Analiza Si Perviziunea Serviciilor de Hotel Si Restaurante In Ju

Cuprins

CAPITOLUL 1 .ROLUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL SERVICIILOR…………………………………………………………………….1

1.1 CONCEPTUL DE SERVICIU ……………………………………….1

1.2 CONTRIBUȚIA SERVICIILOR LA CREȘTEREA ECONOMICĂ…5

1.3 SERVICIILE ȘI CALITATEA VIEȚII ……………………………..10

CAPITOLUL 2. ABORDAREA CONCEPȚIEI DE MARKETING ÎN DOMENIUL SERVICIILOR…………………………………………………………………15

CAPITOLUL 3. PREZENTAREA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.37

Capitolul 4 ANALIZA EVOLUȚIILOR SERVICIILOR ÎN JUDEȚUL ILFOV………………………………………………………………65

4.1 ANALIZA DINAMICII SERVICIILOR DE HOTELURI ȘI RESTAURANTE…………………………………………………………………….65

4.2 ANALIZA CORELAȚIEI ÎNTRE EVOLUȚIA SERVICIILOR ȘI GRADUL DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIAL…………………………..70

4.3 ANALIZA COMPARATIVĂ A DEZVOLTĂRII SERVICIILOR ÎN BUCUREȘTI ȘI ÎN ALTE JUDEȚE DIN ROMÂNIA……………………………..71

4.4 PREVIZIUNEA EVOLUȚIEI SERVICIILOR DE HOTELURI-RESTAURANTE ……………………………………………………………………74

4.4.1 PREVIZIUNEA NUMĂRULUI STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ………………………………………………………………………….74

4.4.2 PREVIZIUNEA POPULAȚIEI OCUPATE ÎN SERVICIILE DE HOTELURI-RESTAURANTE ………………………………………………………76

CAPITOLUL 5. ANALIZA EVOLUȚIEI TURISMULUI ÎN JUDEȚUL ILFOV………………………………………………………………77

5.1 analiza numărului de turiști în funcție de proveniență……………………………………………………………………..77

5.2 analiza numărului de turiști în funcție de motivul sosirii…………………………………………………………………79

5.3 Analiza evoluției numărului de turiști în funcție de mijloacele de transport cu care aceștia sosesc……………87

5.4 analiza activitȚĂȚii de cazare turistică…………91

concluzii…………………………………………………………………….95

bibliografie

BIBLIOGRAFIE

Daniela Morariu – Funcțiile serviciilor în economia mondială, Ed. Mirton, Timișoara, 1999.

Maria Ionică, Rodica Minciu, Gabriela Stănciulescu – Economia serviciilor, Ed. Uranus, București, 1999;

V. Olteanu – Marketingul Serviciilor. Teorie și practică, Ed. Uranus, București, 1999;

V. Olteanu – Economia întreprinderii de servicii, Ed A.S.E., București, 1994;

Ph. Kotler – Managementul Marketingului, Ed. Teora, București, 1997;

Ph. Kotler, G. Amstrong, J. Saunders, Veronica Wong – Principiile marketingului, Ed. Teora, 1998;

Rodica Minciu – Economia Turismului, Ed. Uranus, București, 2000;

**** -Anuarul Statistic al României, CNS, București, 1998, 1999, 2000, 2001;

E-mail: [anonimizat]

=== 1 , ===

CAPITOLUL 1

ROLUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL SERVICIILOR

1.1 CONCEPTUL DE SERVICIU

Mult timp importanța activității de servicii nu a fost recunoscută, serviciile neglijate de economiști și încadrate, se părea o dată pentru totdeauna, în sfera neproductivă.

Această stare de spirit s-a schimbat profund în cursul ultimelor 2-3 decenii, pe bază, în principal, a următoarelor date: numai serviciile pot crea locuri de muncă în număr suficient pentru a rezolva sau limita problema șomajului; sectorul terțiar nu este „îngrădit” decât de reglementări care sunt repuse în discuție în cadrul unui proces de liberalizare a schimburilor internaționale; oferta de servicii diferențiate și adaptate la cerere este un element esențial al competitivității întreprinderilor oricare ar fi domeniul lor de activitate.

Preocupările specialiștilor de a depăși relativa rămâne în urmă a teoriei economice în raport cu dezvoltarea rapidă a sectorului serviciilor, cu deosebire în ultimele decenii, s-au concentrat, așa cum este firesc, în primul rând asupra definirii conceptului de serviciu.

Dificultățile în acest sens sunt determinate, pe de o parte, de marea eterogenitate a activităților economice cuprinse în categoria de servicii, iar pe de altă parte, de numeroasele accepțiuni ale termenului de „serviciu” în vorbirea curentă. Prin accepțiunile cele mai cunoscute amintim ocupația pe care o are o persoană în calitate de angajat (salariat) în cadrul unei unități economice sau sociale, o subdiviziune organizatorică în cadrul unei întreprinderi sau instituții, set de obiecte și multe altele, sensuri care depășesc sfera categoriei economice de „serviciu”.

Majoritatea definițiilor accentuează în special că serviciile sunt „activități al căror rezultat este nematerial și deci nu se concretizează într-un produs cu existență de sine stătătoare”.

Exista mai multe accepțiuni ale noțiunii de serviciu pe care instituții sau specialiștii de marca ai domeniului le-au atribuit acestui concept:

Asociatia Americana de Marketing (AMA-1960)

R.J. Blois (1974)

Bessom Richard (1975)

Leonard L. Berry (1980)

Philip Kotler (1986)

Christopher Lovelock (1991)

O sinteză a tuturor definițiilor date de acești specialiști definește serviciile ca fiind: efecte utile, imateriale si intangibile, rezultate din desfășurarea unor activități intercondiționate.

Apare, de asemenea, includerea activităților, beneficiilor, sau utilităților ca elemente de delimitare a serviciilor de bunuri.

Serviciile sunt, totodată, activități de sine stătătoare, atomizate în procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii și sunt organizate distinct într-un sector denumit si sectorul terțiar.

Caracteristicile serviciilor

Intangibilitatea – reprezintă caracteristica esențială a serviciilor. Ea exprimă faptul că acestea nu pot fi văzute, gustate, simțite, auzite sau mirosite înainte de a fi cumpărate.

Inseparabilitatea – reprezintă caracteristica serviciilor de a nu putea fi desprinse de prestator, interes atât spațial, cât și temporal. Din acest motiv, nevoia de servicii se satisface, de regulă, prin consumul acestora în momentul prestării.

Interacțiunea prestator-client se regăsește în toate componentele marketingului, aspect care îl determină pe Christian Gronroos să formuleze conceptul de marketing interactiv, unul din elementele centrale ale marketingului serviciilor. În întâlnirea prestator-client operează și se particularizează produsul și distribuția și sunt afectate în mod esențial prețul și promovarea. Raporturile strânse care iau naștere între prestator și client stau la baza conceptului de relații preferențiale.

Variabilitatea serviciilor – reprezintă caracteristica acestora de a diferi de la o prestație la alta. Aceasta caracteristica conferă unicitatea serviciului in sine, el nemaiputând fi repetat în mod identic la alta persoana sau la aceeași persoană niciodată. Aceasta variabilitate permite adaptarea serviciului la fiecare client în parte, în măsura în care, prestatorul are un asemenea grad de adaptabilitate.

Variabilitatea generează personalizarea serviciilor care sugerează proiectarea serviciilor care sa permită înlănțuirea activităților astfel încât ele sa răspundă în cel mai înalt grad așteptărilor consumatorilor.

Variabilitatea serviciilor determina și un mod specific de asigurare a calității serviciilor, operându-se deopotrivă cu noțiunile „calitate dorita, așteptată ”și „calitate efectivă”, percepută în momentul prestației.

Perisabilitatea – reprezintă caracteristica serviciilor de a nu putea fi stocate și păstrate in vederea unui consum ulterior, motiv pentru care este denumita de unii autori si „nestocabilitate”.

Eterogenitatea serviciilor care determina faptul ca acestea nu pot fi standardizate decât parțial, cum este cazul serviciilor bazate preponderent pe echipamente industriale (ex. Serviciile de curățătorie a hainelor) si nu pot fi standardizate in cazul serviciilor bazate preponderent pe personal (ex. Serviciile oferite de un recepționer al unui hotel).

Vizualizarea serviciilor-cuprinde componentele care permit clientului să aprecieze într-o măsură mai mare sau mai mică serviciul prestat. Aceste componente sunt:

ambianța prestării serviciului – locul, design, locuri de parcare;

înfățișarea și comportamentul personalului de contact –îmbrăcăminte, zâmbet, amabilitate;

comunicațiile cu privire la serviciul respectiv – prețul.

Calitatea serviciilor

Calitatea serviciilor reprezintă obiectivul marketingului serviciilor definit de activitățile desfășurate de către firma in scopul eliminării decalajului care apare între serviciul oferit și cel efectiv prestat, pe de-o parte si intre cel așteptat și receptat pe de alta parte, ca urmare a separării tot mai accentuate a prestatorului de consumator.

Orientând întreaga activitate de marketing a firmei în direcția eliminării acestui decalaj sta la baza calității serviciilor, fiind considerata funcția obiectiv a marketingului serviciilor.

În cazul distribuției de produse din gama detergenților, efectuată prin agenți de vânzări, calitatea este reflectată de termenele de livrare promise și respectate, promptitudinea agenților de vânzări în preluarea comenzilor, respectare și concordanta ofertei de produse cu produsele și cantitățile efectiv livrate .

1.2 CONTRIBUȚIA SERVICIILOR LA CREȘTEREA ECONOMICĂ

După ce au fost mult timp ignorate, considerate „neproductive”, rolul serviciilor începe să fie tot mai mult recunoscut, ele substiuindu-se, din ce în ce mai mult, industriei în rolul de motor al creșterii economice.

Trebuie să reamintim, așa cum precizează L. Redoud, că într-adevăr în momentul când au scris autorii clasici, de la Adam Smith, Ricardo, Stuart Mill la J. B. Say și Marx, realitatea serviciilor consta esențial în servicii personale și domestice. Chiar comerțul, transporturile și băncile nu erau considerate decât „intermediari”, utili sigur, în măsura în care facilitează deplasarea și achiziția mărfurilor, dar fără să fie considerați creatori de valoare.

La fel, timp de decenii, activitățile pe care Colin Clark și Fourastie le-au regrupat în sectorul terțiar, au fost considerate ca domenii de slabă productivitate, pentru că prin natura lor sunt nesusceptibile la mecanizarea, la introducerea progresului tehnic, la realizarea producției de serie, a economiilor de scală etc.

S-a ajuns la întrebarea dacă serviciile nu ar constitui o frână a creșterii economice, fiind un factor inflaționist, deoarece creșterea salariilor și a profiturilor nu ar corespunde unei creșteri a productivității.

Teorii economice mai noi reconsideră rolul serviciilor în dezvoltarea economică, în contextul revizuirii și a concepțiilor despre creșterea economică. În gândirea lui Paul Heyne, de pildă: „creșterea economică constă, nu în sporirea producției de lucruri, ci în producerea de avere. Și avere este tot ceea ce oamenii prețuiesc ca valoare. Evident, lucrurile materiale pot contribui la avere și sunt într-un fel esențiale în producerea de avere. Dar, nu există legătură obligatorie între creșterea averii și o creștere de volum, greutate sau cantitate a obiectelor materiale.

