentru îmbunătățirea performanței sistemului de sănătate, își va atinge scopul propus, nefiind evidențe că accesul pacienților, inclusiv copiilor din comunitățile respective la servicii medicale este echitabil asigurat, sau dacă este o măsură arbitrară, datorată nevoii de reducere a cheltuielilor din sistemul de sănătate și ca un răspuns la condiționalitățile impuse de organismele internaționale (FMI, Banca Mondială) în contextul economic prezent;
Programul Național de Sănătate a Femeii și Copilului al Ministerului Sănătății
Conform statisticilor internaționale, România alocă programelor de sănătate publică și prevenție cel mai mare procent din totalul cheltuielilor pentru sănătate între țarile UE 27 – Grafic 14). În realitate, o pondere importantă a programelor naționale de sănătate sunt programe curative sau care finanțează funcționarea instituțiilor bugetare din subordinea Ministerului Sănătății. În plus, sunt finanțate unele activități care în majoritatea țărilor europene aparțin exclusiv domeniul privat sau domeniului de cercetare (de exemplu fertilizarea în vitro, respectiv tratamentul chirurgical al unor afecțiuni complexe prin chirurgie minim invazivă asistată robotic).
Grafic 14.Ponderea cheltuielilor cu programe de sănătate publică și promovarea sănătății, 2008
(PPP EUR pe locuitor)
Sursa: Baza de date OECD, baza de date Eurostat, ultima actualizare 01.02.2011
În condițiile subfinanțării sistemului de sănătate în general și în particular a unor servicii de sănătate de bază, finanțarea chirurgiei robotice sau a fertilizării in vitro de la bugetul de stat sunt greu de explicat, în condițiile în care sănătatea are cel mai mic procent din PIB comparativ cu UE27.
Deși principiul care a constituit fundamentul programelor naționale de sănătate a fost că Ministerul Sănătății va elabora și finanța programe în domeniul preventiv și în arii prioritare de sănătate publică, iar CNAS va finanța programele “curative”, au existat permanent suprapuneri semnificative ale celor două instituții, datorate atât criteriilor neadecvate folosite pentru desemnarea atribuțiilor ce le revin, cât și nevoii permanente de creștere a finanțării sistemului de sănătate (pentru activitatea curativă) de la bugetul de stat, suplimentar față de fondurile colectate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.
Programele naționale de sănătate, sub-programele și intervențiile suferă foarte puține modificări de la an la an; nu sunt evidențe că intervențiile au la bază metodologii de analiză a nevoilor și stabilire a priorităților; monitorizarea implementării programelor este financiară, nu programatică/tehnică; este imposibil de evaluat în prezent dacă intervențiile din programele naționale de sănătate au un impact în ariile prioritare de sănătate publică din România.
Puține dintre programele naționale de sănătate ale Ministerul Sănătății în ultimii 20 de ani în România sunt programe de sănătate publică, dar din fericire aici se încadrează multe dintre intervențiile (sub-programele) din cadrul Programului National de Sanatate a Femeii și Copilului (PNSFC). Acesta include subprograme prin care se acordă în special servicii de prevenție primară, dar și servicii de diagnostic precoce și tratament. Programele care vizează doar prevenția primara au fost în ultimii ani aceleași (dar din PNSFC 2011-2012 a fost exclusă intervenția privind asigurarea sănătății orale a copiilor). Șase din cele zece programe menționate mai sus se derulează cu participarea sectorului de îngrijiri primare.
Screening-ul la nou-născuți: prin Programul Național pentru Sănătatea Femeii și Copilului (PNSFC) al Ministerului Sănătății, se efectuează depistarea la naștere a fenilcetonuriei si hipotiroidismului în 22 de județe; în prezent, sunt în evidență și tratament 54 copii cu fenilcetonurie si 69 cu hipotiroidism; programul de screening, început ca proiect pilot în urmă cu peste 20 de ani, nu a fost extins la nivel național, ridicând astfel probleme de echitate și acces la servicii de sănătate pentru nou-născut și copil. România este singura tara din UE 27 si chiar din Europa de sud est care nu efectuează acest screening pentru toți nou-născuții. Există și un program de screening pentru retinopatia prematurului în 16 din cele 20 de maternități regionale; de aceste servicii beneficiază însă în principal copiii din orașele mari, întrucât regionalizarea nașterilor la risc nu mai este funcțională odată cu descentralizarea serviciilor de sănătate; există și un program de screening pentru identificarea deficiențelor de auz la nou-născut, de asemenea limitat la un număr de județe.
Screening-ul gravidei pentru sindromul Down însă, deși relativ ieftin și neinvaziv, este finanțat în PNSMC într-un număr limitat de județe și acoperă un număr limitat de potențiale beneficiare, iar asigurările sociale de sănătate nu rambursează aceste investigații, care nu sunt astfel recomandate uzual gravidelor.
Bugetul Programului national de sănătate a femeii și copilului (PNSFC) a fost relativ constant în ultimii patru ani, cu excepția anului 2010 când aproape s-a dublat (Tabel 16).
Tabel 16. Evoluția bugetului Programului national de sanatate a femeii si copilului (PNSFC)
2008-2011
Sursa:Ministerul Sănătății
Anul 2011 aduce o schimbare în planificarea programelor naționale, acestea devenind programe bianuale (2011-2012), ceea ce va permite instituțiilor implementatatoare o mai bună planificare a activităților și respectiv o previziune bugetară pentru cel de al doilea an de implementare. Este prematur însă a emite ipoteze asupra rezultatelor acestei schimbări, în condițiile în care capacitățile de planificare, management, monitorizare și evaluare atât la nivel central, cât și a instituțiilor care au în coordonare aceste programe de sănătate au rămas nemodificate.
2.3. Provocări actuale în sistemul de sănătate
Finanțarea sistemului de sănătate și alocarea resurselor
Finanțarea sistemului de sănătate a reprezentat și continuă să reprezinte o provocare pentru oricare guvern la putere, din două perspective:
(a) România se situează pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană, cu aproximativ 5,5% din PIB cheltuieli totale pentru sănătate (Grafic 15), chiar dacă în cifre absolute finanțarea sectorului de sănătate aproape s-a dublat între 2006 și 2010 (Grafic 16).
(b) alocarea resurselor nu corespunde priorităților de sănătate publică, este ineficientă și inechitabilă; există o lipsă a disciplinei financiare în cheltuirea fondurilor, în special în asistența spitalicească și medicamente, cu acumulare de datorii către furnizori, care se rostogolesc de la un financiar la altul; aceste probleme nu au fost rezolvate de guvernele de până acum.
Grafic 15.Cheltuielile pentru sănătate ca procent din PIB, 2008
Sursa: OMS – Conturi naționale de sănătate, baza de date OECD, baza de date EUROSTAT, ultima actualizare 01.02.2011
Grafic 16.Veniturile în sistemul public de sănătate
Sursa: Societatea Academică Română, „Criză și reformă în sistemul de sănătate. O radiografie la zi”, 2010
O sursă de venituri importantă la cheltuielile pentru sănătate este reprezentată de cheltuielile private ale populației (din procentul de 5,5% din PIB alocat sănătății, 4,5% reprezintă cheltuială publică, inclusiv investiții și 1% cheltuială privată, conform estimărilor internaționale). Lipsa unui cadru fiscal suficient de stimulativ, concomitent cu ponderea încă redusă a furnizorilor privați de servicii de sănătate, împreună cu reglementările încă neclare a asigurărilor de sănătate private fac ca ponderea mare a cheltuielilor directe pentru sănătate să aparțină populației prin plățile directe, crescând astfel vulnerabilitatea financiară a populației și reducând accesul la serviciile de sănătate necesare, în special a populației cu venituri reduse.
Există diferențe semnificative în alocarea resurselor medicale (furnizori de servicii medicale, personal medical, resurse financiare) între regiunile de dezvoltare, dar mai ales între mediul urban și rural, aproximativ jumătate din populația României fiind astfel direct expusă probleme majore de echitate și accesibilitate la servicii de sănătate de bază.
Nu există criteriile standardizate și transparente ca să stea la baza alocării resurselor, în special a celor legate de investiții; sunt descrise numeroase situații în care echipamente costisitoare achiziționate din bani publici stau ulterior nefolosite, fie din cauza lipsei de personal fie din cauza lipsei de fonduri pentru instalare sau pentru achiziționarea de consumabile. Alocarea arbitrară, alături de lipsa evaluării rezultatelor pentru investițiilor făcute conduc la o utilizare ineficientă a fondurilor publice, cu impact direct asupra stării de sănătate a populației (Comisia prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniul sănătății publice din România, 2008).
Percepția populației asupra corupției și plățile informale
Sănătatea este percepută ca unul dintre instituțiile corupte din România, alături de Parlament, Guvern, Poliție, Justiție și Administrația publică, conform unui studiu din 2010 a Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (Institutului Român pentru Evaluare și Strategie, 2010), cu o notă de 6,01 pe o scală de la 1 la 10, unde 1 însemna deloc corupt, iar 10 însemna foarte corupt). Datele sunt concordante cu Barometrul Sanitar 2009, realizat de Centrul pentru Politici și Servicii de Sănătate (CPSS) în 2009, unde mai mult de trei pătrimi dintre respondenți (78,3%) consideră că în ultimii ani corupția din sistemul de sănătate a crescut sau a rămas la fel, iar unul din cinci respondenți (20,5%) consideră corupția ca fiind principala problemă a sistemului medical românesc. Principalele motive pentru care respondenții apreciază că există corupție în sectorul sanitar sunt: obișnuința societății de a da sau a lua mită (73,4%) și lipsa sancțiunilor (70,9%); Diferite rapoarte recente menționează caracterul diversificat al fenomenului corupției în sănătate: achiziții de bunuri și servicii, construcții, introducerea de noi medicamente și tehnologii medicale, etc, atât la nivel central cât și la nivelul furnizorilor de servicii de sănătate și în domeniul distribuției de medicamente. Deși plățile neoficiale ale pacienților nu trebuie echivalate cu fenomenul de corupției din sănătate, nici nu pot fi excluse, datorită poverii pe care o reprezintă pentru populație, într-un sistem declarat construit pe principiul accesului universal și echitabil la servicii de sănătate. În studiul CPSS, la secțiunea privind serviciile medicale spitalicești, cel mai important aspect care ar trebui schimbat în spitalele din România este a fost considerat (de aproximativ 33% dintre respondenți) grija față de pacient și eliminarea „șpăgilor”. De asemenea, este de menționat că 64,8% dintre respondenții utilizatori de servicii medicale în ultimele 12 luni menționează cumpărarea de medicamente sau alte materiale sanitare la ultima internare, o altă formă de plăți neoficiale/suplimentare substanțiale în sistemul de sănătate (Centrul pentru Politici și Servicii de Sănătate, 2009). Cel mai recent studiu la nivel național disponibil în privința plăților informale (Asociația pentru Implementarea Democrației, IMAS, 2010), relevă că 81% dintre respondenți consideră că modul în care este tratat un pacient este influențat de suma de bani pe care acesta o oferă pentru serviciile medicale primite. Din nou, spitalul este locul unde peste jumătate dintre respondenți declară că au oferit bani atât medicilor cât și asistentelor medicale.
Definitivarea procesului de descentralizare a serviciilor de sănătate
Descentralizarea serviciilor de sănătate reprezintă oportunitatea apropierii serviciilor de sănătate de nevoile populației, copiilor, comunității, creșterii accesului echitabil la servicii de sănătate, dar sunt multe probleme de reglementat sau rezolvat pentru ca procesul de descentralizare să își atingă obiectivele propuse:
În prezent, sistemul de servicii de sănătate este profund fragmentat. Lipsesc mecanismele de integrare a serviciilor medico-sociale la nivel local și de coordonare la nivel județean și regional a serviciilor medicale disponibile; nici sistemul de finanțare actual nu încurajează abordare integrată a serviciilor de sănătate sau lucrul la nivel local în echipele multidisciplinare. Fără reglementări adiționale, va fi greu de asigurat și continuitatea îngrijirilor de sănătate (asistență medicală comunitară, primară, servicii ambulatorii, asistență spitalicească) sau controlul costurilor, autoritățile locale neavând nici o pârghie în controlul trimiterilor pacienților către nivelurile de asistență superioare (de exemplu spitalul județean sau accesarea directă a serviciilor de urgență).
Capacitatea administrativă a autorităților locale de a gestiona servicii de sănătate extrem de specializate, funcționând în într-un context legislativ vast, este în prezent foarte limitată. Resursele umane din direcțiile județene de sănătate publică (DJSP) nu au fost transferate autorităților locale, deși cea mai mare parte a atribuțiile acestora au fost transferate. Într-un sistem cu resurse financiare reduse, și costurile Ministerului Sănătății rămân crescute prin păstrarea personalului DJSP, și costurile administrației locale vor crește, legea prevăzând obligativitatea ca toate consiliile județene și primăriile cu cel puțin 3 spitale în subordine să-și înființeze structuri distincte de management. În plus, va fi dificil pentru administrația locală să găsească disponibile resurse umane specializate în planificarea și managementul serviciilor de sănătate.
O altă provocare a procesului de descentralizare în sănătate este legată de finanțarea de la bugetele locale. Pe lângă managementul spitalelor, autoritățile locale au în responsabilitate asistența medicală comunitară, cabinetele medicale școlare, unitățile medico-sociale cu paturi, etc. Deși unele salarii și cheltuielile cu medicamentele și materialele sanitare consumabile mai sunt acoperite din subvenții de la bugetul de stat, bugetele locale suportă restul cheltuielilor. Este dificil de precizat sustenabilitatea financiară a tuturor acestor servicii, mai ale în condițiile în care distribuția unor unități cu paturi s-a făcut doar pentru că existau fizic într-un anumit teritoriu, deși deservesc și populația din alte comunități, respectiv alte județe; mecanisme de redistribuire a cheltuielilor între comunitățile beneficiare nu există, iar transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale în cauză nu au fost suplimentate proporțional în ultimii ani.
Serviciile de promovare a sănătății, serviciile preventive, de profilaxie primară și secundară rămân în responsabilitatea primordială a Ministerului Sănătății; există riscul ca aceste servicii să fie mai greu de integrat prin unități asupra cărora ministerul nu mai are pârghii de control, și există riscul ca autoritățile locale să nu le perceapă importanța reală pentru comunitate, mai ales când aceste servicii sunt la concurență cu asistența medicală curativă, în directa lor responsabilitate.
Spitalele reprezintă însă pentru autoritățile locale marea provocare. Fără a avea dreptul să influențeze structura veniturilor spitalelor (cu tarifele pentru servicii stabilite la nivelul CNAS și negociate, relativ formal, cu managementul spitalelor), autoritățile locale răspund de managementul acestui sector, de furnizarea de servicii spitalicești de calitate și adecvate nevoilor populației pe care o deservesc. De exemplu, prevederile prezente stipulează că din bugetul contractat cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, maximum de 70% din fonduri pot fi utilizate pentru cheltuielile de personal. Ori datele arată că la spitale, bugetele din asigurările de sănătate nu acoperă volumul de servicii solicitate de populație, dar și că personalul medical (medici și asistente) este deficitar. Astfel, dacă autoritățile locale consideră necesară angajarea de personal suplimentar pentru îmbunătățirea calității îngrijirilor, și costurile personalului depășesc 70 % din bugetul contractat, diferența trebuie acoperită din bugetele locale. În plus, este neclar în reglementările actuale dacă autoritățile locale sunt responsabile de eventualele deficite finale ale spitalelor, cu apariția de arierate noi, lucru de așteptat în contextul în care nu au nici o putere de decizie asupra veniturilor spitalelor și luând în considerare că spitalele nu au manageri de profesie. Nici responsabilitatea asupra asigurării calității serviciilor de sănătate nu este clar reglementată în procesul de descentralizare, rămânând o decizie locală; dacă pentru standardele igienico-sanitare sau pentru condițiile de hrană și cazare lucrurile se pot îmbunătăți prin investiții locale în infrastructură, asigurarea calității actului medical trebuie reglementată prin standarde naționale, iar implementarea standardelor monitorizată centralizat, prin procesul de acreditare, a cărui implementare, legiferată prin lege acum cinci ani, nu s-a produs.
Descentralizarea este soluția necesară asigurării accesului echitabil la servicii de sănătate de calitate pentru populație și în special pentru anumite grupe populaționale cum sunt copii, sau pentru populațiile vulnerabile, dar pentru atingerea obiectivelor propuse sunt încă necesare multe reglementări adiționale, precum și elaborarea și implementarea de politici sanitare și intervenții centralizate care să asigure servicii de sănătate integrate și cost-eficace, inclusiv servicii de promovare a sănătății și prevenire a îmbolnăvirilor.
Concluzii și recomandări
Deși există o tendința continuă de îmbunătățire a indicatorilor care măsoară starea de a copiilor, rata mortalității infantile în România (10,12‰) este încă dublă față de media țărilor din Uniunea Europeană. Ponderea crescută în mortalitatea infantilă a deceselor la domiciliu (40% în 2008, din care 67% afecțiuni respiratorii), faptul că 40% din decesele sun 5 ani sunt datorate unor cauze evitabile (în principal accidente și afecțiuni respiratorii), incidența crescută a bolilor transmisibile – de exemplu tuberculoza, demonstrează capacitatea încă limitată a sistemului de a oferi copiilor servicii medicale de bază (în principal în asistența medicală primară și comunitară) accesibile și de calitate.
Sistemul de sănătate pune în continuare accent pe asistența medicală spitalicească, în defavoarea serviciilor de bază – medicină primară și comunitară, care sunt în mare măsură singurele servicii medicale disponibile în mediul rural. Gradul de acoperire a mediului rural cu medici de familie este în continuare insuficient în multe zone din țară. Finanțarea asistenței primare s-a redus de la 8% în 2008 la 6,2% în 2010. Restructurarea din 2010 a modalităților de plată și a tarifelor pentru serviciile preventive pentru mamă și copil (urmărirea gravidei, examenele de bilanț la copil, vaccinările, etc) nu încurajează medicii de familie să le practice la volumul și calitatea dorită; și importanța îngrijirilor acordate de către medicul de familie copiilor instituționalizați a diminuat pentru decidenți, plata pentru aceste servicii reducându-se începând cu anul 2010; fluctuațiile în finanțare limitează investițiile medicilor de familie în dotarea cu aparatură de specialitate a cabinetelor, calitatea serviciilor rămânând limitată, iar adresabilitatea direct către asistența spitalicească este foarte crescută. În ceea ce privește calitatea asistenței medicale spitalicești, spitalele nu sunt acreditate, nu există nici un sistem de asigurare sau control a calității serviciilor furnizate.
Procesul de descentralizare, deși apropie serviciile de sănătate de nevoile copiilor și comunității, aduce autorităților locale nenumărate provocări: capacitatea administrativă și managerială a administrației publice locale de a gestiona un sistem de servicii de sănătate extrem de specializat și diversificat care funcționează într-un context legislativ complex, integrarea la nivel local, județean și regional a serviciilor de sănătate, asigurarea sustenabilității financiare a serviciilor de sănătate, în condițiile în care sursele de finanțare sunt diversificate (FNUASS, Ministerul Sănătății, transferuri de la bugetul de stat, surse locale) iar cheltuielile publice cu sănătatea nu depășesc 4,5% din PIB – cel mai redus nivel în rândul țărilor din Uniunea Europeană.
Recomandări
Serviciile de sănătate adresate populației 0-18 ani nu pot fi scoase din contextul general al organizării, finanțării și furnizării serviciilor de sănătate în general; deficiențele structurale ale sistemului se reflectă direct în calitatea și accesul copiilor la servicii de sănătate; sunt necesare astfel măsuri sistemice care să contribuie la asigurarea accesului egal al copiilor la servicii de sănătate de calitate:
Revizuirea și armonizarea reglementărilor care guvernează sistemul de sănătate, mai ales din perspectiva procesului de descentralizare a serviciilor de sănătate; cadrul legislativ și normativ prezent este incomplet sau, uneori, confuz, existând suprapuneri între rolurile și responsabilitățile diferitelor niveluri decizionale sau instituționale.
Creșterea treptată a nivelului de finanțare a sistemului de sănătate, în paralel cu consolidarea mecanismelor de control și disciplină financiară, dar și cu dezvoltarea unui sistem de alocare echitabilă a resurselor în sănătate bazat pe criterii transparente și pe baza priorităților de sănătate publică; eliminarea plăților informale.
Elaborarea de politici coerente de formare, dezvoltare și alocare a resurselor umane din sănătate. România are în prezent cel mai redus număr de medici și asistenți medicali din Uniunea Europeană la 100.000 de locuitori, personalul medical continuând să migreze odată cu intrarea României în Uniunea Europeană; sunt necesare politici de dezvoltare și reținere a personalului medical, inclusiv de asigurare a distribuției teritoriale echitabile a resurselor umane din sănătate.
Dezvoltarea unui sistem de asigurare și îmbunătățire a calității serviciilor de sănătate, acreditarea furnizorilor și elaborarea de programe anuale de evaluare a calității și performanței serviciilor de sănătate.
Finalizarea procesului de descentralizare a serviciilor de sănătate, cu asigurarea unui cadru normativ coerent și a instrumentelor manageriale, tehnice și financiare la nivelul administrației locale.
Introducerea procesului de planificare a serviciilor de sănătate, care să se bazeze pe o analiză riguroasă a nevoilor locale, județene și regionale, odată cu consolidarea capacităților de la nivel central și local; Operaționalizarea conceptului de rețea de îngrijiri și a nivelului regional de servicii medicale specializate este în mod particular necesar în contextul descentralizării serviciilor de sănătate.
Asigurarea de servicii de sănătate integrate la nivel local, județean și regional cu creșterea ponderii asistenței medicale primare și comunitare; asigurarea de mecanisme stimulative în asistența primară pentru serviciile furnizate copiilor, mai ales a serviciilor de promovare a sănătății și preventive
Reevaluarea în general a programelor naționale de sănătate, și în particular a Programului național de sănătate a femeii și copilului, cu finanțarea doar a acelor intervenții care răspund priorităților de sănătate ale copiilor și cu asigurarea distribuției teritoriale echitabile a acestor intervenții.
3. Protecție socială
Florin Lazăr, Vlad Grigoraș
3.1. Considerații generale privind protecția socială
Obiectivul general al oricărui sistem de protecție socială este acela de a asigura bunăstarea cetățenilor săi, mai concret de a combate sărăcia și excluziunea socială (Social Protection Committee, 2011). Amploarea sărăciei denotă incapacitatea sistemului de a-și atinge acest obiectiv. Dacă pentru un sistem de sănătate efectele intervențiilor sunt evidențiate de îmbolnăviri și decese, pentru un sistem de protecție socială evaluarea ține cont de aspecte precum rata sărăciei sau inegalitatea socială existente în societate.
Pentru a fi eficient în utilizarea resurselor un sistem de protecție socială ar trebui, la modul ideal, să elimine (sau să reducă la minimum) cele două tipuri majore de erori: cea de supraincluziune și cea de excluziune. Cu alte cuvinte ar trebui să nu acorde sprijin celor care nu au nevoie de el, și în același timp să aibă mecanisme prin care să îi includă pe toți cei care au nevoie de asistență/ajutor în vederea unei bune funcționări sociale. În practică, sistemele de protecție socială nu reușesc să elimine în totalitate aceste erori, efectele fiind pe de o parte fraudarea sistemului de cei care profită de organizarea defectuoasă a acestuia, iar pe de altă parte imposibilitatea de a utiliza mecanismele legale de sprijin de către cei care ar avea dreptul să beneficieze de acesta. O altă explicație pentru eroarea de excluziune poate fi inexistența unor prevederi/politici pentru unele categorii de beneficiari/persoane aflate în nevoie – fie din considerente ideologice (Guvernul de o anumită orientare politică decide să nu se implice în reglementarea unei situații – ex. căsătoria între persoane de același sex), fie datorită noutății (la un moment dat a) situațiilor problematice (ex. servicii de suport psihologic pentru victimele dezastrelor naturale, ale terorismului, pentru soldații implicați în războaie, copiii străzii etc.).
