Analiza Si Prognoza Indicatorilor Economici.studiu DE Caz Analiza Indicatorilor DE Rentabilitate LA Sc Brafarm Srl

Economie

Analiza Si Prognoza Indicatorilor Economici.studiu DE Caz Analiza Indicatorilor DE Rentabilitate LA Sc Brafarm Srl

Byadmin ianuarie 1, 2024

ANALIZA ȘI PROGNOZA INDICATORILOR ECONOMICI.

STUDIU DE CAZ: ANALIZA INDICATORILOR DE RENTABILITATE LA SC BRAFARM SRL

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

1.ASPECTE TEORETICE PRIVIND ANALIZA ȘI PROGNOZA INDICATORILOR ECONOMICI

1.1 OBIECTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1.1 Definirea obiectului analizei economici-financiare

1.1.2 Necesitatea analizei ca metodă a cunoașterii și tipurile de analiza economică

1.1.3 Conținutul procesului de analiză economici-financiară

1.1.4 Studiul factorilor care explică rezultatele activității economico-financiare

1.2 ANALIZA INDICATORILOR DE RENTABILITATE

1.2.1 Situația generală a rezultatului exploatării pe baza contului de profit și pierdere

1.2.2 Analiza factorială a reliltatului exploatării

1.2.3 Analiza factorială a profitului brut al întreprinderii

1.2.4 Analiza pragului de rentabilitate și evaluarea riscului de exploatare structural

1.2.5 Analiza rentabilității pe baza ratelor de rentabilitate

2. TITLUL CAPITOLULUI 2 (HEADING 1)

2.1 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)

2.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

2.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

2.2 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)

2.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

2.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

3. TITLUL CAPITOLULUI 3 (HEADING 1)

3.1 SUBTILU CAPITOLUL 3 (HEADING 2)

3.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

3.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

3.2 SUBTILU CAPITOLUL 3 (HEADING 2)

3.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

3.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

B I B L I O G R A F I E

A N E X E

I N T R O D U C E R E

Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg în elemente componente procedând la identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care l-au generat, respectiv influențat.

Analiza economică studiază fenomenele din punct de vedere economic respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute.

Analiza financiară este reprezentată printr-un studiu metodic și sistematic al situației și evoluției unei entități privind structura sa financiară și rentabilitatea, pornind de la bilanț, de la conturile de profit sau pierderi, de la situația fluxurilor de numerar precujm și de la situația modificării capitalurilor proprii.

Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri referitoare la situația economico-financiară, identificarea factorilor, cauzelor, condițiilor care au determinat-o din punct de vedere al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale și financiare.

Diagnosticul economico-financiar reprezintă finalitatea analizei economico-financiare.

Analiza economico-financiară se poate defini prin sau cu ajutorul mai multor elemente, factori, indicatori.

Echilibrul financiar exprimă egalitatea și corelațiile dintre necesarul de resurse financiare și posibilitățiile de corelare a acestor resurse.

Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiție de bază pentru desfășurarea unei activități profitabile, iar realizarea acesteia se poate obține prin reglarea dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a entității.

În capitolul I sunt prezentate, descrise și discutate toate aspectele teoretice ale indicatoriilor economici de care se ține cont in momentul analizei și prognozei economice. În acest context, firma este determinată să se raporteze permanent la cererea de piață, trebuie să anticipeze mișcările concurenței, să-și autoevalueze resursele de care dispune și să acționeze în direcția creșterii eficienței utilizării acestora etc. În abordarea sistemică a problematicii firmei un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor acesteia. Analizei îi revine sarcina, ca prin metodele, procedeele și tehnicile pe care le utilizează, să concure la descoperirea mecanismelor factoriale, a intimităților cauzale ale fenomenelor cercetate și pe această bază să permită diagnosticarea stării acestora în scopul fundamentării acțiunilor de reglare și funcționare stabilă și eficientă a întreprinderii în sistemul economiei de piață. Întreprinderea își desfășoară activitatea fiind influențată de o serie de factori externi (economici, sociali, politici, tehnologici, ecologici etc.), asupra cărora nu poate avea o influență directă, deoarece evoluția acestora nu este controlabilă la nivel microeconomic. Analiza economică, presupune cercetarea unui fenomen sau proces din punct de vedere economic, ceea ce implică corelativ, evidențierea eforturilor dimensionate prin consumul de resurse materiale, umane și financiare, cât și a efectelor, circumscrise rezultatelor ca valori sociale utile.

Conform noțiunilor prezentate în capitolul I, în capitolul II, este prezentată evoluția economică a SC BRAFARM SRL, principalul obiect de studiu fiind indicatorii de echilibru financiar și analiza acestora.

1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND ANALIZA ȘI PROGNOZA INDICATORILOR ECONOMICI

Activitatea oricărei firme, în contextul reformei și al tranziției la economia de piață, se desfășoară într-un mediu dinamic și agresiv. În general, tranziția, reprezintă o perioadă de așezare a lucrurilor și conceptelor în ordinea lor firească, deci o schimbare, cu grija firească privind adaptarea noilor structuri la cerințele economiei de piață în condiții concurențiale tot mai aspre și mai bine definite (legiferate). Problemele fundamentale cu care se confruntă fiecare firmă vizează, în principal, stabilirea și consolidarea locului pe care aceasta îl ocupă în spațiul economic concret în care activează, obiectivul major spre care se îndreaptă, costurile implicate și șansele de izbândă.

În acest context, firma este determinată să se raporteze permanent la cererea de piață, trebuie să anticipeze mișcările concurenței, să-și autoevalueze resursele de care dispune și să acționeze în direcția creșterii eficienței utilizării acestora etc. În abordarea sistemică a problematicii firmei un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor acesteia.

Analiza economico-financiară prin metodologia, procedeele și tehnicile specifice de care dispune, concură la diagnosticarea stării diferitelor procese și fenomene, le descoperă structura, stabilește relațiile de cauzalitate, factorii care le guvernează, descoperă legile formării și dezvoltării lor, iar pe această bază oferă conducerii posibilitatea adoptării deciziilor privind îmbunătățirea activității în viitor.

1.1 OBIECTUL ANALIZAEI ECONOMICO-FINANCIARE

În spațiul socio-economic în care activează, întreprinderea trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptare, performanța economicofinanciară. Toate acestea, își găsesc reflectarea în eficiența activităților care au la bază determinări cantitativ-calitative ale factorilor producției, randamente maxime ale utilizării acestora etc

Natura și importanța întreprinderii în economiile moderne, au constituit obiectul de

studiu al numeroaselor lucrări de specialitate. Aproape în toate acestea, accentul nu mai

este pus pe semnificația sociologică a întreprinderii, ci pe interpretarea socio-economică,

sistemică, vizând tehnici declarate operaționale.