Intermediarii, comerțul și în general producătorii de informații creează, de asemenea, valoare. Calea de a evita greșelile în luarea unor decizii este de a obține mai multe informații, iar informațiile sunt o marfă cu propriul cost de achiziție.

De asemenea, cucerirea piețelor mondiale este aproape imposibilă fără realizarea unei rețele puternice de informații economice privind caracteristicile și specificul piețelor vizate. Dar, ocupațiile informaționale nu se reduc la cele de studiere a piețelor, respectiv de marketing, ele cuprinzându-i, în sens larg pe toți cei care lucrează cu informația ca programatori, profesori, contabili, manageri, agenți de bursă, de asigurări, juriști etc. și care sunt și ei producători de avere reală.

Mai mult, în condițiile în care progresul tehnic a condus la producerea de sisteme din ce în ce mai complexe crește nevoia de servicii care fac orice bun industrial sau de consum utilizabil. Ca o consecință, creșterea avuției (a averii) trebuie măsurată având în vedere performanța sistemelor. Mai departe, deoarece performanța sistemelor ține de calitatea proceselor și produselor, devine clar că în economia serviciilor calitatea înseamnă ceea ce a reprezentat „productivitatea” în economia industrială.

În acest context, experiența țărilor dezvoltate relevă importanța deosebită a serviciilor de învățământ și cercetare în dezvoltarea economică. Astfel, progresul acestor țări se explică, printre altele și prin atenția remarcabilă acordată acestor domenii în care sunt angajate milioane de persoane și cărora le sunt alocate bugete substanțiale, provenind atât din sectorul privat cât și cel public.

Deosebit de sugestiv în acest sens apare, de exemplu, faptul că în prezent în universitățile din S.U.A este cuprins un personal permanent mai numeros decât cel din agricultură.

De altfel, activitățile de cercetare și educație (învățământ) se înscriu între funcțiile cele mai importante ale serviciilor în producția de bogăție materială și spirituală.

Dezvoltarea funcției de cercetare este consecința și premisa totodată a evoluției tehnicilor de producție.

Astfel, până la începutul secolului XX, îmbunătățirea noilor tehnologii și schimbările în modul de producție proveneau în cea mai mare parte din experiența acumulată de om asupra mașinii pe care o folosea. Aceste schimburi sau îmbunătățiri nu erau decât foarte rar rezultatul unei munci organizate și finanțate printr-un departament de cercetare.

Profesionalizarea cercetării s-a operat în jurul anilor 1920, reflectând complexitatea crescută a noilor tehnologii și nevoia de a planifica riguros dezvoltarea și realizarea lor. Astfel, activitățile de cercetare-dezvoltare participă la conceperea de produse și servicii noi, adaptate la cerințele pieței, la creșterea calității acestora și la obținerea lor într-un timp mai scurt și cu un consum mai redus de factori de producție.

Strâns legată de activitatea de cercetare-dezvoltare și creșterea gradului de complexitate a economiei se află funcția de educație (învățământ).

Utilizarea noilor echipamente și aplicarea noilor tehnologii nu este posibilă fără calificarea superioară a personalului. Formarea inginerilor de sistem sau a fizicienilor reclamă evident un nivel de educație superior celui al muncitorilor care lucrau la războaiele de țesut de la începutul Revoluției Industriale. La fel, dacă în societatea pre-industrială foarte puțină lume știa sau avea nevoie să știe să citească, astăzi, în societatea informațională, majoritatea persoanelor trebuie să știe să lucreze cu calculatorul. Astfel, în economia modernă, creșterea economică presupune investiții din ce în ce mai mari în capitalul uman.

Dar serviciile sunt implicate nu numai în pregătirea producției, prin funcțiile de cercetare și educație la care se adaugă cele de aprovizionare cu materiile prime și materialele necesare, ci chiar în derularea procesului de producție propriu-zis.

Acestea din urmă se referă în special la serviciile de „întreținere” și „stocaj” atât al „intrărilor” cât și al „ieșirilor”, al rezultatelor. Aceste activități pot fi considerate ca parte integrată a sistemului de producție, iar creșterea complexității proceselor de producție a determinat o dezvoltare mai mult decât proporțională a acestor și a costurilor pe care le implică.

Mai departe, un produs nu poate fi accesibil consumatorilor fără intervenția funcției, de distribuție, cuprinzând ansamblul operațiunilor tehnice și economice care au loc din momentul ieșirii produselor din procesul de producție până când ajung la utilizatorii finali.

Acestea cuprind atât distribuția fizică, respectiv deplasarea produselor pe teritorii geografice din ce în ce mai vaste, la consumatori din ce în ce mai numeroși și la distanțe de locul de producție din ce în ce mai mari, cât și operațiuni economice vizând stabilirea numărului de verigi prin care trec mărfurile de la producător la consumator (lungimea canalelor de distribuție), alegerea furnizorilor, a formelor de vânzare practicate etc. Nu în ultimul rând, funcția de distribuție vizează activitățile de promovare a vânzărilor și activitățile financiare legate de decontarea contravalorii mărfurilor livrate. În acest fel, serviciile contribuie la înlăturarea strangulărilor și perturbațiilor în procesele de producție, participând la înlăturarea strangulărilor și perturbațiilor în procesele de producție, participând la realizarea echilibrului economic între cerere și ofertă, între producție și consum.

O altă funcție importantă a serviciilor este legată de utilizarea produselor, respectiv întreținerea, refacerea (repararea) sau potențarea valorii de întrebuințare a acestora. Cu cât un produs este mai „avansat” cu atât aceste activități sunt mai complexe și mai costisitoare. Pe de altă parte prin prelungirea duratei de viață a bunurilor industriale sau de consum se realizează importante economii de resurse materiale sau umane.

În sfârșit maturizarea revoluției industriale și dezvoltarea producției de masă au pus în evidență o altă funcție importantă a serviciilor: gestiunea și reciclarea deșeurilor.

Deșeurile au existat dintotdeauna, ele fiind produse anexate oricărui tip de activitate sau producție umană, dar revoluția industrială prin dezvoltarea și concentrarea producției a condus inevitabil la acumularea și concentrarea , de asemenea, a deșeurilor. Au apărut astfel probleme legate de gestiunea deșeurilor, mai ales a celor de reciclare este foarte costisitoare sau nu pot fi reintegrate în circuitul natural.

Paralel cu creșterea deșeurilor industriale s-a înregistrat și extinderea celor rezultate din consumul final. Unele dintre acestea cum ar fi ambalajele din materiale plastice sunt dificil de distrus și/sau produc diferite forme de poluare, necesitând investiții importante pentru organizarea de sisteme de distrugere și reintegrarea lor eficientă din punct de vedere economic și ecologic.

În concluzie, în economia serviciilor actul complet de producție vizează maximizarea eficienței funcțiilor de servicii combinate cu cele de producție propriu-zise pe întreaga lor durată de desfășurare, începând cu cele care preced producția și terminând cu cele legate de gestiunea și reciclarea deșeurilor.

Serviciile se împart în prestații intensive în muncă (ce presupun un volum mare de muncă manuală mediu sau puțin calificată) și prestații intensive în inteligență (necesită un personal relativ puțin numeros, dar cu calificare înaltă).

Dacă sectorul terțiar este dominat de servicii intensive în muncă (servicii de gospodărire publică, activitate comercială, reparații etc.) participarea la creșterea economică internă și la exportul total al țării va fi modestă.

Dimpotrivă aportul serviciilor intensive în inteligență este decisiv în creșterea economică.

1.3 SERVICIILE ȘI CALITATEA VIEȚII

Calitatea vieții este un concept complex care vizează atât latura materială a vieții oamenilor cât și cea spirituală, calitatea relațiilor umane, precum și perceperea subiectivă a tuturor acestor elemente de către individ.

Calitatea vieții este greu de exprimat printr-un singur indicator sintetic, de aceea se folosesc mai mulți indicatori parțiali. Cunoscutul economist de origine română Lionel Storel recomandă recurgerea diferiților indici în trei categorii:

economic;

socio-demografic;

ecologici;

Dintre indicatori economici, PNB/locuitor este cel mai semnificativ dar, el reflectă mai ales latura cantitativă a bunăstări naționale.

Cea mai dificilă este exprimarea aspectelor psihologice, a elementelor subiective interioare personale.

Serviciile sunt implicate profund în toate aceste aspecte, consumul de servicii al populației fiind un element important al calității vieții.

Într-adevăr analiza coeficienților bugetari, adică a părții relative a cheltuielilor pentru bunuri și servicii în consumul familiilor arată tendința de creștere a ponderilor pentru servicii, în țările dezvoltate cu economie de piață.

Astfel în cazul țărilor puternic industrializate partea serviciilor în consumul final, privat se situează între 1/3 și ½ cu o ușoară tendință de majorare. Pentru țările est-europene ponderea serviciilor este mult mai modestă – circa 15-20% – explicabilă prin nivelul mai scăzut de dezvoltare, prin deosebirile de prețuri sau de obiceiuri de consum, dar și prin neconcordanțe de ordin metodologic. (Anexa 1)

În țara noastră, scăderea puterii de cumpărare a populației după 1990 s-a reflectat și în reducerea ponderii serviciilor în totalul cheltuielilor de consum ale populației, în condițiile în care acesta era și în 1990 extrem de scăzută în raport cu țările dezvoltate economic.

Pe de altă parte ponderea comparativ mai ridicată a cheltuielilor pentru servicii la categoriile socio-profesionale cu venituri mai ridicate (patroni, salariați) față de țărani, pensionari, șomeri demonstrează dependența directă a consumului de servicii de nivelul veniturilor.

O altă relație importantă este aceea a serviciilor cu timpul liber care se referă atât la mărimea acestuia cât și la modalitățile lui de utilizare.

Vehiculate încă din antichitate, în special prin studii filosofice, ideile despre timpul liber îmbracă o paletă destul de variată.

Conceptul într-un sens larg în opoziție cu timpul de muncă, timpul într-adevăr liber, „loisirul” reprezintă acel timp destinat unui „ansamblu de activității cărora individul li se dedică în mod liber, de bunăvoie și cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra și a-și satisface nevoile estetice, fie pentru a-și îmbogăți informația sau a-și completa în chip dezinteresat formația, pentru a-și lărgi și dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligațiile profesionale, sociale și familiale”.

Căile de mărire a timpului liber sunt, din punct de vedere economic, în principal două: reducerea timpului de muncă și diminuarea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței.

Serviciile sunt implicate atât în favorizarea reducerii timpului de muncă cât și în reducerea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței. Un rol deosebit de important revine în acest sens comerțului, dar și altor servicii cum ar fi cele de asistență medicală și socială, alimentație publică, transport, spălătorii și curățătorie chimice etc.

În ceea ce privește utilizarea timpului liber, acest este destinat odihnei, recreării, distracției-agrementului, turismului dar și autoinstruirii, autoeducației, practicării unor „hobby-uri” etc.

Între modalitățile principale de utilizare a timpului liber se înscriu: urmărirea programelor de radio și TV vizionarea de spectacole, vizitarea de muzee, expoziții etc., turism, activități sportive ș.a.

Rezultă așadar, că serviciile sunt antrenate în proporție însemnată în crearea condițiilor pentru petrecerea timpului liber cât și în folosirea propriu-zisă a acestuia.