Discursul public din ultimii ani din România pare a se centra mai mult pe reducerea amplorii erorii de supra- incluziune și într-o mai mică măsură pe cuprinderea tuturor celor care au nevoie de sprijin temporar. Blamarea celor care beneficiază de ajutorul statului (”blamarea victimei”) nu este specifică României, având puternice rădăcini ideologice în (neo)liberalismul american. Stigmatizarea beneficiarilor de asistență din partea statului este considerată că previne demotivarea cetățenilor în a munci, fiind însoțită de beneficii sociale reduse ca valoare și durată de acordare (Pop, 2005). De asemenea, pentru a preveni irosirea banilor contribuabililor se promovează un ajutor țintit către ”cei mai săraci dintre săraci”, vorbindu-se de cei care merită să fie ajutați (în general cei în dificultate din motive obiective, precum prezența unei dizabilități, copii) și cei care nu merită să fie ajutați (în principiu cei apți de muncă). Toate acestea sunt elemente ce caracterizează în literatura de specialitate din domeniul politicilor sociale un ”stat al bunăstării” liberal regăsit în țări precum SUA, Australia, Canada, Japonia, Marea Britanie (Esping-Andersen, 1990). Fără a intra în detalii privind modelele de politici socialetrebuie menționat că cel puțin alte două modele de politici sociale sunt prezente în lumea civilizată: conservator-corporatist prezent în Germania, Austria, Belgia etc. și social-democrat întâlnit în țările Scandinave și Olanda. Numeroase studii (DE ADĂUGAT REFERINȚE) care au analizat evoluția politicilor sociale din mai multe țări au arătat că țările cu politici sociale extinse/generoase, care acordă mai multe beneficii universaliste reușesc într-o mai mare măsură decât cele cu politici minimale și intervenții focalizate să reducă inegalitățile sociale și rata sărăciei. De cealaltă parte sunt autori (Muffels et al, 1999) care sugerează că diferitele strategii de politici sociale sunt modalități funcționale specifice de a răspunde problemelor sociale, neputându-se spune că un model este mai bun decât altul. Din perspectiva suportului social pentru politici sociale se pare că în ciuda criticilor, opinia publică din ”statele bunăstării” sprijină în continuare măsurile de sprijin luate de state, fiind chiar identificate noi arii de intervenție sau de creștere a implicării publice (Taylor-Gooby, 2011; ).
Altă temă prezentă în dezbaterea publică relevantă pentru sistemul de protecție socială se referă la sintagma ”stat asistențial”. Datele prezentate la începutul acestui capitol cu privire la cheltuielile sociale arată faptul că România se situează departe de media europeană în această privință, discursul politic privind cheltuielile sociale excesive care ar arăta un stat de tip ”asistențial” prezent în România este nefondat și marcat ideologic. De asemenea, adeseori se face confuzia între asistență socială și protecție socială, adăugându-se o notă peiorativă și acuzatoare celor care sunt beneficiari de orice fel de asistență din partea statului. Prin generalizarea situațiilor excepționale în care o persoană primește diferite prestații de asistență socială având venituri mai mari decât dacă ar munci se alimentează atitudinile negative față de beneficiari. Se trece cu ușurință peste incoerența sistemului, peste deficiențele de organizare și peste faptul că marea majoritate a celor care lucrează în sistemul de asistență socială pe plan local nu sunt asistenți sociali calificați (cu studii superioare) această situație fiind acceptată tacit de autoritățile publice în ultimii 21 de ani. În loc să profesionalizeze sistemul de asistență socială prin angajarea de personal calificat în domeniu, diferitele guvernări care s-au succedat după 1989 au perpetuat un soi de clientelism politic, sistemul de asistență socială fiind ocupat de persoane cu alte calificări, care nu au putut face decât să implementeze măsuri administrative și nu specializate. Metaforic putem spune că s-a apelat la măcelari în loc de medici în intervențiile asupra vieților oamenilor în nevoie.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra sistemului de protecție socială a copilului din România vom începe acest capitol cu prezentarea cheltuielilor de protecție socială în context european, urmată de analiza situației socio-economice a copilului. Vom continua cu referiri la sistemul propriu-zis de protecție socială din România, respectiv beneficiile sociale în bani (prestații) și cele în natură (servicii), urmărind impactul diferitelor măsuri asupra copilului și familiei. Aceste aspecte sunt analizate pe fondul măsurilor adoptate de autoritățile române pentru a răspunde efectelor crizei economice și a schimbărilor în domeniul politicilor sociale adresate copilului și familiei (sau cu impact asupra acestora) din ultimii 2 ani.
3.2. Cheltuielile de protecție socială din România și UE
La nivel general, cheltuielile de protecție socială din România ca procent din PIB sunt printre cele mai mici din Uniunea Europeană (vezi Anexa 2 – Tabel ), ajungând de la 13.03% în 2000, la 14.25 în 2008 (ultimul an cu date comparabile disponibile la nivelul Uniunii), fluctuând la jumătate din media UE (Grafic 17, Tabel 17). În anul 2000 numai Bulgaria cheltuia mai puțin decât România, iar în 2008 Letonia (vezi Anexa 2 – Tabel ).
Grafic 17 Cheltuieli pentru protecție socială, 2000-2008, România și media UE27 ca procent din PIB
Sursa: Eurostat – ESSPROS (European System of Integrated Social Protection Statistics) (online data code : spr_exp_sum)
În cifre absolute (în euro, în euro per capita, în euro la Standardul Puterii de Cumpărare (SPC)) diferența dintre România și media UE este foarte mare, deși valoarea cheltuielilor a crescut relativ constant în țara noastră. Astfel, cheltuielile de protecție socială pe cap de locuitor exprimate în euro la SPC, deși aproape s-au triplat ca valoare absolută față de 2000, erau încă de 4 ori mai mici în 2008 decât media UE (26%), în 2000 fiind de 8 ori mai mici. Același indicator, dar pentru cheltuielile alocate familiei și copilului este de 3 ori mai mic decât media UE (34%).
Tabel 17 Evoluția cheltuielilor pentru protecție socială și a celor pentru familie și copil, 2000-2008, în România și media UE27
Note:
cheltuielile de protecție socială includ și cheltuielile de administrare a schemelor de protecție socială
Conform metodologiei europene privind protectia sociala, exista 8 functii de protectie sociala: Boala/ingrijirea sanatatii, invaliditate, batranete, urmas, familie/copii, somaj, locuinta si excluziune sociala neclasificata anterior
Sursa: Eurostat – ESSPROS (European System of Integrated Social Protection Statistics) (online data code : spr_exp_sum)
Singurul indicator la care România a cheltuit constant mai mult decât media europeană este cel referitor la ”cheltuielile pentru familie și copil ca procent din cheltuielile de protecție socială”, în 2007 și 2008 acest indicator fiind totuși în scădere față de 2005-2006 când crescuse (cel mai probabil datorită introducerii alocației de susținere și a trusoului pentru nou-născuți și a creșterii alocației pentru copilul de pănă la 2 ani la 200 lei). Nu sunt disponibile date comparabile mai recente în sistemul Eurostat.La nivelul Uniunii Europene se apreciază că 80 de milioane de persoane sunt la risc de sărăcie (16%) dintre care 25 milioane de copii (19% dintre copii). Unul dintre obiectivele incluse în Strategia Europa 2020 vizează protecția socială explicit: reducerea cu 20 de milioane a numărului de persoane aflate în sărăcie, ținta asumată de România fiind reducerea cu 580.000 persoane a numărului celor la risc de sărăcie sau excluziune socială, față de anul 2008 (Social Protection Committee, 2011). O analiză recentă a Strategiei Europa 2020 în domeniul social și a transpunerii acesteia de Statele Membre (Social Protection Committee, 2011, 16) menționează obiectivele specifice pentru lupta împotriva sărăciei copilului și măsurile avute în vedere:
întărirea intervențiilor din copilăria timpurie în domenii precum sănătatea și educația;
sprijinirea participării pe piața muncii a părinților, în special părinți singuri și a celui de al doilea părinte (furnizarea de servicii de îngrijire a copilului, reconcilierea muncii cu viața de familie);
investiții pentru acces și calitate a serviciilor de îngrijire pentru copil (standarde de calitate, profesionalizarea personalului etc.);
asigurarea finanțării și calității altor servicii (locuire, îngrijirea sănătății etc.) importante pentru familii și copii;
garantarea unui sprijin material adecvat familiilor printr-o combinație de beneficii universalite și selective/focalizate.
De asemenea, cele mai multe State Membre au ținte specifice privind reducerea sărăciei în rândul copiilor, multe dintre ele accentuând rolul educației în prevenirea transmiterii intergeneraționale a sărăciei. Un exemplu în acest sens este Marea Britanie care nu și-a stabilit ținte pentru combaterea sărăciei la nivelul întregii populații ci eliminarea sărăciei copilului.
3.3. Sărăcie și consumul specific copiilor
Unul dintre aspectele fundamentale privind situația copilului (în special în perioadele de criză economică) îl reprezintă standardul economic al acestuia – pe de o parte analizat prin vulnerabilitatea la sărăcie (înțeleasă ca incapacitatea de consum a bunurilor și serviciilor de bază) și pe de altă parte prin accesarea efectivă a serviciilor și bunurilor relevante la această vârstă (de la consumul educațional la cel pentru jucării sau recreere).
3.3.1. Standardul economic la nivel european
Cel mai utilizat indicator la nivelul Uniunii Europene pentru descrierea situației socio-economice îl reprezintă rata sărăciei relative (pragul luat în considerare fiind cel mai adesea 60% din venitul median național pe adult echivalent). Totuși, deși inițial pragul era considerat ca reprezentând nivelul venitului pentru o viață adecvată indiferent de context, el este perceput ca având probleme serioase de asigurare a comparabilității între țări. Astfel, dacă pragul anual pentru o persoană singură poate varia de la valori de circa 4000 de Euro la PPS pentru țări precum Bulgaria, Letonia sau Ungaria la mai mult de 10.000 Euro în cazul vechilor țări ale Uniunii Europene, ceea ce face ca standardul de viață al unei persoane definite ca săracă în ultimele țări să fie scăzut de chiar 3 sau patru ori comparativ cu cel al altor persoane din țări cu o situație materială mai bună (EUROSTAT, 2009:2). Având în vedere aceste limite, reprezentanții EUROSTAT își nuanțează poziția și afirmă că ”dată fiind natura arbitrară a pragului stabilit și faptul că un venit sub acest prag nu este nici o condiție necesară și nici una suficientă pentru a avea un standard scăzut de viață, acest indicator trebuie privit ca pe o măsură a riscului de sărăcie.”( EUROSTAT 2009: 11).
Chiar și utilizând acest indicator slab, datele din 2009 la nivelul întregii populații ne indică o situație critică pentru România, ce ocupă penultima poziție (cu o rată de 22,4) după Letonia. Diferența dintre România și celelalte țări este puternică atunci când o comparăm cu UE15 (pentru care se înregistrează o rată de 16,1%) însă discrepanța este vizibilă chiar și atunci când o comparăm cu celelalte 12 țări nou intrate (17,1).
Analiza sărăciei relative a copilului ne indică o situație și mai dramatică – România ocupând în 2009 ultima poziție în Europa cu o rată cu peste 7 puncte procentuale mai ridicată decât cea din Letonia, ceea ce indică o vulnerabilitate mult mai ridicată a copiilor de aici comparativ cu cea a celor din restul Uniunii Europene (rata sărăciei la nivelul tuturor celor 27 de țări este de doar 19,9% față de 32,9% în cazul României).
Grafic 18. Rata sărăciei relative la copil în Uniunea Europeană, 2009
Sursa: Estimări EUROSTAT
Având în vedere limitele serioase ale centrării analizei doar asupra sărăciei relative, în Februarie 2009 a fost adăugat setului de indicatori EU privind protecția socială unul privind deprivarea materială. Indicatorul de deprivare materială pare să diferențieze mult mai puternic între țări și să identifice clustere naturale mult mai clare decât cele observabile cu ajutorul sărăciei relative. Astfel, dacă la nivelul celor 12 țări nou intrate indicatorul calculat pentru persoanele de sub 18 ani ia valoarea de 37,4, la nivelul celorlalte 15 țări valoarea este de doar 15,1%. România înregistrează împreună cu Bulgaria cele mai ridicate valori (57% și respectiv 57,9%), la mai mult de 10 puncte procentuale distanță de Ungaria sau Lituania. Este important însă de observat că datele în timp par a înregistra o îmbunătățire mai rapidă în cazul României a valorilor acestui indicator – diferența este de 12 puncte procentuale din 2006 până în 2009 (în timp ce la nivelul întregii Uniuni Europene scăderea în aceeași perioadă a fost de doar două puncte procentuale – de la 21,6 la 19,6).
Grafic 19. % copiilor deprivați material la nivelul Uniunii Europene
Sursa: Estimări EUROSTAT
Un alt indicator ce reflectă situația socio-economică a copilului, în puternică legătură cu cel al deprivării materiale îl reprezintă gradul de supraaglomerare dintr-o locuință. Și la acest indicator România se situează pe ultima poziție (în apropierea Letoniei și a Lituaniei), însă la o distanță de circa 10 puncte procentuale de țările vecine Ungaria și Bulgaria. Dramatic este însă faptul că și în cazul acestui indicator valorile țărilor nou intrate (din care face parte și România) se află la o distanța extram de ridicată de cea a celorlalte 15 țări (diferența globală este de la 61,3% la 14,3%). În plus, nu se înregistrează o îmbunătățire a acestui indicator în ultimii ani în România – în perioada 2007-2009 indicatorul s-a modificat de la 72,7 la 73,4 (în timp ce la nivelul întregii Uniuni Europene procentul a cunoscut chiar o ușoară scădere).
3.3.2. Dinamica și profilul sărăciei copiilor în România
În România, în ultimii ani de zile rata sărăciei absolute a înregistrat o scădere puternică ajungând la doar 4,4% în 2009, față de 9,8% cu doar doi ani de zile în urmă). Deși această evoluție de până în 2009 este vizibilă și în cazul copiilor, totuși, aceștia împreună cu tinerii (18-23 ani) reprezentau grupurile cu cea mai mare probabilitate de a se afla în sărăcie (cu o rată cu două puncte procentuale mai ridicată în cazul primului grup și cu 3 puncte în cazul celui de-al doilea). Important este însă faptul că recesiunea economică, ce devine vizibilă în datele de sondaj din 2010, pare a afecta într-o măsură mai ridicată tot aceste două grupuri – rata sărăciei pare să sufere o creștere mai rapidă în cazul persoanelor 0-17 ani și 18-23 ani comparativ cu cea înregistrată pentru toate celelalte grupe de vâstă (dacă la persoanele de 60+ ani rata sărăciei a crescut cu doar 8% în 2010 față de 2009, în cazul copiilor rata înregistrează o creștere de 29% – Tabel 20).
Grafic 20. Rata sărăciei absolute pe grupe de vărstă, 2007-2010, (%)
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autosilo
Printre factorii ce prezic nivelul de sărăcie al copiilor, precum și creșterea vulnerabilității acestora în contextul crizei economice, observăm că mediul de rezidență joacă un rol important – Anexa 2 – Tabel . Astfel, în mediul urban rata sărăciei rămâne aproape neschimbată în 2010 față de 2009, modificarea ratei sărăciei din 2010 față de 2009 datorându-se exclusiv evoluției din mediul rural unde suferă o creștere de la 8,9% la 12,4%. Îngrijorător este însă faptul că diferența de sărăcie dintre cele două medii era ridicată și înainte de 2010 și că astfel se adâncește și mai mult – dacă în urban rata sărăciei este de doar 3,5% în rural aceasta ajunge la 12,4%.
Regiune de dezvoltare este un alt predictor semnificativ al nivelului sărăciei – în regiunile Nord-Est, Sud-Vest și Sud-Est înregistrându-se în mod sistematic rate ale sărăciei mai ridicate decât în toate celelalte regiuni – Anexa 2 – Tabel . În regiunea Nord-Est sărăcia pare să fi înregistrat cea mai rapidă creștere în 2010 (de la 6,1 la 7,7 puncte procentuale), în timp ce în regiuni precum Vest sau Nord-Vest creșterea este aproape insesisabilă.
Un alt factor ce discriminează puternic rata sărăciei la copii (după cum o face și pe populația generală) este etnia – diferența între copiii de etnie română sau maghiară și copiii de etnie romă este extrem de ridicată (i.e. de la 6,3% în cazul persoanelor de etnie română la 35,3% în cazul persoanelor de etnie romă – ). Diferența se păstrează la același nivel și pe medii de rezidență (2% pentru copiii de etnie română față de 27,3% în cazul celor de etnie romă în urban și 10,6% față de 41,1% în rural – Anexa 2 – Tabel .
Grafic 21. Rata sărăciei la copii, pe medii de rezidență și etnie, (%)
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autosilo
Caracteristicile capului de gospodărie (indictori proxy pentru statutul socio-demografic al membrilor gospodăriei) sunt de asemenea predictori pentru starea de sărăcie a copiilor ce fac parte din gospodăriile lor (Anexa 2 – Tabel ):
În situațiile în care capul de gospodărie este de sex feminin, rata sărăciei este mai ridicată (cel mai probabil din cauza faptului că acest gen de gospodării sunt formate din familii monoparentale cu resurse mai reduse).
Nivelul de educație al capului de gospodărie reprezintă de asemenea un predictor relevant – rata sărăciei copiilor este de 38,8% atunci când capul de gospodărie nu are educație formală și doar 2,2% atunci când capul de gospodărie a absolvit cel puțin liceul. Diferențele devin și mai puternice atunci când analizăm rata sărăciei copiilor în funcție de nivelul maxim de educație al persoanelor de peste 14 ani din gosodărie.
Sărăcia este distribuită în mod diferit și în funcție de statutul ocupațional al capului de gospodărie – copiii din gospodării ale căror capi de gospodărie sunt salariați sau pensionari înregistrează cele mai scăzute rate ale sărăciei.
Toți factorii menționați anterior (regiunea, mediul, etnia, caracteristicile capilor de gospodărie) își păstrează consistența chiar și atunci când sunt analizați simultan într-un model de regresie lineară (i.e. statutul ocupațional al capului de gospodărie este relevant și atunci când ținem sub control ceilalți predictori cum ar fi regiunea de dezvoltare, mediul de rezidență, vârsta medie a persoanelor peste 14 din gospodărie etc.) – Anexa 2 – Tabel
3.3.3. Consumul de bunuri și servicii pentru copii
Independent de nivelul sărăciei, este relevant să înțelegem amploarea și distribuția consumului bunurilor și serviciilor pentru copii, precum și să observăm dacă se înregistrează diferențe între 2009 și 2010 (ca urmare a scăderii veniturilor din gospodărie). Există câteva categorii de consum relevante ce pot fi identificate în datele de anchetă disponibile – cheltuieli cu bunuri de bază (haine/îmbrăcăminte), cheltuieli necesare pentru educație (rechizite, cărți sau servicii educative) și cele de recreere/învățare (cum ar fi jocurile, bunuri pentru sport sau servicii de turism). Întrucât sumele cheltuite sunt disponibile la nivel de gospodărie (iar unele nu sunt datorate doar copiilor din gospodărie), indicatorul cel mai consistent îl reprezintă procentul copiilor în ai căror gospodării s-au consumat bunurile/serviciile respective. Totuși, pentru bunurile dedicate copiilor (i.e. îmbrăcămintea pentru copii, cheltuielile cu rechizite) vom putea analiza și sumele în valoare absolută.
Datele de mai jos ne indică o diferență de 30 de puncte procentuale în ceea ce privește cumpărarea de haine/îmbrăcăminte pentru cei mai săraci 20% dintre copii (minorii din prima chintilă) comparativ cu cei din cea de-a cincea chintilă (cei mai înstăriți 20%). Diferența este puternică deși în prima chintilă se află copii din gospodării mai numeroase, în care măcar pentru unii dintre ei să se fi cumpărat cel puțin un articol de îmbrăcăminte în ultima lună. Diferența se amplifică atunci când analizăm sumele medii pe copil cheltuite pe lună – dacă pentru un copil din prima chintilă suma medie cheltuită cu haine și încălțăminte a fost de 9,5 RON pe lună (în prețuri ale lunii decembrie 2010), pentru copiii din cea de-a cincea chintilă suma este de peste 3 ori mai ridicată (32,4 RON pe lună) – Anexa 2 – Tabel .
Tabel 18. % copiilor în a căror gospodării s-au cumpărat diferite bunuri/servicii în ultima lună, pe chintile de consum, 2010
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autorilor
Datele ne arată de asemenea că doar 3% dintre copii din prima chintilă fac parte din gospodării în care s-a cumpărat cel puțin un joc sau o jucărie în ultima lună, pe când pocentul este de 25% în cazul copiilor din cea de-a cincea chintilă. Diferența în termeni monetari este însă mult mai ridicată decât atât – dacă pentru cei mai săraci 20% dintre copii suma medie cheltuită pe copil este de doar 0,3 RON, în cazul celor mai înstăriți 20% suma este de 40 de ori mai mare (12,6 RON) – Anexa 2 – Tabel . Diferențe similare apar și în cazul bunurilor și serviciilor de recreere (incluzând aici și serviciile de turism) – doar 1% dintre cei mai săraci copii fac parte din gospodării în care s-au cheltuit sume de bani în ultima lună pe astfel de bunuri și servicii, în timp ce pentru copiii din cea de-a cincea chintilă procentul este de 16%.
Diferențe semnificative se înregistrează și în privința cheltuielilor cu educația – doar 19% dintre copiii din prima chintilă fac parte din gospodării în care s-au cheltuit bani cu rechizite sau cărți școlare în ultima lună în timp ce procentul este de 30% în cazul celor din cea de-a cincea chintilă (în termeni monetari raportul de cheltuieli între cele două grupe de copii este de 1 la 4 – de la 2,5 la 11,4 RON). Alte cheltuieli educaționale (incluzând aici educația preșcolară și primară, educația gimnazială și liceală, pregătirea universitară precum și pregătirea extrașcolară) cresc de asemenea exponențial pe măsură ce crește venitul gospodăriilor din care fac parte copiii. Inegalitatea este puternic vizibilă și atunci când analizăm cumpărarea de cărți sau ziare și reviste (deși acest tip de consum nu este specific copiilor, are influențe directe sau indirecte și asupra acestora).
Inegalitatea este însă și mai evidentă atunci când analizăm doar elevii din cele 5 chintile (în prima chintilă fiind mai mulți copii ce nu merg la școală însă au un elev în gospodărie) –. Astfel, 24% dintre elevii din prima chintilă fac parte din gospodării în care s-au cheltuit bani pe rechizite/cărți școlare, în timp ce în cea de-a cincea chintilă procentul este de 40%.
Tabel 19 % elevilor în a căror gospodării s-au cumpărat diferite bunuri/servicii în ultima lună, pe chintile de consum*, 2009-2010
* Chintilele sunt calculate pentru toți copiii, indiferent dacă sunt elevi sau nu
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autorilor
Comparația procentelor copiilor în ale căror gospodării s-au cumpărat bunuri și servicii specifice lor pentru 2009 și 2010 indică valori aproape identice – ceea ce înseamnă că în aceste gospodării se încearcă păstrarea patternului de consum (Tabel 19 și Anexa 2 – Tabel 7). Totuși, comparația între mediile sumelor cheltuite pentru aceste bunuri și servicii indică ușoare diferențe de consum între cei doi ani. Astfel, deși diferența dintre cei doi ani este semnificativă statistic doar pentru achiziționarea de haine și pentru cea de cărți/ziare/reviste, totuși raportul dintre media sumelor din 2010 și cea a sumelor din 2009 este în mod invariabil subunitar – Anexa 2 – Tabel . Cele mai mari diferențe par a se înregistra în ceea ce privește consumul pentru recreere, urmat de cel pentru cărți și cel de servicii educaționale.
Este important de identificat, dincolo de distribuția de venit și ceilalți factori relevanți pentru consumul de bunuri/serviciu specifice copiilor. Spre deosebire predicția sărăciei, în acest caz mediul de rezidență nu pare să joace un rol important (nici chiar atunci când controlăm pentru nivelul consumului total al gospodăriei) pentru nici un tip de consum cu excepția serviciilor educaționale și a consumului de cărți/ziare/reviste. În cazul consumului de cărți, ziare și reviste dacă în mediul urban 40% dintre copii fac parte din gospodării în care se achiziționează astfel de bunuri, procentul este de doar 18% în cazul copiilor din rural (în mod evident diferențele de educație pot masca această diferență pe medii). Interesant este că, cel puțin la o primă impresie, consumul de haine/încălțăminte pentru copii pare să fie ușor mai ridicat în mediul rural comparativ cu cel urban (cel puțin la chintilele inferioare).
