Analiza Si Managementul Riscului Economic Si Financiar In Sectorul Imm

INTRODUCERE

Ca definiție, riscul reprezintă „o stare cu un anumit grad de probabilitate de a se întâmpla“. Dacă se întâmplă, respectiva stare afectează afacerea până la nivelul maxim reprezentat de faliment.

Din cele expuse mai sus rezultă ca riscul este legat în exclusivitate de aspecte negative. Într-o afacere riscul trebuie gestionat în mod eficient. De regulă, există 4 etape în abordarea riscurilor: identificarea riscurilor, analiza lor, asumarea și controlul acestora și, nu în ultimul rând, transferul riscurilor.

Dacă primele două etape sunt clare, fiind evidente și necesare, identificarea și analiza riscurilor aferente afacerii, în etapa a treia se pune problema dacă acceptăm aceste riscuri, controlându-le și, bineînțeles, asumându-ne consecințele ca acestea să se producă, sau, potrivit etapei a patra, dacă le transferăm parțial sau total către o instituție specializată în protecția acestora, cum ar fi societățile de asigurări-reasigurări.

Riscurile asociate afacerii rezidă, printre altele, în concurența neloială, lipsa de onestitate în derularea contractelor, folosirea de instrumente false de plată, înșelarea partenerilor de afaceri și, nu de puține ori, a asociaților, frauda internă sau externă companiei, folosirea cu rea-credință a finanțărilor, management defectuos, conjuncturi potrivnice de piață, dezechilibre ale cursurilor valutare, deficiențe ale pieței în amonte și aval și multe alte elemente de risc, unele chiar instituționale sau de forță majoră, care afectează profitabilitatea și chiar existența companiilor.

Incoerența legislativă adeseori invocată și mai ales modul arbitrar de interpretare a actelor normative care guvernează mediul de afaceri sunt alți factori de risc ce pot conduce la pierderi pentru companii, de multe ori din această cauză ajungându-se la colaps financiar sau la alte situații nedorite.

Printr-un management defectuos al riscurilor, informații economico-financiare incorecte au condus la luarea de decizii greșite, cu urmări dintre cele mai grave pentru companii.

În concluzie, a nu lua în seamă riscurile la care afacerile sunt supuse reprezintă primul și cel mai important pas spre faliment, sau, în cazuri de achiziții, fuziuni sau investiții de capital, spre pierderi financiare.

Se consideră că, gestionând riguros și eficient riscurile la care compania este expusă, costurile aferente prevenției sunt cu mult mai mici decât cele cu corecția, respectiv cu înlăturarea sau minimizarea efectelor.

Statisticile internaționale demonstrează că un management defectuos al riscurilor asociate afacerilor face ca 5 din 10 afaceri să reziste în primul an de existență, iar dintre acestea numai una să atingă 5 ani de activitate. Prin urmare, un management eficient al riscurilor reprezintă, fără îndoială, o condiție a succesului în afaceri.

Este cunoscut faptul că orice întreprindere este supusă riscurilor, indiferent de mărimea acesteia, sau de sectorul în care aceasta își desfășoară activitatea, și că determinarea și evaluarea riscurilor la care aceasta este supusă este, nu doar o etapă deosebit de importantă în continuarea activității, ci și o condiție esențială a succesului. De asemenea, gestiunea defectuoasă a riscurilor poate genera rezultate viitoare dezastruoase, putându-se ajunge până la faliment.

Din aceste considerente, ne-am propus ca în această lucrare să prezentăm metode și tehnici folosite pentru evaluarea riscului economic și financiar al firmei.

Principalele idei constau în analizarea riscurilor prin identificarea lor, anticiparea consecințelor directe și indirecte, propunerea de soluții pentru diminuarea efectului lor, pentru ca în final să putem stăpâni ansamblul pierderilor potențiale acceptate.

Dorim să insistăm, pe parcursul acestei lucrări, asupra importanței gestionării riscului, care, în întreprinderile mici și mijlocii este prea puțin înțeleasă sub aspectul necesității ei. Există din păcate prea puține firme de talie mică preocupate de studiul serios al problematicii riscului, marea majoritate lăsându-și activitatea la voia întâmplării conform regulii „a mers și astăzi…”

Este firesc să ne îndreptăm atenția asupra lor, și nu asupra întreprinderilor mari, companiilor puternice care au departamente specializate în evaluarea riscurilor din activitatea cărora chiar și teoreticienii ar avea de învățat.

În concluzie, activitatea de analiza și gestionarea riscului, în toată complexitatea ei, este o condiție necesară pentru menținerea unei firme la parametrii performanți, pe termen lung.

CAPITOLUL 1

RISC ȘI PERFORMANȚĂ ÎN CONTEXTUL

ECONOMIC DIN ROMÂNIA

Scurt istoric al noțiunii „risc”

Una dintre cele mai fascinante teme de cercetare și investigare dezbătute de-a lungul istoriei în general și al istoriei economiei, în special, îl reprezintă riscul, cu toate că primele rezultate consistente în privința înțelegerii, evaluării și gestiunii lui au apărut de-abia în epoca iluminismului de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII. Instrumentele utilizate astăzi în domeniul managementului riscului și al analizei decizionale, în condiții de incertitudine își au, de fapt, rădăcinile în dezvoltările teoretice cuprinse între anii1654 și 1760, cu o excepție remarcabilă. Această excepție are în vedere elaborarea în anii '50 ai secolului trecut a teoriei moderne a portofoliului de către Harry Markowitz, laureat al premiului Nobel în 1990. Efectul direct, deși într-o anumită măsură întârziat al teoriei lui Markowitz a constat în revoluționarea modului în care sunt luate deciziile financiare – atât cele de investire, cât și cele de finanțare – la nivel corporatist și investițional. Începând din acel moment, investitorii au avut la dispoziție un cadru coerent de evaluare a investițiilor prin prisma a două elemente fundamentale: riscul și câștigul așteptat.

Perioada postbelică a cunoscut o creștere considerabilă a componentei internaționale a afacerilor, economiile internaționale intensificându-și relațiile comerciale transfrontaliere, care implicau pe lângă bunuri și servicii și factori de producție și active financiare. Aceste evoluții au fost posibile datorită reglementării și liberalizării fluxurilor comerciale și financiare internaționale, al reducerii costului comunicațiilor, cât și al diminuării costurilor de transport.

În consecință, oportunitățile investiționale nu mai sunt restricționate la piețele naționale, capitalul financiar căutând destul de ușor recompense pentru riscurile asumate, dincolo de granițele naționale. Accentuarea competiției internaționale a dat naștere unei mari creșteri a fluxurilor internaționale ale activelor financiare.

Evoluția conceptului de risc în teoria economică

În lucrarea lor, „Economics”, Begg, Fischer, și Dornbusch afirmă, citându-l pe Benjamin Franklin, că în lumea în care trăim singurele lucruri sigure sunt moartea și impozitele, dar că și ele implică un anumit grad de risc, în sensul că nimeni nu știe când anume va muri, sau cât de mari vor fi impozitele pe care va trebui să le plătească. Cu alte cuvinte, trăim într-o lume incertă, orice acțiune pe care o realizăm în prezent neavând un rezultat viitor care să fie sigur. Spunem în aceste condiții că este un rezultat incert sau riscant.

Este necesar, însă, să facem distincție între conceptul de risc și cel de incertitudine. Potrivit lui Knight, termenul de risc acoperă în realitate numai cazurile susceptibile de a putea fi cuantificate, în timp ce termenul de incertitudine este asociat situațiilor necuantificabile. Posibilitatea de cuantificare a situațiilor descrise prin conceptul de risc este legată de utilizarea probabilităților sau șanselor de apariție a unor evenimente sau rezultate posibile ale unei acțiuni. Incertitudinea se referă la situațiile în care decidentul nu știe și nici nu poate determina probabilitatea de apariție a diferitelor rezultate posibile.

Riscul reprezintă, potrivit unor autori, modificarea rezultatelor care vor fi obținute în viitor față de cele obținute în trecut ca urmare a influenței pe care o au anumiți factori asupra activității economice sau posibilitatea de apariție a unor factori mai puțin cunoscuți sau necunoscuți, controlabili sau necontrolabili, cu acțiune aleatoare care pot avea influențe negative asupra rezultatelor unei întreprinderi.

Dicționarul Enciclopedic Managerial editat de Editura Academica de Management definește riscul ca fiind măsura neconcordanței dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puțin favorabile sau nefavorabile într-o acțiune viitoare.

Riscul este determinat de o multitudine de cauze obiective:

schimbarea condițiilor economice in timp;

schimbări tehnologice rapide;

creșterea întreprinderii;

cunoașterea imperfectă a variabilelor exogene;

atitudinea optimistă sau pesimistă a echipei de analiza;

erori de analiza tehnică sau economică;

intervenții ale statului;

impactul mediului înconjurător;

modificări ale prețurilor;

modificări ale cursurilor valutare.

Aceste cauze pot determina transformări pe parcursul realizării și exploatării obiectivului real, transformări cu efecte pozitive sau negative asupra rezultatelor economice așteptate. În felul acesta, riscul se referă la posibilitatea ca un eveniment nefavorabil să se producă, eveniment care modifică veniturile așteptate.

De cele mai multe ori însă, conotația dată riscului este negativă, atât investitorii cât și managerii firmelor fiind interesați de risc numai atunci când rezultatele obținute sunt mai mici decât cele așteptate.

În acest context este relevantă accentuarea faptului că riscul poate reprezenta în același timp, atât o amenințare (de aici rezultând accepțiunea negativă) cât și o oportunitate. Fără îndoială, accepțiunea obișnuită a cuvântului risc are în vedere numai latura lui negativă, așa cum și definițiile tradiționale ale riscului – întâlnite mai ales în dicționare – reliefează acest aspect.

Definițiile mai recente arată că înțelegerea riscului ca oportunitate începe să câștige teren, având în același timp influențe clare asupra managementului riscului. Astfel în decembrie 2000, „Project Management Institute” publica un ghid care definea riscul astfel: „Riscul proiectului reprezintă un eveniment sau o condiție incertă care, în cazul în care se produce, are un efect pozitiv sau negativ asupra proiectului. Riscul proiectului include atât amenințările la adresa obiectivelor proiectului, cât și oportunitățile de îmbunătățire a acestor obiective”.

Din perspectiva economică, riscul trebuie evaluat la un moment dat în timp, de obicei în prezent, luând în considerare ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. În limbaj economic, analiza riscului este mai curând anterioară decât posterioară efectuării unei anumite acțiuni.

Atitudini individuale față de risc

Tendința managerilor de a-și asuma riscuri variază după indivizi și contexte, variațiile individuale de comportament provenind din experiență și din contextul existent în întreprindere. Cei mai mulți manageri evită riscul mai degrabă decât să îl accepte, deși numeroși sunt cei care consideră că plăcerea reușitei este întărită prin amenințarea riscului. Conținutul emoțional din cauză de anxietăți, teamă, bucurie și a pericolului este cel care determină atitudinea managerilor față de risc.

Atitudinea față de risc este un concept strâns legat de acela al utilității. Importanța utilității în economia clasică derivă din încercarea de definire a valorii unei mărfi și de a face diferența dintre valoarea mărfii și prețul acesteia pe piață. Astfel, preferințele oricărui individ pot fi reprezentate numeric printr-o funcție de utilitate care poate fi construită astfel încât opțiunile individului între diverse alternativelor coincid cu acele alegeri care maximizează utilitatea așteptată a individului. Astfel, funcția de utilitate este o reprezentare completă a preferințelor individului, toate deciziile sale putând fi delegate complet altei părți care acționează conform principiului maximizării utilității.

În funcțiecuvântului risc are în vedere numai latura lui negativă, așa cum și definițiile tradiționale ale riscului – întâlnite mai ales în dicționare – reliefează acest aspect.

Definițiile mai recente arată că înțelegerea riscului ca oportunitate începe să câștige teren, având în același timp influențe clare asupra managementului riscului. Astfel în decembrie 2000, „Project Management Institute” publica un ghid care definea riscul astfel: „Riscul proiectului reprezintă un eveniment sau o condiție incertă care, în cazul în care se produce, are un efect pozitiv sau negativ asupra proiectului. Riscul proiectului include atât amenințările la adresa obiectivelor proiectului, cât și oportunitățile de îmbunătățire a acestor obiective”.

Din perspectiva economică, riscul trebuie evaluat la un moment dat în timp, de obicei în prezent, luând în considerare ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. În limbaj economic, analiza riscului este mai curând anterioară decât posterioară efectuării unei anumite acțiuni.

Atitudini individuale față de risc

Tendința managerilor de a-și asuma riscuri variază după indivizi și contexte, variațiile individuale de comportament provenind din experiență și din contextul existent în întreprindere. Cei mai mulți manageri evită riscul mai degrabă decât să îl accepte, deși numeroși sunt cei care consideră că plăcerea reușitei este întărită prin amenințarea riscului. Conținutul emoțional din cauză de anxietăți, teamă, bucurie și a pericolului este cel care determină atitudinea managerilor față de risc.

Atitudinea față de risc este un concept strâns legat de acela al utilității. Importanța utilității în economia clasică derivă din încercarea de definire a valorii unei mărfi și de a face diferența dintre valoarea mărfii și prețul acesteia pe piață. Astfel, preferințele oricărui individ pot fi reprezentate numeric printr-o funcție de utilitate care poate fi construită astfel încât opțiunile individului între diverse alternativelor coincid cu acele alegeri care maximizează utilitatea așteptată a individului. Astfel, funcția de utilitate este o reprezentare completă a preferințelor individului, toate deciziile sale putând fi delegate complet altei părți care acționează conform principiului maximizării utilității.

În funcție de forma pe care o ia funcția de utilitate de la un individ la altul, putem distinge trei tipuri de atitudini față de risc:

Plăcerea față de risc – în cazul acestui tip de atitudine față de risc curba utilității totale este convexă față de origine, ceea ce sugerează o utilitate marginală crescătoare. Putem spune că o iubitoare de risc va accepta chiar și un joc nefavorabil. În consecință, dacă această persoană va trebui să aleagă între o investiție cu profit cert (deci neriscantă) și o investiție cu un câștig incert (deci riscantă), dar de aceeași valoare, el o va alege pe cea care are rezultatul incert, pentru că ceea ce apreciază acesta la o investiție este chiar riscul acesteia.

Neutralitatea față de risc – în acest caz, utilitatea marginală este constantă. Astfel, regretul pa care îl va resimți o astfel de persoană pentru pierderea unei sume de bani este egală cu satisfacția pe care o va resimți pentru câștigarea unei sume de bani de aceeași mărime.

Aversiunea față de risc – presupune o lege a utilității marginale descrescânde, curba de utilitate fiind de această dată concavă față de origine. Cu alte cuvinte, regretul suferit de pierderea unei sume de bani, de către o astfel de persoană, este mai mare decât satisfacția resimțită de câștigarea unei sume de bani de aceeași valoare.

Tipuri de riscuri

Înțelegând riscul ca fiind probabilitatea obținerii unui rezultat real diferit de cel așteptat, teoria financiară consideră operatorii economici ca fiind dispuși să își asume riscuri în speranța obținerii unei recompense, materializate în câștig.

În funcție de posibilitatea obținerii unor recompense, în urma suportării riscurilor, distingem:

Riscuri pure – sunt riscurile care nu aduc cu ele perspectiva obținerii unui câștig, ci numai aceea a unei pierderi. Din această categorie fac parte riscurile pentru suportarea cărora nu se oferă recompense (posibilitatea de a avea un accident, de a fi jefuit).

Riscuri speculative – sunt riscurile pe care agenții economici și le asumă deoarece ele încorporează posibilitatea obținerii unui câștig (decizii investiționale, jocuri de noroc, acțiuni speculative bursiere).

O clasificare largă împarte sursele de risc astfel:

Riscul economic general (riscul de exploatare) – se referă la posibilitatea ca activitatea firmei să fie influențată de starea generală a economiei ori de decizii guvernamentale referitoare la fiscalitate, investiții , aceste forțe făcând ca investitorii să fie optimiști sau pesimiști față de viitorul economiei. Optimismul sau pesimismul economic se reflectă în înclinația sau aversiunea față de risc, ducând la modificarea câștigurilor așteptate.

Riscul economic exprimă posibilitatea firmei de a se adapta la timp și cu costuri minime la variațiile factorilor economici. Acest risc este legat de structura costurilor de exploatare (fixe și variabile) și depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.

Riscul inflației și deflației. Inflația duce la creșterea riscului în ceea ce privește politica prețurilor și a costurilor resurselor. De asemenea duce la creșterea presiunii fiscale. Există firme care câștigă și firme care pierd datorită inflației; efectul ei nu este uniform, nu afectează la fel toate firmele, nici pe ansamblul economiei, nici măcar pe cele din aceeași ramură de activitate.

Deflația poate produce efecte neplăcute celor care au mizat pe un nivel ridicat al prețurilor.

Riscul de firmă și riscul specific

Riscul de firmă – se referă atât la gradul de dezvoltare al tehnologiei utilizate de firmă și la gradul de concurență existent în domeniul în care activează firma și este unul dintre riscurile fundamentale care pot influența activitatea firmei.

De el se leagă și riscul financiar al firmei definit ca grad de dependență al firmei față de sursele de finanțare externe firmei.

Riscul specific – apare în funcție de titlurile de valoare emise de firmă. Dacă firma emite obligațiuni este considerată mult mai puțin riscantă, din punctul de vedere al investitorului decât una care emite acțiuni, deși prin prisma firmei situația este exact inversă deoarece acționarul este solidar atât la câștig cât și la pierdere, pe când deținătorul obligațiunii are dreptul de a fi recompensat indiferent de rezultatele obținute de firmă, neavând însă drept de veto în privința controlului asupra firmei.

Riscul internațional – se referă la posibilitatea modificării raportului de schimb între diferite monede, ca și posibilitatea apariției unor perturbații de natură economică în diferite zone ale lumii.

Aceste modificări ale contextului economic internațional poate influența firma atât direct – dacă firma își desfășoară activitatea în zone respectivă, sau indirect – prin modificarea cursului bursier sau chiar al cursului de schimb valutar.

Analiza situației unei firme trebuie să țină cont, în mod obligatoriu, de riscurile la care aceasta este supusă.

Managementul riscului trebuie să cuprindă metode de prognozare a posibilității apariției riscului, tehnici de evaluare a efectului pe care aceste riscuri îl pot determina asupra activității firmei, și strategii de diminuare atât a riscurilor cât și a efectelor acestora asupra firmei.

1.5 Riscul și câștigul așteptat asociat acestuia

Orice investire presupune întotdeauna asumarea unui risc pentru obținerea unui anumit câștig viitor, denumit câștig așteptat. Câștigul este denumit 'așteptat', datorită incertitudinii, adică datorită faptului că nu știm care va fi rezultatul acelei investiții după o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă.

Câștigurile realizate ca urmare a unei investiții pot îmbrăca diferite forme. În cazul obligațiunilor, suma pe care investitorul o primește în plus față de cea investită poartă denumirea de dobândă. Acțiunile aduc câștiguri sub forma dividendelor. Activele imobiliare aduc câștiguri sub forma rentei sau a chiriei pentru utilizarea activelor respective. De asemenea toate activele menționate mai sus generează rezultate sub forma câștigurilor (sau pierderilor) de capital între momentul achiziționării și cel al vânzării.

În cazul activelor financiare, câștigul este calculat, cel mai adesea sub forma ratei profitului (sau câștigului) pe perioada de deținere a activului.

În ceea ce privește investițiile în active reale, productive, câștigul înregistrat de acestea poate apărea atât sub forma unei rate a câștigului (de obicei rata internă de rentabilitate), cât și sub cea a unei valori absolute a câștigului, și anume valoarea actualizată netă a fluxurilor de numerar generate de proiect pe durata sa de viață.

Fie că ne aflăm în fața situației de a determina o rată a câștigului, sau o valoare absolută a acestuia pentru o anumită investiție ce urmează a fi efectuată în viitor, valorile cu care lucrăm nu vor putea fi decât valori estimate, deoarece ne confruntăm cu incertitudinea privind valoare fluxurilor viitoare de numerar pe care proiectul la va genera în viitor. Dacă putem determina un set de stări sau evenimente posibile de a se produce în viitor, cu atașarea de probabilități de apariție, pentru fiecare dintre ele, estimând și obținerea unor anumite fluxuri de numerar, ne aflăm în poziția de a stabili care este câștigul așteptat al unei investiții. Cu alte cuvinte putem trece de la o situație necuantificabilă, definită prin incertitudine, la una cuantificabilă, definită prin risc.

