Analiza și Managementul Populațiilor de Interes Cinegetic și Salmonicol

Prof.dr.ing. Aurel Negruțiu

Drd.ing. Vladimir Popescu

analiza și Managementul populațiilor

de interes cinegetic și salmonicol

2006

Cuprins

Prefață

Îngrijirea faunei sălbatice a devenit o problemă de importanță majoră în contextul influențelor negative, din ce în ce mai numeroase, generate mai ales de activitățile antropogene. În țara noastră, aceste efecte nu au apărut decât mai recent, spre deosebire de alte țări, în special cele occidentale, în care pierderile din faună, deteriorarea echilibrului faună-vegetație, braconajul și multe alte cauze au generat o mișcare ecologistă, alături de care s-a dezvoltat știința îngrijirii și gospodăririi vânatului, respectiv managementul cinegetic.

Elemente ale acestei discipline se găsesc în mai toate lucrarile de gospodărire a vânatului. Cele mai importante lucrări care au apărut pe plan mondial sunt redactate de autori din SUA, Canada și Anglia. După specificul lor, și specialiștii altor state au editat elaborate care, pe lângă tratarea unor aspecte comune privind populațiile faunei sălbatice s-au preocupat de legăturile acestora cu mediul de trai. Accentul pe hrana și adăpostul faunei sălbatice este prezent în mai toate lucrările.

Având în vedere specificul țării noastre, caracterizată, în principal, atât de o natură mai puțin alterată de factorul antropogen, cât și de existența unei bogate faune, mai ales silvatică, încă puțin afectată de civilizația umană, lucrarea de față, primul elaborat sub acest titlu de la noi va încerca să țină cont de aspectele enumerate mai sus, pentru a răspunde cât mai bine cerințelor. Autorii vor rămâne recunoscători tuturor celor care vor face sugestii pentru o viitoare ediție.

Brașov, 21.05.2006

Autorii

Partea I

Generalități și principii

Introducere

Fauna cinegetică reprezintă în prezent o valoare deosebită, dată importanța biologică, importanța educativă, importanța estetică și importanța ei economică. Evoluția efectivelor speciilor sălbatice și, în ultimă instanță, supraviețuirea lor nu a constituit o preocupare științifică permanentă, fapt ce a permis pierderea a numeroase specii și periclitarea serioasă a altora. În prezent, această administrare nu mai poate fi neglijată, actualele concepții impunând o administrare atentă și competentă.

Existența faunei sălbatice este în prezent influențată într-o măsură mai mare sau mai mică de factori abiotici, biotici și antropici. Acțiunea unor factori s-a evidențiat mai ales în ultimele decenii, când evoluțiile din agricultură, silvicultură, industrii, transporturi, vânătoare etc. au condus la situații conflictuale dar și la serioase amenințări la adresa existenței faunei de inters cinegetic, care, în unele cazuri, au determinat pierderea definitivă a unor specii. Această situație nu numai că a dat de gândit specialiștilor, și nu numai lor, dar a determinat luarea unor măsuri la nivel local, național sau internațional. În câteva decenii s-au înregistrat diferențieri de concepții în gospodărirea și valorificarea faunei de inters cinegetic, conducând, mai ales în unele state mai avansate, la concepția managerială. Aceasta este definită ca “activitatea sau arta de a conduce” sau “ansamblul activităților de organizare și conducere în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea și reglarea proceselor microeconomice”. Pe scurt, este știința organizării și conducerii. Managementul are ca obiective în cazul faunei sălbatice: conservarea speciilor, dezvoltarea efectivelor în raport cu condițiile de mediu, reglarea raporturilor între categoriile de consumatori, evitarea influențelor nefaste ale unor categorii de consumatori, evitarea influențelor nefaste ale unor factori adverși precum poluarea, chimizarea, mecanizarea etc., valorificarea cât mai completă a potențialului cinegetic al fondurilor de vânătoare, organizarea activităților de ocrotire și promovare a faunei sălbatice, stabilirea tendințelor din evoluția efectivelor, realizarea echilibrelor între vânătoare, pe de o parte, și alte sectoare, pe de altă parte (echilibrul silvocinegetic, agrocinegetic etc.)

În acest context, managementul cinegetic are o evoluție proprie, a cărei succesiune este în linii generale următoarea:

Restricționarea în diverse forme a recoltării faunei sălbatice

Reglementarea raporturilor între categoriile de consumatori în favoarea consumatorilor primari

Legarea gospodăririi faunei cinegetice de anumite criterii, care au primit diverse denumiri, care au dispărut în timp în favoarea celei de fond de vânătoare

Implementarea unor restricții totale de recoltare în zone de refugiu, rezervații etc.

Inventarierea periodică (cel puțin anuală) a efectivelor fiecărei specii de interes cinegetic în vederea stabilirii unor planuri de recoltă

Înmulțirea faunei de interes cinegetic în crescătorii speciale, în vederea colonizărilor, repopulărilor sau recoltării

Corectarea unor deficiențe ale mediului privind hrana și adăpostul necesare existenței faunei de interes cinegetic

Instituirea unor măsuri manageriale pe termen scurt și mediu, ca și executarea în teren a unui sistem de amenajări din ce în ce mai complex

Parcurgerea acestor etape de către fiecare țară, cu includerea altor etape sau excluderea totală sau parțială a altora se concretizează într-o adevărată istorie a preocupărilor privind managementul (gospodărirea) faunei de interes cinegetic.

Aplicarea coerentă a unei politici manageriale presupune: prevederea evoluției efectivelor sub influența diverșilor factori, planificarea acțiunilor care să sprijine politica stabilită, organizarea structurilor necesare, asigurarea comunicării între toți factorii interesați, coordonarea acțiunilor întreprinse, antrenarea personalului și motivarea activităților și acțiunilor, promovarea proceselor de schimbare în raport cu modificările generate în agricultură, industrie, silvicultură, transporturi ș.a.m.d.

De mare importanță în realizarea obiectivelor pe care și le-a propus managerul este elaborarea și fundamentarea strategiei adoptate. În acest sens, managerului îi stă la dispoziție un instrumentar managerial care constă în: sistemele, metodele și tehnicile manageriale. Managementul se poate realiza prin stabilirea unor obiective, prin alocațiile bugetare în direcțiile dorite, prin proiecte pe segmente ale activității cinegetice. În unele situații se pot adopta sisteme mixte, cum ar fi prin obiective și buget sau prin proiecte și buget. În acest sens, pentru gestionarea fondurilor de vânătoare, Legea 103 indică gestionarea prin proiecte.

În activitatea cu personalul fondurilor de vânătoare, un rol important îl are organizarea activității care trebuie să stimuleze un sistem participativ în care să fie cointeresați economic și juridic toți angajații.

De mare importanță este sistemul decizional, care trebuie să aibă la bază un arbore decizional care să permită participarea la decizie a tuturor specialiștilor și la care să contribuie și un sistem informațional cuprinzător și de calitate. Fluxul informațional trebuie să circule de la unitatea de bază până la forul suprem de decizie și invers. O condiție esențială este calitatea informației, care trebuie să fie corectă și cât mai precisă posibil.

Managementul cinegetic, ca în oricare alt domeniu, trebuie să se bazeze pe un sistem organizatoric care să cuprindă în mod unitar atât sistemul de decizie, cât și cel de execuție, iar ca elemente ajutătoare, sistemul de informare și modalitățile de cercetare–dezvoltare.

Acest sistem organizatoric trebuie să asigure: funcția de producție, funcția de personal, funcția comercială și funcția financiar-contabilă. Fiecărei funcții îi corespunde un număr de posturi. Fiecare post are o fișă a postului, în care sunt incluse atribuțiile și relațiile ierarhice, responsabilitățile, locul și modul de exercitare ale lor. Totalitatea posturilor și organizarea unității este cuprinsă în organigramă, iar totalitatea obligațiilor, responsabilităților și limitărilor este cuprinsă în “Regulamentul de organizare și funcționare”, care poate să includă sau să fie completat de “Regulamentul de serviciu și ordine internă”.

Managerul are nevoie pentru susținerea activității de conducere, organizare și coordonare de un secretariat, care se ocupă de activități curente, circulația fluentă a documentelor, arhivare etc.

Capitolul 1

Evoluția concepțiilor

Practicarea vânătorii la debuturile ei nu avea ceva care să poată fi considerat ca o preocupare de gestionare. Treptat însă, pe măsură ce fauna de interes cinegetic s-a împuținat iar populațiile umane au crescut, lucrurile s-au schimbat. După Taverner (1930), legile de reglementare a vânătorii își au originea în tabuurile triburilor care, în felul în care erau practicate, contribuiau la menținerea resurselor faunei de interes cinegetic. Moise, în Cartea Făgăduinței spune: “dacă se întâmplă să întâlnești în calea ta un cuib de pasăre în vreun copac sau pe pământ cu pui sau ouă, sau vreo femelă care-și ocrotește puii sau clocește, tu nu vei lua femela cu puii; tu vei da drumul femelei, iar puii sau ouăle le poți lua cu tine; astfel va fi bine și-ți vei prelungi zilele”.

Vechii egipteni, grecii și romanii concepeau vânătoarea ca un mijloc de antrenament pentru luptătorii lor între două războaie. Până în zilele noastre, vânătorii sunt considerați cei mai buni și mai antrenați pentru situații extreme și pentru posibilitățile lor de a supraviețui fără mâncare în zone sălbatice.

Primele semnalări clare privind îngrijirea faunei de interes cinegetic apar în scrierile lui Marco Pollo care, în vizitele făcute în imperiul mongol a găsit, cu surprindere, reglementări privind perioade de prohibiție între martie și octombrie. Tot acolo sunt semnalate suprafețe cultivate pentru hrana faunei de interes cinegetic; se găsește ideea păzirii cu ajutorul unor paznici, ca și a realizării unor adăposturi necesare supraviețuirii în timpul iernilor aspre.

În Europa feudală s-au statornicit o serie de obiceiuri care se refereau exclusiv la practicarea vânătorii și care favorizau nobilimea. Au trebuit mai bine de două secole până s-au conturat la câteva specii sezoane de recoltare. Idea de ocrotire era aproape în totalitate absentă. Treptat, s-au conturat și au luat amploare acțiunile de stârpire a carnivorelor. Astfel, recoltarea lupilor, vulpilor, pisicilor sălbatice era practicată cu motivația că acestea erau dăunătoare. Și vidrele erau vânate pentru că distrugeau prea mult pește. În general, toate animalele care produceau daune sau se presupunea că sunt răspunzătoare într-o măsură mai mare sau mai mică de ele erau ucise fără rezerve.

Blănurile unor animale sălbatice care s-au dovedit mai bune sau mai apreciate erau motivul pentru care acestea erau urmărite și ucise. De altfel, deoarece se acreditau idei precum că părți dintr-un animal (dinți, smocuri de păr, anumite glande interne etc.) pot da puteri sporite sau pot vindeca bolile, ducea la urmărirea cu înverșunare a acestora. Exemple s-au perpetuat până în zilele noastre și amintim aici cornul rinocerilor, care au ajuns în prag de dispariție. Nu am menționat interesul pentru carnea unor animale, deoarece vânătoarea în timpurile mai vechi avea o pondere mare în alimentația oamenilor. În secolele XV și XVI se insistă pe legarea faunei de interes cinegetic de proprietatea funciară. Au apărut și rezervații, în care fauna de interes cinegetic era protejată, cu scopul de a asigura plăceri cinegetice unor personalități. Primele rezervații, în sensul actual al termenului, au apărut doar în secolul XIX. Creșterea în captivitate a unor specii din faună este cunoscută în Europa încă de la greci și romani. Ea s-a perpetuat într-o formă sau alta până la modernele crescătorii actuale. În secolul XVII sunt menționate în unele țări din apusul Europei măsuri împotriva celor care culegeau ouăle păsărilor sălbatice. Multe măsuri luate în secolele XVI-XVIII erau menite să înlesnească recoltarea faunei de interes cinegetic dar și pentru a asigura condiții de înmulțire a acestuia. Treptat, în Europa de Apus s-a recurs tot mai mult la înmulțirea artificială și mai puțin la îmbunătățirea condițiilor de mediu, pe când în Europa de Răsărit, pe primul loc se găsesc condițiile mai favorabile de mediu și abia în ultimul timp au apărut preocupări privind creșterea în captivitate.

S-au conturat la începutul secolului XX două concepții în privința proprietății asupra faunei de interes cinegetic în America, unde fauna de interes cinegetic era administrată de stat, și în Europa, unde aceasta aparținea proprietarului terenului. Ceea ce a început să îngrijoreze mult a fost continua diminuare a efectivelor, ceea ce a generat cauza conservării faunei de interes cinegetic. Desigur că această idee de conservare vizează și alte resurse naturale precum apa, pădurile etc. acestea sunt reînnoibile și se garantează perpetuarea lor, cu condiția ca utilizarea lor să nu depășească reproducerea, respectiv reînnoirea rezervelor.

Lozinca lansată în America de președintele T. Roosevelt era “ocrotirea prin folosirea înțeleaptă”. Concepția americană recunoștea resursele naturale ca un tot unitar, recunoștea că păstrarea lor se putea realiza prin utilizarea înțeleaptă ca o responsabilitate publică, iar proprietatea privată asupra lor ca pe o chestiune de încredere publică și atribuie științei rolul de instrument al acestei responsabilități. Politica americană a faunei acreditează idea că fauna cinegetică de pădure poate, în mare măsură, să rămână în sarcină publică, pe când cel de pe pășuni și terenuri cultivate agricol poate fi amenajat doar prin inițiative particulare, dar sub reglementare publică.

În ultimul secol, în țările vest europene împuținarea faunei de interes cinegetic, transformările importante din structura vegetației, industrializarea și poluarea au generat griji care s-au conturat în legi din ce în ce mai restrictive, dar cu toate acestea procesul a continuat, ceea ce a determinat o dezvoltare a preocupărilor privind creșterea faunei cinegetice în captivitate.

A. Leopold are mare dreptate când susține că “atât vânătorii sportivi, cât și oamenii de știință își dau seama că o eficientă conservare impune, pe lângă opinie publică și legi, o conștientă manipulare a mediului înconjurător, care să asigure atât hrana, cât și adăpostul pentru fauna de interes cinegetic, într-o măsură cât mai mare.

În Franța, amenajamentul forestier fixează o serie de obiective și prevede măsuri pentru atingerea lor. Aceste obiective se referă la producția de lemn, la producția cinegetică, protecția mediului și agrement, fiind determinate de condițiile ecologice, condițiile economice, vârsta arboretelor, nevoi locale și naționale de ordin economic, social și de utilitate generală. Amenajamentul cuprinde un plan de gestiune cu ansamblul de măsuri ce vor fi aplicate în perioada de referință și se referă în primul rând la programul de exploatare, lucrări de toate categoriile, prevăzând natura, periodicitatea și costurile. Toate aceste amenajamente multifuncționale se aprobă de ministerul de resort, după ce au fost supuse aprobării Centrelor Regionale ale proprietății forestiere. Ele, prin planul de gestionare, se preocupă și de valoarea trofică a arboretelor pentru fauna cinegetică (suprafețe speciale de cultură, distribuția claselor de vârstă a arboretelor în vederea asigurării semințelor și fructelor necesare hrănirii faunei cinegetice, recepări ale unor suprafețe pentru realizarea de lăstărișuri, plantarea unor arbori fructiferi, cum ar fi stejarul roșu american, realizarea unor pășuni speciale ș.a.m.d.), amenajări pentru hrănirea animalelor, locuri de adăpat și aportul de hrană artificială.

Capitolul 2

Principalii factori care influențează managementul faunei de interes cinegetic

Scopul managementului cinegetic este acela de a conserva și reface populațiile faunei de interes cinegetic, ca și realizarea unui surplus de efectiv ce poate fi valorificat prin vânătoarea sportivă. Aceasta depinde de echilibrul dintre capacitatea de înmulțire a fiecărei specii și condițiile în care trăiește. Cu cât aceste condiții sunt mai favorabile, cu atât fiecare specie se apropie de maximul creșterii sale numerice. Iată deci că raportul dintre potențialul de înmulțire minus rezistența mediului reprezintă un lucru important: productivitatea. Astfel, vedem că aceasta depinde de o serie de factori care, după A. Leopold se pot grupa în:

factori de mortalitate

factori de bunăstare (prosperitate)

factori speciali

influențe ale mediului și ale activităților antropogene

Apreciem că în locul acestor “influențe” va trebui să mai introducem două grupe de factori:

factori de mediu

factori antropogeni,

aceasta deoarece, la ora actuală cunoștințele despre aceste ultime două grupe de factori demonstrează că pot influența hotărâtor atât factorii de mortalitate (am adăuga aici și capacitatea de reproducție), cât și factorii de bunăstare.

Factorii de reproducție și mortalitate. Aici sunt incluși: vârsta minimă și maximă de reproducție, mărimea și numărul fătărilor (pontelor), mortalitățile datorate vânătorii, braconajului, prădătoarelor, foamei, bolilor, accidentelor.

Factorii de bunăstare. Trebuie avute în vedere aici în primul rând disponibilitățile de hrană și adăpost în tot timpul anului, existenta unor clase de vârstă și raportul între sexe normale, existenta unei stări bune de sănătate.

Factori speciali. Sunt cuprinși aici factori care au influență asupra unei singure specii. Astfel este nisipul și pietrișul mărunt pentru păsări, băile de noroi, locurile de hibernare, solul potrivit pentru vizuini.

Factori de mediu. Includ regimul temperaturilor, grosimea stratului de zăpadă, regimul apei, vegetația, raporturile între categoriile de consumatori, concurența la hrană, inundații, incendii etc.

Factori antropogeni. Aceștia pot fi grupați în factori antropogeni pozitivi și factori antropogeni negativi.

Factorii antropogeni pozitivi cuprind: hrănirea complementară, ameliorarea condițiilor de existență a faunei de interes cinegetic, printr-o gospodărire corespunzătoare a vegetației, care să genereze surplus de hrană și adăpost, diminuarea, prin recoltări, a presiunii carnivorelor ca și a concurenței la hrană, prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinări etc.

Factorii antropogeni negativi cuprind: braconajul, pășunatul, distrugerea habitatului, chimizarea și mecanizarea agriculturii etc.

Influența factorilor

Simpla trecere în revistă a factorilor enumărați mai sus arată că ei pot juca în multe cazuri atât roluri pozitive, cât și negative. Apoi, ei pot înlesni și favoriza acțiunea altor factori. Astfel, lipsa hranei, distrugerea habitatului și altele pot favoriza îmbolnăvirile, mărimea pontei sau impactul cu dușmanii. Prin urmare, în cele mai multe cazuri, influenta factorilor trebuie judecată într-un context general, chiar dacă referințele se fac pe fiecare factor în parte. Pentru analiza reproducției se dau unele elemente în tabelul 1.

Tabelul 1: Indici reproductivi

N.B.: După A. Comșia, cu modificări

Din examinarea datelor cuprinse în tabelul 1, rezultă că există specii cu un ritm lent de înmulțire, precum cerbul, lopătarul și ursul, un ritm mediu de înmulțire înregistrăm la căprior, râs și pisică sălbatică, și, în fine, distingem specii cu ritm superior de înmulțire, precum iepurele, mistrețul și lupul. Primele specii sunt sensibile la mortalități, pe când cele cu ritm ridicat de înmulțire suportă mult mai bine acțiunea multiplilor factori nefavorabili generatori ai mortalității. Astfel, pierderea vițelului la o ciută reprezintă pierderea totală a creșterii anuale, pe când pierderea unui purcel la o scroafă care a fătat 5 pui reprezintă o npirdere de doar 20%.

Mortalitățile pot fi consecințe ale unor factori cu influență directă, cum s-a arătat deja, dar există și factori care determină indirect pieirea animalelor, cum ar fi stressul, lipsa adăpostului, carențele alimentare, factori de mediu nefavorabili. Acești factori pot reduce productivitatea, pot slăbi rezistența la boli, intemperii ș.a.m.d. Astfel, strongiloza pulmonară la mistreț îi reduce rezistenta și va fi prins mult mai ușor de lupi.

Factorii de bunăstare sau prosperitate, cum îi mai numesc unii autori, pot satisface nevoile animalelor, total sau parțial. Dezvoltarea și existența lor va fi corespunzătoare acestui grad de satisfacere, ori, de la un moment dat, de exemplu, lipsa de hrană induce o evoluție ce favorizează într-un fel sau altul mortalitatea, ceea ce arată că lipsa acestor factori este generatoare de pierderi în efectiv și calitate.

Cu privire la factorii speciali, experiența ne arată că fiecare specie are niște cerințe speciale pentru a viețui normal. Astfel, cantități infime dintr-o substanță minerală poate favoriza sau, invers, poate genera dezechilibre. Lipsa calciului și fosforului din hrana cervidelor are repercusiuni asupra calității trofeelor.

Este evident că lipsa unor factori de prosperitate sau a unor factori speciali reduce, uneori substanțial, rezistenta la factorii de mortalitate și afectează reproducția.

Factorii de mediu joacă un rol important și, uneori, chiar hotărâtor pentru existenta unor specii. Condițiile de iarnă pot fi atât de nefavorabile, încât determină migrarea unora dintre specii, deplasări sezoniere pentru altele sau, cel puțin, un consum sporit de hrană care să le furnizeze caloriile de care au nevoie. În perioada de vară, temperaturile ridicate impun un consum de apă sporit, ori tocmai atunci resursele de apă se reduc sau pier, ceea ce, de regulă, determină deplasarea animalelor mai hidrofile (cervide, mistreți) și habitarea în continuare doar a celor xerofile (iepure, potârniche).

În decursul timpului, factorii antropogeni au crescut în importanță. Remarcăm, în primul rând, diversificarea lor odată cu amplificarea activităților umane cu impact direct sau indirect, pozitiv sau negativ. Întâi sesizarea nevoilor faunei cinegetice și apoi încercarea de a acoperi sau compensa acei factori care nu asigurau existența ei, precum apa și hrana, se situează între cei cu impact pozitiv, deoarece elimină unele pericole de mortalitate sau deteriorări calitative, mai ales ale trofeelor. Chiar dacă nu se poate interveni direct în cazul temperaturilor nefavorabile și al stratului gros de zăpadă, administrarea hranei complementare ajută animalele să treacă cu bine peste perioadele critice. Recoltările insuficient documentate și braconajul pot determina evoluții cu totul nefavorabile ale efectivelor, mergând, mai încet sau mai repede, la punerea în pericol a existenței faunei de interes cinegetic. Diminuarea resurselor de hrană prin tratamente și politici silvice de eliminare a vegetației accesibile faunei cinegetice din arborete, ca și instituirea unei concurente la hrană prin pășunatul cu animale domestice, constituie cauze ale pieirii sau cel puțin ale diminuării numărului unor animale sălbatice. Utilizarea fără discernământ a mijloacelor de lucru din agricultură: chimizarea cu substanțe agresive sau mecanizarea cu mijloace inadecvate și neadaptate protejării faunei de interes cinegetic, pot fi cauze de distrugere totală sau parțială a efectivelor faunei sălbatice.

Iată suficiente motive care să determine în fiecare gospodărie cinegetică o analiză responsabilă a acestor factori și implementarea acelor măsuri care se impun pentru a stopa și elimina, în măsura posibilităților ce ne stau la îndemână, influențele negative. În același timp, utilizarea în mod susținut a mijloacelor de influențare pozitivă va trebui să fie o preocupare permanentă și responsabilă.

De mare importanță în gospodărirea faunei de interes cinegetic este productivitatea, care este determinată de acțiunea conjugată a factorilor enumerați mai sus. Ea poate fi determinată prin mărimea și calitatea recoltei posibile în fiecare fond gospodărit. Managerul are o gamă largă de posibilități de ales, cuprinse între recolte constituite dintr-un număr mare de exemplare, dar cu o valoare cinegetică mică și un număr mic de exemplare, dar cu o valoare deosebită. De regulă, productivitatea se apreciază prin măsura în care efectivul crește într-un an. Unitatea de măsură a producției este procentul de creștere pe an. Este importantă stabilirea acestuia, deoarece tocmai față de el se stabilește procentul de vânare. Acest raport trebuie avut în vedere și în situația în care efectivele reale sunt cele estimate ca normale. În acest caz, procentul de recoltare este sensibil mai mic decât procentul de creștere, lăsând o parte din progenituri să întregească, într-un interval corespunzător de timp, efectivul de reproducere, care, la rândul său, să determine un procent de creștere anuală normal al efectivului.

Am văzut că există un mare număr de factori care influențează evoluția efectivelor, dar o examinare atentă ne obligă să ne oprim la:

Vârsta minimă de reproducere

Numărul de pui pe an

O estimare a înmulțirii ne cere și decelarea din longevitatea fiziologică, longevitatea productivă (perioada în care femelele se pot reproduce).

Indicele de reproducție este reprezentat de două cifre: vârsta medie de reproducție și numărul mediu de pui. Astfel, se poate calcula evoluția teoretică a efectivului, pornind de la o pereche. Dacă aplicăm cele convenite, constatăm că pentru iepure indicele este 1:10, iar pentru urs 3:1 sau vidră 3:3. Leopold a inițiat în SUA o clasificare a speciilor după potențialul de reproducere, pe care am adoptat-o pentru speciile de la noi și o prezentăm în tabelul nr. 2 se poate remarca cu ușurință din examinarea situației ce rezultă din tabel că unele specii au un potențial redus de reproducere, ce se compensează cu o grijă mai mare a părinților pentru progenituri.

Evoluția teoretică a efectivelor

Tabelul 2

Din tabelul 2 se poate remarca o evoluție teoretică a efectivelor câtorva specii, neinfluențată de nici un factor de mortalitate. S-ar putea spune că aceste cifre reprezintă potențialul maxim al fiecărei specii. Având în vedere că acest calcul se bazează pe numărul mediu de pui, s-ar putea obține un efectiv teoretic mai mare având o grijă sporită față de pui, lucru ce poate fi avut în vedere pentru realizarea unor creșteri reale mai mari ale efectivelor. Deci, acționând asupra factorilor de mortalitate putem să contăm în politica managerială cel puțin pe o parte din indicele de reproducție, parte care va fi cu atât mai mare, cu cât grija îndepărtării factorilor de mortalitate va fi mai mare.