Problema gestionării și administrării întreprinderii, indiferent de obiectul de activitate

și de scopul propus, este complexă. Aprecierea diferențelor de performanță depinde de

natura întreprinderii, de sistemul instrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului.

1.1.1 Definirea obiectului analizei economici-financiare.

În întregul ei conținut, analiza îmbină armonios, teoria abstractă cu realitatea

fenomenelor studiate și furnizează informații multiple asupra activității economicofinanciare

la nivel micro și macroeconomic.

Întreprinderea reprezintă o entitate socio-economică de sine stătătoare cu o structură proprie, delimitată în timp și spațiu, astfel încît, partenerii săi sînt considerați ca făcînd parte din interiorul său, iar alții din exteriorul săuPentru a fi fiabile și pentru a putea desfășura o activitate continuă în mediul lor instituțional, întreprinderile intră în relații de intercondiționare cu factorii existenți în mediul lor ambiant, fiind susținute în demersul economic de clienți, furnizori, forță de muncă, bănci,instituții guvernamentale și bugetare, cu intenția declarată să demonstreze că sînt capabile sădesfășoare o activitate eficientă.

Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unuiîntreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, procedînd laidentificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care i-au generat și respectiv, influențat.

Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vedereaformulării unor aprecieri permanente, referitoare la situația economico-financiară a unuiagent economic, identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care au determinat, precum și a rezultatelor interne de îmbunătățire a acesteia din punct de vedere al utilizăriieficiente a resurselor umane, materiale și financiare.

Complexitatea studierii relațiilor cauză-efect este amplificată în condițiile analizeifenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit de complex al acestor fenomene.Caracterul complex al analizei cauzale derivă din:

a) același efect poate fi produs de cauzediferite;

b) efecte diferite se pot combina dînd o rezultantă a complexului de activități sau forțe;

c) complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenuluidat, ci și calitatea lui;

d) în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care nu le avusese nici un element alfenomenului;

e) în realitatea obiectivă, însușirile esențiale se amestecă cu cele neesențiale, secundare sauîntîmplătoare.

Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului.Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori. Analiza uneiactivități, din punct de vedere economic, înseamnă cercetarea cheltuielilor de muncă socială cesînt efectuate pentru acea activitate, în raport cu rezultatele (efectele) ce se obțin.

Analiza poate fi definită, în funcție de caracterul ei, ca : analiză economică, analizăcontabilă, analiză statistică, analiză dinamică, sau în funcție de obiectul ei : analiza activitățiieconomice a unei întreprinderi, analiza productivității muncii, analiza folosirii capacităților de producție, analiza rentabilității.

1.1.2 Necesitatea analizei ca metoda a cunoasterii și tipurile de analiza economica

Cunoașterea mecanismului de formare și manifestare a fenomenelor și proceselor economico-financiare, precum și a legăturilor cauzale dintre acestea, constituie in contextul economico-social dat o necesitate de prim rang.

Realizarea practică a acestor deziderate reclamă analiza, care constituie o metodă de cercetare bazată pe descompunerea sau desfacerea unui întreg (fenomen sau proces) în părțile sale componente, în elementele sale simple.

Stabilirea locului analizei economico-financiare în ansamblul științelor economice se

face în funcție de particularitățile acesteia în raport cu fenomenele din natură. Dacă

fenomenele din natură se manifestă în afara activității oamenilor, în domeniul socioeconomic

însă, procesele și fenomenele nu pot avea loc decât ca urmare a acțiunii factorului uman.

În scopul cunoașterii fenomenelor, al depistării legăturilor cauzale apare necesară analiza – o metodă de cercetare bazată pe descompunerea unui întreg (fie el obiect, fenomen, proces) în elementele, laturile sau trăsăturile sale componente, precum și stabilirea factorilor și a cauzelor care l-au generat, în scopul relevării naturii, locului, e caracterul ei, ca : analiză economică, analizăcontabilă, analiză statistică, analiză dinamică, sau în funcție de obiectul ei : analiza activitățiieconomice a unei întreprinderi, analiza productivității muncii, analiza folosirii capacităților de producție, analiza rentabilității.

1.1.2 Necesitatea analizei ca metoda a cunoasterii și tipurile de analiza economica

Cunoașterea mecanismului de formare și manifestare a fenomenelor și proceselor economico-financiare, precum și a legăturilor cauzale dintre acestea, constituie in contextul economico-social dat o necesitate de prim rang.

Realizarea practică a acestor deziderate reclamă analiza, care constituie o metodă de cercetare bazată pe descompunerea sau desfacerea unui întreg (fenomen sau proces) în părțile sale componente, în elementele sale simple.

Stabilirea locului analizei economico-financiare în ansamblul științelor economice se

face în funcție de particularitățile acesteia în raport cu fenomenele din natură. Dacă

fenomenele din natură se manifestă în afara activității oamenilor, în domeniul socioeconomic

însă, procesele și fenomenele nu pot avea loc decât ca urmare a acțiunii factorului uman.

În scopul cunoașterii fenomenelor, al depistării legăturilor cauzale apare necesară analiza – o metodă de cercetare bazată pe descompunerea unui întreg (fie el obiect, fenomen, proces) în elementele, laturile sau trăsăturile sale componente, precum și stabilirea factorilor și a cauzelor care l-au generat, în scopul relevării naturii, locului, însemnătății și necesității lor în cadrul întregului respectiv.

Cu ajutorul analizei este posibilă deci cunoașterea realității obiective în toată complexitatea sa.

Procesul cunoașterii realității obiective parcurge drumul care se interpolează între aparență și esență. Ori pentru sesizarea a ceea ce este principal, caracteristic, ceea ce ține de latura internă a obiectelor, fenomenelor și proceselor, de manifestările esențiale care au loc în adâncul acestora, este necesară îmbinarea analizei cu corelativul ei – sinteza. Prin sinteză ca metoda a cunoașterii indisolubil legată de analiză, se înțelege acea operație logică de reunire într-un singur tot a elementelor, laturilor și trăsăturilor factorilor și cauzelor izolate anterior prin operația de analiză, în scopul dobândirii integrale a obiectului fenomenului sau procesului respectiv.

Așadar cu ajutorul analizei și sintezei omul cercetează lucrurile, fenomenele și procesele din realitate, le descoperă structura, le verifică, stabilește relații de cauzalitate, factorii care le generează, descoperă legile formării și desfășurării lor, și pe această bază, formulează decizii privind activitatea de viitor. Cunoașterea completă a unei activități a obiectelor, a fenomenelor, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei și sintezei ca mijloace ale cunoașterii.

