Analiza Sistemelor Teritoriale Func Ionale din Culoarul Dunării

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Lector univ. dr. Cristiana VÎLCEA

Absolvent

Ionela-Claudia CIUCĂ

CRAIOVA

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

Analiza sistemelor teritoriale funcționale din culoarul Dunării

Coordonator științific

Lector univ. dr. Cristiana VÎLCEA

Absolvent

Ionela-Claudia CIUCĂ

CRAIOVA

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – DEFINIREA CONCEPTULUI DE SISTEM TERITORIAL

Definirea sistemului teritorial

Caracteristicile unui sistem teritorial

Criterii și principii de analiză a sistemelor teritoriale

CAPITOLUL 2 –SITUAȚIA EXISTENTĂ A SISTEMULUI TERITORIAL CULOARUL DUNĂRII

2.1 Dunărea în context european și național

2.2 Cadrul natural

2.3 Mediul social

2.4 Rețeaua de localități

2.5 Infrastructura

2.6 Zonarea funcțională

CAPITOLUL 3 – REGIUNEA ANIZOTROPĂ DUNĂREANĂ CA SISTEM FUNCȚIONAL

3.1 Caracteristicile culoarului Dunării ca regiune anizotropă

3.2 Analiza fluxurilor de schimb din regiunea anizotropă dunăreană

3.3 Disfuncționalități

CAPITOLUL 4 – ANALIZA CHOREMATICĂ A SISTEMULUI FUNCȚIONAL AL DUNĂRII

4.1 Analiza SWOT a regiunii

4.2 Analiza chorematică

CAPITOLUL 5 – REGIUNEA FUNCȚIONALĂ DUNĂREANĂ DIN PERSPECTIVĂ TRANSFRONTALIERĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – DEFINIREA CONCEPTULUI DE SISTEM TERITORIAL

Definirea sistemului teritorial

,,întregul este mai mult decât suma părților” (Aristotel)

Sistemul teritorial se constituie din elemente și relații, ce au ca scop atingerea unor țeluri comune. Acesta poate fi reprezentat în două moduri: unul prin care acesta apare ca suportul necesar ființei umane, iar altul prin care este considerat ca un cadru teoretic, în care se desfășoară diferite procese (Ianoș, 2000).

Cel care a fundamentat conceptul de sistem teritorial a fost I. G. Saușkin (1972) în cadrul Proiectului Cambridge. Ținând cont de ideile lui, E. Vrespremeanu (1976, pag 21) definește sistemul teritorial ca: ,,…ansamblul structural și funcțional alcătuit din mai multe subsisteme legate între ele printr-o multitudine de relații între care cele cu retroacțiune, sunt cele mai însemnate. Credem că ierarhizarea sistemelor teritoriale începe de la un nivel inferior reprezentat de cele mai mici unități integrale care se pot delimita în spațiul geografic și se termină la pragul superior, care este planeta Terra în ansamblul ei”.

Sistemul teritorial rezultă din interrelațiile care apar între mediul natural și restul mediilor artificiale, cum ar fi mediul economic, construit, social și psihologic, având o fizionomie și o funcționalitate dependente de formele și intensitatea relațiilor dintre acestea (fig. 1.1., Ianoș, 2000).

Caracteristicile unui sistem teritorial

Caracteristicile sistemului teritorial sunt reprezentate de complexitatea și sinergia acestuia.

Caracterul complex rezultă din numeroasele subsisteme, din relațiile de cooperare și interdependență, din comportamentul specific al fiecărei component, din tipul și viteza de reacție diferită a acesteia la modificările interne sau externe ale ansamblului. În principiu, orice sistem prezintă caracter deschis și are o structură la nivelul anumitor componente pierzând masă, energie și informații, ceea ce arată capacitatea de autoorganizare. De asemenea, caracterul complex și prin rezistența foarte mare pe care o are la schimbare prin faptul că nu orice intervenție conduce la schimbare majoră a sistemului sau a unei părți a acestuia. În cazul sistemelor antropizate se remarcă o rezistență mai mare la schimbare decât în cazul sistemelor naturale.

Caracterul derivă din analogia mai multor ramuri ale științei, precum științe naturale și științe umane. De aici rezultă interdisciplinaritatea și coerența sistemului territorial. Coerența arată legătura strânsă dintre fiecare componentă naturală sau socială. Sinergia rezidă din conlucrarea acestor componente în vederea obținerii ansamblului a unei anumite funcții. Ambele concepte provin din complexitatea sistemului teritorial.