Examinarea tabelului 3 ne arată că potențialul cel mai ridicat de reproducție aparține lapinului, hamsterului, bizamului, potârnichei, rațelor, veveritei ș.a.m.d., cu un potențial mijlociu se situează specii ca pisica sălbatică, porumbeii, bursucul, jderii, lebedele, iar cu un potențial scăzut cerbul, ursul, zimbrul, muflonul, dropia etc.

Sunt puține cazurile în care rata creșterii efectivelor se situează la cote maxime, deoarece în practică există, așa cum am arătat deja, numeroși factori care frânează și uneori ajung chiar să anihileze rata creșterii, punând în pericol existența speciei sau ajungând la pieirea ei, cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile cu specii precum marmota, saigaua, zimbrul, dropia etc.

Factorii care se opun evoluției efectivelor sunt cunoscuți sub denumirea de factori de limitare. Toți acești factori acționează pentru limitarea creșterii efectivelor, dar gradul și măsura în care o realizează este extrem de variabil. Limitarea este rezultatul interacțiunii dintre proprietățile speciei cu ceea ce numim “mediul înconjurător”. În sens larg, după D. Târziu, aceasta cuprinde ansamblul forțelor fizice și biotice care influențează un sistem viu. Desigur, putem vorbi de un mediu general propriu tuturor forțelor vii, dar și de un mediu specific, care influențează existența comunităților animale sau vegetale.

Studiul raporturilor fiecărei specii cu mediul în care viețuiește permite explicarea prezenței sau lipsei acesteia dintr-un anumit biotop. De altfel, în mare măsură, acest studiu poate explica în cazul prezenței unei specii atât efectivul ei, cât și măsurile posibile pentru mărirea acestuia.

Managementul cinegetic se ocupă în acest context de indivizii unei specii, dar cel mai frecvent pune accentul pe populație, definită ca ansamblul indivizilor unei specii care trăiesc pe un teritoriu comun. Populația, în general, este caracterizată de o anume repartiție spațială a indivizilor, printr-o anume densitate, prin structură, prin coeficienți de natalitate și mortalitate, relații între indivizi, printr-o anume organizare etc.

Repartizarea spațială a indivizilor poate fi uniformă, întâmplătoare sau grupată.

Densitatea unei populații este numărul de indivizi prezenți pe unitatea de suprafață. Determinarea ei este importantă, deoarece densitatea este un factor important în definirea rolului speciei respective în ecosistem. Metodele de evaluare a densității se pot referi la:

inventarierea directă a indivizilor dintr-o populație

metode de capturare și recapturare

determinarea prin eșantioane

metode indirecte de estimare

Evaluarea densităților tuturor speciilor, sau cel puțin a celor mai reprezentative, permite și o cunoaștere mai bună a relațiilor interspecifice.

inventarierea directă

Este posibilă în terenuri neacoperite de vegetație. Mamiferele pot fi astfel inventariate la vederea observatorilor care parcurg terenul. În cazul păsărilor care cuibăresc, prin numărarea cuiburilor, respectiv a cuplurilor ce cuibăresc. Pot fi de asemenea inventariate păsările de pe faleze, de pe malul unor lacuri fără vegetație etc. fotografierea directă din avion sau elicopter este o variantă posibil de aplicat pentru populații numeroase dispuse pe suprafețe apreciabile. O variantă a inventarierii directe aplicată în unele zone este a “itinerariilor eșantion”: în fiecare an se parcurge un itinerar marcat, de lungime și lățime cunoscută (3 km x 300-600 m), de pe care se înregistrează exemplarele văzute și se calculează densitatea la km2. Pentru mamiferele mici, lățimea benzii se poate reduce la 25 m. la unele păsări se poate utiliza, pe lângă contactul vizual, și contactul sonor.

Capturarea și recapturarea

Dintr-o populație care cuprinde X indivizi sunt prinși și marcați un număr a de indivizi, care apoi sunt eliberați. După un timp, se capturează din nou un număr b de indivizi, dintre care un număr c au fost deja marcați. Avem relația: a/X = c/b, din care X = ab/c. Se recomandă ca metoda să se aplice la populații cu efective mari

Determinarea prin eșantioane

Principala problemă care se pune este să se aleagă eșantioanele astfel încât să fie reprezentative pentru întreaga populație. În principiu, eșantioanele trebuie să se recolteze de pe 10-20% din suprafața pe care trebuie să o reprezinte. Se recomandă, pentru mamifere, utilizarea de suprafețe de 100 ha, de formă dreptunghiulară, dispuse în locuri caracteristice.

Metode indirecte de estimare

În cazul animalelor ce trăiesc în vizuini, inventarierea acestora dă indicații asupra efectivelor. Analiza numărului și naturii ingluviilor eliminate de păsările răpitoare poate fi utilă atât pentru estimarea numerică a acestora, precum și a prăzii lor. Astfel se identifică vizuinile ocupate de bursuci și se are în vedere că aceștia viețuiesc în mici colonii. Deci, se poate aprecia că într-o astfel de vizuină pot conviețui 4-5 exemplare.

Raportul între sexe

Un rol important în evoluția populațiilor îl are raportul între sexe. În cele mai multe cazuri raportul masculi-femele este aproape egal la stadiul de pui., evoluând apoi diferit. O predominare a masculilor asigură calitate progeniturilor, pe când o predominare a femelelor determină o creștere mai rapidă a efectivelor.

Factorii de limitare a creșterii efectivelor

Un factor ecologic poate avea un rol de factor limitant, când acțiunea sa se desfășoară între un minim și un maxim tolerabil. Fiecare animal prezintă față de factorii ecologici limite de toleranță între care se situează și optimul său ecologic. Această noțiune este cunoscută ca legea toleranței a lui Shelford. În unele lucrări se utilizează și noțiunea de valență ecologică. Astfel, capacitatea unei specii de a popula medii cu diverse caracteristici ecologice definește toleranța sa față de variația mai mică sau mai mare a factorilor ecologici. Din acest punct de vedere avem specii stenoece, cu o slabă toleranță față de variația diverșilor factori, și specii euryece, cu o mare amplitudine ecologică. În cazul fiecărei specii se întâlnesc factori care limitează serios înmulțirea. Identificarea și controlul acestui factor limitativ nu reglează problema, deoarece un alt factor devine limitativ și trebuie controlat. Astfel, iarna la potârniche, factorul limitativ este hrana, iar în momentul în care, prin administrare de hrană compensăm lipsa celei naturale, devine limitativ adăpostul. Acolo unde eliminarea efectului limitativ al unui factor sau al altuia nu ne satisface, putem apela la măsuri de cultivare. Astfel, la unele specii, precum prepelițele, potârnichile, fazanii, ratele ș.a.m.d. putem captura reproducătorii în preajma ouatului. Aceștia ouă deci în captivitate, ouăle se adună și se incubează, cel mai frecvent artificial, ceea ce aproximativ dublează numărul de descendenți, respectiv se mărește, desigur artificial, potențialul de reproducere.

În stabilirea prin management a densității unei populații trebuie să avem în vedere faptul că trebuie adoptată o densitate care să asigure perpeturea populației respective. Adică să aibă un potențial de reproducere care să facă fața bolilor, accidentelor, factorilor ecologici nefavorabili și nu în ultimă instanță recoltării raționale de către vânători. În acelși timp, trebuie să costatăm că există și situații în care efectivele unor specii, chiar în limite normale, producun impact nefavorabil asupra altor activități (vezi cazul mistreților pentru agricultură sau al lupilor pentru zootehnie). În aceste cazuri, managerul trebuie să adopte o densitate economic suportabilă, dar care să fie acceptabilă și din punct de vedere biotic. Termenul de economic suportabilă trebuie înțeles ca efectivul care produce un impact mic, cu pagube nesemnificative, care pot fi eliminate prin recoltări locale, despăgubirea celor afectați sau prin măsuri preventive de hrănire, pază etc.

Capitolul 3

Efectivele populațiilor

faunei de interes cinegetic

Fiecare specie are un anumit potențial de reproducere, pe care, de regulă, factorii limitativi o împiedică să îl atingă. Dacă acțiunea factorilor nu este stăpânită, este evident că sporul va fi mic, tinzând către zero. În unele situații, pe lângă acțiunea conjugată a factorilor limitativi, pot interveni și factori antropogeni negativi, situație în care putem înregistra o scădere a efectivului, cu tendința de a se pune în pericol existența speciei în zona respectivă. Deci, cunoașterea și urmărirea acestor factori este extrem de importantă. Când, prin măsurile manageriale, acțiunea factorilor limitativi este diminuată, evoluția efectivului va tinde către creșterea maximă.

Populațiile faunei de interes cinegetic sunt caracterizate, în cazul fiecărei specii, de obiceiurile de reproducere, deplasările indivizilor, fenomenele gregare, obiceiurile de hrănire, sensibilitatea față de presiunea dușmanilor, sensibilitatea la boli ș.a.m.d. Unele proprietăți sunt legate de indivizi, altele sunt legate de grupări de indivizi.

Una din proprietățile principale este limita minimă și cea maximă a densității. Cea minimă permite un contact slab între indivizi iar cea maximă este realizată prin concurența mai multor factori: lipsa de adăpost, lipsa de hrană etc. înțelegerea și cunoașterea cât mai precisă a acestor limite este esențială pentru practică. Nu mai puțin importantă este toleranta manifestată de indivizi și populații față de modificările mediului înconjurător. Cam în aceeași măsură, este importantă și mobilitatea indivizilor și a populațiilor, cu semnificații față de amestecul populațiilor, inventarierea faunei de interes cinegetic și stabilirea efectivelor pe un fond de vânătoare.

Față de condițiile concrete de mediu, este important să se stabilească suprafața minimă de habitat a unei populații. Dar important este ca și aceasta să fie definită ca mărime, respectiv stabilirea numărului minim de indivizi ce pot constitui o populație care să trăiască bine, dispunând de toate proprietățile care trebuie să o caracterizeze.

În comunitățile de animale este importantă toleranța unei specii față de alta, care ocupă un habitat comun. În realitate, această relație se stabilește între toate speciile care trăiesc împreună. Un lucru, desigur, important este acela de a stabili, în condițiile locale, suprafața minimă de habitat al fiecărui individ, astfel încât să îi satisfacă acestuia complet nevoile și exigentele, lucru care va garanta o dezvoltare armonioasă în raport cu toți factorii din habitat, deci daune minime și, totodată, o dezvoltare normală a fiecărui individ, cu obținerea celor mai bune rezultate în realizarea trofeelor.

În tehnicile manageriale intră colonizările sau repopulările și în legătură cu aceasta apare ca necesară cunoașterea capacității de adaptare a speciilor la schimbările de habitat. Acest lucru poate foarte bine explica și imigrările diverselor specii, dintre care putem aminti, în condițiile de la noi: a bizamului, șacalului, enotului etc. această capacitate explică și deplasarea unor exemplare din zone cu densitate ridicată către zone în care nu există sau densitatea este mică.

Este importantă, mai ales pentru activitățile din crescătoriile și complexele de creștere intensivă, sensibilitatea la domesticire. Astfel, creșterea puilor de urs în captivitate a arătat că, în decurs de circa doi ani, aceștia s-au obișnuit cu oamenii atât de mult, încât au creat probleme după lansarea lor în libertate. Dar nu la toate speciile și nu în toate condițiile de creștere se însușesc astfel de comportamente. Astfel, dacă la urși domesticirea a parcurs un drum destul de scurt, la nurci, deși crescute în crescătorii generații întregi, se adaptează destul de repede la condițiile din libertate. Se poate spune că domesticirea este mai rapidă la pui și mai lentă la adulți. Aceștia din urmă și-au însușit comportamente pe care și le reamintesc după o eventuală perioadă de captivitate, desigur, nu prea lungă, în general sub un an.

Astăzi, problema comportamentului formează obiectul unor preocupări distincte în cadrul comportamentului animal, cunoscut și sub denumirea de Etologie. Diversele și interesantele aspecte pe care le-au relevat și le relevă studiile de comportament în lumea animală au o mare importantă în managementul faunei sălbatice. Dacă, de exemplu, avem în vedere comportamentul de hrănire, acesta diferă de la specie la specie, iar pentru desfășurarea lui normală managementul trebuie să le asigure condițiile normale de desfășurare. La fel stau lucrurile și cu celelalte tipuri de comportament.

Modul de grupare

În evaluarea efectivelor unei specii, trebuie să avem în vedere modul ei de grupare. Am specii ca ursul, care trăiesc în grupări familiare doar în perioada de reproducție, iar femelele și în perioada de creștere a puilor. Sunt cunoscute speciile care trăiesc în familii, haite, cârduri, stoluri. Până nu demult nu se știau relațiile interne și externe ale acestor gregări. Astăzi, cunoaștem că în interiorul lor sunt relații, dintre care cele ierarhice se remarcă, alături de cele dintre sexe și dintre părinți și pui.

Densitatea

Așa cum am mai arătat, aceasta se exprimă în număr de indivizi pe unitatea de suprafață. Cu cât mărimea habitatului indivizilor este mai mare, cu atât numărul indivizilor din unitatea de suprafață va fi mai mic. Avem o densitate teoretică, ce este obținută prin împărțirea unității de referință la mărimea medie a habitatului unei specii. În practică, numărul indivizilor poate fi mai mare sau mai mic. În general, avem de a face cu fluctuații ritmice de densitate în timp, cărora le-a fost stabilită denumirea de cicluri. Se cunosc cel puțin trei tipuri de fluctuații:

Fluctuații neregulate, slabe, datorate acțiunii vremii și prădătorilor

Fluctuații regulate ciclice

Fluctuații puternice, neregulate (figura 1)

Un aspect semnificativ în gospodărirea efectivelor este așa-numitul punct de saturație.

Fiecare loc de trai are o anume capacitate de cuprindere a efectivului unei specii. Atunci când, în mai multe locuri de trai diferențiate, avem capacități de cuprindere foarte apropiate, am căzut pe punctul de saturație al speciei.

Desigur că, în cazul unui fond de vânătoare avem o anume capacitate de cuprindere pentru fiecare specie în parte. Punctul de saturație al speciei apare, eventual, ca o medie a capacităților de cuprindere de pe mai multe fonduri cu condiții de mediu similare. Aceasta nu se referă la regiuni diferențiate geografic, care în mod evident vor avea puncte de saturație diferențiate, datorită diferențelor de microclimat, dar și din cauza hranei naturale limitate. Unii autori fac referiri și la densitatea maximă de cuiburi. Dacă avem însă în vedere marea varietate de situații întâlnite, în care de la cuiburi situate aproape unul lângă celălalt, până la sute de metri, iar la unele specii carnivore, la câțiva kilometri, este dificil să se vorbească de o clasificare a densităților. Acest lucru, așa cum rezultă din investigații, mai ales americane, depinde aproape exclusiv de mărimea zonelor prielnice pentru cuibărit și nu de suprafața teritoriului administrat. Ca urmare, în faza de cuibărit există o mai mare toleranță intre indivizi care, însă, o dată cu creșterea puilor și intrarea acestora în rândul adulților, înregistrează o trecere la un anume grad de intoleranță, poate caracteristic fiecărei specii în parte. La mamifere, locurile de fătat, respectiv bârloagele sunt amplasate diferențiat la speciile mici, de la câțiva metri între vizuinile de lapin, la sute de metri, chiar kilometri, la nevăstuică sau dihori. La speciile mari, distanțele între locurile de fătat ajung la 2-3 km în medie la cervide, până la 10-15 km în medie la canide.

Dacă avem în vedere că atât amplasarea cuiburilor, cât și alegerea locurilor de fătat de către păsări și mamifere este legată de îndeplinirea anumitor exigențe ale acestora față de adăpost, camuflaj, limite etc., constatăm că există o limitare a numărului lor și, implicit, o limitare a efectivului și a capacității de reproducere a fiecărei specii în parte. Practic, pentru o corectă stabilire a situației, ar fi necesar și util să se stabilească din suprafața totală a unui fond de vânătoare zonele apte pentru reproducție, ținându-se cont de exigențele amintite, care, desigur, caracteristice fiecărei specii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel, investigațiile efectuate de cercetătorii americani, mai ales la păsări și mamiferele mici, evidențiază o plajă de 1-4 cuiburi de rațe la hectarul de teren mlăștinos sau luciu de apă. La potârnichi se citează o densitate de 12 cuiburi la hectar. În realitate însă, densitățile sunt mult mai mari, deoarece amplasarea cuiburilor se realizează pe o parte din suprafață, respectiv pe cea aptă de cuibărit, unde s-au găsit, în unele situații, cuiburi amplasate la 1-2 m unul de celălalt la potârniche, rațe și chiar cocoșul de munte.

În privința capacității de reproducție proprii fiecărei specii, se poate afirma că realizarea acesteia depinde de condițiile de reproducție, hrănire, ca și de mersul vremii, ceea ce imprimă atât pierderi din efectivul adult, cât și pierderi în progenitură, care sunt astfel variabile de la un an la altul, ceea ce explică cel puțin în parte fluctuațiile populațiilor și densitatea efectivelor. Cercetările efectuate evidențiază o limită inferioară a densității, care este condiționată de raza de activitate a speciei luate în considerare și o limită superioară sau punct de saturație, condiționat de potențialul trofic și toleranța indivizilor la stress. Depășirea atât a limitei inferioare, cât și acele superioare sunt de natură să influențeze negativ evoluția speciei, pe când fluctuațiile între cele două limite se manifestă de multe ori ca fenomene normale, care se repetă cu o anumită ciclicitate, pe care A. Comșia o specifică chiar în cursul unui an și citează apoi cicluri de 4, 6 și 10 ani. Ultimul ciclu, cel de 10 ani se suprapune aproape pe ciclul solar de 11 ani. Cercetările germane au evidențiat cicluri de 8-9 ani pentru iepure, lapin, vulpe și potârniche. Cercetările britanice menționează cicluri de 7,5 ani pentru iepure, 8,6 pentru lapin și 8,2 pentru potârniche. Dependența acestor cicluri de petele solare este evidențiată de cercetările lui Wing (așa cum rezultă din figura 2). Alte cercetări evidențiază concordanțe semnificative între evoluția populației pradă și a prădătorului, așa cum se remarcă în figurile 3 și 4. În zonele agricole ale Depresiunii Bârsei, cercetările noastre au evidențiat o corelare între efectivele de șoareci și cele de vulpi. Este o ciclicitate de 3-4 ani a efectivelor de șoareci, aceasta determinând, prin fluctuațiile lor, variații sensibile ale efectivelor de vulpi.

După Leopold, ciclurile și fluctuațiile sunt legate și de locurile de trai prea reci sau prea calde, situate la altitudini necorespunzătoare exigențelor speciei, lipsa de apă ș.a.m.d. De regulă, limitele arealului sunt determinate de când echilibrul între ostilitatea mediului și toleranta speciei se deteriorează în favoarea factorilor ce compun, în ansamblul lor, ostilitatea mediului (reacția mediului) sunt menționate ca posibile surse ale fluctuațiilor ciclicitatea unor epizootii, izolarea geografică, dispunerea în interiorul arealului ocupat, în cazul colonizărilor în zone mai puțin favorabile. Sunt motive să se facă o legătură între fluctuațiile efectivelor unor specii și fluctuațiile radiației solare sau a condițiilor electromagnetice, acestea acționând, în primul rând, ca factori modificatori ai potențialului de reproducere, dar și ca stimulatori periodici ai vectorilor patologici, care, apoi, în mod direct, conduc la diminuarea, uneori chiar periculoasă, a efectivelor.

Alți autori evidențiază periodicitatea unor epizootii, care poate fi exemplificată cu myxomatoza la lapini sau pesta la mamifere (mistreț) și chiar la păsări, care, prin variația virulenței determină mortalități mai mari decât cele normale și, ca urmare, fluctuații ale efectivelor gazdelor.

Rolul ciclurilor

Fenomenele de ciclicitate sunt mai mult sau mai puțin prezente la diversele specii, aceasta deoarece factorii amintiți mai sus au o acțiune mai mult sau mai puțin importantă, cu efecte corespunzătoare. Astfel, unele animale sunt mai rezistente la acțiunea unor boli sau se adaptează la mai multe sortimente de hrană, proprietate care le face mai puțin expuse la foame, respectiv la mortalități și, ca urmare, cu fluctuații mai mici.

Existența ciclurilor face ca și managementul speciilor să difere de la o etapă la alta. Astfel, recoltele vor fi mai mari în perioadele când cresc efectivele și vor fi reduse sau se va renunța le recoltări atunci când efectivele ating valori minime. Măsurile de gospodărire a faunei sălbatice pot diminua, uneori semnificativ amplitudinea fluctuațiilor, mijloacele de acțiune fiind cel mai frecvent cele cunoscute: administrarea hranei în perioadele critice, diminuarea efectivelor de carnivore etc. Un lucru important pentru managementul fondului de vânătoare este stabilirea locului pe care îl ocupă acesta în interiorul habitatului fiecărei specii, deoarece fluctuațiile cresc din optimum centru spre limitele habitatului.

Capitolul 4

Dinamica și reproducerea

populațiilor faunei de interes cinegetic

Populațiile constituite de speciile faunei cinegetice au o serie de caracteristici și proprietăți care influențează atât existența speciilor, cât și relațiile acestora cu mediul înconjurător, respectiv cu habitatul lor.

Prezența indivizilor unei specii în habitatul pe care îl cuprinde fondul de vânătoare înregistrează o dinamică diurnă, una sezonieră și una anuală. Ea este influențată de raza de activitate (diurnă, sezonieră și anuală) și de unele caracteristici ale habitatului, între care pe primele locuri se situează troficitatea, adăpostul, concurența, dușmanii etc. astfel, mistrețul poate să-și aibă locurile de hrănit într-un fond de vânătoare și cele de adăpost în altul, dacă nu are în primul condiții de adăpost și liniște. În timpul iernii, raza de activitate poate crește proporțional cu dificultatea de a găsi hrana și adăpostul necesare. La potârniche, locul de hrănire și adăpostul se găsesc relativ aproape unul de celălalt. Iarna, această pasăre poate rămâne pe loc sau efectuează o deplasare sezonieră. În general, rațele au o activitate de hrănire și adăpostire în interiorul unei zone restrânse la suprafețele umede unde trăiește vara, pentru iarnă efectuând o lungă deplasare (migrare) spre sud în perioada de toamnă. Drumul îl parcurge apoi invers în primăvara următoare.

O diferențiere a razei de activitate se produce și între categoriile de consumatori. Astfel, de obicei, consumatorii secundari au o rază mai mare de activitate decât consumatorii primari, iar cei terțiari mai mare decât cei secundari.

Pentru pasările migratoare, joacă un rol important capacitatea lor de zbor, care, desigur, este mult influențată și de condițiile în care are loc zborul.

Capacitatea de deplasare a păsărilor și mamiferelor are o influență mare asupra vitezei de răspândire a lor în cuprinsul unui habitat neocupat. Tot de această capacitate depinde în mare măsură și fenomenul de nomadism. Această situație se regăsește de regulă atunci când condițiile de existență nu sunt satisfăcătoare, într-o anumită zonă suportând schimbări importante în decursul unui an, atât sub raportul condițiilor de hrănire, cât și a celor de liniște și adăpost. Aici poate interveni comportamentul speciilor, care se pot obișnui cu acest mod de existență, fiind în permanentă mișcare. Această situație nu se confundă cu deplasările sezoniere. Pot exista specii care au atât exemplare stabile, cât și nomade. A. Comșia exemplifică acest aspect cu comportamentul cocoșului de mesteacăn în Germania. Implicațiile manageriale ale acestei situații sunt destul de importante. În primul rând, evaluarea și, ca urmare, stabilirea efectivelor este extrem de dificilă, procesul de evaluare a efectivelor putând da erori semnificative. Un al doilea aspect ce poate fi menționat aici este colonizarea sau repopularea, care devine extrem de dificilă în cazul manifestărilor de nomadism.

Revenind la procesul de răspândire a populațiilor, putem să constatăm că, în interiorul arealului unei specii există o zonă optimă, în care existența și reproducerea decurg în condiții excepționale. Creșterea puternică a efectivului determină o deplasare a indivizilor către periferia arealului, cu o viteză mai mare pe direcțiile în care rezistența mediului este mai mică. Din acest punct de vedere s-au identificat patru factori care influențează atât viteza, cât și amploarea procesului, și anume: potențialul de reproducere, mobilitatea speciei, presiunea determinată de creșterea efectivului și barierele ce se opun expansiunii. Potențialul de reproducere poate fi ajutat prin management, iar procesul de răspândire poate fi stimulat și sprijinit de gestionarii fondurilor de vânătoare prin hrănire complementară, prin diminuarea factorilor ce se opun expansiunii. Astfel, colonizarea cu lapini este favorizată de raza mică de activitate, aceasta, în continuare, părând să fie principala piedică în calea răspândirii acestei specii.

Procesul de răspândire a cerbului în Carpații noștri este prezentat de A. Comșia. Exemplarele plecate din munții Gurghiului și munții Bucovinei începând cu începutul secolului XX au ajuns în aproximativ două decenii în Carpații de Curbură, înregistrând o viteză de răspândire medie de 3,5 km/an. Lotul de 5 bizami colonizați în 1905 lângă Praga a generat o populație nouă, ai căror indivizi au ajuns în România (650 km) în anul 1941, cu o viteză de răspândire de 18 km/an.

Aceste câteva elemente legate de procesul de răspândire au o importanță în perspectiva acțiunilor de colonizare sau repopulare ce se întreprind.