Analiza economico-financiară cercetează activitățile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. Esențialul în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relațiilor stuctural funcționale și a celor de cauză-efect.

Complexitatea studierii relațiilor cauză-efect este amplificată în condițiile anlizei fenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit de complex al acestor fenomene. Nu pot fi minimalizate o serie de aspecte din care derivă caracterul complex al anlizei cauzale a fenomenelor economice cum ar fi:

același efect poate fi produs de cauze diferite,

aceași cauză poate produce efecte diferite,

efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acțiuni sau forțe,

complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului ci și calitatea lui.

în fenomenul analizat pot apărea și însușiri pe care nu le avusese nici un element al fenomenului.

în realitatea obiectivă însușirile esențiale se amestecă cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare.

Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în toate etapele pe care le parcurge analiza economică.

În fine selectarea specificului cercetării fenomenelor economice este de natură să sublinieze primatul analizei calitative în raport cu studiul cantitativ.

Diversitatea activităților desfășurate de către o întreprindere și varietatea situațiilor

întâlnite privind conținutul, nivelul și caracteristicile performanțelor economico-financiare

ale acesteia, reclamă necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după mai multe criterii:

a) După raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se disting două tipuri fundamentale:

analiza post-factum sau analiza post-operatorie sau analiza activității (analiza realizării obiectivelor);

analiza previzională sau analiza prospectivă.

Analiza activității privește pezentul și trecutul, iar analiza previzională privește viitorul.

Ca tip de analiză post-factum, care se poate îmbina cu analiza previzională, în literatura de specialitate se întâlnește și analiza-diagnostic prin care se obțin aprecieri asupra ansamblului unei întreprinderi.

Analiza previzională presupune determinarea evoluției viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relațiilor de cauzalitate).

Cele două tipuri de analiză perzintă particularități dictate de faptul că analiza activității se bazează pe variabile cunoscute certe, pe când analiza previzională pe variabile presupuse incerte. De aici derivă o serie de aspecte metodologice diferite. În cadrul analizei activității economice se studiază o singură variantă a fenomenului-variantă de execuție și prelevează legăturile de tip funcțional pe când în cadrul analizei prospective pot fi studiate și este util acest lucru, mai multe variante și apar frecvent legături de tip stochastic.

b) Din punct de vedere al urmăririi însușirilor esențiale sau al determinărilor cantitative ale fenomenelor se disting două tipuri de analiză:

analiză calitativă

analiză cantitativă

Analiza calitativă urmărește esența fenomenului, însușirile sale esențiale, factorii care sunt de aceeași natură cu fenomenul ce îl determină.

Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative exprimate prin greutate, suprafață, volum, număr, durată etc. Cu alte cuvinte se poate spune că analiza cantitativă asigură cuantificarea acțiunii diferiților factori asupra rezultatului. În analiza cantitativă își găsesc un câmp tot mai larg aplicațiile metodelor matematice moderne. Succesul aplicării acestora în cuantificarea fenomenelor economice, este condiționat de modelarea proceselor economice pe baza analizei calitative, care trebuie să devanseze analiza cantitativă.

c)După nivelul la care se desfășoară analiza:

analiza microeconomică

analiza macroeconomică

Analiza microeconomică este acea care se desfășoară la nivelul individului sau la scara întreprinderii. Analiza microeconomică studiază comportamentul individual sau cel al întreprinderilor în activitatea economică și rezultatele obținute (cifra de afaceri, valoarea adăugată, rentabilitatea etc).

Analiza macroeconomică studiază fenomenele la nivelul ramurii economiei naționale, sau ale economiei mondiale, operând preponderent cu mărimi globale (P.I.B).

d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:

analiza statică

analiza dinamică

Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat, relevând relațiile dintre elementele și factorii care deternină o anumită poziție a fenomenului cercetat (analiza productivității muncii la un moment dat).

Noțiunea de static nu este legată de natura fenomenului; fenomenele prin natura lor nu pot fi statice.

Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbare relevând poziția lor într-un șir de momente (analiza productivității muncii în ultimii 5 ani).

Această analiza scoate în evidență legătura dintre pozițiile care s-au succedat sau se vor succeda, ale fenomenului, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziționale.

e) După criteriile de studiere:

analiza tehnico-economică în care se îmbină caracterul tehnic cu cel economic (analiza costurilor unui produs)

analiza economico-finaciară, în care se regăsesc corelațiile dintre activitatea economică (de exploatare) și cea financiară (analiza riscului economic)

analiza financiară care vizează cu precădere fluxurile financiare care se formează (analiza fondului de rulment).

f) În funcție de delimitarea obiectivului analizat distingem următoarele tipuri:

analiza pe ramuri, analiza pe unități organizatorice (întreprinderi, holdinguri, etc)

analiza pe probleme (valoarea adăugată, productivitatea muncii, rentabilitate, etc)

Gama criteriilor de clasificare a tipurilor de analiză economică nu este epuizată.

1.1.3 Conținutul procesului de analiză economico-financiara

Drumul pe care-l parcurge analiza reprezintă universul evoluției reale a fenomenului. Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori.

Conținutul analizei economico-financiare, inclusiv înbinarea acestuia cu sinteza, poate fi redat în câteva etape:

a) Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate. Delimitarea obiectului se face în timp și spațiu, calitativ și cantitativ, utilizând anumite metode de evaluare și de calcul.

b) Determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat. Desfacerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei de acțiune directă la cei care acționează indirect (prin intermediul celor cu acțiune directă) și așa mai departe, până la stabilirea cauzelor finale. Cu alte cuvinte, procesul cunoașterii este adâncit de la o esență mai puțin profundă către alta mai profundă (principiul descompunerii în trepte).

În legătură cu noțiunile utilizate se fac următoarele precizări:

elementele reprezintă părți ale fenomenului analizat (de exemplu, costul produsului pe articole de calculație).

factorii reprezintă acele forțe motrice care provoacă sau determină un fenomen (ex: structura producției, productivitatea muncii).

cauzele reprezintă fenomene care, în anumite condiții, provoacă și, deci explică apariția unui fenomen (de exemplu, o măsură tehnico-organizatorică conduce la reducerea consumului specific).

cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză, având în vedere limitele sferei de cercetare al analizei respective. Ele apar drept cauze finale datorită faptului că procesul de analiză, așa după cum s-a precizat, reprezintă universul evoluției reale a fenomenului. Din punct de vedere al apariției și dezvoltării fenomenului, ele sunt cauze primare.

c) Stabilirea factorilor presupune și determinarea atât a corelației dintre fiecare factor și fenomenul analizat, cât și a corelației dintre diferiți factori care acționează. Este necesară deci, determinarea relației cauză-efect respectiv a raporturilor de condiționare.