Modele de regresie (Anexa 2 – Tabel . și Anexa 2 – Tabel ), utile pentru a decanta efectul specific al mediului de cel al educației sau de cel al venitului realizate atât pe sumele cheltuite cât și pe simpla cumpărare unui bun/serviciu (indiferent de suma plătită) ne indică:
Venitul gospodăriei reprezintă un predictor important atât al cumpărării efective cât și al sumei plătite pentru toate variabilele analizate.
Persoanele din urban au șanse în general mai mari de a cumpăra jucării sau de a plăti servicii educaționale și mai mici de a cumpăra haine (ținând sub control, printre alți predictori, nivelul de educație și venitul).
Singurul predictor semnificativ pentru cumpărarea rechizitelor îl reprezintă venitul gospodăriei (nivelul de educație al părinților sau mediul nu par a avea vreun rol).
Pentru bunurile și serviciile de recreere, se pare că s-a înregistrat un recul al consumului în anul 2010, chiar la același nivel de venit. Același lucru pare să se fi înregistrat și în cazul sumelor cheltuite cu îmbrăcămintea/încălțămintea copiilor.
Tabel 20. % copiilor în ale căror gospodării s-au cumpărat bunuri/plătit servicii, pe medii (în interiorul chintilelor), (%)
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autorilor
3.3.4. Concluzii
3.4. Sistemul de protecție socială a copilului
Datele prezentate în secțiunea anterioară relevă o situație socio-economică dezastruoasă a copilului și familiei din România, cel puțin comparativ cu celelalte țări membre ale UE. În aceste condiții este relevant de analizat cum încearcă sistemul românesc de protecție socială să se preocupe de copii pentru a remedia aspectele ce trebuie (și pot fi) remediate contribuind astfel la îmbunătățirea situației copilului din România.
3.4.1. Contextul general
Sistemul de protecție socială a copilului și familiei din România cuprinde instituții, măsuri, programe, cadrul legislativ, strategii ce vizează asigurarea bunăstării copiilor și familiilor cu copii. Protecția socială a copilului este asigurată prin beneficii sociale în bani (denumite în legislația românească prestații) și în natură – sub forma instituțiilor de protecție socială și serviciilor de asistență socială. Acestora li se adaugă alte măsuri (de asigurări sociale și de asistență socială) care sunt acordate familiilor dar sunt adresate (și) copiilor – precum concediul pre și post natal, indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului, ajutorul social acordat prin legea venitului minim garantat etc.
Sistemul de protecție a copilului a beneficiat în perioada de preaderare la UE de o atenție specială sub forma fondurilor nerambursabile, programelor și proiectelor, ajungând să treacă prin reforme importante, care au dus la îmbunătățirea situației copiilor. Provocarea pentru perioada 2008-2011 a fost de a menține și întări progresele realizate anterior, fără a deteriora situația copiilor și a familiilor, ceea ce a fost greu de realizat în contextul crizei economice mondiale ce a afectat și România. Odată cu intrarea României în UE în ianuarie 2007 marea majoritate a finanțărilor internaționale s-au redus semnificativ, iar unii finanțatori au renunțat să mai finanțeze proiecte din România (ex. USAID, World Learning etc). De asemenea, programele PHARE care au avut componente importante destinate protecției copilului s-au încheiat, existând pentru o scurtă perioadă programul de facilitare a tranziției. O mare parte a finanțărilor externe au fost accesate de organizațiile neguvernamentale (ONG-uri), multe din cele ce se bazau numai pe aceste finanțări externe având dificultăți majore în continuarea programelor sau chiar de funcționare (vezi raportul FDSC privind sectorul nonprofit din România, 2010; Lambru, 2011).
Programele naționale adresate copiilor și familiilor din România au cunoscut modificări semnificative în ultimii 2 ani. O mare parte dintre aceste modificări se plasează în contextul general al schimbărilor legislative, de politici și strategii apărute pe fondul măsurilor de combatere a efectelor crizei economice. Deși la nivel mondial criza și-a făcut simțite efectele din anul 2008, în România acestea s-au resimțit mai acut în 2009 și 2010, ani în care PIB a suferit scăderi importante (în cei 2 ani aproximativ 9%). Anul 2010 marchează unele dintre cele mai drastice măsuri de austeritate din istoria recentă a României, cu reduceri salariale de 25% în instituțiile publice, eliminarea sau reducerea unor beneficii sociale (cu 15%), reducerea investițiilor și blocarea achizițiilor publice și a posturilor (sistarea angajărilor) în instituțiile publice, creșterea TVA cu 5% de la 19 la 24%, disponibilizarea a aproximativ 100,000 de angajați din instituțiile publice (UNICEF, 2010 – Annual Report). Măsurile de austeritate au fost luate în contextul acordului cu FMI, UE și Banca Mondială, prin care România a primit un împrumut de aprox. 20 miliarde euro pentru perioada 2009-2011. În 2011 a mai primit un împrumut de tip preventiv de aprox. 5.5 miliarde euro (3.5 mld. Euro de la FMI, 1.5 mld. Euro de la UE și 400 mil. de la Banca Mondială). De asemenea, alte 500 mil. euro urmează a fi acordate României până în 2013 pentru reformarea sistemului de asistență socială pe baza memorandumului încheiat cu Banca Mondială. De altfel, Strategia de reformă a sistemului de asistență socială 2011 – 2013 însoțită de Planul de acțiune a fost parte a condițiilor pentru acordarea împrumutului, eliberarea tranșelor de bani fiind condiționată de atingerea țintelor agreate cu Banca Mondială.
Programele europene/fondurile structurale finanțate prin Fondul Social European (FSE) întâmpină dificultăți de implementare. Comisia Europeană a suspendat în anul 2010 pentru 6 luni finanțările prin POSDRU pentru a verifica neregulile transmise legate de sistemul informatic și administrativ, iar din octombrie 2010 până în martie 2011 POSDRU nu a făcut plăți către implementatorii care solicitaseră prefinanțarea, punând astfel în dificultate organizațiile ce obținuseră dreptul de a implementa proiecte.
3.4.2. Schimbări instituționale
În domeniul politicilor și programelor adresate copilului și familiei, după intrarea în vigoare a pachetului legislativ din 2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului au apărut unele modificări menite a contribui la întărirea cadrului legislativ. Una dintre schimbări se referă la transformarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului (ANPDC) inițial, prin contopire cu Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei (ANPF), în Autoritatea Națională pentru Familie și Protecția Drepturilor Copilului (ANFPDC), iar apoi desființarea acesteia și transformarea în Direcție în cadrul Ministerului Muncii în 2010 (DGPC). Schimbările produse au avut drept argument reducerea aparatului administrativ central și o mai bună coordonare a activităților în domeniul social (și alte agenții guvernamentale au fost reorganizate-desființate ex. ANES, ANPH). Problemele legate de supradimensionarea structurilor centrale și de slaba coordonare între diferitele agenții guvernamentale/fragmentarea responsabilității au fost semnalate anterior (Buzducea, 2009; Cojocaru & Buzducea, 2009) și parțial recunoscute chiar de Minister (a se vedea expunerea de motive la proiectul de lege a asistenței sociale). Din perspectiva UNICEF aceste schimbări au fost urmărite cu atenție astfel ca prin transformarea ANPDC în DGPC preocuparea pentru respectarea și promovarea drepturilor copilului să se mențină sau chiar să crească. Raportul Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului din 2009 recomanda înființarea unui organism independent de monitorizare a respectării drepturilor copilului (de tipul Avocatul Copilului) și întărirea rolului ANPDC (la acea vreme), situația actuală arată o slăbire a rolului ANPDC și puține perspective de creare a Avocatului Copilului. În acest sens UNICEF a promovat și susținut Comentariile Comitetului pentru Drepturile Copilului care recomanda chiar și când ANPDC exista ”promovarea” autorității la un nivel mai înalt.
Așa cum am menționat mai sus, și ANPH s-a transformat în Direcție generală în cadrul Ministerului Muncii, aparent întărindu-se în schimb rolul Inspecției Sociale (după ce inițial fusese desființată și atribuțiile preluate de Inspecția Muncii) și al Agenției pentru Prestații Sociale. Singura instituție centrală din domeniul protecției copilului rămasă autonomă, în subordinea Guvernului este Oficiul Român pentru Adopții (ORA).
În termeni de instituții de asistență socială, structura anterioară era una stufoasă la nivel central și cu suprapuneri de roluri și responsabilități, iar pe măsură ce ne apropiam de nivelul local, de implementare a politicilor, aveam de-a face cu instituții mai puține ca număr, personal, capacitate, dar cu responsabilități mult mai numeroase. Imaginea unei piramide cu vârful în jos poate fi ilustrativă în acest sens.
Schimbările în structura administrativă a Ministerului Muncii nu par a afecta, cel puțin deocamdată, situația copilului, în afara rolului potențial mai scăzut al Direcției generale pentru protecția copilului în influențarea deciziilor privitoare la copii. Pe de altă parte este de așteptat o mai bună coordonare a politicilor sociale, strategiilor și legislației în domeniul asistenței sociale și implicit în cel al protecției copilui.
3.4.3. Schimbări legislative: reforma în domeniul asistenței sociale
La începutul anului 2011 a fost elaborată și aprobată Strategia privind reforma în domeniul asistenței sociale 2011-2013, iar ulterior și Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei, acesta constituind baza memorandumului de împrumut cu Banca Mondială. De asemenea se află în dezbatere parlamentară o nouă lege a asistenței sociale (a se vedea site-ul Ministerului Muncii).
Strategia pornește de la analiza cheltuielilor cu asistența socială care au crescut între 2005 și 2010 cu aproape 1,5% din PIB, fiind o dublare (de la 1.4% la 2.86%) fără a avea impactul scontat și a numărului mare de drepturi de natură socială evidențiate de un audit din 2008 realizat de Ministerul de Finanțe, respectiv 202 (dar numai 14 erau administrate de MMFPS). Argumente suplimentare sunt legate de focalizarea insuficientă/redusă a prestațiilor și de descurajarea muncii. Nu se menționează nimic despre serviciile sociale. Conform Strategiei, pentru corectarea problemelor identificate sunt propuse un set de obiective specifice și măsuri care urmează a conduce la următoarele rezultate principale:
economii fiscale estimate la circa 0.72% din PIB la nivelul anului 2013;
creșterea ponderii cheltuielilor cu prestațiile sociale pentru primele decile, care ajung la circa 50% din totalul acestora, cu alte cuvinte, focalizarea prestațiilor sociale asupra persoanelor cu cele mai reduse venituri;
reducerea costurilor de acces la prestațiile sociale ale beneficiarilor cu circa 20%, prin armonizarea și simplificarea procedurilor de cerere și recertificare;
economii bugetare, prin reducerea erorilor și fraudei din sistemul prestațiilor sociale de circa 0.1% din PIB anual;
reducerea numărului de persoane cu vârsta și apte de muncă care depind de sistemul de asistență socială cu cel puțin 100,000 persoane;
reducerea numărului de prestații sociale administrate de MMFPS de la 14 la mai puține, prin consolidarea prestațiilor pentru familiile cu venituri mici într-un singur program reprezentat de venitul minim de inserție, precum și prin consolidarea plăților către persoanele cu handicap.
Sursa: Strategia privind reforma în domeniul asistenței sociale 2011-2013.
Obiectivele generale ale Strategiei sunt: (1) Îmbunătățirea echității; (2) Creșterea gradului de activare/participare socială a beneficiarilor de servicii și prestații sociale; (3) Eficientizarea utilizării fondurilor în sistemul de asistență socială; (4) Îmbunătățirea eficienței funcționale a sistemului de asistență socială; (5) Creșterea capacității de analiză, prognoză, planificare strategică, monitorizare și evaluare; și (6) Îmbunătățirea calității resurselor umane din sistem, (cu componente cantitativa si calitativa). Acțiunile prevăzute a fi întreprinse care îi privesc (și) pe copii se referă la:
armonizarea procedurilor de acordare a alocațiilor de susținere cu alte prestații sociale și recertificarea beneficiarilor după noile criterii stabilite,
realizarea de inspecții periodice pentru a verifica acordarea alocațiilor și indemnizației pentru creșterea și îngrijirea copilului,
introducerea unui nou tip de beneficiu, denumit venit minim de inserție ce va include și alocațiile de susținere pentru familiile cu copii,
condiționarea acordării prestațiilor sociale de participarea în diferite programe sociale, la recomandarea asistentului social (ex. Educație pentru sănătate, a doua șansă); astfel este de așteptat să crească rolul asistentului social și al serviciilor sociale care pot astfel fi corelate mai bine cu pretațiile,
o mai bună coordonare a bazelor de date prin interconectarea celor care dețin date cu caracter social și îmbunătățirea sistemului informatic,
îmbunătățirea focalizării prestațiilor sociale către cei mai săraci dintre săraci,
simplificarea procedurilor de accesare a drepturilor de natură socială prin introducerea unui formular unic de acces, astfel reducându-se costrurile administrative, cât și pentru beneficiari,
elaborarea de planuri de acțiune sectoriale (inclusiv pentru protecția copilului) și implementarea acestora,
organizarea unei structuri de tip Observator Social (acesta putând colecta și analiza și date cu privire al situația copilului),
profesionalizarea angajaților din sistemul de asistență socială prin angajarea numai de specialiști, precum și prin participarea acestora la cursuri de formare continuă (fiind precizate ținte privind ponderea celor cu studii superioare de specialitate în serviciile de asistență socială și cei care participă la cursuri),
elaborarea și armonizarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale.
Deși măsurile care vizează în mod direct copilul sunt puține, este de așteptat ca și situația acestuia să fie influențată. Măsura în care efectele vor fi pozitive – în sensul îmbunătățirii situației copilului – depinde de modul de implementare. Dacă măsurile ce vizează prestațiile sunt finanțate prin acordul cu Banca Mondială, cele care țin de resursele umane din sistem și profesionalizarea acestora vor trebui puse în aplicare cu resurse proprii ale MMFPS sau din alte surse. O mare parte din schimbări se vor putea realiza prin modificări legislative. Experiența românească nu este însă una de succes în punerea în practică a Strategiilor și Planurilor de acțiune. Accentul cel mai important este pus în Strategie pe verificarea condiționalităților și pe reducerea cheltuielilor și într-o măsură mult mai mică pe dezvoltarea serviciilor existente și a unora noi (ex. cele de prevenire a separării copilului de familie).
Proiectul de lege a asistenței sociale
În sensul acestor schimbări, chiar dacă nu suficient de coerent corelată cu Strategia este noua lege a asistenței sociale aflată în dezbatere înainte de vacanța parlamentară, având șanse să fie adoptată în sesiunea din toamna anului 2011. De menționat este că avem de-a face cu a 3-a lege a asistenței sociale în interval de 10 ani (anterioarele fiind 705/2001 și 47/2006), ceea ce arată instabilitatea legislativă din domeniu!
Expunerea de motive la proiectul de lege face trimitere la un număr mic de probleme ale sistemului de asistență socială, respectiv accentul disproporționat pe prestații în detrimentul serviciilor sociale, fără a se reuși reducerea riscului de excluziune socială (prin acordarea unui număr mare de prestații dar mici ca valoare) și supra-incluziunea unor persoane care nu se află în nevoie (ex. alocații) și cumularea unor prestații sociale de aceeași persoană demotivând munca. În același document sunt menționate:
”fragmentarea responsabilității între mai multe instituții ale administrației publice centrale, cât și diluarea rolului de coordonare al MMFPS, în condițiile descentralizării unor responsabilități din domeniul asistenței sociale către autoritățile locale (…), imposibilitatea monitorizării eficiente a impactului programelor de prestații și servicii sociale.”(MMFPS, 2011, Expunere de motive la Proiectul de lege a asistenței sociale, pag. 2)
Pornind de la aceste realități noua lege își propune printre altele:
Creșterea gradului de responsabilizare a persoanei și familiei în depășirea situației de dificultate coroborat cu reducerea gradului de implicare a statului,
Complementaritatea dintre prestații (acestea își schimă numele în beneficii sociale) și servicii sociale și a acestora cu sistemul de asigurări sociale, ba chiar primordialitatea serviciilor în detrimentul beneficiilor sociale,
Evaluarea permanentă a eficienței și eficacității intervențiilor în raport cu nevoile beneficiarilor,
Încurajarea participării pe piața muncii a beneficiarilor și eliminarea dependenței de sistem,
Reducerea numărului de beneficii sociale (numai 4 categorii, de la 54 la 9)
Introducerea unui indicator unic de acordare a beneficiilor sociale care să ajute la reglementarea modalităților de acordare și a cuantumurilor acestora, corelat cu stabilirea unui plafon maxim al veniturilor din beneficii sociale primite de o persoană/familie/gospodărie,
Introducerea unui formular unic de acces/cerere la beneficii sociale,
Creșterea rolului furnizorilor privați de servicii sociale prin reglementarea contractării/externalizării acestora.
Înființarea Institutului Național al Dizabilității pentru mai buna coordonare și evaluare a criteriilor de încadrare în grad de handicap și întărirea rolului Inspecției Sociale,
Instituirea venitului minim de inserție (în locul VMG) reprezentând suma care asigură nevoile de bază ale vieții, calculat în raport cu pragul sărăciei calculat conform procedurii utilizată la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, stabilit în Strategia 2020.
Creșterea rolului autorităților locale în finațarea serviciilor de asistență socială și separarea responsabilităților de furnizare de servicii sociale de cele de subcontractare și subvenționare, în corelație cu înființarea și organizarea de servicii sociale numai în funcție de nevoile locale și de resursele materiale și financiare disponibile,
Introducerea unor tipuri noi de servicii: îngrijirea de lungă durată, serviciile de îngrijire personală, evaluarea persoanelor cu dizabilități în baza unor criterii elaborate conform Clasificării internaționale a funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF) promovată de OMS,
Creșterea implicării voluntarilor în acordarea serviciilor sociale,
Angajarea personalului din sistem ca personal contractual
Menționarea unor reguli de finanțare a serviciilor și beneficiilor sociale și a ponderii diferiților actori implicați (spre exemplu: între 80% -100% pentru serviciile sociale adresate copilului care necesită protecție special sunt asigurați de la bugetul de stat și pana la 60% pentru serviciile destinate copilului si familiei, in functie de tipul serviciilor),
În termeni de costuri, cheltuielile cu asistența socială se așteaptă să scadă de la 2,86% din PIB în 2010 la 2,14% din PIB în 2012 și 2,08% din PIB în anul 2013. Dacă se adoptă în forma propusă de Guvern, alte 15 acte normative urmează a fi modificate și 4 nou elaborate. La o primă dezbatere în Comisia de Muncă a Senatului s-au propus 80 de amendamente, până la 15 septembrie 2011, existând multe aspecte care sunt contestate de ONG-uri și sindicate astfel că este așteptat ca legea finală să fie diferită.
Din perspectiva situației copilului această lege aduce unele îmbunătățiri prin creșterea rolului serviciilor sociale, multe aspecte legate de implementarea efectivă nefiind încă suficient de bine precizate. De asemenea, creșterea rolului asistentului social în stabilirea măsurilor și acțiunilor pe care beneficiarii unor prestații sociale trebuie să le întreprindă (spre ex. Participarea la anumite programe) poate fi benefică pentru copil, în măsura în care situațiile de dificultate vor fi identificate din timp și vor exista soluții alternative viabile/servicii disponbile în comunitate. Experiența bogată a ONG-urilor furnizoare de servicii sociale pentru copil poate fi utilizată în situația deschiderii externalizării serviciilor, rămânând a fi stabilite modalitățile concrete de achiziție a serviciilor. Este de așteptat să fie astfel favorizate ONG-urile mari, cu experiență mai mare în lucrul cu instituțiile publice, în detrimentul celor comunitare, de mai mici dimensiuni. Pe de altă parte există o disparitate regională și urban/rural în ceeea ce privește existența mediului asociativ, localitățile mari și cele din mediul urban fiind favorizate. Pe de altă parte, comunitățile sărace vor putea concesiona servicii sociale într-o măsură mult mai mică, neputând răspunde nevoilor locale adecvat decât dacă alocările de bugetul de stat ar fi mai mari.
O altă măsură adoptată recent este HG nr. 23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, aceasta menționând costurile minime pentru furnizarea serviciilor sociale de către instituțiile publice pe baza standardelor de calitate stabilite, dar putând fi suplimentate din bugetele județene sau locale. Această măsură vine să sprijine contractarea serviciilor către furnizori privați, menționând și normative de personal pentru diferite categorii de serivicii, astfel la art 4.al.3-5:
” 3) Normarea personalului, prevazuta la alin. (1) lit. b), se realizeaza astfel:
a) in cazul serviciilor sociale acordate si organizate in centre rezidentiale, personalul de specialitate reprezinta minimum 60% din numarul total de personal;
b) in cazul serviciilor sociale acordate si organizate in centre de zi, personalul de specialitate reprezinta minimum 80% din numarul total de personal.
(4) Pentru serviciile sociale prevazute la alin. (3) lit. a) si b), se repartizeaza maximum doua posturi pentru functii de conducere, respectiv un post pentru directorul sau seful de centru si, dupa caz, un post pentru coordonatorul personalului de specialitate.
(5) Incadrarea cu personal, potrivit prevederilor alin. (1) lit. c), se stabileste in functie de nevoile persoanelor beneficiare, precum si cu respectarea raportului numar de beneficiari/numar de personal.”
Anexa 1 la HG (vezi Anexa 3) precizează standardele de cost anuale pe beneficiar și normativul de personal pentru serviciile de protecție a copilului (vezi anexa 1), respectiv pentru: îngrijirea la asistent maternal, pentru serviciile destinate copiilor cu dizabilități, cu HIV/SIDA plasați la asistenți maternali, pentru cei aflați în centru maternal, pentru serviciile de tip rezidențial destinate copiilor (centre de plasament, case de tip familial, apartamente), pentru centrele de primire în regim de urgență și alte servicii de tip rezidențial (centre de primire înregim de urgență, adăpost de noapte pentru copiii străzii, centre pentru copilul care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal etc), cei beneficiari ai centrelor de zi și ai centrelor de recuperare. Se observă că serviciile de prevenire a separării copilului de familie nu au precizate standarde de cost sau de personal, UNICEF dorind ca acest aspect să fie reglementat cât mai curând pentru a crea premisa dezvoltării acestor servicii la nivel comunitar.
3.4.4. Beneficii sociale în bani/prestații
Alocația de stat pentru copii
Cea mai importantă măsură de protecție socială adresată copilului este alocația de stat, acordată tuturor copiilor până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la finalizarea studiilor liceale, coform legii 61/1993. Caracterul universal a fost stabilit după ce condiționarea de participarea școlară a fost declarată neconstituțională în 2006 de Curtea Constituțională (Decizia nr. 277 din 21 martie 2006).
Alocația de stat pentru copii a fost subiect de dispute și dezbatere publică în 2010 din perspectiva renunțării la principiul universalității și acordarea acesteia în mod selectiv, copiilor din familii cu venituri reduse, prin testarea mijloacelor de trai. În cele din urmă aceasta a rămas un drept cu caracter universal acordat tuturor copiilor. Argumentele în favoarea universalității alocației se referă la respectarea Convenției privind Drepturile Copilului care prevede dreptul copilului la protecție socială, a Constituției României (care prevede expres dreptul copilului de a primi protecție socială sub formă de alocație) și a legii 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului. Aceste argumente au fost prezentate și de societatea civilă la începutul anului 2010 când posibilitatea condiționării de nivelul veniturilor părinților a fost menționată public de Ministrul muncii din acel moment și de șeful Guvernului.
”1.Art. 2 alin. (1) al Conventiei ONU cu privire la Drepturile Copilului stabileste obligatia Statelor semnatare de a respecta si de a garanta drepturile copilului, „indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica, de nationalitate, apartenenta etnica sau originea sociala, de situatia materiala, incapacitatea fizica, de statutul la nastere sau de statutul dobandit al copilului ori al parintilor sau al reprezentantilor legali ai acestora”.
2.Art. 16 alin. (1) din Constitutia Romaniei contine principiul egalitatii in drepturi: „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”. Iar art. 49 alin. (2) instituie alocatia de stat pentru copii ca forma de protectie a statului acordata tuturor copiilor (nu parintilor), fara discriminare („Statul acorda alocatii pentru copii…”). Aceste doua articole sunt complementare, art. 49 alin. (2) nu poate fi interpretat fara luarea in considerare a articolului 16 alin. (1). De altfel, prevederea constitutionala din art. 49 nu contine nici o alta conditie in afara aceleia ca beneficiarii alocatiei sa fie copii.