Relația existentă între riscul pe care o investiție îl presupune și câștigul pa care investitorul prefigurează că îl va obține (denumit câștig acceptabil) este una de proporționalitate: cu cât riscul perceput al unei investiții este mai mare, cu atât este mai mare recompensa pe care investitorul o cere pentru a se implica în această investiție.

Câștigul minim acceptabil este câștigul adus de investiția fără risc, adică ceea ce garantează obținerea unor fluxuri de numerar viitoare în mod cert. Diferența dintre câștigul care poate fi obținut din investițiile în active riscante (mai mare) și câștigul considerat a fi fără risc (mai mic) poartă denumirea de primă de risc. Aceasta din urmă este inclusă în câștigul acceptabil al investitorului pentru activele riscante.

Grafic 1.1 Câștigul acceptabil și prima de risc

Necesitatea determinării și evaluării riscului în activitatea economică

Orice activitate economică are ca scop realizarea sau atingerea unui obiectiv. De cele mai multe ori, însă, rezultatele obținute din activitatea respectivă nu sunt aceleași cu cele previzionate. Acest lucru se întâmplă din cauza incertitudinii care planează asupra modului de desfășurare a proiectului sau investiției respective. Riscurile care pot apare în acest context se datorează mai multor factori care pot fi grupați în două categorii:

factori interni – se referă la: insuficiența cantităților livrate, scăderea calității produselor, nerespectarea termenelor prevăzute în contracte, practicarea de prețuri necompetitive, imaginea mărcii degradată;

factori externi: conjunctura economică defavorabilă, scăderea sezonieră a vânzărilor, scăderea veniturilor clienților, creșterea concurenței, evoluția dorințelor clienților, schimbări în obiceiurile lor de cumpărare, fenomenul modei.

Determinarea acestor factori, și implicit a probabilităților de apariție a riscurilor pe care ei le determină și efectele pe care aceste riscuri le au asupra valorii firmei se poate realiza prin diverse metode.

Apariția unor conjuncturi economice cu rezultate negative sau pozitive asupra valorii întreprinderii, sau a altor factori care pot influența activitatea desfășurată de agentul economic se poate determina prin metode statistice (probabilistice) sau matematice.

Pentru evaluarea efectelor pe care le determină apariția acestor riscuri asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii și a măsurilor ce trebuiesc luate pentru păstrarea echilibrului financiar se folosesc metode financiar – contabile.

Metodele financiar – contabile vor fi tratate pe larg în următorul capitolul al acestei lucrări unde vom dezbate atât aspecte teoretice cât și practice din metodologia determinării riscurilor și al echilibrului economico – financiar al întreprinderii, folosindu-ne de informațiile contabile cuprinse în bilanț și în contul de profit și pierdere.

Agenția Internațională de Credit a realizat o lista cu ‘10 amenințări’ majore pentru supraviețuirea unei întreprinderi, în cazul neevaluării riscului. Acestea sunt:

Amplasarea greșită a afacerii – aceasta ține de politica de marketing și presupune promovarea unor reclame neadecvate și nealegerea unei piețe favorabile desfacerii produsului;

Prea mult capital in active fixe – dacă eficiența utilizării activelor fixe este scăzută;

Lipsa de capital – în situația în care s-au făcut investiții prea mari în active fixe și nu mai exista suficient capital circulant pentru continuarea procesului de producție;

Probleme cu creditele – pot apare situații în care să nu existe resurse pentru rambursarea datoriilor;

Proasta gestionare a stocurilor – dublarea vânzărilor nu implica necesitatea dublării stocurilor. Stocurile trebuie să crească numai de 1,4 ori;

Expansiune necontrolată – dacă se lansează produse pe o piață care nu a fost cercetată în prealabil;

Capitalizare neadecvată – aceasta este determinată de riscul activității întreprinderii. Dacă riscul este mare, valoarea dividendelor cerute de investitori (câștigurile așteptate) vor fi mari. Din profitul obținut se plătesc dividendele și partea investita va fi mică;

Lipsa de experiență și de calificare – adică nu există interes pentru ridicarea gradului de pregătire profesională a celor angajați;

Probleme cu personalul – dacă activitatea merge prost personalul va fi tentat sa își găsească alt loc de muncă;

Birocrația – aceasta se găsește în activitățile ale căror rezultate nu mai sunt satisfăcătoare.

Dacă se analizează aceste amenințări se constată că una derivă din cealaltă ca un efect cu propagare în lanț.

  În același timp, s-a elaborat o listă cu ‘7 factori de succes’ în cazul evaluării riscurilor.

Specialiștii au analizat factorii care determină succesul activității unei întreprinderi. Ei consideră că dacă se urmărește realizarea următoarelor condiții, performanța este asigurată:

Tendința spre acțiune – fiecare angajat este capabil să acționeze zi de zi, fără a aștepta ordine de la cineva. Organigramele de succes sunt cele cu forma de piramidă scundă și plată;

Apropierea de client pentru înțelegerea nevoilor acestuia – activitatea de producție trebuie să aibă un dublu scop: realizarea unui produs calitativ superior și satisfacerea necesităților unui anumit segment de consumatori;

Autonomie în descentralizare în luarea deciziilor – toată activitatea trebuie împărțită în compartimente care știu exact ce au de făcut și unde de fapt se iau deciziile;

Conducerea simpla si bazata pe valori – americanii denumesc aceasta „KISS” adică “a păstra lucrurile simple” (de la keep it short and simple);

Realizarea scopului propus sau denumit plastic ”croșetarea modelului potrivit” – ideea constă în aceea că un produs nou se lansează numai pe o piață cunoscută, iar pe o piață nouă se vinde numai un produs deja cunoscut. Niciodată un produs nou nu se lansează pe o piață nouă, pentru că riscul este foarte mare;

Un personal bine pregătit și dedicat – activitatea presupune un lanț de oameni implicați în procesul de producție de la furnizorul inițial la clientul final. Dacă fiecare este interesat în activitatea pe care o desfășoară și depune o muncă de calitate, riscul ca în procesul de producție să apară întreruperi este foarte mic;

Un control cât mai scurt al activității – niciun aspect al controlului nu trebuie neglijat în nicio fază a activității.

Orice conducător analizând continuu activitatea de care răspunde și ținând cont de factorii menționați mai sus, poate asigura succesul afacerii.

Întreprinderile mici și mijlocii în economia României

În România, firmele mici și mijlocii au reapărut în anul 1990, când s-a produs o adevărată explozie în domeniul creării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, care a determinat afirmarea lor puternică în ansamblul economiei naționale, creșterea spectaculoasă a contribuției lor la formarea produsului intern brut, la intensificarea exporturilor și la crearea de noi locuri de muncă (acestea fiind doar cele mai relevante unități de măsură ale aportului acestor întreprinderi la stabilizarea și creșterea economică).

În prezent, în România este unanim recunoscut faptul că firmele mici și mijlocii reprezintă un sector-cheie al creșterii economice și al dezvoltării durabile. Analiza evoluției IMM-urilor în perioada de după anul 1990 ilustrează că ele constituie un factor important de absorbție a forței de muncă disponibile sau disponibilizate și totodată un vector flexibil în adaptarea producției de bunuri și servicii la volumul și structura cererii de pe piață. Aceste firme au contribuit la restructurarea mai rapidă a marilor întreprinderi prin angajarea personalului disponibilizat, exploatarea activelor neutilizate și externalizarea unor activități. Dezvoltarea IMM-urilor a condus la creșterea competiției, la diminuarea rolului monopolist al firmelor mari, la sporirea exportului și a generat alternative economice și sociale. Existența firmelor mici și mijlocii a determinat îmbunătățirea comportamentului economic al populației, depășirea barierelor întâmpinate de unele grupuri sociale defavorizate și regenerarea unor comunități afectate de declinul înregistrat în industrie. În ciuda dificultăților specifice perioadei de tranziție, am asistat la o creștere continuă a aportului acestui sector atât la formarea produsului intern brut, cât și în sectorul ocupării forței de muncă.

Din perspectiva evoluției firmelor mici și mijlocii perioada de după 1990 cuprinde trei intervale distincte de analiză.

În intervalul 1990-1994 s-a înregistrat o dezvoltare în ritm accelerat a IMM-urilor ca urmare a unui complex de factori între care amintim inexistența lor înainte de 1990, facilitățile acordate în primii ani de funcționare, cadrul legislativ ce reglementa constituirea acestor firme și privatizarea întreprinderilor de stat.

Perioada 1995-2001 a consemnat o temporizare a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, concretizată în scăderea numărului IMM-urilor înființate și creșterea celor care își încetează activitatea. Mai mult decât atât, forța economică a firmelor care s-au menținut era mult diminuată față de perioada anterioară. Acest recul al sectorului mic și mijlociu s-a datorat situației nefavorabile a economiei naționale și al neacordării unui tratament diferențiat al IMM-urilor.

După 2001 se constată o ușoară relansare a procesului de înmatriculare a întreprinderilor mici și mijlocii datorită rezultatelor pozitive obținute la nivelul economiei naționale.

În Uniunea Europeană activează aproximativ 20 de milioane de întreprinderi mici și mijlocii care reprezintă 99,8% din numărul total întreprinderilor private. Aceste firme concentrează două treimi din forța de muncă ocupată și realizează mai mult de jumătate din cifra de afaceri a companiilor comunitare. De asemenea, întreprinderile mici și mijlocii au o contribuție importantă în ceea ce privește crearea valorii adăugate în principalele ramuri economice: 45% în industrie, 59% în servicii și 89% în construcții.

Deosebiri între întreprinderile mici și mijlocii și întreprinderile mari

Profesorul american Peter Drucker apreciază că managementul întreprinderilor mici și mijlocii este guvernat de principii specifice, diferite de cele care caracterizează activitatea întreprinderilor mari. Deosebirile majore în plan managerial între firmele mici și mijlocii și firmele mari se referă la funcțiile managementului și la funcțiile firmei. Exercitarea celor cinci funcții manageriale (previziune, organizare, coordonare, antrenare și control-evaluare) prezintă anumite particularități în IMM-uri, iar funcțiile clasice ale unei organizații (cercetare-dezvoltare, comercială, producție, financiar-contabilă și resurse umane) se regăsesc în firmele mici și mijlocii fie în totalitate, fie în parte, în proporții diferite, în funcție de specificul activității.

Pe lângă aceste deosebiri existente în planul exercitării funcțiilor managementului și al funcțiilor organizaționale, se remarcă și alte elemente care diferențiază managementul întreprinderilor mici și mijlocii de cel al funcțiilor mari. În esență, acestea rezidă în: gradul ridicat de integrare a politicilor în cadrul atributelor manageriale și orizontul redus al previziunii; capacitatea limitată de a influența mediul de afaceri; existența unei echipe manageriale de dimensiuni mici care utilizează metode și tehnici de management fără a cunoaște în profunzime fundamentul științific al acestuia; flexibilitate la schimbările intervenite în mediul extraorganizațional; coeziune puternică între angajați și managementul întreprinderii; înclinație deosebită spre creativitate și inovare; coordonatele personalității întreprinzătorului se regăsesc adesea în stilul managerial și în obiectivele firmei; legătură strânsă între eforturi/rezultate și recompense/sancțiuni.

În România clasificarea funcțională a întreprinderilor se realizează în funcție de numărul de salariați astfel:

– 1 – 9 salariați – microîntreprinderi

– 10 – 50 salariați – întreprinderi mici

– 51 – 500 salariați – întreprinderi mijlocii

– peste 500 salariați – întreprinderi mari

Corneliu Russu amintește caracteristicile definitorii ale IMM, care determină specificitatea acestora în raport cu celelalte întreprinderi, precum și particularitățile managementului lor. Cele mai importante dintre aceste caracteristici sunt:

Dimensiunea redusă sau relativ redusă a IMM este caracteristica lor cea mai relevantă, cea care le diferențiază net de celelalte întreprinderi, având următoarele implicații:

un potențial productiv de bunuri/servicii redus ceea ce limitează cota de piață a acestor întreprinderi la o pondere de regulă nesemnificativă;

determină imposibilitatea de a realiza economii de scară și de a beneficia de efectele pe care acestea le antrenează asupra costului de producție și implicit asupra profitului;

face ca IMM să acționeze pe piețe în care activează mulți agenți economici, de regulă tot IMM, pe care presiunea concurențială este puternică;

determină IMM să adopte o strategie de dependență față de unitățile mari cărora le furnizează subansamble, piese sau servicii tehnice.

Demografia extrem de dinamică determinată de natalitatea și mortalitatea ridicată a IMM în cursul unui an, caracteristică ce este consecință a dimensiunii IMM.

Specializarea IMM este tot o consecință a dimensiunii acestora, care din cauza potențialului productiv relativ limitat, nu pot să realizeze o gamă extinsă de produse/servicii, și sunt obligate să-și concentreze activitatea în producerea unor bunuri sau servicii omogene.

Ponderea individuală redusă pe care o dețin pe piața pe care activează este determinată de potențialul productiv redus al acestora și de specializarea acestora. Chiar dacă, prin numărul lor care poate fi apreciabil pe o piață specifică, IMM ajung să dețină împreună o parte semnificativă din piața respectivă, fiecare întreprindere, luată izolat are o poziție modestă.

Dificultăți întâmpinate la intrarea sau la ieșirea de pe piață. Barierele la intrarea/ieșirea de pe piață sunt aceleași pentru toate întreprinderile, indiferent de dimensiunea lor, dar eforturile pe care trebuie să le facă IMM raportate la mărimea lor sunt incomparabil mai mari decât cele ale întreprinderilor mari. Aceste bariere constau în: existența economiilor de scară la întreprinderile aflate pe piață; cheltuieli necesare pentru cercetare-dezvoltare, reclamă, publicitate; necesitatea achiziționării echipamentului necesar pentru începerea activității; diferențierea produselor față de cele existente deja pe piață; politica guvernamentală care poate restricționa sau chiar opri accesul la o industrie.

Potențialul inovator ridicat este de asemenea o caracteristică a IMM. În ciuda faptului că o pondere mică a întreprinderilor din acest sector alocă resurse bănești importante cercetării-dezvoltării forța creativă a a acestor întreprinderi este apreciabilă, acest lucru datorându-se: necesității de a „forța” intrarea în anumite industrii prin realizarea de produse noi sau diferențiate; contactul permanent cu clienții, care constituie o importantă sursă de idei privitoare la noi produse/servicii/tehnologii; existența unui număr mare de IMM, fiecare dintre acestea constituind un potențial centru generator de idei.

1.7.2 Riscuri specifice întreprinderilor mici și mijlocii

După ascensiunea din ultimele trei decenii, se apreciază că firmele mici și mijlocii vor reprezenta în perioada următoare vectorul principal al progresului economic, atât în țările dezvoltate cât și în cele aflate în tranziție, estimându-se ca și pe viitor să se înregistreze o expansiune a sectorului mic și mijlociu, nu doar la noi în țară, ci pe plan mondial.

Starea generală a economiei naționale influențează în mod determinant evoluția firmelor mici și mijlocii. Acestea sunt cele mai sensibile la fluctuațiile pieței și la schimbările care se produc în mediul economic, existând o legătură directă între performanțele economice la nivel național și gradul de dezvoltare a sectorului mic și mijlociu.

Întreprinderile mici și mijlocii se confruntă cu multiple dificultăți legate de accesul la capital, sistemul de impozitare, de mediul de reglementare, de lipsa de transparență a autorităților.

Prima problemă importantă cu care se confruntă întreprinderile mici și mijlocii este accesul la capital. Pentru firmele care încep o afacere nu există surse de finanțare în afara fondurilor de investiții străine care însă nu pot acoperii decât o mică parte din cererea de capital a întreprinderilor. În perioada de preaderare la Uniunea Europeană, importante sume de bani au fost direcționate spre România, prin programul Phare pentru a susține funcționarea economiei de piață și de a face față presiunii concurențiale din UE. Documentația necesară pentru obținerea fondurilor respective era greau de realizat, puțini întreprinzători reușind să ducă procedurile până la capăt. Băncile nu acordă împrumuturi firmelor mici și mijlocii în primul rând datorită lipsei credibilității și imposibilității firmelor de a garanta împrumuturile, dar și existenței unui anumit grad de risc datorită costurilor ridicate pe care le presupune un împrumut.

Nivelul ridicat al impozitelor pe salarii și pe profit constituie un factor care frânează dezvoltarea IMM-urilor. Absența facilităților fiscale pentru investiții (reduceri de impozite pe profitul reinvestit, subvenții pentru investitori în domenii strategice ), utilizarea unei baze de impozitare care nu stimulează creșterea eficienței economice și aplicarea unui regim fiscal sever IMM-urilor reprezintă obstacole majore pentru întreprinderile mici și mijlocii. Dat fiind volumul mare al taxelor și impozitelor, IMM-urile nu sunt încurajate să facă angajări sau să mărească salariile personalului deja existent.

Mediul de reglementare constituie un alt obstacol în calea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Procesele de reglementare birocratice exercită o influență negativă îndeosebi asupra IMM-urilor, deoarece acestea nu dețin informații și nu au contactele necesare pentru a atenua sau diminua efectele unei structuri de reglementare severe.

Lipsa de transparență a autorităților afectează considerabil sectorul mic și mijlociu ca urmare a schimbărilor frecvente din domeniul legislativ și de reglementare care nu au permis creare unei baze solide de dezvoltare a IMM-urilor.

Dificultățile cu care se confruntă micii întreprinzători în activitatea lor sunt în mare parte comune tuturor întreprinderilor mici și mijlocii din Europa Centrală și de Sud-Est. Concluziile seminarului internațional de la Veneția din 1993, organizat de mai multe organizații europene, prezintă principalele dificultăți pe care trebuie să le surmonteze acești întreprinzători. În esență acestea sunt următoarele:

existența unor lacune uneori importante în propriile lor cunoștințe economice, în general, și cele de management și de marketing în special (la întreprinderile mici și în general la cele unipersonale sau familiale, managerii proprietari încearcă să realizeze funcții diversificate, care de cele mai multe ori depășesc sfera cunoștințelor și competențelor lor);

definirea strategiei de dezvoltare întreprinderii;

acoperirea nevoilor de finanțare a întreprinderii (insuficiența capitalului disponibil, propriu sau atras, care restrânge în mod simțitor posibilitățile întreprinderilor);

identificare potențialilor parteneri străini;

evaluarea și prevenirea riscurilor pe care le comportă afacerile;

organizarea adecvată a muncii în cadrul întreprinderii;

dificultăți la intrarea sau la ieșirea de pe piață și existența economiilor de scară.

CAPITOLUL 2

EFECTUL RAPORTULUI RISC – RENTABILITATE

ASUPRA VALORII ÎNTREPRINDERII

Fără a ignora acțiunea negativă a întreprinderii asupra mediului, îndeosebi în perioada revoluției științifico-tehnice contemporane, trebuie să admitem totuși că cea mai mare atenție trebuie acordată factorilor de risc economic si financiar. Aceasta cu atât mai mult cu cât societățile de asigurări cuprind, îndeosebi, factori de risc natural. Dacă riscurile provocate de evoluția mediului înconjurător afectează în primul rând personalul și patrimoniul întreprinderii, riscurile provocate de existența întreprinderii într-un mediu economic concurențial afectează în special situația financiară a acesteia.

Cazurile din urmă sunt cele mai frecvente, fapt ce a impus o concentrare asupra factorilor economici și sociali. Mai concret putem enumera următorii factori de risc economic si financiar:

piața (diversificarea, concurența, conjunctura);

tehnicile de producție (brevete, informatizare);

deciziile puterii publice (fiscalitate, dreptul comercial);

factorii financiari (rentabilitate, trezorerie, investiții);

factorii structurali (organizare, absorbție, fuziune);

In funcție de sistemul de activitate al întreprinderii și dimensiunile ei, unii dintre factorii menționați anterior pot avea o probabilitate mai mare decât restul.

Dimensiunea întreprinderii permite sau nu un anumit grad de expunere la riscuri. Odată identificați, factorii specifici de risc pentru o întreprindere trebuie definite succint categoriile importante de risc. Frecvent se vorbește de riscul inflației, riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb, riscul creditului. In acest amalgam de cauze și efecte este destul de dificil de a defini exact principalele riscuri în activitatea întreprinderii. Cu toate acestea, abordarea efectelor asupra activității întreprinderilor conferă un plus de claritate acestei probleme.

Teoria financiară evidențiază în acest sens două categorii importante de efecte:

economice, asupra elementelor patrimoniale dintr-o întreprindere,

financiare, legate de lichidități și solvabilitatea întreprinderii.