Totodată mai trebuie menționat că modalitățile de utilizare a timpului liber și activitățile corespunzătoare diferă, în funcție de dimensiunile și localizarea acestuia (timp liber, săptămânal, din concediu de odihnă).

Astfel timpul liber din cursul unei zile este destinat cu precădere autoinstruirii, activitățile distractive, întâlniri etc., timpul liber la sfârșit de săptămână va fi folosit în scopuri de turism, activități sportive, vizionări de spectacole, hobby-uri etc. în ce privește concediul de odihnă, acesta este destinat în special turismului, pentru odihnă sau scopuri culturale, tratament balnear, etc.

Diversificarea ofertei de servicii și în mod deosebit a ofertei turistice are prin urmare efecte benefice asupra dimensiunilor și modului de utilizare a timpului liber și pentru creșterea calității vieții populației, mai ales în condițiile stresului accentuat ce caracterizează civilizația modernă.

În sfârșit dar nu în ultimul rând ca importanță se cer subliniate interdependențele multiple ale serviciilor cu mediul înconjurător.

Referitor la relația servicii – mediu înconjurător trebuie remarcată pe de o parte, complexitatea ei, iar pe de altă parte desfășurarea ei în dublu sens.

Astfel trebuie menționat că serviciile sunt implicate atât în degradare cât și protejarea mediului.

În ceea ce privește deteriorarea mediului, dezvoltarea serviciilor, mai ales conjugată cu creșterea urbanizării, ca de altfel și dezvoltarea industrială, a agriculturii intensive, activitățile casnice etc. poate provoca daune de toate tipurile, de la cele grave, cu implicații deosebite asupra echilibrului ecologic ca: poluarea apelor și atmosferei, distrugerea pădurilor, a solului, a unor specii de animale sau plante etc., până la cele mai puțin importante ca poluarea sonoră sau murdărirea străzilor.

Dintre domeniile serviciilor, se remarcă prin efecte negative pe care le au asupra mediului înconjurător: transporturile, comerțul, turismul etc.

Referitor la protejarea mediului, serviciile contribuie la folosirea rațională a resurselor naturale la prevenirea și combaterea deteriorării lui.

=== 3 ===

CAPITOLUL 3

PREZENTAREA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Capitală a României, municipiul București, este așezat aproape în centrul geometric al câmpiei Române, la o distanță aproximativ egală față de Dunăre și aria dealurilor subcarpatice. Situat în partea sudică a Câmpiei Vlăsiei. Bucureștiul se întinde pe o suprafață de 228kmp, fiind traversat de la NV la SE de râurile Dâmbovița și Colentina. Altitudinea minimă (60 m) se înregistrează în partea de SE, pe Valea Dâmboviței, în timp ce altitudinea maximă se atinge în partea opusă, în apropierea Arcului de Triumf (91 m). Printre înălțimile de pe teritoriul orașului se impune: la SE Dealul Botul Malului (75 m), la S Dealul Piscului (83 m), iar în zona centrală, Dealul Mitropoliei (80 m).

Bucureștiul este cel mai însemnat nod de comunicații al țării: aici converg 8 magistrale feroviare, 9 drumuri naționale și se realizează legătura aeriană cu 16 orașe ale țării: are două aeroporturi: Băneasa pentru traficul intern (recent și internațional) și Otopeni, la 16 km, numai pentru cel internațional. Prin posibila reluare a construcției Canalului Argeș-Dunăre (pe 83 km lungime între Oltenița și Mihăilești), Bucureștiul va putea fi și port fluvial.

Unul dintre cele mai mari orașe ale Europei de sud-est, este cel mai important centru politic, administrativ, economic și cultural al României, Bucureștiul avea în anul 1995 o populație de 2 054 079 locuitori. Față de anul 1966, capitala a înregistrat o creștere de circa 700.000 locuitori.

Bucureștiul a fost unul dintre cele mai importante centre de cultură ale țării, cu mult înainte de a deveni capitala României, Astfel, din 1580 datează prima tiparniță, care a funcționat la Plumbuita.

În secolul XVI este menționată și cea mai veche școală din București. Prima școală superioară în limba română se organizează în anul 1818, școala de la „Sf. Sava”, condusă de Gheorghe Lazăr.

În perioada anterioară Revoluției de la 1848 apar mai multe școli, iar în anul 1884 în București funcționau deja trei gimnazii cu patru clase și două licee („Sf. Sava” și „Matei Basarab”, înființat în 1865).

Alte licee cu renume au apărut ulterior: „Gheorghe Lazăr” – 1890, „Mihai Viteazul” – 1892, „Gheorghe Șincai” – 1892 ș.a.

În 1851 se înființează Școala centrală de fete, transformată ulterior în Institutul pedagogic (1890) și Școala normală de institutoare (1893). Alte școli speciale, apărute în a doua jumătate a sec. XIX, au fost: Școala de drumuri și poduri (1851), Școala sanitară de la Colțea (1855), Școala națională de farmacie și veterinărie (1857), transformată în Facultatea de Medicină (1864), condusă de Carol Davila; Conservatorul de muzică și declamație (1860); Școala de belle-arte (1864); înființată cu sprijinul pictorului Theodor Aman și Gh. Tattarescu; Școala comercială „N. Krețulescu” (1864); Școala de agricultură (reorganizată în 1864); Școala normală de băieți (1867).

În total, în București își desfășoară activitatea 130 institute și centre de cercetare și circa 20 institute de proiectare.

În viața științifică academică a capitalei activează trei academii: Academia de Științe Medicale (1969).

În domeniul literar, Bucureștiul a rămas în istoria culturii românești prin tipărirea, în anul 1688, a „Bibliei de la București”. În sec XVII-XVIII sunt menționați iluștri cărturari, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, Radu Popescu și Antim Ivireanu. La începutul veacului XIX se înființează de către Gheorghe Lazăr prima instituție de învățământ superior în limba română „Academia domnească de la Sfântul Sava”, unde au învățat printre alții Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu ș. a. În 1829 apare cel dintâi ziar important în limba română ”Curierul românesc”, iar în 1837 cu suplimentul literar „Curier de ambe sexe ”. în prima parte a sec. XIX întreaga presă literară este dominată de pregătirea și desfășurarea unor evenimente, precum Revoluția din 1821, Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor.

După 1859 crește rolul literar și cultural al orașului, în București desfășurându-și activitatea o pleiadă de mari scriitori ai neamului, care înființează numeroase publicații și cenacluri literare: revistele „Literatorul” (1880-1919), „Convorbiri literare” (1885-1944), mutată (din 1885 până în 1885 până în 1944) de la Iași, „Viața” (1893-1895), întemeiată de Al. Vlahuță „Vatra” (1894-1896), coeditori: I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, „Semănătorul” (Vlahuță și Coșbuc), continuat cu Șt. O. Iosif, M. Sadoveanu, N. Iorga, „Universul literar” (1919-1931), condus de Perpessicius, „Sburătorul” (1919-1922; 1926-1927), „Adevărul literar și artistic” (1920-1939), „România literară” (1932-1934).

În anul 1908 se înființează Societatea Scriitorilor Români. În domeniul teatral primele manifestări populare se găsesc în secolele XVI-XVII, dar ele capătă un caracter organizat odată cu amenajarea primei scene de teatru în anul 1817, pe Podul Mogoșoaiei, la Cișmeaua Roșie și cu înființarea în 1819, a Eforiei Teatrelor.

Teatrul Național se va impune la 31 decembrie 1852, printre cei mai de seamă animatori fiind Matei Millo, Costache Caragiale, Mihai Pascally ș.a.m.d.

La interfața celor două secole (XIX și XX) se impun actorii: C.I. Notara, Aristizza Romanescu, Aristide Demetriad ș.a.

După primul război mondial apar noi instituții teatrale: Teatrul Mic – 1922, Fantazio – 1926, Intim – 1928, Teatrul „Maria Ventura” (devenit Teatrul de Comedie în 1926).

Astăzi în București funcționează 10 teatre, la care se adaugă Circul de Stat. Pentru copii funcționează Teatrul „Țăndărică” (1949) și Teatrul „Ion Creangă” (1965).

Bucureștiul este în același timp, cel mai important centru al vieții muzicale românești cu începuturi datând din prima jumătate a secolului XIX: în 1835 se înființează Societatea Filarmonică, iar mai târziu în cadrul Teatrului Național, activează o trupă permanentă de operă (prima reprezentație în 1885).

Din 1921 datează ca instituție Opera Română (inițial cu sediul la Teatrul Liric, iar după 1953 într-o clădire modernă). În perioada interbelică s-au afirmat Opereta și revista. Înființată în 1868, Filarmonica bucureșteană a dispus, din 1888, de una dintre cele mai moderne și mai frumoase săli de concerte din lume (la timpul respectiv), Ateneul Român. Instituție de stat din 1946 Filarmonica primește în 1955 numele marelui muzician și compozitor George Enescu.

În domeniul artelor un moment important îl constituie anul 1950, când se înființează Uniunea Artiștilor Plastici din România.

În București au loc numeroase expoziții tematice, saloane de pictură, sculptură și grafică etc.

În privința celei de-a șaptea arte putem menționa data de 27 mai 1896, când a rulat primul film în capitală (la mai puțin de o jumătate de an de la cea dintâi proiecție care a avut loc la Paris la 28 decembrie 1895).

În 1909 s-a construit primul cinematograf din București „Volta”. Arta cinematografică se dezvoltă în perioada interbelică având printre promotori pe Jan Mihail, Jan Georgescu, Paul Călinescu ș.a.

După cel de-al doilea război mondial mișcare teatrală și cinematografică beneficiază de înființarea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (1950).

Capitala se remarcă, de asemenea și prin tipăriturile care apar, aici existând mai multe edituri, redacțiile marilor cotidiene și reviste etc.

Teritoriul capitalei a fost o veche și continuă vatră de locuire numeroase vestigii scoase la iveală datând din paleoliticul inferior, din neolitic și din epoca bronzului. Din perioada geto-dacă se remarcă tezaurul de la Herăstrău și grupul de podoabe din Dealul Piscului.

După ocuparea Daciei de către romani între dacii liberi din această zonă a capitalei de azi și provincia Romană a existat numeroase legături economice și spirituale, demonstrate de descoperirile arheologice din cartierele Străulești, Militari, Vitan. Continua locuire în ciuda migrațiilor ce au avut loc în intervalul sec. III-XIII, este materializată într-o succesiune de așezări a căror existență a fost demonstrată de descoperirile arheologice din diferite zone: Curtea Veche, Bucureștii Noi, Băneasa, Pipera, Străulești, Dămăroaia ș.a. După legendă, denumirea capitalei noastre ar avea la origine numele propriu de Bucur (de origine traco-geto-dacă).

După marea unire (1 decembrie 1918), Bucureștiul devine capitala întregii Românii realizându-se visul de secole al tuturor românilor. Dezvoltarea industrială din perioada interbelică se concretizează prin apariția unor mari întreprinderi precum „Malaxa”, „Grivița”, „Metalo-Globus”, „Laromed”, „Adesgo”, „Mociornița”, „Rova” (acumulatori și pile electrice), „I.O.R.” și multe altele.