Parcurgerea celor trei etape conduce la elaborarea de modele ale fenomenelor analizate.

d) Măsurarea acțiunii diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine analiza cantitativă cu scopul cuantificării influențelor, al măsurării rezervelor interne, al aprecierii cât mai exacte a rezultatelor.

e) Sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile și aprecierile asupra activității din sfera cercetată

f) elaborarea măsurilor care constituie conținutul deciziilor menite să asigure o folosire optimă a resurselor, să contribuie la sporirea eficienței activității în viitor.

Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei oricărui fenomen economic, asigură caracterul complet și totodată, stințific al analizei economico-financiare.

Desfășurarea procesului de analiză poate fi prezentat schematic ca în figura:

Fig. 1 Schema desfășurării procesului de analiză

Schema mai sus prezentată, permite, pe de o parte, sesizarea condițiilor în care

acționează un fenomen precum și a elementelor sau factorilor care influențează asupra

acestuia, iar, pe de altă parte, pune în evidență două tipuri principale de analiză: analiza structurală (prin elemente) și analiza factorială (prin factori).

1.1.4 Studiul factorilor care explică rezultatele activitatii economico-financiare

Cunoașterea factorilor, a naturii lor și a legăturilor prin intermediul cărora concură la formarea și, respectiv, modificarea rezultatelor unei activități, precum și stabilirea posibilităților de îmbunătățire a funcțiunii intreprinderii ca sistem, reprezintă în esență, sarcina centrală a analizei activității economico-financiare și, totodată, elementul definitoriu al obiectului ei.

Factorii determină formarea și modificarea unui efect, a unui rezultat. Ei acționează de regulă, nu izolat, ci interdependent,corelat într-un sistem închegat de legături. Identificarea lor necesită cunoașterea precisă a căii de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale, lăuntrice ale rezultatului în accepțiunea de fenomen analizat

Pentru a înțelege mai bine esența factorilor care intervin într-un proces de analiză este util să se procedeze la gruparea acestora după diferite criterii:

După conținutul (natura) lor pot fi:

factori tehnici

factori tehnologici

factori organizatorici

factori economici

factori social politici

factori demografici

factori psihologici

factori biologici

factori naturali

Concepția sistematică în abordarea fenomenelor economice implică studierea tutror categoriilor de factori, care prin diferite tipuri de conexiuni se reflectă în rezultatele activității economice.

După caracterul lor în cadrul unei relații cauzale (în ordinea de analiză ) se disting:

factori calitativi

factori cantitativi

factori de structură

Această grupare prezintă semnificație economică și metodologică. Ea presupune cunoașterea temeinică a procesului de formare a rezultatului (efectului) a priorității relative în acțiunea combinatorie a factorilor.

Factorii calitativi sunt cei de aceiași natură cu obiectul analizei deosebindu-se de fenomen prin gradul de extensie. De exemplu productivitatea muncii este de aceiași natură cu producția, dar se referă la o singură persoană sau unitate de timp.

Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, condiția preliminară și indispensabilă a acțiunii celor calitativi.

Factorii de structură intervin când rezultatul analizei se referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente). Ei exprimă raporturile cantitative dintre elementele factorilor cantitativi. De regulă sunt conținuți de factorii cantitativi, dar acționează prin intermediul celor calitativi.

Sub aspect metodologic, trebuie asigurată omogenizarea elementelor componente pentru a exprima corect rapoartele menționate. Cu alte cuvinte se pune problema criteriului de alegere a formei de evaluare a acestor elemente. Răspunsul este dat de modul de exprimare a factorului calitativ.

De exemplu în cazul profitului (P) exprimat prin relația

în care:

q = cantitățile de produse vândute;

p = prețul de vânzare;

c = costul produsului;

Profitul unitar (p-c) este factorul calitativ, iar q este factorul cantitativ. Pentru însumarea producției aceasta trebuie să fie omogena deci se folosește evaluarea în aceiași unitate naturală. Profitul mediu unitar va crește sau scădea, după cum se modifică ponderea produselor cu un profit unitar mai mare sau mai mic decât cel mediu.

În relațiile:

;

unde:

paranteza reprezintă profitul la un leu venituri – fiind factor calitativ;

reprezintă suma veniturilor și este factor cantitativ;

Producția se va evalua în prețul de vânzare;

unde:

paranteza reprezintă profitul la un leu costuri – constituie factor calitativ;

reprezintă suma costurilor și este factor cantitativ.

Se apreciază că în activitatea practică, factorii de structură trebuie folosiți în primul rând pentru a explica o stare, un rezultat și nu pentru realizarea unor obiective. Aceasta nu înseamnă că trebuie exclusă complet o asemenea posibilitate.

După modul cum acționează distingem:

factori cu acțiune directă;

factori cu acțiune indirectă;

Factorii cu acțiune directă sunt cei care î-și exercită nemijlocit influența asupra fenomenului analizat, iar cei cu acțiune indirectă (de gradul 2, 3 , …n) acționează asupra fenomenului analizat prin intermediul altor factori.

În funcție de efortul propriu al intrprinderii se disting:

factori dependenți de efortul propriu;

factori independenți de efortul propriu;

Factorii dependenți de efortul propriu sunt cei care își au originea în eforturile depuse de intreprindere pentru mobilizarea rezervelor interne. Toți ceilalți factori care nu izvorăsc din efortul propriu se încadrează în categoria factorilor independenți de efortul propriu.

Prin însăși natura lor, o serie de factori sunt dependenți sau independenți de efortul propriu. Astfel prin natura sa, aplicarea inovațiilor în producție este un factor de creștere a productivității muncii dependent de efortul propriu al intreprinderii, după cum modificarea taxelor și impozitelor printr-un act normativ este un factor de modificare a profitului, independent de efortul propriu al intreprinderii.

Conceptul de dependent sau independent de efortul propriu nu poate fi confundat cu cel de “dependent sau independent de activitatea intreprinderii”. Un factor poate fi dependent de activitatea intreprinderii, dar independent de efortul propriu. De exemplu schimbarea structurii producției ca factor de modificare a profitului, poate fi dependent de activitatea intreprinderii, dar independența de efortul propriu.

După gradul de sintetizare se disting:

factori simpli;

factori complecși;

Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi dezmembrați, având în vedere sfera de desfășurare a analizei.

Factorii complecși sunt cei care pot fi dezmembrați, fiind determinați de o serie de alți factori simpli sau complecși (cu un grad mai redus de complexitate), a căror acțiune poate fi identificată la nivelul intreprinderii.