Sistemul teritorial omogen (natural) se caracterizează prin relațiile de interconexiune (compensare, cooperare energetic) între învelișurile Terrei (litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosferă).

Sistemele teritoriale heterogene (antropizate) se individualizează prin coerență și sinergie spațială în privința subansamblurilor teritoriale (fig. 1.2.).

Fig. 1. . Schema (redusă) a unui sistem teritorial puternic antropizat

Prin umare, se poate afirmă că sistemul heterogen prezintă o structură coerentă și sinergică sub raport teritorial, în timp ce sistemul omogen doar în plan vertical.

De altfel, principalele componente ale unui sistem teritorial sunt: resursele (minerale, alimentare, viețuitoare, informații); agenți (elemente sau organisme); procese (mecanisme); produse (obiecte și servicii); nivele trofice.

În vederea unei organizări optime a sistemelor teritoriale este necesar să ne raportăm la nevoile individuale definite de Doxiadis, precum și la nevoile fiziologice (lumină, aer, apă, hrană, adăpost), psihologice (spațiu, liniște, relațiile dintre indivizi), sociale (muncă, proprietatea individuală), economice (venit), politice (educație, informare), etice (doctrine, congregație), nevoile și drepturile societății (cultură, gestiune, investiție), nevoile și drepturile spațiului (conservarea diversității) (Ianoș, 2000).

Criterii și principii de analiză a sistemelor teritoriale

Criteriul reprezintă categoria de bază și constă în prezența unui element pe baza căruia se face o clasificare a obiectelor și fenomenelor teritoriale. Clasificarea se realizează ținând cont de un indicator elementar (numărul de locuitori, suprafață, numărul de salariați), de anumiți indici simpli (rata șomajului, densitatea populației, ritmul de creștere a populației) sau complecși (indicele de dezvoltare).

Principiul de analiză este un element fundamental, o idee esențială pe seama căreia se bazează o lege sau o teorie științifică. Cele mai importante principii de analiză a sistemelor teritoriale sunt:

integralitatea (însușirile globale ale unui sistem teritorial sunt diferite de însușirile părților);

unicitatea (se deosebește de alte sisteme în condiții asemănătoare);

funcționalitatea (prezența unui sistem teritorial trebuie să fie tratată prin prisma unor interrelații tipice organismelor vii);

autoreglarea și autocontrolul (existența raportului final, a feed-back-ului în cadrul oricărui sistem teritorial);

echilibrul dinamic (stadia de echilibre și dezechilibre relative);

cauzalitatea (se manifestă prin relațiile cauză-efect);

coerența (exprimă compatibilitatea dintre componentele și substructurile sale);

sinergismul (focalizarea energiilor unor componente în vederea obținerii unei finalități) (Ianoș, 2000).

CAPITOLUL 2 – SITUAȚIA EXISTENTĂ A SISTEMULUI TERITORIAL CULOARUL DUNĂRII

2.1. Dunărea în context european și național

Dunărea este al doilea mare fluviu al Europei atât din punct de vedere al lungimii (2857 km) cât și al debitului la intrarea în România (5600 m3 /sec.). Fluviul Dunărea face posibiă legătura Mării Negre cu Oceanul Atlantic, prin axa Dunăre-Main-Rhin, dar și cu zonele mai îndepărtate ale Asiei Centrale, prin accesul la Marea Neagră. Legătura este realizată prin intermediul celor 10 state dunărene ale Europei (Germania, Austria, Slovacia, Croația, Serbia, Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, Ucraina) precum și prin unirea celor 4 capitale europene (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad). Se mai poate adauga și capitala României, București datorită proximității față de culoarul Dunării (sub 60 km) sau prin finalizarea canalului Dunăre-București. Canalul Dunăre-Main-Rhin asigură legătura între portul Constanța, centrele industriale din vestul Europei și portul Rotterdam iar datorită acesteia este încadrată în Coridorul Pan-european de transport VII al Uniunii Europene, fiind o cale navigabilă importantă (fig. 2.1)

Macroregiunea Dunării este o zonă eterogenă din mai multe puncte de vedere (cultural, social etc). Aceasta se remarcă prin diversitatea lingvistică și culturală, creată prin influențele de-a lungul vremii concretizate prin varietatea obiectivelor de patrimoniu cultural.