Paralel continuă extinderea celorlalte întreprinderi mai vechi, așa încât în 1938, Bucureștiul concentra 23% din capitalurile investite și 18,8% din numărul muncitorilor. În anul 1921 intră în exploatare Aeroportul Băneasa, în 1922 se inaugurează linia aeriană Paris-București-Istambul, iar în 1926 prima linie aeriană internă București-Galați. În 1928 se constituie Societatea de Radiodifuziune, primul post fiind instalat în cartierul Băneasa.

Municipiul București, contribuie cu circa 11,3% la producția industrială națională și cu peste 17% la volumul total al vânzărilor de mărfuri. În municipiul București își desfășoară activitatea 8 regii autonome și 367 de societăți comerciale de interes național. În structura producției industriale sunt prezente toate ramurile. Printre întreprinderile principale ale capitalei se numără: în domeniul construcțiilor de mașini: Faur, IMGB, Vulcan, Rocar, Semănătoarea, Romaero, Electroaparataj, Electromagnetica, Electronica, Băneasa, Mecanica Fină ș.a.; în industria metalurgică: Republica, Neferal, Laromet; în industria chimică: Danubiana, Sicomed, Policolor, Victoria, Biofam ș.a.; în industria materialelor de construcții: Siceram, Cesarom, Progresul, Granitul ș.a.; în industria textilă și a tricotajelor: Tricodava, Textila Dacia, Rolontex, Triconf, Modcotton, Crinul, Filatura Românească de Bumbac, Apolo, Uzitex, Adesgo ș.a.; în industria încălțămintei: Antilopa, Dâmbovița, Flaros, Carmen ș.a.; în industria alimentară: Muntenia, Spicul, Zarea, Flora ș.a.

Sub aspect urbanistic Bucureștiul și-a modificat fizionomia, apărând noi cartiere: Titan-Balta Albă (90.000 apartamente), Berceni (70.000), Drumul Taberei (65.000), Militari (40.000), Pantelimon (27.000), Giulești-Crângași (14.000) ș.a. Printre clădirile realizate, care au o anumită semnificație urbanistică se numără: Sala Palatului, Opera Română, Circul, Palatul Sporturilor, Palatul Copiilor, Universitatea Politehnică, Teatrul Național, Complexul expozițional din Piața Presei Libere, Hotelul intercontinental, marile magazine „Cocor”, „Unirea”, „Bucur Obor”, „Big Berceni” ș.a. De asemenea, sunt de remarcat complexele sportive Național și Ghencea, parcurile Tineretului și Drumul Taberei. Printre cele mai ample lucrări care au avut un impact dezastruos asupra părții istorice a municipiului se remarcă cea legată de construcția „Noului centru politico-administrativ”. Lucrările ansamblului proiectat au început în luna iunie a anului 1984, fiind în mare parte finalizat la începutul anului 1990. cu o arhitectură discutabilă clădirea Parlamentului (în proiect Casa Republicii) se impune prin dimensiuni fiind una dintre cele mai extinse de pe glob. În fața acesteia pe o lungime de circa 2 km a fost amenajat Bulevardul Unirii, cu clădiri de o parte și de alta. La amenajarea întregului areal au fost distruse numeroase monumente istorice și arhitectonice (Spitalul Brâncovenesc, Biserica Mihai Vodă, Sfânta Vineri ș.a) iar altele au fost translate și „ascunse” în spatele marilor blocuri. În peisajul urban al capitalei se impune metroul ce dispune de trei magistrale (totalizând 60 km de cale ferată) pe care se înșiră 38 stații. Cea de-a patra magistrală este într-un stadiu avansat de finalizare. Prin rețeaua extinsă se realizează legăturile dintre marile cartiere de locuințe și zonele industriale.

Primul tren de metrou a circulat în București la 19 decembrie 1979 pe tronsonul Piața Unirii-Republica. În prezent metroul bucureștean asigură 40% din transportul urban zilnic de călători.

Amenajarea complexă a râului Dâmbovița, efectuată pe o lungime de circa 24 km (din care 10 km pe teritoriul orașului), a constituit o lucrare edilitară importantă pentru Capitală. Prin traseul său amenajat, Dâmbovița posedă o albie cu o lățime de 28-38 metri și o adâncime de 2,5-4,5 metri este traversată de 14 poduri și are 7 noduri hidrotehnice. Prin construcția lacului Dâmbovița (cu o suprafață de 240 ha. și o adâncime de 5-10 metri), în ciuda marelui pericol pe care îl prezintă prin amplasarea sa la intrarea în oraș s-a creat o importantă zonă de agrement în această parte a Bucureștiului. De la înălțimea barajului cu un deversor ce asigură reglarea debitului în aval se poate admira noul parc din jur, Cartierul Crângași, traseul Dâmboviței, ștrandul din apropiere.

În domeniul amenajărilor urbanistice un loc aparte îl ocupă și rezolvarea circulației în marile intersecții, prin construirea unor pasaje rutiere subterane (Unirii, Lujerului, Victoriei, Obor ș.a) și reamenajarea Podului Grant.

Cadrul natural deosebit al Bucureștiului și mai ales valorile sale istorice arhitecturale și culturale, în general, îl plasează pe cel dintâi loc între toate centrele turistice ale țării. Între obiectivele turistice ale capitalei se detașează muzeele casele memoriale, monumentele, locurile de odihnă și agrement.

Muzeul Național de Istorie a României cea mai importantă instituție muzeală, cuprinde numeroase piese ce reflectă evoluția societății pe teritoriul țării de la primele începuturi până în prezent. Printre acestea se numără tezaurul istoric (cu celebra Cloșcă cu puii de aur), lapidariu (cu o copie a Columnei lui Traian), cabinetul numismatic opere ale marilor oameni de cultură din secolele XVII-XX, diferite piese ce relevă luptele pentru independență unitate și libertate. Muzeul este situat într-o clădire construită în stil neoclasic, între anii 1894-1900 (arhitect Alexandru Săvulescu), care până în 1970 a funcționat ca Palatul Poștelor. Fațada principală are un portic cu zece coloane dorice și trepte pe toată lungimea sa.

Muzeul Țăranului Român prezintă valoroase colecții de unelte agricole, obiecte de uz gospodăresc, țesături, costume populare ș.a.m.d. Clădirea muzeului este un monument de arhitectură (arhitect Nicolae Ghica Budești), construit în etape începând cu 1912 până în 1939, un nou corp s-a adăugat în 1966.

Muzeul Național de Artă al României cuprinde Galeria Națională și Galeria Universală, totalizând 70.000 opere ale artiștilor români și străini secțiile de artă grafică și de artă decorativă. Dintre operele artiștilor români se detașează cele semnate de: I. Negulici, Gh. Tattarescu, Th. Aman, Th. Pallady, D. Paciurea, C. Brâncuși, C. Medrea, N. Grigorescu, I. Andreescu, Șt. Luchian, Gh. Petrașcu, N. Tonitza ș.a.

În galeria universală se impun piese aparținând școlilor italiană (150 lucrări), olandeză, franceză, spaniolă, rusă ș.a. Secția grafică (1950) reunește peste 30.000 gravuri dintre care doar trei mii aparțin artiștilor români. La acestea se adaugă desenele (8000 piese) din care 1/3 sunt realizări ale artiștilor plastici străini.

Muzeul satului și de Artă Populară inaugurat în 1936 (profesor D. Gusti), unul dintre primele de acest fel în lume înfățișează prin cele aproape 300 construcții rurale autentice din lemn și din piatră originalitatea arhitecturii populare Românești. Alături de construcțiile de locuit și de cele gospodărești se prezintă diferite instalații tehnice populare din cele mai reprezentative arii etnografice ale țării.

Muzeul Colecțiilor de Artă cuprinde opere valoroase ale culturii românești. Piesele expuse au fost adunate de diferiți colecționari pasionați, amatori de artă: G. Avakian, Elena Maria și J. Dona, I. Iser, Serafina și Gh. Răuț, M. Beza, G. Oprescu, C. Doncea, A. Simu, Alexandra și B. Slătineanu, E Phoebus, V. Eftimiu, K. Zambaccian, Beatrice și H. Avakian ș.a.

Clădirea care adăpostește muzeul, cunoscută și sub numele de Casa Romanit, construită la începutul secolului XIX a fost una dintre cele mai interesante clădiri. Între anii 1822-1828 aici se organizau recepțiile și balurile Curții; fost sediu al cancelariei domnești și al ministerului de finanțe.

Muzeul de Istorie și Artă a Municipiului București înființat în 1921, se compune azi din secția de istorie și cea de artă și din mai multe unități memoriale. Dispunând de peste 300.000 de piese, muzeul înfățișează evoluția istoriei capitalei din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Dintre exponate se detașează Zeița de la Vidra, Tezaurul de la Herăstrău, obiectele de podoabă de la Străulești și Mănești- Buftea, piese ce au aparținut unor domnitori sau mari personalități precum: Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza, Mihail Kokălniceanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga ș. a. secția de artă cuprinde piese deosebit de valoroase, aparținând unor artiști moderni și contemporani. Muzeul se află în Palatul Șuțu, edificiu ridicat în anii 1832-1834, în stil neogotic, pentru marele postelnic Costache Gr. Șuțu.

Muzeul „Corneliu Medrea” prezintă cele mai valoroase creații ale marelui sculptor (1888-1834), în special busturi, relevând personalității ale vieții culturale a țării (Mihai Eminescu, B. Ștefănescu Delavrancea, Șt. O. Iosif, P. Constantinescu ș. a.). de mare valoare artistică este tripticul „Dragoș Vodă și Zimbrul”.

Muzeul „Theodor Aman” amenajat în fosta locuință a acestuia, evocă opera și viața marelui pictor (1831-1891), întemeietor al Școlii de Arte Frumoase din București. Pot fi admirate tablouri , costume, alte obiecte de artă, uneltele și violoncelul pictorului.

Muzeul Memorial „Gheorghe M. Tattarescu” este edificator pentru cunoașterea operei și vieții pictorului român (1820-1894), autor al unor lucrări de mare valoare artistică.

Muzeul Memorial „Dr. Victor Babeș” inaugurat în 1955, evocă personalitatea marelui savant cu realizări remarcabile în domeniile bacteriologiei și seroterapiei. Sunt expuse printre altele: cărți, fotografii, documente, manuscrise, obiecte personale.

Muzeul Memorial „Dr. Gheorghe Marinescu” (din 1954) este organizat în casa unde a trăit și a lucrat fondatorul școlii românești de neurologie (1863-1938). Printre exponate se impun valoroasa lucrare „La celule nerveuse”, primul aparat de proiecție cinematografică folosit în neurologie, scrisori de la marii savanți ai timpului, diplome (membru a șapte academii și a 26 societăți științifice).

Muzeul memorial „C.I. Nottara și C.C. Nottara” este consacrat reliefării vieții și activității actorului C.I. Nottara (1859-1935) și compozitorul C.C. Nottara (1890-1959), cunoscut în egală măsură ca dirijor și violonist. Muzeul cuprinde tablouri, documente, fotografii și mobilier de epocă.

Observatorul Astronomic își propune prin imagini machete și demonstrații efective să convingă vizitatorii despre originea și evoluția sistemului solar despre numeroase fenomene astronomice.

Sunt prezentate fotografii ale sanctuarelor-calendar ale dacilor de la Sarmizegetusa, calendarul solar de la Tomis, instrumente vechi pentru cercetarea bolții cerești ș.a.

Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” expune piese ce reflectă evoluția pământului și a viețuitoarelor (începând de la nevertebrate până la vertebratele superioare), elemente care oglindesc relația animal-mediu și exemplare din fauna țării și a globului. Unul dintre cele mai vechi așezăminte muzeale din țară, are ca punct de atracție deosebită scheletul unui Dinotherium (conservat în întregime) și colecția de fluturi (80.000 de exemplare).

Muzeul Literaturii Române (inaugurat în 1958) înfățișează prin incontestabile mărturii (manuscrise, ediții princeps, documente, publicații, totalizând 15.000 piese), întreaga spiritualitate românească, principalele curente, etapele dezvoltării literaturii naționale. Muzeul este adăpostit în clădirea Scarlat-Kretzulescu, construită în anul 1863 în stil neoclasic (inginer R. Boroczyn) cu elemente de mare atracție: bogate ornamente, picturi realizate de Gh. Tattarescu.

Muzeul Ceramicii și Sticlei inaugurat la 22 august 1985 prezintă în cele 13 săli, aproape 2000 de lucrări de artă veche și contemporană românească, europeană orientală și extremorientală de mare valoare, din ceramică, porțelan și sticlă.

Muzeul Național Geologic înfățișează sintetic principalele etape ale evoluției Terrei și pământului românesc, varietatea rocilor și mineralelor de pe teritoriul țării noastre. Deosebit de iteresante sunt colecțiile de roci și cele ale paleontologice.

Muzeul Național al Pompierilor (organizat în 1963) instalat în Foișorul de Foc prin exponatele sale ilustrează evoluția tehnicilor de pază și stingerea incendiilor (până la cele moderne, actuale) tradițiile de luptă ale pompierilor români (un loc aparte revine evocării luptelor din Dealul Spirii din anul 1848).

Muzeul Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida” inaugurat în 1909 de către renumitul inginer român D. Leonida (1883-1965) este structurat în mai multe sectoare: mecanică, mașini industriale, electricitate, electrotehnică, industrie minieră, transporturi aeriene și terestre, telecomunicații, fizică-atomică, explorarea cosmosului. Muzeul dispune de o bibliotecă cu 20.000 de volume și o fonotecă cu 10.000 piese reprezentând donații ale fondatorului. De asemenea, aici se află Colecția „Henri Coandă” (1886-1972) cu machete reprezentând o parte din cele 250 invenții ale savantului.

Muzeul Căilor Ferate Române sintetizează evoluția transporturilor feroviare în țara noastră, prezentând principalele momente ale dezvoltării acestora. Se pot admira: garnitura care a efectuat în 1869 prima cursă între București și Giurgiu, Prima locomotivă de fabricație românească (Reșița 1873), fotografii, documente etc.

Muzeul „George Enescu” (inaugurat în 1956 ca muzeu dedicat lui George Enescu) prezintă retrospectiv întreaga evoluție a creației și culturii muzicale din țara noastră, principalele personalități ale vieții muzicale românești. Clădirea muzeului este Palatul Cantacuzino care datează din primul deceniu al secolului XX, clădire monumentală în stil baroc (arhitect I.D. Berindei), cu o plastică decorativă foarte bogată. Picturile murale sunt realizate de N. Vermont și de G.D. Mirea.

Muzeul Teatrului Național oferă vizitatorilor interesante documente și imagini privind dezvoltarea teatrului românesc. Exponatele sunt grupate în 5 secțiuni: arta spectacolului, teatrul popular, începuturile teatrului cult românesc, teatrul cult românesc, profesionist, teatrul contemporan.

Muzeul de Artă Feudală „ing. D. Minovici” expune țesături, mobilier, covoare, ceramică, tablouri, cărți rare și alte creații ale artiștilor români sau străini din secolele XIV-XVIII.

Muzeul Memorial „Mărțișor-Tudor Arghezi” este amenajat în casa care a aparținut poetului (1880-1967). Aici sunt prezentate manuscrise, fotografii, volume publicate, ediții princeps. Alături de casa propriu-zisă se află și o clădire, mai mică, în care a funcționat tipografia lui Arghezi (Potigraful Mărțișor).

Muzeul Memorial „George Bacovia” prin exponatele sale (publicații, imagini, obiecte personale), evidențiază personalitatea și creația poetului (1881-1957).

Dintre numeroasele monumente de arhitectură ale orașului se detașează Curtea Veche – Palatul Voievodal. Curtea Domnească Pornind de la construcția inițială de la mijlocul secolului XV (când totaliza 160 metri) la Cetatea lui Vlad Țepeș și la Curtea lui Mircea Ciobanu, a suferit numeroase modificări în etapele următoare, întreprinse aproape de fiecare domnitor până în a doua jumătate a secolului XVII. Palatul ocupa în timpul lui Vodă Brâncoveanu circa trei mii metri pătrați din totalul de 25.000 metri pătrați, cât avea întreaga Curte Domnească. În secolul XVIII Palatul a început să se ruineze treptat, așa încât la sfârșitul secolului era scoasă la licitație întreaga Curte Veche.

Palatul Doamnei și al coconilor a fost ridicat de Ștefan Cantacuzino (1714-1716) pentru soția sa Doamna Păuna și fii săi. Este apreciată ca una dintre vechile construcții laice din aria Curții Vechi.

Biserica Mihai Vodă ridicată în anul 1591 de către Mihai Viteazul a fost renovată între 1827-1838 și restaurată în anii 1828-1835 păstrându-i-se stilul inițial rezultat din îmbinarea celor două modele reprezentate de Dealul și Curtea de Argeș. Recent, monumentul a fost translat pe un nou amplasament.

Hanul lui Manuc ridicat în jurul anului 1800, de către Emanuel Mârzaian (Manuc-bei) a fost locul unde s-a semnat Pacea de la București, care a pus capăt războiului ruso-turc dintre 1806-1812. după restaurarea din 1873-1874 este cunoscut sub numele de Hotel Dacia, iar după ample restaurări, întreprinse în anii 1968-1971 au fost reamenajate o serie de magazine cu specific din epocă, un hotel.

Biserica Buna Vestire cea mai veche construcție a orașului, datând din timpul lui Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559) a fost renovată în perioada 1928-1935. Aici a avut loc ceremonialul „de ungere a domnilor” din secolul XVI până la jumătatea sec. XIX.

Mănăstirea Plumbuita situată în nord-estul orașului datează de la jumătatea secolului XVI, fiind ctitoria domnitorului Petru cel Tânăr (1559-1568) terminată de urmașii săi Alexandru al II-lea Mircea și Mihnea Turcitul. Aici a funcționat și o tipografie (1580). Care în 1582 a scos prima carte tipărită în București, un „Tetraevanghel”. Restaurată ultima dată în 1958, ansamblul de monumente cuprinde într-un corp de clădire un mic muzeu cu elemente folosite în decorațiunile casei domnești și lăcașului mănăstirii. Casa Domnească se păstrează din vremea lui Matei Basarab.

Complexul Istoric și Arhitectonic Radu Vodă datează de la începutul secolului XVII (1613-1614) când domnitorul Radu Mihnea reconstruiește un edificiu mai vechi, aparținând sec. XVI, pe care îl construise Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574) și distrus de turci în 1595. renovată de mai multe ori, Biserica mănăstirii Radu Vodă are în interior 24 morminte (inclusiv al ctitorului) cu picturi realizate de Gh. Tattarescu. În incinta complexului își desfășoară activitatea Seminarul Ortodox.

Complexul arhitectonic Patriarhal situat pe o colină din apropierea Curții Domnești, prezintă două obiective importante: Catedrala Patriarhală și Palatul Patriarhiei. Catedrala Patriarhală este ctitoria voievodului Constantin Șerban (1654-1658), devenită în timpul lui Radu Leon (1664-1668) sediul Mitropoliei Țării Românești și apoi al Patriarhiei României, de tipul celebrului locaș de la Curtea de Argeș (dar de dimensiuni mai mari), construcția este dotată cu patru turnuri având fațadele decorate. Palatul Patriarhiei a fost finalizat în 1708, după circa 50 de ani de la începerea construcției.

Biserica Doamnei, ctitorie a Doamnei Maria Cantacuzino, soția lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), a fost terminată în anul 1683. prin caracteristicile sale arhitectonice, aceasta face trecerea de la stilul folosit în vremea lui Matei Basarab la cel din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Pictura din interior este realizată de zugravii Constantinos și Ioan, în sec. XVII.

Biserica Fundenii Doamnei (1699) ctitorie a spătarului Mihai Cantacuzino, prezintă elemente diferite de construcțiile similare din acea perioadă (cu turla scundă, decorații exterioare de factură orientală, plastică diferită a fațadelor, lungime mai mică decât de obicei). Renovată în 1860 de Doamna Maria Ghica locuitorii i-au dat numele actual.

Biserica Sfântul Gheorghe Nou reprezintă cea mai mare ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (asemănătoare cu celebrul monument de la Horezu), fiind construită pe locul alteia din secolul XV, de arhitectul Vaseleil la care a colaborat pietrarul Vucașin, lemnarul Istrate, zidarul Manea și zugravul Pârvu Mutu toți renumiți meșteri din epoca brâncovenească. Biserica a fost renovată în anii 1852-1853, când picturile sunt refăcute de Constantin Lecca și Mihei Popp. Aici au fost depuse rămășițele domnitorului Constantin Brâncoveanu, aduse în taină de soția sa Maria. Biserica a fost restaurată după cutremurul din 1977.

Complexul arhitectonic Colțea cuprinde spitalul și Biserica Colțea după numele proprietarului pământului pe care s-au clădit construcțiile, Colțea Doicescu. Paradoxul îl constituie faptul că acest complex nu poartă numele spătarului Mihai Cantacuzino (1650-1716) cel care l-a construit. Spitalul Colțea a fost inaugurat în 1704, fiind prima unitate spitalicească din oraș și din Țara Românească. Actualul edificiu a fost construit după anul 1888, în stil neoclasic. Biserica Colțea, clădită în anii 1701-1702, se impune prin plastica sa decorativă, picturile fiind executate de Gh. Tattarescu la 1861.

Mănăstirea Antim ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanul, construită între 1713 1715, se impune prin decorația de piatră a piedestalurilor și capitelurilor celor zece coloane care susțin pridvorul. Sculpturile de la ușa de intrare au fost executate chiar de ctitor. Aici a funcționat o tiparniță pentru cărți în limba română și limba greacă. Colecțiile de carte veche, obiectele religioase și expoziția cu obiecte aparținând ctitorului alcătuiesc piese de bază ale muzeului „Antim Ivireanu”.

Biserica Crețulescu a fost ridicată între 1720 și 1722 fiind ctitoria lui Iordache Crețulescu și a soției sale Safta una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu. După restaurarea din 1935-1936 (arhitect Ștefan Balș) exteriorul a rămas din cărămidă aparentă pictura de interior a fost executată de Gh Tattarescu, iar cea din pridvor este originală.

Biserica Stavropoleos, construită în anul 1724 prezintă un pridvor cioplit în piatră de o valoare artistică deosebită.