2.1 Abordări tradiționale si alternative in gestionarea si evaluarea riscului

Riscul reprezintă posibilitatea de apariție a unor factori mai puțin cunoscuți sau necunoscuți, controlabili sau necontrolabili, cu acțiuni aleatoare care pot avea influențe negative asupra unei activități economice.

Evaluarea riscurilor presupune următoarele etape:

identificarea potențialilor factori care pot amenința activitatea firmei,

măsurarea gradului de gravitate al acestora,

reducerea efectelor prin prevenire, protecție și transferul acestor efecte care nu pot fi gestionate de firmă către societăți specializate în gestiunea riscurilor.

Abordările tradiționale ale gestiunii și evaluării riscului își au originea în premisa că „analiza riscului presupune de fapt analiza variabilității profiturilor trecute, dar mai ales viitoare față de mediile rentabilității din ultimele exerciții”. Așadar, metodele tradiționale de abordare a riscului în activitatea economică se bazează în special pe indicatorii cuprinși în situațiile financiare, adică indicatori de activitate, de lichiditate și respectiv de rentabilitate, și pe analiza evoluției acestora în timp, prin compararea indicatorilor obținuți de la o perioadă de raportare la alta.

F. Knight, în 1921, a făcut pentru prima dată diferența între noțiunea de incertitudine și noțiunea de risc. Astfel, termenul de incertitudine este asociat situațiilor necuantificabile, în schimb termenul de risc acoperă acele situații susceptibile de a fi cuantificabile. Posibilitatea de cuantificare a situațiilor descrise prin conceptul de risc este legată de utilizarea probabilităților sau șanselor de apariție a unor evenimente sau rezultate posibile ale unei acțiuni. Incertitudinea se referă la situațiile în care decidentul nu știe și nici nu poate determina probabilitatea de apariție a diferitelor rezultate posibile. Riscul și incertitudinea se întâlnesc combinate în diferite proporții, în realitate incertitudinea fiind inerentă tuturor fenomenelor, neputând fi eliminată.

În aceste condiții riscul poate fi descris ca o combinație între probabilitatea de apariție al acestuia și consecințele în termenii pierderii sau câștigului ca urmare a apariției riscului.

Ca urmare a apariției acestor noi teorii, a avut loc o revoluționare a managementului riscului care se caracterizează prin dezvoltarea unor metode alternative de evaluare a riscului care au la bază construirea unor modele probabilistice, numite și tehnici de simulare a riscului.

În general tehnicile de simulare implică construirea unui model de natură statistico – matematică care descrie funcționarea unui sistem de evenimente individuale; sistemul este descompus în elementele sale componente cărora li se atribuie o distribuție de probabilitate pentru fiecare dintre stările posibile ale sistemului: favorabilă, neutră sau nefavorabilă.

Dintre cele mai cunoscute metode moderne de evaluarea riscului și de gestiune al acestuia, bazate pe modele probabilistice sunt: Analiza de sensibilitate, Arborele de decizie, Tehnica scenariilor și Tehnica Monte Carlo.

Cu coate că metodele de evaluare a riscurilor bazate pe metode statistice pot reduce riscul la un singur element cifrabil, managerii măsoară rar riscul unei alternative după variația distribuției probabilității rezultatelor deoarece mulți dintre ei nu consideră riscul ca fiind un concept probabilistic (ce se poate reduce la o singură cifră sau la o serie statistică) ci îl evaluează mai mult în funcție de valori cheie, iar pe de altă parte ei urmăresc reducerea rezultatelor negative generate de un factor de risc și mai puțin obținerea unui câștig, prin specularea unei situații ce presupune un anumit grad de risc.

2.1.1 Riscul economic

Riscul economic se referă la acele evenimente care, dacă se produc, generează anumite modificări în activitatea de exploatare a unei întreprinderi.

Pe măsura dezvoltării managementul riscului, dar și a complexității activităților economice, s-au elaborat diferite ipoteze cu privire la caracteristicile, componentele și efectele riscului economic. Diferiți autori care au studiat problematica riscului au propus diverse „definiții” ale riscului economic, în funcție de gradul de dezvoltare al economiei la momentul respectiv, astfel:

„Acest tip de risc este mai complex și se referă la impactul schimbării cursului valutar asupra profitabilității pe termen lung al societății exportatoare și nu asupra efectului pe termen scurt asupra unei tranzacții.”

„Riscul economic cuprinde tot ce cauzează incertitudine în solduri și în costurile operațiilor tehnologice în cantitățile și prețurile produselor firmei. Riscul economic cauzează incertitudine în operarea profitului, el este cauzat de schimbări în activitatea economică (dacă economia este în recesiune, în expansiune, etc.).”

„Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Mai exact, el exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.”

„Riscul de exploatare (economic) decurge din fluctuațiile rezultatului exploatării în funcție de poziția față de pragul de rentabilitate (punctul mort) și este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe și variabile) și depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.”

Din aceste definiții am descoperit mai multe componente generatoare de risc economic dintre care:

riscul de schimb valutar – apare atunci când moneda țării exportatorului și moneda țării importatorului nu sunt legate între el printr-un raport de schimb fix, astfel încât cursul la care se efectuează schimbul celor două monede poate să evolueze de la o perioadă la alta, provocând efecte negative sau pozitive pentru exportator, respectiv importator, în funcție de sensul evoluției acestui curs.

Între anii 1990 – 1999, după trecerea României la economia de piață, principalul factor de risc economic era considerat cursul de schimb valutar, însă alte elemente care astăzi sunt considerate esențiale pentru evaluarea și gestionarea eficientă a riscului economic nu erau considerate ca fiind factori importanți de risc. Cu toate că odată cu trecerea țării noastre la capitalism a avut loc o explozie de întreprinderi private în aproape toate domeniile, creșterea concurenței nu a constituit un factor important de analiză în determinarea riscului economic la acel moment, așa cum nu i-a fost acordată suficientă atenție nici structurii costurilor, care neținută într-o limită acceptabilă a redus drastic flexibilitatea întreprinderilor în ceea ce privește elaborarea propriilor strategii de funcționare și dezvoltare. Toate aceste elemente au condus la o rată de mortalitate foarte mare a întreprinderilor nou înființate.

riscul creșterii costului de fabricație a produselor care fac obiectul exportului (risc de preț) – apare ca urmare a proceselor inflaționiste ce se desfășoară pe piața țării exportatorului. Acest tip de risc se manifestă în special în cazul produselor cu ciclu lung de fabricație, unde creșterea costului de fabricație poate depăși chiar și marja de creștere luată în antecalcul.

riscul fluctuării ratei dobânzii – în momentul în care se fixează rata dobânzii pe care clientul o va plăti furnizorului pentru creditul – furnizor, trebuie să se țină seama de nivelul ratei dobânzii de pe piața monetară la care acesta ar putea să-și procure banii necesari pentru refinanțare.

accentuarea concurenței – este un element de actualitate, specific economiei de piață și care trebuie atent analizat atunci când se are în vedere elaborarea strategiilor și obiectivelor întreprinderii pe termen mediu și lung.

inovația tehnologică – poate avea asupra întreprinderilor un efect pozitiv, care poate conduce la reducerea costurilor de producție și la crearea unor produse înalt calitative, dacă se utilizează tehnologii moderne, sau, din contră, un efect negativ care poate conduce la scoaterea întreprinderii de pe piață dacă produsele pe care le oferă sunt învechite.

structura costurilor, respectiv de comportamentul acestora în funcție de volumul de activitate – este foarte importantă de ținut sub control mai ales atunci când din cauza inovației sau a accentuării concurenței, societatea dorește, sau este nevoită să își reducă volumul de activitate. Acest element generator de risc economic este cu atât mai important pentru societățile cu producție sezonieră.

modalitatea de plată – se referă la modalitățile prin care clienții își plătesc datoriile față de furnizor; se recomandă acceptarea instrumentelor de plată cu un grad ridicat de siguranță (cec, bilet la ordin) sau dacă se poate chiar numerar. De asemenea este important ca durata creditului acordat de societate clienților ei să fie mai mică sau cel mult egală cu durata creditului – furnizor de care beneficiază societatea, pentru a nu se confrunta cu situația de a fi nevoită să caute surse de finanțare a ciclului de exploatare.

Analiza riscului economic

Analiza pragului de rentabilitate – este o modalitate de analiză a riscului economic denumită și „cifră de afaceri critică” sau „punct mort operațional”.

Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile activității sale. Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.

Acest prag se poate calcula atât în unități fizice cât și în unități valorice pentru un produs sau pentru întreaga activitate a firmei.

Grafic 2.1 Determinarea pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate în unități fizice – este operațional la firmele care produc un singur produs sau puține produse.

Calculul pragului de rentabilitate pornește de la relațiile:

Volumul fizic al producției pentru care rezultatul exploatării este nul este:

mjv – marja unitară a cheltuielilor variabile;

Pragul de rentabilitate în unități valorice

Rv = Cv/CA = rata cheltuielilor variabile;

Rmv = 1-Rv = rata marjei cheltuielilor variabile;

Evaluarea riscului de exploatare se poate face și cu ajutorul unui indicator de poziție față de pragul de rentabilitate, care poate fi exprimat în măsuri absolute și în mărimi relative și care indică posibilitățile firmei de a-și varia producția și de a se adapta la cerințele pieței.

g = CA1 – CApr g = gradul de flexibilitate, exprimat în mărimi absolute;

g' = g' = gradul de volatilitate, exprimat în mărimi relative;

Din analiza gradului de flexibilitate firmele se pot situa pe poziții diferite:

Poziție cu stabilitate mică spre instabilă, dacă cifra de afaceri depășește cu până la 10% pragul de rentabilitate;

Poziție stabilă, dacă cifra de afaceri depășește cu până la 20% pragul de rentabilitate;

O poziție cu stabilitate mare dacă cifra de afaceri depășește cu mai mult de 20% pragul de rentabilitate;

Concluzie: Cu cât cifra de afaceri este mai îndepărtată decât pragul de rentabilitate activitatea firmei este mai puțin riscantă.

Unii autori consideră că riscul de exploatare poate fi apreciat în funcție de marja cheltuielilor variabile, considerând că pentru un anumit nivel de activitate, rezultatul exploatării este dependent numai de marja cheltuielilor variabile.

RE = CA – CA * Rv – CF Rv – rata cheltuielilor variabile;

RE = CA (1 – RV) – Cf RE – rezultatul din exploatare;

RE = CA * Rmv – Cf Rmv – rata marjei chelt variabile.

Riscul economic se mai poate aprecia în funcție de coeficientul de elasticitate al exploatării (care mai este denumit și coeficientul levierului de exploatare) care exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variațiile vânzărilor, fiind elasticitatea ce măsoară creșterea procentuală a acestui rezultat, ca răspuns la creșterea cu un procent a vânzărilor. Cu cât elasticitatea este mai mică, cu atât riscul economic este mai redus pentru că rezultatul întreprinderii se îndepărtează mai mult de pragul de rentabilitate.

Analiza statică a riscului de exploatare pe baza bilanțului patrimonial presupune evidențierea unor indicatori ai echilibrului financiar bazată pe analiza bilanțului și a contului de profit și pierdere la un moment dat. Această metodă, care a reprezentat mult timp în teoria economică singura metodă de evaluare a riscului, este o analiză statică în care sunt prioritare valoarea și solvabilitatea firmei.

Indicatorii de echilibru financiar care trebuie calculați și analizați:

Situația netă (SN) (capitalurile proprii) – este expresia cea mai simplă a valorii firmei la un moment dat.

SN = Activ – Datorii

Valoarea SN 0 și crescătoare reflectă o situație economică și financiară sănătoasă și marchează atingerea obiectivului major al managementului financiar și anume maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea capitalurilor proprii.

Fondul de rulment (FR) reprezintă acea parte a capitalurilor permanente rămasă după finanțarea activelor imobilizate și care este destinată finanțării activelor circulante, reprezentând o marjă de siguranță pentru compensarea diferitelor riscuri potențiale apărute în derularea ciclului de exploatare.

Prima metodă de calcul a FR:

FR Surse permanente Alocări permanente

A doua metodă de calcul:

FR Active circulante Datorii pe termen scurt

FR 0 este prima condiție a echilibrului financiar al întreprinderii și reprezintă faptul că sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente, deci capitalurile proprii si împrumutate pe termen mediu si lung acoperă integral imobilizările, oferind in plus posibilitatea acoperirii unei părți din nevoia de exploatare. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidități mai mici de 1 an asupra pasivelor cu exigibilități mai mici de un an.

Fondul de rulment este un mijloc de finanțare și, în același timp, un indicator de lichiditate. Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante.

Nevoia de fond de rulment (NFR) – evidențiază echilibrul care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele disponibile în acest scop. Astfel, NFR reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămas după acoperirea activelor circulante pe seama datoriilor curente și care trebuie finanțate din capitalurile permanente.

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii pe termen scurt (mai puțin credite bancare curente)

Trezoreria netă(TN) – este indicatorul care reflectă cel mai fidel echilibrul financiar și evidențiază legătura dintre FR și NFR.

TN = FR – NFR

TN>0 evidențiază un excedent de trezorerie care trebuie să fie plasat rentabil, sigur și ușor recuperabil, iar TN<0 exprimă un deficit monetar la sfârșitul exercițiului financiar care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.

Analiza dinamică a riscului de exploatare pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere. Indicatorii calculați prin această metodă, față de cei calculați prin metoda statică, interesează pentru faptul că nu contează atât de mult valoarea lor absolută, ci mai degrabă evoluția lor față de perioadele precedente. În acest scop este necesar să analizăm:

Durata (ciclul) de conversie al numerarului – reprezintă perioada în care firma are nevoie de resurse financiare pentru continuarea activității. Un ciclu de conversie al numerarului lung înseamnă o politică relaxată a activelor circulante, adică un raport de risc-rentabilitate scăzut și un necesar de finanțare mai mare, însoțit cu un cost ridicat.

Dcn = Dcs + Dcc – Dfz

= Durata de conversie a stocurilor

= Durata de conversie a creațelor

= Perioada de întârziere a plăților

Este necesar să precizăm faptul că între durata de conversie a creanțelor (creditul clienți) și perioada de întârziere a plăților (creditul furnizor) trebuie să existe o relație de inegalitate în sensul în care perioada de acordare a creditului clienți trebuie să fie inferioară perioadei creditului furnizor primit de întreprindere. În sens contrar, firma trebuie să caute surse externe pentru finanțarea ciclului de exploatare, care se traduc prin creșterea cheltuielilor financiare aferente activității economice și prin urmare prin reducerea rentabilității .

2.1.2 Riscul financiar

Riscul financiar este expresia modificării indicatorilor de rezultate ca urmare a structurii financiare a firmei. Capitalul unei societăți este format din două componente (capitalul propriu și capitalul împrumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte și cheltuielile financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, deci modifică riscul financiar.

Riscul financiar sau de capital privește structura financiară a întreprinderii și depinde de modul de finanțare a activității: dacă aceasta este finanțată exclusiv din capitaluri proprii, nu comportă niciun risc financiar. Acesta apare în cazul în care finanțarea se realizează prin surse împrumutate, care implică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) și influențează rentabilitatea întreprinderii.

Apelarea la îndatorare poate reprezenta o posibilă cale de creștere a rentabilității numai în situația în care remunerarea capitalurilor împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii.

Analiza riscului financiar

Analiza riscului financiar se poate realiza folosind mai multe tehnici:

Metoda pragului de rentabilitate este similară cu cea prezentată la analiza riscului economic, însă se impune luarea în calcul a cheltuielilor financiare (a dobânzilor) care la un nivel dat de activitate sunt considerate cheltuieli fixe.

Unde: Dob = cheltuielile cu dobânzile

Cu cât rezultatele obținute de întreprindere sunt mai îndepărtate de prag, cu atât riscul financiar este considerat mai mic, iar poziția întreprinderii este una stabilă.

Cu ajutorul indicatorilor de poziție față de pragul de rentabilitate g și g' (în valori absolute și relative) prezentați în analiza riscului economic.

Analiza variabilității rentabilității capitalului propriu sub incidența politicii financiare a firmei este un aspect fundamental al riscului financiar. Mărimea influenței politicii financiare, a structurii financiare asupra performanței firmei, a dat naștere unei modelări simple, cunoscută sub denumirea de „efect de levier financiar”.

Levierul financiar măsoară impactul finanțării prin îndatorare asupra profitului net al întreprinderii și asupra rentabilității financiare. Principiul efectului de levier financiar este acela că atunci când întreprinderea recurge la capitaluri împrumutate care sunt remunerate cu o rată a dobânzii inferioară ratei rentabilității economice, rezultatul net marginal le revine în totalitate acționarilor, crescând rentabilitatea plasamentului lor.

În care: (Re-d)D/C = efectul de levier financiar;

D/C = levierul financiar (pârghia financiară);

T = cota de impozitare;

d = rata dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate.

Rentabilitatea financiară înainte de impozitare are următoarea formulă:

Din punct de vedere al fiscalității se observă că pentru o întreprindere profitabilă, impozitul pe profit reduce efectul de levier financiar.

În funcție de poziția ratei de rentabilitate economică față de rata dobânzii, efortul general de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilității financiare în sensul scăderii sau creșterii sale. Astfel:

Dacă Re>d, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai mare. În acest caz, utilizarea creditelor reprezintă un mijloc de îmbunătățire a rentabilității capitalurilor, cu condiția de a limita îndatorarea la granița minimă a riscului de insolvabilitate.

Dacă Re=d, atunci rentabilitatea economică este egală cu rentabilitatea financiară.

Dacă Re<d, creșterea îndatorării are un efect negativ asupra rentabilității financiare (Rf<Re).

2.2 Ajustarea si controlul expunerii la risc

Complexitatea mediului economic, accentuarea concurenței, diversificarea și transformarea continuă și rapidă a tehnologiilor, sunt factori care au dus la o creștere semnificativă a instabilității firmelor și a riscurilor la care acestea sunt expuse.

Din nevoia de a reacționa rapid la schimbările mediului în care firma activează, s-a dezvoltat managementul riscului, ca serviciu specializat în cadrul întreprinderilor, care are ca obiectiv prognozarea posibilității de apariție a riscurilor, tehnici de evaluare a efectului pe care aceste riscuri îl pot determina asupra activității firmei, și strategii de diminuare atât a riscurilor cât și a efectelor acestora asupra activității firmei.

Ajustarea și controlul expunerii la risc sunt noțiuni care trebuie să fie strâns corelate cu atitudinea față de risc a managerilor întreprinderilor. Tendința managerilor de a-și asuma riscuri variază după indivizi și contexte, variațiile individuale de comportament provenind din experiență și din contextul existent în întreprindere la un anumit moment.

Există indivizi cu înclinație față de risc și care, dintre două proiecte de investiții de aceeași valoare, îl vor alege cu siguranță pe cel cu un grad mai mare de risc, deoarece consideră că plăcerea reușitei este întărită prin amenințarea riscului.

Studiile despre comportamentul managerilor au arătat însă, că majoritatea acestora evită riscul mai degrabă decât să îl accepte, reacționând la informații pe termen scurt în loc să anticipeze evenimentele viitoare.

Alte studii au arătat că managerii evită să înfrunte riscul, considerându-l ca pe ceva ce poate fi controlat. Ei nu acceptă că riscurile cu care se confruntă sunt inerente situației lor, ci, dimpotrivă, sunt convinși că pot să le limiteze grație capacității lor. În cazul în care o opțiune promite un randament bun, dar prezintă un pericol inacceptabil, managerii încearcă să găsească metode de a reduce riscul, păstrând în același timp câștigul. Ei încep uneori prin a refuza estimările, și își asumă riscuri numai după ce au modificat suficient condițiile pentru a fi siguri de reușită. Majoritatea managerilor cred că pot obține rezultate mai bune decât este prevăzut, chiar și după revizuirea estimărilor. Această tactică poartă denumirea de ajustare și este considerată ca o reacție clasică a managerilor în fața riscului, bazată pe încrederea lor în posibilitatea de a reduce riscul ținând cont de experiența lor.

Atât în cazul managerilor cărora le place să își asume riscuri cât și în cazul celor care tind mai degrabă să le evite, trebuie să existe o strategie de control a riscului a cărei obiectiv trebuie să fie reducerea probabilității de apariție a riscurilor precum și diminuarea pierderilor potențiale la care acestea pot conduce. Această strategie este necesară în situația riscurilor care, dacă se produc, nu pot conduce în niciun caz la posibilitatea obținerii unui câștig ci doar la înregistrarea unei pierderi.