Pe teritoriul României Dunărea parcurge 1075 km, 12 din cele 41 de județe (Caraș-Severin, Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Brăila, Galați, Tulcea, Constanța la care se mai pot adăuga și municipiul București și județul Ilfov prin relativa apropiere de Dunăre sau prin finalizarea canalului Dunăre-București), respectiv 4 din cele 8 regiuni de dezvoltare (Regiunea Vest – Caraș-Severin Regiunea Sud-Vest-Oltenia – Mehedinți, Dolj, Olt Regiunea Sud-Muntenia – Teleorman, Giurgiu, Călărași, Ialomița Regiunea Sud-Est – Brăila, Galați, Tulcea, Constanța), și formează la vărsarea în Marea Neagră – Delta Dunării. Pentru România Dunărea reprezintă o importantă axă de transport un potențial turistic și economic deosebit dar insuficient exploatat (fig. 2.2).

Zona delimitată în lucrarea de față se află în sudul și estul României, fiind mărginită la sud-vest de granița cu Serbia, pe o distanță de aproximativ 150 km, cu Bulgaria la sud, pe o distanță de 600 km (450 km graniță fluviatilă), de Marea Neagră la est (245 km), de granița cu Ucraina și Republica Moldova la nord-est și la nord de județele Timiș, Hunedoara, Gorj, Vâlcea, Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Vrancea și Vaslui.

Teritoriul dunărean este străbătut de 3 coridoare de transport europene TEN-T –IV, VII și IX, ce fac legătura între centrul, nordul, sud-estul Europei cu Orientul Apropiat. În ceea ce privește rețeaua de localități, zona se află încadrată între 4 capitale europene – Belgrad, București, Sofia și Instanbul, iar circulația fluxurilor economice și turistice între acestea este asigurată de coridoarele europene

2.2. Cadrul natural (zone și arii protejate)

De-a lungul său, Dunărea traversează regiuni caracterizate prin diversitate biologică, precum și diverse peisaje naturale și culturale, parcurgând toate formele de relief de la izvoare și până la vărsare: munți, dealuri și podișuri, câmpie și delta la vărsarea în Marea Neagră. România se detașează net față de restul statelor dunărene prin prisma formelor de relief, deoarece pe teritoriul ei Dunărea străbate toate formele de relief, de altfel ca și Austria, dar are în componența sa și Delta Dunării.

Pe teritoriul României, Dunărea se suprapune, în zona Munților Carpați, peste Munții Almăjului și Munții Locvei, Munții Mehedinți, Munții Cernei și Podișul Mehedinți. Câmpia Română este cel mai mult străbătută de Dunăre (450 km de graniță cu Bulgaria). În această zonă Dunărea traversează interfluvii netede separate de văi largi. Mai departe străbate Câmpia Brăilei, Câmpia Siretului Inferior (Câmpia Română), dar și sudul Podișului Moldovei, Podișul Dobrogei cu Munții Măcin și se desparte la Tulcea în mai multe brațe ce formează Delta Dunării. De aici rezultă faptul că zona reprezintă o adevărată arie de biodiversitate, ceea ce a dus la instituirea unor arii protejate în imediata vecinătate a fluviului. Se evidențiază 3 sectoare cu suprafețe mari: Parcul Natural Porțile de Fier, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei și Rezervația Biosferei Delta Dunării. La acestea se adaugă și o serie de parcuri naturale și naționale amplasate în județele limitrofe Dunării: Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Geoparcul Munții Mehedinți, Parcul Natural Comana, Parcul Național Munții Măcin, Parcul Național Lunca Joasă a Prutului Inferior.

n regiunea dunăreană românească se regăsesc 1 din cele 28 de arii protejate la nivel național, 68 din cele 273 de sit-uri de importanță comunitară (SCI), 60 din cele 108 de arii de protecție pentru păsări (SPAs) și 162 de rezervații științifice și monumente naturale.

2.3. Mediul social

În ceea ce privește evoluția demografică se constată o scădere a populației totale a regiunii în 2014, 6.836.539 locuitori față de anul 2008 când populația atingea valoarea de 7.283.305 locuitori. Reducerea numărului se explică pe seama a mai mulți factori: spor natural negativ – mortalitate ridicată și natalitate redusă, spor migratoriu pozitiv,la aceștia aducându-și contribuția

Cel mai populat oraș îl reprezintă municipiul București cu 1.860.380 locuitori, aproximativ 27, 2% în 2014 față de anul 2008 când prezenta 26,6 procente cu 1.943.981 locuitori. Acesta este urmat de Craiova și Constanța. Cele mai populate județe, la nivelul anului 2014 din regiunea dunăreană sunt Constanța (683.771 locuitori), Dolj (648.407), Galați (526.199), Ilfov (424.411), Olt (420.881). La polul opus, cu populație redusă, sub 300.000 locuitori se situează Tulcea (207.151), Mehedinți (257.634), Ialomița (268.212). Toate județele din regiune au înregistrat scăderi demografice din 2008 până în 2014, ceea ce a condus la o reducere cu 6% a populației în 2014.