Complexul istoric și arhitectonic Ghica-Tei cuprinde două monumente, datând de la începutul sec. XIX, ctitorii ale domnitorului Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828). Palatul Ghica, reședința de vară a domnitorului, a fost construit în stil neoclasic italian în anul 1822. Începând cu anul 1979 aici s-a amenajat un mic punct muzeistic și restaurantul „Tei”.

Catedrala Sf. Iosif ridicată în anul 1883 (arhitect Fr. Schmid, cel care a construit și localul primăriei din Viena), a fost concepută în stil romantic cu elemente gotice.

Importanță turistică prezintă și unele clădiri construite în diferite epoci, prin stilul arhitectonic și semnificația istorică.

Casa Melik, construită în jurul anului 1760, și-a păstrat forma inițială deși a fost de mai multe ori renovată. Aici în prejma revoluției de la 1848, și-au găsit refugiul unii revolționari: C.A. Rosetti, I.H. Rădulescu. În construcția sa se impun cerdacul închis cu geamlâc, pivnița înaltă, specificul încăperilor pentru locuit elemente caracteristice caselor orășenești din secolul XVIII.

Casa Lenș-Vernescu, datând din jurul anului 1820, a aparținut marelui logofăt al dreptății Filip Lenș și abia spre sfârșitul secolului XIX ajunge în proprietatea lui Gh. Vernescu. Între 1887-1889 arhitectul Ion Mincu restaurează clădirea, iar pictorul G.D. Mirea îi pictează interioarele.

Casa Cleopatra Trubețkoi (în stil neoclasic francez) ridicată pentru paharnicul Manolache Faca, ajunge în 1840 în proprietatea prințesei al cărui nume îl poartă. Aici, între 19 decembrie 1846 și începutul lunii ianuarie 1847 a locuit și concertat Franz Liszt.

Casa Librecht construită în stil eclectic, cu elemente gotice în timpul domniei lui Al. I. Cuza pentru directorul Poștelor, Cezar Librecht, este astăzi sediul Casei Universitarilor.

Restaurantul Carul cu Bere este situat într-un edificiu (în stil neogotic) din anul 1878, construit de arhitectul Zigfrid Kofezincky. La Carul cu Bere, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX aveau loc adevărate cenacluri literare la care au participat G. Coșbuc, I.L. Caragiale.

Casa Lahovary construită în 1886, este prima operă a arhitecturii Ion Mincu, prin care face cunoscut un stil nou inspirat din arhitectura veche românească.

Casa Monteoru (arhitect Ion Mincu) cu două niveluri prezintă interioare cu elemente ale stilului eclectic francez. Aici își au sediul: Uniunea Scriitorilor din România, Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu”.

La obiectivele enumerate se pot adăuga și altele de mare valoare turistică.

Clădirea universității din București construită începând cu anul 1857 (arhitect Alex. Orăscu) care a fost inaugurată în 1869.

Hotelul Athenee Palace este prima construcție, mai mare, cu un schelet din beton armat (arhitect T. Bradean) finalizată în 1912. în 1937 i s-au făcut transformări (arhitect Duiliu Marcu) iar după război i s-a adăugat o nouă aripă, pentru ca acum să se găsească într-un stadiu de amplă renovare și modernizare.

Hotel Bulevard a fost cel mai mare hotel din sec. XIX (arhitect Alex. Orăscu), păstrând și azi mobilier stil Ludovic al XV.

Hotelul Intercontinental, intrat în exploatare în 1970, având 23 de niveluri și 400 de camere, restaurante, baruri săli de conferință, cu un parcaj subteran (1000 autoturisme).

Institutul de Arhitectură Ion Mincu, construi între 1912-1929 (arhitect Grigoere Cerchez) în stil neoromânesc; clădirea nouă a fost construită între 1963 și 1968.

Complexul de Învățământ Universitatea Politehnică a fost construită între 1967 și 1972 (arhitect Octav Doicescu). El dispune de 30 de săli de curs, 82 săli de seminarii 2 aule 1500 și 500 locuri.

Clădirea vechii școli centrale de fete, astăzi Școala Centrală, a fost construită între 1890 și 1892 (arhitect I. Mincu) în stil neoromânesc modern.

Palatul Patriarhiei (arhitect Dimitrie Maimarolu) conceput în spiritul eclectismului francez, datează din anul 1907. în centru fațadei (80 metri) are un portic cu șase coloane ionice, grupate două câte două.

Palatul „Presei Libere” (1956, arhitect Horia Maicu) compus din patru corpuri unite între ele (dominat de cel central) este sediul majorității editurilor, ziarelor și Agenției Rompres și Ministerului Culturii.

Palatul Senatului (arhitect E. Nădejde), conceput în stil neoclasic a fost construit între anii 1938-1948.

Palatul casei de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.) a fost ridicat în anii 1896-1900 (arhitect Paul Gottereanu) în stilul academismului francez cu elemente renascentiste.

Palatul Crețulescu, azi Centrul european UNESCO pentru învățământul superior, prezintă influențe tipice barocului (arhitect P. Antonescu).

Palatul Ministerului Industriei (arhitect Duiliu Marcu) este una din clădirile arhitecturale moderne, construite în perioada interbelică (1936-1940).

Palatul Primăriei Municipiului București, operă a arhitectului P. Antonescu (1906-1910). Reprezentă o monumentală construcție cu numeroase elemente specifice vechii arhitecturi.

Opera Română dispune de un local construit în anul 1953 (arhitect Octav Doicescu). Sala de spectacole are 1200 locuri iar scena face probele montării deosebite. În expoziția documentară amenajată la al doilea etaj sunt prezentate documente despre interpreții „de aur” ai operei române de-a lungul timpului.

Palatul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare ridicat în 1896 (arhitect Louis P. Blanc) a fost conceput în stilul renașterii franceze.

Palatul Regal a fost definitivat în timp. Prima clădire a aparținut lui Dinicu Golescu, fiind zidită între 1812-1815. Supus unor modificări ulterioare repetate, uneori fundamentale (1834-1837, 1854-1855, 1930-1937, 1955-1958) palatul a ajuns la înfățișarea actuală.

Sala Palatului (arhitecți H. Maicu, T. Ricci și I. Șerban) a fost înălțată între ianuarie 1959 aprilie 1960. După restaurarea din deceniul IX (secolul XX) posedă 5400 de locuri și instalații de profil, sala fiind utilizată la reuniuni de amploare.

Pavilionul Central al Complexului Expozițional din Piața „Presei Libere” operă a arhitecților Ascanio Damian și Mircea Enescu a fost ridicată în anul 1962. Pavilionul are 2 părți principale: galeriile, desfășurate pe trei nivele și vasta cupolă (93 metri în diametru). Aici se organizează expoziții industriale, târguri internaționale.

Palatul Ministerului Transporturilor (arhitecți D. Marcu, T. Săvulescu și alții) s-a înălțat între anii 1935-1950 pe locul Atelierelor C.F.R.

Palatul Radiodifuziunii inaugurat în 1960 (arhitecți T. Ricci, L. Garcia și M. Ricci) dispune de o sală pentru spectacole cu 1000 locuri, de o orgă cu 7000 tuburi și 80 registre.

Centrul de Televiziune (arhitecți T. Ricci, T. Iacoban și M. Căciulă) este format din trei clădiri moderne, funcționale și construite în 1968.

Clădirea Circului Bucureștiului (arhitecți M. Porumbescu și C. Rulea) are un diametru de 60 metri, un amfiteatru cu 2500 locuri o arenă cu un diametru de 13 metri o menajerie a circului ce poate fi vizitată ș.a.m.d.

Teatrul Național a fost construit între 1967-1970 (arhitecți H. Maicu, Romeo Belea și N. Cucu). Restaurată în perioada 1982-1985 clădirea și-a schimbat în mod esențial exteriorul inițial.

Palatul Sporturilor este una dintre cele mai mari baze sportive acoperite din țară având 6000 locuri. Alături de competițiile sportive aici au loc și unele manifestări artistice.

Clădirea Academiei Române datează din a doua jumătate a secolului XIX fiind construită în stil neoclasic.

Clădirea Academiei de Înalte Științe Militare este o clădire monumentală realizată în 1939, după proiectele arhitectului D. Marcu. Recent s-a construit un corp de clădire în parte dinspre șoseaua Panduri.

Clădirea Academiei de Studii Economice (arhitecți Gr. Cerchez și Algi Van Saanen) a ost ridicată în anul 1926 pentru ca anii 1954-1955 și 1967-1968 să se înalțe alte două aripi în stil modern.

Clădirea Bibliotecii de Stat (1907, arhitect Ștefan Burcuși) este un valoros monument de arhitectură construită în stilul academismului francez.

Clădirea Bibliotecii Centrale Universitare înălțată între 1891-1893 în stil clasic francez (arhitect Paul Gottereanu) a fost inaugurată în anul 1914 ca urmare a adăugirilor succesive distrusă aproape complet în timpul Revoluției din Decembrie 1989 clădirea a fost reconstruită și reamenajată fiind în stadiu avansat de finalizare.

Gara de Nord a devenit funcțională la 13 septembrie 1872 înregistrând ulterior unele modificări și modernizări.

Palatul Telefoanelor (arhitecți americani L. Weeks și W. Roy) datează din anul 1933 și păstrează aceeași funcționalitate.

Magazinul Unirea inaugurat în anul 1976 a fost recent extins prin adăugarea a noi construcții.

Magazinul Bucur Obor (inaugurat în 1977) dispune de 110 raioane cu o suprafață de 42.000 metrii pătrați.

Complexul hotelier București (1982) este cel mai mare din țară, totalizând 850 camere, o sală polivalentă cu 500 locuri pentru simpozioane, conferințe două restaurante (1600 locuri). Elementele decorative sunt realizate cu marmură de Moneasa, Rușchița și Vașcău.

Alte construcții, monumente de arhitectură sunt Palatul Primăriei sectorului 1, Banca de Investiții, Palatul Justiției, Casa Academiei, Palatul din Piața Victoriei etc.

Dintre monumentele de artă plastică cel mai reprezentativ îl constituie ansamblul de statui din Piața Universității format din Statuia lui Mihai Viteazul (1874, sculptor Carrier Belleuse), Statuia lui Ion Heliade Rădulescu (1879, sculptor Ettore Ferrari), Statuia lui Gheorghe Lazăr (1885, sculptor Ion Georgescu) și statuia lui Spiru Haret (1935, sculptor Ion Jalea).

Arcul de triumf datează în forma actuală din anii 1935-1936 (arhitect P.Antonescu), după ce în 1918-1919 fusese construit din lemn, iar în 1922 din ghips. Sculpturile ornament au fost realizate de I. Jalea, C. Medrea, C. Baraschi. Este închinat victoriei armatei române, eroilor căzuți la datorie între 1912-1918.

În fața Academiei Militare a fost ridicat, în anul 1957, Monumentul Eroilor Patriei, închinat ostașilor români care au luptat pentru eliberarea țării de sub dominația fascistă,pentru libertate și independență națională. Întreg grupul statuar (sculptori M. Butunoiu, Zoe Băicoianu, T. N. Ionescu, I. Dămăceanu) are 15 m înălțime, ier de o parte și de alta sunt două basoreliefuri (154 mp) cu scene din luptele cele mai importante din istoria poporului român.

Monumentul Aviatorilor (1935, sculptori Lidia Kotzebue și Iosif Fekete) reprezintă un Icar cu aripile deschise, iar pe soclu sunt înscrise numele aviatorilor căzuți la datorie în perioada 1912-1918.