Răspândirea este favorizată sau împiedicată de varietatea tipurilor de habitate și toleranța speciilor față de ele. În același timp, un rol important revine tolerantei dintre specii. Astfel, cerbul manifestă toleranță față de păduri, tufărișuri, pășuni și, excepțional, față de culturi agricole și terenuri umede. Potârnichea se răspândește în culturi agricole, tufărișuri și pășuni. În ceea ce privește toleranța între specii, este cunoscută slaba toleranță între căprior și lopătar, fazan și mistreț, fazan și potârniche, ca să nu mai vorbim de mistreț și lup, căprior șî lup. Exepriența ne arată însă că putem întâlni situații în care toleranța sau intoleranța se pot schimba, atât în privința altor specii, cât și în privinta habitatelor. Cele mai multe exemple în acest sens ni le oferă ursul, care a devenit un vizitator frecvent și îndrăzneț al rampelor de gunoaie din localitățile urbane. Nu este un exemplu singular, deoarece înaintea lui, șacalii au fost primii vizitatori, iar mai recent lupii nu numai că le vizitează, ci vânează câinii aciuiți pe aceste rampe.

Căpriorul, specie de pădure ne oferă în multe zone ale țării, surpriza de a-l întâlni tot timpul anului în terenurile cultivate. Procesul de adaptare la noile situații la noile situații este, desigur, desfășurat pe perioade relativ lungi. Un aspect al toleranței dintre specii îl constituie problema efectivelor mixte. Acesta privește mai mult speciile înrudite. Amestecurile de specii pot fi permanente sau temporare. Astfel, potârnichile și fazanii din culturile agricole stau împreună în perioada de vegetație. În unele zone de câmpie și deal, efectivele mixte de căprior și lopătar sunt permanente. S-ar părea că situații mai critice apar la acestea din urmă. Probabil că, odată cu restrângerea potențialului trofic și accentuarea concurenței la hrană intoleranta crește. Concurența între speciile sălbatice poate apare și din cauza modului în care fiecare dintre ele utilizează condițiile mediului în care habitează. Astfel, concurența între potârniche și iepure este aproape inexistentă, între cerb și mistreț este sezonieră (mai ales în perioadele de fructificație), pe când între cerb și căprior ea este permanentă, datorită faptului că utilizează aceeași hrană, fiind specii omoloage în ce privește aceasta.

Din aceste considerente apare idea că într-o stațiune în care habitatul este ocupat până la capacitatea de suport de către o anumită specie, o altă specie, omoloagă, nu mai are condiții de existență. Dacă dorim ca în aceeași stațiune să avem două specii omoloage, trebuie să evaluăm un număr optim de exemplare ce pot conviețui. În acest caz putem să utilizăm noțiunea de bioechivalență, răspunzând la întrebarea câte căprioare echivalează un cerb. Astfel, A. Comșia ajunge la concluzia că 4 căprioare echivalează 1 cerb, iar un fazan echivalează cu 1, 5 – 2 potârnichi. În cazul speciilor neomoloage (cu o paletă a hranei diferită în proporție de 60-70%, bioechivalenta este 1 cerb la 1-1,5 mistreți.

În stabilirea densității optime a faunei de interes cinegetic este nevoie să se evalueze și unitatea minimă de habitat. De regulă, o specie nu poate habita într-o suprafață a arealului specific mai mică decât cea necesară acoperirii razei minime de activitate diurnă. În același timp, trebuie avută în vedere și o unitate minimă de populație, cunoscut fiind că unitatea minimă de areal este mai mare la speciile mobile și mai mică la speciile mai puțin mobile. Reamintim că populația este totalitatea indivizilor care trăiesc pe un teritoriu comun, ale cărei limite sunt de obicei sunt cele ale biocenozei din care face parte. Constatăm că există o densitate a indivizilor, care oscilează între limitele superioare și inferioare de supraviețuire. Aceste limite corespund unei anumite densități, care, de regulă se definesc prin raza de activitate. Pentru limita inferioară aceste raze de activitate anuală ale indivizilor abia se ating, pentru efectivul optim ele se suprapun în proporție de circa 10%, iar pentru limita superioară ele se suprapun în proporție mai mare de 70-80%.

De aici tragem concluzia că o populație, pentru a putea supraviețui are nevoie de un anumit număr de indivizi, prin care să se autoreproducă și să se autoconserve. Deci, acest număr este diferit de la o specie la alta. Astfel, o populație de animale mari, cu rază mare de activitate, cu puțini dușmani și cu un potențial reproductiv adecvat va avea nevoie de mai puțini indivizi decât animalele mici cu nenumărați dușmani și cu o redusă capacitate de conservare, chiar când este dublată de un potențial reproductiv ridicat. Aceste constatări trebuie luate în considerare la estimarea loturilor de colonizare sau repopulare a animalelor sălbatice.

Activitatea aceasta de colonizare-repopulare are o istorie lungă, începând de la colonizarea fazanului, apoi a iepurelui ș.a.m.d. Literatura de specialitate menționează următoarele situații:

Tip 1 – Efectivul introdus se răspândește fără să se reproducă (eșec de dispariție).

Tip 2 – Efectivul colonizat se reproduce la început, apoi adulții dispar treptat, deci dezvoltarea nucleului este compromisă (eșec de dezvoltare).

Tip 3 – Efectivul introdus constituie o mică colonie, dar aceasta nu se răspândește, iar mai târziu dispare (colonie de răspândire)

Tip 4 – Efectivul populat se reproduce, dar se răspândește doar cu suplimentare a unor noi loturi lansate (stabilizare artificială).

Tip 5 – Efectivul introdus se reproduce și se răspândește, uneori viguros, fiind caracterizat apoi de un declin parțial (stabilizare recesivă).

Tip 6 – Efectivul se reproduce viguros și se răspândește – o stabilizare completă.

La noi, în Tipul 3 se înscriu cele mai multe populări cu muflon, în Tipul 4 se înscriu cele mai multe populări cu fazan, iar în situațiile mai favorabile se înscriu în Tipul 5. Bizamul se încadrează în Tipul 6, iar șacalul, enotul șî lopătarul în Tipul 5.

În unele situații, activitățile de colonizare presupun parcarea animalelor în țarcuri pe perioade mai lungi sau mai scurte. Această conjunctură a evidențiat posibilitățile de creștere în captivitate și chiar domesticirea unor specii (mistreț, cerb, căprior, iepure, vulpe etc.).

În mod obișnuit, speciile care se pretează la creștere în captivitate sunt mai ușor de populat.

Ca și în cazul populărilor și acțiunile de creștere în captivitate au diferite grade de reușită. Astfel, s-ar putea înregistra următoarele situații:

Tip 1 – Specia nu a fost niciodată în captivitate.

Tip 2 – Specia a fost în captivitate dar în aceste condiții nu a făcut pui sau ouă.

Tip 3 – Specia a fost în captivitate, a născut sau a depus ouă, dar puii s-au dovedit nevialbili.

Tip 4 – Specia a depus ouă sau a născut pui, care au crescut bine la început, apoi au pierit.

Tip 5 – Specii crescute cu succes în captivitate.

La noi, în Tipul 1 se înscriu specii ca, vidra, capra neagră, călifarul. În Tipul 2 se înscrie cocoșul de munte. În Tipul 5 s-au înscris ursul, căpriorul, mistrețul, iepurele de câmp, fazanul etc.

Unii autori susțin că, în cazurile izolate de creștere în captivitate nu se poate conta pe o posibilitate cât de cât sigură de creștere artificială la o scară mare pentru colonizări.

Creșterea populației

Această creștere se datorează, în principal, natalității, care este contrabalansată de mortalitate. Creșterea sau scăderea unei populații poate fi afectată de mișcările unor indivizi, care, din diverse motive, vin sau pleacă din populația respectivă. După Dajos (1971), efectivul unei populații (N) este modificat de un coefficient de creștere, care poate fi exprimat prn raportul natalitate / mortalitate, care are o valoare r pentru fiecare specie în parte. în condițiile unui spațiu nelimitat și a hranei la discreție putem avea următoarele creșteri ale populațiilor:

Tabelul 3

în realitate, valoarea r nu este constantă, ea diferind de la un an la altul, în funcție de evoluția condițiior de mediu, a hranei șî vârstei. Creșterea populaței este afectată și de clasa de vârstă în care se situează femelele și chiar masculii, care, pentru aceeași specie, au o fecunditate diferită, care se observă de la atingerea maturității, până la vârsta la care femela sau masculul sunt prolifici, lucru care, de asemenea, diferă nu numai de la o specie la alta ci și de la individ la individ, în funcție de moștenirea genetică și starea fizică a indivizilor. Distribuirea pe clase de vârstă a indivizilor unor specii se regăsește în piramida vârstei. Aceste piramide sunt de trei feluri : tipul A, având la bază un număr mare de tineri, caracteristic pentru populațiile în creștere rapidă ; tipul B, având un număr de tineri mai mic, cu o evoluție mai lentă ; tipul C, cu un număr de tineri mai mic decât cel al maturilor, reprezentând o populație în declin.

Figura 6. Tipuri de piramidă a vârstelor

Examinând aceste tipuri de piramide, ne dăm seama, pe de o parte, de importanța determinării vârstei animalelor și a efectivului cât mai exact, iar pe de altă parte, de semnalul pe care îl dau aceste piramide în ceea ce privește evoluția viitoare a populațiilor gestionate. Desigur, pentru un manager competent ele înseamnă măsuri de susținere a reproducției, de protecție a puilor sau, în egală măsură, recoltarea unui număr corespunzător de exemplare, pentru păstrarea echilibrului cu alte specii, fie ele animale sau vegetale.

Capitolul 5

Habitatul faunei de interes cinegetic

Prin mediu se înțelege, de către Pianka și Stugren, ansamblul forțelor fizice și biotice care influențează o unitate vitală, respectiv un sistem viu. Prin forțele fizice ei înțeleg vântul, ploaia, temperaturile, iar prin forțe biotice vegetația, respectiv animalele, inclusiv forțe ale cosmosului precum radiațiile cosmice. Forțele menționate pot avea o importanță diferită de la o specie la alta. Fiecare dintre aceste specii fiind influențată mai mult de anumiți factori, suma acestora corespunde unui anumit spațiu din mediul general. În funcție de factorii constituenți, putem avea (după B. Stugren): a) mediul cosmic; b)mediul geofizic (câmpul magnetic, compoziția și structura crustei terestre etc.); c) mediul climatic; d) mediul orografic; e) mediul edafic; f) mediul hidrologic; e) mediul geochimic; f) mediul biocenotic și i) mediul biochimic.

Se distinge un mediu specific alcătuit din factori care influențează direct viața comunității de animale, respectiv a unei anumite specii de animal. În acest fel, distingem și un mediu de viață al fiecărui individ, format din habitatul și biocenoza care îi asigură supraviețuirea.

Putem defini ca habitat al unui individ porțiunea de tern potrivită pentru specia din care face parte în care sunt locuri potrivite de hrănire, adăpost, odihnă, reproducere și creștere a puilor. Judecând din acest punct de vedere, putem constata că în interiorul acestui habitat avem o zonă optimă, din care se înregistrează spre periferie o scădere treptată a condițiilor, până când viața animalului devine treptat tot mai grea și apoi imposibilă. De aici rezultă că pentru indivizii unei specii se poate produce în interiorul habitatului specific o competiție pentru zonele mai bune. Importanța unei astfel de zone optime constă în aceea că ea va adăposti indivizii unei specii într-un număr evident mai mare decât în zonele limitrofe.

Figura 7. Schema habitatului specific

În același timp, în zonele optime se vor găsi exemplarele cele mai bine conformate, cu trofeele cele mai valoroase. Ca urmare, zona optimă se poate localiza acolo unde densitatea populației, lotul de pui sau ponta înregistrează valori mai mari decât cele medii.

Amplitudinea ecologică a unei specii o poate plasa în mai multe medii biocenotice sau într-unul singur. Astfel, dacă marmota se regăsește doar în mediul biocenotic subalpin, mistrețul va fi prezent în mediul biocenotic al Deltei Dunării, al câmpiei, până în cel montan. Dacă cocoșul de munte se regăsește doar în biocenozele montane, rațele se vor găsi doar în zonele ocupate de lacuri și bălți, prepelițele doar în zonele agricole de câmpie, iar păstrăvii în apele montane.. deși iepurele se găsește de la câmpie la munte, mediul specific al său îl constituie zonele agricole, pădurile în trupuri mici de la câmpie și deal ș.a.m.d.

În țara noastră condițiile staționale sunt variate și ca urmare oferă o mare diversitate în privința condițiilor de hrană și adăpost. Având în vedere acest lucru, putem lesne distinge biomuri (sedii de viață) ale câmpiei, ale bălților și lacurilor, ale colinelor, ale munților și ale zonei alpine.

Aurel Comșia arată că există „limite ale posibilului de trai”, astfel încât în interiorul unui biom pot exista situații în care nu se întrunesc condiții de supraviețuire, încât asimilarea zonei în ansamblu ca aptă pentru o specie nu este justificată. De exemplu, într-o pădure de fag de vârste de 40-60 de ani și consistență plină, din cauza umbririi nu se instalează vegetație erbacee și arbustivă, astfel încât biomasa vegetală accesibilă faunei cinegetice ierbivore este practic inexistentă, deci condiția hranei naturale nu este asigurată. O suprafață a unei bălți din care lipsește complet vegetația acvatică face să nu existe adăpostul necesar păsărilor (rațe, lișițe etc.), deci și în acest caz estimarea bonității nu poate pleca de la astfel de suprafețe.

În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm că habitatele ocupate de animalele sălbatice sunt supuse unor schimbări în favoarea sau în defavoarea unei specii. Astfel, tăierea unui arboret schimbă condițiile de cuibărit ale păsărilor, condițiile de hrană ale cervidelor, ca și condițiile de adăpost ale faunei cinegetice mari.

Desigur că în timp relativ scurt pot apărea schimbări majore pentru animale, în compoziția vegetației, în suprafețele ocupate de anumite culturi etc. într-un habitat se înregistrează schimburi sezoniere ale condițiilor de hrană și adăpost, dar, în paralel, și cerințele animalelor de hrană, liniște și adăpost se pot schimba, ceea ce implică o analiză a posibilităților de îmbinare ale celor două dinamici, în vederea luării măsurilor necesare unei armonizări a situației. Destul de dificilă este situația apariției unei perioade critice, în care fie hrana poate lipsi în general sau în care se împuținează hrana preferată, locul ei fiind luat de hrana forțată. Nu mai puțin importantă apare concurența la hrană, mai ales între animalele domestice și cele sălbatice.

În interiorul mediului specific trebuie să distingem locuri de hrănire, locuri de adăpost și locuri de adăpat deoarece, în concordanță cu raza de activitate specifică, fiecare individ trebuie să le atingă în condițiile în care consumul energetic necesar dobândirii lor să fie mai mic decât cel asimilat de individul respectiv.

Variabilitatea mare a condițiilor în care întâlnim speciile a făcut ca în Statele Unite să se distingă tipuri de habitat în interiorul fiecărui biom. Cercetările desfășurate pe această linie au reliefat că potârnichea utilizează de la 4-40 tipuri (teren cultivat, tufărișuri, margini de arboret, respectiv liziere, asociații de ierburi etc.), iar căprioara de la 5-15 tipuri (asociații de ierburi, teren cultivat, tufărișuri, arborete în trupuri mici cu luminișuri etc.). de altfel, numărul mare de tipuri utilizat de o specie rezultă și din varietatea consumului înregistrat (căprioară 70-85 specii, cerb 40-60 specii, iepure 37-48 specii etc.). este evident că dacă avem în vedere numai numărul de specii consumabile de către animal el nu poate fi cuprins decât într-un număr mai mare sau mai mic de tipuri. Este cunoscut efectul de lizieră în care pe suprafețe mici se înregistrează 2-3 tipuri de habitat, care explică și în acest fel concentrarea faunei de interes cinegetic în aceste zone.

Există o legătură directă între habitate și mobilitatea speciilor. Este evident că analizând habitatele vom constata unele diferențieri între caracteristicile lor principale, care de altfel stau la baza formării lor ca entități separate. Dacă luăm în considerare doar troficitatea habitatului vom constata că el oferă condiții diferite, care satisfac diferențiat cerințele speciilor. Astfel, un molidiș pe soluri schelete poate fi satisfăcător în anumite perioade ale anului pentru cocoșul de munte, dar prezintă o slabă atractivitate pentru cerb. Un șleau de câmpie este atractiv aproape tot timpul anului pentru iepure sau căprior, pe care îi reține, micșorându-le raza de activitate și deci mobilitatea. Habitatele mai sărace în hrană din zona montană determină o mobilitate mare a faunei de interes cinegetic. În anii cu fructificație abundentă de fag deplasările mistreților sunt evident mai reduse decât în anii fără fructificații.

Dacă analizăm și celelalte cerințe ale speciilor (adăpost, liniște, soluri apte pentru vizuini etc.) vom constata că se circumscrie sfera habitatelor pentru fiecare specie.

De altfel, putem să facem și o clasificare a speciilor în funcție de numărul de habitate pe care le pot utiliza:

specii ce utilizează un număr mic de habitate: capra neagră, marmota, lapinul etc.;

specii care utilizează un număr mare de habitate: lupul, mistrețul, vulpea.

După caracteristicile habitatelor putem avea:

habitate din terenuri păduroase: urs, cerb;

habitate din terenuri de câmpie și pășuni: potârniche, prepeliță, dropie;

habitate din terenuri umede: becaține, sitari.

În funcție de fauna cinegetică ce utilizează habitatul putem avea:

habitate pentru fauna cinegetică mare;

habitate pentru fauna cinegetică mică;

habitate pentru fauna cinegetică acvatică.

O analiză completă a habitatelor în raport cu cerințele speciilor ne evidențiază că fiecare dintre ele are părți pozitive și negative pentru fiecare specie. Este destul de dificil să găsim habitate perfecte pentru o specie, poate concomitent pentru două-trei și care în același timp să fie slabe sau chiar necorespunzătoare pentru alte specii. În majoritatea cazurilor habitatele au scăderi care pot afecta într-o măsură mai mare sau mai mică speciile ce le utilizează. O analiză atentă a situației habitatelor se impune, deoarece, cel puțin în parte, minusurile și dezechilibrele din acestea să fie corectate prin lucrări de amenajare a fondurilor de vânătoare.

Organizarea teritoriului

Managementul faunei de interes cinegetic trebuie să țină cont de habitatul fiecărei specii, care poate fi, ca întindere, mai mare sau mai mic. în principiu, se poate avea în vedere că, în prezent, în Europa sunt conturate cel puțin două concepții privind organizarea teritoriului pentru managementul faunei de interes cinegetic. Astfel, se întâlnesc terenuri de vânătoare de 100 – 500 ha, pe care se face un management al faunei cinegetice mici. Acest lucru presupune o oarecare abilitate în gospodărire, dar și o educație a gestionarilor de teren, care respectă o etică a recoltărilor, deoarece, practic, gestionarea unei sumedenii de terenuri mici nu poate fi eficientă, datorită lipsei de control, generând, așa cum s-a văzut, conflicte între gestionari, deoarece fauna cinegetică mică, deși are o rază mică de activitate, circulă pe mai multe terenuri de vânătoare, putând fi atras ușor într-un teren, în dauna celorlalte. Pe de altă parte, eliminarea marilor carnivore din unele țări a permis o înmuțire a cervidelor. Acestora, treptat, le-a fost indus un comportament nou, printr-un proces de semidomesticire, ceea ce a permis și gospodărirea acestora în efective mari, pe suprafețe îngrădite de 3 – 5 000 ha și, desigur, cu hrană administrată în proporții de până la 100% față de nevoi. în unele țări, pentru ocrotirea cervidelor s-au inițiat țarcuri de iernat, unde numeroase exemplare, probabil majoritatea celor aflate în teren sunt adăpostite și hrănite. O astefel de politică cinegetică a fost indusă și de valoarea nutritivă pentru fauna de interes cinegetic a arboretelor pure, ce ocupă într-o masură apreciabilă suprafețele forestiere ale țărilor respective. În estul Europei, terenurile de vânătoare s-au organizat pe suprafețe incomparabil mai mari, 3 000 – 25 000 ha, în funcție de zona geografică (câmpie, deal, munte), ca și în funcție de speciile faunei de interes cinegetic. După anul 1990, unele țări din centru continentului au renunțat la aceste suprafețe adoptând suprafețe mult mai mici, similare cu cele din țările occidentale. Acest lucru a avut ca primă consecință o scădere dramatică a efectivelor faunei cinegetice mari, lucru care ridică probleme semnificative pentru perspectivele unor specii. În condițiile țării noastre, cel puțin în această etapă, menținerea mărimii fondurilor de vânătoare este esențială pentru supraviețuirea, în primul rând, a marilor carnivore, apoi este importantă posibilitatea controlului gestionării fondurilor de către organele abilitate, care au în prezent de verificat și supravegheat cu ceva peste 2000 de fonduri, pe când, în cazul modificării suprafețelor, numărul acestora ar putea trece de 100 000, ceea ce, în mod evident ar scăpa de control pe cei rău intenționați și ar conduce la pierderi ireversibile.

Un alt aspect care vine în sprijinul gospodăririi pe suprafețe mari este și bodiversitatea, care poate fi inclusă în aceste terenuri. Astfel, condițiile de hrană și adăpost diverse dintr-un fond de 3 000 – 20 000 ha nu se poate regăsi pe un fond de 100 – 500 ha. Astfel, un fond va fi exclusiv teren cultivat cu cereale, altul exclusiv cu cartofi sau acoperit de un arboret de salcâm, unele cu surse de apă, altele fără nici o sursă etc., toate acestea având, în perspectivă, implicații majore pentru fauna de interes cinegetic.

Partea a II-a

Tehnici manageriale

Introducere

Problema faunei de interes cinegetic în România constituie o preocupare permanentă și importantă, având în vedere valoarea sa biologică, economică și științifică a acestuia.

În general, preocupările organismelor administrative și științifice s-au concentrat pentru urmărirea unor obiective majore precum:

Gestionarea durabilă a resurselor cinegetice

Cunoașterea și conservarea biodiversității faunei

Elaborarea unei legislații corespunzătoare atingerii acestor obiective

Promovarea și dezvoltarea formelor de învățământ și de pregătire pentru toate nivelurile profesionale, ca și a unei cercetări științifice eficiente

Ele fac parte și din practica și strategia de dezvoltare a sectorului forestier, adoptată de guvernul României. Acest program guvernamental cuprinde:

Elaborarea planurilor de gestionare durabilă pentru principalele specii și grupe de specii de interes cinegetic și piscicol

Elaborarea planurilor de management cinegetic și piscicol pentru fondurile de vânătoare și pescuit

Armonizarea în cadrul amenajamentelor forestiere a intereselor cinegetice și piscicole cu cele ale gospodăririi durabile a pădurilor

Crearea unui sistem informațional modern pentru sectorul cinegetic și salmonicol din România

Modernizarea metodelor de evaluare a efectivelor faunei de interes cinegetic și piscicol

Eficientizarea activității de combatere a braconajului cinegetic și piscicol

Desigur că aceste obiective, cu totul generale, au în spate numeroase activități, investigații, reglementări etc., care, în ansamblu, se constituie ca o strategie proprie domeniului cinegetic și piscicol (salmonicol) care, fără a se desprinde, în primul rând, de strategia sectorului forestier – de care este legată direct – se dedică soluționării complexelor probleme ce apar în condițiile biogeografice ale României, suport al marii biodiversități a speciilor de plante și animale.

Importanța unei strategii integrate a sectorului cinegetic cu silvicultura, agricultura și zootehnia rezidă și din constatările specialiștilor, care relevă un declin al efectivelor la majoritatea speciilor, datorat ineficienței pazei, unui control necorespunzător al raportului pradă-prădător, traficului ilegal de vânat și trofee, lipsei unor măsuri corespunzătoare destinate profilaxiei bolilor, insuficienței hranei complementare etc.

S-a propus ca obiectivele strategice să fie împărțite în obiective pe termen scurt și pe termen lung. Astfel, printre priorități în condițiile țării noastre se pot menționa:

realizarea echilibrului silvo-agro-zoo-cinegetic

realizarea în fondurile de vânătoare, refacerea sau menținerea biodiversității

cointeresarea agricultorilor, crescătorilor de animale, proprietarilor de păduri etc. în menținerea faune cinegetice diverse și în efective cât mai ridicate

respectarea prevederilor legale în vigoare, inclusiv a convențiilor internaționale la care România este parte, prin refacerea și menținerea unor populații viabile

utilizarea capacității de suport cinegetic a fondurilor de vânătoare și ameliorarea condițiilor de existență a faunei de interes cinegetic prin corectarea minusurilor din habitate

menținerea genofondului valoros, a valorii ridicate a trofeelor

adoptarea unor metode de vânătoare selective, care să permită realizarea unor structuri pe vârste și sexe corespunzătoare

salvgardarea unor specii pe cale de dispariție, cum ar fi dropia și cocoșul de mesteacăn

repopularea unor fonduri de vânătoare cu specii care pot valorifica mai bine capacitatea cinegetică, inclusiv specii dispărute din fauna noastră

studierea și popularea fondurilor de vânătoare cu specii din alte țări, cum ar fi curcanul sălbatic, cerbul de Virginia, gâsca canadiană etc., după exemplul altor țări europene

dezvoltarea acțiunilor de prevedere a îmbolnăvirii, ca și a celor de consangvinizare

delimitarea unor rezervații de genofond cinegetic pentru conservarea și protecția faunei de interes cinegetic autohtone

delimitarea diferențiată cu fondurile de vânătoare a unor zone de protecție a faunei de interes cinegetic, pentru perioadele de împerechere și creșterea progeniturilor

perfecționarea permanentă a metodelor de evaluare a efectivelor optime, prin revizuirea cheilor de bonitate

efectuarea de inventarieri anuale corecte și credibile ale efectivelor reale

modernizarea și perfecționarea metodelor de evaluare a efectivelor, prin cercetări sistematice

controlul permanent al raporturilor dintre categoriile de consumatori, astfel încât prădarea să nu amenințe existența consumatorilor primari

aplicarea unor măsuri de îmbunătățire a condițiilor naturale de viețuire, prin introducerea pe scară cât mai largă a plantațiilor de ros, a arbuștilor în terenuri degradate, o creștere sensibilă a suprafeței ogoarelor de hrană și a remizelor în zonele lipsite de păduri

stabilirea unor reglementări privind protecția culturilor agricole, silvice și a animalelor domestice

stabilirea cotelor de vânare corelate cu sporul natural, structurate pe sexe și pe categorii de vârstă, în cazul unor specii la care acest lucru se impune; stabilirea, prin cercetări, a vârstei optime de recoltare a vânatului mare

elaborarea de criterii moderne aplicabile la noi pentru selecția speciilor cu trofeu

elaborarea de proiecte de amenajare cinegetică pentru fiecare fond de vânătoare în parte după criterii generale științifice și practice

în vederea atingerii obiectivelor strategice se impune reformarea structurilor administrative, pentru a fi cât mai eficiente din toate punctele de vedere

stimularea și intensificarea acțiunilor de cercetare în vederea fundamentării științifice a acțiunilor de management cinegetic; întocmirea unor programe de cercetare fundamentală și aplicativă

înființarea unui institut național de cercetări cinegetice

perfecționarea învățământului cinegetic de toate gradele, prin adaptarea permanentă a programelor de învățământ și dezvoltarea bazei de aplicații practice; inițierea cu Ministerul Educației Naționale a unor cursuri de perfecționare periodică a cadrelor în vânătoare și salmonicultură

dezvoltarea unui sistem de informare și documentare științifică în vânătoare și salmonicultură care să aibă, împreună cu toate organismele abilitate, și rol în câștigarea opiniei publice pentru fauna de interes cinegetic și pește

Capitolul 6

Determinarea calității

populațiilor faunei de interes cinegetic

Determinarea cantitativă și calitativă a populației faunei de interes cinegetic se constituie ca un punct de plecare în managementul acestei faune. Acest lucru presupune însă investigarea unui număr minim de factori, precum factorii climatici, factorii geografici, solurile, vegetația, activitățile din agricultură silvicultură, zootehnie și industrie, dezvoltarea turismului etc., în vederea stabilirii măsurii în care fiecare în parte și în ansamblu influențează existența faunei sălbatice. O preocupare majoră trebuie să o constituie determinarea cantitativă și calitativă a hranei naturale și a adăpostului natural din fiecare fond de vânătoare. După Bayley, determinarea calităților populațiilor presupune: a) evaluarea indicilor caracteristicilor populației; b) evaluarea populațiilor; c) măsurarea factorilor habitatului și d) indicii densității ecologice a populației. Echilibrarea raportului dintre cerințele efectivelor și oferta de hrană și adăpost se constituie în obiectivul principal al culturii faunei de interes cinegetic.