Această strategie de control și reducere a riscului se referă la:

Reducerea probabilității de apariție a riscurilor de neîncasare a clienților prin acceptarea unor modalități de plată sigure (ne referim la ordin de plată, bilet la ordin, sau, dacă este posibil, chiar încasarea în numerar) și prin reducerea perioadei de acordare a creditului – clienți. Pentru diminuarea riscurilor vânzării pe credit, întreprinderea trebuie de asemenea să facă investigații cu privire la solvabilitatea potențialilor clienți înainte de semnarea contractului.

Controlul expunerii la riscul de întrerupere a activității economice datorată lipsei fondurilor necesare finanțării ciclului de exploatare se realizează printr-o gestiune eficientă a creditului – clienți și a creditului – furnizor. Pentru a nu ajunge în situația de a nu dispune de suficiente resurse pentru finanțarea ciclului de exploatare, durata de acordare a creditului clienți stabilită de întreprindere trebuie să fie inferioară celei a creditului furnizor de care întreprinderea beneficiază.

Realizarea și menținerea echilibrului financiar ca o condiție de bază pentru desfășurarea unei activități profitabile, prin obținerea unor egalități între sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității economice și comerciale pe termen lung și scurt. Acest lucru se realizează prin respectarea principiului conform căruia utilizările pe termen lung vor fi finanțate întotdeauna din surse pe termen lung, adică fondul de rulment va fi mai mare decât nevoia de fond de rulment, exercițiul financiar încheindu-se cu o trezorerie netă pozitivă.

2.3 Transferul financiar al riscului in afacerile comerciale

Gestiunea riscurilor firmei presupune identificarea factorilor de risc, evaluarea riscurilor posibil de a se produce, analiza și măsurarea efectelor acestora, și în final stabilirea politicii firmei cu privire la diminuarea efectelor riscurilor. În cazul în care întreprinderea nu poate gestiona efectele potențialelor riscuri, aceasta le poate transfera la societăți specializate în gestiunea riscurilor.

Pentru a preveni riscurile, agenții economici acționează prin mijloace multiple printre care sunt de remarcat:

Contractele de asigurări cu societățile specializate contra unor prime de asigurare;

Pentru operațiile la termen pe bursele de mărfuri se încheie în paralel contracte asigurătorii de hedging pentru a se pune la adăpost de oscilațiile defavorabile ale cursurilor;

În faza de negociere a tranzacțiilor de vânzare – cumpărare, de executare de lucrări sau prestări de servicii se estimează riscurile probabile formulând în contracte clauze adecvate pentru apărarea intereselor proprii cum sunt riscul nerespectării contractului de către partener sau riscul neplății prețului contractat.

Pentru a se proteja împotriva riscului de schimb valutar ce decurge din diferențele înregistrate de cursul valutar din momentul livrării bunurilor, executării de lucrări sau prestării de servicii și cel din momentul achitării acestora, exportatorul poate recurge la următoarele soluții:

Metode contractuale de acoperire a riscului valutar:

să efectueze tranzacția în moneda națională;

să contracteze un import în moneda clientului său sau într-o altă monedă, astfel încât riscul de schimb valutar aferent angajamentului de plată exprimat în altă monedă decât cea națională să compenseze riscurile de schimb aferente creanței sale;

exportatorul să vândă produsul său la un curs dinainte fixat, evitând astfel riscul înregistrării unei influențe negative, precum și cel al realizării unei influențe pozitive.

Metode și tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar:

Acoperirea prin contract forward – firma încheie un contract prin care cumpără o cantitate de monedă străină pentru momentul scadenței contractului comercial, stabilind prețul de cumpărare al acestei valute în momentul încheierii contractului în funcție de cursul forward al valutei. Cu cât cursul spot al valutei este mai puternic decât cursul forward, cu atât valoarea contractului forward (acoperirea pe care o face) este mai mare;

Acoperirea prin contract futures – această tehnică este similară celei anterioare, cu deosebirea că un contract futures poate fi oricând lichidat în bursă în perioada cuprinsă între încheierea contractului și scadența acestuia.

Acoperirea prin contracte de opțiuni – reprezintă o metodă de operare în virtutea căreia o firmă debitoare în valută poate cumpăra o opțiune „call” care îi dă dreptul ca la scadență să poată alege între cumpărarea valutei la prețul stabilit în opțiune (în momentul cumpărării acesteia), sau cumpărarea valutei la cursul spot. Opțiunile oferă posibilitatea acoperirii riscului și în plus lasă deschisă posibilitatea câștigului în eventualitatea unei evoluții favorabile de curs.

Pentru acoperirea riscului creșterii costului de fabricație (riscul de preț), care este deosebit de pronunțat la produsele cu ciclu lung de fabricație (mașini, utilaje, instalații complexe), întreprinderea poate recurge la introducerea unei marje asiguratorii în prețul de vânzare, prin care prețul negociat și prevăzut în contract să includă și riscul de preț. Această metodă se utilizează atunci când încasarea se face la o dată mai îndepărtată, marja calculându-se pe baza unui factor de actualizare, cu scopul de a se asigura echivalența sumelor ce se vor incasa în viitor cu cheltuielile realizate în prezent.

În scopul reducerii riscului de fluctuare a ratei dobânzii, se pot utiliza instrumente financiare derivate, având ca activ suport rata dobânzii la diferite valute.

În ultimii ani, a prins contur o nouă metodă de asigurarea a riscurilor financiare, adică asigurarea împotriva potențialelor pierderi generate de un management ineficient, concretizate în contractul de asigurare împotriva managementului defectuos. În schimbul plății unei prime de asigurare, o societate de asigurare preia asupra sa riscul obținerii de pierderi în urma unei gestiuni defectuoase a întreprinderii.

2.4 Impactul echilibrului risc-rentabilitate asupra valorii întreprinderii

Teoria clasică a întreprinderii includea un obiectiv unic: maximizarea profiturilor. Acest obiectiv de maximizare a profiturilor era atins atunci când se realiza egalitatea între încasările marginale ale întreprinderii și costurile marginale ale acesteia. Această teorie avea două neajunsuri: unul decurge din faptul că teoria nu preciza dacă era vorba de beneficiul pe termen lung sau cel pe termen scurt, iar al doilea este că obiectivul de maximizare nu este operațional pe piețele cu concurență imperfectă, deoarece teoria nu ține cont de situațiile de incertitudine și de risc.

În prezent preocuparea prioritară a teoreticienilor din domeniul finanțelor este obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii. Numeroase motive justifică adoptarea acestui obiectiv în practică:

Întreprinderea aparține proprietarilor. Acești proprietari au interesul să crească valoarea investiției lor.

Acest obiectiv ține cont de incertitudine, de risc și de timp. Este mai complet decât obiectivul de maximizare al profitului.

Acest obiectiv este operațional: orice decizie financiară care duce la creșterea valorii întreprinderii este bună și invers.

Creșterea valorii întreprinderii se concretizează atât prin creșterea bunăstării participanților la întreprindere (acționari – prin distribuirea de dividende, salariați, creditori, stat), cât și prin creșterea valorii sale, pentru asigurarea propriei sale dezvoltări – prin reinvestire.

Realizarea acestui obiectiv de creștere a valorii întreprinderii este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate indiferent de proveniență.

Rentabilitatea este categoria economică prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia. Indiferent de natura rentabilității, aceasta este însoțită de reversul ei, riscul.

Orice activitate implică un consum de capital care este supus unor riscuri care erodează sau periclitează rentabilitatea. Când creează sau dezvoltă o întreprindere aducându-i capitaluri, proprietarii anticipează un anumit nivel de rentabilitate previzională pentru un anumit nivel de activitate. În cazul variației acestui nivel, rentabilitatea financiară va suferi modificări ce vor exprima riscul de capital. Un capital investit va fi cu atât mai riscant , cu cât sensibilitatea ratei rentabilității la modificarea volumului de activitate este mai mare, după cum și rentabilitatea este mai mare cu cât riscul asumat este mai mare.

Concluzie: dacă riscul este gestionat eficient, între risc, rentabilitate și valoarea întreprinderii există o relație de proporționalitate directă – unui nivel ridicat de risc îi corespunde o rată de rentabilitate așteptată ridicată, care generează o valoare a întreprinderii mare, fie că aceasta se traduce în bunăstarea acționarilor prin distribuirea de dividende, fie că resursele nou obținute rămân la dispoziția întreprinderii prin reinvestire.

Influența deciziilor financiare asupra valorii întreprinderii:

Decizii de investiții – cum obiectivul întreprinderii este maximizarea valorii, finanțiștii trebuie să investițiile creatoare de bogăție, și să rețină investițiile care permit obținerea valorii celei mai ridicate a întreprinderii. Aceste decizii sunt legate, de exemplu, de achiziționarea de active corporale, necorporale, sau de active financiare.

Decizii de finanțare – sunt legate de modul de finanțare a activelor și privesc natura diferitelor surse de finanțare. În cazul finanțării activelor din surse împrumutate, valoarea întreprinderii crește, numai dacă rata dobânzii capitalurilor împrumutate este mai mică decât rata de rentabilitate economică.

Decizii de dividend – se referă la distribuirea profitului sub formă de dividend, sau reinvestirea acestuia. De-a lungul vremii, au existat opinii diferite cu privire la influența pe care o are politica de dividend asupra valorii întreprinderii. Există teorii care susțin ideea că dividendul influențează valoarea întreprinderii, atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ, prin semnalele pe care le emite celor din exterior. Pe de-o parte o valoare mare a dividendelor poate reflecta capacitatea întreprinderii de a obține rezultate viitoare favorabile, sau, pe de altă parte un dividend mare poate evidenția lipsa unor oportunități de investiții. Alte teorii indică faptul că, politica de dividend nu influențează valoarea întreprinderii deoarece atât prin creșterea bunăstarea acționarilor, în cazul distribuirii profitului sub formă de dividende, cât și prin creșterea valorii de piață a întreprinderii în cazul reinvestirii profitului, valoarea întreprinderii crește, cu condiția obținerii unei rentabilități pozitive.

CAPITOLUL 3

PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. PAPALITO S.R.L.

Datele de identificare ale agentului economic

Numele firmei: S.C. PAPALITO S.R.L.

Adresa: Strada Dacia, nr.6, localitatea Codlea, județul Brașov

Număr de înregistrare în Registrul Comerțului: J08/1206/2002

Cod unic de înregistrare: RO 14883840

Forma de constituire: societate cu răspundere limitată

Natura capitalului: capital integral privat

Obiectul principal de activitate: Fabricarea altor produse alimentare

Asociați principali:

Tabel 3.1 – Structura acționariatului

3.2 Conducerea firmei

Nume și prenume: Turcu Sorin;

Funcția: Administrator;

Experiență: fără experiență anterioară în acest domeniu;

Organul suprem de conducere al societății este Adunarea Generală a Asociaților, care este constituită și funcționează în conformitate cu prevederile statutului societății.

Reprezentantul legal al societății a fost numit prin hotărâre A.G.A și va reprezenta societatea în toate actele și faptele acesteia.

3.3 Personalul societății

Societatea comercială dispune în total de 54 salariați, conform organigramei prezentată în Anexa nr.1, dintre care:

50 salariați cu funcții de execuție

4 salariați cu funcții de conducere.

Salariații secței de producție lucrează în 3 schimburi de câte 8 ore pe zi, șase zile pe săptămână, iar salariați cu funcții de conducere lucrează câte 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână.

Deoarece posturile pe care le ocupă nu necesită studii superioare, societatea are angajați absolvenți de studii medii (liceale), iar unii dintre aceștia au urmat cursuri de specializare sau recalificare, în funcție de specificul funcției pe care o dețin.

Managementul organizației a asigurat un mediu de lucru adecvat, care influențează pozitiv motivarea, satisfacția și performanțele angajaților. La crearea și asigurarea mediului de lucru s-au luat în considerare următorii factori :

amplasarea și ergonomia locurilor de muncă ;

încălzire, umiditate, iluminat ;

asigurarea condițiilor de igienă și curățenie ;

facilități pentru personal ;

protecția față de poluare și zgomot.

În ceea ce privește relațiile interpersonale, conducătorii serviciilor au obligația să dezvolte la angajați spiritul de echipă și să creeze un mediu plăcut de lucru.

Istoricul societății

S.C. PAPALITO S.R.L. s-a constituit ca societate cu capital integral privat în anul 2002, prin preluarea activității de producție de la S.C. Nenisocom S.R.L., care producea muștarul Papalito din anul 1996.

Activitatea principală a societății, de la înființare și până în prezent, o constituie fabricarea muștarului și a altor produse alimentare. Activitatea organizației se desfășoară pe baza licențelor de fabricație pentru atestarea dreptului de a desfășura activități în domeniul producției de produse alimentare seriile B Nr. 16308 și B Nr. 16400 eliberate de Direcția Generală pentru Agricultură și Alimentație a județului Brașov aparținătoare Ministerului Agriculturii și Alimentației.

Produsele realizate de societate sunt marcă înregistrată și sunt protejate de OSIM. În prezent brand-ul PAPALITO ocupă poziția a patra în topul primelor brand-uri de muștar din România, conform studiilor de piață realizate de Compania MEMRB-revista “Piața” ian./feb. 2005.

Organizația oferă clienților săi următoarele tipuri de produse: muștar și ketchup. Pentru a se menține pe piață S.C. PAPALITO S.R.L. acționează în sensul creșterii satisfacției clienților săi. În Anexa 2 unde prezentată harta proceselor sistemului de management al calității și siguranței alimentului.

Descrierea activității curente

Organizația este structurată pe servicii, care sunt independente între ele și care funcționează în spații special amenajate pentru activitatea specifică pe care o desfășoară.

În cadrul serviciului financiar-contabilitate se găsesc planul de amplasare al spațiilor și documentele referitoare la desfășurarea activității de producție.

Spațiile de producție sunt dotate cu mașini, utilaje și ustensile specifice: moară pentru măcinat boabe de muștar, moară coloidală, rezervoare de inox, bazine de inox cu agitator, bazine cu malaxor, rezervoare cu canea, mese de inox, linie automată de ambalare, tunel ambalare în folie, cântare.

Spațiile de depozitare materii prime și produse finite sunt dotate corespunzător cu specificul activității.

Spațiile în care se desfășoară activitățile administrative sunt dotate cu calculatoare legate în rețea, cu acces nelimitat la internet și birotică – telefon, fax, copiator.

Societatea dispune și de 4 mașini pentru transportul materiilor prime și a produselor finite, dotate corespunzător, conform legislației în vigoare.

Produsele oferite

muștar

– muștar extra: 175g, 250g;

– muștar aromatizat – Chinezesc, Rusesc, Franțuzesc: 245g;

muștar de masă: 200g;

muștar picant: 175g;

ketchup

– ketchup iute: 500g;

– ketchup dulce: 500g.

Principalii furnizori de materii prime:

Tabel 3.2 – Furnizori de materii prime

Principalii furnizori de utilități: (combustibili, energie, apă):

Tabel 3.3 – Furnizori de utilități

Mijloace fixe aflate în proprietatea societății

S.C. Papalito S.R.L deține în proprietate următoarele mijloace fixe:

– Hală de producție cu suprafața de 586 mp;

– Linie semiautomatizată pentru muștar și ketchup;

– Mijloace de transport pentru distribuția produselor finite și pentru aprovizionarea cu materii prime și mărfuri, autoturisme;

– Alte echipamente: modul lipire folie, mașină măcinat boabe, moară pentru măcinat boabe muștar, bazin 1000 L, malaxor, pompa apa, moară coloidală, stivuitor, bazin inox, bazin tip cisternă, bazin inox 2t.

Descrierea sumară a procesului tehnologic

Muștarul este obținut din boabe de muștar alb, măcinate, cu adaos de ulei, oțet, făină de grâu, zahăr, sare și condimente. Este ambalat în caserole de plastic cu capace de plastic, flacoane de plastic cu capac de plastic.

Boabele de muștar curățate în prealabil de impurități, prin vânturare, sunt măcinate fin, pentru a se obține făina de muștar. La fel sunt măcinate și condimentele care se pretează măcinării, celelalte se zdrobesc în particule cât mai mici pentru a fi macerate.

Materiile prime se introduc pe rând în instalația de omogenizare, care este formată dintr-un bazin de inox agitator. Pasta fină de muștar se obține prin trecerea amestecului prin moara coloidală, unde se obține la consistența dorită. Pasta astfel obținută este colectată într-un bazin de inox, prevăzut cu dozator de inox de unde se face alimentarea dispozitivului de umplere în vederea dozării pentru recipiente. Recipientele pot fi: caserole de plastic cu capace de plastic, trase la rândul lor în folie de polietilenă și flacoane de plastic cu capac de plastic, ambalate în folie de polietilenă.

3.6 Piața actuală

Clienți

Produsele sunt comercializate prin rețele comerciale en-gross, distribuția fiind realizată prin mijloace proprii de transport, dintre care cele mai semnificative sunt:

SC Selgros Cash & Carry, RO 11805567;

SC Metro Cash & Carry, RO 8119423;

SC Real Hypermarket Romania SRL, RO 17294806;

SC Boromir SRL, RO 1145077, Buzău;

SC Costacos Com SRL RO 5011469, Brasov;

SC Genalco Invest SRL, RO 6795527, Pitești;

SC Titu SRL, RO 6051178, Râmnicu Vâlcea;

SC Elsat SRL, RO 2155923, Târgu Jiu;

SC Fanyon SRL, RO 3532096, Brăila.

Concurenți

SC Alen Comp SRL, Sfântu Gheorghe;

SC European Food SA, Ștei;

SC Agroval SRL Ghimbav;

SC Knor România SA, București.

Poziția produselor firmei în comparație cu cele ale concurenților

Produsele SC Papalito SRL sunt comercializate la un preț comparabil cu cele ale concurenților, și sunt de o calitate asemănătoare cu produsele similare ale competitorilor.

3.7 Distribuția

Distribuția produselor obținute de către societatea comercială se realizează prin intermediul mijloacelor de transport proprii, deținute de întreprindere patru Renault Master Furgo. Acestea respectă normele sanitare pentru mijloacele de transport care distribuie mărfuri alimentare.

Analiza S.W.O.T.

Puncte tari:

În urma investițiilor realizate în anii 2005 și 2006, produsele societății sunt obținute în conformitate cu Legea nr. 150/2004 cu privire la siguranța alimentelor referitoare la: condițiile igienico-sanitare în care se realizează producția, la modul de ambalare și etichetare, la modul de structurare al spațiului în care societatea își desfășoară producția;

Calitatea produselor oferite este una ridicată;

Produsele societății sunt comercializate în marile centre comerciale din țară;

Cheltuieli reduse de desfacere care se datorează faptului că distribuția se realizează cu mijloace proprii de transport;

Puncte slabe:

Gamă produselor oferite este foarte redusă;

Politică investițională incoerentă;

Lipsa unei politici minimale de promovare și publicitate – societatea nu promovează produsele oferite sau imaginea firmei;

Oportunități:

Amplasarea societății în Codlea poate crea oportunitatea achiziționării de materii prime la un preț mai scăzut, fiind în mijlocul țării cheltuielile de transport sunt mici;

Datorită faptului că o importantă parte din volumul producției totale este desfăcută în toată țara, riscurile de a pierde o parte din clientelă scad.

Amenintări:

Produse cu grad ridicat de perisabilitate;

Concurența – provenită în special din partea societăților mari, care oferind o gamă mult mai variată de produse își poate crește cota de piață prin fidelizarea clienților în detrimentul SC Papalito SRL;

Modificarea comportamentului de consum pe timp de vară, care poate duce la scăderea cererii pentru muștar și ketchup, datorită creșterea cererii pentru legume;

Analiza indicatorilor calculați pe baza bilanțului:

Bilanțul este un instrument de reflectare a echilibrului financiar la încheierea exercițiului financiar ca și de reflectare a modului de folosire a capitalurilor proprii și împrumutate.

Analiza bilanțului se poate realiza cu ajutorul mai multor indicatori (de structură și combinați) care au drept scop studiul utilizărilor efectiv realizate și al resurselor ce au finanțat aceste utilizări. Analiza se realizează separat pentru elementele de activ și pentru cele de pasiv.

Indicatorii structurii activului:

Ponderea activelor imobilizate în total activ – măsoară ponderea în totalul activului a elementelor patrimoniale aflate în mod permanent la dispoziția întreprinderii, reflectând gradul de investire a capitalului în societatea respectivă.

Ponderea activelor circulante în total activ – arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic in totalul patrimoniului.