3.Legea 272 din 2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului reitereaza principiul nediscriminarii in garantarea drepturilor prevazute de lege tuturor copiilor. Art. 7 cuprinde, printre criteriile discriminatorii interzise de lege, „situatia materiala”, adaugand si criteriul legat de „dificultatile de formare si dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale parintilor ori ale altor reprezentanti legali sau de orice alta distinctie”. In acest context, afirmatia Primului Ministru Emil Boc, potrivit careia ‚in Constitutie, dreptul este consacrat, cuantumul nu’’ si propunerea aplicarii diferentiate a alocatiilor in functie de starea materiala a parintilor contravine vadit principiului nediscriminarii, asa cum acesta este formulat in Legea 272.
4.Referindu-se la conditionarea acordarii alocatiei de stat de participarea scolara a copiilor, Curtea Constitutionala a declarat (Decizia nr. 277 din 21 martie 2006) ca fiind neconstitutionale art. 1 alin. (2) si art. 5 alin (1), precizand ca „Aceasta consacrare a dreptului copiilor la ocrotire speciala, sub forma alocatiilor acordate de stat fara nici o discriminare, corespunde principiilor generale care stau la baza statului roman…”. Conform art. 147 din Constitutia Romaniei si art. 11 C alin. (3) din Legea nr. 47 din 1992 cu privire la organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, deciziile si hotararile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii. Chiar daca aceste decizii au fost pronuntate doar pentru exceptia referitoare la participarea scolara a copiilor, in viitor, initiativa Guvernului de a elimina alocatiile pentru copiii din familiile cu venituri mari se va confrunta cu aceeasi declarare de neconstitutionalitate, motivatiile Curtii aplicandu-se in mod similar.”
Extras din comunicatul de presă al organizației Salvați Copiii din 23.02.2010 (http://www.comunicatedepresa.ro/salvati-copiii-romania/salvati-copiii-considera-ca-alocatia-de-stat-e-un-drept-universal-al-tuturor-copiilor)
Schimbările administrative legate de gestionarea plății alocațiilor (atunci când alocația era condiționată de participarea școlară, copiii de vârstă școlară, elevi o primeau prin intermediul școlilor, ulterior trecând în responsabilitatea Direcțiilor de Muncă și apoi a Agențiilor de Prestații Sociale) pe fondul scăderii natalității au condus la reducerea treptată a numărului de copii beneficiari de alocație.
Grafic 22 Evoluția numărului mediu lunar de beneficiari de alocație de stat pentru copii, 2004-2010, acordată din bugetul MMFPS
Notă: Începând cu luna ianuarie 2008 alocația a fost acordată exclusiv din bugetul MMFPS, iar numărul de beneficiari din 2008 nu reflectă numărul total de copii care au primit-o, unii primind încă prin intermediul unităților școlare.
Sursa: MMFPS, 2011 – Raport anual privind incluziunea socială – 2010.
În primul trimestru din 2011, 3,921,534 copii au beneficiat de alocație (MMFPS, 2011 – Buletin statistic trimestrial – Trimestrul 1, 2011), în creștere față de anul precedent (cu aproape 30.000 de copii mai mulți decât la sfârșitul anului 2010).
Valoarea alocației este diferențiată în funcție de vârstă (începând cu anul 2005): până la împlinirea vârstei de 2 ani sau 3 ani pentru copiii cu dizabilități suma acordată (în iulie 2011) este de 200 lei, iar după această vârstă de 42 lei; pentru copiii cu dizabilități suma este majorată cu 100% (la 400, respectiv 84 lei). Prin intermediul alocației mai mari acordate în primii 2 ani de viață a copilului s-a urmărit creșterea natalității, în Strategia de reformă în domeniul asistenței sociale 2011-2013 afirmându-se că impactul nu a fost cel scontat. Date demografice (ex. CPARSD, 2009) au arătat că astfel a crescut natalitatea într-o măsură mai mare în rândul familiilor/persoanelor care au mulți copii și care au un nivel al veniturilor mai mic, ceea ce se poate răsfrânge asupra situației economice a copilului. Introducerea alocației diferențiate, mai mari pentru copiii de până în 2 ani în anul 2005 (vezi Grafic 22) a condus la o creștere importantă a numărului de beneficiari din acel an (cu aproape 200 mii copii).
Date anterioare (CPARSD, 2009) au arătat (în 2007) că acoperirea alocației pentru copii este influențată de nivelul veniturilor familiei, în sensul că pentru cei din chintilele superioare influența alocației asupra veniturilor este redusă (cum este de așteptat), dar are un impact important în reducere sărăciei în rândul copiilor (rezultat din rata sărăciei în rândul copiilor înainte și după acordarea alocației). Datele din Ancheta Bugetelor de Familie din anul 2010 prezentate în secțiunea următoare confirmă în mare măsură cele deja constatate.
Acoperirea alocației de stat
Alocația de stat pentru copii are cu ambele beneficii distincte (cel pentru copiii de 0-1 ani și cel pentru cei peste 2 ani) o acoperire directă de peste 95%, cu valori apropiate pe chintile de consum – Tabel 21. Analiza targetizării beneficiilor (procentul beneficiarilor ce se află în fiecare dintre chintile) ne indică valori apropiate de 20% pe fiecare chintilă (fapt firesc având în vedere că beneficiul este de tip universalist și nu este construit pentru a se orienta către persoanele sărace).
Tabel 21 Acoperirea și targetizarea alocațiilor de stat pentru copii, pe chintile de consum în 2010, (%)
* Chintilele sunt calculate în absența beneficiului pe grupe de vârste specifice (0-1 an, 2-17 și respectiv 0-17 ani)
Impactul alocației de stat asupra situației economice a copiilor
Pentru a înțelege impactul beneficiilor asupra copiilor (sau a gospodăriilor cu copii) putem să analizăm pe de o parte ponderea alocațiilor în total consum (pentru a vedea importanța relativă a acestora pentru gospodăriile cu copii) și pe de alta să estimăm nivelul sărăciei în absența acestora (pentru a-l compara cu cel real). Așa cum era de așteptat având în vedere cuantumurile distincte, cele două beneficii (pentru copiii de 0-1 ani și pentru 2 ani și peste) au efecte diferite de amploare. În cazul gospodăriilor cu cel puțin un copil de 0-1 ani, procentul alocațiilor în total consum este unul important – de 9,5% – Anexa 2 – Tabel . Totuși, există și în cazul lor variații puternice pe chintile – dacă 20,1% din consumul gospodăriilor cu copii de 0-1 ani din prima chintilă este dat de alocațiile pentru copii, în cazul gospodăriilor din cea mai înstărită chintilă procentul este de aproape 4 ori mai redus (este de 5,8%).
Deși în mod numărul de copii de peste 2 ani din gospodării este mai ridicat decât cel al copiilor de 0-1 ani, ponderea alocațiilor pentru copiii de 2-17 ani în consumul total al gospodăriilor cu persoane de această vârstă este de doar 3,5%. Există, din nou, diferențe puternice între gospodăriile din prima chintilă (pentru care alocațiile reprezintă 7,6%) și cele din a cincea – pentru care alocațiile reprezintă doar 1,8% în totalul consumului.
Totuși, dată fiind acoperirea aproape totală a alocațiilor, este de înțeles faptul că beneficiile pentru ambele grupe de vârstă au un impact semnificativ asupra sărăciei: în cazul copiilor de 0-1 ani rata sărăciei scade de la 14% în absența beneficiului la 6,3% după ce acesta a fost acordat (și în cazul copiilor de 2-17 ani scăderea, deși mai redusă, este semnificativă) – Tabel 22.
Tabel 22 Rata sărăciei la copii, înainte și după acordarea alocației de stat pentru copii, 2010
Costuri
Din perspectiva costurilor alocația de stat implică cele mai mari costuri dintre prestațiile necontributorii, în principal datorită caracterului ei universal și implicit numărului mare de beneficiari. La nivelul anului 2010, cheltuielile pentru plata alocației pentru copiii de până în 2 ani au reprezentat 56,7% din cheltuielile pentru alocațiile copiilor de peste 2 ani fără dizabilități (pe baza datelor MMFPS, 2011-Raport anual privind incluziunea socială, 2010), astfel că aproximativ o treime din sumele alocate pentru alocațiile copiilor sunt destinate celor mai mici de 2 ani.
Cu toate acestea, valoarea alocației de stat este foarte mică raportat la diverși indicatori de incluziune socială, chiar și alocația pentru copiii de până în 2 ani fiind sub pragul sărăciei absolute.
Grafic 23 Comparație privind nivelul unor indicatori de incluziune socială și a unor prestații pentru copii, lei/persoană/lună 2011
Sursa: Prelucrări ale autorilor după MMFPS, 2011e, Analiza datelor statistice privind plata ajutorului social conform legii 416/2001 privind venitul minim garantat în luna aprilie 2011.
Alocația de susținere
Stabilite prin ordonanța 105/2003, alocația familială complementară și cea de susținere pentru familia monoparentală au vizat sprijinirea copiilor din familii cu venituri reduse, fiind măsuri de asistență socială. Începând cu ianuarie 2011 acestea au fost contopite (ca alocație de susținere pentru familie, prin legea 277/2010) – și s-a redus plafonul/nivelul de venituri de la care se acordă (de la 470 lei la 370 lei pe membru de familie), consecința fiind o reducere și a numărul copiilor care au beneficiat de această alocație (vezi MMFPS, 2011 – Raport privind incluziunea socială, trimestrul I, 2011). Acordarea alocației pentru susținerea familiei este condiționată de participarea școlară a copiilor, așa cum erau și celelalte două pe care le-a înlocuit.
În primul trimestru al anului 2011 au primit această alocație în medie 163.128 familii, față de 805.265 în anul 2010, adică de 5 ori mai puține familii. Reducerea cheltuielilor lunare a fost tot de 5 ori ( de la 52.600.516 lei/lună la 10.372.912 lei).
Acoperirea alocației de susținere
Spre deosebire de alocația de stat pentru copii de tip universalist, alocația de susținere este concepută pentru a fi orientată către familiile cu copii aflate în dificultate financiară. De aceea, ne așteptăm ca targetizarea beneficiarilor și cea a beneficiilor să fie îndreptate către gospodăriile cu veniturile reduse, iar impactul asupra sărăciei să fie în consecință unul semnificativ.
În 2010, alocațiile monoparentale și complementare aveau o acoperire ridicată a gospodăriilor cu copii (chiar dacă datele de anchetă ne indică un procent de doar 17,3% dintre gospodăriile cu cel puțin un copil ce erau beneficiare de astfel de transferuri, știm din comparația cu datele administrative că această valoare este în realitate mai ridicată). Totuși, în ciuda distorsiunilor, datele de anchetă ne permit construirea imaginii distribuției beneficiarilor precum și a importanței beneficiilor pentru aceștia. Observăm o targetizarea foarte bună a alocației – în 2010 41,7% dintre gospodăriile beneficiare se aflau în prima chintilă (71% se aflau în primele două chintile), iar distribuția sumelor acordate era similară ca structură. Totuși, generozitatea beneficiului (ponderea alocației în total consum pentru gospodăriile beneficiare) este de doar 4% – cu o valoare de sub 6% chiar și pentru cea mai săracă chintilă. Valoarea scăzută face ca rata sărăciei la copii să scadă în 2010 cu doar 0,6 puncte procentuale ca urmare a beneficiului, în ciuda acoperirii importante a acestuia (23% dintre aceștia primind beneficiul.
În urma modificărilor legislative ce au înlocuit vechile beneficii cu alocația de susținere (prin unirea celor două tipuri de alocație, prin introducerea de noi criterii de eligibilitate și prin modificarea pragurilor de venit), observăm o reducere drastică a numărului de gospodării beneficiare (confirmate și de datele de anchetă – ). Reducerea numărului de beneficiari pare să fi fost simultană și cu o ușoară îmbunătățire a targetizării beneficiului (creșterea este de la 71% de gospodării beneficiare din primele două chintile în 2010 la 78% în 2011). Totuși, generozitatea beneficiului (importanța sumelor prin raportare la consumul gospodăriei) pare să se fi menținut la aceleași cote scăzute.
Tabel 23 Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocațiilor de susținere a familiei, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010 și 2011 (%)
* Valori estimate pentru primul trimestru din 2011
Deși cu o acoperire mult mai redusă în rândul gospodăriilor cu copii, ajutorul social (venitul minim garantat) are o țintire chiar mai bună în rândul gospodăriilor sărace și un cuantum mai important (cu o generozitate importantă – 23% în consumul beneficiarilor din cea mai săracă chintilă). Aceste elemente fac ca sărăcia în rândul copiilor să scadă în urma acestui beneficiu cu mai mult de un punct procentual – de la 9,2% la 8%.
Indemnizația pentru creșterea și îngrijirea copilului
Începând cu anul 2005 a fost instituită acordarea acestei indemnizații pentru creșterea și îngrijirea copilului până când acesta împlinește vârsta de 2 ani sau de 3 ani dacă are o dizabilitate (ordonanța de urgență nr. 148/2005). Pentru părinții care fuseseră angajați anterior nașterii copilului timp de 9 luni și alegeau să revină la locul de muncă înainte de încheierea perioadei se acorda un stimulent în valoare de 100 lei, pe lângă salariul primit. Această măsură a fost luată spre a a înlocui prevederea anterioară conform căreia părintele primea 85% din salariu pe perioada concediului pentru creșterea și îngrjijirea copilului cu aceeași durată. Suma inițială era de 800 lei, în 2005 fiind împărțită în 200 lei ca alocație pentru copil și 600 lei ca sumă lunară primită pe durata concediului. După ce o perioadă de timp au fost stabilite sume fixe, necorelate cu veniturile anterioare ale părinților s-a revenit la corelare, concediul putând fi luat de oricare dintre părinți, perioadă în care primea 85% din veniturile realizate în ultimul an, minim 600 lei/lună dar nu mai mult de 4000 lei. După ce în cursul anului 2010 s-a redus plafonul maxim de la 4000 lei la 3400 lei (cu 15%), prin OUG 111/2010 s-a introdus posibilitatea de a alege între două variante: opțiunea 1: concediu 1 an indemnizație între 600-3400 lei, în funcție de media veniturilor, opțiunea 2: concediu 2 ani, indemnizație între 600-1200 lei, în funcție de media veniturilor pe anul anterior. Cei care optează pentru prima variantă, dacă se reîntorc la locul de muncă înainte de 12 luni, beneficiază de un stimulent de inserție acordat lunar în valoare de 500 de lei până la împlinirea vârstei de 2 ani de către copil (3 ani pentru copilul cu dizabilități), această măsură vizând încurajarea părinților să revină cât mai curând pe piața muncii. Cei care optează pentru varianta 2, dacă se întorc la locul de muncă înainte de împlinirea celor 2 ani nu primesc stimulent. Indemnizația se acordă și celor care adoptă un copil (copilul este adoptat sau încredințat în vederea adopției) sau îl au în plasament (fără a fi asistenți maternali).
Grafic 24 Evoluția numărului mediu de beneficiari de indemnizație pentru creșterea copilului,
2006-2010
Sursa: MMFPS, 2011 – Raport anual privind incluziunea socială – 2010.
Datele anterioare noilor măsuri (MMFPS, 2011- Raportul anual privind incluziunea socială, 2010) au relevat pe de o parte că numărul celor care primesc stimulentul alegând să revină la serviciu era relativ mic (mai puțin de 5% dintre cei care beneficiau de indemnizație), iar pe de altă parte o scădere a numărului celor care optau pentru acordarea stimulentului, aceasta și pe fondul crizei economice și de locuri de muncă sigure din 2009 și 2010. Date din primul trimestru al anului 2011 arată o continuare a tendințelor înregistrate anterior în privința scăderii numărului (dar și a ponderii) beneficiarilor de stimulent, și o creștere a numărului celor care beneficiază de indemnizație.
Acoperirea indemnizației pentru creșterea copiliului
Datele de anchetă la nivelul anului 2010 ne indică un procent de aproape 45% dintre gospodăriile cu copii de 0-1 ani ce beneficiază de indemnizația pentru creșterea copilului – Tabel 24. Distribuția tranferului are un puternic caracter regresiv, chintilele superioare având o acoperire mult mai bună – doar 13,1% dintre gospodăriile cu copii de 0-1 ani sunt acoperite de beneficiu, în timp ce pentru cele mai înstărite 20% dintre gospodării procentul este de 62,3%. Distribuția regresivă este ușor observabilă și prin analiza targetizării beneficiarilor – doar 6% dintre gospodăriile beneficiare se află în prima chintilă și doar 23% în primele două chintile. Mai mult decât atât, targetizarea beneficiilor este și mai puternic orientată către chintilele superioare (beneficiarii din acestea primind sume mai ridicate de bani) – lucru de așteptat având în vedere că, cel puțin pentru cei cu venituri ridicate, beneficiul se calculează în funcție de veniturile anterioare, iar pe de altă parte cei din chintilele inferioare au în mai mică măsură un loc de muncă timp de 12 luni.
Având în vedere faptul că beneficiul este venitul de înlocuire principal pe perioada celor doi ani pentru unul dintre părinți, este explicabil faptul că pentru gospodăriile ce îl primesc, indemnizația reprezintă de la cel puțin 30% în total consum (pentru chintilele superioare) la 50% (în cazul celor chintilelor inferioare). Având în vedere generozitatea și acoperirea ridicate, chiar dacă beneficiul nu este țintit către cele mai sărace gospodării, indemnizația de maternitate reușește să reducă sărăcia copiilor între 0 și 1 an la mai puțin de jumătate – de la 13,3% la doar 6,3% – Anexa 2 – Tabel (scăderea este consistentă și atunci când analizăm impactul programului asupra tuturor copiilor – cu vârste între 0 și 17 ani) .
Tabel 24 Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a indemnizației de maternitate, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010(%)
Chintile de gospodării cu copii 0-1 ani calculate pe consumul pe adult echivalent în prezența beneficiului
Deși este un beneficiu acordat numai părinților care au avut un loc de muncă, fiind un beneficiu de asigurări sociale plata se face din bugetul de stat și nu din bugetul de asigurări sociale. Valoarea medie lunară a indemnizației a fost în primul trimestru al anului 2011 de 946,4 lei, existând mari diferențe între regiuni (825 lei în Sud-Vest Oltenia, față de 1402 lei în București-Ilfov). Ponderea predominantă a beneficiarilor de indemnizație și de stimulent este a celor din mediul urban (peste două treimi). Pentru beneficiarii de indemnizație și stimulent se plătesc contribuții de asigurări sociale de sănătate de la bugetul de stat.
În primul trimestru din 2011 16,7% dintre familiile îndreptățite să primescă indemnizația sau stimulentul (34.671 familii) aveau ca reprezentant legal bărbați, mai multe în mediul rural decât în urban.
Alte prestații acordate copiilor și familiilor
Una dintre prestațiile de care beneficiază indirect și copiii este ajutorul social; deși cu o acoperire mult mai scăzută în rândul gospodăriilor cu copii, ajutorul social (venitul minim garantat) are o țintire bună în rândul chintilelor inferioare, și un cuantum mai important (cu o generozitate importantă – 23% în consumul beneficiarilor din cea mai săracă chintilă) decât alocațiile pentru copii, respectiv cea de susținere. Aceste elemente fac ca sărăcia în rândul copiilor să scadă în urma acestui beneficiu cu mai mult de un punct procentual – de la 9,2% la 8%.
Prin legea 416/2002 privind venitul minim garantat s-a instituit o măsură de sprijin acordată la nașterea copilului (pentru primii 4 copii, o singură dată) începând cu anul 2004, respectiv alocația de naștere. În graficul de mai jos se remarcă tendința crescătoare a numărului de beneficiari, până la jumătatea anului 2010 când a fost eliminată.
Grafic 25 Evoluția numărului total de beneficiari ai alocației pentru nou-născuți, 2004-2010
Notă: începând cu iulie 2010 această alocație a fost eliminată
Sursa: MMFPS, 2011 – Raport anual privind incluziunea socială – 2010.
O soartă similară a avut trusoul pentru nou-născuți acordat o singură dată, sub formă de produse de îngriire sau bani (vezi graficul de mai jos) și care a fost de asemenea eliminat în iulie 2010.
Grafic 26. Evoluția numărului total de beneficiari ai trusoului pentru nou-născuți, 2007-2010
Notă: începând cu iulie 2010 această prestație a fost eliminată
Sursa: MMFPS, 2011 – Raport anual privind incluziunea socială – 2010.
Prin Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost eliminate o serie de prestații acordate familiilor și/sau copiilor precum trusoul pentru nou-născuți, alocația pentru nou-născuți/naștere, acordarea unui sprijin financiar la constituirea familiei. Deși nu avem date statistice cu privire la impactul eliminării acestor prestații asupra sărăciei copilului se poate afirma fără rețineri că astfel, situația socio-economică a copilului și a familiei s-a deteriorat. Impactul ridicat al VMG este un element care pe de o parte arată că reușește să vină în ajutorul copiilor din familiile sărace, dar pe de altă parte arată și situația foarte dificilă în care se află o parte importantă dintre copii. Având în vedere creșterea preconizată a cuantumurilor VMG și transformarea în venit minim de inserție prin proiectul noii legi a asistenței sociale este de așteptat o îmbunătățire a situației socio-economice a copiilor din familiile sărace, dar abia din 2013 când este prevăzută această modificare legislativă.
Alocația de plasament este acordată pentru copiii aflați în plasament familial, cuantumul fiind de 97 lei/lună, iar pentru copilul cu dizabilități de 145.5 lei. În primul trimestru din 2011 43.379 copii au beneficiat lunar de această alocație (MMFPS, 2011 – Raport privind activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale în domeniul incluziunii sociale în trimestrul I 2011).
Prestații specifice sunt acordate copiilor cu dizabilități/handicap grav sau accentuat (indemnizație, asistent personal angajat, buget complementar), celor cu HIV/SIDA (alocație de hrană și indemnizație de hrană) dar acestea sunt abordate în secțiunile distincte. Indirect, copiii beneficiază de ajutoare de urgență acordate familiilor și de ajutoarele pentru încălzirea locuinței, dar nu sunt date disponibile privind includerea copiilor și impactul asupra situației lor.
Reducerile operate asupra unora și eliminarea altor prestații au deteriorat situația socio-economică a copilului și a familiilor din România, un mare număr de persoane beneficiind de acestea. Datele privind sărăcia în rândul copiilor la nivelul anului 2010 și trimestrul 1 2011 confirmă acest fapt.
3.4.5. Beneficii în natură: Serviciile pentru familie și copil
Serviciile sociale sunt reglementate de ordonanța de urgență nr. 68/2003, în sensul acesteia referindu-ne în fapt la serviciile de asistență socială, nu la sensul lărgit de servicii sociale de bază utilizat în literatura de specialitate din domeniul politicilor sociale. Definiția legală este:
”Ansamblul complex de masuri si actiuni realizate pentru a raspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, in vederea prevenirii si depasirii unor situatii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenta pentru prezervarea autonomiei si protectiei persoanei, pentru prevenirea marginalizarii si excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale si in scopul cresterii calitatii vietii.”
Serviciile primare
Legislația (OU 69/2003) diferențiază serviciile sociale primare – destinate prevenirii apariției sau extinderii unor situații ce pot conduce la dificultăți de integrare socială – și pe cele specializate – responsabile a interveni atunci când cele de prevenire nu sunt suficiente, având scopul de a contribui la depășirea unei situații de nevoie socială déjà instalate.
În domeniul protecției copilului, serviciile primare sunt asigurate (cel puțin în principiu) de autoritățile administrației publice locale, la nivel de primărie, iar cele specializate de DGASPC-uri în servicii și instituții specializate în fiecare județ, respectiv sector al Municipiului București.
Pachetul legislativ în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, adoptat în 2004 a pus accentul pe respectarea drepturilor tuturor copiilor, recunoscând nevoia de susținere a familiei prin dezvoltarea de servicii comunitare pentru prevenirea abandonului, abuzului și neglijării copilului. Contextul apariției pachetului legislativ din 2004 este subliniat în documentul strategic al ANPDC, elaborat în 2008: ”la sfârșitul acestei perioade s-a constatat că oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentă (conform legii, acestea trebuiau să se dezvolte în cadrul sistemului de asistență socială), rețeaua de servicii specializate este încă insuficientă, iar capacitatea instituțiilor responsabile este redusă în ceea ce privește intervenția în situația încălcării drepturilor copilului” (Strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013, aprobată de guvern prin HG 860/2008, cap 2, p. 5).