Evaluarea efectivelor

S-au trecut în vedere deja în Capitolul 3 posibilitățile de evaluare a efectivelor speciilor faunei de interes cinegetic. Pe lângă metodele de inventariere practicate la noi, există multe metode folosite în alte țări, dintre care, probabil, unele vor putea fi aplicate și la noi, după verificări efectuate la nivelul unor fonduri de vânătoare. Astfel, tehnicile de marcare ar putea fi utilizate la păsări și la mamifere, ca și cea a inventarierii lăsăturilor la unele ierbivore.

Indicii populației servesc ca bază de date pentru programele de gestionare a speciilor faunei cinegetice. Astfel, în primul rând, raportul de sexe (sex ratio) este necesar pentru exprimarea sporului natural. Densitatea efectivelor raportată la unitatea de suprafață este utilă atât pentru examinarea interferențelor dintre specii, cât și pentru estimarea modului în care este valorificată capacitatea cinegetică a fondului de vânătoare.

Habitatul este și el obiectul unor observații și evaluări. Astfel, în primul rând contează numărul habitatelor din zona studiată (fondul de vânătoare), ca și dimensiunile lor, aceasta deoarece fiecare habitat este caracterizat printr-o anumită troficitate pentru vânt, așa cum am văzut deja în Capitolul 5, dar are și o anumită capacitate de adăpostire a animalelor, posibil diferită de la o specie la alta. De aici apare utilitatea unor hărți a habitatelor, care să sugereze o corectă distribuire în teritoriu a speciilor faunei de interes cinegetic. O asemenea hartă explică și necesitatea intervențiilor în vederea ameliorării minusurilor din anumite habitate. Ea evidențiază de la caz la caz ponderea, importanța și valoarea fiecărui habitat. În unele țări astfel de hărți ale habitatelor se realizează având la bază fotografii aeriene. Acestea au avantajul că, repetate la 5-10 ani, evidențiază schimbările în structura și întreținerea acestor habitate. Această dinamică imprimă schimbări în repartiția și efectivele speciilor. Aceste fotograme pot fi utile și în relevarea schimbărilor care au loc în caracterele habitatelor în decursul unui an, putând nu numai explica, ci chiar prevedea deplasările sezoniere ale animalelor.

Indicii densității ecologice definiți de Bayley reprezintă numărul de animale existent în teritoriul luat în studiu raportat la cantitatea și calitatea resurselor unui habitat utilizat de animale. Aceleași animale pot înregistra o densitate mai mare într-un teritoriu sărac în resurse și invers, o densitate mică într-un habitat bogat. Pentru același habitat, densitatea este mică vara în raport cu resursele, devenind, pentru același număr de animale, prea mare în raport cu resursele mult mai mici din timpul iernii. Dacă specia nu este în stare să își controleze numărul indivizilor prin deplasările sezoniere, există pericolul unor mortalități ridicate, care să ducă până la dispariția ei în stațiunea respectivă. Dacă avem în vedere că în aceeași stațiune putem avea ierni ușoare și ierni grele, realizăm multitudinea și amplitudinea situațiilor pe care le putem întâlni.

Putem să distingem cel puțin două situații în care densitatea ecologică se poate schimba: atunci când resursele habitatului se modifică și atunci când numărul animalelor se schimbă.

Unele specii au capacitatea de a-și controla numărul de indivizi prin diverse mijloace. Astfel, hrana abundentă determină o pontă mai ridicată și un procent mai bun de supraviețuire. Sunt și specii care își controlează efectivul prin migrații sau deplasări sezoniere, atunci când hrana se împuținează.

În cazul în care specia nu poate controla numărul de indivizi se înregistrează, odată cu scăderea resurselor, o înrăutățire a condiției fizice și de calitate a animalelor, care conduce mult mai ușor la îmbolnăviri cu o rată ridicată a mortalității.

Indicii cei mai obișnuiți ai condiției fizice a unui animal sunt dimensiunile corpului, de regulă greutatea sau rezervele de grăsime raportate la vârstă, sex, anotimp etc.

în ce privește condiția fizică a animalelor ea poate fi evaluată prin observații de la oarecare distanță. Unii autori fac în acest sens unele precizări pe specii. Astfel, Bayley îl citează pe Riney, care sugerează observarea la ungulate a regiunii pelviene a animalelor. Aici se produc schimbări destul de ușor remarcabile: în cazul lipsei de hrană ele prezintă o oarecare concavitate în masa mușchilor, pe când convexitatea lor indică o stare fizică bună. Stările de boală, epuizarea sau vârsta mai înaintată produc unele modificări ale culorii, luciului și poziției firelor de păr din blană. O ușoară cocoașă și fire albe de păr în zona capului indică o vârstă mai înaintată la urs. O întârziere în procesul de schimbare a părului indică o stare fizică precară. Unii autori recomandă ca indice al populației lungimea animalelor raportată la greutatea lor.

Examinarea speciilor vegetale care constituie hrana preferată a erbivorelor, desigur pentru fiecare specie în parte, conduce la un indice înalt al densității ecologice dacă numărul lor este în scădere.

Stabilirea cât mai exactă a efectivelor speciilor faunei de interes cinegetic constituie un obiectiv, așa cum am arătat, de primă importanță. Din acest considerent s-au creat și utilizat numeroase metode de recenzare directă sau prin sondaje pentru majoritatea speciilor mai importante. Astfel, distingem:

inventarieri în suprafețe de probă care trebuie să reprezinte cel puțin 10-20% din suprafața totală.

în teren deschis acoperit de asociații de ierburi sau culturi agricole se vor alege suprafețe de 100 ha, reprezentând în total 10% din suprafața fondului de vânătoare, proporțional repartizate pe natura culturilor sau pe tipuri de asociații erbacee. Rezultatele medii pe natură de cultură vor fi raportate la întreaga suprafață.

în teren acoperit de păduri suprafețele de 100 ha vor fi repartizate pe principalele tipuri de pădure, ținându-se cont și de repartizarea arboretelor pe clase de vârstă și având în vedere ca ele să reprezinte cel puțin 20% din suprafața păduroasă. Rezultatele vor fi raportate la întreaga suprafață, ținându-se cont de ponderea de reprezentare a tipurilor principale de pădure.

inventarierea după urme, care nu se poate desfășura decât în anumite condiții: posibilitatea identificării urmelor în prezența unui strat de zăpadă proaspătă, efectuarea lucrării concomitent pe o suprafață cât mai mare pentru a se evita recenzarea aceluiași individ de mai multe ori.

inventarierea din puncte de observare presupune stabilirea unui anumit număr de locuri (suficiente să permită observarea a 60-70% din teritoriu), din care se vor efectua observații și înregistrări de exemplare pe specii, sexe și clase de vârstă (unde este posibil). Pe fiecare punct se vor calcula observațiile medii, a căror sumă la nivelul întregului fond de vânătoare va însemna efectivul total.

inventarierea prin fotografiere se poate practica în suprafețe deschise (neacoperite de vegetație). Se practică în fâșii parcurse cu aparatul de zbor, fâșii ale căror suprafețe trebuie să reprezinte cel puțin 10% din suprafața care se inventariază. O variantă mai eficace, care se aplică în toate condițiile de teren este fotografierea intensității emanațiilor calorice ale animalelor, care, apoi, prelucrată cu ajutorul unui program special dă indicații asupra speciilor probabile, dar mult mai precise în ceea ce privește numărul de exemplare. Metoda se bazează pe faptul că fiecare animal are o anumită emisie calorică, care însă diferă în funcție de vârstă, perioada din an, stare fizică individuală, putând genera erori în privința speciilor care au emisii calorice apropiate.

o metodă larg practicată în unele țări este inventarierea numărului de cuiburi (fazan, potârniche), care se poate face în zonele de cuibărit.

inventarierea concentrărilor determinate prin adunarea în locuri de împerechere (cerb, cocoș de munte etc.). Aceasta presupune cunoașterea acestor locuri și supravegherea lor în perioadele când au loc concentrările. Suma înregistrărilor efectuate în toate punctele va constitui efectivul pe fond. Nu vor fi cuprinse în inventariere unele exemplare, fie neinteresate de împerechere, fie gonite din aceste locuri de către exemplare mai puternice.

inventarierea vizuinilor și bârloagelor se practică la vulpi, bursuci, marmote, urși. Ea trebuie aplicată atunci când aceste adăposturi sunt ocupate. Există și situații în care unele exemplare, mai ales în iernile ușoare, găsesc adăposturi mai puțin eficiente care le mulțumesc.

inventarierea prin tehnici radar presupune inițial marcarea tuturor exemplarelor, după care inventarieri succesive arată deplasările animalelor, obiceiuri ale lor în tot timpul anului. Practic, odată animalele marcate, nu mai este necesară decât marcarea puilor și eliminarea celor moarte. Este una dintre cele mai eficiente metode pentru managementul fondului de vânătoare.

În evaluarea efectivelor trebuie aleasă metoda sau eventual metodele prin care se apreciază că vom obține cele mai bune rezultate, după care alegerea momentului de inventariere reprezintă al doilea pas important.

De regulă, există o inventariere de primăvară în luna martie, care evaluează efectivul de reproducție, după care inventarierea de toamnă (reproducători și pui) poate oferi procentul sporului anual.

Dacă în cele de mai sus ne-am referit la recensământul colectiv, putem avea și un recensământ individual, care are în vedere anumiți indivizi la care putem urmări și înregistra vârsta, sexul și valoarea trofeului.

Datele obținute prin inventarieri se prelucrează corespunzător metodei utilizate. Datele medii se utilizează pentru stabilirea densității medii prin raportarea la suprafața aptă pentru specia la care ne referim. Un fond de vânătoare poate cuprinde mai multe habitate, dintre care unele nu sunt apte să asigure hrana și adăpostul unei specii, acestea, pe o hartă specială a fondului de vânătoare fiind reprezentate prin pete albe. De aici rezultă că, practic, ar fi nevoie de o hartă pentru fiecare specie cu habitatele optime, habitatele acceptabile și petele lor albe.

O metodă interesantă de stabilire a abundenței-densității la vânatul mic este descrisă de specialiștii americani (Game Survey) se bazează pe parcurgerea terenului de către câțiva observatori, care în felul acesta alungă animalele și înregistrează numărul de exemplare alungate pe oră și pe observatori. Această metodă are aplicabilitate doar în condiții similare de teren, în privința adăpostului, condițiilor de fugă ale exemplarelor găsite și metodei de practicare a vânătorii.

Inventarierile repetate ale efectivelor permit stabilirea tendințelor populației. Examinarea acestor înregistrări arată că în mod curent avem trei forme ale variației masei indivizilor unei populații: a) în decursul unui an; b) periodică pe parcursul mai multor ani și c) neregulate.

Schimbările din cursul unui an reprezintă influența factorilor, exemplarele prinse de carnivore, vânarea, bolile, accidentele etc.

Fluctuațiile reprezintă modificările efectivelor pe parcursul mai multor ani consecutivi sub influenta factorilor cosmici (pete solare), fluctuațiilor climatice, variației intensității radiațiilor ultraviolete, acțiunii periodice a unor factori antropogeni ș.a.m.d. cercetările au scos repede la iveală cicluri de 4, 6 și 10 ani. Ciclurile biologice au fost excelent exemplificate de A. Comșia prin graficul ce reprezintă influenta evoluției populației de iepure american asupra râsului american (figura 4).

Mecanismul ciclurilor biologice se desfășoară pe fondul factorului trofic. Hrana abundentă, eventual însoțită de condiții climatice favorabile (ierni ușoare) determină organisme individuale rezistente, fecunditate mare (lot de pui mărit, eventual mai multe loturi anuale), condiții favorabile de creștere a puilor, spor anual mărit, mortalitate infantilă scăzută, ducând la o populație în ascendență calitativă și cantitativă, până ajunge la densitatea maximă pe care o poate suporta terenul. Hrana se împuținează pentru un număr prea mare de indivizi (densitate peste cea normală), care slăbesc fizic, sunt astfel expuși bolilor, le scade fecunditatea, dau loturi mai mici de pui slabi, mortalitatea infantilă crește ș.a.m.d., populația scăzând atât numeric, cât și calitativ până reușește să se redreseze și, treptat, reia ciclul de creștere. În unele cazuri, fluctuațiile pot fi accentuate de concurența mai multor factori favorabili sau nefavorabili, aducând uneori populația în pragul dispariției. Se pot astfel genera situații periculoase, în care managerul trebuie să procedeze cu maximum de atenție, mai ales atunci când animalele se găsesc în teritorii situate în afara optimului lor stațional. În optimul lor stațional speciile înregistrează de regulă fluctuații mici, uneori chiar imperceptibile. Ciclicitatea acestor fluctuații a fost studiată de numeroși autori care au indicat cicluri de la 2-4 ani până la zeci și chiar sute de ani, încercând să explice cauzele lor. Ei au găsit că aceste cicluri nu numai că nu sunt întâmplătoare sau izolate, ci ele făcând parte din fenomenele ce caracterizează evoluția populațiilor. Cunoașterea ciclurilor, pe lângă importanța lor științifică, prezintă și o importanță practică. Colonizarea unor specii se poate face, de exemplu, în anii de recesiune ai prădătorilor ei. Popularea speciilor ce formează obectul colonizării trebuie să se facă doar atunci când, după o perioadă de recesiune, specia respectivă începe să-și refacă efectivul.

Variațiile numerice neregulate ale populațiilor nu au un caracter ciclic, ele fiind generate atât de acțiunea unor factori naturali, cât și a unor cauze antropice. Populația unei specii lovite de cauze cu caracter catastrofal (incendii, inundații, epizootii etc.) va supraviețui loviturii dacă îi vor rămâne în viață un număr de indivizi care să asigure densitatea minimă necesară autoreproducerii și autoconservării, respectiv limita inferioară de supraviețuire.

Cele prezentate despre dinamica populațiilor sub influența diferiților factori permit o interpretare corectă a rezultatelor inventarierilor, mai ales când dispunem de date pe perioade îndelungate. Desigur că, așa cum s-a arătat, preocupările au în vedere individul asupra căruia s-au menționat o parte din tehnicile de inventariere practicate. Se pare că dintre ele ar rezulta trei de bază: numărarea, utilizarea indicilor și marcarea. Varietatea speciilor și situațiilor demonstrează însă că utilizarea și a altor metode, combinarea lor sau folosirea lor în paralel permite o mai bună evaluare a efectivelor, ceea ce este neîndoielnic de dorit.

Fenologia în lumea animală. Fenologia în cazul vegetației este bine cunoscută, dar ea se întâlnește și în lumea animală. Este adevărat, multe date nu sunt verificate, fiind estimate sau preluate din alte țări, astfel că, în primul rând, se impune o studiere a lor. Observațiile efectuate pe mai mulți ani relevă că și fenologia animală, ca și cea vegetală este influențată puternic de vreme. Se impune înregistrarea sistematică a apariției și încetării perioadelor de împerechere, perioada depunerii pontei, clocitul, datele despre gestație, fătarea ș.a.m.d., în paralel cu evoluția temperaturilor șî lungimea zilei.

Un loc aparte trebuie să îl ocupe observațiile asupra speciilor migratoare. În cazul acestora influentele nu se limitează la vremea locală, ci concură și vremea din locurile de plecare.

Structura pe clase de vârstă

În procesul de studiere a efectivului unei specii, de importanță semnificativă este și stabilirea vârstei indivizilor, ceea ce ar permite cunoașterea structurii populației pe clase de vârstă. O bună reprezentare a claselor tinere reflectă o evoluție numerică pozitivă a populației, pe când o reprezentare slabă a tineretului va semnifica pericolul îmbătrânirii și reducerii numerice a populației.

Recensământul reprezintă deci cumularea unui număr de informații în toate direcțiile menționate mai sus și care să permită efectuarea primului pas către amenajarea științifică a terenurilor ocupate de fauna sălbatică. El trebuie să asigure date cât mai apropiate de realitate. Concomitent, recensământul trebuie să determine răspunsul populațiilor la modificările accidentale sau deliberate din mediul înconjurător, lucru care nu poate fi realizat satisfăcător decât prin inventarieri repetate în cursul unui an și de-a lungul a numeroși ani.

Capitolul 7

Productivitatea fondurilor de vânătoare

Productivitatea fondurilor de vânătoare este o părticică din studiul productivității ecosistemului din care fac parte aceste fonduri de vânătoare. Cercetările întreprinse vizează niveluri precum cel al populației, al nivelului trofic sau al ecosistemului în ansamblu. În cazul populațiilor faunei de interes cinegetic, putem vorbi, în ceea ce privește productivitatea, ținând cont de nivelului trofic la care se situează consumatorii, fie ei primari, secundari sau terțiari. Mai complicată este studierea celor care sunt atât consumatori primari, cât și secundari, precum ursul. În cazul consumatorilor primari, există și o strânsă legătură cu productivitatea primară (a plantelor).

Eficacitaea transformărilor de energie în cazul unor ecosisteme

(După R. Dajos)

Tabelul 4

În esență, este important de reținut că între specii există diferențe notabile în ceea ce privește capacitatea de transformare a hranei ingerate în biomasa animalului respectiv. Pentru stabilirea productivității secundare, deci a faunei cinegetice din fondurile de vânătoare, se pot avea în vedere metode de măsurare la nivel de individ, la nivel de populație sau la nivelul ecosistemului.

Pentru indivizi, se poate stabili hrana consumată, cu valoarea ei energetică, în calorii, putându-se raporta la nevoile individului (vezi și tabelul 9), prin partea asimilată, din cea ingrată, restul fiind eliminat prin excremente.

La nivelul populației și cu atât mai mult la nivelul ecosistemului, studiul este extrem de dificil, deoarece trebuie să țină seama de caracteristicile tuturor indivizilor și tuturor speciilor. Pentru un studiu mai ușor de realizat, se vor avea în vedere creșterea numerică și greutatea medie.

Astfel, pentru a stabili productivitatea este nevoie să pornim de la efectivul de reproducție. Acesta poate fi definit ca numărul de animale adulte (capabile să se reproducă) înainte de perioada de fătări (ouat). În acest sens, se ia de multe ori în considerație efectivul ce rezultă din inventarierea de primăvară (luna martie). Acest lucru este corect pentru acele animale care ating maturitatea sexuală în primul an (iepure, fazan), dar poate induce greșeli în cazul speciilor ce ating maturitatea la 2 și mai mulți ani (cerb, urs). În cazul speciilor din urmă ar fi necesar să se stabilească cât din efectivul inventariat intră în categoria subadulților, pentru a se ajunge la efectivul de reproducție. Un alt aspect care ar fi necesar de examinat este raportul de sexe (sex ratio). Dacă raportul înregistrat este normal (1:1) sau modificat (1:2; 1:3 etc.). de interes în acest sens sunt și mărimea pontei, ca și numărul de rânduri de pui crescuți într-un an, ca și media numărului de pui la fiecare fătare. Având în vedere aceste elemente am putea estima creșterea teoretică maximă a efectivului în decursul unui an. Dar, practic, acest spor nu este atins niciodată, deoarece împotriva tendinței de creștere acționează o sumedenie de factori. Astfel, încă din perioada prenatală, lipsa de hrană poate micșora mărimea pontei, atât în cazul puilor, cât și al ouălor, ca să nu vorbim de condiția fizică a puilor. Ori, variația cantității și calității hranei se poate înregistra de la un an la altul. Trebuie să remarcăm că este importantă hrana pe durata sarcinii, când, fiind iarnă, aceasta este în mod normal mai puțină. Ori aici pot interveni atât frigul, cât și grosimea stratului de zăpadă, primul impunând un consum mai ridicat pentru consumul energetic al femelei, iar al doilea prin grosimea sa păstrată o perioadă mai lungă sau scurtă, împiedicând parțial sau total accesul la hrană. La cervide, de exemplu, accesul la lăstari-lujeri nu este afectat, pe când toate animalele care consumă hrană de la nivelul solului sau din sol (acesta poate fi înghețat până la adâncimi mai mari sau mai mici, în funcție de temperaturile minime) vor avea mai mult de suferit, fiind expuse în primul rând mortalității prin înfometare.

După fătare sau ouat intervin factori care în continuare se opun creșterii efectivului. Continuă să joace un rol hrana, la care se adaugă factorii climatici (temperaturi, precipitații), accidentele, dușmanii și bolile. Putem avea situații în care femela și puii (ouăle) pier în totalitate. La unele păsări (potârniche) se cunoaște că sunt în stare să depună o a două pontă, ce-i drept mai mică. Este sugestivă în acest sens formula propusă de Chapman pentru stabilirea efectivului:

Efectivul = Potențialul/Reacția mediului

Nu mai puțin interesantă este schema propusă de A. M. Comșia.

Din compararea efectivului inventariat primăvara drept efectiv de reproducție și efectivul de toamnă, de regulă înaintea începerii vânătorii, ne rezultă sporul real. Aceasta ar putea fi și productivitatea în cazul speciei analizate. Acest spor poate completa efectivul până la cel normal, dacă ne aflăm în situația efectiv real mai mic decât cel normal (optim) sau se poate constitui în cifra de recoltă, prin vânătoare sau capturare, în vederea valorificării prin colonizare. Investigațiile și evaluările efectuate s-au concretizat în procente de creștere anuală care încearcă să aibă în vedere toată gama de factori, favorabili și nefavorabili.

Indici de spor natural

Tabelul 5

Desigur, aceste procente reprezintă o aproximare care poate crea discuții în cazurile particulare și este posibil ca acești indici să conducă la cifre depărtate de situația particulară a unui anumit fond de gestionare a faunei de interes.

Pentru acest considerent, Leopold a sugerat întocmirea pentru fiecare fond de vânătoare și pentru fiecare specie a așa-numitei „ecuația vieții”.

Ecuația vieții pentru prepelițe

(După Leopold)

Tabelul 6

Se poate remarca că mortalitățile cele mai ridicate se înregistrează la pui.

În continuare să încercăm să exemplifică prin ecuația vieții situația mistrețului într-un fond de vânătoare din zona de deal.

Ecuația vieții pentru mistreț

Tabelul 7

Se remarcă o creștere o creștere de 8 exemplare a efectivului, dar în anii favorabili și în lipsa bolilor creșterea poate fi mult mai mare.

Aplicarea acestor „ecuații” permite stabilirea cauzelor ce pot ajuta la creșterea efectivelor și permit managerului să orienteze acțiunile de ocrotire.

Din cele prezentate rezultă modul în care managerul poate identifica, pe de o parte, posibilitatea scăderii pierderilor, iar pe de altă parte, căile de creștere a sporului anual. Rezultă astfel că productivitatea este o noțiune dinamică, care diferă de la un an la altul, în funcție de acțiunea factorilor ce constituie „ecuația vieții”, într-un sens sau altul, atât pentru fiecare specie de interes cinegetic, cât și pentru fiecare fond de vânătoare în parte.

În practică este destul de dificil, pe de o parte, să se țină cont de aceste variații ale productivității, iar pe de altă parte, ignorarea lor poate duce pe plan local la erori grave, precum fixarea unei cifre de recoltă mult sub potențialul productiv real.

Apare deci ca esențială culegerea sistematică a cifrelor care ilustrează ecuația vieții: populația recoltată, mortalitățile adulților, natalitatea, mortalitatea juvenilă etc., stabilind o amplitudine a valorilor înregistrate în cazul fiecărui factor de influență al ecuației. Dacă facem legătura acestor oscilații cu variația factorilor abiotici (temperatură, precipitații etc.), cu acțiunile antropogene, putem ajunge la valori medii estimate de manager și care, în mod normal, dacă nu s-a recurs la improvizații, trebuie să apropie aceste valori medii de valorile reale anuale, permițând o recoltare diferențiată de la un an la altul.

O altă valență a „ecuației vieții” ar fi stabilirea priorității unuia sau mai multor factori, ceea ce automat ar ghida acțiunile manageriale către cele mai eficiente măsuri, care să ducă la creșterea productivității, și aceasta într-o bună măsură, diferențiat pe ani calendaristici. În același timp, se poate remarca rolul unui factor anume, care acționează în cazul particular al unui fond de vânătoare.