Evoluția demografică din ultimii ani a arătat de asemenea, și o scădere a populației din centrele urbane mari, cu peste 300.000 locuitori, precum Craiova și Constanța, situându-se în 2014 cu puțin peste această valoare (Craiova 307.290, Constanța 319.678), accentuând diferențele dintre București și orașele de prim rang ale regiunii analizate. În consecință, scăderea numărului de locuitori din orașele de rang 1 duce la destabilizarea sistemului de localități dependente de cele anterioare, precum și la diminuarea rolului acestora ca centru urban în teritoriu, având de asemenea efect în potențialul de dezvoltare a zonei de influență.

Din punct de vedere al densității, aceasta este foarte scăzută în mediul rural pe măsura migrației populației, inclusiv cea în afara țării, natalității scăzute și mortalității ridicate, practic îmbătrânirea populației și capacitatea redusă de înnoire a acesteia. Îmbătrânirea demografică și dezechilibrele din structura pe vârste (se detașează net populația adultă față de populația tânără și vârstnică) în majoritatea comunelor din regiunea analizată au dus la scăderea naturală a populației și la înregistrarea unui spor natural negativ, în viitor urmând să crească numărul de comune mici și foarte mici. Îmbătrânirea populației este consecință și a migrației locuitorilor din mediul rural în cel urban, din anii 1980, compensată insuficient de exodul urban-rural de după 1992 (în urma măsurile privind proprietatea terenurilor). Pe viitor se prefigurează creșterea numărului de orașe prin comunelor precum și a numărului de locuitori în mediul urban prin migrația rural-urban.

Bilanțul demografic se poate analiza din perspectiva celor două componente, bilanț natural și migratoriu. Bilanțul natural se caracterizează prin sporul natural negativ cauzat de o importantă creștere a populației vârstnice (65 și peste 65 ani) coroborat cu scăderea populației tinere (0-14 ani). Sporul natural este negativ în toată regiunea analizată (-4,9‰ media, -7,8‰ în mediul rural, -2,1‰ în mediul urban, populație rezidentă), mai puțin în județul Ilfov, unde prezintă valoare pozitivă (0,8‰ populație rezidentă), datorită confruntării cu creșterea mortalității (mai ales în mediul rural, 16‰ față de mediul urban cu 9,7‰, media fiind 12,9‰) și reducerea natalității (8,2‰ în mediul rural și 7,6‰ în mediul urban, media 7,9‰). Printre județele cu cel mai redus spor natural se observă: Teleorman (-10,1‰), Brăila, Giurgiu, Olt (-7‰). Județul Teleorman este fruntaș și în ceea ce privește rata mortalității (20,7‰), fiind urmat de Mehedinți, Dolj, Olt (cu valori de peste 18‰), valori reprezentative pentru mediul rural. În mediul urban, județele Giurgiu, Călărași, Teleorman, Caraș-Severin și București înregistrează valori de peste 10‰. Valoarea cea mai redusă a mortalității se remarcă în județul Ilfov. În ceea ce privește natalitatea, pe poziții fruntașe se situează județele Constanța și Ilfov cu valori de peste 10‰ în mediul rural, și respectiv Ilfov cu peste 11‰ în mediul urban. Cea mai redusă valoare se înregistrează în județul Brăila, puțin peste 5‰. Se poate deduce faptul că valorile mai mari caracterizează mediul rural.

Sporul migratoriu este pozitiv în cea mai mare partea a regiunii analizate, valori negative înregistrând în județele Galați, Ilfov și București (2014). În anul 2008, majoritatea județelor prezentau un sold migratoriu negativ (Brăila, Galați, Ialomița, Tulcea, Teleorman, Olt, Mehedinți, Caraș-Severin), cu sold migratoriu pozitiv remarcându-se restul județelor din regiune. Județele din culoarul Dunării, precum și celelalte județe din țară se confruntă cu o migrație din ce în ce mai accentuată pe măsură ce înaintăm în secolul XXI. Cauzele migrației sunt diverse, de la cele economice, sociale la cele politice, iar efectele se înregistrează atât la nivel individual (persoana emigrantă, prin integrarea în noua societate), macroeconomic (societatea adoptivă, prin destabilizarea pieței de muncă), cât și la nivel național (sociatatea natală, în primul rând prin declinul populației active, iar în al doilea rând prin mutații, decalaje ale anumitor sectoare economice).