Deși au trecut 7 ani de la adoptarea sa, se constată că implementarea legislației din 2004 s-a realizat inegal la nivelul comunităților, în lipsa alocării de resurse financiare și umane necesare creării serviciilor de prevenire a situațiilor de abuz, neglijare și separare a copilului de familia sa. Ca o recunoaștere a acestui fapt, Strategia Națională își propunea ca obiectiv general „mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecției și respectării drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și valorizării sale în societatea românească” (cap. I – obiectivul general al strategiei).
Dar așa cum se remarcă în poziția UNICEF (2009a) cu privire la dezvoltarea de servicii comunitare în domeniul prevenirii, nici unul dintre termenele stabilite prin Planul de implementare a Strategiei Naționale (2008-2013) nu a fost respectat. În aceste condiții, UNICEF a identificat dezvoltarea serviciilor comunitare pentru copii ca prioritate strategică. Planul de Acțiune al Programului de Țară 2005-2009, include: ”promovarea serviciilor integrate la nivel local și întărirea rolului familiei și comunității care pot avea un rol mai pro-activ în susținerea copiilor”. Programul de Cooperare și Planul de Acțiune al Programului de Țară pentru 2010-2012 stabilește de asemenea, printre altele, că programul “se va concentra pe consolidarea rezultatelor obținute și creșterea capacității (…) pentru a asigura eficiența și eficacitatea implementării politicilor de incluziune socială a grupurilor marginalizate și protecția copiilor, mai ales în zonele în care aceste servicii lipsesc”.
În 2007 și 2008, asistența tehnică și financiară a UNICEF în cadrul Programului Protecția Copilului a extins activitățile de prevenire a neglijării, abuzului și separării copilului de la nivelul serviciilor specializate la nivelul comunităților. Au fost dezvoltate proiecte pilot sub numele generic de servicii comunitare integrate (UNICEF, 2009b).
În iunie 2009 Comitetul ONU pentru drepturile copilului a examinat al treilea si al patrulea raport periodic al României cu privire la implementarea Convenției ONU. Printre observațiile finale ale Comitetului se regăsesc și cele referitoare la implementarea deficitară a legislației în vigoare și la lipsa resurselor pentru îndeplinirea corespunzătoare a mandatului dat instituțiilor publice descentralizate: ”Comitetul este în continuare îngrijorat de implementarea legislației în vigoare, în mod special de discrepanțele dintre responsabilitățile crescute ale noilor agenții de stat si publice în contextul descentralizării și resursele puse la dispoziția acestora pentru a-și desfăsura activitatea” (Recomandarea 7).
Există prea puține servicii de prevenire și de protecție a copiilor aflați în situații de risc în comunități sau familie. Există o discrepanță evidentă în ceea ce privește accesul la servicii de protecție a copilului între mediul urban și mediul rural. Această realitate este parțial justificată și de tendința de a considera că numărul de copii din mediul rural este mai mic decât cel al copiilor din mediul urban. Cu toate acestea, din datele furnizate de Institutul Național de Statistică (2010) reiese că la 1 ianuarie 2010, în grupa de vârstă 5-14 ani erau cu 1,11% mai mulți copii în mediul rural. ”Pentru familiile cu copii aflate în dificultate, cadrul legislativ general cuprinde în special prestații sociale, serviciile asigurate de SPAS sunt rare sau sunt asigurate de lucrătorii din primăriile rurale mai mult pe cheltuială proprie (a salariatului). Există și primari care încearcă acreditarea unor servicii mai complexe, dar cazurile sunt rare și rata de succes îndoielnică, deoarece SPAS-urilor le lipsește expertiza pentru atragerea fondurilor. În ceea ce privește asistența socială, mențiunea spontană cea mai frecventă a primarilor este legea ajutorului social și a ajutoarelor de încălzire” (IMAS, UNICEF, 2010, p. 34).
Așa cum se menționează în Raportul anual UNICEF pentru 2010, reducerile bugetare își vor face simțit efectul asupra populației, mai ales a celei mai sărace, inclusiv în 2011. Aceste efecte ar putea pune noi presiuni asupra sistemului de protecție specială a copilului, cu riscul de a afecta funcționarea sa. Sărăcia continuă să creeze disparități majore în accesul copiilor la servicii de bază. Chiar dacă serviciile sunt, teoretic, gratuite pentru copii, familiile cele mai sărace nu-și pot permite costurile conexe participării școlare sau al controalelor medicale de specialitate localizate în mediul urban (IMAS, UNICEF, 2010).
Conform datelor furnizate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Protecția Copilului, serviciile care vin în sprijinul prevenirii separării copilului de familia sa includ centre de zi, centre de consiliere și sprijin pentru părinți, servicii de prevenire a abandonului prin planning familial, monitorizarea femeii gravide, etc. Având în vedere faptul că numărul de copii instituționalizați a crescut ușor, am putea deduce că a crescut și adresabilitatea la servicii de prevenire a abandonului. Cu toate acestea, numărul copiilor beneficiari de servicii a scăzut cu aproape 1.000 în primul trimestru al anului 2011. Astfel, dacă la 31 decembrie 2010 Direcția Generală pentru Protecția Copilului raporta 46.613 copii în servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, la sfârșitul lunii martie acest număr era de 45.617 (MMFPS 2011f).
Potrivit Raportului MMFPS (2010b) în domeniul incluziunii sociale, în primul semestru al anului 2010, aproximativ 1.420.000 de copii făceau parte din familii cu un venit sub 460 RON/membru de familie care au primit alocație familială complementară și alocație de susținere a familiei monoparentale, aproximativ 36% dintre copiii beneficiari de alocație de stat pentru copii.
Modificarea legislativă propusă de Ministerul Muncii și transmisă Parlamentului spre adoptare (Proiect de Lege privind Asistența Socială) vizează reducerea numărului de prestații sociale prin aplicarea unui coeficient de echivalență asupra indicatorului social de referință. Dacă va fi adoptată în acestă formă, legea va pune presiune asupra familiilor cu copii, mai ales asupra acelora pentru care prestațiile sociale reprezintă singura sursă de venit.
Serviciile de prevenire a separării copiilor de părinți (centre de zi, centre de recuperare, centre de consiliere, etc.) au fost dezvoltate în special de autoritățile publice locale, ajungând la 31 martie 2011 să ofere servicii pentru 34,04% din copiii beneficiari de astfel de servicii, pentru 22,24% oferind organismele private acreditate, iar 43,72% sunt beneficiari ai serviciilor de prevenire oferite de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Descentralizarea a fost temă importantă de dezbatere, inclusiv în domeniul asistenței sociale, multe comunități fiind interesate de creșterea gradului de autonomie în privința organizării serviciilor și instituțiilor de asistență socială în funcție de nevoile specifice. Legea 339/2004, a fost urmată de legea 195/2006 drept legi cadru ale descentralizării. În 2009 o nouă lege a descentralizării a apărut, dar în domeniul sănătății, trecând spitalele în administrarea autorităților locale, după ce anterior și școlile au avut aceeași soartă. O altă schimbare importantă a avut loc în anul 2011 odată cu desființarea unor unități medicale și transformarea lor în azile/centre de îngrijire pentru persoane vârstnice, MMFPS acordând finanțări autorităților publice locale pentru amenajarea și înființarea acestora. Această măsură, deși nu a avut un impact direct asupra copiilor, poate fi pusă în discuție din perspectiva slabei argumentații care a stat la baza alegerii înființării unităților pentru îngrijirea persoanelor vârstnice și nu a altor tipuri de instituții de asistență socială insuficient dezvoltate în unele comunități (poate chiar pentru copii).
Analize recente realizate asupra procesului de descentralizare în domeniul protecției sociale (vezi raportul UNICEF/Mihai Magheru, 2010 – Blueprint…) au confirmat dificultățile în descentralizarea reală, legate de incoerența măsurilor legislative, suprapunerile de responsabilități, ambiguitățile legislative, încărcarea cu responsabilității a celor de la nivel local, cel mai adesea personal nespecializat (în fapt o singură persoană cu (foarte multe) ”atribuții în domeniul asistenței sociale”), fără resurse și care răspunde numai în fața primarului etc. Descentralizarea responsabilităților nu a fost însoțită de o alocare adecvată de resurse financiare pentru punerea în practică a măsurilor legiferate, iar multe dintre comunitățile locale au alte priorități decât finanțarea acțiunilor cu caracter social sau pur și simplu nu au aceste resurse.
Ca urmare a acestui tip de descentralizare și a celorlalte modificări cu caracter administrativ dezvoltarea serviciilor de prevenire a încălcării drepturilor copilului, a separării copilului de familie este una inegală și (mai degrabă) foarte slab dezvoltată în nivelul local. Capacitatea autorităților locale de a dezvolta astfel de servicii este dependentă de factori conjuncturali – precum inițiative materializate în proiecte cu finanțare nerambursabilă, atragerea de fonduri din comunitate (mai rar) sau preocuparea sporită a primarului sau a factorilor de decizie locali pentru domeniul protecției copilului. Ilustrativ în acest sens este numărul foarte mic de servicii de zi desfășurate în mediul rural (AR FI INTERESANT DE AFLAT DATE ȘI PONDEREA RURAL-URBAN) și numărul Structurilor Comunitare Consultative prevăzute a se înființa prin legea 272/2004 în fiecare comunitate, iar în fapt acestea funcționând într-un număr foarte mic de comunități, chiar dacă există formal.
Serviciile specializate
Fără a ne propune o analiză comprehensivă a serviciilor adresate copiilor și familiei, în ultimii 2 ani acestea nu au cunoscut progrese vizibile. Informații de presă au evidențiat situații generatoare de îngrijorare în care asistenți maternali au renunțat la copiii aflați în îngrjire pe fondul scăderii veniturilor ca urmare a reducerii unor beneficii sociale pe perioada crizei economice. Raportul trimestrial al MMFPS în domeniul protecției copilului din primul trimestru din 2011 relevă că, față de același trimestru al anului 2010, numărul copiilor îngrijiți la asistenți maternai profesioniști a scăzut cu aproape 700 (mai exact 697), fiind vorba de o scădere cu aproximativ 3,5%, nefiind disponibile date cu privire la motivele acestei scăderi (putând fi vorba de împlinirea vârstei de 18 ani, de adopția copilului, de revocarea măsurii la inițiativa DGASPC sau alte situații nelegate de renunțarea unilaterală a asistentului maternal).
Datele comparative privind cheltuielile sociale în interiorul UE arată că beneficiile în natură sunt minoritare, preponderent fiind acordate beneficii în bani. De asemenea, mai mult de jumătate dintre beneficiile acordate nu sunt condiționate de nivelul veniturilor.
Grafic 27 Beneficiile de protecție socială în bani și în natură ca % din beneficiile sociale totale în UE 2008
Ținând cont de această realitate, avem o primă explicație a rolului scăzut acordat serviciilor de asistență socială în cadrul sistemului de protecție socială. Totuși, domeniul protecției copilului este, așa cum am precizat încă de la începutul acestui capitol, unul care a beneficiat de sprijin consistent, în special în dezvoltarea serviciilor alternative la îngrijirea în instituțiile rezidențiale de mari dimensiuni existente anterior.
Tabelul de mai jos evidențiază câteva dintre schimbările din sistemul de protecție rezidențială a copilului, respectiv creșterea numărului de instituții rezidențiale (de aproximativ 4 ori) până în 2007, urmată de o ușoară tendință de scădere (poate nu întâmplător odată cu intrarea României în UE și retragerea celorlalți finanțatori externi), coroborată cu o creștere spectaculoasă a numărului de servicii alternative la instituțiile de tip rezidențial clasic dezvoltate de serviciile publice specializate pentru protecția copilului (de mai bine de 20 de ori mai multe în 2010 față de 1999).
Tabel 25 Evoluția numărului de unități pentru protecția copilului aflat în dificultate în România, 1999-2010.
Sursa: Institutul national de statistica, baza de date TEMPO Online.
Resursele umane din sistemul de protecție a copilului (DGASPC-uri), incluzând atât personal de îngrijire (ex. asistenți maternali), cât și de specialitate, după mai mult de un deceniu în care s-au diversificat și au crescut ca număr, au suferit reduceri și ajustări importante în 2010 și 2011 (vezi și capitolul următor).
Aceasta s-a întâmplat pe fondul reducerilor de personal și a scăderii salariilor de bază din sistemul bugetar cu 25%, coroborat cu eliminarea sau reducerea unor sporuri și beneficii asociate locului de muncă care i-a făcut pe unii să își caute alte locuri de muncă. De asemenea, la jumătatea anului 2010, constatându-se supradimensionarea aparatului propriu în unele DGASPC-uri s-au stabilit normative de persoanl în funcție de numărul de beneficiari, dar fără a depăși un anumit plafon maxim la nivelul unui județ/sector, mai mult de 1.000 de persoane fiind disponibilizate astfel.
Cu toate acestea, date din 2006-2007 (vezi și CPARSD, 2009) arătau că ponderea celor cu studii superioare de specialitate din sistemul de asistență socială era la jumătate în mediul urban și mai mică de un sfert în cel rural. Dacă raportăm numărul de asistenți sociali la numărul de locuitori, România cu cei aproximativ 5.000 de asistenți sociali activi raportat la 21.5 mil. locuitori are un raport de 4300 locuitori la 1 asistent social, mult sub nivelul altor țări europene (Campanini et al., 2010) precum Suedia (1/300), Marea Britanie (1/600) sau Italia (1/1600).
O analiză extinsă asupra serviciilor specializate adresate copiilor este realizată în capitolul următor.
Concluzii și recomandări
În termeni de cheltuieli de protecție socială ca pondere în PIB România se situează pe ultimele locuri în UE, numai cheltuielile pentru familie și copil fiind peste media europeană.
Comparația României cu celelalte țări de la nivelul Uniunii Europene poziționează copilul pe una dintre cele mai proaste poziții – rata sărăciei relative este cea mai ridicată din întreaga Uniune Europeană (32,9% dintre copii se aflau în sărăcie comparativ cu doar 19,9% pentru toate cele 27 de țări). Indicatorul privind deprivarea materială așează România pe penultima poziție (la foarte mică distanță de Bulgaria ce ocupă ultimul loc, însă la distanță extrem de ridicată nu doar de valoarea unor țări ca Luxemburg sau Danemarca dar și de noile țări intrate în Uniune (ce este de așteptat să aibă valori mai apropiate).
În România, deși scăderea sărăciei absolute a fost consistentă pentru toată populația înainte de criza economică, totuși copiii și tinerii (18-23 de ani) reprezentau în 2009 grupurile cu cea mai mare probabilitate de a se afla în sărăcie. Recesiunea economică, vizibilă în datele de sondaj din 2010, pare să afecteze într-o măsură mai ridicată tot aceste două grupuri – creșterea ratei sărăciei este mai rapidă în cazul lor; rata sărăciei copiilor ajunge în 2010 la 8% față de doar 2,6% în cazul persoanelor 60+ sau de 4,3% în cazul persoanelor 40-59.
Predictorii cei mai importanți pentru sărăcia copiilor sunt mediul de rezidență (diferențele par chiar a se adânci ca urmare crizei economice), regiunea de dezvoltare (în regiunile Nord-Est, Sud-Vest și Sud-Est înregistrându-se rate mai ridicate comparativ cu cele pentru celelalte regiuni), naționalitatea (copiii romi având rate de peste 5 ori mai mari decât cele ale copiilor de alte etnii). Caracteristicile capului de gospodărie prezic de asemenea în mod semnificativ nivelul de sărăcie al copiilor (în gospodăriile în care capul de gospodărie este de sex masculin, cu un nivel de educație mai ridicat sau în care este salariat sau pensionar rata sărăciei este mai redusă).
Pentru consumul de bunuri și servicii specifice copiilor venitul gospodăriilor pare a fi cel mai important predictor – atât în ceea ce privește cumpărarea de haine și îmbrăcăminte, de jocuri sau jucării, de bunuri și servicii de recreere dar și a rechizitelor sau cărților școlare (deși în cazul din urmă diferențele în funcție de venit sunt ușor mai reduse). Persoanele din urban au șanse în general mai mari de a cumpăra jucării sau de a plăti servicii educaționale și mai mici de a cumpăra haine (ținând sub control, printre alți predictori, nivelul de educație și venitul). Este important de menționat totodată că singurul predictor semnificativ pentru cumpărarea rechizitelor îl reprezintă venitul gospodăriei (nivelul de educație al părinților sau mediul de rezidență nu par a avea vreun rol semnificativ).
Comparația între 2009 și 2010 ne indică procente similare în ceea ce privește cumpărarea tuturor bunurilor și serviciilor în ambii ani, ceea ce indică încercarea păstrării patternului de consum. Totuși, analiza mediilor sumelor cheltuite indică ușoare diferențe de mărime a consumului între cei doi ani pentru toate bunurile și serviciile analizate (deși diferențele sunt semnificativ statistic diferite doar pentru achiziționarea de haine și cărți/ziare/reviste).
Sistemul de protecție socială a copilului din România este constituit preponderent din beneficii în bani (prestații), fără ca acordarea acestora să fie corelată cu serviciile de asistență socială. Finanțarea protecției sociale este una foarte scăzută, comparativ cu celelalte țări membre ale UE, chiar dacă alocările bugetare au crescut în valoare absolută. Prestațiile sociale sunt în general numeroase, dar mici ca valoare. Cheltuielile pentru copil și familie raportate la cheltuielile de protecție socială din România sunt singurele peste media UE.
Alocația universală pentru copii are o acoperire de peste 95% – uniformă indiferent de venitul gospodăriilor beneficiare. Ca urmare a diferențelor dintre cuantumul beneficiului pentru copiii de 0-1 ani și cel pentru cei de 2-17 ani, importanța celor două tipuri de alocații pentru gospodăriile beneficiare este de asemenea diferită. Astfel, alocația pentru copiii de 0-1 ani reprezintă aproape 10% în consumul gospodăriilor beneficiare cu copii de această vârstă, pe când cea pentru copii de 2-17 ani reprezintă doar 3,5% (deși numărul de copii cu aceste vârste din gospodării este mai ridicat). Mai mult decât atât, în cazul celei de-a cincea chintile alocația pentru copiii de 2-17 ani reprezintă doar 1,8% din total conum. Dată fiind acoperirea aproape totală a alocațiilor, beneficiile pentru ambele grupe de vârstă au un impact semnificativ asupra sărăciei – în absența alocațiilor rata sărăciei la copiii de 0-17 ani ar fi fost de 12,7% (în prezent fiind de 8%).
Alocațiile complementare/pentru familii monoparentale au avut până la sfârșitul anului 2010, o acoperire puternică a gospodăriilor cu copii și o targetizare extrem de eficientă (71% dintre gospodăriile beneficiare se află în primele două chintile). Totuși, generozitatea beneficiului (ponderea alocațiilor în consumul gospodăriilor beneficiare) era extrem de redusă (sub 6% chiar și pentru prima chintilă), ceea ce face ca scăderea sărăciei în urma acordării transferului să fie nesemnificativă. Din păcate, alocația de susținere ce înlocuiește din 2011 vechile beneficii deși încearcă să fie mai eficientă reducând drastic numărul de beneficiari și având o țintire chiar mai bună păstrează aceeași generozitate extrem de scăzută. Ca urmare a unificării celor două din 2011 ca alocație de susținere, prin reducerea plafonului de la care se acordă și impunerea unor condiționalități a scăzut de 5 ori numărul de beneficiari și cheltuielile asociate.
Pe fondul crizei economice care a condus la creșterea șomajului și la insecuritatea locului de muncă indemnizația pentru creșterea copilului a cunoscut o popularitate mai mare în 2010 și 2011 (număr mai mare de beneficiari și număr mai mic de beneficiari ai stimulentului pentru revenirea la locul de muncă). Aproape 45% dintre gospodăriile cu copii de 0-1 ani au declarat că primesc indemnizații de creșterea copilului. Spre deosebire de alocațiile complementare, distribuția acestui transfer are un puternic caracter regresiv – doar 13,1% dintre gospodăriile cu copii de 0-1 ani din prima chintilă sunt acoperite de beneficiu, în timp ce în cazul celor mai înstărite 20% dintre gospodării procentul este de 62,3. Având în vedere faptul că beneficiul este venitul de înlocuire principal pe perioada celor doi ani pentru unul dintre părinți, este explicabil faptul că pentru gospodăriile ce îl primesc, indemnizația reprezintă de la cel puțin 30% în total consum (pentru chintilele superioare) la 50% (în cazul celor chintilelor inferioare). Ca urmare a generozității și acoperirii ridicate, chiar dacă beneficiul nu este țintit către cele mai sărace gospodării, indemnizația de maternitate reușește să reducă sărăcia copiilor între 0 și 1 an la mai puțin de jumătate – de la 13,3% la doar 6,3%.
Dintre celelalte prestații sociale, cel mai important impact în reducerea sărăciei copilului îl are ajutorul social (venitul minim garantat), de altfel unele dintre celelalte prestații fiind eliminate (trusoul pentru nou-născuți, alocația de naștere).
Serviciile sociale ocupă în România, precum și în UE un rol redus în protecția socială. Domeniul protecției sociale a copilului a cunoscut progrese remarcabile, dar în ultimii 2 ani situația a stagnat, sau chiar înrăutățit în unele privințe (ex. reducerile de personal, de asistenți maternali).
Recomandări
Deși alte țări și-au stabilit ținte de combatere a sărăciei în rândul copiilor România nu a adoptat astfel de indicatori, iar necesitatea acestora derivă din mai buna cunoaștere a și remediere a situației socio-economice a copilului și familiei.
Având în vedere că pentru familie și copii, cheltuielile sociale din România se situează deja peste media UE, reiese că pentru a asigura o finanțare adecvată a sistemului de protecție socială a copilului este necesară o dezvoltare generală a sistemului, cu creșterea și mai ales îmbunătățirea eficienței sistemului de protecție socială. Aceste obiective sunt menționate în noua Strategie în domeniul asistenței sociale sus-menționată.
Cu toate acestea mai sunt multe aspecte care pot fi îmbunățite în privința respectării drepturilor copilului printre care unele sunt menționate în recomandările Comitetului ONU pentru Convenția privind Drepturile Copilului adresate României în 2009:
Bugetarea adecvată a serviciilor și instituirea unui sistem de urmărire a cheltuirii fondurilor alocate pentru copii
Îmbunătățirea colaborării cu societatea civilă, prin facilitarea accesului la resurse publice (ex. contractare de servicii)
Creșterea implicării cadrelor medicale în prevenirea abandonului copiilor în unități medicale
Îmbunătățirea sprijinului acordat familiilor pentru prevenirea separării copiilor de acestea prin dezvoltarea de servicii de zi
Îmbunătățirea situației copiilor de la asistenți maternali și din instituțiile de protecție socială printr-o mai bună monitorizare a progreselor acestora, realizarea de planuri individuale de îngrijire, supervizarea personalului
Dezvoltarea sistemului de servicii comunitare de bază prin furnizarea unui pachet minim de servicii
Acestor recomandări le putem adăuga pe următoarele:
acoperirea cu servicii de asistență socială,
sistemul de monitorizare a îngrjirii copiilor la asistenți maternali,
calitatea serviciilor oferite,
aplicarea unitară a managementului de caz,
furnizarea și finanțarea serviciilor primare,
colaborarea interinstituțională în identificarea cazurilor de încălcare a drepturilor copilului,
atenuarea discrepanțelor în furnizarea serviciilor între diferite zone ale țării,
descentralizarea resurselor nu doar a responsabilităților,
îmbunătățirea calității resurselor umane implicate în sistem atât la nivel județean (DGASPC), cât și la nivel local (SPAS),
activități la nivel comunitar ori al serviciilor de prevenire a instalării ori agravării unor situații care pot conduce la încălcarea drepturilor copilului sau la deterioarea situației acestuia.
4. Copii în alte situații de vulnerabilitate
Doru Buzducea
În cadrul oricărui sistem de protecție socială un loc aparte îl ocupă copiii aflați în situație de vulnerabilitate. Prin situație vulnerabilitate înțelegem un cumul sau o combinație de factori/riscuri ce pot conduce la excludere socială. În Uniunea Europeană sistemele de protecție a copilului diferă de la o țară la alta, și chiar de la o regiune la alte în funcție de diverși factori: dezvoltare economică, organizare administrativă, voință politică, etc. De aceea, analiza oricărui sistem de protecție a copilului trebuie să țină cont de specificul socio-cultural al țării respective, evident raportându-ne în permanență la principiile universale de bună practică setate în convențiile internaționale.