Utilizarea ecuației vieții pentru vizualizarea acțiunii colective acțiunii colective a factorilor care influențează dinamica efectivelor, pune în relief atât momentul, cât și factorul care cauzează cele mai importante prejudicii și care este practic factorul limitativ al creșterii efectivului, fără a se pierde din vedere greutatea relativă a celorlalți factori. Aceasta permite o identificare a factorilor care intră în joc într-un anume habitat.

Desigur, factorii se compensează într-o oarecare măsură între ei. Astfel, un adăpost slab poate fi compensat de o hrană bună, dar lipsa totală a adăpostului nu poate fi compensată de o hrană bună. Adăpostul bun nu compensează lipsa de hrană. Recoltarea limitată nu compensează hrana săracă etc. Astfel studierea cercului de factori pe care îi găsim în acțiune într-un caz oarecare permite să stabilim și modul cum se armonizează factorii amintiți și, în ultimă instanță, măsurile manageriale cele mai adecvate.

Evaluarea factorilor este, așa cum rezultă din investigații, problema centrală, esențială pentru un manager. După părerea specialiștilor, odată evaluat un factor, el nu trebuie folosit pe scară largă, decât după testarea sa pe scară mică. Deoarece raza de activitate a diverselor specii diferă semnificativ și suprafața pe care trebuie făcută investigația trebuie stabilită diferențiat. Astfel, suprafața de 10 000 ha pe care se poate testa mistrețul este mult prea mare pentru iepure și prea mică pentru lup. Deci, cu cât vânatul este mai mobil, cu atât suprafața de testare trebuie să fie mai mare. Aici trebuie să avem în vedere că administrarea hranei poate influența destul de mult testul, în special în timpul iernii, iar rezultatele să apară mai bune decât sunt în realitate. Factorul adăpost poate influența efectivul unei specii destul de mult, mai ales iarna. Astfel, în timpul iernii, poârnichile se deplasează activ pentru a-și găsi adăpost și tot astfel procedează multe alte specii. Deci, pe lângă mărimea teritoriului de testare și momentul testării poate influența stabilirea productivității. Nu trebuie să omitem însă aici nici caracterul de reproducere a faunei sălbatice, care, prin numărul de pui, frecvența fătărilor, perioada fecundă, longevitate, maturitate sexuală etc. influențează rezultatele testării. Corectitudinea inventarierii efectivelor poate avea în mod cert importanța sa.

Desigur că mulțimea acestor factori ce influențează productivitatea nu trebuie să sperie pe cercetător, dar mai ales pe manager. Acesta se poate orienta, de multe ori, după anumite indicii, precum frecvența cântatului la cocoșul de munte în perioada rotitului, frecvența stolurilor de potârnichi sau a turmelor de căpriori etc.

Un aspect important de reținut este legat de factorii limitativi externi ai reproducției. Este cunoscut faptul că atât reproducerea propriu-zisă, cât și perioada de fătare/clocit, respectiv de creștere a puilor se înscrie obișnuit în anumite intervale. Dar se înregistrează la un număr de exemplare și anumite abateri, cu fătări mai timpurii sau mai târzii. Aceste situații se înscriu în variabilitatea speciei, care îi permite acesteia să supraviețuiască în condiții de mediu semnificativ schimbate. Astfel, căprioara fată în intervalul aprilie-iulie.

Perioade de fătare la căprioară pentru o stațiune „x”

S-a luat în considerare o stațiune „x”, deoarece intervalele se pot modifica în concordanță cu schimbarea stațiunii.

În situația A poate apărea o încălzire accentuată, chiar neobișnuită pentru intervalul până la 15 aprilie, urmată de o perioadă rece, cu căderi de zăpadă, care să se întindă până la sfârșitul lunii mai. În contextul amintit, căprioarele care fată în jur de 15 aprilie își pot crește puii suficient pentru a rezista intemperiilor ce vor urma, pe când cele care vor făta în timpul perioadei dificile amintite își vor pierde puii, eventuala mai putând rezista cei fătați după 1 iunie. Astfel, variabilitatea speciei asigură un spor natural cât de cât satisfăcător, chiar în condițiile unor situații extreme. Deci, este de subliniat că această variabilitate ajută la salvarea unor situații de încercare pentru specii. Situația B este cea normală. În situația C se invocă, de regulă, că iezii fătați târziu nu au timp să crească suficient pentru a rezista iernii care urmează. Dar, și în acest caz, existența destul de frecventă a unor toamne lungi și frumoase favorizează dezvoltarea acestor iezi. Judecând în felul acesta, constatăm că productivitatea speciei este ajutată să crească în mod corespunzător.

Productivitatea este definită fie ca cifra de recoltă la unitatea populaței (100 exemplare), fie ca și creșterea la 100 de exemplare, putând fi exprimată în cifre sau procente. În principiu, cifra de recoltă trebuie să cuprindă atât animalele ucise, cât și cele rănite.

Ținând cont de potențialul de reproducere, mulți autori opinează pentru anumite procente de recoltare la 100 de exemplare înregistrate (evaluate) înaintea sezonului de recoltare. Pentru situațiile normale pot fi întocmite chiar tabele de producție standard. În situația că evaluarea efectivului unei anumite specii nu se poate realiza sau se realizează cu o prea mare marjă de eroare, se poate recurge la stabilirea recoltei în exemplare pe 1 000 ha (teren apt pentru specia respectivă). Procentele de recoltare aplicate la populațiile de păsări din SUA, Anglia, oscilează, de exemplu, de la 30% din efectiv la rațe, la circa 60% la potârnichea englezească. Este evident că aceasta presupune, pe de o parte, cunoașterea efectivului lor, iar pe de altă parte, efectivele să fie comparabile cu cele la care se referă autorii. Aceștia, de regulă, menționează efective mai concentrate pe suprafețe destul de mici.

Se pare că nu se au în vedere, la noi, particularitățile habitatelor din fiecare fond de vânătoare, deoarece calculele privind productivitatea, sporul etc. se fac la întreaga suprafață a fondului de vânătoare gestionat. Ori, este evident că, în principiu sunt foarte puține situațiile în care o specie găsește condiții favorabile pe întreaga suprafață. Aceasta ar impune evaluarea acelei părți din terenul gestionat care poate fi considerată aptă pentru fiecare din seciile principale. Un aspect aparte, care trebuie luat în considerare la noi este braconajul. Gestionarii care nu dau atenție combaterii acestuia sunt tentați să îl ignore. Sunt tot mai multe situațiile în care unii gestionari sunt descoperiți chiar ca și promotori ai acestor acte reprobabile. Ar fi normal ca acolo unde gestionarul este identificat ca braconier, pe lângă rigorile legii pe care trebuie să le suporte ca persoană fizică (individ), să piardă și persoana juridică (unitatea) dreptul de a gestiona acel fond. Pentru aceasta însă, ar trebui înființată o structură de control mult mai eficientă, în genul brigăzilor mobile dirijate direct de structura centrală, pentru evitarea corupției la nivel local. Până la realizarea unei astfel de situații, ponderea braconajului în ecuația vieții este în mod cert, în cele mai multe cazuri, semnificativă. Un alt aspect care, în multe din fondurile de vânătoare de la noi, are o valoare mare este acela al accidentelor de toate felurile și mai ales cele cauzate de circulația rutieră. Aceste accidente nu sunt monitorizate, nu sunt în nici un fel sancționate, practic nefăcându-se mai nimic pentru evitarea lor, lucru evidențiat și în Capitolul 9 al lucrării de față.

Capitolul 8

Refugii pentru fauna de interes cinegetic

În condițiile în care existența faunei sălbatice este din ce în ce mai amenințată, s-au impus măsuri de protejare a acesteia. Una din posibilitățile puse în valoare de studiile efectuate a fost instituirea unor zone unde animalele, pe lângă condiții bune de hrană și adăpost, să aibă liniște, din toate punctele de vedere (pășunat, turism, vânătoare etc.). Oricum, zona desemnată ca refugiu poate fi afectată de dușmanii naturali. Unii apreciază că rezervațiile sunt sinonime cu refugiile, ori, este evident că refugiile sunt mai aproape de așa numitele zone oprite la vânătoare. Refugiul ar trebui organizat în fiecare fond de vânătoare și ar fi nimerit ca el să fie suficient de mare pentru a satisface exigențele speciilor cărora le este destinat. Rezervația este o suprafață mai mult sau mai puțin întinsă, având obiective concrete de ocrotit, precum flora, fauna, elemente geologice etc. Deci, prima remarcă este că refugiul, așa cum o precizează chiar titlul, se referă doar la elemente ale faunei sălbatice de interes cinegetic. Desigur, rezervațiile și parcurile naționale au un rol important în conservarea faunei sălbatice, deoarece, prin conservarea ecosistemelor se asigură atât condiții de hrănire, cât și adăpost, mult mai bune. Pe de o parte, o dezvoltare naturală permite o structură și o compoziție mult mai favorabilă a vegetației și, în principal, a vegetației accesibile consumatorilor primari, iar pe de altă parte, prin locurile de adăpost atât de necesare tuturor animalelor. De exemplu, în asemenea condiții, numărul speciilor erbacee crește semnificativ, ceea ce are importanță majoră în dezvoltarea armonioasă a organismelor animale. O situație similară se poate realiza și în refugiile pentru fauna de interes cinegetic, prin executarea periodică a unor tăieri rase pe suprafețe mici, care, așa cum este cunoscut, dezvoltă așa numitele asociații de tăietură, caracterizate atât printr-o mare diversitate de specii, cât și printr-o cantitate de biomasă consumabilă de câteva ori mai mare decât în alte tipuri de regenerări naturale ale arboretelor.

Un refugiu trebuie să aibă un obiectiv și o mărime adecvată. Obiectivul unui refugiu poate fi, de exemplu, asigurarea condițiilor de reproducție a unei specii sau a unui grup de specii. În acest caz, pe lângă dimensionarea lotului (loturilor de reproducție), trebuie să se aibă în vedere asigurarea hranei și, implicit, a unei dimensiuni a refugiului în concordanță cu raza de activitate a speciei (speciilor) avute în vedere. Dacă nu se pot armoniza interesele speciilor dintr-un fond de vânătoare, se pot avea în vedere mai multe zone de refugiu, cu caracteristici adecvate speciilor de interes cinegetic. Astfel, A. Comșia (1961) distinge, după scopul cu care se realizează un refugiu:

refugii de reproducere

refugii de popas

refugii de iernat

refugii de circumstanță

Refugiul de reproducere, similar cu „cartierul de reproducere”, funcționează doar în perioada de reproducere a unei specii. Astfel, se pot delimita zonele de boncănit la cerb și definirea lor ca zone de refugiu pe intervalul 1 septembrie – 1 noiembrie, în fiecare an. Ideal ar fi ca refugiul de reproducere să asigure succesiv condiții pentru împerechere, gestație, fătat și creșterea puilor, chiar pentru mai multe specii.

Refugiul de popas este în principal destinat faunei cinegetice migratoare și, în principiu, păsărilor migratoare. Un asemenea refugiu trebuie să asigure hrana și liniștea necesare refacerii păsărilor pentru a fi capabile să își continue călătoria. Aceste refugii au o funcționare primăvara și toamna. Desigur, se impun în aceste suprafețe amenajări care să asigure apa, suprafețe însorite, băi de nisip etc.

Refugiul de iernat sau „cartierul de iernat” reprezintă o zonă în care sunt asigurate hrana, liniștea și adăpostul speciilor sălbatice, în perioada de iarnă. Ele pot fi destinate atât faunei cinegetice stabile, cât și celui migrator. În acest din urmă caz, refugiile vor fi amplasate mai ales pe căile de migrație cunoscute. Aceste refugii vor fi amenajate corespunzător, cu mijloace de hrănire, adăpat, ca și posibilități de adăpostire pentru un număr mare de animale. În aceste refugii se va asigura hrănirea complementară la nivelul efectivelor concentrate aici.

Refugiul de circumstanță este destinat ocrotirii faunei de interes cinegetic din zonele de concentrare determinate de fructificații bogate. Până nu demult, astfel de zone erau utilizate pentru recoltarea excesivă a exemplarelor adunate acolo, fără să se țină cont că ele proveneau de pe zeci de fonduri de vânătoare. Organele abilitate ar trebui să identifice în fiecare an concentrările masive și să instituie refugiu de circumstanță, cel puțin pe 50% din suprafața terenului de concentrare. Astfel de refugii de circumstanță ar trebui instituite temporar și pe fondurile pe care autoritățile constată că, printr-o hrănire excesivă și preferențială s-au obținut concentrări pe seama altor fonduri de vânătoare, în vederea unor recolte exagerate, care amenință chiar perenitatea unor specii pe zone întinse.

În general, un loc de refugiu trebuie să implice în mod normal oprirea vânătorii. Se presupune că într-un timp mai lung sau mai scurt, în acest loc efectivele vor crește, iar în condițiile unei densități mai ridicate se va produce o deplasare a efectivelor către zonele vecine, cu densități mai mici, contribuind la o creștere a efectivelor, cu consecințe benefice. Remarcăm o creștere a efectivelor indusă pe suprafețe proporționale cu raza de activitate, precum și cu ritmul creșterii acestora în zonele de refugiu. Deci, cu cât amplasarea și gospodărirea zonei de refugiu este mai judicioasă, cu atât efectele realizate sunt mai importante. Din această cauză, în unele terenuri din străinătate sunt constituite unul sau mai multe refugii, mai ales în condițiile în care un refugiu nu răspunde tuturor exigentelor speciilor aflate în terenul respectiv. Necesitatea refugiilor se impune și în terenurile care intră în zona ariilor protejate, deoarece turismul și alte activități care stresează animalele sunt prezente și în ariile protejate, pe când în refugiile amplasate în interiorul acestora se poate și trebuie să se poată interzice orice activități perturbatoare.

Managementul refugiilor este prea puțin valorificat în gestionarea efectivelor de faună sălbatică. Aprobarea zonelor de refugiu nu ține cont de obligația ca acestea să se situeze categoric calitativ deasupra zonelor limitrofe, deoarece numai în acest caz efectivul de reproducție nu părăsește zona, decât sub presiunea densității crescute. Aceasta va determina numărul de exemplare care migrează, a căror mișcare este influențată într-un sens sau altul de dușmani, hrană și, în general, în funcție de toți factorii care influențează productivitatea. Distanta până la care se face simțită influența refugiilor este dependentă și de raza de activitate a fiecărei specii și, probabil, în aceeași măsură, de calitățile teritoriului în care se face deplasarea.

Figura 9. Schema deplasării efectivelor pe direcțiile favorabile speciei

Odată cu creșterea densității, în interiorul unui refugiu se pot constata, la început, deplasări în toate direcțiile, ca și reveniri parțiale în refugiu, dupa care, încet, se vor contura deplasări pe direcțiile favorabile speciei.

Mărimea refugiului este dependentă în primul rând de specia/speciile avute în vedere (rază de activitate, exigențe față hrană, liniște și adăpost etc.). Ca urmare, refugiul trebuie să fie într-un fel echivalentul unității de habitat a speciei/speciilor, care trebuie să asigure toate condițiile supraviețuirii și reproducției.

Distanța la care se amplasează refugiile unul de celălalt trebuie să fie mai mică decât raza anuală a speciei avută în vedere. Dacă sunt avute în vedere mai multe specii, va fi luată în considerare raza anuală a speciei cu cea mai mică rază anuală. După unii, ar trebui ca fluxul dintre două refugii să se întrepătrundă în doi ani. (fig.)

Figura 10. Schema fluxului de indivizi din două refugii vecine

De multe ori, refugiul nu poate asigura toate exigențele, caz în care se are în vedere mai ales condiția esențială a reproducerii. În acest caz, caracterul refugiului se limitează în principal la asigurarea reproducerii. Este posibil ca în cazul speciilor ocrotite să se instituie refugii pentru iernat, în care vânătoarea va fi interzisă, spre deosebire de zonele de iernat, în care acest lucru poate fi agreat, în anumite limite.

Ar fi necesar ca în jurul refugiilor să se delimiteze zone tampon, în care vânătoarea să se practice doar cu restricții, altfel, concentrarea din refugii poate fi compromisă, prin momiri frauduloase și recoltări în zonele învecinate. A. Comșia recomandă ca suprafețe minime pentru cerb – 2 500 ha, pentru căprior și capră neagră – 400 ha și 200 ha pentru potârniche. Pentru rațe recomandă 50 ha.

Densitatea refugiilor. Plasarea unui refugiu într-un fond de vânătoare este un lucru bun pe plan local, dar pentru specia ocrotită poate să fie doar ca o picătură într-un ocean. Leopold susține că densitatea trebuie stabilită pentru fiecare specie, în funcție de raza sa anuală de activitate. Astfel, între refugiile căprioarelor el propune o distanță maximă de circa 20 km. Acest lucru depășește însă managementul unui fond de vânătoare și ar trebui stabilit sigur, de comun acord cu gestionarii fondurilor de vânătoare, de către reprezentanții în teritoriu ai autorității de stat abilitate.

O problemă mai delicată o reprezintă rezervațiile pentru speciile cu rază mică de activitate, al căror număr ar putea să fie prea mare pentru a putea fi realizat în mod real. Soluția ar putea să fie realizarea doar a unor grupe de 2-4 refugii la distanțe normale pentru specia respectivă, în zonele geografice favorabile existenței viețuitoarelor respective.

Figura 11. Schema amplasării grupelor de refugii

R = raza de activitate anuală a speciei;

D = distanța la care este posibilă difuziunea între două grupe de refugii a efectivelor, care ar putea să fie în principiu 4R (D = 4R).

A. Comșia recomandă aproximativ 20 km între două refugii pentru cerb, 8 km la căprior, 15 km la capra neagră, 6 km la potârniche, 10 km la fazan și 80 km la rațe.

Funcționarea refugiilor. Din cele prezentate mai sus, putem să generalizăm că pot exista două feluri de refugii: permanente și temporare.

În principal, cele permanente vor avea în vedere cel puțin 1-3 specii, cărora le sunt asigurate condiții de ocrotire, reproducere, liniște și adăpost, iar pentru alte specii să se constituie în refugii de iernat, de odihnă etc.

Refugiile temporare se referă la un obiectiv precis: iernat, reproducere etc. și vor fi active doar pentru asigurarea realizării obiectivului respectiv.

Este evident că sunt multe situații în care nu se găsesc condiții pentru realizarea refugiilor, ceea ce practic va împiedica aplicarea reală a politicii de refugii, cu consecințele respective. Această situație, aparent fără ieșire, ar putea fi rezolvată, cel puțin în parte, prin realizarea unor refugii locale, pe suprafețe evident mai mici, care, în schimb, să fie special amenajate, pe terenuri special achiziționate în acest scop. A. Comșia opinează și pentru realizarea unor refugii temporare în locurile de colonizare, care ar putea facilita mult reușita acțiunii.

Un aspect de care trebuie să se țină seama în cazul refugiilor destinate mai multor specii este toleranța pe care o manifestă speciile fată de numărul mare de exemplare pe unitatea de suprafață, cât și între specii. Leopold susține că refugiile ar trebui să aibă în vedere și presiunea asupra faunei de interes cinegetic, reprezentată în primul rând prin numărul de vânători raportat la suprafața teritoriului gestionat. De aici rezultă că refugiile ar trebui mărite acolo unde numărul vânătorilor este mare. În acest fel, el concepe rezervația ca o pepinieră, din care fauna cinegetică difuzează și poate fi recoltat în terenurile din jur, având avantajul că teritoriul rezervației în care nu se vânează asigură reproducția, deci perpetuarea speciei.

În această concepție, rezervația ar trebui să dispună de teritoriul ei cu prioritate, deci terenul ori să fie proprietatea ei, ori să se închirieze, dar să nu coste prea mult. În plus, speciile pe care le adăpostește să garanteze producții anuale satisfăcătoare cerințelor, iar în situații extreme să se preteze la repopulări.

Amenajarea refugiilor. Teritoriile care vor juca rolul de refugiu vor fi amenajate în funcție de: obiectivele urmărite, cerințele speciilor și calitățile și deficiențele habitatelor. Astfel, se vor amplasa puncte de hrănire, dar și ogoare și plantații de ros. Vor fi luate măsuri pentru satisfacerea nevoilor de apă, adăpost, locuri de cuibărit sau fătat etc.

Capitolul 9

Controlul recoltărilor și pierderilor

În condițiile în care efectivele speciilor faunei de interes cinegetic sunt supuse permanent unor presiuni negative biotice, abiotice și antropice, de multe ori în creștere alarmantă, urmărirea atentă a pierderilor generate de acestea este absolut necesară. Desigur că primul lucru la care se referă toată lumea este recolta, deoarece este cea mai ușor de urmărit. În realitate, pot fi cauze mult mai serioase de pierderi, care sunt mai greu sesizate sau mai dificil de evidențiat. În multe cazuri, în ciuda măsurilor de amenajare, efectivele scad și gestionarii fondurilor de vânătoare se alarmează uneori prea târziu.

Problema stabilirii recoltelor este de multe ori simplificată prin acceptarea unui efectiv, calculul sporului, stabilirea efectivului optim și, prin compararea celor trei elemente, se deduce cifra de recoltă. Însă, lucrurile astfel gândite nu oferă întotdeauna cifre corecte. În primul rând, alegerea unei singure metode de evaluare a efectivului, a unei metode inadecvate sau neverificate, poate induce erori intolerabile. Stabilirea efectivului optim este dependentă de corectitudinea cu care s-au ales criteriile de bonitare, de cât de bine s-a ales ponderea fiecărui factor și, în fine, de cum s-a stabilit sporul. Acesta din urmă depinde de numeroși factori, dintre care amintim: caracterele speciei (vârsta optimă de reproducție, numărul de pui/ouă la o pontă, numărul de ponte), starea fizică a femelelor, acțiunea factorilor abiotici în perioada de fătare (clocit) și creștere a puilor, numărul și acțiunea dușmanilor, inclusiv acțiunea bolilor. În prezent, sporul care se utilizează este un spor mediu, care este de destule ori mult diferit de cel real. Aceste aspecte nu sunt însă singurele care afectează recolta. Aceasta poate fi deci influențată de existența și numărul animalelor carnivore, de frecvența și natura bolilor, de diversele accidente, precum și unele pierderi considerate naturale. La aceasta, în unele situații se poate adăuga reaua credință și inconștiența unor gestionari, care urmăresc cu orice preț recolte mult exagerate.

Gestionarea efectivelor de carnivore

Până nu demult, carnivorele erau considerate inutile și dăunătoare care trebuiau distruse prin toate mijloacele, deoarece atacau oamenii și animalele legate de aceștia. În multe zone ale lumii, carnivorele au rămas doar în amintiri, cu puține șanse să mai fie văzute în libertate. Dispariția lor nu a rămas fără urmări, astfel selecția naturală a slăbit, prăzile lor s-au înmulțit necontrolat și bolile s-au răspândit mult mai ușor în rândul erbivorelor. Înlocuirea lor prin acțiuni antropogene s-a dovedit mult mai puțin eficientă decât s-a scontat. Aceste lucruri au pus într-o lumină nouă situația carnivorelor, care au fost mult mai atent studiate, fapt care a condus la o reevaluare a situației lor. Destul de repede, au apărut și reglementări internaționale privind ocrotirea lor și au apărut preocupări privind eventuala lor reintroducere. Se poate aprecia că, în procesul destul de acut de dispariție a speciilor animale, proces ce s-a înregistrat mai ales în ultimele secole, un tribut greu au plătit tocmai animalele carnivore.

Țara noastră a beneficiat de o situație mai favorabilă: astfel, râsul, care a fost în pericol în deceniile 4 și 5 ale secolului trecut, ca urmare a ocrotirii eficiente și-a refăcut efectivele, ocolind, cel puțin pentru o perioadă, extincția.

Reglementările impuse de convențiile de la Berna și Washington, ca și alte reglementări apărute ulterior, au instituit un cadru propice ocrotirii. Din păcate, nu peste tot există grija aplicării cu consecvență a prevederilor salvatoare, ceea ce pune încă semne de întrebare legate de supraviețuirea carnivorelor. La aceasta se adaugă, în multe cazuri, și un management defectuos al lor.

Astfel, nu se au în vedere nevoile lor de hrană și adăpost, ceea ce conduce în cele mai multe cazuri la conflicte, mai ales cu zootehnia, dar și la pagube mari în rândul erbivorelor sălbatice. În cele mai multe cazuri, aceste situații apar și ca urmare a unor efective prea mari de carnivore. Nu sunt suficient studiate caracteristicile populațiilor de carnivore, astfel încât nu se cunosc efectivele optime care să garanteze supraviețuirea speciilor, fapt pentru care mărimea optimă a populațiilor este stabilită mai mult la întâmplare.

Având în vedere, în general, raza mare de activitate a carnivorelor, stabilirea efectivelor optime trebuie să aibă în vedere o zonă mult mai întinsă decât în cazul altor specii, ea trebuind să fie realizată pe un grup de gestionari ai fondurilor de vânătoare, sub coordonarea unor specialiști.

Un indicator cu care trebuie comparată evaluarea este și mărimea pierderilor cauzate de carnivore. Acestea din urmă, raportate la efectivele prădate arată dacă aceste pierderi sunt sau nu tolerabile, având în vedere și avantajele acțiunii carnivorelor, respectiv selecție și limitarea bolilor. În principiu, se opinează că biomasa carnivorelor nu trebuie să depășească 5% din biomasa prăzilor. Firește, trebuie avut în vedere că acțiunea mai multor prădători se răsfrânge asupra unui anumit număr de prăzi, cu intensități diferite, în mod normal proporțional cu reprezentarea lor în teritoriu. În legătură cu aceasta, este nevoie să se analizeze și raporturile între speciile de carnivore, de exemplu lup – râs sau lup – urs, vulpe – dihor sau jder – râs. În multe situații, se constată că nu se înregistrează același profil alimentar, astfel încât concurența să nu aibă totdeauna caractere dramatice.