Potențialul demografic se poate exprima și prin valorile grupelor de vârstă ale populației prezentă în județele din regiunea analizată (populație tânară 0-14 ani, populație adultă 15-64 ani, vârstnică sau pensionari 65 și peste 65 ani) precum și prin raportul acestora pe sexe. În ceea ce privește valorile populației pe sexe, ne putem raporta la următoarele grafice ( ).

prelucrare date INSSE, 2014

Din graficul prezent se poate deduce faptul că populația masculin o depășește pe cea feminină în aproximativ toate județele, excepție făcând doar Caraș-Severin, unde cele două sexe au valori egale. De asemenea se detașează net București, cu valori ridicate ale populației, și apoi Constanța, Dolj și Galați.

(prelucrare date INSSE, 2014)

În fig. putem observa reducerea decalajului între sexe, acesta menținându-se în București (populația feminină este majoritară), Dolj, Galați, Giurgiu (predomină populația masculină). Ca și la categoria anterioară de vârstă, județele fruntașe sunt Constanța, Dolj și municipiul București.

(prelucrare date INSSE, 2014)

Graficul din fig. accentueză decalajul dintre populația feminină și masculină precum și valorile reduse ale acestora, cu valori mari ale populației remarcându-se muncipiul București, Dolj și Constanța.

Graficul de mai jos înfățișează valorile populației pe categorii de vârstă. Se evidențiază București, Constanța și Dolj ca număr de locuitori rezidenți (fig. ).

(prelucrare date INSSE, 2014)

În privința repartiției populației pe medii de viață există discrepanțe între cele două categorii (fig.). În primul rând, la nivel regional, situația este asemănătoare mediei naționale (45% mediul rural, 55% mediul urban) în sensul că primează mediul urban, însă cu valori mai accentuate, 63%, iar mediul rural prezintă valori mai reduse 37%. În al doilea rând se detașează cu populație urbană majoritară județele Caraș-Severin, Dolj, Brăila, Galați, Constanța și municipiul București (prezintă doar populație urbană). Restul județelor Mehedinți, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călărași, Ialomița, Tulcea prezintă o pondere mai ridicată a populației din mediul rural (fig. ).

Aceste discrepanțe sunt accentuate pe fondul exodului migrației externe și interne. Migrația internă se caracterizează prin exodul rural-urban, începută la mijlocul secolului trecut și încheiată la sfârșitul secolului (după 1990), pe seama industrializării. În anul 1990 aproximativ 550.000 de locuitori renunță la domiciliul din mediul rural în favoarea orașelor. În anii următori fluxul rural-urban se menține superior fluxului urban-rural, până în anul 1997 când valorile celor două fluxuri se inversează, pe fondul unor măsuri ale adoptării legii fondului funciar din 1997 privind proprietatea terenurilor. Desigur la aceste măsuri politico-administrative mai contribuie și alți factori cum ar fi, factorii sociali, economici (pierderea locurilor de muncă, costul ridicat al traiului la oraș, suprapopularea orașelor, insuficiența spațiilor pentru construcții, în favoarea traiului liniștit din mediul rural) etc.

(prelucrare date INNSE, 2014)

2.4 Rețeaua de localități

Rețeaua de localități din culoarul Dunării poate fi analizată ținând cont de mai mulți indicatori cum ar fi, mărimea orașelor (orașe foarte mari, orașe mari, orașe mijlocii, orașe mici și foarte mici), importanța (orașe de rang 0 – 3), precum și relații ce se stabilesc între acestea (dependență, interdependență, orașe polarizatoare), dar și din punct de vedere al fluxurilor (comerciale, informaționale, turistice). De asemenea, se poate analiza și numărul localităților urbane și gradul de urbanizare la nivel regional, și județean.