Tabel 3.4 – Situația indicatorilor de structură ai activului

Creșterea ponderii activelor imobilizate în activul total înregistrată pe parcursul anului 2006 indică o creștere a investițiilor în active productive și este un indicator favorabil dacă se înregistrează în viitor o creștere a producției realizate.

Se înregistrează o scădere a ponderii activelor circulante, fapt ce se datorează în principal scăderii foarte accentuate creanțelor. Această evoluție are un caracter pozitiv și se traduce printr-o mai bună încasare a clienților, sau prin reducerea perioadei de acordare a creditului comercial.

Indicatorii structurii pasivului

Indicatorii de structură ai pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.

Solvabilitatea patrimonială – este un indicator care relevă independența financiară a firmei și arată cât din sursele de finanțare ale întreprinderii sunt reprezentate de capitaluri proprii. Mărimea optimă a acestui indicator trebuie să se situeze în jurul valorii de 30%.

.100

Rata globală de îndatorare – arată ponderea capitalurilor împrumutate în total pasiv. O valoare ridicată a acestui indicator certifică faptul ca firma folosește levierul financiar pentru a-și spori profiturile, în timp ce o valoare redusă atestă faptul că firma folosește într-o mică măsură surse împrumutate.

Rata stabilității finanțării – este un indicator global al stabilității finanțării și reflectă ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioada mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.

Rata autonomiei financiare – semnifică ponderea surselor proprii în finanțarea mijloacelor economice ale firmei și depinde de politica financiară a întreprinderii și rentabilitatea ei.

Rata datoriilor pe termen scurt – semnifică ponderea datoriilor cu exigibilitate mai mică de un an în totalul surselor întreprinderii.

Tabelul 3.5 – Situația indicatorilor de structură ai pasivului

Valorile foarte mici ale solvabilității patrimoniale arată faptul ca firma este îndatorată. În anul 2006 mai puțin de 20% din sursele de finanțare sunt reprezentate de capitaluri proprii, ceea ce face ca societatea Gabriela S.R.L. să fie dependentă de resursele financiare împrumutate și orice modificare cu privire la acestea poate afecta societatea în mod negativ sau o poate conduce chiar la starea de faliment.

Valorile obținute de rata globală de îndatorare ne arată că în ultimul an, peste 80% din sursele de finanțare sunt împrumutate, fapt care poate conduce la întreruperea activității întreprinderii în situația în care aceasta nu își poate reînnoii creditele. De asemenea cheltuielile financiare aferente acestor surse împrumutate sunt foarte mari și nu pot fi compensate de câștigurile din activitatea de exploatare.

Se înregistrează o creștere a ratei stabilității finanțării în ultima perioadă analizată, ca urmare a creșterii datoriilor cu exigibilitate mai mare de un an într-un ritm superior creșterii pasivului total. Creșterea valorii acestui indicator reflectă creșterea ponderii resurselor stabile în finanțarea întreprinderii.

Rata autonomiei financiare se înscrie pe o pantă descendentă ca urmare a creșterii îndatorării acesteia; continuarea activității întreprinderii este dependentă de sursele împrumutate.

Pentru a putea determina dacă evoluția ratei datoriilor pe termen scurt are un aspect pozitiv sau negativ, trebuie să facem referire la principiul care stă la baza echilibrului financiar, acela că alocările permanente de resurse trebuie finanțate din surse permanente, iar alocările temporare din surse temporare. Într-o întreprindere industrială, 65 – 70 % dintre active sunt reprezentate de active imobilizate, iar restul de active circulante care ar trebui să fie finanțate din surse temporare (adică din datorii pe termen scurt). Valoarea indicatorului obținut în anul 2006 este foarte scăzută și este o consecință a faptului că întreprinderea finanțează o parte din necesitățile curente din surse permanente.

Analiza indicatorilor combinați, pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere

Indicatori ai lichidității și solvabilității

Lichiditatea generală – reflectă capacitatea firmei de a face față datoriilor sale din activele circulante pe care le deține.

Lichiditatea relativă – arată măsura în care societatea își poate onora datoriile pe termen scurt din activele circulante. Exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică din creanțe și disponibilități.

Lichiditatea „Test acid” – are rolul de a evidenția un grad mai realist de lichiditate, ținând seama de faptul ca stocurile sunt active mai puțin lichide, deci mai greu transformabile în bani pentru acoperirea datoriilor curente. Mărimea optimă a indicatorului se situează in intervalul [0,8;1].

Solvabilitatea generală – măsoară marja de credit a firmei raportând activele totale la capitaluri împrumutate.

Tabel 3.6 – Situația indicatorilor de lichiditate și solvabilitate

Se observă că în perioada 2004-2006 societatea are o lichiditate generală subunitară, aspect negativ, deoarece în anul 2006 mai puțin de jumătate dintre datoriile societății puteau fi acoperite din activele circulante. Acest lucru se datorează reducerii ponderii creanțelor în totalul activelor circulante.

În cazul optim, valoarea indicatorului lichiditate relativă ar trebui să se încadreze în intervalul [1,8 ; 2]. În anul 2005 indicatorul a scăzut sub valoarea optimă, dar s-a menținut peste limita 1 considerată a fi normală, însă în 2006 valoarea indicatorului a depășit valoarea optimă, acest lucru arătând că societatea utilizează în mod necorespunzător activele curente.

Lichiditatea „Test Acid”: Se observă în anul 2005 o scădere importantă a indicatorului datorată creșterii accentuate a datoriilor pe termen scurt până la o valoare aflată sub nivelul de 0,65 considerat a fi pragul sub care firma intră în incapacitate de plată.

Se observă o evoluție descendentă a solvabilității generale, care se datorează creșterii mai accentuate a datoriilor în raport cu activele totale. Solvabilitatea supraunitară indică faptul că întreprinderea se mai poate îndatora în limita activelor pe care le deține.

Analiza indicatorilor de gestiune

Acești indicatori se construiesc raportând stocurile la un flux de aceeași natură, iar rezultatul se măsoară în zile de rotație.

Rotația stocurilor de marfă

Rotația stocurilor de materii prime

Rotația creditului furnizor

Rotația creditului clienți

Viteza de rotație a activelor totale

Viteza de rotație a activelor imobilizate

Tabel 3.7 – Situația indicatorilor de gestiune

Perioada de rotație a mărfurilor înregistrează o evoluție bună, prin scăderea acesteia cu trei de zile în anul 2006 față de anul 2005, în timp ce perioada de stocare a materiilor prime crește cu trei zile. Acești indicatori relevă faptul că activitatea comercială a întreprinderii este mai eficientă decât cea de producție.

O situație favorabilă întreprinderii o reprezintă și echilibrul existent între perioada de acordare a creditului clienți (mai mică) și perioada creditului furnizor (mai mare).

Creșterea vitezei de rotație (dată creșterea numărului de rotații) a activului semnifică creșterea eficienței utilizării activelor, creșterea gradului de lichiditate a acestora (scăderea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătățirea structurii activelor în corelație cu specificul activității societății.

CAPITOLUL 4

MODELE DE ANALIZĂ A RISCULUI LA

S.C. PAPALITO S.R.L.

(STUDIU DE CAZ)

În acest capitol ne propunem să realizăm analiza riscului economic, financiar și de faliment al întreprinderii, folosind diverse modele de analiză bazate pe utilizarea de indicatori și rate calculate pe baza datelor cuprinse în documentele contabile, dar și să găsim soluții la problemele întâmpinate de întreprindere cu scopul de a crește eficiența activității acesteia.

Pentru a putea formula opinii pertinente cu privire la deciziile pe care trebuie să le adopte societatea analizată în scopul reducerii riscurilor la care aceasta este supusă și al sporirii eficienței rezultatului ei trebuie să analizăm echilibrul financiar și rentabilitatea întreprinderii, volumul și dinamica activității întreprinderii precum și structura și evoluția cheltuielilor societății, corelate cu specificul domeniului de activitate și cu dimensiunea activității desfășurate.

4.1 Analiza echilibrului economico – financiar al întreprinderii

Echilibrul economico – financiar la nivelul întreprinderii se apreciază prin mai multe tipuri de egalități și corelații între necesitățile și posibilitățile întreprinderii, respectiv între sursele financiare și mijloacele economice necesare activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt. În starea generală de echilibru se circumscriu atât egalități ale elementelor cât și inegalități cu semnificația lor economică.

Problematica echilibrului financiar poate fi privită prin prisma a doua abordări, una statică și alta dinamică. Abordarea statică presupune evidențierea unor indicatori bazată pe analiza bilanțului și a contului de profit și pierdere, în timp ce abordarea dinamică se bazează pe fluxurile de încasări și plăți ale firmei. Aceste metode nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă ar trebui să se completeze pentru a oferi o imagine cât mai fidelă asupra lichidității și a flexibilității firmei la un moment dat.

ANALIZA STATICĂ

Analiza statică privește bilanțul din două puncte de vedere: funcțional și financiar.

Bilanțul funcțional grupează patrimoniul societății comerciale în utilizări și resurse, în funcție de destinația lor. Astfel, activele societății constituie utilizările – durabile și de exploatare, iar pasivele societății constituie resursele – durabile și de exploatare.

Indicatorii de echilibru financiar – arată măsura în care managerul financiar reușește să ia cele mai bune decizii pe termen scurt în ceea ce privește capitalul de lucru – care vor influența rezultatele financiare pe termen lung ale întreprinderii – având în vedere domeniul în care activează firma și caracteristicile ciclului de exploatare.

4.1.1 Situația netă (SN)

Situația netă sau capitalurile proprii ale întreprinderii reprezintă expresia cea mai simplă a valorii firmei la un moment dat.

SN = Activ – Datorii

Tabelul 4.1 – Calculul SN (Lei)

Valoarea SN 0 și crescătoare reflectă o situație economică și financiară sănătoasă și marchează atingerea obiectivului major al managementului financiar și anume maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea capitalurilor proprii.

4.1.2 Fondul de rulment (FR)

Politica de echilibru financiar a unității patrimoniale trebuie să țină seamă de gradul de lichiditate al activelor și de gradul de exigibilitate al pasivelor. Astfel, activele imobilizate a căror durată de existență în întreprindere este mai mare trebuie să fie finanțate din resurse stabile pe termen lung cu grad de exigibilitate redus (capitaluri proprii și datorii pe termen mediu și lung). Fondul de rulment reprezintă astfel acea parte a capitalurilor permanente rămasă după finanțarea activelor imobilizate și care este destinat finanțării activelor circulante, reprezentând o marjă de siguranță pentru compensarea diferitelor riscuri potențiale apărute în derularea ciclului de exploatare.

A doua metodă de calcul a fondului de rulment presupune comparația elementelor bilanțiere ale căror grade de lichiditate respectiv de exigibilitate sunt mai reduse. Fiecărui element de active circulante îi este asociat un anumit grad de exigibilitate, deși în practică verificarea globală a acestei corelații este foarte greu de realizat, datorită faptului că activele și pasivele sunt în continuă transformare.

Prima metodă de calcul:

FR Surse permanente Alocări permanente

Tabelul 4.2 – Structura bilanțului funcțional (Lei)

FR (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung) – Alocări permanente

FR2004 = 165696 +248677 – 833482 = -419108 Lei

FR2005 = 180588 + 810834 – 840143 = 151279 Lei

FR2006 = 199496 + 139887 – 499253 = -159870 Lei

FR 0 este prima condiție a echilibrului financiar al întreprinderii și reprezintă faptul că sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente, deci capitalurile proprii și împrumutate pe termen mediu și lung acoperă integral imobilizările, oferind în plus posibilitatea acoperirii unei părți din nevoia de exploatare. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidități mai mici de un an asupra pasivelor cu exigibilități mai mici de un an.

Fondul de rulment este un mijloc de finanțare și, în același timp, un indicator de lichiditate. Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante.

Tabelul 4.3 – Calculul și evoluția FR

Analiza diagnostic a modificării fondului de rulment

FR = Surse permanente – Alocări permanente = Capitaluri permanente – Active imobilizate = (Capital social + rezerve + rezultatul reportat + rezultatul exercițiului + dat termen lung) – (imobilizări corporale + imobilizări necorporale + imobilizări financiare)

Pentru anul 2006:

FR = FR2006 – FR2005 = -311149 Lei

Scăderea fondului de rulment din anul 2006 față de anul 2005 în valoare de 311149 lei este o situație nefavorabilă pentru întreprindere și se datorează influențelor următorilor factori:

scăderea surselor permanente de finanțare, fapt ce a condus la scăderea FR cu 652039 lei (scăderea datoriilor pe termen lung a condus la FR cu scăderea 670947 lei).

scăderea activelor imobilizate a condus la creșterea FR cu 340890 lei.

A doua metodă de calcul:

FR Active circulante Datorii pe termen scurt

FR2004 = 892313 – 1389815 = -497502 Lei

FR2005 = 988643 – 924949 = 63694 Lei

FR2006 = 912898 – 1153984= -241086 Lei

Scăderea FR din anul 2006 se explică prin creșterea mare a datoriilor pe termen scurt din care s-a finanțat o mare parte din activele totale, în situația în care datoriile pe termen lung au scăzut.

Fondul de rulment propriu (FRp) este un alt indicator de analiza folosit pentru caracterizarea stării de echilibru financiar pe termen lung realizat pe seama resurselor proprii reprezentând excedentul capitalului propriu asupra activelor imobilizate sau autonomia societății comerciale, în materie de finanțarea investițiilor. Acesta este definit ca diferență între capitalurile proprii ale firmei si activele imobilizate.

FRp = Capital propriu total – Active imobilizate totale

FRp2004 = 165697 – 833482 = -667785 Lei

FRp2005 = 180588 – 840143 = -659555 Lei

FRp2006 = 199496 – 499253 = -299757 Lei

În cazul analizat mai sus, FRp negativ pe o pantă ascendentă, pune sub semnul întrebării autonomia financiară a întreprinderii, deoarece reflectă o pondere mare a capitalurilor împrumutate în raport cu capitalurile proprii.

Analiza fondului de rulment trebuie completată cu studiul unui alt agregat important al bilanțului, necesarul de fond de rulment (NFR)

4.1.3 Necesarul de fond de rulment (NFR)

Este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcțional, întrucât evidențiază acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare reînnoibile permanent în cadrul acelorași cicluri de exploatare.

Nevoile temporare concretizate în reînnoirea stocurilor și a creanțelor trebuie acoperite în principiu din resurse temporare (furnizori, creditori, e.t.c.). Datorită decalajului dintre plăți și încasări apare necesitatea identificării unor surse de finanțare pentru NFR. Deci, NFR reprezintă partea din activele circulante care trebuie finanțate din resurse stabile (capitaluri proprii si datorii pe termen lung), indicând mărimea surselor de finanțare a activelor circulante necesare pentru desfășurarea activității de exploatare.

NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii pe termen scurt (mai puțin credite bancare curente)

Tabelul 4.4 – Calculul NFR (Lei)

Tabelul 4.5 – Evoluția FR

În anul 2006, s-a înregistrat o diminuare a necesarului de fond de rulment cu 550,44% care s-a datorat pe de-o parte scăderii activelor circulante, iar pe de altă parte creșterii datoriilor pe termen scurt.

NFR<0 evidențiază o situație în care există deficit de resurse temporare în raport cu nevoile temporare ce se datorează creșterii perioadei de reînnoire a stocurilor de la 18 la 21 zile și a accelerării vitezei de rotație a creditului furnizor de la 48 la 41 zile.

Dimensionarea FR trebuie să se determine în corelație cu mărimea NFR.

4.1.4 Trezoreria netă(TN)

Este indicatorul care reflecta cel mai fidel echilibrul financiar și evidențiază legătura dintre FR și NFR.

TN = FR – NFR

Tabelul 4.6 – Calculul TN (Lei)

TN pozitivă evidențiază un excedent de trezorerie care trebuie sa fie plasat rentabil, sigur si ușor recuperabil, iar cea negativa exprimă un deficit monetar la sfârșitul exercițiului financiar care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.

Trezoreria pozitivă de la sfârșitul anului 2006 se datorează diminuării NFR generat de reducerea creanțelor.

Variația TN la sfârșitul anului în raport cu mărimea ei la începutul anului identifica ceea ce se numește cash-flow sau flux net de trezorerie. Variația TN se poate explica prin interacțiunea dintre variația fondului de rulment si variația nevoii de fond de rulment.

Cash-ul se definește ca trezorerie, lichidități, disponibilități sau numerar în bancă și în casă, precum și ca valori mobiliare de plasament în titluri monetare și financiare cu lichiditate mare.

Creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului financiar reprezintă cash-flow-ul și se explică prin variația FR si variația NFR.

CF=TN2006 – TN2005

CF2006 =121961-88711 = 32250 Lei

4.2 Analiza rezultatelor întreprinderii

4.2.1 Analiza soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Contul de rezultate al exercițiului furnizează date care pot fi utilizate pentru a obține indicatori necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune (cascada SIG), solduri care pot fi împărțite în două categorii: SIG – activitate și SIG – rentabilitate.

Solduri intermediare de gestiune – activitate

Din punct de vedere al analizei economice, soldurile intermediare de gestiune caracteristice exploatării sunt indicatorii valorici ai producției și comercializării:

Cifra de afaceri (CA) exprimă volumul afacerilor realizate cu terții cu ocazia activității curente a întreprinderii și se determină cu ajutorul relației:

CA = Vânzări de mărfuri (Vmf)+Producția vândută (Pv)

Marja comercială (Mc)este suplimentul de valoare adusă de întreprindere prin activitatea de comercializare (produse și mărfuri cumpărate și revândute) fiind element al valorii adăugate și se determină astfel:

Mc = Vânzări de mărfuri (Vmf) – Costul mărfurilor (Cmf)

Producția exercițiului (Pex) cuprinde bunurile și serviciile produse de întreprindere în cursul exercițiului, indiferent de destinație:

Pex = Producția vândută(Pv) + Producția stocată(±ΔS) + Producția imobilizată(Pi)

Valoarea adăugată(VA) exprimă ceea ce adaugă întreprinderea la circuitul economic prin propria activitate.

VA = Marja comercială (Mc) + Producția exercițiului (Pex) – Consumurile intermediare (Ci)

Solduri intermediare de gestiune – rentabilitate

Excedentul brut de exploatare (EBE) este rezultatul realizat din activitatea curentă a întreprinderii, care permite să se măsoare capacitatea de a genera și conserva fonduri în condiții de funcționare, fiind independent de politica financiară, fiscală și în domeniul amortizării.

EBE = Valoarea adăugată(VA) + Subvenții pentru investiții(Sbv) – Cheltuieli cu personalul(Chp) – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate(I+Tx)

Rezultatul din exploatare(Rexp) măsoară performanța comercială și industrială a întreprinderii, este independent de politica financiară și fiscală a întreprinderii, dar ține cont de amortizare și provizioane.

Rexp = Excedentul brut(EBE) + Alte venituri din exploatare(Avexp) – Amortizări și provizioane(A) – Alte cheltuieli de exploatare(Achexp)

sau

Rexp = Venituri de exploatare(Vexp) – Cheltuieli de exploatare(Chexp)

Rezultatul financiar(Rfin) este rezultatul din activitatea financiară, cuprinde elemente de fluxuri financiare și elemente ce corespund riscurilor atașate, fiind intermediar între rezultatul de exploatare și rezultatul curent.

Rfin = Venituri financiare(Vfin) – Cheltuieli financiare(Chfin)

Rezultatul curent(Rcrt)ține cont de politica de finanțare a întreprinderii, nu este influențat de elemente extraordinare sau fiscale pure și este egal cu:

Rcrt = Rexp + Rfin = Rexp + (Venituri financiare – Cheltuieli financiare)

Rezultatul extraordinar(Rextr) provine din activitatea neobișnuită a întreprinderii, nefiind legată de activitatea curentă.

Rextr = Venituri extraordinare(Vextr) – Cheltuieli extraordinare(Chextr)

Rezultatul brut al exercițiului(Rbr) constituie soldul rezidual între veniturile totale și cheltuielile totate.

Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale

Rezultatul net al exercițiului (Rnet) constituie soldul final, după aplicarea cotei de impozit, i, asupra rezultatului brut, astfel:

Rnet = Rbr – Impozit pe profit = Rbr(1-i).

Tabelul 4.7 – Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Grafic 4.1 Evoluția indicatorilor de activitate și rentabilitate

in analiza tabloului soldurilor intermediare de gestiune putem aprecia că creșterea mai lentă a valorii adăugate decât cifra de afaceri se datorează scăderii ponderii activității comerciale, generatoare de valoarea adăugată mare, în favoarea activității de producție.