Prezența prădătoarelor induce o stare de stres prăzilor, care încearcă să le evite. În această situație, asistăm la deplasări importante și frecvente ale majorității speciilor, din teritoriile lor în teritorii străine, din care revin, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Astfel, carnivorele au un rol semnificativ în distribuția faunei sălbatice, prin faptul că hrana, respectiv prăzile le atrag, iar acestea, la rândul lor sunt deplasate, realizându-se o dinamică specifică teritoriilor în care se găsesc ambele categorii de consumatori. Această dinamică diferă de deplasările erbivorelor (consumatori primari) determinate de evoluția vegetației și/sau modificarea debitelor/rezervelor de apă. Deplasările determinate de carnivore sunt cu atât mai importante cu cât raportul între acestea și erbivore crește în favoarea primelor. Tocmai acest raport trebuie atent gestionat, pentru a păstra avantajele și a limita dezavantajele conviețuirii celor două categorii de consumatori.

În unele zone, reaua credință a unor gestionari creează concentrări ale carnivorelor mari, care pot evolua spre situații dificil de gestionat, precum cazul urșilor gunoieri. Apariția fenomenului este consecința unui management necorespnzător al gestionarilor.

Urmărirea evoluției stării sanitare a efectivelor faunei de interes cinegetic

Studiul patologiei faunei de interes cinegetic evidențiază numărul și importanța bolilor care afectează toate speciile faunei sălbatice. În general, o atenție mai mare se acordă epizootiilor și bolilor transmisibile la om. Astfel, se cunosc mai puține lucruri și mai ales se remarcă doar întâmplător evoluția unor boli care, încet și pe tăcute fac pagube semnificative, care însă nu pot fi cunoscute sau combătute decât în condițiile în care toate mortalitățile sunt atent monitorizate. Terenul trebuie parcurs permanent, astfel încât fiecare victimă a bolilor să fie evidențiată. Astfel, se poate realiza o inventariere a mortalităților, care, examinate și diagnosticate de către personalul sanitar-veterinar competent, le poate diferenția după cauzele care le-au generat: boli, accidente și unele pierderi în rândul puilor. Semnalarea bolilor trebuie consemnată, pentru a se putea stabili frecvența fiecărei afecțiuni și distribuția ei în teritoriu, date care vor servi la fundamentarea măsurilor de prevenire și combatere. Observațiile efectuate vor trebui să consemneze și condițiile în care s-au produs epizootiile și factorii care le-au favorizat (temperaturi scăzute, precipitații etc.). De regulă, după o perioadă de constatări legate de boli, este necesară întocmirea unui plan de prevenire și combatere a bolilor semnalate. Dar aici pot fi avute în vedere și epidemiile care circulă în lumea animală, precum și mijloacele care sunt utilizate pentru prevenirea combaterea și limitarea lor. Astfel, nu trebuie așteptată apariția pestei la mistreți ci trebuie aplicate preventiv măsurile de vaccinare. Sunt cunoscute efectele parazitozelor diferite care afectează lumea animală aproape în totalitate, deci se pot aplica măsuri de dehelmintizare, cu atât mai ușor cu cât hrănirea complementară este practicată la o scară mai mare, deoarece substanțele respective se pot introduce în masa nutrețurilor. O practică necesară este semnalarea bolilor, ceea ce trebuie să determine investigații în toate terenurile adiacente și aplicarea cât mai rapidă a măsurilor care se impun.

În direcția patologiei faunei sălbatice, pe lângă cercetarea bolilor ca atare este necesară investigarea și găsirea unor mijloace specifice de combatere și eventual de tratament în mediul sălbatic. Desigur, nu este departe ziua când vor apare și la noi așezămintele speciale de tratare a bolilor la animalele sălbatice găsite bolnave în teren și va dispărea treptat recomandarea „animalele bolnave vor fi împușcate”.

Accidentele suferite de animalele sălbatice

În multe locuri din lume sunt frecvent semnalate pierderi din fauna sălbatică, datorită unor cauze precum: inundațiile, incendiile, otrăvirea cu substanțe chimice (utilizate mai ales în agricultură), circulația rutieră, circulația pe căile ferate, deplasarea ambarcațiunilor cu motor, liniile de înaltă tensiune, avalanșele de zăpadă sau căderile de pietre, alunecarea pe gheață etc. Dată fiind multitudinea situațiilor în care animalele pot suferi accidente, este evident că și producerea lor sporadică poate induce, în ansamblu, pierderi semnificative.

O primă problemă care trebuie urmărită cu perseverență este inventarierea cazurilor de accidente. Aici trebuie să avem în vedere că un animal accidentat poate să moară sau să trăiască cu o infirmitate temporară sau definitivă. Este evident că din rândul consumatorilor primari, care sunt și cei mai numeroși, se pot întâlni mai multe animale accidentate. Acestea sunt cel des victimele carnivorelor. Iarna, lipsa de hrană slăbește cervidele, acestea pot avea probleme cu gheața și zăpada mare, condiții în care pot fi mai ușor capturate de lupi. Dar, un cerb mort din aceste cauze abiotice va fi mâncat de lupi și, cel mai des, vom considera că aceștia din urmă sunt cauza mortalității lui. Iată deci că există riscul să apreciem greșit unele mortalități. Cunoașterea accidentelor ne relevă mortalități și la animale puternice, precum ursul. În 1974, în masivul Piatra Mare, un urs de cca. 4 ani, ieșit din hibernare mai devreme a fost victima unei avalanșe. Doi ani mai târziu, în luna martie, doi urși au fost și ei prinși de o avalanșă, unul scăpând cu un picior rupt, celălalt urs rămânând paralizat în urma ruperii șirei spinării.

Substanțele chimice utilizate în țara Bârsei între anii 1978-1986, au dus la intoxicații mortale la iepuri și căprioare. Semințele tratate de grâu împrăștiate pe un ogor în lunca Oltului au otrăvit 17 potârnichi în 1987. în aceeași zonă, în 1994 gerul și zăpada mare au determinat moartea a șase potârnichi. Pe șoseaua Brașov – Sfântu Gheorghe, în unele ierni mai grele, zilnic se înregistrau 2 – 3 cazuri de iepuri uciși de mijloacele de transport.

Această scurtă enumerare arată că volumul accidentelor este departe de a putea fi neglijat, fiind cunoscute multe cazuri când ele echivalează chiar cifrele de recoltă.

Preocupările privind prevenirea accidentelor sunt pe deplin justificate, iar cu cât efectivele animalelor sunt mai amari, cu atât crește și numărul exemplarelor accidentate.

Prevenirea accidentelor se va realiza prin controlarea substanțelor chimice din agricultură și eliminarea din uz a celor nocive, utilizarea mijloacelor de avertizare și gonire a animalelor din fața mijloacelor mecanizate utilizate în agricultură, stabilirea culoarelor de trecere a animalelor peste șosele sau căi ferate și executarea unor amenajări corespunzătoare. Astfel, pe lângă avertizarea prin semne speciale de circulație, executarea de garduri în lungul căilor de comunicație, însoțite de realizarea unor treceri realizate special sub acestea, reprezintă câteva posibilități de evitare a accidentelor.

Mortalități la pui

Preocupările legate de creșterea efectivelor se axează, în primul rând, pe creșterea numărului de pui. Acestei tendințe i se opune pierderea unui mare număr de pui, fapt ce anulează uneori chiar o minimă creștere a efectivelor. Din acest motiv, măsurile de protejare a puilor trebuie să fie în prim-planul măsurilor manageriale.

Dacă numărul de ouă și cel al puilor, respectiv vigurozitatea acestora poate fi influențată prin hrănirea complementară a femelelor, supraviețuirea acestora depinde de numeroși factori biotici și abiotici. Controlul cuiburilor relevă că un număr de ouă nu eclozează, nefiind fecundate, sunt sparte, uneori chiar de păsări, dar sunt găsite și multe coji de ouă rezultate ale consumului nenumăratelor animale carnivore din habitatele respective. Pierderile pot fi cauzate și de inundații, viituri, furtuni sau incendii, precum cele legate de arderea miriștilor.

Puii pot fi victimele lucrărilor agricole, intemperiilor precum și carnivorelor. Puii acestora din urmă pot fi și ei victimele altor răpitoare, dar și ale unor factori precum temperaturile scăzute, inundațiile sau incendiile. Puii pot fi și victimele numeroaselor boli, de la răceli la epizootii mortale.

În faza de juvenili, există în continuare mortalități ridicate. Exemplarele tinere își încep existența lor independentă, dar lipsa de experiență pătrunderea în medii noi le expun la mortalități diverse.

Prevenirea mortalităților la pui și tineret este destul de dificilă, pe de o parte datorită multitudinii cauzelor, iar pe de altă parte, diseminării exemplarelor pe teritorii întinse. Totuși, îndepărtarea sau diminuarea numărului de dușmani, hrănirea mai susținută, combaterea braconajului etc. trebuie avută în vedere într-o gospodărire chibzuită.

Pierderi din cauze antropogene

Desigur că pierderile amintite legate de agricultură au la bază, în primul rând, activități defectuoase din acest sector. În aceeași situație sunt pierderile cauzate de mijloacele de transport, linii electrice, de poluarea industrială etc.

Un loc aparte îl ocupă braconajul sau vânătoarea ilegală. Înțelegem prin aceasta uciderea animalelor în afara reglementărilor legale, iar câteodată chiar în cadrul lor.

Braconajul prin diverse mijloace, ca și limitarea lui sunt îndeletniciri dintre cele mai vechi. În primul rând, braconajul practicat de unii vânători care recoltează cu o autorizație 2-3 exemplare, uneori chiar cu complicitatea organelor de pază. Unii se folosesc de situații accidentale, precum intrarea unor animale momite în marginea localităților, animale care, apropiindu-se astfel de oameni sunt decretate cu așa-zise „devieri de comportament” și se împușcă în afara planurilor de recoltă. Astfel, în unele fonduri de vânătoare, numărul animalelor cu „devieri de comportament” împușcate a întrecut cu mult cifrele de recoltă. Cu toate că este absolut clar că astfel de situații apar din vina gestionarilor fondurilor de vânătoare, nimeni nu s-a gândit să îi penalizeze, așa cum nici organele de mediu nu au luat nici cea mai mică măsură împotriva celor care, voit sau nevoit, atrag animalele către marginea localităților.

Actele de braconaj încep cu utilizarea lațurilor, mergând de la sute de bucăți plasate în calea iepurilor, vulpilor, jderilor, fazanilor, la zeci de bucăți pentru prinderea căpriorilor, mistreților, cerbilor și chiar a urșilor. Pierderile sunt uriașe, mai ales în rândul tineretului.

În Carpații de Curbură s-au identificat anual 10 – 15 locuri în care urșii au fost prinși în cabluri ucigașe. Uneori ursoaice cu pui cu tot au fost victimele rețelelor de lațuri (vezi Predeal 1997). Gestionarii se interesează destul de puțin de aceste situații care generează pierderi semnificative.

Cauza unor pierderi importante o reprezintă ciobanii și câinii ce însoțesc turmele de animale domestice. Aceștia ucid, de la iepure la urs, toate animalele sălbatice care vin în apropierea stânelor sau în zonele de pășunat.

În cazul unor atacuri ale răpitoarelor, se apelează de către ciobani la uciderea urșilor și lupilor cu diverse substanțe toxice (verde de Paris etc.). în Munții Baiului, ocazional, au fost descoperite resturile a șase urși otrăviți și îngropați între anii 1992 – 1998. în Valea Râșnoavei, lângă o cabană forestieră, în primăvara anului 1996, o ursoaică intrată într-un container a fost arsă de vie, iar cei doi pui urcați într-un molid au fost uciși prin doborârea acestuia. Se poate presupune că astfel de acte barbare au avut și mai au încă loc în adâncurile pădurilor noastre, unde pierderea unui animal trece practic neobservată, atâta vreme cât gestionarii faunei sălbatice nu se implică decât în activitatea de recoltare.

În același timp, mijloacele legale de prindere și pedepsire a celor vinovați sunt cu totul ineficiente, dar, așa cum sunt, nu se face mai nimic, cel puțin în unele fonduri de vânătoare, pentru combaterea braconierilor. Dacă, în trecut, mijloacele auto erau utilizate mai mult în zonele de câmpie, acum, mașinile cu dublă tracțiune și reductoare pot pătrunde pe cele mai rele drumuri. Însoțirea acestor mijloace de transport cu atragerea animalelor în locuri special alese, prin depozitarea unor cantități industriale de hrană, conduce, pe de o parte, la concentrări ale efectivelor din zone întinse și braconarea lor cu ușurință. Aceste practici îndeobște cunoscute nu sunt sancționate de lege, când ele ar trebui categorisite printre cele mai periculoase mijloace de braconaj.

Aceste aspecte prezentate mai sus nu își propun să epuizeze problema braconajului, ci numai să sublinieze faptul că un control al recoltărilor fără combaterea braconajului nu va rezolva problemele de creștere a efectivelor sub aspect calitativ și cantitativ.

Concluzii

În ansamblu, pierderile din efective datorate altor cauze decât recoltările legale ar trebui cât mai atent monitorizate. Acest lucru presupune un control susținut al întregului teritoriu gestionat. Acesta ar trebui să fie efectuat și în adâncimea teritoriului, nu numai pe căile de acces, cu o periodicitate de 2 – 4 săptămâni, pentru fiecare punct în parte. Numai constatările acestei supravegheri a teritoriului ar putea arăta amploarea situațiilor prezentate mai sus, pentru fiecare unitate, furnizând date din care ar decurge măsurile manageriale corespunzătoare.

În paralel cu supravegherea și depistarea actelor de braconaj, s-ar putea proceda la administrarea prin sare a unor medicații preventive.

Este evident însa că pierderile pe căi nelegale sunt importante și că trebuie induse gestionarilor preocupări în direcția urmăririi și eliminării lor cu organisme capabile.

Putem deduce de aici că, cel puțin în unele cazuri, recolta reprezintă mult mai puțin decât braconajul, bolile și accidentele.

Capitolul 10

Hrana și apa în viața animalelor

Dintre factorii care influențează existenta faunei sălbatice, hrana joacă un rol central în autoconservarea, autoreproducerea și productivitatea populațiilor. Nu există specie care să nu aibă nevoie de hrană, există însă diferențieri pronunțate între profilul alimentar al diverselor specii, acestea având rol și în conturarea diferențierii arealului, iar în cadrul teritoriilor gestionate, o oarecare distribuție, care iese în relief mai bine în perioadele de iarnă. Această distribuție este, desigur, rezultatul acțiunii a numeroși factori, dar esențiali sunt hrana, apa, adăpostul și, uneori factorii speciali.

Prin hrana faunei sălbatice se înțelege orice material organic ingerat de exemplarele acestuia în vederea asigurării metabolismului. Desigur, această definiție nu poate fi completă până nu precizăm și multe alte lucruri. Astfel, trebuie să ne raportăm la preferințele animalului, pentru care hrana poate fi preferată, obișnuită sau forțată.

În raport de cele trei categorii, hrana poate avea un randament superior, mediu sau slab. Acest lucru va avea influență, în primul rând, asupra cantității consumate. Dar, în cazul hranei forțate, randamentul rămâne atât de slab, încât se pare că un animal care se hrănește doar cu hrană forțată slăbește lent, dar progresiv, astfel că supraviețuirea îi este asigurată cel mult 30 de zile.

Examinând hrana consumată de un animal, constatăm că ea se schimbă nu numai în decursul unui an, dar și în decursul sezoanelor de vegetație (apariția diverselor plante erbacee, a mugurilor plantelor lemnoase, a frunzelor ș.a.m.d.). Dar, se pot distinge, prin observații, diferențieri, remarcându-se preferințe față de mugurii de salcie căprească, amenții alunului etc. Anumite diferențieri se pot remarca și la consumatorii secundari sau terțiari, fără a mai vorbi de animalele omnivore. La carnivore, unele diferențieri apar în condițiile în care hrana specifică le lipsește. Însă, cele care nu se pot obișnui cu un alt fel de hrană, cel puțin pe termen scurt, în general, pier sau produc pagube în gospodăriile oamenilor, pierind, în ultimă instanță, de mâna acestora. Acest aspect și altele ridică problema hrănirii într-o oarecare măsură și a carnivorelor, lucru ce până nu demult era de neconceput, dar care astăzi, din cauza dezechilibrelor accentuate din natură, nu poate fi ocolit.

Nevoile de hrană ale animalelor sălbatice înregistrează schimbări nu numai în decursul unui an, ci și în decursul existentei lor. Este evident că iarna nevoile de hrană sunt mai mari decât vara, dar ele sunt crescute și în timpul toamnei. Iarna, consumul energetic este mult mai mare, ceea ce determină și un consum ridicat de hrană. Animalele se pregătesc pentru aceasta, acumulând grăsimi în stratul adipos (mistreț, cerb etc.) sau își fac rezerve de hrană (veveriță).

În decursul vieții, nevoile de hrană se diferențiază și pe vârste și pe sexe. Astfel, după perioadele de împerechere, nevoile de hrană cresc, mai ales la femelele și masculii care nu prea mănâncă în aceste perioade. Nevoile de hrană la femelele gestante se mențin apoi și cresc succesiv pe perioada de gestație și lactație la mamifere. Apar apoi nevoile de hrană ale puilor, care se adaptează mai încet sau mai rapid la hrana adulților, ceea ce determină, pentru femelele cu pui, anumite localizări, în care există hrana necesară.

Cercetările efectuate au relevat, în primul rând la erbivore, o oarecare dependență de numărul de specii de plante ce stau la dispoziție spre consum. Astfel, se consideră sărace acele locuri unde căpriorul găsește doar 30 – 40 de specii și bogate acelea în care numărul speciilor depășește 70 – 80, desigur, nefiind vorba de apariții singulare ale plantelor, ci de o prezență semnificativă. Astfel, un arboret cu Oxalis acetosella, în care apar sporadic și alte specii de plante erbacee, va rămâne în categoria celor sărace din punct de vedere nutritiv.

O analiză teoretică a nevoilor de hrană în funcție de greutate și metabolism este dată în tabelul următor.

Tabelul 8

Cercetările efectuate de noi au evidențiat că biomasa vegetală disponibilă pentru hrana animalelor sălbatice diferă în funcție de tipul de pădure, vârsta și consistența pădurii, compoziția și etajarea pădurii și oscilează vara, în medie, între 50 și 1762 kg la hectar. Din această cantitate se poate conta doar pe 10-20%. Aceste cantități scad toamna cu 40-50%, iar iarna rămân doar 10-20% din ce se găsește vara. Un segment important în primul rând pentru mistreți îl constituie biomasa accesibilă din sol (până la 15-20 cm adâncime). În tipurile de pădure cu troficitate ridicată se găsesc 231-2862 kg la hectar, din care se pot consuma 15-20%. Probele recoltate se diferențiază destul de mult în ceea ce privește conținutul în proteine, lipide și glucide.

Energia calorică raportată la 1 kg biomasă uscată la 1050C oscilează între 2863,80 cal și 4582,83 cal. Ținând cont de faptul că biomasa uscată consumabilă oscilează între 0,58 kg/ha și 48,54 kg/ha, putem estima capacitatea trofică naturală a arboretelor pentru speciile faunei cinegetice pe care le gestionăm în teren. Pentru exemplarele crescute în captivitate, necesarul energetic se diminuează vara cu până la 50-60%, iar iarna cu 15-30%.

Calitatea trofică a plantelor din flora spontană diferă de la specie, la specie și, în decursul unui an, de la o perioadă la alta. În general, la plantele lemnoase se cunoaște că maximum de substanțe nutritive este concentrat în lujerii anuali și frunze, în lunile mai – iunie, motiv pentru care tocmai atunci trebuie recoltate frunzarele pentru hrana de iarnă.

În general, însă, se remarcă diferențieri importante între specii în conținutul de proteină, calciu, fosfor etc. Aceste calități, raportate la nevoile de proteină, calciu etc. ale animalelor încep să explice necesitatea acestor plante și momentul consumului pentru acoperirea nevoilor animalelor.

În condițiile în care vegetația cere o dezvoltare cât mai apropiată de cea naturală, fauna care conviețuiește în astfel de ecosisteme se adaptează ca varietate și efective, formând o rețea trofică complexă. Pe măsură ce vegetația devine o cultură cu structuri simplificate, scade capacitatea trofică și apar dezechilibre între faună și vegetație, care pot conduce la pagube, cât și la pierderea unor specii animale al căror efectiv s-a redus, scăzând sub limita inferioară a supraviețuirii. Astfel de situații, care generează crize alimentare, ce apar mai ales în timpul iernilor, au generat si soluția hrănirii complementare.

Tocmai pentru a putea interveni corespunzător nevoilor trofice este necesară cunoașterea capacităților trofice naturale. Acestea sunt destul de diferite, în funcție de zona în care se situează teritoriul studiat: pășuni, culturi agricole, lunci, zone umede, bălți sau arborete. Daca între aceste zone există diferențieri calitative și cantitative notabile, atunci trebuie să menționăm că și în cuprinsul lor există astfel de diferențieri. Ceea ce complică și mai mult lucrurile este faptul că teritoriile gestionate pentru conservarea și valorificarea faunei cuprind, în proporții diferite, culturi agricole, zone umede și păduri. Soluția este, desigur, studierea capacității trofice a fiecăreia și raportarea la suprafața ocupată. Desigur, acest lucru ar trebui evaluat pe fiecare sezon sau cel puțin iarna și vara. În felul acesta s-ar putea estima cât din nevoile trofice ale animalelor sunt acoperite de hrana naturală și cât timp în decursul anului. Reprezentarea schematică a unui caz particular este dată de graficul de mai jos.

Figura 13. Raporturile între hrana complementară și hrana naturală

în decursul unui an

Dar această schemă este valabilă într-un anume an, când stratul de zăpadă are o anumită grosime în ianuarie – februarie și noiembrie – decembrie. Dacă zăpada cade din octombrie și se menține până în aprilie, situația se schimbă semnificativ.

Un management corect va trebui să aibă în vedere situația cea mai puțin favorabilă pentru a evita pierderile, prin debilitare și înfometare.

Hrănirea complementară

Din cele expuse mai sus rezultă că fauna de interes cinegetic poate dispune de o anumită cantitate de hrană naturală, care este completată, prin grija omului, cu hrană complementară, atunci când hrana naturală nu este suficientă. Până în prezent, s-a studiat prea puțin hrana naturală a speciilor de interes cinegetic în sezonul de vegetație, dar se pare că ea satisface, în general, nevoile acestora. Desigur, însă, că pentru ameliorarea calitativă a speciilor faunei cinegetice, va fi necesară o mai bună cunoaștere a situației din teren. în privința hranei complementare, observațiile și încercările făcute permit formularea unor recomandări destul de precise în raport cu preferințele și nevoile fiecărei specii.

Iepurele are nevoie de hrană complementară în perioadele în care solul este acoperit de un strat de zăpadă mai gros de 20 cm. Se recomandă utilizarea lucernei, care va fi prinsă în smocuri de arbori sau de tufe la o înălțime convenabilă. Alături, se oferă ramuri de porni fructiferi, ulm și acerinee, sfeclă, varză, nap etc. în general, se va avea în vedere ca hrana suculentă să fie ferită de îngheț, pentru a preveni îmbolnăvirea în rândul faunei de interes cinegetic. La fiecare 100 ha teren agricol și 20 ha pădure se face o „hrănitoare” sau un punct de hrănire. Hrana necesară se calculează pe, o perioadă de 150 zile (01.09 – 31.03), cu un decalaj de 15 – 30 zile între zona de câmpie și cea de deal, socotind pentru fiecare individ 70 g furaje uscate pe zi (fân, lucernă), alături de care se mai pot administra varză, sfeclă, morcovi furajeri și semințe.

Fazanul manifestă preferințe față de semințele de buruieni, de hrișcă, porumb, bob, grâu, fasole, sorg, salcâm, corn, păducel, ghindă, floarea-soarelui, orz, alături de care consumă insecte și chiar carne de cadavre. Hrănirea se face diferențiat, în funcție de proveniența fazanilor (liberi sau din crescătorie) si perioada din an. Astfel, în fondurile cu caracter de cultură intensivă pentru fazani în condiții naturale, între 1 mai și 30 septembrie se administrează 10 g/cap/zi, iar pentru exemplarele lansate din crescătorii 40 g/buc./zi. în intervalul de la 1 octombrie la 30 aprilie se vor asigura rații de 40 (50) g/cap/zi. În celelalte terenuri, în perioada de vară nu se va asigura hrănirea fazanilor, iar rația de iarnă va fi doar de 30 g/cap/zi. Hrana va fi constituită din diferite semințe de buruieni, de hrișcă, porumb. bob, grâu, fasole, sorg, salcâm, corn, păducel, ghindă, floarea-soarelui, orz, cartofi, napi, gulii și varză furajeră. Semințele se vor pune sub un strat de pleavă, sub hrănitori, plasate la 20—40 m de liniile parcelare, având densitate de o hrănitoare la 10—20 ha pădure. Apa va fi asigurată la hrănitori în vase curate, dacă nu există în apro-piere surse naturale. Se recomandă ca în perioadele cu un strat gros de zăpadă să se deschidă pârtii de acces la hrănitori.

Potârnichea se pretează în cea mai mare măsură la hrana complementară în timpul iernii, când câmpul acoperit de zăpadă nu-i mai asigură existența. Se impune, pentru această perioadă, administrarea unei rații zilnice de circa 20 g/cap, din care 15 g vor fi semințe de grâu, cânepă, porumb sfărâmat, sorg, hrișcă, deșeuri de treier, semințe de buruieni, alături de care se adaugă varză furajeră și napi porcești. Hrana se distribuie în hrănitori amenajate lângă mărăcinișuri sau tufe, în locuri adăpostite, departe de arbori. Hrana va fi împrăștiată, pentru ca potârnichea să o caute și să fie reținută mai mult sub adăpost. Intervalul de hrănire: 1 noiembrie – 31 martie.