Culoarul Dunării este structurat de localități cu o rețea policentrică, coordonată de muncipiul București, singurul municipiu de rang 0, de altfel și singurul pol de importanță europeană din regiune. În categoria orașelor de rang 1 se încadrează: Craiova, pricipalul centru polarizator din regiunea Sud-Vest Oltenia; Constanța, principalul nod maritim, centru polarizator cu importanță internațională; sistemul urban Brăila-Galați din regiunea Sud-Est. La acestea se adaugă și cele 21 de municipii de rang 2 (inclusiv restul reședințelor de județ, Reșita, Drobeta Turnu-Severin, Slatina, Giurgiu, Alexandria, Călărași, Slobozia, Tulcea) și cele 56 de orașe de rang 3.

Din punct de vedere al mărimii demografice, regiunea analizată este compusă din 12 județe riverane plus municipiul București și județul Ilfov, 82 de municipii și orașe, 827 de comune (25,7% din totalul României în 2008). Populația regiunii este distribuită astfel: orașe foarte mari cu peste 300.000 locuitori,; 5 orașe mari cu o populație de peste 100.000 locuitori, Drobeta Turnu-Severin, Craiova, Brăila, Galați, Constanța (împreună cu București alcătuiesc 45% din populația regiunii); 7 orașe mijlocii cu o populație între 50.000-100.000 locuitori, Reșița, Slatina, Alexandria, Giurgiu, Călărași, Slobozia, Tulcea; orașe mici cu o populație între 20.000-50.000 locuitori, Caransebeș, Băilești, Caracal, Turnu-Măgurele, Roșiori de Vede, Buftea, Pantelimon, Popești-Leordeni, Voluntari, Oltenița, Fetești, Tecuci, Mangalia, Medgidia; orașe foarte mici cu o populație sub 20.000 locuitori, Moldova Nouă, Orșova, Calafat,Corabia, Zimnicea, Bolintin-Vale, Urziceni, Ianca, Cernavodă, Ovidiu.

Pentru a defini relații stabilite între orașe este necesar a lămuri sintagma sistem urban: rețea de locațități aflate în relații de interdependență.

La categoria relațiilor stabilite între localități ,,de primă importanță sunt cele de servicii, urmate de cele de natură administrativă, economică și demografică”, iar „aceste relații deseori sunt asociate, având un mare grad de complementaritate, reciproce, dar dominante, iar sub aspectul coeziunii sunt cele de subordonare, care se stabilesc de la nivelul de bază până la cel superior” (I. Ianoș, J.B. Humeau, 2000, pag. 36). Un loc central îl ocupă municipiul București prin acțiunea sa polarizatoare pe o distanță de mai bine de 100 km. De asemenea, București se detașează și prin relațiile internaționale cu țările europene dunărene și nu numai. Orașul polarizator reprezintă o entitate teritorială cu vectori ce converg spre unul sau mai multe puncte de gravitație, aflate la rândul lor în relații de conexiune reciprocă (dependeță, influență, interdependență). Spre exemplu, municipiul București este oraș polarizator pentru regiunea de dezvoltare din care face parte (Sud Muntenia), Craiova pentru regiunea Sud-Vest Oltenia, Constanța pentru regiunea Dobrogei, iar Brăila-Galați se află în relații de interdependență, funcționând ca un sistem urban. Relații de dependență se stabilesc între localități în curs de dezvoltare și localitățile dezvoltate cum ar fi: Drobeta Turnu-Severin, Slatina, Corabia, Băilești dependente de municipiul Craiova; Roșiori de Vede, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Slobozia dependente de municipiul București; Însurăței, Făurei, Iaca de Brăila; Tulcea, Cernavodă, Medgidia, Mangalia de Constanța.

Poziția geografică, mărimea demografică, structura poli-funcțională permit orașelor mari să creeze relații cu zonele înconjurătoare, fie ele urbane sau rurale. Aceste relații se materializează în fluxuri de materie, energie, informație care sunt direcționate între centrul polarizator sau orașul dominant și ariile învecinate, dar și redirecționate înapoi spre centrele generatoare. Fluxurile au intensități mai mici sau mai mari și sunt mai mult sau mai puțin complexe raportându-ne la distanță față de oraș, particularitățile acestuia, precum și spațiul din imediata apropiere.

Gradul de urbanizare în regiunea analizată este oarecum ridicat dacă la cele 81 de orașe adaugăm și municipiul București, obținând un procent de peste 50.

2.5 Infrastructura

În acest subcapitol vom infrastructur de transport și edilitar.