În ceea ce privește situația din România, chiar dacă mai sunt încă multe de realizat, putem afirma că protecția copilului se află mult înaintea protecției altor categorii vulnerabile. Până în 2004 s-au făcut eforturi semnificative pentru reducerea numărului copiilor din centrele de plasament și înlocuirea sistemului de protecție bazat pe instituționalizarea copiilor cu servicii de tip familial, dezvoltate la nivelul comunităților. Astfel, descentralizarea sistemului și investițiile în procesul de dezinstituționalizare au condus la o schimbare profundă de paradigmă în practicile de protecție a copilului, de la un sistem bazat exclusiv pe instituții rezidențiale, la unul care recunoaște, cel puțin la nivel de politici publice, dreptul copilului de a crește și a fi îngrijit în familie.
Pachetul legislativ în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, adoptat în 2004 a pus accentul pe respectarea drepturilor tuturor copiilor, recunoscând nevoia de susținere a familiei prin dezvoltarea de servicii comunitare pentru prevenirea abandonului, abuzului și neglijării copilului. Contextul apariției pachetului legislativ din 2004 este subliniat în documentul strategic al ANPDC, elaborat în 2008: ”la sfârșitul acestei perioade s-a constatat că oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentă (conform legii, acestea trebuiau să se dezvolte în cadrul sistemului de asistență socială), rețeaua de servicii specializate este încă insuficientă, iar capacitatea instituțiilor responsabile este redusă în ceea ce privește intervenția în situația încălcării drepturilor copilului” (Strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013, aprobată de guvern prin HG 860/2008, cap 2, p. 5).
Deși au trecut 7 ani de la adoptarea sa, se constată că implementarea legislației din 2004 s-a realizat inegal la nivelul comunităților, în lipsa alocării de resurse financiare și umane necesare creării serviciilor de prevenire a situațiilor de abuz, neglijare și separare a copilului de familia sa. Ca o recunoaștere a acestui fapt, Strategia Națională își propunea ca obiectiv general „mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecției și respectării drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și valorizării sale în societatea românească” (cap. I – obiectivul general al strategiei).
Dar așa cum se remarcă în poziția UNICEF (2009a) cu privire la dezvoltarea de servicii comunitare în domeniul prevenirii, nici unul dintre termenele stabilite prin Planul de implementare a Strategiei Naționale (2008-2013) nu a fost respectat. În aceste condiții, UNICEF a identificat dezvoltarea serviciilor comunitare pentru copii ca prioritate strategică. Planul de Acțiune al Programului de Țară 2005-2009, include: ”promovarea serviciilor integrate la nivel local și întărirea rolului familiei și comunității care pot avea un rol mai pro-activ în susținerea copiilor”. Programul de Cooperare și Planul de Acțiune al Programului de Țară pentru 2010-2012 stabilește de asemenea, printre altele, că programul “se va concentra pe consolidarea rezultatelor obținute și creșterea capacității (…) pentru a asigura eficiența și eficacitatea implementării politicilor de incluziune socială a grupurilor marginalizate și protecția copiilor, mai ales în zonele în care aceste servicii lipsesc”.
În 2007 și 2008, asistența tehnică și financiară a UNICEF în cadrul Programului Protecția Copilului a extins activitățile de prevenire a neglijării, abuzului și separării copilului de la nivelul serviciilor specializate la nivelul comunităților. Au fost dezvoltate proiecte pilot sub numele generic de servicii comunitare integrate (UNICEF, 2009b).
În iunie 2009 Comitetul ONU pentru drepturile copilului a examinat al treilea si al patrulea raport periodic al României cu privire la implementarea Convenției ONU. Printre observațiile finale ale Comitetului se regăsesc și cele referitoare la implementarea deficitară a legislației în vigoare și la lipsa resurselor pentru îndeplinirea corespunzătoare a mandatului dat instituțiilor publice descentralizate: ”Comitetul este în continuare îngrijorat de implementarea legislației în vigoare, în mod special de discrepanțele dintre responsabilitățile crescute ale noilor agenții de stat si publice în contextul descentralizării și resursele puse la dispoziția acestora pentru a-și desfăsura activitatea” (Recomandarea 7).
Pe fondul crizei economice, anii 2009 și 2010 au înregistrat regrese evidente în preocupările statului față de problematica copilului, inclusiv față de implementarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Un argument puternic în acest sens este și faptul că în iunie 2010, prin reorganizarea Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și Drepturilor Copilului a fost înglobată ca structură a Ministerului Muncii, devenind Direcție Generală de Protecție a Copilului, în ciuda recomandărilor Comitetului ONU de creștere a statutului acestei instituții pentru a asigura monitorizarea adecvată a drepturilor copilului: ”Comitetul, notând crearea în 2005 a Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și stabilirea în cadrul acesteia a Departamentului de Monitorizare a Drepturilor Copilului cu scopul de a analiza respectarea drepturilor pentru toți copiii, își exprimă îngrijorarea că mandatul ANPDC pune accent pe protecția mai curând decât pe drepturile copilului. Comitetul este de asemenea îngrijorat de statutul scăzut al ANPDC față de alte agenții de stat și de insuficiența resurselor financiare și umane alocate acestei instituții” (Recomandarea 9).
Reducerile bugetare pe fondul crizei economice din 2009-2010 au afectat structura aparatului de lucru al Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului. Potrivit datelor oficiale (MMFPS, 2010) se remarcă o scădere a numărului personalului care lucrează în Direcții de la 41.242 în decembrie 2008 la 34.513 în martie 2011. Aceste reduceri au vizat atât personalul din aparatul propriu al Direcției – și așa sub-dimensionat față de nevoia de monitorizare a serviciilor de protecție și prevenire a abandonului, neglijării și abuzului asupra copilului – cât și asistenții maternali profesioniști și personalul din centre de plasament.
4.1 Copii separați de familie
Ca rezultat al eforturilor de reformare a sistemului de protecție a copilului de după 1997, numărul de copii protejați în servicii de tip rezidențial, centre de plasament publice și private, a scăzut constant de la un maxim de 57.181 înregistrat in 2000, la 32.679 în decembrie 2004, respectiv 25.114 în decembrie 2007, ajungând la 23.268 în martie 2011 (MMFPS, 2011a). Este de așteptat ca efectele crizei economice asupra familiilor celor mai vulnerabile și lipsa unui sistem eficient de prevenire a separării copilului de familia sa să pună presiuni asupra sistemului de protecție specială a copilului. Primele semnale au început deja să apară, având în vedere că în primul trimestru al acestui an se remarcă pentru prima dată în ultimii 15 ani o creștere cu 165 a numărului de copii în centre de plasament. Este de asemenea de remarcat faptul că această creștere se produce în condițiile în care numărul de copii protejați în familii continuă să scadă, conform graficului de mai jos (MMFPS, 2011a).
Grafic 28. Evoluția protecției copilului lipsit temporar de îngrijirea familiei, 1997 – 2011
Sursa: MMFPS, 2011a, Buletin Statistic Protecția Drepturilor Copilului, Trim. IV,
Evoluții în domeniul protecției copilului
Această evoluție trebuie explicată și prin scăderea marcantă a numărului de copii în populația generală de la 5.1 milioane copii în 2000, la 4.6 milioane în 2004 și respectiv la 3.96 milioane în 2010 (INSE, 2011). Procentul copiilor separați de familie cu măsură de protecție specială s-a modificat cu puțin între 2004 și 2010, de la 1.79% în 2004 la 1.68% în 2010. În România legislația prevede că plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, singura excepție fiind în cazul copilului cu handicap grav, dependent de îngrijiri medicale specializate.
Este de remarcat faptul că în ciuda dificultăților cu care se confruntă în ultimii ani reforma sistemului rezidențial pentru protecția copilului, numărul de copii sub 2 ani aflați în centre de plasament nu a crescut semnificativ. Cu toate acestea, potrivit statisticilor DGPC există încă 672 copii cu vârsta sub 2 ani în centre plasament comparativ cu 907 copii în 2004 și 605 în 2007.
Așa cum se observă în graficul de mai jos (MMFPS, 2011c), cei mai mulți copii din sistemul rezidențial sunt cuprinși în categoria 14-17 ani, urmați de grupa de vârstă 10 – 13 ani. Acestea sunt categorii de vârstă pentru care reintegrarea familială și integrarea socio-profesională este dificilă și pentru care se impune asigurarea serviciilor de integrare socio-profesională și de dezvoltare a deprinderilor de viață independentă.
Grafic 29. Copii aflați în îngrijire rezidențială, pe grupe de vârstă, la 31 martie, 2011
Sursa: MMFPS, 2011a, Buletin Statistic Protecția Drepturilor Copilului,
Trim. IV, Evoluții în domeniul protecției copilului
Potrivit datelor furnizate de Oficiul Român pentru Adopții, adopția națională este în continuare relativ redusă, cu 1.357 copii adoptați în cursul anului 2010. Există mai multe familii atestate să adopte decât copii declarați adoptabili din punct de vedere juridic.
O inițiativă legislativă de modificare a legii 273/2004 cu privire la regimul juridic al adopției a fost adoptată de guvern în martie 2011 și transmisă Parlamentului. Intenția declarată a acestui act normativ este să flexibilizeze procedurile de adopție internă, să reducă perioada în care copilul este declarat adoptabil și implicit perioada de ședere a copilului în sistemul de protecție, precum și întărirea rolului ce revine autorității centrale în supravegherea demersurilor în vederea adopției realizate la nivel local.
După anul 2005, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ s-a înregistrat și o scădere a numărului de copii plasați în familii la asistent maternal profesionist, rude până la gradul IV sau la alte familii. Astfel, dacă în decembrie 2004 erau 50.239 de copii protejați în familii, numărul acestora a scăzut la 48.172 în decembrie 2007, ajungând la 43.817 în decembrie 2010. Scăderea este constantă și se manifestă și în acest an, cand, potrivit statisticilor oficiale, s-a înregistrat un număr mai mic cu 229 copii protejați în familii, numărul lor ajungând la 43.588 în martie 2011. Dintre aceștia din urmă 19.917 copii erau în plasament la asistent maternal profesionist în decembrie 2010 și a continuat să scadă până la 19.858 în martie, 2011 (MMFPS, 2010a). Nu există însă date cu privire la vârsta copiilor aflați în plasament familial sau la asistenți maternali profesioniști și nici cu privire la durata medie de menținere a unui copil în plasament la asistent maternal. Deși obiectivul declarat al acestui serviciu este sprijinirea reintegrarii copilului în familia naturală sau în familia adoptivă, lipsa de monitorizare adecvată și de consecvență în implementarea planului individualizat de protecție a copilului au făcut ca în multe cazuri plasamentul la asistent maternal profesionist să devină o măsura permanentă de îngrijire a copilului. În ultimii ani s-a remarcat creșterea numărului de familii care au renunțat la statutul de asistent maternal profesionist datorită lipsei serviciilor de suport și a salarizării nesatisfăcătoare, numai în ultimul an înregistrându-se o reducere cu peste 1.000 a acestei categorii de personal.
4.2 Copii în situații de abuz, neglijare, exploatare
Există mai multe categorii de copii care se află la risc în propria familie și comunitate pentru care nu există o acoperire corespunzătoare cu servicii de specialitate. Între aceștia se numără copii care trăiesc în sărăcie severă, copii ai căror părinți lucrează în străinătate, copii cu dizabilități, copii ce aparțin minorităților roma, copii infectați cu HIV/SIDA și utilizatori de drog.
Este dificil de documentat care este nevoia reală de servicii de prevenire a abuzului, neglijării sau abandonului copilului, având în vedere faptul că nu există sisteme de monitorizare care să permită analiza riscului pentru copiii care locuiesc în comunități, mai ales rurale, împreună cu familiile lor. Un indicator important în acest sens este numărul mare de cazuri de abuz, exploatare sau neglijare a copilului. În 2010 s-au înregistrat un număr de 11.232 de copii care au fost luați în evidența Direcțiilor Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului, pentru abuz, neglijare sau exploatare (MMFPS, 2010f). În primul trimestru al anului 2011 numărul copiilor aflați în situații de abuz sau neglijare a înregistrat o tendință de creștere față de aceeași perioadă a anului 2010, de la 2.756 la 2.860.
Grafic 30. Copii în situație de abuz, neglijare, exploatare, la 31 decembrie 2010
Sursa: MMFPS, Direcția Generală Protecția Copilului, 2010, Statistică abuz asupra copilului
Există prea puține servicii de prevenire și de protecție a copiilor aflați în situații de risc în comunități sau familie. Există o discrepanță evidentă în ceea ce privește accesul la servicii de protecție a copilului între mediul urban și mediul rural. Această realitate este parțial justificată și de tendința de a considera că numărul de copii din mediul rural este mai mic decât cel al copiilor din mediul urban. Cu toate acestea, din datele furnizate de Institutul Național de Statistică (2010) reiese că la 1 ianuarie 2010, în grupa de vârstă 5-14 ani erau cu 1,11% mai mulți copii în mediul rural. ”Pentru familiile cu copii aflate în dificultate, cadrul legislativ general cuprinde în special prestații sociale, serviciile asigurate de SPAS sunt rare sau sunt asigurate de lucrătorii din primăriile rurale mai mult pe cheltuială proprie (a salariatului). Există și primari care încearcă acreditarea unor servicii mai complexe, dar cazurile sunt rare și rata de succes îndoielnică, deoarece SPAS-urilor le lipsește expertiza pentru atragerea fondurilor. În ceea ce privește asistența socială, mențiunea spontană cea mai frecventă a primarilor este legea ajutorului social și a ajutoarelor de încălzire” (IMAS, UNICEF, 2010, p. 34).
În aceste condiții nu este surprinzător faptul că și în primul trimestru al anului 2011cele mai multe cazuri de abuz sau neglijare s-au produs în familie, potrivit tabelului de mai jos (MMFPS, 2011c). Ca urmare a acestor situații, DGASPC au luat măsura separării copiilor de familie în 738 de cazuri.
Tabel 26. Cazuri de abuz, neglijare, exploatare
Sursa: MMFPS, Direcția Generală Protecția Copilului, Statistică abuz asupra copilului, martie 2011
Așa cum se menționează în Raportul anual UNICEF pentru 2010, reducerile bugetare își vor face simțit efectul asupra populației, mai ales a celei mai sărace, inclusiv în 2011. Aceste efecte ar putea pune noi presiuni asupra sistemului de protecție specială a copilului, cu riscul de a afecta funcționarea sa. Sărăcia continuă să creeze disparități majore în accesul copiilor la servicii de bază. Chiar dacă serviciile sunt, teoretic, gratuite pentru copii, familiile cele mai sărace nu-și pot permite costurile conexe participării școlare sau al controalelor medicale de specialitate localizate în mediul urban (IMAS, UNICEF, 2010). Potrivit statisticilor furnizate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, copiii rămân una dintre categoriile cele mai vulnerabile față de sărăcie, cu un procent de 5,8% dintre copiii cu vârsta între 0-15 ani aflați sub pragul sărăciei absolute, față de 4,4% în total populație. Copiii din mediul rural sunt cei mai expuși riscului de a trăi în sărăcie, având în vedere că rata sărăciei în mediul rural este de 3,4 ori mai mare decât în mediul urban, 7,2% comparativ cu 2,1%, ceea ce înseamnă că ponderea persoanelor aflate în sarăcie care trăiesc în mediul rural este de 73,5% (MMFPS, 2009).
Conform datelor furnizate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Protecția Copilului, serviciile care vin în sprijinul prevenirii separării copilului de familia sa includ centre de zi, centre de consiliere și sprijin pentru părinți, servicii de prevenire a abandonului prin planning familial, monitorizarea femeii gravide, etc. Având în vedere faptul că numărul de copii instituționalizați a crescut ușor, am putea deduce că a crescut și adresabilitatea la servicii de prevenire a abandonului. Cu toate acestea, numărul copiilor beneficiari de servicii a scăzut cu aproape 1.000 în primul trimestru al anului 2011. Astfel, dacă la 31 decembrie 2010 Direcția Generală pentru Protecția Copilului raporta 46.613 copii în servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, la sfârșitul lunii martie acest număr era de 45.617 (MMFPS 2011a).
Potrivit Raportului MMFPS (2010b) în domeniul incluziunii sociale, în primul semestru al anului 2010, aproximativ 1.420.000 de copii făceau parte din familii cu un venit sub 460 RON/membru de familie care au primit alocație familială complementară și alocație de susținere a familiei monoparentale, aproximativ 36% dintre copiii beneficiari de alocație de stat pentru copii.
Modificarea legislativă propusă de Ministerul Muncii și transmisă Parlamentului spre adoptare (Proiect de Lege privind Asistența Socială) vizează reducerea numărului de prestații sociale prin aplicarea unui coeficient de echivalență asupra indicatorului social de referință. Dacă va fi adoptată în acestă formă, legea va pune presiune asupra familiilor cu copii, mai ales asupra acelora pentru care prestațiile sociale reprezintă singura sursă de venit.
4.3 Copii cu dizabilități
În privința copiilor cu dizabilități, există diferențe de raportare între Direcția Generală pentru Protecția Copilului care raportează 90.303 copii înregistrați cu diferite tipuri și grade de dizabilitate (MMFPS, 2011c) și Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu Handicap care raportează 61.994 copii cu handicap (MMFPS, 2011d). Dintre aceștia, conform Direcției Generale pentru Protecția Copilului 9.043 copii sunt în centre de plasament, cu 569 mai puțini decât în decembrie 2009. Restul copiilor cu dizabilități locuiesc cu familiile lor sau în plasament familial (plasament simplu sau la asistent maternal). Un număr de 17.635 copii au doar certificat de orientare școlară și nu beneficiază de alte servicii de suport.
Grafic 31. Situația copiilor cu dizabilități după gradul de încadrare
Sursa: MMFPS, Direcția Generală Protecția Copilului, Situație copii cu dizabilități,
martie 2011
Accesul la serviciile de recuperare a copiilor cu dizabilități rămâne o problemă importantă. Așa cum se arată în Raportul alternativ al Federatiei Organizatiilor Neguvernamentale Pentru Copil (2009) către Comitetul ONU cu ocazia examinării raportului de țară privind implementarea UNCRC, accesul la servicii se face în centre medicale sau în centre de recuperare ale DGASPC. Recuperarea în sistemul medical este în general de tip balneo-fizio-terapeutică, fără considerarea celorlalte aspecte implicate – educative, logopedice, de viață independentă, etc. Centrele de zi și recuperare pentru copilul cu dizabilități din sistemul DGASPC, suplimentate de serviciile oferite de ONG-uri oferă servicii mai complexe, asigurate de echipe multidisciplinare, care includ și kinetoterapie, logopedie, asistență psihologică sau educație specializată. Cu toate acestea, numărul de servicii și capacitatea acestora sunt mult subdimensionate comparativ cu nevoia reală de la nivelul comunităților pe care le deservesc. Astfel, FONPC aprecia că nu în toate județele există centre de zi și recuperare, iar acolo unde acestea există, capacitatea lor este de 30-40 copii pe zi, în timp ce la o analiză simplă a numărului de copii cu dizabilități înregistrați se constată că la nivel de județ sunt în medie 1.800 copii cu dizabilități. Riscul imediat la care pot fi supuși copiii cu dizabilități care nu beneficiază de servicii de recuperare este legat de separarea de familie, dar și de neglijare, exploatare economică sau abuz. Pe termen lung însă lipsa acestor servicii reduce drastic șansa copiilor de a fi recuperați pentru societate și de a avea o viață independentă și împlinită. În ciuda eforturilor de educare a populației cu privire la drepturile copiilor cu dizabilități, lipsa de vizibilitate a acestor copii în comunitățile lor alimentează atitudinile de discriminare și marginalizare care de multe ori se răsfrâng asupra întregii familii.
Copii încadrați în grad de handicap grav au dreptul la asistent personal. În cele mai multe cazuri asistenții personali ai copiilor cu dizabilități sunt părinții acestora. Legislația în vigoare prevede că asistentul personal este persoana care supraveghează, acordă asistență și îngrijire copilului cu handicap grav, pe baza programului individual de recuperare și integrare socială elaborat de comisiile de evaluare complexă a copilului cu handicap. În cazul în care angajatorul (administrația publică locală) nu poate asigura un asistent personal, părintele copilului cu handicap poate opta pentru primirea lunară a unei indemnizații. În general se poate spune că majoritatea părinților angajați ca asistenți personali nu au o pregătire specială în acest sens, iar dreptul la asistent personal este mai curând asimilat unei prestații decât unui serviciu integrat de recuperare pentru copil sau de realizare a planului individual de recuperare.
Într-un efort de a compensa lipsa centrelor de zi și recuperare, MMFPS a implementat în cursul acestui an un proiect de dezvoltare a echipelor mobile pluridisciplinare: Creșterea capacității autorităților publice locale din România în vederea sprijinirii copiilor cu dizabilități în cadrul propriilor familii, finanțat de Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein si Norvegiei prin Mecanismul financiar al Spațiului Economic European. Proiectul a vizat întărirea capacității autorităților publice locale din România în vederea îngrijirii și integrării copiilor cu dizabilități în familie și facilitarea accesului acestora și al familiilor lor la servicii de recuperare și reabilitare de calitate. Au fost create 20 de echipe mobile pluridisciplinare, în 20 de județe, formate din logoped, kinetoterapeut, terapeut ocupațional, medic pediatru, educator specializat, asistent social care să ofere sprijin copiilor cu dizabilități, părinților acestora și specialiștilor din comunitatea în care se află acești copii.
Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități, deși a cunoscut o îmbunătățire substanțială față de anii 90, așa cum este precizat și în capitolul cu privire la educație, rămâne o provocare. UNICEF a sprijinit constant eforturile de integrare a copiilor cu dizabilitati si CES in sistemul de educatie, inca de la varsta prescolara.
Grafic 32. Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități după forma de învățământ
Sursa: MMFPS, Direcția Generală Protecția Copilului, Situație copii cu dizabilități, martie 2011
Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic – România (ASCHF-R), a realizat în perioada februarie – mai 2010 un studiu al familiilor care au în îngrijire copii și tineri cu handicap fizic în 9 județe. Rezultatele studiului, prezentate la conferința națională "Drepturile copiilor și tinerilor cu handicap fizic – de la deziderat la realitate", arată că 23% dintre copiii cu vârste între 7 și 18 ani sunt neșcolarizați. Doar o treime dintre copii sunt integrați în învățământul de masă, dar acesta nu este adaptat nevoilor lor. Ca o consecință firească, procentul copiilor și tinerilor cu dizabilități scade de la un ciclu de învățământ la altul, ajungând ca doar 9% dintre tinerii cu dizabilități să urmeze cursuri universitare. Accesibilizarea spațiilor publice reprezintă o barieră pentru integrarea socială a copiilor și tinerilor cu dizabilități. Studiul ASCHF-R arată că mijloacele de transport în comun adaptate sunt puține și doar 6% dintre părinți au declarat că le-au utilizat.
UNICEF a avut o contribuție covârșitoare la dezvoltarea serviciilor pentru copii cu dizabilități, atât prin sprijinul nemijlocit oferit ONG-urilor specializate pentru copii cu dizabilități, cât și prin asistența tehnică pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și dezvoltarea de strategii de îmbunătățire a situației copiilor cu dizabilități care locuiesc în familie sau care sunt separați de familia lor. Organizațiile non-guvernamentale care au sprijinit crearea de servicii pilot de sprijin pentru copiii cu dizabilități continuă să aibă o contribuție semnificativă la susținerea acestor servicii, acoperind o arie largă de nevoi specifice, de la centre de zi și recuperare (ASCHF-R, UCOS, SERA România, etc.) până la îngrijire rezidențială, organizarea de ateliere protejate pentru tinerii cu dizabilități care nu-și pot găsi un loc de muncă pe piața muncii (Fundația Motivation România, Alături de Voi, etc.), integrare socială prin sport (Special Olympics Românina). Eforturile ONG-urilor sunt însă prea puțin recunoscute și sprijinul pe care acestea îl primesc din partea statului pentru a-și continua activitatea este adesea nesemnificativ față de costurile reale ale serviciilor. O consecință a încetării finanțărilor nerambursabile ale donatorilor internaționali (USAID, DFID, CIDA, etc.) a fost că mai multe ONG-uri și-au restrâns sau și-au încetat activitatea după 2007.