Căpriorul are nevoie de cantități mai mari de hrană, în raport cu greutatea sa corporală și în funcție de hrana naturală. Se recomandă utilizarea frunzarelor, nutrețurilor însilozate, a fânului, precum și a concentratelor (ghindă, castane, jir, ovăz, porumb); de asemenea, varză, napi, gulii etc. Hrănirea complementară se asigură în intervalul 1 noiembrie – 31 martie, cu un decalaj de 15 – 30 zile între zona de câmpie și cea montană, rația zilnică fiind de 0,8 (1,5 kg)/exemplar. Ea cuprinde 0,2 (0,3) kg nutrețuri combinate, granulate, porumb etc. și 0,6 (1,2) kg furaje uscate. Pentru administrare se vor prefera hrănitoare mai mici și mai numeroase, deoarece hrănitoarele mari concentrează prea multe exemplare si înlătură de la hrănire o parte din ele. în imediata apropiere a hrănitoarelor se vor amplasa 1—2 sărării (3 kg sare/an/cap).

Cerbul lopătar va primi hrană complementară în perioada 1 noiembrie – 31 martie, rația zilnică fiind de 1,5 (2,3) kg/exemplar. Ea va cuprinde 0,5 (0,8) kg semințe, granulate, porumb, sfeclă, castane, ghindă, gulii etc. și 1,0 (1,5) kg furaje uscate. Anual, se va asigura o rație individuală de 5 kg sare/exemplar.

Cerbul comun va beneficia în intervalul 1 noiembrie – 31 martie de o rație zilnică de 2,3 (3,7) kg pentru fiecare exemplar. Din aceasta, furajul uscat va ocupa 1,5 (2,5) kg, iar restul va fi constituit din ghindă, castane, napi, gulii, sfeclă, varză furajeră etc. Se recomandă utilizarea de hrănitoare mai mici si mai multe, lângă care se vor amplasa și sărăriile. Anual, se va asigura o rație individuală de 10 kg sare/exemplar.

Mistrețul necesită și el hrană complementară, mai ales că este sensibil la lipsa hranei. În anii lipsiți de fructificație la fagacee sau cvercinee și cu solul înghețat, este necesară hrănirea complementară pentru a-1 salva de la moarte, a-i păstra vitalitatea și pentru a-1 lega de teren. Hrana va consta din colete de sfeclă, cartofi, porumb, orz, ovăz, ghindă, castane, sfeclă, deșeuri de treier, napi porcești, precum și deșeuri de abator sau cadavre de la serviciul de ecarisaj. în intervalul 1 noiembrie—31 martie, rația zilnică va fi de 1,5 – 1,7 kg/exemplar, fiind constituită din 1,0 (1,3) kg nutrețuri combinate, granulate, porumb, sâmburi etc. și 0,4 kg suculente. Pe terenurile cu densitate foarte mare, în restul timpului se asigură 0,2 kg/zi/exemplar porumb, furaje concentrate, sâmburi etc. Hrana se plasează sub grămezi de frunze uscate, în gropi, de unde este scoasă de animale prin râmare.

Capra neagră va avea asigurată hrană complementară între 1 noiembrie – 31 martie, constituită din nutrețuri combinate, concentrate etc. Rația zilnică va fi de 0,2 (0,3) kg/exemplar. Administrarea se va face sub molizii stufoși de la limita altitudinală a pădurii. Anual, se va asigura o rație individuală de 5 kg sare/exemplar.

Muflonul va primi, în intervalul 1 noiembrie – 31 martie, o rație zilnică de 1,1 – 1,8 kg/exemplar, fiind constituită din 0,3 – 0,4 kg nutrețuri combinate, porumb etc. și 0,8 – 1,4 kg furaje uscate. Administrarea se va face în hrănitoare. Se va prevedea și o rație anuală de 3 – 4 kg sare/exemplar.

Ursul va avea asigurată, între 1 martie – 1 noiembrie, o rație zilnică de 3 – 5 kg/exemplar, din concentrate. Pe fondurile cu caracter special se va asigura în restul anului 1,5 kg/exemplar, concentrate.

Dropia va primi o rație zilnică de 100 g semințe în intervalul 1 noiembrie – 31 martie.

Sărăriile

Constituie unul din mijloacele cele mai eficiente de reținere a faunei cinegetice în teren, sarea jucând totodată un însemnat rol în metabolismul animalelor. Pentru cervide și capra neagră sarea este indispensabilă și, din acest motiv, sărăriile sunt distribuite în special pe terenurile cu aceste specii.

Sarea este căutată și de mistreți, porumbei și chiar de iepuri. In distribuția sărăriilor se va ține seama ca, în terenurile populate de căprior sau capră neagră, să existe una la 25—50 ha pădure, pentru lopătar una la 50 – 80 ha și pentru cerb una la 100 – 200 ha.

În vederea planificării cantităților de sare necesară, se vor lua în calcul 2 – 3 kg pentru un căprior, 4 – 5 kg pentru un lopătar și capră neagră și 10 kg pentru un cerb, în decursul unui an.

Ogoarele pentru hrana faunei cinegetice

Pentru asigurarea necesarului de hrană, gestionarul fondului de vânătoare își va stabili strategia pentru procurarea hranei faunei de interes cinegetic. În acest sens se va calcula necesarul pe sortimente și se va stabili dacă va fi produsă sau procurată. în cazul în care se va conveni ca ea să fie produsă în totalitate sau parțial, în funcție de producția minimă ce se poate realiza, se face estimarea suprafeței necesare fiecărei culturi. Producția realizată va fi depozitată sau expusă direct consumului faunei cinegetice. Cantitatea ce va fi depozitată va trebui să aibă corespondent în capacitatea depozitelor de hrană.

Speciile de plante alese spre a fi cultivate pe ogoarele de hrană trebuie să fie adecvate stațiunii, să aibă valoare nutritivă ridicată, să fie consumate de animale, să aibă o producție cantitativă ridicată etc. Câteva din speciile ce se iau obișnuit în considerare sunt următoarele:

Lucerna (Medicago sativa) – este valoroasă pentru conținutul în proteine (12,1%) și săruri minerale. Dă în medie între 15 000 – 40 000 kg masă verde la hectar, respectiv 5 500 7 000 kg fân. Se seamănă primăvara în sol arat de cu toamna la cea. 30 cm adâncime, bine discuit și grăpat, se însămânțează la 2 – 3 cm. Recoltarea se face când planta a înflorit doar parțial.

Trifoiul roșu (Trifolium pratense) – destul de valoroasă, se poate cultiva în regiunile de deal și munte. Se seamănă primăvara devreme, în sol bine pregătit, la o adâncime de 1 – 3 cm. Dă o producție de 3 000 – 5 000 kg fân la hectar, cu un conținut de proteine de circa 12%.

Sparceta (Onobrychis viciifolid) – are valoare nutritivă destul de ridicată (10-15% proteină), rezistă bine la secetă și îngheț, ceea ce o plasează în zonele secetoase ale țării, unde dă 3 000 – 6 000 kg fân la hectar.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – poate fi semănat singur sau în amestec cu trifoiul alb (Trifolium repens) și alte plante, conține circa 13% proteine brute.

Dă 3 000 – 5 000 kg fân la hectar.

Orzul (Hordeum vulgare) – are un conținut de 9,4% substanțe proteice, din care 6,6% digestibile. Se seamănă toamna în sol bine pregătit, la 3 – 4 cm adâncime. Produce între 2000 – 4500 kg la hectar.

Ovăzul (Avena sativa) – are un conținut de 10,3% substanțe proteice, din care 8% digestibile. Se seamănă în sol bine pregătit, manifestă mai puține pretenții față de sol; adâncimea de semănat – 3 cm. Produce între 1 200 – 3 500 kg la hectar.

Porumbul (Zea mays) – are un conținut de 9,3% (11,73% la hibrizi) proteine. Cere soluri bine pregătite și zone călduroase, se seamănă în jur de 15 kg boabe la hectar, la o adâncime de 10 – 15 cm. Producția oscilează între 1 100 – 7 000 kg la hectar.

Sorgul (Sorghum durra) – are un conținut de 10,06% proteine (unele soiuri chiar 13,1%). Este o specie pretențioasă, cere soluri nisipoase profunde. Se recomandă a se semăna la 2 – 7 cm adâncime, în luna mai. Producția oscilează între 1 000 – 8 000 kg la hectar.

Meiul (Panicum miliaceum) – are un conținut de 10,6% proteine. Se seamănă în zone călduroase, cere soluri mijlocii bine pregătite la o adâncime de 3 – 5 cm. Realizează producții între 700 – 2 000 kg la hectar.

Hrișca (Fagophyrum sagittatum) – are un conținut de 10,8% proteine brute. Este o plantă de zone mai înalte, dar pretențioasă față de căldură. Solurile cu textură mijlocie spre luto-nisipoasă îi sunt favorabile arate, bine lucrate cu grapa și cultivatorul. Semănatul se face la 3-11 cm. Produce între 700 – 1 000 kg la hectar.

Rapița (Brassica napus ssp. oleiferă) – are un conținut de 19 – 24% proteine brute. Plantă puțin pretențioasă la climă, dar foarte pretențioasă față de sol. Se seamănă cea. 12 – 15 kg la hectar, la 2 – 5 cm adâncime. Produce 500 – 2 500 kg semințe la hectar.

Topinamburul (Helianthus tuberosus) – este o plantă ce produce tuberculi (10 000 -35 000 kg la hectar) și tulpini aeriene (30 – 50 tone). Plantarea tuberculilor ce conțin 1 – 2% proteine brute se face primăvara sau toamna în sol bine pregătit, în rânduri situate la 50 – 60 cm, la o adâncime de 8 – 10 cm (12 – 15 cm în soluri ușoare). La început sunt indicați tuberculii de 30 – 50 g. în primul an de cultură în cuiburi se introduc și cartofi, în proporție de 20%.

Cartoful (Solanum tuberosum) – este bine consumat de speciile de interes cinegetic. Conține 1 – 3% proteine pe lângă amidon și zaharuri. Cere multă umiditate și soluri bine afânate. Se plantează în cuiburi la 5 – 17 cm adâncime. Dă o producție între 7 000 – 14 000 kg la hectar.

Sfecla de zahăr (Beta vulgaris var. altissima) – este o plantă ce conține 1,3 – 2,3% proteine și 16 – 18% zahăr. Este adaptată climatului temperat și pretinde soluri profunde, bogate în humus și elemente fertilizante. Terenul se ară de cu toamna, primăvara urmând să fie afânat și nivelat. Se seamănă destul de timpuriu, deoarece sămânța germinează la 4 – 5°C, la distanță de 50×20 cm și o adâncime de 2 – 4 cm. Producția oscilează între 25 000 și 45 000 kg.

Sfecla furajeră (Beta vulgaris var, crassă) – conține între 1.2 și 2,4% proteine. Este adaptată climatului temperat și cere soluri cu umiditate suficientă, se seamănă după sfecla de zahăr, în rânduri, la 50 cm și cu o distanță de 25 – 30 cm pe rând. Produce între 15 000 – 50 000 kg la hectar.

Morcovul furajer (Daucus carota) – conține 1,2 – 1,7% proteine, 9,3 – 9,7% extractive neazotoase, din care jumătate zahăr și restul glucoza, amidon și dextrină. Conține o cantitate însemnată de caroten (provitamină A), are pretenții mai reduse față de cultură și se poate cultiva până la 1 000 – 1 600 m altitudine. Cere soluri ușoare sau mijlocii, permeabile și bine afânate. Solul se prelucrează atent. Semănatul se face primăvara devreme, în mustul zăpezii. în rânduri de 35 – 45 cm la o adâncime de 1 – 2 cm. Producția oscilează între 15 – 60 tone Ia hectar, la care se adaugă frunzele ce reprezintă 25%o din producția de rădăcini.

Guliile furajere (Brassica napus) – cunoscute și sub denumirea de napi conțin 1,6 -2,3% proteine. Sunt plante de climat umed și răcoros, având pretenții reduse față de căldură. Pretind soluri afânate, permeabile și bogate în humus, nisipo-lutoase până la argilo-lutoase. Se recomandă fertilizarea cu 150 – 200 kg azotat de amoniu și sare potasică și 200 – 300 kg superfosfat, iar pe soluri acide amendamentul de var. In solul bine pregătit se seamănă primăvara devreme, în rânduri Ia 40 – 50 cm, la adâncime de 1,5-2 cm pe rând, se Iasă 25 -30 cm la rărire și apoi se mai fac două prașile. Producția este de 20 000 – 50 000 kg rădăcini și 4 000 – 10 000 kg frunze la hectar.

Pe ogoarele de hrană se pot face culturi în amestec, în care gramineele să fie combinate cu leguminoase. Cele mai cunoscute sunt borceagurile în care sunt cultivate măzărichea, orzul, ovăzul, secara. Aceste combinații dau 20 000 kg masă verde sau înjur de 4 000 kg fân la hectar.

Nutrețuri utilizate pentru fauna de interes cinegetic

Nutrețurile sunt produse de natură organică sau anorganică care prin calitățile nutritive asigură exigențele animalelor. In vederea hrănirii corecte este necesar ca, pe de o parte să se cunoască cerințele de hrană ale animalelor, iar pe de altă parte, valoarea nutritivă a nutrețurilor. Acestea din urmă se pot clasifica după conținut, după compoziția chimică etc. Astfel, după origine avem nutrețuri vegetale, nutrețuri de origine animală, de origine minerală și de sinteză. După conținut avem nutrețuri concentrate (cele care la unitatea de greutate au un volum mic și o cantitate mare de substanțe nutritive) și nutrețuri voluminoase (de volum), care conțin o cantitate mică de substanțe nutritive într-un volum mare, raportat tot la aceeași unitate de greutate.

Nutrețurile vegetale cuprind nutrețurile verzi (pajiști naturale și nutrețuri verzi cultivate), fânurile, silozul (nutrețul murat), nutrețurile de volum (paiele, cocenii), rădăcinoasele, tuberculiferele, grăunțele, semințele etc.

Nutrețurile de origine animală cuprind deșeurile de abator, animalele de la ecarisaj (pentru hrănirea carnivorelor), subprodusele lactate (pentru animalele crescute în captivitate sau semilibertate), făinuri din subproduse animale (oase, sânge etc).

Nutrețurile de origine minerală cuprind în primul rând sarea de bucătărie, dar. treptat își fac loc mai ales în formulele de hrănire artificială numeroase alte substanțe minerale.

Nutrețuri combinate. Pentru hrănirea cât mai eficientă a animalelor s-au conceput combinații de furaje care să asigure cât mai bine nevoile acestora. Pentru fiecare specie se au în vedere anumite combinații care însă au variante în raport de vârstă și sex. Aceste combinații se cunosc sub denumirea de furaje concentrate. Ele cuprind obișnuit o suită de furaje produse sau subproduse ale agriculturii (grăunțe, semințe, rădăcinoase, tuberculi, fructe) ale industriilor alimentare (tărâțe, șroturi, melasă, borhoturi, drojdie de bere, drojdii furajere, făină de carne, făină de pește, făină de oase, făină de sânge) și ale industriei chimice (uree, cretă furajeră, fosfați furajeri, microelemente de uz furajer etc.). Ca urmare a cercetărilor întreprinse s-a stabilit rolul important pe care îl joacă astăzi unele substanțe adiționale de uz furajer, cum ar fi substanțele biostimulatoare (antibioticele, hormonii), preparatele enzimatice (culturi bacteriene selecționate) ca și unele substanțe aromatizante, substanțe antioxidante, substanțe conservante și substanțe corectoare de gust.

Nutrețurile combinate pot fi clasificate în: nutrețuri combinate complete, ce cuprind toate substanțele de care are nevoie animalul furajat (furajele granulate pentru fazani, cervide, urs etc), nutrețuri combinate proteino-mineralo-vitaminice, care sunt destinate completării furajelor energetice (porumb, fânuri etc.) și în premixuri realizate din microcomponente vitaminice și minerale.

Premixurile se clasifică în premixuri minerale, premixuri vitaminice, premixuri cu vitamine și diverse substanțe medicamentoase (pentru stimulare, tratament curativ sau preventiv etc.), premixuri complexe, care conțin substanțe minerale, vitamine, biostimulatori, aminoacizi care se întâlnesc obișnuit sub denumirea de zooforturi.

Dintre toate categoriile de nutreț amintite, în practica gospodăririi fondurilor de vânătoare o pondere mare o au frunzarele, fânurile, nutrețul însilozat, rădăcinoasele, semințele, grăunțele și fructele de pădure.

Fânul se recoltează atât de pe ogoarele de hrană, cât și de pe pajiștile naturale. Recoltarea se face când plantele au început să înflorească, majoritatea fiind doar îmbobocite. Uscarea se va face pe cât posibil pe capre, garduri de lemn etc. Depozitarea se va face în căpițe sau fânare, după deplina uscare. Valoarea nutritivă a fânurilor naturale și cultivate se prezintă în tabelele de mai jos. Din acestea rezultă și importanța alegerii momentului în care se realizează fânurile.

Valoarea nutritivă a fânului natural

(după ICZ)

Tabelul 9

Valoarea nutritivă a fânului de lucernă și de trifoi

(după ICZ)

Tabelul 10

Frunzarele se recoltează din speciile arborescente și arbustive consumate de speciile de interes cinegetic și valoroase, așa cum s-a mai arătat și din punct de vedere nutritiv. Dintre speciile indicate pentru recoltarea de frunzare amintim arțarul, ulmul, salcia căprească, teiul, plopul tremurător, frasinul, zmeurul, socul etc. Perioada optimă de recoltare se înscrie la câmpie de la sfârșitul lunii mai până la sfârșitul lunii iunie, în funcție de mersul vremii și cu o lună mai târziu la munte. Recoltarea se va face în zilele fără ploaie, iar uscarea se va face la umbră, pentru a evita o rapidă diminuare a apei, ceea ce ar determina pierderea unor substanțe nutritive din frunze.

Nutrețul însilozat este executat din borceaguri, leguminoase, coceni de porumb, frunzare etc. operația de însilozare se execută în gropi săpate în sol, uneori betonate, de dimensiunile dorite. Furajele verzi de care dispunem se toacă manual sau mecanic. Murarea se realizează cu adausuri de uree, sulfat de amoniu, sare, melasă etc. Nutrețul însilozat se recomandă în alimentația de iarnă, valorificând mai bine proteinele din nutrețurile verzi, este suculent, ieftin și permite utilizarea chiar și în perioadele geroase.

Rolul substanțelor minerale

Pentru a aprecia importanța substanțelor minerale în hrana necesară animalelor, să vedem ce rol joacă fiecare element chimic în edificarea și funcționarea organismelor animale. Elementele chimice regăsite în organismele vii sunt categorisite în micro – (0,01%) și macroelemente (99,99%). Dintre microelementele ce se apreciază ca esențiale sunt: fierul, cobaltul, nichelul, cuprul, zincul, cromul, molibdenul, manganul, fluorul, seleniul și iodul. Dintre macroelementele importante sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, fosforul, sulful, natriul, kaliul, magneziul, clorul și calciul. Rolul acestor substanțe este prezentat în tabelul următor.

Principalele funcții ale sărurilor minerale

Tabelul 11

Rolul vitaminelor poate fi evidențiat de funcțiile lor biochimice și fiziologice. Principalele funcții ale celor mai cunoscute vitamine sunt evidențiate în tabelul urmator.

Principalele funcții ale vitaminelor

Tabelul 12

Necesarul de substanțe nutritive al animalelor trebuie să asigure întreținerea funcțiilor vitale și creșterea organismelor, respectiv reproducerea lor. Pentru întreținerea funcțiilor vitale, animalele au nevoie de o anumită energie, proteine, săruri minerale și vitamine. Animalele au nevoie însă concomitent și de un aport corespunzător de hrană pentru creștere și reproducție. Dacă în zootehnie administrarea furajelor se face diferențiat, ținând cont de situația fiecărei categorii de animale (reproducător, femele gestante, pui ș.a.m.d.), în cazul faunei de interes cinegetic diferențierile în administrarea hranei pe vârste și sexe nu sunt posibile decât în crescătorii sau în țarcuri. Este cunoscut faptul că subalimentarea în perioada de creștere are influențe asupra calității reproducătorilor și asupra calității trofeelor. De aceea, hrănirea trebuie urmărită pe întreg parcursul dezvoltării animalelor, și nu numai în perioada premergătoare recoltării trofeelor. Din studierea modului de nutriție a animalelor rezultă o dinamică în raport de stadiul de dezvoltare, reproducere, năpârlit, alăptat, ouat, reînnoirea coarnelor, iernare etc. Aceste perioade determină atât schimbări calitative, cât și cantitative în hrană. Astfel, un cerb de 200 kg are nevoie în perioada de după boncănit de o rație zilnică de 600 g proteine, 1 500 g hidrați de carbon și 25 g calciu și fosfor. în perioada de creștere a coarnelor îi ajung 200 g proteine, 500 g hidrați de carbon, dar are nevoie zilnic de 100 g calciu și fosfor. Această dinamică se complică și din cauza disponibilității variabile a hranei naturale. Examinând graficele lui A. Comșia, rezultă că în existenta speciilor de interescinegetic apar, așa cum s-a precizat mai sus, perioade critice, care cresc în timp și se accentuează în condițiile unor efective mai mari și a condițiilor naturale modificate (cum ar fi cazul pădurilor cultivate). De aici, rezultă atât importanța hrănirii complementare, cât și perioadele cele mai periculoase pentru existenta faunei de interes cinegetic.

Apa și animalele sălbatice

Apa este o componentă esențială a ființelor vii, ocupând o pondere remarcabilă din greutatea corpului acestora. În același timp, apa este, pentru cea mai mare parte a mamiferelor sau păsărilor, o necesitate zilnică, iar în cazul peștilor constituie mediul lor de viață. În funcție de nevoile lor de apă, distingem:

organisme acvatice sau hydrophyle, care trăiesc în apă, precum peștii, vidrele etc.

organisme hygrophyle, care trăiesc în zone umede, precum becaținele, sitarii, nutriile etc.

organisme mesophyle, care au nevoie moderată de apă, suportând atât secete limitate, cât și sezoane ploioase; în această situație sunt majoritatea mamiferelor și păsărilor de la noi

organisme xerophyle, care trăiesc în medii secetoase, cu deficit pronunțat de apă; în această grupă reținem iepurele, potârnichea, dropia etc.

ținând cont de cele prezentate, managementul trebuie să aibă în vedere oferta terenului în cursul unui an și pretențiile speciilor care îl populează.

Animalele își pot asigura apa prin mijloace diverse, cel mai frecvent ele adăpându-se din izvoare, ape curgătoare sau stătătoare. Sunt unele care utilizează apa pe care o conțin alimentele pe care le consumă (iepurele). La animalele care trăiesc în apă, absorbția se face prin piele (broaște).

Apa consumată pe căile arătate este utilizată în parte în structura anatomică și pierdută prin transpirație, respirație sau excreții urinare și dejecții.

Lipsa apei determină deplasarea animalelor sau deshidratarea, caz în care se poate ajunge la moarte. Astfel, femelele care alăptează în lunile fierbinți de vară pot muri în câteva zile în care le lipsește apa. Desigur, animalele luptă pentru a nu ajunge într-o situație disperată prin reducerea pierderilor de apă, utilizarea apei prin metabolism, adaptări ecologice și etologice.

Orice manager care dirijează amenajarea unui teritoriu trebuie să cunoască și să aibă în vedere tipul și distribuția surselor de apă, ca și variațiile lor de debit. Pentru unele specii, de importanță este roua și conținutul în apă al plantelor (potârnichi).

În general, cuiburile păsărilor se găsesc plasate la distanțe de până la 800 – 1000 m de sursa de apă de băut. Păsările din zona de deal – munte, care beneficiază de o rețea hidrografică destul de densă, cel puțin în condițiile de la noi din țară neexistând probleme deosebite, decât în cazul unei secete accentuate, în care seacă unele surse de apă.

Desigur, rațele, gâștele sunt legate de sursele de apă. Chiar și fazanul, care nu este o specie acvatică, fiind în categoria mezofile este legat de sursele de apă, în general la câteva sute de metri și nu mai departe de 1 – 2 km. Leopold susține că și fazanii pot supraviețui doar cu suculente. La noi, această specie are deplasări notabile doar în cursul apelor.

Mamiferele au și ele pretenții diferite față de apă. În zona de câmpie, rozătoarele, reprezentate de iepure se mulțumesc cu apa din plante, aceasta neexcluzând situații în care să vedem iepuri bând din ape curgătoare sau bălți.

Căprioarele sunt mai dependente de apă, de regulă adăpându-se de două ori pe zi, dimineața și seara. Căprioarele cu iezi sunt mai dependente de surse de apă în apropierea cărora se și localizează. Mistreții, cerbii, urșii au nevoie zilnică de apă, deplasându-se către sursele de apă, fapt ce le face dependente de acestea. Lipsa acestora determină unele deplasări, care, ținând cont de densitatea rețelei de apă, nu vor fi importante, dar suficiente pentru a părăsi, de multe ori, teritoriul în care sunt gestionați.

Astfel, devine absolut necesară evaluarea permanentă a resurselor de apă și prevederea din timp a eventualelor nevoi pe termen scurt, precum cele generate de o secetă.

Capitolul 11

Vegetația și animalele

Dintre relațiile importante în ecosistem, relația producători-consumatori ocupă un rol deosebit. Vegetația este cea care ocupă categoria producătorilor. Fără vegetație nu ar putea exista consumatori, astfel încât rolul vegetației este deosebit de important.

Figura 14. Raportul dintre producători și categoriile de consumatori

* numărul de specii

Biomasa, biodiversitatea trofică și calitatea vegetației determină numărul și diversitatea consumatorilor. Piramida consumatorilor relevă că, cu cât urcăm pe scara consumatorilor, cu atât scade biomasa lor globală, dar și numărul de specii.

Începând cu mediul acvatic, unde plantele submerse stau la baza piramidei trofice a fiecărei ape și până la vegetația din zona alpină, structura piramidelor trofice pleacă de la vegetație. Dacă avem în vedere că pentru fiecare kilogram de biomasă animală sunt necesare 8 – 12 kilograme de biomasă vegetală, ne dăm seama de raporturile cantitative între vegetație și animale. Trebuie să precizăm însă că, din întreaga biomasă vegetală, pentru a păstra perenitatea ei, animalele ar putea consuma cel mult 20%. Desigur, raporturile cantitative sunt influențate și de calitatea biomasei vegetale și, în primul rând, de conținutul ei în proteine și substanțe minerale. De aceea, în managementul faunei sălbatice va trebui să se plece totdeauna de la un studiu al vegetației. Studiile efectuate până în prezent au subliniat importanta vegetației pentru fecunditatea, longevitatea, viteza de dezvoltare, diminuarea acțiunii unor factori abiotici nefavorabili, precum temperaturile extreme, seceta ș.a.m.d.