De asemenea întreprinderea a înregistrat o creștere a eficienței activității principale, reflectată prin creșterea EBE cu 0,46%.

Cu toate că activele imobilizate au scăzut cu 40,58% în 2006 față de 2005, producția exercițiului a înregistrat o creștere cu 10,26%, așa cum este evidențiat graficul de mai jos:

Grafic 4.2 Corelația dintre valoarea activelor imobilizate și producția exercițiului

Capacitatea de autofinanțare CAF

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere a activității întreprinderii, respectiv este sursa internă de finanțare generată de activitățile industriale și comerciale ale unei întreprinderi și care este menită să asigure: finanțarea unor obiective legate de activitatea curentă de exploatare, creșterea fondului de rulment, finanțarea parțială sau totală a noilor investiții și remunerarea capitalului investit de acționari.

CAF se poate determina prin două metode:

Metoda deductivă

CAF = EBE + Ave – Ache + Vfin – Chfin + Vextr – Chextr – I/pr

Metoda aditivă

CAF = Rnet + Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele – Venituri din provizioane + Cheltuieli din activele cedate – Venituri din vânzarea activelor – Venituri din subvenții pentru investiții

Tabelul 4.8 – Calculul CAF

Pentru a putea aprecia în ce măsură valoarea CAF este sau nu optim dimensionată în raport cu mărimea activității întreprinderii, vom calcula:

Rata capacității de rambursare exprimă în număr de ani capacitatea întreprinderii de a rambursa datoria financiară pe termen lung și mediu prin surse generate de autofinanțare. Normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea teoretică a datoriei firmei.

Tabelul 4.9 – Calculul ratei capacității de rambursare

Din analiza datelor calculate în tabelul de mai sus rezultă faptul că întreprinderea își poate rambursa datoriile financiare pe termen lung și mediu prin autofinanțare în 1,11 ani. Rezultă încă o dată că societatea are un grad scăzut de îndatorare pe termen mediu și lung care afectează rezultatele întreprinderii prin mărimea costurilor asociate acestor capitaluri împrumutate.

4.3 Analiza ratelor de rentabilitate

4.3.1 Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.

Rata marjei comerciale pune în evidență politica tarifară a întreprinderii, precum și strategia de distribuție a produselor.

Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale. Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune in evidenta eficienta activități de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Tabelul 4.10 – Tabloul ratelor de rentabilitate comercială

Rata marjei comerciale înregistrează o creștere cu 2,55 puncte procentuale față de anul anterior. Această creștere reflectă o situație pozitivă dacă se datorează punerii în vânzare de produse cu o calitate mai ridicată și o situație negativă dacă această creștere a adaosului comercial ar fi necesară pentru a putea acoperi sporul cheltuielilor activității comerciale.

Rata marjei brute de exploatare înregistrează o scădere cu 2,21 puncte procentuale, ceea ce înseamnă că scade EBE ce revine la 100 lei cifră de afaceri reflectând o creștere a costurilor exploatării.

Rata marjei nete de exploatare care reflectă profitul din exploatare ce revine la 100 lei cifră de afaceri, înregistrează o scădere de 19,29% ceea ce semnifică scăderea eficienței valorificării produselor întreprinderii.

4.3.2 Rate de rentabilitate economică

Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja o acumulare brută în raport cu capitalurile angajate pentru această activitate. Rentabilitatea economică reflectă eficiența activului economic.

Rata rentabilității economice este independentă de mecanismul de finanțare, deoarece nu ține seama de raportul dintre capitalurile proprii și cele împrumutate, precum și de presiunea fiscală, deoarece ia în calcul rezultatul brut. Activul economic luat în calcul este compus din imobilizări, NFR și disponibilități.

Rata de rentabilitate economică

Rata de rentabilitate economică brută

Rata de rentabilitate economică netă

Tabelul 4.11 – Tabloul ratelor de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică se înscriu pe o pantă crescătoare, ceea ce reflectă creșterea capacității activelor întreprinderii de a genera profit brut.

4.3.3 Rata de rentabilitate financiară

Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja un profit net prin capitalurile proprii angajate în desfășurarea activității, reprezentând un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora. Rata rentabilității financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pentru a face mai atractivă investiția în întreprinderea respectivă decât în depozite bancare pe un an de zile.

Tabelul 4.12 – Calculul ratei de rentabilitate financiară

Rata de rentabilitate financiară înregistrează o ușoara creștere, de la 8,25 % în anul 2005 la 9,48% în anul 2006, creștere care se datorează creșterii ratei de rentabilitate economică, adică a eficienței utilizării activelor.

4.4 Analiza riscului economic

Analiza pragului de rentabilitate (analiza cost – volum – rezultat) – este cea mai eficientă modalitate operațională de analiză a riscului.

Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.

Deoarece S.C. PAPALITO S.R.L. nu este o societate monoproductivă, vom realiza analiza pragului de rentabilitate numai în unități valorice.

Astfel:

;

Tabel 4.13 – Determinarea pragului de rentabilitate în unități valorice (Lei)

Întreprinderea și-a acoperit cheltuielile de exploatare în anul 2005 și și-ar fi acoperit cheltuielile de exploatare dacă ar fi înregistrat o cifră afaceri de 4281555 lei în anul 2006.

Observăm că cifra de afaceri obținută de societate este inferioară pragului de rentabilitate în anul 2006, ceea ce înseamnă că societatea nu și-a acoperit cheltuielile de exploatare din totalul vânzărilor, iar profitul brut contabil înregistrat de întreprindere este realizat pe baza altor venituri de exploatare.

Pentru a putea determina măsura în care variația structurii costurilor influențează nivelul pragului de rentabilitate, și prin urmare gradul de expunere al S.C. Papalito S.R.L. la riscul economic, vom încerca în continuare să determinăm evoluția acestui indicator, de la o perioadă la gestiune la alta în mărimi absolute și relative, determinată de creșterea ponderii pe care o dețin cheltuielile fixe în totalul cheltuielilor de exploatare de la 28,54% în anul 2005 la 31,50% în anul 2006.

Evaluarea riscului de exploatare printr-un indicator de poziție față de pragul de rentabilitate.

g = CA1 – CApr g = gradul de flexibilitate, exprimat în mărimi absolute;

g' = g' = gradul de volatilitate, exprimat în mărimi relative;

Tabelul 4.14 – Determinarea indicatorilor de poziție față de pragul de rentabilitate.

Din analiza dinamicii acestor doi indicatori de poziție rezultă o evoluție negativă a întreprinderii care se îndepărtează de pragul de rentabilitate. Dacă în anul 2005 cifra de afaceri obținută s-a aflat peste pragul de rentabilitate cu 381177 lei, în anul 2006 această valoare a scăzut sub pragul de rentabilitate cu 662627 lei, riscul economic înregistrând o creștere semnificativă. Se demonstrează în acest fel că pragul de rentabilitate economică este foarte sensibil la variația structurii cheltuielilor, deoarece o creștere a ponderii cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor de exploatare de la 28,54% în anul 2005 la 31,50% în anul 2006 a condus la creșterea riscului economic la care este supusă întreprinderea.

Coeficientul de elasticitate al exploatării sau coeficientul levierului de exploatare este un alt indicator care ne ajută să determinăm riscul de exploatare la care este supusă întreprinderea și exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variațiile vânzărilor (CA), fiind elasticitatea ce măsoară creșterea procentuală a acestui rezultat, ca răspuns la creșterea cu un procent a vânzărilor.

Tabelul 4.15 – Calculul coeficientului levierului de exploatare

Riscul economic este mai redus dacă elasticitatea este mai mică și prin urmare rezultatele firmei se îndepărtează de pragul de rentabilitate. Riscul maxim se înregistrează la punctul mort, unde costurile totale anulează cifra de afaceri, iar riscul de exploatarea este minim acolo unde rezultatul de exploatare este maxim.

În anul 2006 se înregistrează, față de anul 2005 o scădere a coeficientului de elasticitate, ceea ce reprezintă că riscul economic crește în aceeași măsură odată cu creșterea costurilor, ceea ce presupune în primul rând creșterea ponderii cheltuielilor fixe și existența unui decalaj nefavorabil între creșterea cifrei de afaceri și creșterea cheltuielilor totale.

În concluzie, fluctuațiile rezultatului de exploatare care traduc riscul economic depind de cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe în total cheltuielilor și distanța față de punctul mort al producției vândute efectiv.

Analiza indicatorilor de echilibru financiar pe baza bilanțului are un rol deosebit de important în determinarea poziției întreprinderii și a riscurilor ce decurg din activitatea de exploatare, pentru faptul că multă vreme aceasta a fost singura metodă de evaluare a riscului.

Valorile indicatorilor de echilibru financiar au fost calculate în capitolul 4.1, după cum urmează:

Tabel 4.16 – Tabel centralizator al indicatorilor de echilibru (Lei)

Riscul de exploatare specific unei întreprinderi se poate determina și în funcție de capacitatea întreprinderii de a realiza și menține echilibrul financiar pe termen scurt și mai ales pe termen lung, respectând principiul conform căruia alocările permanente vor fi finanțate din surse permanente de finanțare și alocările temporare din surse temporare.

FR 0 este prima condiție a echilibrului financiar al întreprinderii și reprezintă faptul că sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente, deci capitalurile proprii și împrumutate pe termen mediu și lung acoperă integral imobilizările, oferind în plus posibilitatea acoperirii unei părți din nevoia de exploatare.

NFR evidențiază echilibrul care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele disponibile în acest scop. Astfel, NFR reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămas după acoperirea activelor circulante pe seama datoriilor curente și care trebuie finanțate din capitalurile permanente.

TN este cel mai bun indicator al riscului de exploatare dintre cei prezentați în tabelul 4.16, deoarece reflectă cel mai fidel echilibrul financiar evidențiind legătura dintre FR și NFR, adică echilibrul financiar global al întreprinderii.

TN>0 obținută în anul 2006 evidențiază un excedent de trezorerie și un risc de exploatare ce decurge din proasta gestionare a resurselor în comparație cu obligațiile firmei egal cu zero, deoarece firma își poate achita în orice moment obligațiile scadente din resursele aflate la dispoziția ei.

Analiza dinamică a riscului de exploatare pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere.

Durata (ciclul) de conversie al numerarului – reprezintă perioada în care firma are nevoie de resurse financiare pentru continuarea activității. Un ciclu de conversie al numerarului lung înseamnă o politică relaxată a activelor circulante, adică un raport de risc-rentabilitate scăzut și un necesar de finanțare mai mare, însoțit de un cost ridicat.

Dcn = Dcs + Dcc – Dfz

= Durata de conversie a stocurilor

= Durata de conversie a creațelor

= Perioada de întârziere a plăților

Este necesar să precizăm faptul că între durata de conversie a creanțelor (creditul clienți) și perioada de întârziere a plăților (creditul furnizor) trebuie să existe o relație de inegalitate în sensul în care perioada de acordare a creditului clienți trebuie să fie inferioară perioadei creditului furnizor primit de întreprindere. În sens contrar, firma trebuie să caute surse externe pentru finanțarea ciclului de exploatare, care se traduc prin creșterea cheltuielilor financiare și prin urmare prin reducerea rentabilității .

Tabelul 4.17 Calculul duratei de conversie a numerarului

Grafic 4.3 Evoluția Dcs, Dcc, Dfz și Dcn

Riscul de exploatare exprimat prin durata de conversie a numerarului rezidă din faptul că societatea se poate dovedi incapabilă de a găsi surse de finanțare a ciclului de exploatare și prin urmare ar fi obligată să-și întrerupă activitatea.

Valorile duratei de conversie a numerarului obținute în anii 2005 și 2006 sunt unele favorabile, în special datorită valorii lor nominale care indică un risc de exploatare nul rezultat din eventuale probleme de asigurare a resurselor necesare finanțării ciclului de exploatare, deoarece întreprinderea își poate finanța integral activitățile curente din creditul comercial acordat de furnizori, nefiind nevoită să își găsească surse de finanțare pentru perioada dintre momentul plății furnizorilor și până în momentul încasării creanțelor.

Acest lucru înseamnă că S.C. Papalito S.R.L. poate să vândă mai mult pe credit comercial, sau să acorde termene de creditare mai atractive, ambele variante aducând noi venituri. Mărimea duratei pe care e necesară finanțarea ciclului de exploatare este influențată atât de specificul activității de producție, cât și de politica adoptată în domeniul stocurilor, ca și de relațiile pe care acesta le are cu clienții, respectiv cu furnizorii.

Un alt aspect interesant de studiat în cadrul întreprinderii analizate este evoluția indicatorului “durata de conversie a stocurilor” care înregistrează o ușoară scădere în anul 2006 față de anul 2005, ceea ce înseamnă că întreprinderea utilizează în procesul de producție stocuri mari de materii prime și materiale consumabile, ceea ce reduce considerabil riscul economic ce decurge din probabilitatea de apariție a rupturilor de stoc, dar generează în același timp și o reducere a rentabilității, generată de creșterea cheltuielilor de depozitare a acestor stocuri. Valorile acestui indicator sunt mari dacă ținem cont de specificul activității pe care o desfășoară întreprinderea și care presupune un ciclu de exploatare foarte scurt și materii prime nesofisticate.

4.5 Analiza riscului financiar

Riscul financiar este legat de structura financiară a întreprinderii și depinde de modul de finanțare a activității.

Analiza riscului financiar este necesară atunci când finanțarea se realizează și din surse externe, nu numai din surse proprii. O întreprindere care se finanțează numai din surse proprii nu prezintă niciun risc financiar.

Evaluarea riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate – este o metodă similară cu cea prezentată la analiza riscului economic, cu deosebirea că aici se impune luarea în calcul a cheltuielilor financiare (cu dobânzile), care la un anumit nivel de activitate sunt considerate a fi cheltuieli fixe și care sunt specifice doar întreprinderilor îndatorate.

, unde:

Dob = Cheltuielile cu dobânzile

Rv = CV/CA = Rata cheltuielilor variabile

Cu cât rezultatele obținute de întreprindere sunt mai îndepărtate de prag, cu atât riscul financiar este considerat mai mic, iar poziția întreprinderii este una stabilă.

Tabelul 4.18 Determinarea pragului de rentabilitate (Lei)

Nivelul pragului de rentabilitate obținut indică un grad ridicat al riscului financiar care decurge din faptul că cifra de afaceri nu acoperă în întregime cheltuielile de exploatare și cele cu dobânzile aferente împrumuturilor ale întreprinderii. Din calculele realizate, rezultă faptul că societatea ar fi trebuit să obțină o cifră de afaceri de 4563174 lei în anul 2006, în condițiile în care ea a realizat 3618928 lei.

Cu ajutorul indicatorilor de poziție față de pragul de rentabilitate g și g' putem aprecia mai bine gradul de risc financiar la care societatea analizată este supusă, pentru că ne arată atât în valoare absolută cât și în valoare relativă distanța cifrei de afaceri obținută față de pragul de rentabilitate.

Tabelul 4.19 – determinarea indicatorilor de poziție față de pragul de rentabilitate

Valorile obținute indică o poziție instabilă a întreprinderii, care se află pe o pantă ascendentă a evoluției gradului de risc financiar, care se datorează îndepărtării cifrei de faceri față de nivelul pragului de rentabilitate în sensul diminuării acesteia.

Levierul financiar – este o altă metodă de evaluare a riscului financiar care, spre deosebire de celelalte metode ține seama de politica financiară a întreprinderii, respectiv de structura financiară a acesteia.

Acest indicator măsoară impactul finanțării prin îndatorare asupra profitului net al întreprinderii și asupra rentabilității sale financiare.

Din cauză că impozitul pe profit reduce efectul de levier financiar în cazul unei întreprinderi profitabile, rentabilitatea financiară și efectul de levier financiar se poate determina în două moduri:

Rentabilitatea financiară înainte de impozitare:

Rentabilitatea financiară după impozitare, calculată după modelul:

, unde:

Rf – rentabilitatea financiară;

Re – rentabilitatea economică;

d – rata dobânzii (costul capitalurilor împrumutate);

D – nivelul datoriilor

C – nivelul capitalurilor proprii

T – cota de impozit pe profit

Pentru a putea calcula rata de rentabilitate financiară și respectiv efectul de levier financiar, trebuie mai întâi să determinăm costul capitalurilor împrumutate ca raport între cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor și totalul datoriilor societății.

Tabelul 4.20 Determinarea costului capitalurilor împrumutate

Cu toate că în fiecare dintre anii analizați, din totalul surselor de finanțare mai mult de 67% reprezintă datorii, observăm că dobânzile și respectiv costul capitalurilor împrumutate sunt foarte reduse. Acest lucru se datorează în special ponderii foarte mari a împrumuturilor acordate de asociați întreprinderii și care nu sunt purtătoare de dobânzi. Includerea acestor împrumuturi neremunerate în categoria datoriilor pe termen lung explică de ce acestea au costuri atât de mici.

Pentru a putea determina în ce măsură S.C. Papalito S.R.L. înregistrează un fenomen de levier financiar prin utilizarea de surse de finanțare împrumutate, trebuie să punem în evidență legătura care există între valorile procentuale ale ratei de rentabilitate economică, respectiv ale costului capitalurilor împrumutate, după cum urmează:

Tabelul 4.21 Determinarea rentabilității financiare

Observăm că atâta vreme cât rentabilitatea economică obținută de societate este mai mică decât costul mediu al capitalului împrumutat, întreprinderea nu se bucură de efectul de levier financiar ci, din contră, utilizarea capitalurilor împrumutate conduce la reducerea rentabilității financiare cu 36,44 procente în anul 2005, respectiv cu 18,40 procente în anul 2006 față de ratele de rentabilitate financiară pe care întreprinderea le-ar fi obținut în aceste perioade dacă nu ar fi folosit capitaluri împrumutate purtătoare de dobânzi.

Concluzie: Utilizarea capitalurilor împrumutate nu face în acest caz decât să conducă la o înrăutățire a situației întreprinderii, generată de scăderea profitului net al acesteia.

Sporirea rentabilității financiare se poate face fie prin renunțarea la utilizarea capitalurilor împrumutate pentru finanțarea investițiilor sale, iar dacă acest lucru nu este posibil, societatea trebuie să urmărească în primul rând creșterea rentabilității economice prin investirea acestor surse împrumutate în tehnologii și utilaje mai performante care să genereze costuri unitare mai mici, și deci profituri unitare mai mari.

CAPITOLUL 5

CERCETARE DE MARKETING LA

S.C. PAPALITO S.R.L.

(STUDIU DE CAZ)

Pentru a înțelege piața, pentru a sesiza motivațiile și comportamentele consumatorului, pentru a formula și orienta corespunzător strategiile proprii, specialiștii care lucrează în domeniul marketingului trebuie să fie foarte bine informați. Într-un mediu concurențial și instabil, este necesar ca aportul informațional să fie constant, informația contribuind la reducerea riscului în adoptarea deciziilor. În scopul unei bune informări, se recurge, între altele, la realizarea unor cercetări de marketing.

5.1 DEFINIREA CERCETĂRILOR DE MARKETING

Cercetarea de marketing se definește ca ansamblul mijloacelor care permit colectarea, analiza, prezentarea și cuantificarea tuturor informațiilor utile demersului de marketing. Specialistul de marketing nu se află în permanență în contact cu consumatorul sau distribuitorul, însă acțiunea sa necesită o cunoaștere perfectă a agențiilor care-și desfășoară activitatea pe piață; informația îi permite acestuia să acționeze, de calitatea și de modul de utilizare al acesteia depinde calitatea actului de marketing. Cercetarea de marketing este o activitate rezervată specialiștilor; nu se efectuează la întâmplare și cuprinde toate domeniile marketingului.

Cercetarea de marketing reprezintă: un mijloc prin care se definesc noile produse sau se redefinesc cele deja existente, în scopul adaptării acestora la cerințele consumatorilor; o modalitate prin intermediul căreia este aleasă cea mai bună strategie sau tactică de marketing.

5.2 DESFĂȘURAREA UNEI CERCETĂRI DE MARKETING

Cercetarea de marketing este o activitate complexă, a cărei realizare presupune parcurgerea unui traseu bine definit, traseu ce include următoarele etape: definirea problemei; conceperea proiectului de studiu; culegerea informațiilor; analiza informațiilor obținute și disponibile; redactarea raportului final al cercetării.

Prima etapă a unei cercetări de marketing constă în definirea problemei care face obiectul cercetării respective. În cadrul acestei etape, prima fază constă în identificarea problemei concrete: poate fi vorba de reducerea cotei de piată, creșterea insatisfacției clientelei, pierderea calității imaginii.