După cum este situat izvorul acțiunii lor distingem:

factori interni (endogeni)

factori externi (exogeni)

Factorii interni își au originea în interiorul producției (ex. organizarea internă a producției, ritmicitatea producției, etc.)

Factorii externi sunt cei care își au originea în afara intreprinderii (ex. modificarea cursului de schimb, inflația, etc.)

După stadiul circuitului economic sunt:

factori specifici aprovizionării

factori specifici producției

factori specifici vânzării și încasării producției

După posibilitățile de previziune se disting:

factori previzibili (cerți sau determinabili)

factori imprevizibili (aleatori)

Factorii previzibili acționează în cadrul unor procese controlate de conducerea intrprinderii, fără să implice riscuri (ex. gradul de înzestrare tehnică, numărul de personal, etc.).

Factorii imprevizibili acționează necontrolat ca urmare a unor abateri de la desfășurarea normală a unor procese economice sau sub impulsul unor forțe dinafară ce nu sunt dominate (concurența, forțe ale naturii).

După dependența față de variația fenomenului analizat se disting:

factori ficși

factori variabili

Factorii ficși sunt cei care nu influențează asupra variației fenomenului.

Factorii variabili sunt acei a căror influență explică modificarea rezultatului analizat.

După intensitatea acțiunii lor distingem:

factori dominanți (factori cheie)

factori secundari

Factorii dominanți sunt cei a căror influență este hotărâtoare la obținerea rezultatelor.

Factorii secundari sunt acei a căror influență în obținerea rezultatelor nu este decisivă.

După sensul influenței distingem:

factori pozitivi

factori negativi

factori indiferenți

Factorii pozitivi și negativi sunt factori variabili, iar factorii indiferenți (a căror influență este zero) sunt factori constanți.

După modul în care contribuie la obținere rezultatelor distingem:

factori independenți

factori interdependenți

Factorii independenți sunt cei care pot determina rezultatul într-un mod independent.

Factorii interdependenți sunt factori care nu pot determina rezultatul decât în interacțiunea lor. De exemplu, cei trei factori ai procesului de producție forța da muncă, mijloacele de muncă și obiectele muncii sunt factori interdependenți, întrucât producția nu se poate obține decât prin acțiunea lor comună.

După durata de exercitare a influenței se disting:

factori de durată

factori continui (cu acțiune continuă)

factori discontinui

După tipul de legătură dintre factori sunt:

factori cu mărime determinată a influenței

factori cu marime variabilă a influenței

Prima categorie de factori apare în cazul relațiilor de tip determinist, iar cea de-a doua categorie în cazul relațiilor de tip stocastic.

Criteriile de grupare a factorilor nu sunt epuizate. Studiul factorilor din diverse unghiuri de vedere prezintă importanța hotărâtoare în analiza calitativă și respectiv în elaborarea modelelor.

1.2 ANALIZA INDICATORILOR DE RENTABILITATE

Ridicarea eficienței economice – problemă de o permanentă actualitate economică este strâns legată de creșterea rentabilității intreprinderilor, întărirea contÎnuă a rolului profitului .

La nivelul intreprinderilor din orice domeniu de activitate economică, profitul și rentabilitatea constituie criterii de bază pentru aprecierea eficienței economice.

Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vinderii și încasării producției fabricate. Rentabilitatea poate fi definită deci ca fiind capacitatea intreprinderii de a crea profit, necesar atât dezvoltării cât și renumerării capitalurilor. Rentabilitatea oglindește într-o formă sintentică eficiența întregii activități economice a intreprinderii .

În general, cheltuielile și veniturile sunt structurate pe domenii de activitate respectiv:

de exploatare

financiare

excepționale

În consecință, pe baza structurii veniturilor și cheltuielilor se poate opera cu următorii indicatori:

– Rezultatul exploatării (RE) care se obține ca diferența dintre veniturile și cheltuielile de exploatare.

– Rezultatul curent al exercițiului (RC) reprezintă diferența dintre veniturile curente (venituri din exploatare + venituri financiare) și cheltuieli curente (cheltuieli de exploatare + cheltuieli financiare).

– Rezultatul exercițiului înnaitea impozitării format din rezultătul curent la care se adaugă rezultătul excepțional.

Profitul impozabil care reprezintă rezultatul exercițiului înaintea impozitării la care se adaugă depășirile față de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli și se scad reducerile fiscale prevăzute (reducerea impozitului pe profit în cazul reinvestirii).

Profitul net sau rezultatul exercițiului, respectiv profitului impozabil, mai puțin impozitul pe profit.

În literatura de specialitate și practica economică se folosește și noțiunea de marjă, și anume:

marja costurilor de producție ca fiind diferența între prețul de vânzare al bunurilor și costul de producție al acestora.

marja comerciala calculată ca diferență între prețul de vânzare al mărfurilor și costul de cumpărare.

marja brută sau marja costurilor variabile care se determină ca diferență între prețul de vânzare și costul variabil.

Analiza rentabilității vizează următoarele domenii:

situația generală a rezultatului exploatării pe baza contului de profit și pierdere

analiza factorială a rezultatului exploatării

analiza financiară a profitului brut al intreprinderii

analiza pragului de rentabilitate și aprecierea riscului de exploatare structural

analiza pe baza ratelor de rentabilitate.

1.2.1 Situatia generală a reliltatului expoatării pe baza contului de profit și pierdere.

În această etapă se urmărește dinamica profitului precum și punerea în evidență a structurii. Informațiile furnizate de contul de profit și pierdere pot fi structurate astfel:

Rezultă ca în ultimii trei ani întreprinderea a realizat profit.

În perioada curentă, comparativ cu cea precedentă, profitul înaite de impozitare se prezintă astfel:

– modificarea profitului

din care: 682 – 538 = + 144 mil lei

– contribuția marjei brute: 2442 – 2120 = + 322 mil lei

– creșterea cheltuielilor fixe: 1800 – 1574 = – 226 mil lei

– modificare rezultatului financiar: 38 – (-8) = + 46 mil lei

– modificare rezultatului excepțional: 2 – 0 = 2 mil lei

Analizând datele din tabel constatăm că rezultătul de exploatare a influențat creșterea profitului brut în proporție de 67% iar restul de 33% a crescut pe seama rezultatului financiar .

Concluzia în această etapă este aceea că intreprinderea este rentabilă, cu o marjă brută acceptabilă este producătoare de profit ceea ce o face atractivă pentru plasamentele de capital.

1.2.2 Analiza factorilă a relultatului exploatării

Analiza factorială stabilește sistemul de factori care determină modificarea rezultatului exploatării în vederea alegerii criteriilor de acțiune a evoluției pe viitor.