Monumentul Eroului Necunoscut domină Parcul Carol, având 48m înălțime (pe terasa superioară există o amorfă în care arde permanent o flacără).

Monumentul Eroilor Sanitari (Piața Operei), Monumentul Eroilor CFR (Piața Gării de Nord), Monumentul Eroilor din 1916-1918 (strada Silvestru), Monumentul Eroilor Francezi 1916-1918 (Grădina Cișmigiu), Statuia infanteristului (Șoseaua Cotroceni) și Statuia Dinicu Golescu.

Monumentul „Lupoaica Romei”, aflat în Piața Dorobanți a fost dăruit de municipalitatea orașului Roma, capitalei României în 1906.

Monumentul 1907, înălțat în 1972 în fața Halelor Obor (autor N. Corcescu), evocă marea răscoală a țăranilor din anul 1907.

Monumentul „Alergătorii” (Calea Victoriei, în fața Ministerului Industriei), înălțat în 1913 (operă a lui Alfred de Boucher).

Printre numeroasele statui și busturi sunt impresionante prin dimensiuni și semnificații: Statuia lui Mihail Kogălniceanu (sculptor Oscar Han), Statuia M. Eminescu (sculptor Gh. Anghel) etc.

Grădini publice și parcuri: Grădina Cișmigiu, situată în partea centrală a Bucureștiului., ocupă 17 ha fiind amenajată (arhitect peisagist Carl. F. W. Meyer) în anii 1851-1855 în jurul „Lacului lui Dura Neguțătorul”. Punctele de atracție deosebită sunt „Rondul scriitorilor” (11 busturi ale marilor scriitori români), lacul cu debarcader. Monumentul Eroilor Francezi, Grădina Botanică s-a amenajat pe terenul actual din 1884 sub îndrumarea savantului Dimitrie Brândză. Pe o suprafață de 17,5 ha cresc peste 10.000 specii, de pe tot globul. Muzeul Botanic aflat în incintă prezintă în 14 săli, 5000 plante și 1000 planșe. Tot aici se află Institutul Botanic care dispune din 1961 de o construcție modernă.

Parcul Herăstrău totalizează 187 ha și cuprinde printre altele: Muzeul Satului și de Artă Populară, Teatrul de Vară, cinematograf în aer liber, baze sportive.

Un farmec deosebit dă lacul cu cele trei insulițe, dintre care una este legată prin poduri de restul parcului.

Parcul Carol așezat pe Dealul Filaretului datează de la începutul sec. XX (arhitect E. Redont, 1906). În acest loc, la 15 iunie 1848, 30.000 de cetățeni au jurat pentru puterea revoluționară. În parc se găsesc: „Arenele Romane”, Muzeul Tehnic Ing. D. Leonida, Monumentul Eroului Necunoscut.

Parcul Tineretului, ce ocupă circa 200 ha, cuprinde în cadrul său Palatul Sporturilor, Palatul Copiilor, Orășelul Copiilor, un lac, alte amenajări.

Parcul Național, realizat în 1953 (54 ha), se detașează prin cel mai mare stadion al țării („Național”, cu 80.000 locuri), patinoarul artificial acoperit (1500 locuri), turnul de 80 m pentru antrenamentul parașutiștilor sportivi.

Alte parcuri sunt cele amenajate în noile cartiere (Titan, Drumul Taberei), în zone cu mari valențe recreative (Plumbuita, circul de Stat) sau în cadrul unor mari complexe sportive („Steaua”, „Dinamo”, „Giulești”, „Floreasca” etc).

Cu toate că relieful din jurul Bucureștiului este relativ uniform, mulțimea lacurilor și bogata rețea hidrografică, resturile vestiților Codri ai Vlăsiei, monumentele de artă și de arhitectură reprezintă elementele de mare atracție a locuitorilor capitalei, mai ales, la sfârșit de săptămână.

Pe DN 6 se află localitatea Stoenești (34 km), cu un conac boieresc, construit în stil brâncovenesc (sec. XVIII), astăzi sediul Muzeului de Etnografie și de Artă Populară din Câmpia Dunării. Pe DN 1A, la 14 km NV, se află Mogoșoaia (atestată în 1598) cu obiective turistice de mare importanță: se impune Palatul Brâncovenesc (1702), care găzduiește un muzeu de artă, lacul (103 ha), pădurea (75 ha) și ștrandul (10.000 locuri).

La alți 6 km este situat orașul Buftea, cu obiectivele sale turistice.

Pe DN1/E 60, la N de oraș (5 km) este situată Pădurea Băneasa, cu Popasul Băneasa (140 locuri în căsuțe) și Grădina Zoologică (cea mai mare din țară).

În această zonă au fost crâncene bătălii la sfârșitul lunii august 1944, împotriva armatelor germano-fasciste (placă comemorativă la liziera pădutii). Trecându-se prin Otopeni (16 km), cu aeroportul internațional omonim, care servește capitala în traficul aerian internațional inaugurat în 1970 și Săftica (restaurantul și popasul turistic Săftica) se ajunge la Snagov (35 km). Aici trezesc interes turistic Parcul Snagov (amenajat în 1929), Mănăstirea Snagov (unde a funcționat o tipografie înființată de Constantin Brâncoveanu).

În pădure există un parc de cervidee și o rezervație cinegetică. La NE de oraș, pe DN 1/E 60, 21 km și apoi 19 km dreapta, se află Căldărușani, cu Mănăstirea Căldărușani, ctitorie a lui Matei Basarab (1638-1639). Aici s-a amenajat un muzeu în care sunt expuse o colecție de artă medievală, picturi de început aparținând lui N. Grigorescu. Potențial ridicat dețin lacul și pădurea, cu o rezervație de vânătoare și fazanerie.

La E de București pe DN 3, la circa 18 km nord de Brănești, se află Pădurea Pustnicul (cabana restaurant Pustnicul și lacul Pustnicul I – 35 ha). pe marginea lacului a fost ridicată Mănăstirea Pasărea, fondată în 1813 și refăcută în 1865, iar apoi între anii 1950-1960. Brănești, cunoscut în domeniul învățământului prin liceele sale (silvic și teoretic), reprezintă o așezare cu numeroase obiceiuri folclorice: „Lăzărelul”, „Jugăul”, dar mai ales „Sărbătoarea crucilor”. Unul dintre cele mai solicitate locuri de către bucureșteni îl constituie complexul turistic de la Cernica (16 km de București), situat pe DN 3 și DJ 301. acest complex are ca obiective lacul, pădurea, Mănăstirea Cernica (ridicată în 1608, refăcută în 1781) și rezervația arheologică.

În complexul monahal se află un muzeu, cu circa 300 de piese, precum și o cameră memorială Gala Galaction. Printre personalitățile care au trăit sau au fost legați prin activitatea lor de mănăctire se numără Gala Galaction, Tudor Arghezi (monahul Iosif), Vasile Voiculescu ș.a.

Pe DN 5/E 70/E 85, la S de București, spre Giurgiu (la 12 km) se află localitatea Jilava, centru industrial important (articole tehnice de cauciuc, întreprindere textilă). În lunca Sabarului se află amenajată Terasa „Sabar”.

În continuare după alți 28 km se intră în Călugăreni, localitate cu rezonanță în istoria națională. Atestată documentar în anul 1461, în timpul domniei lui Vlad Țepeș, așezarea a intrat în istorie prin victoria de răsunet obținută la 13/26 august 1595 de Mihai Viteazul asupra pștilor otomane conduse de Sinan Pașa.

Evenimentul este marcat de basoreliefuri de bronz (executate de C. Baraschi pe parapetele podului peste Neajlov) și de Monumentul din Piatră, ridicat pe Dealul Crucii (1913). O clădire (din 1965) adăpostește un mic muzeu al Călugărenilor și o străveche cruce de piatră. În curtea grădiniței din apropiere se află un obelisc închinat tot victoriei repurtate de Mihai Viteazul.

La 35 km, pe DN 5/E 70/E 85 și apoi pe un drum lateral spre stânga se ajunge la Comana, cu o ctitorie a lui Vlad Țepeș, reconstituită de Șerban (1588) și refăcută între 1699-1703 (Șerban Cantacuzino). Un potențial turistic deosebit preyintă Balta Comana (2.200 ha) și Pădurea Comana (10.000 ha), cu tufele sale de bujori sălbatici și părul argintiu (specie rară), declarată reyervație naturală.

Cayarea în București se poate face în unul din cele peste 40 de hoteluri, între care se detașeayă București, Intercontinental, Sofitel, Athenee Palace, Dorobanți, Parc, Nord, Union, Ambasador, Minerva, Bulevard etc.

=== 4 ===

4

ANALIZA EVOLUȚIILOR SERVICIILOR ÎN JUDEȚUL ILFOV

2.1 ANALIZA DINAMICII SERVICIILOR DE HOTELURI ȘI RESTAURANTE

Pentru a caracteriza serviciile și hotelurile-restaurante s-au luat în considerare următorii indicatori specifici: numărul de turiști cazați în structurile de primire turistică, capacitatea de cazare turistică existentă. Privind evoluția în timp a acestor indicatori, s-au constituit serii statistice pe baza cărora s-au calculat următorii indicatori:

Indicatori absoluți:

Sporul cu baza fixă:

Sporul cu baza lanț:

Indicatori relativi:

Indicele de dinamică:

Cu bază fixă:

Cu bază lanț:

Ritmul de modificare:

Cu bază fixă:

Cu bază lanț:

Indicatori medii:

Media seriei: , n = număr de ani

Sporul mediu:

Indicele mediu de dinamică:

Ritmul mediu de modificare:

În tabele 1-3 sunt prezentate aceste calcule pentru fiecare indicator specific:

Tabelul 1

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști cazați în structurile de primire turistică

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.516.

Din tabelul anterior observăm o creștere continuă a numărului de turiști, acesta atingând punctul culminant în anul 2001. În ansamblu creșterea numărului de turiști este evidențiată de sporul mediu pozitiv (45.33 mii persoane), de un indice mediu de dinamică subunitar (107.02) și de un ritm de modificare pozitiv (7.02).

Fig. 1

Tabelul 2

Indicatori absoluții, relativi și medii pentru capacitatea de cazare turistică existentă

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.513.

Fig 2

De-a lungul perioadei analizate, se observă o ușoară creștere a capacității de cazare, mai evidentă este în anul 2002. S-a înregistrat o capacitate medie de cazare de 10579 locuri, un spor mediu pozitiv (93.06, locuri) și un ritm de modificare pozitiv (0.8).

Tabelul 3

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru PIB în serviciile de hoteluri-restaurante

-prețuri curente-

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.513.

Fig. 3

Tabelul 4

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru PIB în serviciile de hoteluri-restaurante în prețuri constante

Se înregistrează o creștere cu 0.9% în 1999, PIB în serviciile de hoteluri-restaurante crește cu 1,1% atât în anul 2000 cât și în anul 2001 unde ritmul de creștere este mai mare. Valoarea medie a PIB în serviciile de hoteluri-restaurante a fost de 515,7.