Dunărea reprezintă o importantă cale navigabilă, deoarece realizează legătura între vestul Europei dezvoltat, Rotterdam și estul Europei în curs de dezvoltare, Constanța, prin canalul Dunăre-Main-Rhin. Din Kelheim (Germania) până la Sulina (România), pe cei 2.414 km de rută navigabilă sunt amplasate 78 de porturi. Navele maritime de până la 25.000 tdw (descărcate parțial) au acces în porturile din aval Sulina, Tulcea, Galați și Brăila, iar de la Brăila în amonte în 29 de porturi, dintre care mai importante fiind: Drobeta Turnu-Severin, Calafat, Turnu Măgurele, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Fetești, Cernavodă. Porturile românești sunt conectate la rețelele naționale și internaționale de transport rutier și feroviar ceea ce le oferă funcția de noduri logistice pentru transportul multimodal.

Astfel în regiunea analizată formată din cele 12 județe plus Ilfov-București, la care se adaugă și alte 5 județe, Gorj, Vâlcea, Argeș, Dâmbovița, Prahova puternic legate de infrastructura din județele dunărene, la sfârșitul anului 2014 erau consemnate: coridoare de transport rutier, din care 407 km de autostrăzi (București-Pitești, București-Cernavodă, Murfatlar-Constanța, Ovidiu-Agigea), 7.411 km drumuri naționale, 14.565 km drumuri județene, 6 coridoare TEN-T (aproximativ 1.650 km lungime totală); coridoare de transport feroviar, căi ferate electrificate (1.678 km lungime totală), căi ferate neelectrificate (peste 3.700 km lungime totală), TEN-T (aproximativ 1.000 km lungime totală). Densitatea liniilor ferate variază de la sub 15 km/1.000 km2 (Tulcea și Giurgiu) la peste 100 km/1.000 km2 (București, Ilfov și Constanța). În regiune este prezent și transportul aerian prin existența a 4 aeroporturi în Craiova, București (Otopeni), Constanța și Tulcea.

Infrastructura de trecere a frotierei este de două tipuri, fluvială și terestră. Aceasta este realizată cu ajutorul orașelor-pereche de la granița statelor. Din acest punct de vedere, infrastructura nu este suficient dezvoltată existând proiecte în curs de derulare. Punctele de traversare a Dunării pe sectoare sunt: sectorul bulgăresc, podurile Calafat-Vidin, Giurgiu-Ruse; sectorul românesc, Fetești-Cernavodă (rutier și feroviar), Giurgeni-Vadu Oii (rutier); sectorul sârbesc, barajul Porțile de Fier I (rutier). De asemenea, se ia în considerare realizarea a două poduri rutiere între România și Bulgaria (Bechet-Oreahovo, Călărași-Silistra), precum și un pod rutier și feroviar la Brăila. O altă modalitate de trecere a frontierei este realizat prin traversarea cu bacul: în sectorul sârbesc, Moldova Nouă, Svinița și Orșova; în sectorul bulgăresc, Calafat-Vidin, Rast-Lom, Bechet-Oreahovo, Turnu Măgurele-Nicopole/Somovit, Zimnicea-Svishtov, Giurgiu-Ruse, Oltenița-Tutrakan, Călărași-Silistra; în sectorul românesc, Brăila, Galați, Tulcea. Totodată, se are în vedere realizarea unei traversări între România și Ucraina la Isaccea.

(sursa: Planul interregional România-Bulgaria 2014-2020)

În ceea ce privește infrastructura edilitară aceasta este insuficientă în regiunea dunăreană, mai ales în mediul rural. Rețelele de alimentare cu apă și canalizare acoperă mai puțin de 50% din locuințele din județele dunărene, iar în mediul rural echiparea edilitară este de sub 10%. Numeroase localități urbane, printre care și unele centre polarizatoare nu au încă o stație de epurare funcțională. Acest lucru are consecințe negative asupra calității apelor din bazinul Dunării.

Rețelele de telefonie și transfer date, precum și conexiunea la rețelele de televiziune acoperă ariile polarizatoare (mediul urban), în timp ce mediul rural nu are o acoperire unitară iar pe alocuri aceasta lipsește. În prezent, în România există patru rețele GSM.

2.6 Zonarea funcțională

Regiunea Dunării se confruntă cu o economie neunitară, cu disparități majore, mai ales între București și regiunile învecinate. Regiunea București-Ilfov constituie cel mai important centru polarizator din aria analizată, cu un mare potențial de dezvoltare datorat economiei diversificată, concentrării investițiilor, resurselor umane și întreprinderilor, dar și orientarea către servicii de după anii 1990 odată cu căderea industriei grele.