Practica economică și literatura de specialitate recomandă mai multe metode de analiză după cum urmează:

1)

unde: RE – profitul aferent exploatării

ν – venituri din exploatare

Ch – cheltuieli aferente veniturilor

În exemplul dat situația se prezinta astfel:

RE1 – RE0 = 642 – 546 = +96 mil lei

Din care:

influența veniturilor

mil.lei

influența cheltuielilor la un leu venituri

mil.lei

Rezultă ca sporul de profit s-a realizat în principal pe schema cheltuielilor, la un leu (1000 lei) venituri, ca urmare a sporirii eficienței economice. În consecință, în activitatea viitoare poate fi luată în considerare o evoluție pozitivă a acestui factor, alături de amplificarea cifrei de afaceri.

Un asemenea model poate avea o aplicabilitate generală, indiferent de specificul firmei. Considerăm însa că trebuie folosit cu precadere în cazul activității comerciale, de turism, prestări servicii etc. sau la unitățile care utilizează utilaje fixe închiriate.

2) Pentru intreprinderile industriale, care dispun de baza materială proprie și o pondere însemnată în patrimoniul acestora, se recomandă modelul:

în care:

N = numărul de personal;

Mf = valoarea medie anuala de inventar a activelor fixe;

Qe = producția exercițiului.

Potrivit acestui model, factorii de influență sunt:

numărul de personal (N);

înzestrarea tehnică ;

randamentul activelor fixe ;

gradul de valorificare a producției exercițiului ;

rentabilitatea veniturilor ;

Pentru exemplificarea, datele necesare sunt cele din tabelul următor:

Rentabilitatea veniturilor =

Din tabel rezultă că : mil. lei

Creșterea rezultatului exploatării cu 96 mil. lei este determinătă de:

influența numărului de personal:

;

(3600 · 0,5853 · 2095 · 1,205 · 0,09 ) – 546 = 478 – 546 = -68 mil lei

influența gradului de înzestrare tehnică:

;

(3600 · 0,6944 · 2095 · 1,205 · 0,09 ) – 478 = 568 – 478 = +90 mil lei

influența randamentului activelor fixe:

;

(3600 · 0,6944 · 2155 · 1,205 · 0,09) – 568 = 584 – 568 = 16 mil lei

influența gradului de valorificare a producției exercițiului :

;

(3600 · 0,6944 · 2155 · 1,194 · 0,09) – 584 = 578 – 584 = – 6 mil lei

influența rentabilității veniturilor :

;

Analizând datele de mai sus se pot formula unele concluzii pentru utilitatea practică astfel :

investițiile realizate și puse în funcțiune în anul 1, au avut ca efect creșterea productivității muncii, ceea ce a permis reducerea necesarului la personal;

prin sporirea randamentului activelor fixe s-a asigurat o diminuare a costurilor, reflectate în nivelul rentabilității veniturilor;

efectele pozitive obținute prin utilizarea potențialului tehnic, au fost valorificate într-o proporție inferioara celei din anul precedent.

În consecință, este necesar ca în previzionarea veniturilor, în corelație cu capacitatea de producție, trebuie să fie luată în considerare o asemenea situație, respectiv, sporirea profitului prin creșterea vânzărilor pe seama diminuării stocurilor și a producției imobilizate.

3) În condițiile unei informații analitice asupra vânzărilor și costurilor pe produse, se poate utiliza modelul următor:

RE = ∑qp – ∑qc

În care :

q = cantitate vândută;

c = costul produselor;

p = prețul de vânzare.

Aplicarea modelului, în condițile actualului sistem de contabilitate, necesită unele prelucrări ale informației. Astfel este necesară recalcularea veniturilor și a cheltuielilor în funcție de producția vândută în perioada curentă și costurile, respectiv prețurile din baza de comparație (perioada precedentă sau nivelul prevăzut). Această recalculare se poate face prin calcul analitic (în condițiile prelucrării automate a datelor) sau sintetic.

Recalcularea analitică presupune înmulțirea cantităților vândute pe produse cu costurile și respectiv prețurile din baza de comparație, la care se aduagă producția stocată și imobilizată la valoarea efectivă. Dacă, comparația se face cu perioada precedentă, produsele noi se includ la prețurile antecalculate.

Recalcularea sintetică are la bază corelarea cheltuielilor și respectiv veniturile realizate cu indicele costurilor și prețurilor.

Se presupune urmatoarea situatie :

Tabel 7.3

Modificarea rezultatului exploatării () cu 96 mil lei se explică prin influența

Cantităților vândute

;

mil lei

Structurii producției vândute

mil lei

Costul producției vândute

mil lei

Prețurilor de vânzare

mil lei

Analizând datele de mai sus rezultă că :

factorii: cantitățile vândute, structura producției vândute și costul producției vândute au avut o influență nefavorabilă la creșterea profitului firmei.

firma a sporit profitul exclusiv pe seama prețurilor de vânzare, fapt care în condiții normale ale raportului cerere ofertă nu poate constitui un factor care să determine viabilitatea firmei.

Acest model se recomandă a fi folosit la întreprinderile care au producție omogenă.

1.2.3 Analiza factorilă a profitului brut al întreprinderii

Profitul brut apare ca o diferență între venituri și cheltuieli, este format din rezultate financiare provenite din patru categorii de activitate, astfel:

rezultătele financiare din activitatea de bază;

rezultătele financiare din alte activități în afara celei de bază (activități conexe celor de bază);

profit din activități industriale și comerciale (vînzări);

profit din prestări de servicii;

Deci masa beneficiului brut nu este omogenă în componența sa intrând rezultatele (profit și pierdere) din activități și operațiuni aferente.

Cunoașterea nivelului de rentabilitate a categoriilor de activități este foarte importantă în practica economică atât pentru dezvoltarea activităților cu profit mai mare, cât în special pentru aprecierea corectă a posibilităților viitoare de creștere a rentabilității.

Pentru o astfel de analiză este utilizat modelul:

Pb = Vt · R

Unde:

Pb = profit brut;

Vt = venituri totale;

R = rentabilitatea medie a veniturilor;

Sau

Pb = ∑ (Vi · ri);

Vi = veniturile pe categorii pe activități;

ri = rentabilitatea veniturilor pe categorii de activități;

Pentru efectuarea unei asemenea analize prezentam următoarele date :

Tabelul7.4.