În 2011 UNICEF în parteneriat cu TVR a lansat o campanie de strângere de fonduri în beneficiul copiilor cu dizabilități. Campania își propune să susțină accesul copiilor cu dizabilități la servicii create din inițiativa ONG-urilor, să finanțeze crearea sau să susțină finanțarea de case de tip familial pentru copiii separați de familii și să susțină crearea de servicii noi.
4.4 Copii cu părinți plecați la muncă în străinătate
Conform singurei analize la nivel național asupra fenomenului copiilor rămași acasă prin plecarea părinților la muncă în străinătate, realizată de UNICEF și Asociația Alternative Sociale în 2008, ”estimările statistice indicau la nivelul lunii august 2007 faptul că aproximativ 350.000 de copii, reprezentând circa 7% din totalul populației 0-18 ani, aveau cel puțin un părinte plecat în străinătate. Dintre aceștia cei mai mulți aveau doar tatăl plecat, respectiv aproximativ 157.000 de copii, iar circa 67.000 aveau doar mama plecată. De asemenea 126.000 de copii aveau ambii părinți plecați în străinătate. Pe ansamblul populației 0-18 ani, alți circa 400.000 de copii au experimentat la un moment dat în viață absența unuia dintre părinți ca urmare a plecării acestuia la muncă în străinătate” (p. 24).
Așa cm reiese din figura de mai jos, fenomenul variază ca intensitate de la o regiune la alta cele mai afectate județe fiind cele situate în regiunea de nord, nord-est și anumite județe din sud și sud-vest.
Grafic 33. Intensitatea fenomenului copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate din datele ANPDC, iulie 2007 (‰)
Sursa: UNICEF, Alternative Sociale, 2008, Analiză la nivel național asupra fenomenului copiilor rămași acasă prin plecarea părinților la muncă în străinătate, p.35
Datele publicate de ANPDC în 2007 arătau că există 82.464 copii cu cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 26.406 au ambii părinți plecati la muncă în străinătate, iar 8.904 au părintele unic susținător plecat la muncă în străinătate.
Se remarcă o discrepanță semnificativă între datele colectate la nivel central și realitatea relevată în cercetarea realizată de către UNICEF și Asociația Alternative Sociale. Cele mai recente statistici oficiale, publicate de MMFPS, (2010c) în decembrie 2010 arată că erau 84.084 copii înregistrați ca având unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 25.567 copii aveau ambii părinți plecați. Fenomenul rămâne în continuare unul controversat și mai degrabă dificil de diagnosticat, în ciuda eforturilor statului de a identifica mecanisme de monitorizare, inclusiv prin hotărâri de guvern și ordine (HG 683/2006, Ordinului nr. 219/ANPDC) care prevăd responsabilități atât pentru părinți cât și pentru SPAS-uri în privința monitorizării acestor copii.
Se estimează că circa 3 milioane de români lucrează în strainătate (peste 13% din forța de muncă), iar mare parte dintre aceștia au educație terțiară (11.8%). Fondurile trimise în țară de către imigranți au atins un punct maxim de 9,3 miliarde USD în 2008 (World Bank, 2011), după care au înregistrat un declin semnificativ odată cu adâncirea crizei economice în Europa, reducandu-se la mai puțin de jumătate, respectiv 4,5 miliarde USD în 2010. Conform studiului realizat de UNICEF în 2011 (Stănculescu, Marin, 2011), ”în cele șase județe studiate, 26% dintre gospodării au cel puțin un membru plecat la muncă în strainatate, iar 4.5% dintre gospodării au cel puțin un membru care s-a întors din cauza crizei economice. În mod surprinzător, rata de revenire în țară nu este mai mare în zonele cu potențial de dezvoltare mai mare, ci în zonele mai sărace, din regiunea de Nord-Est (7% dintre gospodării, comparativ cu doar 1,7% în zona mai dezvoltată, Brașov).” Studiul a identificat faptul că nu există diferențe în comportamentul adulților care decid să plece la muncă în străinătate legate de statutul lor de părinți – faptul că lasă în urmă copii nu-i oprește pe părinți să plece și nici nu-i determină să se întoarcă mai repede în țară, în ciuda cercetărilor sau chiar a campaniilor de presă care au atras atenția cu privire la efectele abandonului copiilor ai căror părinți pleacă la muncă în străinătate. Pe lângă consecințele psihosociale distructive pentru copii, studiul remarcă un alt fapt îngrijorător legat de destructurarea familiilor: circa 28-30% dintre persoanele căsătorite care au plecat la muncă în străinătate s-au recăsătorit sau trăiesc în uniuni consensuale.
E de remarcat faptul că deși legislația europeană cuprinde prevederi de protecție a copiilor cetățenilor statelor membre UE care se deplasează să lucreze pe teritoriul altui stat membru, cei care aleg să plece cunosc destul de puțin cu privire la aceste drepturi. O parte a problemei este legată de faptul că mulți părinți aleg să lucreze fără forme legale, iar alții se tem de dificultățile legate de adaptarea la un nou mediu și de faptul că având copii ar constitui un dezavantaj sau o dificultate în plus. Acest fapt impune o reconsiderare și o abordare mai atentă a modului în care ar trebui făcută educația cu privire la drepturile cetățenilor români ca cetățeni ai Uniunii Europene. În același timp, dată fiind magnitudinea fenomenului, analizele care stau la baza construirii strategiilor județene pentru protecția copilului ar trebui să ia în calcul necesitatea creării de servicii specializate pentru acești copii, capabile să asigure suport copilului dar și consiliere părintelui care alege să lucreze în străinătate pentru a înțelege pe de o parte care sunt efectele separării și a alege în cunoștință dacă este dispus să plece. În același timp astfel de servicii de consiliere ar putea să informeze parintele cu privire la drepturile copilului său atunci când el lucrează în străinătate.
4.5 Copii de etnie roma
Potrivit datelor oficiale, etnia roma reprezinta 2.9% din populația țării. Cu toate acestea, rata sărăciei înregistrată în rândul etniei este de 16,4% din totalul populației sărace și 25,4% din totalul populației aflate în sărăcie absolută (MMFPS, 2009).
Deși datele statistice oficiale arată că în România trăiesc doar 535.140 persoane de etnie roma (declarați la recensământul din 2002), organizațiile pentru protecția drepturilor etniei roma estimează un număr situat între 1,8 și 2,5 milioane. Conform datelor furnizate de Agenția Națională pentru Romi la recensământul din 2002 au fost înregistrați 253.271 copii și tineri (0-19 ani) de etnie roma. Se poate afirma deci că din punct de vedere demografic populația de rromi din Romania este o populatie tânără.
Deși în mod tradițional Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului nu raportează date statistice cu privire la procentul de copii de etnie roma separați de familie, există percepția că procentul acestora este mai mare decât cel al copiilor ne-romi, comparativ cu populația generală. Cu toate acestea, nu s-au făcut eforturi pentru a recruta personal din această etnie pentru servicii de protecție a copiilor astfel încât să se poată vorbi despre menținerea identității culturale a copiilor separați de familial lor.
Un indicator important pentru integrarea socială este accesul populației roma (mai ales femei) la educație. Efectele lipsei de educație a mamelor asupra sănătății copiilor au fost bine documentate. Conform datelor înregistrate la recensământul populației din 2002, comparativ cu analfabetismul înregistrat la nivel național (2,6%), populația de etnie roma înregistra valori cu mult mai mari, respectiv 25,6%, și o discrepanță mare pe sexe, cu 20,6% pentru bărbați și 30,8% pentru femei. Printre motivele invocate cel mai adesea pentru neinscrierea copiilor la școală cele mai citate sunt lipsa resurselor materiale, absența documentelor de identitate, discriminarea sau dezinteresul copiilor față de școală care rezultă în număr mare de absențe și repetenție. Starea de sănătate a copiilor romi este adesea precară. Sărăcia, lipsa nutriției adecvate și vârsta mică la naștere a mamei, nașterile frecvente și ne-spațiate, condițiile precare de locuit și lipsa igienei potențate de o rată mică a vaccinărilor conduc la reducerea speranței de viață a populației roma la 64 de ani, comparativ cu 70 de ani la nivel național.
Eforturile făcute în ultimii ani de a reduce acest decalaj au fost susținute de UNICEF prin susținerea dezvoltării capacității organizațiilor non-guvernamentale care militează pentru drepturile minorității roma, programe specifice de îmbunătățire a accesului și calității educației copiilor de etnie roma, sprijinirea elaborării de strategii locale și centrale de servicii sociale adresate copiilor romi.
În ultimii ani s-a remarcat cu îngrijorare atitudinea ostilă a unor autorități dar și a cetățenilor din anumite state membre UE față de populația română de etnie roma aflată pe teritoriul acestor state. Unele dintre aceste manifestări pot fi caracterizate ca ”rasiale”, mergând de la afișe care interzic accesul în anumite localuri a populației din aceasta categorie, până la decizii administrative de repatriere forțată a familiilor roma cu copii.
4.6 Copii care trăiesc cu HIV/SIDA
La începutul anilor ‘90 România se confrunta cu cea mai mare epidemie HIV/SIDA pediatrică din Europa, numărul copiilor cu vârste între 0 și 14 ani infectați fiind 9.837, după vârsta la data diagnosticului (Institutul Național de Boli Infecțioase “Prof.dr.Matei Balș”, 2010). Introducerea pe scară largă în România a terapiei antiretrovirale a condus la creșterea marcantă a duratei de supraviețuire a persoanelor infectate cu HIV, cea mai mare parte a tinerilor care trăiesc astăzi cu HIV/SIDA au vârste între 20 și 29 de ani și fac parte din cohorta copiilor care au fost infectați înainte de 1990, fiind supraviețuitori de lungă durată (Buzducea, Lazăr, Mardare, 2010).
Din punct de vedere al raportării la nivel național, copiii cu vârste peste 14 ani sunt asimilați adulților. În prezent există 249 copii cu vârste cuprinse între 0 și 14 ani infectați cu HIV sau bolnavi de SIDA. Dintre aceștia, 185 copii beneficiază de tratament antiretroviral. România s-a angajat să asigure tratament gratuit tuturor persoanelor cu infecție HIV/SIDA care pot beneficia de el, dar așa cum o arată studiul realizat de UNICEF și UNOPA (Buzducea, Lazăr, 2011), un procent de aproximativ 60% dintre persoanele seropozitive au dificultăți în a accesa tratamentul în mod constant.
Grafic 34. Evoluția numărului de copii (0-14 ani) care trăiesc cu HIV/SIDA, și accesul la tratament anti-retroviral, 2004 – 2010
Sursa: Ministerul Sănătății, CNLAS, 2004 – 2010
În ultimii 10 ani calea de transmitere a infecției HIV la copii este în principal cea materno-fetală. În 2009 s-au născut 205 copii din mame sero-pozitive ceea ce reprezintă un procent de 0.09% din numărul de nașteri (Mărdărescu, 2010). Testarea gravidelor și tratamentul antiretroviral al gravidei fac parte dintre măsurile naționale de limitare a incidenței HIV la copii, dar se întâmpină dificultăți legate de lipsa capacității de consiliere a gravidei la nivel de județ precum și de faptul că peste 20% dintre gravide nu se prezintă la controalele prenatale.
Integrarea școlară a copiilor și adolescenților sero-pozitivi a fost una dintre principalele probleme de discriminare. UNICEF a contribuit semnificativ la succesul remarcabil înregistrat de România în privința limitării transmiterii infecției HIV prin suport acordat în elaborarea documentelor strategice, sprijin pentru organizații ne-guvernamentale (UNOPA, ARAS), programe de informare a copiilor și tinerilor în școală.
Principalele riscuri pentru o posibilă creștere a incidenței infecției HIV în România, în următorii ani, rămân în continuare riscurile generate de lipsa de informare cu privire la căile de transmitere, în special în rândul populației marginale (roma, adolescenți și tineri din familii foarte sărace, ci care au abandonat școala, utilizatori drog injectabil). De asemenea, creșterea ponderii tinerilor cu varsta între 20-29 ani și activi sexual (Buzducea, Lazăr, 2008) în totalul persoanelor infectate cu HIV, pe fondul modificării modelului epidemiologic către transmiterea pe cale sexuală reprezintă în continuare riscuri epidemiologice majore.
4.7 Copii și adolescenți utilizatori de droguri
România este considerată în continuare o țară cu prevalență relativ mică a consumului de drog comparativ cu celelalte state membre ale UE, dar prezintă tendințe de creștere constantă. „O analiză comparativă a datelor oficiale prezentate la nivel național indică pentru anul 2007 o creștere a numărului consumatorilor de droguri ilegale cu 70% față de anul 1999” (Buzducea, 2009, pg. 249). Conform Raportului național privind situația drogurilor în 2010, prevalența consumului de droguri ilegale în rândul elevilor de clasa a XII-a, de-a lungul vieții, a fost de 10,7%. Dintre aceștia, 16,8% sunt băieți și 6,8% fete (ANA, 2010, pg. 21). Comparativ cu anul 2007, când eșantionul a cuprins elevii cu vârsta de 16 ani, prevalența consumului de droguri ilegale a scăzut cu aproape 4% (ANA, 2008, pg. 24).
Grafic 35. Prevalența consumului de droguri ilegale în rândul elevilor
de clasa a XII-a, de-a lungul vieții (%)
Sursa: Agenția Națională Antidrog, 2010, Raport național privind situația drogurilor 2010,
România, noi evoluții, tendințe și informații detaliate cu privire la temele de interes european
Din punct de vedere al distribuției regionale a consumului de droguri, se remarcă schimbări de patern între 2007 și 2010, în sensul că regiunea București (13,7%) nu mai ocupă primul loc în ceea ce privește prevalența consumului, fiind surclasată de Regiunea Nord-Est (19.9%) și de Regiunea Sud-Est (15,1%). Conform raportului ANA, cel mai consumat drog ilegal este marijuana, dar se remarcă o creștere a utilizării așa-numitelor ”plante etno-botanice”, droguri legale care au făcut multe victime în rândul tinerilor în ultimii ani. Vârsta la debutul consumului de droguri ilegale este relative mică, cu 13% în rândul adolescenților de 14 ani, 10% la cei de 14-15 ani și 41,3% cu debut la 16-17 ani. Cel mai tânăr dependent de drog înregistrat în România avea 11 ani. Date similare au fost înregistrate și în cadrul cercetării realizate de UNICEF în perioada 2007-2008 (Preda, M., et al., 2010).
Conform raportului de cercetare realizat de UNICEF și axat pe evaluarea programelor adresate adolescenților cu risc crescut de infectare (Buzducea, Lazăr, 2010), se constată o accesare slabă a serviciilor de sănătate de către utilizatorii de drog. Astfel, numai 42% dintre adolescenții utilizatori de droguri injectabile (IDU) au accesat servicii de sănătate în ultimele 12 luni și doar 51% dintre cei chestionați au făcut vreodată un test HIV. Numai 21% dintre IDU au accesat tratamentul substitutiv cu metadonă.
Înrijorătoare sunt și statisticile cu privire la consumul de alcool și tutun în rândul tinerilor. Studiul național privind consumul de tutun, alcool și droguri – România 2007 care face parte din Proiectul european pentru anchetele în școli privind consumul de alcool și alte droguri (ESPAD) arată că în România un procent de 81% dintre elevii cu vârste sub 16 ani au consumat alcool și 35% au experimentat starea de ebrietate. De asemenea, 54% dintre tinerii din aceeași categorie de vârstă au fumat cel puțin o țigară (procent în scădere cu 9.3% față de datele relevate de analiza realizată în 2003).
Strategia națională antidrog 2005-2012, aprobată prin HG 73/2005 și elaborată cu sprijinul UNICEF și UNAIDS pune accentul pe ”înființarea și dezvoltarea unui sistem integrat de instituții și servicii specializate în domeniu. Acesta va contribui la reducerea prevalenței consumului de droguri în rândul populației generale, în special în rândul grupurilor cu risc ridicat de consum, reducerea problemelor asociate consumului de droguri, asigurarea accesului consumatorilor de droguri la asistența medicală, psihologică și socială specializată și reinserția socială a acestora”. La fel ca și în cazul altor agenții naționale, Agenția Națională Antidrog a fost reorganizată ca structură în cadrul Inspectoratului General de Poliție în 2009. Datorită acestor schimbări, cel de-al doilea plan de acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale aferent perioadei 2009-2012 a fost aprobat cu o întârziere de un an, în decembrie, 2010.
Concluzii și recomandări
România a făcut progrese semnificative în reformarea sistemului de protecție specială a copiilor. Numărul de copii afalți în centrele de plasament a scăzut constant în ultimii 11 ani, dar în primul trimestru al anului 2011 s-a înregistrat pentru prima dată de la începutul reformei o creștere a numărului de copii aflați în plasament rezidențial, pe fondul reducerii personalului din sistem, inclusiv al numărului de asistenți maternali profesioniști, dar și al personalului din aparatul propriu de lucru al Direcțiilor Județene de Asistență Socială și Protecție a Copilului. Prin înglobarea ANPDC ca Direcție Generală de Protecție a Copilului în cadrul MMFPS în iunie 2009 a fost diminuat rolul de coordonare metodologică a Direcțiilor și s-a redus capacitatea de monitorizare a implementării principiilor Convenției ONU pentru drepturile copilului. Recomandările Comitetului ONU pentru copii cu privire la întărirea capacității ANPDC au rămas fără răspuns din partea autorităților.
Lipsa de servicii integrate de prevenire a situațiilor de abuz, neglijare sau exploatare a copiilor la nivel comunitar rămâne o problemă fără soluții din partea autorităților locale. Este de așteptat ca efectele crizei economice asupra familiilor vulnerabile să genereze presiuni suplimentare asupra sistemului de protecție a copilului cel puțin pe durata anului 2011. Migrația economică a părinților și destructurarea familiilor generează un număr mare de copii vulnerabili la abuz, neglijare sau exploatare, dar și la probleme de sănătate mentală. Evoluția mai degrabă negativă a indicatorilor de protecție a copiilor din grupurile vulnerabile înregistrată în ultimele luni impune o reconsiderare rapidă a priorităților pentru a menține progresele realizate de România în privința reformei sistemului.
Atât legislația în vigoare cât și obiectivele enunțate în documentele strategice asumate de guvern includ acțiuni ce ar putea asigura un cadru optim pentru respectarea drepturilor copilului, dar majoritatea termenelor înscrise în planurile de implementare a strategiilor sunt depășite.
Recomandări
Întărirea capacității autorității centrale de a monitoriza situația copiilor și de a coordona metodologic implementarea principiilor Convenției ONU pentru drepturile copilului atât la nivel central, prin cooperarea cu celelalte ministerele responsabile, cât și la nivelul DGASPC pentru a asigura sprijin metodologic în adresarea nevoii de servicii pentru copii.
Reconsiderarea rapidă a situației copiilor și prioritizarea investiției în dezvoltarea de servicii de prevenire la nivelul comunităților după modelul promovat de UNICEF prin proiectul pilot de dezvoltare a serviciilor comunitare integrate și a structurilor comunitare consultative astfel încât acestea să-și asume un rol proactiv în monitorizarea și protejarea categoriilor de copii aflați în risc
Campanii de informare a populației cu privire la drepturile copiilor ai căror părinți lucrează în străinătate și dezvoltarea de mecanisme de monitorizare la nivelul comunității pentru a asigura identificarea timpurie a copiilor rămași acasă.
Dezvoltarea rețelei de servicii pentru copiii cu dizabilități inclusiv prin crearea unui sistem de susținere a ONG-urilor cu expertiză în asigurarea de servicii de recuperare a copiilor și sprijinire a familiilor acestora; asigurarea pregătirii corespunzătoare a persoanelor care au calitatea de asistent personal al copilului cu dizabilități pentru a contribui la implementarea planului individual de recuperare; creșterea calității educației pentru acești copii prin dezvoltarea resursei profesionale disponibile să ofere un sprijin real în menținerea copiilor în învățământul de masă.
Dezvoltarea si extinderea programelor care faciliteaza incluziunea sociala a copiilor romi si accesul lor la servicii de: dezvoltare timpurie a copilui, educatie, sanatate si nutritie si protectie.
Susținerea copiilor/tinerilor seropozitivi în integrarea socio-profesională și asigurarea accesului constant la tratament de specialitate.
Campanii de prevenire a consumului de drog și dezvoltarea unui sistem integrat de instituții și servicii specializate pentru tratamentul tinerilor consumatori de drog.
Bibliografie
Agenția Națională Antidrog, Biroul Observatorul Român de Droguri și Toxicomanii, 2008, Raport național privind situația drogurilor 2008, România, noi evoluții, tendințe și informații detaliate cu privire la temele de interes european, REITOX, București
Agenția Națională Antidrog, Biroul Observatorul Român de Droguri și Toxicomanii, 2010, Raport național privind situația drogurilor 2010, România, noi evoluții, tendințe și informații detaliate cu privire la temele de interes european, REITOX, București
Agenția Națională pentru Romi, 2011, http://www.anr.gov.ro/docs/statistici/statistici/t2.pdf, site accesat în data de 17 iunie 2011
Arpinte, D., Cace, S., Preotesei, M., Tomescu, C., 2009, Cornul și laptele – percepții, atitudini și eficiență, București: Editura Expert, http://www.publicinfo.gov.ro/library/lapte_si_corn_expert.pdf , accesat la 01.07.2011
Asociația Română de Psihologia Sănătății- ARPS, Raport Comportamente de Sănătate la Copiii și Adolescenții din România: comportament alimentar și activitate fizicăș Health Behavior in School-aged Children: healthy eating habits and physical activity (Studiu HBSC/ WHO, 2010), http://www.comunitate-sanatoasa.ms.ro/documente/dovezi/Raport_HBSC_Dec_2010.pdf
Asociația pentru Implementarea Democrației, IMAS, studiu Romnibus 2010, disponibil la cerere la [anonimizat]
Björnberg A., Cebolla B., Lindblad S., European Health Consumer Index 2009, Health Consumer Powerhouse AB, 2009
Buzducea, D., Lazăr, F., 2008, O monografie a fenomenului HIV/SIDA în România, Editura Universității din București, București
Buzducea, D., 2009, Persoanele dependente (de droguri ilegale, de alcool, tutun etc), în Preda, M. (coord.), 2009, Riscuri si inechități sociale in România, Editura Polirom, Iași
Buzducea, D., Lazăr, F., 2010, Evaluarea programelor adresate adolescenților cu risc crescut de infectare MARA : raport de cercetare, UNICEF, RHRN, Alpha MDN, Buzău
Buzducea D., Lazăr F., Mardare E. I., 2010, The situation of Romanian HIV-positive adolescents: Results from the first national representative survey, AIDS Care. Psychological and Socio-medical Aspects of AIDS/HIV, Taylor & Francis.
Buzducea, D., Lazăr, F., 2011, Accesul la tratament antiretroviral al persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA în România, UNICEF, UNOPA, București.
Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate SASTIPEN, Institutul Național de Sănătate Publică,”Evaluarea impactului programului de mediere sanitară”, proiect “Comunitatea contează pe tine. Implică-te”, proiect finanțat din Fondul Social European/ POSDRU 2007-2013, 2011
Centrul pentru politici și Servicii de Sănătate, Barometrul sanitar 2009, www.cpss.ro
Comisia Europeană, 2010, Sinteze naționale privind sistemele eucaționale în Europa și reformele în curs, 2010, http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/eurybase/national_summary_sheets/047_RO_RO.pdf, accesat la 10.06.2011
Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării din România/Preda, M., 2008, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, pe site http://www.presidency.ro/static/ordine/Raport_CPaepdec_2007_.pdf, accesat la data de 1.06.2011
Comisia prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniul sănătății publice din România „Un sistem de sănătate centrat pe nevoile cetățeanului”, 2008
CNAS, Raport de activitate 2009, 2010, www.casan.ro
Comitetul pentru Drepturile Copilului, 2009, A 51-a sesiune – Considerații asupra rapoartelor depuse de statele părți în baza articolului 44 al Convenției; Observații finale: România.