În schimb, celelalte regiuni se caracterizează printr-o direcție de dezvoltare economică descrescătoare de la vest la est, arealele subdezvoltate fiind localizate de-a lungul Dunării. Cu toate că Dunărea reprezintă o importantă axă de comunicare cu Europa, este insuficient valorificată, investițiile internaționale și naționale plasându-se în interiorul regiunii analizate, mai exact în centrele polarizatoare sau în proximitatea acestora. Diferențele de dezvoltare între culoarul Dunării și centrele urbane mari sunt legate de producție, șomaj (crearea locurilor de muncă acolo unde se alocă investiții), de prevalența activităților rurale și de incapacitatea de a atrage investiții străine directe. Conform EUROSTAT, în anul 2009, cea mai mare valoarea a PIB din regiune era înregistrată în municipiul București (9.700 €/locuitor) și în județul Ilfov (13.500 €/locuitor). Făcând excepție de regiunea București-Ilfov, Constanța era singurul județ din aria de studiu cu un PIB/locuitor mai mare decât PIB-ul/locuitor la nivel național în România și mai mare decât media națională (2009).

Aceeași discrepanță în dezvoltare se constată și analizând veniturile nete medii ale populației. Astfel, la sfârșitul anului 2014, câștigurile salariale medii nete lunare din toate județele se aflau sub media națioanlă de 1.697 lei (RON), mai puțin Ilfov și București care prezintau valori de peste 2.000 lei (RON).

Rata șomajului la sfârșitul lunii octombrie 2015 prezintă și ea discrepanțe remarcându-se județe cu valori ale ratei șomajului sub și peste media națioanlă de 4,9%. Cu valori sub media națională se detașează cu 1,3% Ilfov, 1,9% București, 3,3% Constanța, 4,1% Caraș-Severin, 4,7% Tulcea. Valori mari ale ratei șomajului se remarcă în Giurgiu 6,6%, Ialomița 6,8%, Călărași, Brăila 7%, Olt 7,8%. Valori foarte accentuate se înregistrează în Galați, Dolj 8,9%, Mehedinți, Teleorman 11%.

La sfârșitul anului 2014 în regiune erau înregistrate 215.511 de întreprinderi, ceea ce reprezintă 42% din totalul național. Cel mai redus număr al întreprinderilor se înregistrează în județele Mehedinți, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Tulcea, Teleorman. Județele cu cea mai mare pondere a întreprinderilor sunt Ilfov, Constanța, Dolj, Galați și municipiul București.

Agricultura constituie o activitate tradițională în sudul României, aceasta reprezentând valori importante pentru economia județelor din aria dunăreană. Peste 30% din terenul arabil al României se află în această regiune. Ca excepție se remarcă municipiul București, în rest celelalte județe sunt agricole sau predominant agricole. Principala problemă este lipsa sistemelor de colectare pentru produsele agricole, în cea mai mare parte a regiunii. De altfel, fiind o zonă de câmpie se cultivă predominant cerealele, în ariile periubane se cultivă legumele, iar în cea mai mare parte a Dunării de Jos (partea estică) predomină viticultura.

În privința turismului acesta este concentrat masiv în municipiul București și județul Constanța datorită și infrastructurii dezvoltate. Se constată un trend crescător al numărului de turiști străini în județele analizate, în principal în București, Constanța, Ilfov și Dolj. Deși capacitatea de cazare reprezintă 42% din nivelul național, în această zonă sunt atrași doar 5% dintre turiștii străini de la nivel național și 19% dintre turiștii români.

Așezările rurale și urbane din teritoriul analizat prezintă mai multe funcții. Așezările rurale se deosebesc prin: funcția agricolă, predominată în regiune; funcția agricolă și industrială; funcția minieră (județul Caraș-Severin); funcția turistică (Baziaș, Coronini, Poiana Mărului – Caraș-Severin); funcția mixtă. Centrele urbane se disting prin: funcția comercială (București, Constanța, Galați și majoritatea orașelor mari); funcția de servicii (noduri de comunicație – Făurei, Tecuci, Sulina); funcția industrială (Oțelu Roșu, Reșița, Caransebeș, Anina); funcția culturală (majoritatea orașelor mari); funcția universitară (orașe universitare – București, Constanța, Galați, Craiova); funcția administrativ-politică (București); funcția agroindustrială (caracteristică orașelor mici și foarte mici); funcția turistică (Oravița, Histria, balneoclimaterică – Băile Herculane); funcția portuară (Constanța, Sulina, Tulcea, Galați, Brăila etc.); funcția complexă (București, Constanța).