Modificarea profitului brut de:

682 – 537 = 145 mil lei se explica prÎn Înfluenta :

sumei veniturilor

structura veniturilor pe activitati

rentabilității veniturilor pe sectoare de activitati

mil lei

Din datele tabelului se remarcă faptul ca activitatea de producție este nerentabilă și într-o proporție însemnată, întregul profit fiind realizat pe seama activităților colaterale, la care nivelul de rentabilitate este foarte ridicat. De fapt, creșterea profitului s-a realizat exclusiv prin amplificarea activității acestor sectoare și în special a vânzărilor de marfuri la care rentabilitatea a sporit cu 2 procente.

Pentru activitatea practică, cunoașterea unei asemenea situații este deosebit de importantă în ceea ce privește previzionarea rezultatelor, iar în cadrul activității de evaluare economică, constituind un argument pentru opțiunea extinderii sferei de cuprindere a “capacității beneficiare” la nivelul profitului aferent întregii activități a societății comerciale.

Modelele de analiză prezentate trebuie considerate ca fiind tipuri pe baza cărora să poata fi construite și alte modele, în raport de specificul fiecărei unități.

1.2.4 Analiza pragului de rentabilitate și evaluarea riscului de exploatere structural

Riscul economic evaluează posibilitatea obtinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanța cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea intrprinderii respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variația cifrei de afaceri.

Riscul nu depinde numai de factorii generali (preț de vânzare, cost, cifra de afaceri), ci și de structura costurilor, respectiv comportamentul lor față de volumul de activitate.

Structura cheltuielilor, și în special repartiția între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influență marcantă asupra rentabilității, ceea ce justifică determinarea unui ”efect de levier” și mai mult formularea modelului de analiză al ”punctului mort”.

Cheltuielile variabile sunt direct proporționale cu nivelul producției (materiile prime și materialele directe, salariile personalului direct productiv, etc.).

Cheltuielile fixe, independente de nivelul activității sunt angajate în scopul funcționării normale a intreprinderii fiind plătite chiar în absența cofrei de afaceri (apă, electricitate, întretinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc.).

Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile și numai pe termen scurt unele sunt variabile și altele fixe.

Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, același nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.

Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoarea absolută, ci numai în raport de marja generată de intreprindere, deoarece există sectoare, cum ar fi acela al serviciilor, în care raportul Cifra de afaceri /cumpărări, este foarte mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai absorbite prin Cifra de afaceri. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe și cel al marjei o realizează punctul mort, evidențiat prin analiza Cost – Volum – Profit.

Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit și ”prag de rentabilitate” evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze intreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel activitatea intreprinderii devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, dupa caz, în unități fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a intreprinderii.

a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în unități fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant (v=ct) în raport cu creșterea volumului producției. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producției vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (CV).

CV = v x Q

De asemenea, se pornește și de la ipoteza constantei prețului unitar de vânzare (p) indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q). Altfel spus piața absoarbe toată producția la același preț.

CA=p x Q

În baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate, reprezentând volumul fizic al producției vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile; CT = CF + CV) iar rezultătul exploatării este nul (RE = 0), se determÎnă dupa relatia:

CA = CT iar RE = ø

CA = CV + CF

p x Q = v x Q + CF

p x q – v x Q = CF =

În care

= volumul fizic al producției vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate

p – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe unitatea de produs.

Rezultă că: =

Graficul oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar

– În intreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât intreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variație a cifrei de afaceri antrenează o mare variație a profitului:

– când costurile depășesc CA, iar intreprinderea lucrează în pierdere.

– când costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja și profit. Cu cât Q este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai mult profitul va crește, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în punctul mort).

Cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producții, fiind cu atât mai reduse cu unitatea de produs, cu cât volumul producției este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările inițiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic).

Dar, în realitatea, cheltuielile fixe nu reprezintă o anumită constanță pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporționalității, modificarea costurilor totale determină apariția unui nou prag de rentabilitate.

Totodată, în realitatea economică, prețul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurența oferă situații diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață (neprevăzută de intreprindere), prețurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoțit de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât și acelor pentru riscuri și cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă. În consecință, va crește nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor.

În cazul în care cererea de produse pe piață crește, prețurile și implicit profitul vor crește, determinănd o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor.

Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.

Pentru exemplificare, admitem cazul unei intreprinderi care produce și comercializează un singur produs. Prețul de vânzare este de 6.000 lei, costul variabil unitar de 2.400 lei, iar cheltuielile fixe totale sunt de 54 mil lei.

= = 15000 bucati

Se constată că profitul este nul, la un volum de activitate de 15000 bucăți.

Orice unitate de producție realizată în plus față de pragul de rentabilitate va genera profit, după cum, o producție mai mică (de 15000 bucăți) va determina pierderi.

Pentru a determina pragul de rentabilitate în unități valorice, la intreprinderile monoproductive, se înmulțește pragul de rentabilitate în volum () cu prețul de vânzare unitar (p) obținându-se următoarea relație:

p x = x p ; dar x 100 = Rmcv (rata marjei asupra costului variabil unitar) = x p sau =

Potrivit ultimei relații, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.

Aplicând aceste relații de calcul la exemplul anterior, vom obtine:

= 15000 x 6000 = 90 mil lei sau = = 90 mil lei

b) Pentru unitățile care produc și comercializează o gamă variată de produse, pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a intreprinderii, stabilit pe baza contului de profit și pierdere, are următorul model:

=

În care :

MCV% – rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale

Sau :

Unde : CF = suma cheltuielilor fixe

= suma cheltuielilor variabile

CA = cifra de afaceri

V = venituri

Această metodă de analiză este foarte utilă intreprinderii pentru calculele de previziune, permițând obtinerea unor informații cum sunt:

1) Cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic);

2) Mărimea profitului realizabil la o creștere dată a cifrei de afaceri;

3) Mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obtinerea unui profit dorit;

4) Mărimea cifrei de afaceri necesară pentru mentinerea unui anumit profit în condițiile în care cresc cheltuielile fixe.

1.2.5 Analiza rentabiltății pe baza ratelor de rentabilitate

Cunoașterea gradului de independență economică și financiară, detectarea în momentul oportun a activității intreprinderii presupune diagnosticarea financiară printr-un sistem de rate de eficiență.

Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile și în general, legate între ele printr-o relație cauză-efect.

Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea succesivă a cel putin trei dimensiuni financiare ale intreprinderii: rentabilitate, lichiditate și structura financiară.

Ratele de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice și financiare ale intreprinderilor, permițând compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora. în general ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice și financiare obtinute și eforturile depuse pentru obtinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obtinute în raport cu activitatea intreprinderii (rentabilitatea comercială) și a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).

a) Ratele de rentabilitate comercială, apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității intreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adaugată.

Reținem atenția cu câteva categorii de rate:

Rata marjei brute de exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale.