Necesitatea realizării unei cercetări de marketing depinde, între altele, și de riscul comercial și de marketing aferent, precum și de riscul financiar. Astfel, în situația în care riscurile sunt reduse, este posibil ca un eventual eșec în lansarea pe piață a unui nou produs să nu fie însoțit de consecințe importante pentru întreprindere; dimpotrivă în cazul asumării unor riscuri importante, eventualul eșec poate să creeze serioase probleme întreprinderii în cauză.

A doua etapă a unei cercetări de marketing se concretizează în conceperea proiectului cercetării. Acest proiect este de fapt un ghid al cercetării propriu-zise, alcătuit, de obicei, din următoarele elemente: formularea problemei care face obiectul cercetării; definirea obiectivelor cercetării; conturarea calendarului cercetării.

O cercetare de marketing continuă cu etapa culegerii informațiilor. O importanță deosebită au la acest nivel, metodele care vor fi utilizate în culegerea informațiilor. De definirea riguroasă a acestor metode depinde calitatea cercetării relizate: fiabilitatea rezultatelor obținute va fi apreciată de beneficiarul cercetării și vor fi evitate eventualele litigii ulterioare între cele două părți (realizatorul cercetării și clientul acestuia).

Având la dispoziție informațiile necesare, următoarea etapă a unei cercetări de marketing constă în analiza acestora. În cadrul acestei etape, se poate face apel la metode statistice, la diferite teste, la diverse metode de analiză a datelor.

Ultima etapă a unei cercetări de marketing constă în elaborarea raportului final. Acest document conține: o prezentare a cadrului general al cercetării; concluziile și recomandările rezultate; analiza detaliată a rezultatelor; anexele necesare.

Cercetarea de marketing ajută astfel la identificarea oportunităților și amenințărilor referitoare la activitatea firmei și al mediului în care aceasta își desfășoară activitatea.

O firmă cu orientare de marketing nu-și poate desfășura activitatea în condiții normale dacă nu dispune de un volum suficient de informații. Complexitatea și dinamica ce caracterizează domeniul informațiilor necesită o abordare riguroasă a culegerii, inventarierii, evaluării și analizei acestora. Pentru a răspunde la acestă cerință, marketingul vine in sprijinul firmei cu un instrumentar specific: cercetările de marketing. Cercetările de marketing pot fi considerate punctul de pornire în demersul de marketing al oricărei firme.

5.3 Sistemul cercetărilor de marketing

Sunt numeroase situațiile în care responsabilii din managementul de vârf au nevoie de studii și cercetări precise asupra unor probleme concrete, specifice cu care se confruntă firma la un moment dat. Este necesară deci simbioza “cercetării” cu “marketingul” într-un proces integrat pentru a menține firma în contact permanent, dinamic cu nevoile și dorințele acelora care cumpără și utilizează produsele și serviciile oferite mediului (pieței), asigurându-i astfel existența și supraviețuirea.

Sistemul cercetărilor de marketing (S.C.M.) poate fi definit ca un model sistematic de planificare, colectare, culegere, prelucrare, analiză și comunicare a datelor și informațiilor relevante privind o situație specifică de marketing corespunzătoare.

Cercetarea de marketing are rolul de a reduce riscul și incertitudinea în elaborarea și fundamentarea deciziilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a supraveghea modul de implementare a deciziilor adoptate, precum și performanțele obținute după punerea acestora în aplicare, în acțiune. Ultimul aspect presupune controlul execuției deciziilor și programelor operaționale de marketing.

Pe baza celor prezentate, putem spune că cercetările de marketing (C.M.) îndeplinesc 4 funcții de bază:

1) Funcția descriptivă – aceasta constă în explorarea și prezentarea realității, a stării de fapt existente.

2) Funcția diagnostic, adică explicarea realității. Pe baza acestor două funcții se poate defini problema ce urmează a fi abordată, se elaborează și selectează ipoteze și alternative de lucru, se definitivează obiectivele urmărite în cercetare.

3) Funcția predictivă – constă în utilizarea cercetării descriptive și de diagnostic în previzionarea rezultatelor efectelor deciziilor de marketing. Se va urmări depistarea și corectarea greșelilor din trecut, îmbunătățirea calității deciziilor privind activitatea viitoare, anticiparea evoluției viitoare a pieței etc.

4) Funcția proiectivă, respectiv dezvoltarea și proiectarea unei strategii pe termen lung urmărindu-se sporirea rolului activ al firmei în raport cu schimbările viitoare din mediu, pe baza alocării și utilizării raționale, optime, a resurselor.

Prin urmare, predicția se referă în esență la anticiparea evoluției viitoare a mediului, în timp ce proiecția la acțiunile și eforturile firmei pentru a-și asigura o poziție cât mai activă vizavi de modificările așteptate. Se realizează astfel acel comportament anticipativactiv al întreprinderii în raport cu mediul, cu piețele țintă.

Sfera cercetărilor de marketing este foarte largă, cele mai frecvente domenii supuse cercetării sunt: determinarea caracteristicilor și potențialului pieței, analiza cotei de piață, analiza vânzărilor, previziuni pe termen scurt și lung, studii de competitivitate a produselor, testarea de produse noi, analize de prețuri, elasticitatea cererii, cercetări promoționale, cercetări privind responsabilitatea firmei. Rezultă că aceste cercetări se diferențiază mult prin amploarea și complexitatea problemelor abordate, a obiectivelor urmărite, potențialul economic al firmei. Datorită acestor factori în realizarea cercetărilor se poate proceda în diferite moduri.

1. Firmele mici – unele au departamente prorpii de C.M., însă de dimensiuni mai mici (3-10 persoane). Acestea pot apela la elevi, studenți, pentru colectarea și culegerea datelor. Pentru cercetări mai complexe pot angaja o firmă specializată.

2. Firmele mari – peste 85% dintre acestea au departamente proprii dezvoltate de cercetări și acestea pot antrena studenți și elevi, respectiv pot apela și coopera cu firme specializate în cercetări de marketing.

Procesul cercetării de marketing

Un studiu de marketing își manifestă necesitatea în momentul în care se constată pericolul apariției sau chiar apariția unei situații nefavorabile. Aceasta poate fi slăbiciune, un punct critic în activitatea internă a întreprinderii, sau o amenințare externă din partea mediului.

Cercetarea de marketing presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. identificarea, definirea problemei care urmează a fi abordată și stabilirea, pe această bază, a obiectivelor cercetării;

2. elaborarea planului de cercetare;

3. redactarea și prezentarea raportului de cercetare.

Problema și obiectivele cercetării trebuie definite clar, precis și concis. În acest scop, sunt necesare, în primul rând, cercetări exploratorii, pe baza cărora se obțin informații preliminare, pentru:

• a stabili cât mai precis natura reală a problemei;

• a obține sugestii privind diferite ipoteze de lucru;

• a genera și selecta idei noi.

În al doilea rând, pentru a stabili precis amplitudinea problemei se folosesc cercetări descriptive. În sfârșit, în cazul unor situații mai complexe se vor utiliza și cercetările cauzale prin care se pot depista și apoi testa relații de tip cauză-efect între diferiți factori.

Elaborarea planului de cercetare este etapa cea mai complexă, constituind de fapt conținutul, substanța unei cercetări specifice, concrete de marketing. Principalele probleme ce se cer soluționate în această etapă sunt:

a) Stabilirea populației (colectivității) ce urmează a fi investigată;

b) Stabilirea surselor de date și informații;

c) Stabilirea tehnicilor de colectare a datelor;

d) Stabilirea metodelor și instrumentelor de cercetare;

e) Analiza informațiilor obținute.

a) Populația investigată

Se definește ținta care urmează a fi investigată. Desigur, aceasta este în funcție de natura problemei cercetate și a obiectivelor cercetării. În această etapă trebuie clarificate anumite probleme metodologice esențiale, după cum urmează: stabilirea mărimii (volumului) populației investigate, stabilirea unității (subiectului) investigate, tipul de observare, contactarea subiecților investigați.

b) Sursele de date și informații

Există două categorii mari de surse de informare, și anume: sursele secundare, purtătoare de date și informații secundare (adică care există deja), care pot fi interne, respectiv externe; și surse primare, investigarea acestora conduce la obținerea informațiilor primare (adică a celor care se obțin în timp real, în urma unei cercetări întreprinse atunci).

c) Tehnici de colectare a datelor

În această etapă se urmărește colectarea unor date și informații preliminare referitoare la anumite aspecte ale problemei investigate, cum ar fi:

♦ necesitatea de a ști “de ce”, adică, de ce oamenii fac, sau nu, ceva; de exemplu, de ce cumpără, sau nu, o anumită marcă de produs?;

♦ nevoia de a ști “cum” iau o anumită decizie, pe ce criterii sau considerente au optat sau vor opta în viitor pentru o alternativă sau alta?;

♦ nevoia de a ști “cine”, în special sub aspectul caracteristicilor demografice ale cumpărătorilor: sex, vârstă, ocupație, stare civilă, nivel de instruire, stil de viață.

d) Metode și instrumente de cercetare

Metodele și instrumentele de cercetare concretizează căi și mijloace de culegere a unor informații de substanță, de “adâncime” privind subiecții investigați. Tehnicile prezentate în paragraful anterior fac posibilă obținerea unor date cu caracter preliminar, generale care oferă oportunități privind formularea unor ipoteze de lucru, depistarea unor căi de continuare a cercetării. Metodele și tehnicile de cercetare urmăresc cuantificarea cunoștințelor subiecților investigați, cunoașterea comportamentului și atitudinilor acestora în diferite ipostaze posibile, înțelegerea mai adâncă, mai profundă a motivațiilor, credințelor, sensibilităților lor. Principalele metode și instrumente de cercetare (investigare) în acest scop sunt: focus group, chestionarul, interviul și tehnicile proiective.

5.4 Chestionarul

Chestionarul cuprinde un set de întrebări scrise sau de imagini grafice, cu funcție de stimuli, pentru a genera date și informațții necesare privind obiectul specific de cercetare și realizarea obiectivelor cercetării.

Chestionarul are un rol și o poziție critică în procesul cercetărilor de marketing, aflîndu-se între obiectivele urmărite prin cercetare și informațiile necesare cercetătorului. El trebuie să traducă obiectivele cercetării în întrebări concrete, specifice pentru a obține informații de la subiecții investigați.

Proiectarea unui chestionar este o muncă extrem de profesională, care de multe ori solicită specialiști din domenii variate: psihologi, sociologi, economiști, tehnicieni, informaticieni. Nu credem că există chestionar “ideal”, dar totuși, un chestionar “bun” trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) să fie cât mai scurt cu putință, dar totodată, să cuprindă toate întrebările necesare pentru obținerea informațiilor relevante, semnificative;

b) să fie adecvat subiecților investigați;

c) să fie ușor de administrat, permițând înregistrarea rapidă a răspunsurilor și codificarea acestora;

d) să permită tabelarea ușoară a informațiilor;

e) să fie traductibil, asigurând transmiterea simțămintelor, opiniilor și gândurilor subiecților, a constatărilor și recomandărilor din răspunsurile acestora, pentru a satisface setea de informații a managerilor.

Proiectarea și elaborarea chestionarului se realizează în următoarele etape:

1. Definirea clară a informațiilor necesare și dorite a fi obținute. Acestea se stabilesc în raport cu problema investigată, obiectivele cercetării și datele preliminare aflate la dispoziția cercetătorului obținute prin metodele de colectare prezentate.

2. Stabilirea tipurilor de întrebări (structura chestionarului). Este o etapă cheie, poate cea mai dificilă, întrucât întrebările concretizează în fapt structura chestionarului.

Există trei 3 tipuri de întrebări:

a) Intrebări deschise (cu răspunsuri libere, postcodificate), la care subiectul răspunde prin cuvintele sale. Acestea solicită profesionalism din partea operatorului, capacitate de sondare a subiectului, abilitatea de a încuraja și stimula subiectul în timpul discuției pentru a se edifica asupra intereselor, atitudinilor, sentimentelor acestuia. Un moderator priceput poate obține o arie largă, bogată de informații, poate determina subiectul investigat să-și manifeste cu generozitate reacțiile, trăirile, punând astfel în lumină motivațiile și atitudinile acestuia. Întrebările deschise oferă subiectului libertatea exprimării personale a răspunsurilor. Se adresează procesului activ al memoriei subiectului, verifică și testează ceea ce este stabil, puternic consolidat în cunoștințele și comportamentul acestuia, reliefând astfel intensitatea, frecvența obișnuințelor de comportament.

Acest tip de întrebări are însă și anumite dezavantaje: necesită timp și cheltuieli suplimentare pentru inventarierea, gruparea și codificarea răspunsurilor, unele răspunsuri sunt greu de încadrat într-o anumită grupă și unele răspunsuri sunt interpretabile, încadrarea acestora într-o grupă oarecare depinzînd de “subiectivismul” operatorului de anchetă.

b) Intrebări închise (cu răspunsuri prestabilite, codificate), aceste întrebări conțin prin urmare, posibilitățile de răspuns, subiectul investigat alege o variantă din lista acestora. Lista cu variantele de răspuns trebuie întocmită atent. Uneori, pentru aceasta este necesară o cercetare prealabilă, pentru a identifica toate variantele posibile. În unele cazuri, se recomandă a include și varianta “altele”, ca ultimă posibilitate de răspuns; în alte situații, posibilitatea “nu știu” – nu poți forța (obliga) pe cineva să fie “cooperant”, prietenos, cerându-i răspunsuri pe care nu le cunoaște.

Un alt aspect important în acest tip de intrebări este formularea întrebării. Formularea pozitivă poate conduce la mai multe răspunsuri negative. De asemenea, numărul de alternative “pro” sau “mai mult decât” trebuie să fie egal cu numărul alternativelor “contra”, respectiv “mai puțin decât”. În succesiunea alternativelor, se va avea în vedere faptul că oamenii au tendința de a evita răspunsurile extreme, înclinând să aleagă răspunsuri moderate sau chiar neutre. Răspunsurile la aceste înterbări dezvăluie opinii și cunoștințe bine cristalizate ale subiectului.

Avantajele întrebărilor cu răspunsuri închise sunt: permit codificarea simplă a răspunsurilor și implicit prelucrarea automată și analiza statistică a datelor, elimină subiectivismul codificării, nu apelează prea mult la memoria subiectului, sporesc anonimatul și securitatea subiecților investigați, servesc ca “filtru” pentru întrebările următoare.

Aceste întrebări sunt de două feluri:

întrebări dihotomice (cu două posibilități de răspuns). La aceste întrebări există pericolul unor erori mari de măsurare deoarece nu admit posibilități de răspunsuri între cei doi poli, ceea ce poate conduce la “polarizarea” răspunsurilor

întrebări multihotomice, cu peste două posibilități de răspunsuri. Numărul posibilităților de răspunsuri este important:

• în cazul unui număr prea mic, apare pericolul ca unii subiecți să nu se poată încadra în nici una dintre alternativele prezentate;

• dacă numărul posibilităților este prea mare, subiectul poate deveni dezinteresat, confuz.

c) Intrebări cu răspunsuri în scală, acestea utilizează o scală a răspunsurilor, oferind posibilități multiple de alegere în interiorul scalei. Există mai multe tipuri de scale:

– scală cu diferențiere semantică subiectul urmând să aleagă o poziție între acestea, potrivit opiniei sale: – foarte mare……………….foarte mic

– modern………………………învechit

– scală de importanță – cuprinde importanța unor caracteristici pe aria: – foarte important…………..deloc important;

– scală de evaluare – se folosește pentru evaluarea unor caracteristici între limitele: – excelent…………..foarte slab;

– scală privind intenția de cumpărare, de exemplu: sigur, da; probabil, da; probabil nu; sigur, nu.

Avantajele principale ale întrebărilor cu răspunsuri în scală sunt, în esență, următoarele:

permit măsurarea intensității opiniilor, preferințelor și cele mai multe dintre răspunsuri se pot codifica și prelucra apoi prin metode statistice. Folosirea acestui tip de întrebări creează însă și anumite probleme, cum ar fi: unii subiecți nu înțeleg scala de răspusuri, fiind necesare explicații suplimentare și scala presupune frecvent folosirea memoriei.

3. Formularea întrebărilor prezintă o deosebită importanță, deoarece o modificare în formularea unei întrebări determină frecvent răspunsuri diferite. În formularea întrebărilor se impune respectarea a patru principii de bază:

a) Formularea trebuie să fie clară și concisă, cât mai scurtă posibil. Claritatea și conciziunea pot furniza subiectului posibil, încă de la începutul chestionarului, scopul anchtei. Se va utiliza o terminologie rezonabilă, întrebarea nefiind un test de vocabular. Trebuie avut în vedere faptul că fiecare subiect este o personalitate unică sub aspectul mentalității, experienței, educației, viziunii asupra lumii. Pentru a evita ambiguitatea sau apariția unor situații nedorite (jenante), se va folosi un limbaj natural, curent, uzual, cotidian, lipsit de “prețiozități” și “înflorituri” lingvistice. Se vor evita neologismele, arhaismele, jargonul, termenii de strictă specialitate, negațiile și dublele negații. Evident, formularea trebuie să fie corectă sub aspect gramatical. O întrebare se va referi la un singur aspect al problemei cercetate.

b) Selectearea cuvintelor astfel încât să se evite predispoziția pentru un anumit răspuns al subiectului, conducând la răspunsuri nesincere.

c) Luarea în considerare a capacității subiecților de a răspunde la întrebări. Există cazuri în care unii dintre subiecți efectiv nu cunosc nimic privind o anumită întrebare. În astfel de situații se pot da anumite informații suplimentare, însă dacă nici acestea nu ajută la ceva, este preferabil să nu se răspundă decât să “extragem” un răspuns dorit, dar fals și inutil. De asemenea, răspunsurile din întrebări să nu solicite prea mult memoria; memoria este una dintre principalele surse de erori. Se vor evita întrebări prin care se cer nume de mărci specifice ale produselor. Se recomandă întrebări la care se așteaptă ca răspunsurile să fie date în baza propriei experiențe și cunoașteri a subiectului investigat.

d) Aprecierea bunăvoinței, voluntariatul subiectului de a răspunde la întrebări. Există întrebări nedorite (amenințătoare) la care subiectul, deși cunoaște foarte bine situația dată, nu este doritor să răspundă corect, sincer.

4.Stabilirea succesiunii întrebărilor trebuie să declanșeze și să mențină interesul subiectului investigat pe toată durata anchetei. Logica succesiunii este esențială în cooperarea cu interes sporit al subiectului, pe măsura înaintării în răspunsuri. După o scurtă introducere, se prezintă scopul cercetării, în care se va urmări trezirea “reacției de orgoliu” al subiectului, prin sublinierea importanței deosebite acordate ideilor și opiniilor sale, în demersul investigației la care participă.

Intrebările trebuie să urmeze următoarea succesiune:

a) Intrebări introductive, de încălzire a atmosferei. Acestea trebuie să aibă un caracter general, să fie amabile, simple, neamenințătoare; să se poată da ușor, direct răspunsul.

b) Intrebări privind comportamentul actual, prezent al subiectului. Sunt întrebări referitoare la produse, frecvența cumpărării, modalitățile de utilizare a produselor, intențiile de a repeta cumpărarea. Răspunsurile la acestea implică un efort mai mare. Se va urmări fluxul logic al acestora și menținerea “în priză” a subiectului printr-un dialog continuu între acesta și operatorul de anchetă. Aceste două grupe de întrebări vor acoperi circa 40% din chestionar.

c) Intrebări complicate, cu răspunsuri “muncite” Acestea se vor referi la atitudinile, motivațiile, opiniile, opțiunile subiectului investigat. Pentru aprecierea acestora se folosesc în special întrebări cu răspunsurile în scală. Dialogul între cei doi devine tot mai important. Subiectul trebuie să înțeleagă categoriile din scala de răspuns pentru a-și putea motiva opiniile. In acest sens, operatorul trebuie să susțină interesul subiectului pentru a răspunde sincer. Un rol important îl are flerul, experiența operatorului pentru a preveni apariția oboselii, plictisului, reducerea interesului și motivației de a răspunde. Chiar și în cazul chestionarului autoadministrat se va urmări proiectarea evoluției interesului, a angajării subiectului. Chestionarul trebuie să constituie pentru subiect un dialog și nu un interogatoriu.

d) Intrebări de date factuale, personale, de identificare, acestea încheie chestionarul. În acest moment simpatia dintre cei doi interlocutori a fost creată, subiectul își dă seama că nu mai are sens să intre în defensivă (autoapărare). Sunt întrebări cu caracter demografic, socio-cultural, economic privind persoana investigată: sex, vârstă, stare civilă, domiciliu, venit, ocupație, ultima școală absolvită.