Fig. 4

2.2 ANALIZA CORELAȚIEI ÎNTRE EVOLUȚIA SERVICIILOR ȘI GRADUL DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIAL

Pentru a evidenția legătura evoluției serviciilor de hoteluri-restaurante cu dezvoltarea economico-socială de ansamblu am luat în considerare următoarele perechi de indicatori care unul reprezintă efectul iar celălalt cauza:

Volumul serviciilor de hoteluri-restaurante (efect) și imoblizările corporale la nivelul economiei naționale (cauza);

Numărul de turiști (efect) și veniturile reale (cauza);

Pentru a stabili în ce măsură imobilizările corporale la nivelul economiei naționale influențează volumul serviciilor de hoteluri-restaurante (intensitatea legăturii între PIB în serviciile de hoteluri-restaurante și imobilizările corporale la nivelul economiei naționale) vom calcula coeficientul de corelație simplă folosind tabelul 5 și următoarea formulă:

Tabelul 5

Algoritmul necesar calculării coeficientul de corelație simplă

În urma calculelor se obține r = 4.03 ceea ce semnifică o legătură directă de intensitate medie între cei doi indicatori studiați.

2.3 ANALIZA COMPARATIVĂ A DEZVOLTĂRII SERVICIILOR ÎN BUCUREȘTI ȘI ÎN ALTE JUDEȚE DIN ROMÂNIA

În tabelul nr. 6 sunt prezentate valorile unor indicatori specifici serviciilor de hoteluri-restaurante, înregistrate în anul 2001 pentru câteva județe din diferite zone ale țării. După cum putem observa dina acest tabel, există importante decalaje între județe. Aceste decalaje se datorează unor factori precum potențialul turistic, gradul de dezvoltare, infrastructura existentă.

Astfel, în județul Constanța, care beneficiază de un potențial turistic ridicat datorită prezenței litoralului Mării Negre, se înregistrează un număr mare de turiști 22% din numărul total de turiști pe anul 2001. acest număr mare de turiști justifică capacitatea de cazare ridicată (12.678 mii locuri-zile) care, de asemenea, determină o cotă mare a populației ocupate (7.9 mii persoane).

De asemenea județul Prahova, având un potențial important și o infrastructură adecvată, totalizează un număr de turiști care reprezintă aproximativ 11% din numărul de turiști din 2001.

În schimb județul Olt situat într-o zonă de câmpie cultivată agricol și neavând un potențial turistic semnificativ, înregistrează valori scăzute.

Orașul București, zonă puternic dezvoltată atât din punct de vedere economic cât și social-cultural, cu numeroase sedii de firme și instituții precum și importante obiective istorice, înregistrează un număr destul de ridicat de turiști.

În alte județe, precum Iași, Timiș, Mureș, care au un potențial turistic reprezentat, în primul rând, de diferite obiective istorice și culturale și mai puțin de cadrul natural, serviciile de hoteluri-restaurante cunosc o dezvoltare medie.

Tabelul 6

Indicatori ai serviciilor de hoteluri-restaurante în anul 2001

În figura 5 este prezentată ponderea numărului de turiști înregistrat în fiecare județ în numărul total de turiști din anul 2001, pentru a evidenția gradul de dezvoltare diferite al serviciilor de hoteluri-restaurante din fiecare județ.

Figura 5

2.4 PREVIZIUNEA EVOLUȚIEI SERVICIILOR DE HOTELURI-RESTAURANTE

Previziunea se va realiza pentru următorii indicatori: numărul structurilor de primire turistică și populația ocupată în serviciile de hoteluri-restaurante. Pentru fiecare indicator se vor folosi două metode de ajustare, dintre care se va alege cea mai bună metodă cu care se va realiza previziunea. Pentru a alege cea mai bună metodă de ajustare se calculează abaterea pătratică a seriei ajustare cu ajutorul formulei:

Folosind această abatere medie pătratică, calculăm coeficientul de variație (v) după formula:

Acest coeficient trebuie să fie mai mic de 5% pentru ca metoda să ajusteze bine. Dacă v > 5% seria nu poate fi previzionată.

2.4.1 PREVIZIUNEA NUMĂRULUI STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ

Pentru a realiza această previziune vom folosi metoda sporului mediu () și metoda trendului liniar.

Metoda sporului mediu

Tabelul 7

Previziunea numărului structurilor de primire turistică prin metoda ()

unități

Seria ajustată se va calcula după formula:

unități

Deci, având în vedere că v < 5%, metoda ajustează bine și previziunea poate fi realizată. Aceasta se va face pe baza formulei:

Deci numărul structurilor de primire turistică în București în anul 2002 va fi de 81 unități, iar în anul 2003 de 89 unități.

2.4.2 PREVIZIUNEA POPULAȚIEI OCUPATE ÎN SERVICIILE DE HOTELURI-RESTAURANTE

Metoda indicelui mediu

Formula de ajustare prin metoda indicelui mediu este următoarea:

(vezi tabelul 8)

Deoarece v > 5% metoda nu ajustează bine seria de date, iar previziunea nu poate fi realizată.

=== 5 ===

CAPITOLUL 5

analiza evoluției turismului

în județul Ilfov

5.1 analiza numărului de turiști în funcție de proveniență

Tabelul 1

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști autohtoni cazați în structurile de primire turistică

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.516.

Pe perioada studiată (1999-2001) observăm o creșterea numărului de turiști autohtoni aceasta fiind mai relevantă în anul 2000 (o creștere cu 45 mii față de anul precedent).

Această creștere este scoasă în evidență și de sporul mediu care este pozitiv (40 mii de turiști).

Această analiză se poate evidenția și grafic analizând indicii dinamici cu bază fixă:

În ceea ce privește situația turiștilor străini situația se prezintă astfel:

Tabelul 2

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști străini cazați în structurile de primire turistică

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.516.

Pe aceeași perioadă numărul turiștilor străini este în scădere fapt expus de sporul mediu negativ de –40 mii de turiști străini.

Această scădere se poate explica prin alegerea făcută de turiștii străini de a vizita și alte obiective turistice la fel sau chiar mai importante din țara noastră cum ar fi stațiunile litorale sau cele montane.

Grafic situația s-ar prezenta astfel:

5.2 analiza numărului de turiști în funcție de motivul sosirii

Turiștii se pot afla într-o anumită zonă din mai multe motive, cum ar fi, de exemplu: întâlniri de afaceri, manifestări culturale, vizitarea orașului și altele.

Promovarea imaginii Bucureștiului cât și a împrejurimilor sale atât pe plan național cât și internațional a dus la o creștere a fluxului de turiști atrași de diversitatea și multitudinea punctelor de interes turistic.

Important centru cultural-sportiv cât și universitar atrage anual un număr important de turiști în acest domeniu.

Capitală a României reprezintă nucleul vieții politice românești ceea ce atrage importante delegații guvernamentale, întâlniri de afaceri, etc.

Metropolă mare Bucureștiul este înconjurat de păduri și lacuri adevărate oaze de verdeață și importante locuri de recreere.

În campaniile de promovare a imaginii turistice a Bucureștiului sunt incluse și zonele limitrofe ale acestuia, acestea dezvoltând un important turism rural.

Numărul acestora a fost:

Tabelul 3 – mii de turiști –

La categoria „altele” au fost menționate:

Tranzit;

Manifestări cultural-sportive;

Studenți;

Specializări și perfecționări;

Sănătate;

Vizite la cunoștințe rude, prieteni;

Delegații guvernamentale.

Pentru a analiza evoluția în timp a numărului de turiști pe categorii de motive trebuie calculați indicatorii relativi și indicatorii medii.

Tabelul 4

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți pentru întâlniri de afaceri

În cazul turiștilor sosiți pentru întâlniri de afaceri numărul turiștilor a avut o evoluție mixtă în perioada 1998-2001.

În medie rezultă o creștere a turiștilor veniți din acest motiv lucru evidențiat de sporul mediu care este pozitiv (dar foarte mic 5000 turiști/an), dar se observă o scădere semnificativă în anul 1999. Aceasta reflectă într-o oarecare măsură și situația economico-financiară în acea perioadă (mediul mai puțin prielnic afacerilor).

Tabelul 5

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți pentru manifestări organizate în structurile de primire turistică

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.520.

Evoluția acestei categorii de turiști este relativ asemănătoare cu a turiștilor veniți pentru afaceri, cu o scădere în anul 1999.

Tabelul 6

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți pentru vizitarea orașului.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.520.

În ceea ce privește numărul turiștilor veniți pentru vizitarea orașului se constată o creștere continuă, un rezultat îmbucurător în urma campaniilor de promovare a acestei zone.

Sporul mediu este pozitiv (=9,66 mii turiști/an) și indicele mediu de dinamică este peste 100%.

Tabelul 7

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți pentru categorii de activități turistice.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.520.

În cazul ultimei categorii (fiind și cea mai cuprinzătoare față de celelalte) numărul turiștilor a cunoscut în medie o ușoară creștere excepție făcând anul 2000.

Sporul mediu este pozitiv (=28,3) iar inicele mediu de dinamică este peste 100% (=110,03%) ceea ce indică o creștere medie de aproximativ 10% pe an.

Analiza ritmului relativ de modificare cu bază fixă Ri/1

Tabelul 8

Din această analiză a ritmului relativ de modificare reiese că la toate categoriile de activitate turistică acesta prezintă o tendință de ușoară creștere.

5.3 Analiza evoluției numărului de turiști în funcție de mijloacele de transport cu care aceștia sosesc

Tabelul 9

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți cu mijloace de transport auto.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.525.

Mijloacele de transport auto sunt cele mai uzuale și au o pondere superioară față de celelalte.

După cum reiese din tabel anul 2000 a înregistrat o ușoară scădere a numărului de turiști care au ales acest mijloc de transport, dar în medie se află în creștere.

Tabelul 10

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți cu trenul.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.525.

Tabelul 11

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști sosiți cu mijloace de transport aeriene.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.525.

Fiind cel mai scump mijloc de transport acesta are o pondere mai mică în ceea ce privește alegerea făcută de turiști pentru a ajunge în București. Cu toate acestea și mijloacele de transport aeriene au cunoscut o creștere a numărului de turiști care au ales companiile aeriene pentru deplasare, excepție făcând anul 1999 care a avut o ușoară scădere.

Indicele mediu de dinamică arată o creștere cu aproximativ 13,87% pe an ceea ce reprezintă un spor mediu de 17 mii de turiști pe an.

5.4 analiza activității de cazare turistică

Tabelul 12

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști care au înnoptat în Municipiul București .

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.812.

Din analiza tabelului cât și a graficului se constată o creștere a numărului de înnoptări fapt evidențiat de sporul mediu de aproximativ 51 mii înnoptări pe an reprezentând o creștere, în medie, cu aproximativ 5,6% în fiecare an.

Tabelul 13

Indicatori absoluți, relativi și medii pentru numărul de turiști care au înnoptat în București.

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, anul 2002, p.812.

Analizând aceeași categorie (numărul de înnoptări) și în București constatăm comparativ cu județul Ilfov o oarecare stagnare în perioada 1998-2000 și o creștere mai spectaculoasă în anul 2001. în medie s-a realizat o creștere cu aproximativ 11% pe an. Sporul mediu este de 5000 turiști pe an.

=== ilfov ===

b) Metoda trendului liniar

Ecuația de trend este următoarea:

unde iar (vezi tabelul 8).

Tabelul 8

Previziunea numărului structurilor de primire turistică prin metoda trendului liniar