Rata EBE =

Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării, pune în evidență eficiența întregii activități a firmei în cursul exercițiului. Ea se calculează prin raportul:

Întrucât în cadrul veniturilor și respectiv cheltuielilor se disting trei caregorii (de exploatare, financiare și excepționale, această rată se mai poate calcula și cu ajutorul formulei:

unde:

g v = structura veniturilor

r = rata rentabilității pe categorii de venituri

Reiese deci din formula că factorii care influențează rata rentabilității sunt:

– structura veniturilor

– rentabilitatea pe categorii de venituri

b) Rata rentabilității economice.

Rata rentabilității economice are o accepțiune mai largă vizând, în esență eficiența capitalului economic alocat activității producătoare a intreprinderii. Ea ne exprimă prin raportul:

Rentablitatea economică trebuie să depășească, în mod necesar, rata inflației, pentru ca intreprinderea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității, menținându-și astfel activul său economic.

Dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate, acționarii vor beneficia de efectul de pârghie financiară al îndatorării intreprinderii (creșterea rentabilității financiare cu fiecare procent de creștere a îndatorării).

Dacă folosim relația:

unde: P – profitul

A – totalul activului, respctiv active imobilizate (Ai) și active circulante (Ac).

Relația se mai poate scrie

Raportul :

= viteza de rotație a capitalului

= rata rentabilității care constituie de altfel și factorii care constituie factorii ce determină modificarea ratei rentabilității economice a activității față de un anumit criteriu. Pentru exemplificare folosim tabelul 7.5

Tabelul 7.5

Re = 13,34 – 13,82 = 0,48 %

Din care datorită modificării

– vitezei de rotatie a activului

1,2776 * 8.80 – 13,82 = -2,62 %

– rentabilitatea veniturilor

13,34 – 11,20 = + 2,14 %

Un alt model de analiză a ratei rentabilității economice a activului derivat din cel de calcul este următorul:

În care, raportul semnifică în care :

R = randamentul activelor imobilizate

Unde:

n = viteza de rotatie a activelor circulante caracterizată prin număr de rotație

Ca atare:

Re =

În consecință, factorii care influențează modificarea ratei rentabilității economice a activelor sunt:

randamentul activelor imobilizate;

viteza de rotație a activelor circulante;

rata rentabilității veniturilor.

Pe baza datelor din tabel se obțin rezultatele:

influența randamentului activelor imobilizate

%

influența vitezei de rotație a activelor circulante

%

influența rentabilității veniturilor

Acest model permite localizarea influenței vitezei de rotație a activului pe elementele componente. În exemplul dat, întreaga influență nefavorabilă apartine activelor circulante ceea ce în activitatea practică facilitează identificarea elementelor care au condus la asemenea rezultate.

c) Rata rentabilității resurselor consumate (Rc), (în literatura de specialitate se găsește și sub denumirea de rentabilitatea costurilor). Așa după cum rezultă din denumire, caracterizează eficiența costurilor. În activitatea practică, prezintă importanța în estimarea și negocierea prețurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru prestări de servicii. De asemenea, permite poziționarea produselor sub aspectul rentabilității față de media pe intreprindere.

Elementele de calcul ale ratei rentabilității resurselor consumate sunt rezultatul exploatării (RE) și cheltuielile de exploatare ( ).

Rc = x 100 =

Din tabel rezultă factorii direcți de inflație, respectiv structura cifrei de afaceri, costul producției și prețul de vânzare.

Pe baza datelor din tabel situația se prezintă astfel:

;

ΔRc = 11,10% – 9,91% = +1,19% ;

Din care datorită modificării

structurii cifrei de afaceri

costurile pe produse

– prețurilor de vânzare pe produse

Rc1=

Se constată că rentabilitatea în activitatea de bază a crescut exclusiv pe seama prețurilor de vânzare, ori în condițiile echilibrării cererii și ofertei, o asemenea strategie nu poate conduce la menținerea pe piață.

În ceea ce privește mărimea acestei rate în literatura de specialitate sunt exprimate opinii potrivit cărora aceasta ar trebui să se încadreze între 9-15% în funcție de sectorul de activitate.

d) Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară așa după cum s-a mai spus, reprezintă capacitatea intreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Din această categorie de rate ne vom opri asupra :

1. rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Kp) calculată ca raport între profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kp)

2. rata rentabilității financiare a capitalului permanent calculată ca raport între profitul brut și capitalul permanent (capital propriu + capital împrumutat pe termen mediu și lung)

Unde:

Rp = rentabilitatea financiară a capitalului permanent;

Pb = profitul brut;

Kperm = capitalul permanent;

Legatura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se explică prin relația:

Sau:

Unde: d = rata dobanzii

ci = cota de impozit pe profit

Pentru a pune în evidență influența pe care o are structura capitalului și rata dobânzii asupra ratei rentabilității financiare a capitalului propriu se recomandă prima variantă de calcul a capitalului permanent.

Tabelul 7.6

În varianta 1, rezultă că rata rentabilității financiare a capitalului propriu este mai mică decât ceea aferentă capitalului permanent (14,60 < 24,84) datorită procentului de dobândă de 72,49 % față de 22,84 % cât este rata rentabilității financiare a capitalului permanent

Într-o asemenea situație, intreprinderea nu trebuie să apeleze la împrumuturi pe termen mediu și lung, iar pe piața financiară nu prezintă interes.

Dacă se presupune ca rata rentabilității financiare a capitalului permanent este egală cu rata dobânzii (situația din varianta 2), atunci și rata rentabilității financiare a capitalului propriu este identică. Într-o asemenea stare, structura capitalului nu influențează rata rentabilității financiare a capitalului propriu.

Situația din varianta 3 este în favoarea firmei, întrucât realizează o rentabilitate a capitalului permanent superioare ratei dobânzii, ceea ce-i asigură o rentabilitate financiară a capitalului propriu și implicit un profit superior.

Firma poate apela la credite pe termen lung și mediu pentru finanțarea activității asigurându-și astfel un profit suplimentar. Ea prezintă o situație financiară bună, care trebuie luată în considerare în adoptarea deciziilor de finanțare pe termen mediu și lung.

2. TITLUL CAPITOLULUI 2 (HEADING 1)

2.1 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri,

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri.

2.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri.Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri.

Tabelul 2.1 – Denumirea tabelului

(Sursa: Sursa de date – dacă este cazul)

2.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3)

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri. Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri.

Figura 2.1 – Denumirea figurii

(Sursa bibliografică – dacă este cazul)

2.2 SUBTILU CAPITOLUL 2 (HEADING 2)

Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri, Paragraf text scris cu stilul Normal 12 pt, la 1,5 rânduri,