5.Designul chestionarului, chestionarul trebuie să facă dovada unui document “oficial” de maximă importanță. Aceasta creează de la început sentimentul celui care răspunde că participă la o cercetare importantă. Pe prima pagină se recomandă să se imprime denumirea, sigla, adresa firmei care efectuează investigația, sau/și a celei pentru care se face cercetarea. De asemenea, se prezintă scopul cercetării, instrucțiunile de folosire și completare a chestionarului, precum și amabilitățile pentru provocarea ‘reacției de orgoliu’ a subiectului investigat. Se va folosi hârtie de cea mai bună calitate, imprimarea tipografică estetică, pe o singură față. În cazul în care se depășesc 3-4 pagini, se folosește format de broșură, coli de dimensiuni mici, capsate, care sunt mai ușor de manevrat. Chestionarul trebuie să fie “aerisit”, acordându-se spații suficiente pentru răspunsuri (3-4 rânduri în cazul întrebărilor cu răspunsuri deschise).

Cuvintele de importanță deosebită se tipăresc cu majuscule; cele cu diferențieri semantice între diferite zone ale țării se pun între ghilimele. Paginile se numerotează, se recomandă încadrarea acestora în chenar. Dacă același chestionar se adresează unor grupuri diferite de subiecți, se pot folosi culori diferențiate între grupuri. Întrebările vor fi numerotate și codificate, precum și posibilitățile de răspunsuri, unde este posibil.

6. Pretestarea chestionarului, este o etapă absolut obligatorie. Pretestarea se va face într-un cerc format din cei mai buni operatori, sau într-un eșantion pilot de subiecți. Cu această ocazie se obțin informații deosebit de utile și valoroase, cum ar fi:

– necesitatea eliminării unor întrebări, dovedite a fi inutile, respectiv introducerii unor întrebări noi, simțindu-se lipsa acestora;

– necesitatea reformulării unor întrebări;

– necesitatea introducerii unor posibilități suplimentare de răspunsuri, respectiv eliminării altora – în cazul întrebărilor închise;

– înlocuirea unor cuvinte interpretabile, confuze;

– modificări în succesiunea întrebărilor pentru a elimina anumite discontinuități și a realiza o succesiune logică a acestora;

– durata aproximativă necesară pentru a răspunde la întrebările din chestionar.

7. Revizuirea și redactarea finală, rezultatele prestării sunt analizate, se aduc modificările necesare, se verifică designul în urma acestor modificări și se aduc și acestuia corecturi, dacă se consideră a fi necesare. Chestionarul astfel revizuit este redactat în forma finală și este prezentat conducerii pentru aprobare. După obținerea aprobării se multiplică într-un număr suficient de exemplare, în raport cu mărimea populației investigate. Se va urmări ca și fotocopierea să fie de cea mai bună calitate.

8. Implementarea chestionarului, chestionarul trebuie lansat și administrat subiecților din populația supusă cercetării, în vederea culegerii răspunsurilor. În raport cu modul de implementare (aplicare), distingem două tipuri de chestionare: chestionare administrate de către operatorii de anchetă și chestionare autoadministrate.

În conducerea dialogului și consemnarea răspunsurilor în chestionarele administrate de către operatorii de anchetă se cer respectate anumite reguli:

– se interzice modificarea răspunsului la o întrebare după ce s-a trecut la întrebările următoare. Prima reacție a subiectului este cea mai apropiată de adevăr, exprimă cel mai bine opiniile și atitudinile acestuia;

– se va consemna cu fidelitate, chiar cu greșeli gramaticale, expresiile, comentariile subiectului referitoare la anumite întrebări. Ideal este ca discuția să fie filmată pentru a putea fi revăzută și a surprinde mimica, intonațiile, pauzele în comportamentul și vorbirea subiectului;

– operatorul va privi în ochii celui care răspunde, apreciindu-se că simpatia dintre două persoane este influențată de frecvența și durata (uneori intensitatea) privirilor reciproce;

– operatorul va manifesta simpatie față de intervievat, dar neutralitate față de opiniile lui;

– se interzice dirijarea discuției, comentariilor din partea operatorului cu scopul de a obține răspunsuri “convenabile”, sau conforme cu părerile și opiniile proprii.

– va sprijini permanent subiectul în înțelegerea corectă a sensului unor întrebări dificile;

– nu va manifesta grabă, nerăbdare, nervozitate în primirea răspunsurilor.

Asupra calității comunicării dintre operator și subiect mai influențează și alți factori:

– sexul – este preferabil să fie de sex opus;

– vârsta – este recomandabil să fie vârstă apropiată;

– locul – se vor evita încăperile “oficiale”;

– momentul – nu se recomandă orele de masă, zilele de weekend, zilele de concediu.

Chestionarele autoadministrate sunt în principal chestionarele poștale. Expedierea lor trebuie însoțită de o scrisoare și un plic timbrat cu adresa la care trebuie returnat chestionarul după completarea răspunsurilor. Scrisoarea conține următoarele elemente principale:

– cine face cercetarea și în ce scop;

– importanța problematicii abordate;

– deosebita importanță a opiniilor și părerilor subiectului solicitat a răspunde, pentru cercetător (trezirea “reacției de orgoliu”);

– instrucțiuni precise și clare privind tehnica de utilizare a chestionarului, modul de consemnare a răspunsurilor;

– adresa, telefonul la care se pot solicita eventuale informații suplimentare;

– adresa și data până la care se dorește primirea răspunsurilor;

– mulțumirile pentru colaborare.

Acest tip de chestionar are avantajul unui cost mai redus, comparativ cu costul chestionarului administrat de către operatorii de anchetă. De asemenea, se pot expedia simultan un număr mare de chestionare. Dezavantajele sunt însă mai pronunțate: numărul mic de răspunsuri primite, sosirea cu întârziere a răspunsurilor, în acest fel durata obținerii informațiilor se prelungește foarte mult, nu asigură anonimatul subiectului investigat, mărind astfel procentul de răspunsuri nesincere.

Din această categorie fac parte și chestionarele care însoțesc produsul vândut. Unele firme atașează un astfel de chestionar (la dimensiuni însă mai reduse) cu rugămintea de a fi completat și returnat după o anumită perioadă de utilizare a produsului. Se solicită în special informații privind aprecierea modului de comportare a produsului în consum. Din păcate, deși aceasta denotă preocuparea firmei producătoare de a cunoaște cât mai real opiniile consumatorilor, procentul de răspunsuri este și mai mic față de chestionarele prin poștă.

Unele companii aeriene, hoteluri, restaurante oferă clienților astfel de chestionare, cu rugămintea de a răspunde la acestea pe durata serviciilor de care beneficiază, sau într-o perioadă de timp ulterioară.

Tot din categoria aceasta mai fac parte și chestionarele publicate în ziare sau reviste. Acestea se bucură de o foarte slabă audiență la public (cititori), mai degrabă sunt apreciate ca un mijloc promoțional decât o metodă de culegere a informațiilor referitoare la piață.

În concluzie, apreciem că elaborarea și fundamentarea cercetării de marketing este un proces deosebit de complex, ținta finală a acestuia fiind asigurarea unei poziții și a unui rol anticipativ – activ al firmei în raport cu mediul în care acționează. Complexitatea acestui proces este determinată, atât de anvergura și independența activităților pe care le implică, cât și de dimensiunile și intensitatea forțelor și tendințelor micro și macromediului de marketing.

5.5 Analiza și interpretarea datelor de marketing

Întrebarea nr.1 Consumați muștar sau ketchup?

a) da

b) nu

Întrebarea nr.2 Cât de des consumați aceste produse?

a) zilnic

b) o dată pe săptămână

c) numai la grătar

d) foarte rar

e) nu consum

Întrebarea nr.3 Ați cumpărat produsele Papalito?

da

nu

Întrebarea nr.4 Ce produse Papalito ați cumpărat?

muștar

ketchup

ambele

nici unul

Întrebarea nr.5 Cum ați aflat de produsele Papalito?

de la cunoștințe

le-am văzut în magazin

din reclame

nu am auzit de ele până acum

Întrebarea nr.6 Vă plac produsele Papalito?

a) da

b) nu

c) nu le-am încercat

Întrebarea nr.7 Cum vi se par produsele Papalito în comparație cu produsele firmelor concurente?

cu un nivel calitativ mai ridicat

cu un nivel calitativ mai scăzut

nu știu

Întrebarea nr.8 Vă rugăm să evaluați produsele Papalito din punct de vedere al prețului?

a) foarte bun

b) bun

așa și așa

scump

nu cunosc prețul

Întrebarea nr.9 De unde cumpărați produsele Papalito?

a) din hipermarket

b) din magazinul cel mai apropiat

c) nu cumpăr aceste produse

Întrebarea nr.10 Intenționați să mai cumpărați produsele Papalito?

da

nu

nu știu

În scpul elaborării unui studiu privind opiniile consumatorilor de muștar și ketchup am apelat la amabilitatea a 53 de persoane de a răspunde la 10 întrebări care sunt prezentate în anaxa 1.

La întrebarea nr.1, 47 de subiecți au răspuns afirmativ, în timp ce numărul celor care au răspuns negativ a fost de 6.

La întrebarea nr.2, subiecții au răspuns astfel:

2 ‚zilnic’

29 ‚o dată pe săptămână’

16 ‚numai la grătar’

4 ‚foarte rar’

1 ‚nu consum’

La întrebarea nr.3, 43 din persoanele intervievate au răspuns afirmativ, în timp ce numărul celor care au răspuns negativ a fost de 10.

La întrebarea nr.4, persoanele intervievate au răspuns astfel:

13 muștar

12 ketchup

27 ambele

1 niciunul

La întrebarea nr.5, subiecții au răspuns astfel:

21 de la cunoștințe

23 le-am văzut în magazine

8 din reclame

1 nu am auzit de aceste produse până acum

La întrebarea nr.6, 49 din persoanele intervievate au răspuns afirmativ, numărul celor care au răspuns negativ a fost de 2, în timp ce numărul celor care au răspuns că nu le-au încercat a fost de 2.

La întrebarea nr.7, 49 de subiecții care au afirmat că produsele Papalito au un nivel calitativ mai ridicat decât cel al firmelor concurente, 2 au afirmat că produsele Papalito au un nivel calitativ mai scăzut decât cel al firmelor concurente, în timp ce 2 nu știu să aprecieze.

La întrebarea nr.8, subiecții au răspuns astfel:

24 foarte bun

9 bun

8 așa și așa

4 scump

8 nu cunosc prețul

La întrebarea nr.9, 25 din persoanele intervievate au răspuns că le-au cumpărat de la hipermarket, 20 din persoanele intervievate au răspuns că le-au cumpărat de la magazinul cel mai apropiat, iar 8 din persoanele intervievate au răspuns că nu ei sunt cei care cumpără aceste produse.

La întrebarea nr.10, 43 din persoanele intervievate au răspuns afirmativ, numărul celor care au răspuns negativ a fost de 2, în timp ce numărul celor care au răspuns că nu știu au fost de 8.

Din acest chestionar reiese că majoritatea subiecților intervievați au consumat produsele Papalito și sunt mulțumiți de calitatea și prețul acestora.

.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Acest ultim capitol al lucrării este menit să creeze o imagine de ansamblu a SC Papalito SRL, atât din prisma poziției pe care o ocupă pe piața pe care activează, cât mai ales din perspectiva rezultatelor economico – financiare pe care întreprinderea le-a realizat. Unul din principiile de bază ale conducerii SC Papalito SRL este îmbunătățirea continuă a eficacității sistemului de management al calității și siguranței alimentului.

Acest deziderat se realizează prin utilizarea politicilor referitoare la calitate, a obiectivelor stabilite, a rezultatelor auditurilor, a rezultatelor verificărilor individuale, validarea combinației de măsuri de control, a analizei datelor, a acțiunilor corective și preventive și a analizei efectuată de management.

Scopul îmbunătățirii continue a sistemului de management al calității și siguranței alimentului este de a mării satisfacția clienților față de produsele livrate de SC Papalito SRL și se realizează prin: -implicarea întregului personal în căutarea oportunităților de îmbunătățire a performanțelor proceselor și/sau produselor livrate;

-analizarea situației existente pentru identificarea potențialului de îmbunătățire;

-stabilirea obiectivelor îmbunătățirii;

-stabilirea soluțiilor pentru realizarea obiectivelor îmbunătățirii;

-implementarea soluțiilor stabilite;

-măsurarea, analizarea și evaluarea rezultatelor implementării pentru a determina dacă obiectivele stabilite au fost atinse.

În urma analizelor, cercetărilor și studiilor realizate, cuprinse în capitolele 3 și respectiv 4, putem formula următoarele concluzii cu privire la activitatea pe care SC Papalito SRL o desfășoară.

Societatea analizată înregistrează fluctuații semnificative ale rezultatelor și ale indicatorilor de activitate, respectiv rentabilitate de la o perioadă la alta, fapt care se datorează în primul rând unui management nespecializat, care nu se realizează prin utilizarea de cunoștințe de specialitate și prin aplicarea de metode și tehnici specifice managementului modern.

Rezultatele obținute în ceea ce privește rentabilitatea întreprinderii sunt de natură a ridica semne de întrebare referitoare la strategia investițională a societății. În ciuda faptului că societatea a scăzut investițiile în active, fondurile fiind destinate în mare parte spre activitatea de producție, cifra de afaceri a înregistrat o scădere în anul 2006 față de anul 2005. Rezultă deci o scădere majoră a capacității activelor întreprinderii de a genera profit, aceasta fiind o consecință a scăderii vitezei de rotație a activului total.

De asemenea, rentabilitatea întreprinderii este influențată în mod negativ de rezultatul din activitatea financiară a întreprinderii și în mod pozitiv de rentabilitatea din activitatea economică a societății.

Rentabilitate financiară este un indicator care este influențat atât de dimensiunea întreprinderii, de domeniul în care activează aceasta și nu în ultimul rând de structura financiară a întreprinderii. Corelând toate aceste elemente: o întreprindere mică, ce activează în domeniul industriei alimentare, care este recunoscut ca un domeniu cu o rentabilitate medie aflată sub rentabilitatea medie națională, nu putea să rezulte decât o rentabilitate financiară mică. Cu toate acestea, un profit net de 9,48 lei obținut la 100 lei capitaluri proprii investite este mult prea puțin chiar și pentru un întreprinzător mic și mijlociu, ale cărui așteptări în legătură cu rezultatele întreprinderii sunt puțin diferite față de cele ale unui investitor pe piața financiară.

O caracteristică principală a întreprinzătorilor mici și mijlocii este aceea că, provenind de multe ori din aceeași familie și având interese comune, acceptă să obțină câștiguri mici din distribuirea de dividende cu scopul de a crește valoarea întreprinderii prin reinvestirea profitului, urmând ca aceștia să se poată bucura de diverse beneficii în cadrul firmei: cheltuieli de protocol, cheltuieli privind delegațiile, cheltuieli cu primele de asigurare .

SC Papalito SRL trebuie să stabilească, să se documenteze, să implementeze, să mențină în funcție și să îmbunătățească continuu un sistem de management al calității și siguranței alimentului în conformitate cu cerințele standardelor internaționale.

Pentru implementarea acestui sistem, organizația trebuie să realizeze:

– identificarea proceselor necesare sistemului de management al calității și siguranței alimentului;

– identificarea produselor sau categoriilor de produse și a locațiilor cuprinse de sitemul de management al calității și siguranței alimentului;

– aplicarea proceselor identificate la nivelul întregii organizații;

– identificarea, evaluarea și controlul pericolelor pentru siguranța alimentului, în așa fel încât produsele organizației să nu dăuneze , direct sau indirect, consumatorului;

– determinarea succesiunii și interacțiunii dintre procesele identificate;

– determinarea criteriilor și metodelor necesare asigurării că, atât operarea cât și controlul acestor procese, sunt efective;

– asigurarea resurselor și informațiilor necesare desfășurării și monitorizării proceselor;

– monitorizarea, măsurarea și analizarea proceselor;

– implementarea de acțiuni corective/preventive în scopul îmbunătățirii continue a proceselor, și implicit a sistemului de management al calității.

SC Papalito SRL trebuie să asigure controlul deplin asupra proceselor identificate, inclusiv, atunci când este cazul, asupra celor subcontractate, în folosul clienților săi, venind astfel în întâmpinarea dorințelor acestuia și depășindu-le așteptările.

Sistemul de management al calității și siguranței alimentului trebuie adoptat ca urmare a deciziei managementului de vârf, în scopul de:

– a asigura satisfacerea cerințelor clienților referitoare la produsul oferit;

– a îmbunătăți continuu calitatea și siguranța produselor;

– a îmbunătăți eficiența organizației;

– a reduce timpul de execuție a proceselor;

– a reduce costurile;

– a mării încrederea clienților.

Întreaga activitate a organizației trebuie să fie orientată către clienții săi. Toți angajații sunt conștienți că succesul firmei depinde de modul în care sunt determinate, înțelese și satisfăcute cerințele și așteptările clienților actuali sau potențiali, ținându-se cont de interesele tututror părților implicate în afacere.

Pentru satisfacerea necesităților și așteptărilor clienților, se are în vedere:

– înțelegerea necesităților și așteptărilor clienților actuali sau potențiali;

– determinarea caracteristicilor produselor dorite de clienți;

– identificarea și evaluarea concurenței pe piață în domeniul său de activitate;

– identificarea oportunităților pieței, a punctelor slabe, a zonelor cu cerere mare pentru produsele livrate și a tendințelor viitoare.

SC Papalito SRL să dezvolte relații de parteneriat cu furnizorii săi, relații bazate pe o strategie comună orientată către obținerea de beneficii și către îndeplinirea cerințelor clienților.

Implicarea angajaților în sistemul de management al calității este obținută prin identificarea necesităților acestora, recunoașterea și motivarea muncii pe care aceștia o depun, precum și prin instruire, pentru ridicarea nivelului de cunoștințe.

Administratorul are responsabilitatea stabilirii obiectivelor calității și siguranței alimentului pe care trebuie să le realizeze și care trebuie să conducă la îmbunătățirea performanțelor organizației. SC Papalito SRL trebuie să urmărească următoarele cinci tipuri de obiective, pe care conducerea organizației să le abordează în funcție de nevoile curente și de strategia adoptată la un moment dat:

– obiective referitoare la performanțele afacerii, care se adresează piețelor, mediului de afaceri și societății;

– obiective referitoare la performanțele produsului livrat, care se adresează așteptărilor și nevoilor clienților;

– obiective referitoare la performanțele proceselor, care se adresează capabilității, eficienței și eficacității proceselor și utilizării resurselor;

– obiective referitoare la performanțele angajaților, care se adresează cunoștințelor, abilităților, motivației, dezvoltării și stabilității angajaților, precum și atașamentului acestora față de organizație;

– obiective referitoare la performanțele organizației, care se adresează capabilității, eficienței și eficacității organizației.

Conducerea organizației asigură resursele necesare derulării în bune condiții a afacerii, realizării obiectivelor, menținerii și îmbunatățirii sistemului de management al calității și siguranței alimentului, precum și satisfacerii nevoilor clienților și ale părților interesate. Prin resurse, se înțeleg : angajații, infrastructura, utilajele, mașinile, materiile prime, mediul de lucru, informațiile, furnizorii și resursele financiare. La asigurarea resurselor necesare se iau în considerare tendințele piaței, studiile de marketing, așteptările clienților, politica în domeniul calității și siguranței alimentului și obiectivele planificate.

Politica SC Papalito SRL în domeniul resurselor umane trebuie să asigure fiecare loc de muncă cu personal calificat și cu experiența necesară îndeplinirii în bune condiții a sarcinilor ce îi revin. Scopul asigurării resurselor umane la nivelul cerut de calitatea produsele oferite este acela de a îmbunătății eficiența organizației, inclusiv a sistemului de management al calității și siguranței alimentului, prin implicarea angajaților.

Pentru a fi siguri că procesele de producție se desfășoară corect, organizația este obligată să se asigură de următoarele : – că folosește personal calificat și bine instruit ;

– că dispune de bibliografie specifică actualizată ;

– că a stabilit metodele sau procedurile ce trebuie urmate în timpul acestor procese ;

– că dispune de echipamente performante ;

– că a stabilit înregistrările care se păstrează.

Administratorul trebuie să implementeze, să dezvolte și să îmbunătățească continuu un sistem de management al calității și siguranței alimentului în conformitate cu standardele de referință, acesta constituind principalul mijloc de a furniza încredere asupra capabilității organizației de a livra produse conforme și sigure.