Duminică, G., Ivasiuc, A., 2010, O școală pentru toți? Accesul copiilor romi la o educație de calitate, Agenția Împreună & UNICEF, București
EUMAP, (2007), Accesul egal la învățământ de calitate pentru romii din România, http://www.soros.org/initiatives/roma/articles_publications/publications/equal_20070329/romania2_20070329.pdf, accesat la 14.06.2011
European Commission, 2009, Key Data on Education in Europe, http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/key_data_series/105EN.pdf, consultat la 15.06.2011
European Comission, 2011, Education Benchmarks for Europe, Brussels, http://ec.europa.eu/education/lifelong-learning-policy/doc/benchmarks10_en.pdf, accesat la 15.06.2011
Eurostat, 2011, Key figures on Europe 2011, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-EI-11-001/EN/KS-EI-11-001-EN.PDF, accesat la 15.06.2011
EU, Mental Health Briefing Sheets, Facts and Activities in Member States, Romania, http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/mental/docs/Romania.pdf
EUROSTAT. 2009. Population and Social Conditions. No 46 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-SF-10-009/EN/KS-SF-10-009-EN.PDF
Federatia Organizatiilor Neguvernamentale Pentru Copil, 2009, Raport al Federatiei Organizatiilor Neguvernamentale Pentru Copil către Comitetul Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului – Geneva referitor la al Treilea Raport Periodic al Guvernului Romaniei pentru intervalul 2003-2007, București.
Horga, I, Jigău, M, coord. (2010). Situația copiilor cu cerințe educative speciale incluși în învățământul de masă, Institutul de Științe ale Educației & UNICEF, București
IMAS, UNICEF, 2010, Evaluarea politicilor de asistență socială din România – Raport de cercetare calitativă, București.
Institutul Național de Statistică, 2010, Anuarul Statistic, București.
Institutul Național de Statistică, 2011, Serii de metadate: populația stabilă la 1 ianuarie pe grupe de vârstă, vârste, sexe și medii, https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=POP101C, site accesat la 28.08.2011
Institutul Național de Boli Infecțioase “Prof.dr.Matei Balș”, Compartimentul pentru Monitorizarea și Evaluarea infecției HIV/SIDA în România, Date generale HIV/SIDA la 31 decembrie 2010, București.
Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului « Alfred Rusescu », Federatia ONG din protecția copilului Acompanierea perinatala – studiu epidemiologic in curs de publicare
Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), Percepția corupției în România, comparații europene, 2010
Ionescu, M si Matache, M.., 2010, Raportul Național RECI pentru România, Proiectul Roma Early Childhood Inclusion (RECI), sponsorizat de Fundația pentru o Societate Deschisă, Fondul pentru Educația Romilor și UNICEF
Miclea, M., Vlăsceanu, L., Potolea, D., Bârzea, C., Petrescu, P., (2007) Nevoi si priorități de schimbare educațională în România – fundament la dezvoltării si modernizării învățământului preuniversitar, București
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, 2008, Document de politici publice sectoriale, strategie și coordonarea politicilor structurale pentru anul 2009 si perspectiva 2010-2012, http://www.cdep.ro/proiecte/2008/700/10/1/ax355.pdf, accesat la 29.06.2011
Ministerul Educației, Cercetării și Sportului, 2010a, Raport asupra stării sistemului național de învățământ 2009
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, 2010b, Reperele fundamentale în învățarea și dezoltarea timpurie a copilului de la 7 la 9 ani , http://www.edu.ro/index.php/articles/13936 consultat la data de 27.06.2011
Ministerul Educației Cercetării, Tineretului și Sportului, 2011, Raportul asupra sistemului național de învățământ 2010
Mărdărescu, M., 2010, Epidemiologia infecției HIV în România “România încotro?”, prezentare al V-lea Congres Național privind infecția HIV/SIDA, București, 27-29 mai, 2010
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Programe Incluziune Socială, 2009, Raport privind sărăcia și incluziunea socială în România în 2009, București http://www.mmuncii.ro/pub/img/site/files/cd303efc2314fafecdd7c75e5968681c.pdf
Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, 2010a, Buletin Statistic Protecția Drepturilor Copilului, Trim. IV, Evoluții în domeniul protecției copilului, București.
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Programe Incluziune Socială, 2010b, Raport privind activitatea MMFPS in domeniul incluziunii sociale în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2010, http://www.mmuncii.ro/pub/img/site/files/99fe9ca1e536e773da7e796b9a80c43d.pdf
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Generală Protecția Copilului, 2010c, Situație copii cu părinți plecați la muncă în străinătate 31.12.2010
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Generală Protecția Copilului, 2010d, Statistică abuz asupra copilului 31.12.2010
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, 2011a, Direcția Generală Protecția Copilului, Buletin Statistic, Protecția Drepturilor Copilului, martie 2011, http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2011/copii%20trim_I%202011.pdf accesat la 15 iulie, 2011.
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, 2011b, Direcția Generală Protecția Copilului, Statistici anuale, http://www.copii.ro/alte_categorii.html , accesat la data de 1 iunie, 2011.
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Generală Protecția Copilului, 2011c, Statistici Martie 2011, http://www.copii.ro/alte_categorii.html, accesat la data de 13 iulie 2011
Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Generală Protecția Persoanelor cu Handicap, 2011d, Statistici Decembrie 2010, http://www.anph.ro/tematica.php?idt=13&idss=41, accesat la data de 15 iulie 2011
MMFPS, 2011e, Raport de activitate privind activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale în domeniul incluziunii sociale în anul 2010
MMFPS, 2011f, Raport privind activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale în domeniul incluziunii sociale în trimestrul I 2011
MMFPS, 2011g, Raport privind activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale în domeniul protecției copilului în trimestrul II 2011
Ministerul Sănătății/Centrul național pentru organizarea și asigurarea sistemului informațional și informatic în domeniul sănătății, Anuar de statistică sanitară 2009, București 2010
Ministerul Sănătății, Strategia Națională de Raționalizare a Spitalelor, 2010
OMS, NIVEL, CPSS, „Evaluation of structure and provision of primary care in Romania, a survey-based project”, 2010, studiu în curs de publicare
PISA 2009, Results: Executive Summary, http://www.oecd.org/dataoecd/54/12/46643496.pdf
Preda, M., Buzducea, D., Lazăr, F., Grigoras, V., 2010, Researching The Edge. Young Injecting Drug Users and Female Sex Workers, Editura Universitatii din Bucuresti, UNICEF, București.
Societatea Academică Română, „Criză și reformă în sistemul de sănătate. O radiografie la zi”, 2010
Stativă, E. Anghelescu, E., coord., 2002, Educația timpurie în România, Studiul național asupra educației timpurii în creșe, Step by Step, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului & UNICEF, București
Stativă, E, 2005, Statusul nutrițional al copiilor în vârstă de până la 5 ani, București: Institutul pentru ocrotirea mamei si copilului „Alfred Rusescu”, Ministerul Sănătății Publice & UNICEF
Surdu, L., coord., 2011, Participare, absenteism școlar și experiența discriminării în cazul romilor din România, Romani CRISS & UNICEF, București
Stănculescu, M. S., Marin M., 2011, Rapid Assessment of the Social and Poverty Impacts of the Economic Crisis in Romania, UNICEF, București.
Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar, Agenția Națională Antidrog, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Institutul Național de Statistică, 2007, Proiectul european pentru anchetele în școli privind consumul de alcool și alte droguri (ESPAD) România 2007, http://www.snspms.ro/index.html/articles?articleID=291, site accesat la data de 1 iulie 2011.
Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, Baza de date privind asistența medicală comunitară, 2009
Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar (SNSPMPS), Baza de date DRG, 2011
Voicu, B., coord., 2010, Renunțarea timpurie la educație: posibile căi de prevenire, Centrul Educația 2000 & UNICEF, București:
Vrăsmaș, T. coord, 2010, Incluziunea școlară a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Aspirații și realități, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Asociatia RENINCO & UNICEF, București:
UNICEF, Alternative Sociale, 2008, Analiză la nivel național asupra fenomenului copiilor rămași acasă prin plecarea părinților la muncă în străinătate, Alpha MDN, Buzău, 2008.
UNICEF, 2009a, Position Paper, Community-based services, policy development in the field of prevention, Bucharest.
UNICEF, 2009b, A blueprint for policy development in the area of basic social services, Evaluation report of UNICEF CBS Programme, București.
UNICEF/INS, Programul TransMonee, România 2010
UNICEF, 2011, Raport Anual 2010, București.
World Bank, 2011, http://siteresources.worldbank.org/INTPROSPECTS/Resources/334934-1199807908806/Romania.pdf
Zamfir, C., Zamfir, E. (coord.), 1997, Pentru o societate centrată pe copil, București: Editura Alternative
WHO, European Health for All Database, updated January 2011
WHO World Health Statistics 2010 http://www.who.int/whosis/whostat/EN_WHS10_Full.pdf
*** Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013 adoptată prin Hotărârea nr. 860/2008 privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013 și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013
*** Curriculum pentru educația timpurie a copiilor cu vârsta cuprinsă între naștere și 6/7 ani, aprobat prin Ordinul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului nr. 5233 din 1 septembrie 2008, publicat în Monitorul Oficial 892 din 29 decembrie 2008 (M. Of. 892/2008)
*** MECT, Documentația de atribuire pentru achiziția publică de calculatoare de tip desktop pentru unitățile în care se desfășoară învățământ liceal și profesional de stat, iulie 2008, www.e-licitatie.ro
*** MECTS, Dotarea cu calculatoare tip desktop, www.edu.ro/index.php/articles/c513/ accesat la 20.07.2011
*** Repere Fundamentale în Învățarea și Dezvoltarea Timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, document elaborat la initiativa si cu sprijinul UNICEF si aprobat prin Ordinul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului nr. 3851/17.05.2010
*** Proiectul de Informatizare a tuturor școlilor din mediul rural și conectare la internet, 2005, www.edu.ro/index.php/resurse/3973 accesat la 20.07.2011
*** Legea nr. 263/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea creșelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 30 iunie 2007
*** Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii
*** Odinul MECTS nr.1540/19.07.2007 privind interzicerea segregării școlare a copiilor rromi și aprobarea Metodologiei pentru prevenirea și eliminarea segregării școlare a copiilor rromi
*** Legea nr. 84/ 1995 a învățământului, abrogată în februarie 2011
*** Hotărâre nr. 1488 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea criteriilor și a cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul Programului național de protecție socială "Bani de liceu"
*** HG 345/2011, privind aprobarea pentru anul 2011 a Raportului comisiei de selecție a unităților sanitare cu paturi care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate, precum și a listei acestor unități sanitare, Monitorul Oficial nr. 226 din 31 martie 2011
*** HG 860/2008 Privind aprobarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008 – 2013 și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013.
*** Guvernul României MMFPS, 2011, Strategia de reformă în domeniul asistenței sociale 2011-2013.
*** Ordonanța de urgență nr. 96/2002 privind acordarea de produse lactate și de panificație pentru elevii din clasele I – VIII din învățământul de stat și privat, precum și pentru copiii preșcolari din grădinițele de stat și private cu program normal de 4 ore, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 26 august 2002
*** OUG nr. 87/2008 privind dotarea cu calculatoare de tip desktop a unităților în care se desfășoară învățământ liceal și profesional de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 27 iunie 2008
*** Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 30 iunie 2010
*** Legislație sanitară 2005-2011
*** Legislație socială – 2001-2011.
PIRLS, http://pirls.bc.edu/pirls2006/intl_rpt.html, accesat la 01.07.2011
Euro 200-Acordarea ajutorului financiar pentru achiziționarea de calculatoare, http://euro200.edu.ro/nomenclatoare2010/jfile/Judete/index.html, accesat la 01.07.2011
http://www.rare-diseases.eu/2010/IMG/File/Session_25_Montserrat.pdf
Baze de date
Ancheta Bugetelor de Familie, 2007-trimestru 1, 2011
Eurostat – baza de date online privind protecția socială
Institutul Național de Statistică – Baza de date TEMPO Online
Anexa 1. Lista tabelelor, graficelor
A. Tabele
Tabel 1.Evoluția PIB-ului, veniturilor și cheltuielilor bugetare ale României în perioada 2007-2010 4
Tabel 2.Beneficii, ca % din totalul cheltuielilor guvernamentale, 2005-2010 5
Tabel 3.Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență 9
Tabel 4.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlara, pe sexe 11
Tabel 5.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe 11
Tabel 6.Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe 12
Tabel 7. Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență 14
Tabel 8. Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, pe sexe 14
Tabel 9. Populația școlară pe niveluri de educație și medii de rezidență 15
Tabel 10. % persoanelor cu statut de elev/student, pe grupe de vârstă, medii de rezidență și ani 17
Tabel 11. Predictori pentru statutul de elev/student pe grupe de vârstă (cu regresia logistică) 18
Tabel 12.Personalul didactic pe niveluri de educație și medii de rezidență 25
Tabel 13. Mortalitatea generală pe grupe de vârstă în România, 2004-2009 36
Tabel 14. Evoluția finanțării în asistența primară 2009-2011 41
Tabel 15. Servicii medicale spitalicești 0-18 ani, România, 2007 – 2010 44
Tabel 16. Evoluția bugetului Programului national de sanatate a femeii si copilului (PNSFC) 47
Tabel 17 Evoluția cheltuielilor pentru protecție socială și a celor pentru familie și copil, 2000-2008, în România și media UE27 55
Tabel 18. % copiilor în a căror gospodării s-au cumpărat diferite bunuri/servicii în ultima lună, pe chintile de consum, 2010 61
Tabel 19 % elevilor în a căror gospodării s-au cumpărat diferite bunuri/servicii în ultima lună, pe chintile de consum*, 2009-2010 62
Tabel 20. % copiilor în ale căror gospodării s-au cumpărat bunuri/plătit servicii, pe medii (în interiorul chintilelor), (%) 63
Tabel 21 Acoperirea și targetizarea alocațiilor de stat pentru copii, pe chintile de consum în 2010, (%) 72
Tabel 22 Rata sărăciei la copii, înainte și după acordarea alocației de stat pentru copii, 2010 72
Tabel 23 Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocațiilor de susținere a familiei, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010 și 2011 (%) 74
Tabel 24 Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a indemnizației de maternitate, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010(%) 76
Tabel 25 Evoluția numărului de unități pentru protecția copilului aflat în dificultate în România, 1999-2010. 83
Tabel 26. Cazuri de abuz, neglijare, exploatare 92
B. Grafice
Grafic 1. GDP per capita in Purchasing Power Standards (PPS) (EU-27 = 100) 4
Grafic 2. Cheltuieli cu protecția socială, educația și sănătatea, ca procent din PIB, 2009 5
Grafic 3. Rata sărăciei absolute, 2010 6
Grafic 4.Rata brută de născuți vii (număr de născuți vii la 1000 de persoane), 2010 7
Grafic 5.Rata brută de creștere, 2010 7
Grafic 6. % persoanelor cu statut de elev/student, pe grupe de vârstă și medii de rezidență 16
Grafic 7.Scorul Indexului Total al Consumatorului de Sănătate European 34
Grafic 8.Mortalitatea infantilă în regiunea europeană OMS, 2009 35
Grafic 9.Probabilitatea de a deceda până la vârsta de 5 ani în regiunea europeană OMS, 2009 36
Grafic 10.Incidența tuberculozei la copiii sub 15 ani, 2010 37
Grafic 11.Incidența infecțiilor cu transmitere sexuală 0-19 ani, 2001-2009 38
Grafic 12.Indicele de masă corporală, 11, 13 și 15 ani, pe sexe, 2010 40
Grafic 13.Volumul de servicii furnizate în asistența primară, 2006-2010 42
Grafic 14.Ponderea cheltuielilor cu programe de sănătate publică și promovarea sănătății, 2008 46
Grafic 15.Cheltuielile pentru sănătate ca procent din PIB, 2008 48
Grafic 16.Veniturile în sistemul public de sănătate 48
Grafic 17 Cheltuieli pentru protecție socială, 2000-2008, România și media UE27 ca procent din PIB 55
Grafic 18. Rata sărăciei relative la copil în Uniunea Europeană, 2009 57
Grafic 19. % copiilor deprivați material la nivelul Uniunii Europene 58
Grafic 20. Rata sărăciei absolute pe grupe de vărstă, 2007-2010, (%) 59
Grafic 21. Rata sărăciei la copii, pe medii de rezidență și etnie, (%) 60
Grafic 22 Evoluția numărului mediu lunar de beneficiari de alocație de stat pentru copii, 2004-2010, acordată din bugetul MMFPS 70
Grafic 23 Comparație privind nivelul unor indicatori de incluziune socială și a unor prestații pentru copii, lei/persoană/lună 2011 73
Grafic 24 Evoluția numărului mediu de beneficiari de indemnizație pentru creșterea copilului, 75
Grafic 25 Evoluția numărului total de beneficiari ai alocației pentru nou-născuți, 2004-2010 77
Grafic 26. Evoluția numărului total de beneficiari ai trusoului pentru nou-născuți, 2007-2010 77
Grafic 27 Beneficiile de protecție socială în bani și în natură ca % din beneficiile sociale totale în UE 2008 82
Grafic 28. Evoluția protecției copilului lipsit temporar de îngrijirea familiei, 1997 – 2011 89
Grafic 29. Copii aflați în îngrijire rezidențială, pe grupe de vârstă, la 31 martie, 2011 90
Grafic 30. Copii în situație de abuz, neglijare, exploatare, la 31 decembrie 2010 91
Grafic 31. Situația copiilor cu dizabilități după gradul de încadrare 93
Grafic 32. Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități după forma de învățământ 95
Grafic 33. Intensitatea fenomenului copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate din datele ANPDC, iulie 2007 (‰) 96
Grafic 34. Evoluția numărului de copii (0-14 ani) care trăiesc cu HIV/SIDA, și accesul la tratament anti-retroviral, 2004 – 2010 99
Grafic 35. Prevalența consumului de droguri ilegale în rândul elevilor 100
Anexa 2
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei absolute, pe grupe de vârstă și medii, (%)
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei absolute la copii, după etnie și medii de rezidență, (%)
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei pe regiuni de dezvoltare, 2007-2010, (%)
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei, pentru copii și tineri, (%)
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei, pentru copii 0-17 ani, în funcție de caracteristicile capului de gospodărie (%)
Anexa 2 – Tabel Factori ce prezic consumul pe consum echivalent al copiilor în 2009 și 2010 (prin regresie lineară)
*** p<0.01; ** p<0.05; * p<0.10;
Anexa 2 – Tabel Media cheltuielilor pe copii, în 2009 și 2010, în prețuri ale lunii decembrie 2010, (RON)
Anexa 2 – Tabel % copiilor în a căror gospodării s-au cumpărat diferite bunuri/servicii în ultima lună, pe chintile de consum, 2009
Anexa 2 – Tabel . Predictori pentru sumele cheltuite pe copil/elev (cu regresie lineară)
Anexa 2 – Tabel Predictori pentru consumul de bunuri/servicii pentru copii (cu regresie logistică)
a Regresie la nivel de gospodărie pentru familiile cu copii
Anexa 2 – Tabel . % persoanelor cu statut de elev/student, pe vârste și ani
Anexa 2 – Tabel % persoanelor cu statut de elev/student, pe grupe de vârstă, medii de rezidență și ani
Anexa 2 – Tabel . % persoanelor cu statut de elev/student, pe vârste, chintile* și ani
* Chintilele sunt calculate pentru fiecare grupă de vârstă în parte
Anexa 2 – Tabel Statutul de elev și ultima școală absolvită, pentru tinerii între 19 și 23 de ani, pe medii și chintile, 2010
Anexa 2 – Tabel . Evoluția cheltuielilor pentru protecție socială ca procent din PIB în UE, 2000-2008
Sursa: Eurostat
Anexa 2 – Tabel . Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocației pentru copii, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil (de vârsta respectivă), pe chintile de consum în 2010(%)
Chintilele de gospodării sunt calculate în absența beneficiului pe grupe de vârste specifice (0-1 an, 2-17 și respectiv 0-17 ani)
Anexa 2 – Tabel Distribuția copiilor pe chintile de gospodării, 2010
*Chintile de gospodării calculate pe baza consumului pe adult echivalent
Regulă de citire: 26,9% dintre copiii de 0-1 an provin din cele mai sărace 20% dintre gospodării
Anexa 2 – Tabel . Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocației monoparentale/ complementare, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010(%)
* Chintile de gospodării cu copii 0-17 ani calculate pe consumul pe adult echivalent în prezența beneficiului
Anexa 2 – Tabel . Rata sărăciei la copii, în absența și prezența alocației monoparentale/ complementare, 2010
Anexa 2 – Tabel . Acoperirea și targetizarea alocației monoparentale/complemenare a copiilor de 0-17 ani în 2010, (%)
*Chintile de copii 0-17 ani calculate pe consumul pe adult echivalent în absența beneficiului
Anexa 2 – Tabel Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocației de susținere a familiei, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2011(%)
* Chintile de gospodării cu copii 0-17 ani calculate pe consumul pe adult echivalent în prezența beneficiului
Anexa 2 – Tabel Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a ajutorului social, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil, pe chintile de consum în 2010(%)
* Chintile de gospodării cu copii 0-17 ani calculate pe consumul pe adult echivalent în prezența beneficiului
Anexa 2 – Tabel Rata sărăciei la copii, în absența și prezența ajutorului social, 2010
Anexa 2 – Tabel . Rata sărăciei la copii, în absența și prezența indemnizației pentru creșterea copilului, 2010
Anexa 2 – Tabel . Indicatori de acoperire, targetizare și generozitate a alocației pentru copii, pentru gospodăriile cu cel puțin un copil (de vârsta respectivă), pe chintile de consum în 2010(%)
Anexa 2 – Tabel . Număr copii aflați în sistemul de protecție specială la 31 martie 2011, pe regiuni de dezvoltare, județe și tipuri de îngrijire
Anexa 2 – Tabelul 27. Gradul de supraaglomerare pentru persoanele sub 18 ani la nivelul Uniunii Europene, 2005-2009
Sursa: Estimări EUROSTAT pe baza SILC
Anexa 2 – Tabelul 28. Rata sărăciei absolute, 2007-2010 (%)
Sursa: Date ABF, INS. Calculele autorilor
Anexa 3
STANDARDELE de cost/an pentru serviciile sociale destinate protecției și promovării drepturilor copilului
1. Standard de cost pentru serviciile destinate copiilor plasați la asistenți maternali
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de |
| | cost/an/beneficiar|
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu un copil în plasament | 20.896 |
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu 2 copii în plasament | 13.931 |
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu 3 copii în plasament | 11.014 |
|__________________________________________________________|___________________|
2. Standard de cost pentru serviciile destinate copiilor cu dizabilități plasați la
asistenți maternali
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de |
| | cost/an/beneficiar|
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu un copil în plasament | 24.452 |
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu 2 sau mai mulți copii în | 17.486 |
| plasament | |
|__________________________________________________________|___________________|
3. Standard de cost pentru serviciile destinate copiilor cu HIV/SIDA plasați la
asistenți maternali
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de |
| | cost/an/beneficiar|
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu un copil în plasament | 28.467 |
|__________________________________________________________|___________________|
| Copii la asistenți maternali cu 2 sau mai mulți copii în | 21.501 |
| plasament | |
|__________________________________________________________|___________________|
4. Standard de cost pentru serviciile de tip rezidențial destinate copiilor
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în centre de plasament | 20.653 | 1,5/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în case de tip familial | 18.324 | 1,8/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în apartamente | 17.192 | 1,2/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
5. Standard de cost pentru serviciile de tip rezidențial destinate copiilor cu
dizabilități
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în centre de plasament | 27.447 | 1/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în case de tip familial | 24.409 | 1,4/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în apartamente | 19.858 | 1,3/1 |
|___________________________________________|___________________|______________|
6. Standard de cost pentru centrele de primire în regim de urgență și alte servicii
de tip rezidențial
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii plasați în centre de primire în | 27.606 | 1/1 |
| regim de urgență, adăpost de noapte pentru| | |
| copiii străzii, copilul care săvârșește | | |
| fapte penale și nu răspunde penal etc. | | |
|___________________________________________|___________________|______________|
7. Standard de cost pentru centrele maternale
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria beneficiarului | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Mamă cu un copil | 31.756 | 0,8/1 |
|___________________________________________|___________________| |
| Mamă cu 2 copii | 28.868 | |
|___________________________________________|___________________| |
| Mamă cu 3 copii | 27.904 | |
|___________________________________________|___________________|______________|
8. Standard de cost pentru centrele de zi
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii beneficiari ai serviciilor centrelor| 7.035 | 2,9/1 |
| de zi | | |
|___________________________________________|___________________|______________|
9. Standard de cost pentru centrele de recuperare
– lei –
______________________________________________________________________________
| Categoria copiilor | Standard de | Raport |
| | cost/an/beneficiar| copil/angajat|
|___________________________________________|___________________|______________|
| Copii beneficiari ai serviciilor centrelor| 9.283 | 3,3/1 |
| de recuperare | | |
|________________________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Situației Copiilor In Romania (ID: 109603)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.