În ultimă instanță, viața și moartea animalelor erbivore este influențată hotărâtor. Desigur, influența indirectă a vegetației se resimte și în cazul carnivorelor prin biomasa, diversitatea și calitatea erbivorelor.

Este cunoscut că vegetația are o dinamică anuală și multianuală, iar pe o scară a timpului mai îndelungat, suferă schimbări esențiale ca urmare a procesului de succesiune a vegetației.

Figura 15. Exemplu de succesiune vegetală

Acestei succesiuni vegetale îi corespunde o succesiune a comunităților de animale.

Dinamica anuală a vegetației determină schimbări în profilul alimentar. Astfel, primăvara sunt consumate anumite plante, vara altele sau cel puțin alte părți ale plantelor. De aici necesitatea ca, tot timpul, asupra vegetației să se efectueze observații și evaluări care să stea la baza managementului faunei sălbatice, pentru a se evita pagube, mortalități sau oscilații ale efectivelor.

Vegetația pajiștilor. Acestea sunt răspândite aproape la toate altitudinile, dar preponderent în zona montană. Condițiile în care se dezvoltă asociațiile vegetale de pajiști sunt extrem de diversificate, motiv pentru care și diversitatea lor este foarte mare. În principal, vegetația pajiștilor este constituită din graminee și leguminoase perene. După T. Marușca, numărul speciilor vegetale se ridică la circa 120, din care doar circa 70 sunt consumabile. Producția de biomasă vegetală ajunge la 3-5 tone la hectar. Accesibilitatea animalelor la utilizarea pășunilor este însă destul de redusă, datorită concurenței șeptelului domestic. În unele cazuri, nici succesiunea la hrană nu este posibilă, deoarece turmele de animale domestice rămân permanent pe pășuni.

Referitor la existența și evoluția sortimentelor de hrană, remarcăm că, în general, acele plante care rezistă pășunatului înfloresc și fructifică destul de repede, producând o cantitate și varietate mare de semințe, care, alături de microfauna caracteristică, constituie un suport apreciabil pentru micile rozătoare și unele păsări. Nu trebuie să uităm că unele plante care dezvoltă bulbi și rizomi, care vor fi căutați atât în a doua parte a verii, cât și la începutul toamnei, apoi al primăverii, în primul rând de către mistreți.

Privitor la adăpost, putem să remarcăm că în acest caz acesta lipsește, cu excepția mamiferelor care își sapă vizuini.

Ameliorarea calității acestor pășuni, în cazul că acest lucru este posibil, se va putea realiza prin creșterea ponderii leguminoaselor și a plantelor cu bulbi și rizomi.

Vegetația arbustivă. În țara noastră, tufărișurile au o răspândire redusă. Ele pot fi cel mai des întâlnite sub forma subarboretului, dar și a unor pâlcuri de vegetație lemnoasă, în lungul apelor. În SUA sunt răspândite sub denumirea de „pășuni de iarnă”. Acestea ocupă mii de hectare, în trupuri compacte. Sunt constituite din numeroase specii locale, valoroase sub aspect trofic, dar și cu calități legate de fixarea solului, având sisteme de înrădăcinare pivotante sau pivotant – trasante. Biomasa accesibilă este vara de 20 – 40 tone la hectar, iar iarna de 10 – 15 tone la hectar. Aceste tufărișuri, care au o înălțime medie de 2 – 2,5 m, sunt utilizate iarna de către șeptelul domestic, când temperaturile se mențin sub -100C. în rest, ele rămân doar pentru fauna sălbatică, realizându-se zone cu efective dintre cele mai ridicate numeric. Practic, aceste tufărișuri asigură adăpost și hrană tot timpul anului, cu unele variații între vară și iarnă. Unele tufărișuri au fructificații destul de diferite și abundente, care pot constitui hrana unor mamifere, dar și a unor păsări granivore. În Germania, arboretele sărace trofic au fost ameliorate cu „plantații de ros”, care au calități și utilități similare.

La noi, subarboretele din pădurile de șleau ne arată foarte clar că ar trebui ameliorată starea trofică, folosind atât subarboretul, cât și lizierele, mai precis, lăsând deoparte evoluțiile întâmplătoare ale acestor formații vegetale. Astfel, se vor putea obține atât o biomasă accesibila de calitate, cât și o oarecare permanentizare a hranei naturale, nu numai pe seama lujerilor și a mugurilor, ci și pe seama arbuștilor sempervirescenți, cum ar fi murul.

Fructele arbuștilor sunt consumate toamna de către majoritatea speciilor animale ce populează arboretele (măceșe, alune, mure, afine etc.). Valoarea trofică a părților consumate (lujeri, muguri, frunze, fructe la unele specii) este remarcabilă și, tocmai datorită acestui aspect, trebuie luate măsuri pentru stabilirea concurenței antropogene excesive, care privează animalele de această hrană, absolut necesară pregătirii pentru iarnă.

Vegetația arborescentă. Pădurile constituie pentru circa 80% din speciile de interes cinegetic locul de trai care le asigură hrana, adăpostul și liniștea necesară. Rețeaua trofică cea mai complexă dintre toate formațiunile vegetale se găsește aici, ca și cele mai multe nișe ecologice , care se oferă numeroaselor specii de mamifere și păsări.

Ca adăpost, ea poate juca un rol important în funcție de structura sa, de modul de gospodărire și de compoziție.

Ca sursă de hrană, vegetația forestieră are o valoare ce poate fi maximă în primii ani, mai ales în cazul regenerărilor naturale și, obișnuit, scade mult în fazele de nuieliș-prăjiniș, pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare. În principal, hrana naturală ce o oferă arboretele este constituită din plante erbacee, arbuști, ca și din exemplare tinere ale speciilor arborescente.

În aprecierea valorii nutritive pentru fauna de interes cinegetic trebuie avute în vedere: conținutul în substanțe minerale al fiecărei specii vegetale, nevoile în astfel de substanțe ale fiecărei specii de interes cinegetic, frecvența speciilor vegetale căutate de animale, accesibilitatea acestora și adaptarea animalelor în vederea asimilării prin digestie a substanțelor de care are nevoie.

Cercetările efectuate în țara noastră ca și în străinătate au scos în evidență faptul că sub aspectul conținutului în substanțe necesare nutriției există atât deosebiri între specii, cât și în cadrul speciei, în funcție de partea analizată și de anotimp. Este evident că părțile mai nutritive sunt frunzele și fructele, dar iarna crește importanța lujerilor iar către sfârșitul ei, a mugurilor. aprecierea valorii nutritive a unui anumit tip de pădure este legată de compoziția speciilor, existența și ponderea stratului erbaceu și arbustiv. Acestea sunt elementele ce determină biomasa accesibilă și utilă animalelor plantivore. Raportul biomasă vegetală – biomasă consumatori primari fiind de aproximativ 20 la 1, determinarea biomasei vegetale poate furniza elementele necesare, stabilind pe baze ecologice efectivul faunei de interes cinegetic.

Cercetările întreprinse în țara noastră de noi, în unele arborete din zona de munte, au stabilit valoarea nutritivă a unor arbuști ca: socul, zmeura, sângerul, alunul, măceșul, murul, al unor specii moi ca salcia căprească, plopul tremurător ca și al unor plante erbacee. Unele exemple sunt redate în tabelul de mai jos.

Frunzarele executate din speciile preferate de fauna de interes cinegetic, cu un conținut ridicat în substanțe nutritive, cu grad ridicat de digestibilitate, vor fi o hrană valoroasă și economică.

Tabelul 13

În realizarea unei capacități nutritive ridicate pentru fauna cinegetică a pădurii, de mare importanță este modul de gospodărire a pădurii și intervențiile cu caracter cultural. Astfel, dacă crângul este mai favorabil unor specii ca fazanul și iepurele, codrul va fi regimul adecvat existenței cerbului, ursului sau râsului.

Executarea degajărilor și a curățirilor trebuie să aibă în vedere și nevoile de hrană ale faunei de interes cinegetic. Degajarea de speciile copleșitoare trebuie să se facă prin frângerea (nu tăierea) vârfului acestora astfel încât ele să rămână pentru hrana faunei de interes cinegetic. Curățirile și răriturile trebuie să înlăture treptat speciile moi, în 10-15 ani, pe măsură ce ele stânjenesc evident dezvoltarea speciilor de bază. Având în vedere rolul lor de tampon, speciile moi vor fi menținute în compoziție cât mai mult către vârsta de 30-40 ani.

Executarea extragerilor va trebui să se facă pe cât posibil în lunile ianuarie-martie, eșalonat pe tot intervalul, astfel încât exemplarele tăiate să fie utile pentru hrănirea animalelor care le consumă cu plăcere lujerii.

Luând în considerare influența diferitelor tratamente aplicat arboretelor se poate aprecia că ele ajung să joace un rol hotărâtor în viața faunei cinegetice. Astfel, tăierile rase, îndepărtând brusc vechiul arboret, distrug pentru un timp condițiile de adăpost, creând în schimb pentru următorii ani, prin vegetația luxuriantă instalată odată cu puieții plantați, cele mai favorabile terenuri de hrană în tăieturile respective.

Tratamentele cu tăieri repetate tulbură mai mult, în perioada de exploatare – regenerare, liniștea faunei, dar prelungesc perioada favorabilă hrănirii acestuia, deoarece permit instalarea și menținerea unei vegetații adecvate și accesibile.

În schimb tratamentul codrului grădinărit poate să fie cel mai favorabil vânatului mare, deoarece structura neuniformă și mereu aceeași a pădurii realizate oferă permanent și concomitent atât hrana necesară cât și adăpostul adecvat.

Nevoia de a asigura un raport normal între pădure și fauna de interes cinegetic a generat preocupări susținute sintetizate prin expresia de “echilibru silvocinegetic”.

Cercetarea și stabilirea echilibrului silvocinegetic trebuie să aibă în vedere în primul rând rolul principal al pădurii care poate fi: producția de masă lemnoasă, protecția, rolul social, cinegetic etc. în toate situațiile se poate acționa pentru mărirea troficității prin modificarea convenabilă a consistenței și compoziției, prin aplicarea operațiilor culturale etc. Aceasta va determina o reducere a pagubelor provocate de fauna cinegetică și va crește potențialul cinegetic.

Plantațiile, în general, constituite din puține specii, și ca urmare sărace din punct de vedere nutritiv, sunt obiectul concentrării cervidelor, care produc pagube importante. Pentru evitarea lor se impune includerea în formulele de împădurire a arbuștilor și menținerea speciilor moi în limite tolerabile, astfel ca acestea să joace un rol de tampon care să diminueze efectele negative. Deoarece raportul între faună și vegetație se stabilește la un teritoriu întins, concentrările sezoniere generează o deteriorare a echilibrului cu efecte păgubitoare în plantații, ce pot fi atenuate, pe lângă măsurile culturale indicate mai sus, atât prin protejarea mecanică și chimică a puieților, cât și prin dispersarea suprafețelor în curs de regenerare.

Capitolul 12

Managementul apelor de munte

Apele de munte cuprind o parte a rețelei hidrografice care adăpostește ecosisteme acvatice, relativ sărace în raport cu celelalte ecosisteme acvatice. Având în vedere că aceste ape sunt în cea mai mare parte situate în zone dens împădurite, existența și calitățile lor (debit, pH, limpiditate) depind în mare măsură de acestea. Deși aparent asemănătoare, aceste ape prezintă o diversitate destul de mare, ceea ce justifică un management salmonicol, care se va baza pe un monitoring adevărat care va urmări parametri hidrologici și biologici. Studiile de management salmonicol vor trebui efectuate pe bazine sau bazinete hidrografice și vor urmări realizarea unei gospodăriri diferențiate, ca și refacerea ecologică a potențialului salmonicol.

Ecosistemele din apele de munte

Apele curgătoare din țara noastră, în raport de altitudinea la care se găsesc, dar mai ales în funcție de caracteristicile fizico-chimice și biologice, se împart, după P. Bănărescu, în următoarele zone: zona păstrăvului, zona lipanului și moioagei, zona scobarului, zona mrenei, zona crapului, zona cleanului și zona bibanului. Salmonidele trăiesc în primele trei zone. În cazul zonei păstrăvului se pot distinge, după unele păreri, trei subzone: a) subzona păstrăvului fântânel, care pleacă de la izvoare și cuprinde cele mai sărace și reci ape; b) subzona păstrăvului indigen și c) prin desprinderea tronsoanelor de ape reci ocupate de lipan și lostriță s-ar putea constitui o a treia subzonă.

Din rețeaua hidrografică a țării noastre, numai circa 15% sunt ape propice pentru viața salmonidelor, cuprinzând izvoare, pâraie și râuri, în general mici, distribuite din zona alpină, de la altitudini în jur de l 500 m, până la circa 500 m. Lacurile alpine, ca și cele de baraj montane, sunt pe deplin apte pentru viața salmonidelor.

Elementele care definesc calitățile unei ape sunt: caracterele fizico-chimice, flora și fauna acvatică.

Piramida trofică din apele de munte cuprinde, de altfel, așa cum este normal, producătorii și consumatorii.

Figura 16. Piramida trofică în apele de munte

Apele de munte sunt caracterizate prin prezența unei anumite flore și faune, care constituie sursa de hrană a peștilor ce le populează. Pe seama organismelor animale sau vegetale care sunt ingerate se realizează creșterea, dezvoltarea și înmulțirea. După natura hranei consumate, peștii pot fi fitofagi, carnivori sau omnivori. Fiecare specie de pește consumă o anumită hrană, fiind adaptată la găsirea, consumarea și digerarea ei. Hrana se modifică la aceeași specie în raport cu vârsta și, uneori, chiar în funcție de sex. Modificări importante în componența ei se înregistrează în tot cursul anului, în raport cu modificările ce apar în flora si fauna apei respective. După natura hranei, peștii au adaptări morfologice care îi deosebesc relativ ușor pe fitofagi de carnivori.

Flora și fauna apelor de munte constituie baza trofică a peștilor ce populează aceste ape. După măsura în care o specie consumă mai mult sau mai puțin unele 'elemente ale faunei și florei acvatice, distingem: hrană principală, adică aceea cu care peștele se hrănește obișnuit, hrană secundară, care este consumată permanent, dar în cantități de regulă mai mici și hrană întâmplătoare, care este consumată rar. În lipsa hranei principale, peștele este obligat să consume, preponderent, sau chiar exclusiv, din speciile ce constituie pentru el hrana secundară sau întâmplătoare. În acest caz, după Nicolski, ea se denumește „hrană forțată”.

Flora. Vegetația apelor de munte este mai săracă în specii decât cea a altor ape. Principalele grupuri de vegetale ce se întâlnesc în apele de munte sunt: algele, mușchii și fanerogamele. Ele nu constituie hrana salmonizilor, în schimb favorizează dezvoltarea unor organisme animale care intră în hrana acestora și, prin schimburile de gaze ce le întrețin, măresc procentul de oxigen. Din grupa algelor, cele mai des întâlnite sunt speciile din ordinele: Rhodophyta, Cyanophyta, Diatomea etc. Din Bryophyta (mușchi): Fontinalis antipyretica, Brium albicans sau Limnobium palustris sunt destul de des întâlnite. Fanerogamele sunt reprezentate de: Nasturtium officinale (măcrișul de baltă), Veronica beccabunga, specii de Carex, de Ranunculus etc. (fig. 17).

FIGURA

Fauna. Este constituită din numeroase organisme vii, care, în marea lor majoritate, servesc drept hrană salmonidelor. Speciile întâlnite sub pietre, în nisipul din fundul albiei sau pe plante sunt destul de numeroase și variate, având ca trăsătură comună adaptarea, într-o formă sau alta, la condițiile apelor de munte: curent rapid, ape limpezi, reci și bine oxigenate. Se disting, în funcție de mărimea lor, două grupuri: microfauna și macrofauna.

Microfauna cuprinde viețuitoarele zooplanctonului, care împreună cu fitoplanctonul constituie planctonul, acesta fiind o asociație de ființe mici, inferioare, ce trăiesc împreună, constituind în special hrana puietului de peste. Principalii constituenți ai microfaunei din apele de munte sunt crustaceele mici: cladocerele de 0,3-5 mm sunt reprezentate de Bosmina longispina și Daphnia longispira, iar capopodele sunt reprezentate mai ales de Cyclops strenuus.

Macrofauna este constituită din viermi, moluște, crustacei, insecte etc. Spre exemplificare, amintim, dintre viermi, specii de Oligochaeta, care au o talie variabilă, iar dintre moluște micul melc Ancylus, care nu depășește 4-5 mm. Dintre crustacei, cea mai răspândită specie este Gammarus pulex. Se poate aprecia că speciile din clasa Insecta au cea mai mare importanță în hrana salmonidelor, în raport cu celelalte grupe de viețuitoare. Multe din insecte, în stadiul larvar, trăiesc în apă, și astfel intră în categoria de hrană endogenă; ulterior, sub formă de adulți, intră în hrana exogenă. Ordinele Trichoptera, Plecoptera, Ephemeroptera, Coleoptera. Hemiptera și Diptera sunt mai importante din acest punct de vedere. Trichopterele, în stadiul de larvă, își construiesc căsuțe din nisip. Aceste larve poartă denumirea de „carabeți”. Cele mai răspândite trichoptere din apele de munte sunt din genurile Drusus și Rhyncophyla. Dintre plecoptere, cele mai importante pentru hrana salmonidelor sunt cele din genurile Perla și Perlodes. Dipterele sunt reprezentate prin mai multe specii din familiile Simuliidae și Leptididae.

Importanța fiecărei specii este variabilă, în funcție de loc, anotimp și de peștii ce le consumă.

Factori și relații ce influențează salmonidele

Studiul biologic al apelor de munte comportă analizarea raporturilor dintre viețuitoare și mediul anorganic care le influențează existența, precum și relațiile dintre populațiile de viețuitoare, cu accentul asupra populațiilor de pești.

Amenajarea și valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă și complexă, în care intervin un mare număr de factori și influențe de care trebuie să se țină seama. De aceea, cunoașterea lor este o condiție absolut necesară pentru realizarea acestui obiectiv, la nivelul exigențelor actuale. Valorificarea științifică a apelor de munte ar permite o producție anuală de 20—100 kg/ha, ceea ce reprezintă un aport economic și alimentar demn de luat în considerație.

Este cunoscut faptul că diversele asociații de plante și animale (biocenoze) din apele de munte, împreună cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme. Acestea realizează un permanent schimb de energie, constituind un ciclu, pornind de la prelucrarea energiei luminoase și utilizarea ei de către producătorii reprezentați de planctonul vegetal, plante verzi și unele bacterii, care prin fenomenul de fotosinteză produc biomasă vegetală. Pe seama acesteia trăiesc consumatorii, care pot fi primari (zooplancton, pești fitofagi etc.), secundari și terțiari, constituiți din peștii carnivori (păstrăv, lipan, lostriță etc.). In final, intră în acțiune organismele descompunătoare, care readuc în circuitul materiei substanțele minerale componente, provenite din degradarea resturilor organice animale sau vegetale.

Asociațiile de plante și animale, între care se stabilesc relații de interdependență, constituie un lanț trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un nivel trofic. Fiecare pește își are locul său, unde-1 găsim ocupând o anumită nișă ecologică, în care consumă, se odihnește, se reproduce, se mișcă și moare. In acest context, transformările energetice din ecosistem înregistrează un bilanț periodic, care este reflectat de productivitatea sa. Se distinge o producție brută, care este reprezentată de cantitatea de biomasă produsă într-un an de un nivel trofic sau de unul din constituenții săi. Producția netă este egală cu producția brută, minus energia consumată prin respirație. Producția totală a ecosistemului este compusă din producția primara, constituită din plantele acvatice și fitoplancton, producția secundară, constituită din consumatorii primari (peștii fitofagi) și producția terțiară, reprezentată de consumatorii secundari (peștii carnivori), între producători și categoriile de consumatori există raporturi cantitative, ca și în cazul ecosistemelor terestre.

Productivitatea ecosistemelor acvatice este influențată, în primul rând, de calitățile apei ca mediu de viață al organismelor acvatice. În acest sens, un rol însemnat îl joacă proprietățile fizice ale apei, cum sunt: capacitatea calorică, densitatea, transparența, proprietățile chimice, ca și caracterele dinamice ale apei (ape stătătoare, ape curgătoare). Toate acestea determină o anumită distribuție a organismelor acvatice, în funcție de exigentele lor.

Rolul factorilor alimentari

Cantitatea și calitatea hranei disponibile într-un anumit habitat influențează atât producția, cât și numărul speciilor care vor trăi în acel mediu. Valoarea nutritivă a hranei este diferită, servind în mod diferențiat în creștere, reproducere sau în menținerea vitalității. De aici, necesitatea de a cunoaște stocul de hrană existent în apa respectivă, dar, în același timp, de a stabili valoarea nutritivă a fiecărui element din care se compune. Studierea factorilor alimentari începe cu producția primară și continuă cu studiul transformării biomasei primare în producție secundară și apoi terțiară.

Productivitatea piscicolă este influențată de cantitatea de plancton, a cărui abundență este influențată de lumină, temperatura apei și de pH-ul ei. Bentosul (totalitatea nevertebratelor de pe fundul apei) constituie, de asemenea, o sursă principală de hrană, a cărei abundență poate înregistra schimbări în funcție de anotimp, adâncimea apei, viteza curentului etc. Producția primară, adică dezvoltarea vegetației acvatice, este posibilă în raport de conținutul apei în azot, fosfor, potasiu și calciu. Prin intermediul energiei solare, aceste elemente sunt combinate în corpul plantelor cu hidrogenul din apă, cu carbonul și oxigenul din bioxidul de carbon dizolvat în apă, dând naștere primei verigi din lanțul alimentar. În acest proces de biosinteză un rol îl joacă și elemente ca manganul, borul, zincul, fierul, magneziul, clorul, sodiul, potasiul, cuprul si sulful, care sunt necesare în cantități foarte mici. În apă se mai pot găsi dizolvate gaze și o serie de substanțe care joacă un rol important în alimentație, ca factori limitativi sau favorizanți. Astfel, printre cei mai importanți se situează oxigenul, a cărui lipsă poate duce chiar la moartea peștilor (iarna sub gheață). Un rol însemnat îl joacă bioxidul de carbon care, în anumite proporții, poate stimula asimilația clorofiliană dar, în același timp, poate afecta existența peștilor de apă rece, ca și hidrogenul sulfurat sau azotul. Procentul de săruri de calciu și magneziu este, de asemenea, de mare însemnătate. Se cunoaște că o producție maximă piscicolă corespunde, de obicei, și unei anumite concentrații a calciului în apă (10-25 miligrame/litru).

Managementul salmonicol va avea, în lumina celor prezentate, câteva obiective însemnate:

Crearea de condiții propice pentru realizarea unei producții primare cât mai mari în apele de munte, astfel încât să se creeze premizele unei producții piscicole corespunzătoare. În acest sens, joacă un rol important lucrările transversale pentru atenuarea vitezei apei, ca și o politică de consolidare a malurilor, prin sistemele de înrădăcinare a arborilor de pe mal. În aceste condiții, producția primară se va putea dezvolta în maluri, unde se va instala și zooplanctonul, adăpostindu-se și microfauna.

Studierea și instalarea peștilor consumatori primari, ca și a consumatorilor secundari, reprezentați de salmonide. Instituirea de zone de protecție și zone tampon, mai ales pentru speciile periclitate (lostriță și lipan). Pe baza studiilor de biodiversitate, se va stabili profilul alimentar care va sta la baza alegerii celei mai potrivite specii din fam. Salmonidae, pentru repopularea sau popularea bazinelor hidrografice. Desigur, nu vor putea fi neglijate nici caracteristicile fizico-chimice ale apelor, ca și exigențele peștilor. Ca urmare, va fi posibilă o oarecare raionare a speciilor de salmonide, pe baza căreia se vor stabili nevoile de alevini sau chiar de pește adult ce ar trebui produși anual în stațiunile piscicole, pentru populări și repopulări.

Productivitatea apelor de munte

Desigur că acest titlu se referă, în primul rând, la producția de pește a apelor de munte. În acest sens, acțiunea de bonitare a apelor se realizează utilizand formula:

în care: P = productivitatea piscicolă, în kg la un km lungime

B = capacitatea biogenică, cu valori între 1 și 10, corespunzătoare scării lui Leger; se stabilește pentru fiecare fon de pescuit, respectiv pentru fiecare tronson al apei respective

L = lățimea medie a albiei

K = coeficient care reprezintă natura habitatului și este rezultatul cumulării factorilor K1, K2, K3, K4, K5 (K1 = temperatura medie anuală; K2 = pH-ul apei; K3 = specia de pește: salmonide = 1, ciprinide = 1,5 – 2; K4 = vârsta peștilor: peste 6 luni = 1, sub 6 luni = 1,5; K5 = tipul bazinului de acumulare: tip urban = 0,2 – 1, tip pastoral-pășune = 1,1 – 1,3, tip fâneață = 1,4 – 1,8)

Productivitatea piscicolă este o parte a transferurilor de energie și a productivității ecosistemelor acvatice. În acest sens, se distinge o productivitate primară, respectiv cea produse de ființe care utilizează asimilarea clorofiliană, și o productivitate secundară, respectiv cea realizată de ființe aparținând categoriei consumatorilor. Dacă analizăm raportul între productivitatea primară și cea secundară, vedem că prima trebuie să fie mai mare de cel puțin câteva ori decât a doua. În cazul salmonidelor, față de producția primară a ecosistemelor pe care le populează, biomasa lor reprezintă 5,5 – 22% (după Dajos, 1971).

Este evident că pentru a acționa asupra productivității salmonicole trebuie să mărim productivitatea primară.

Apele de munte – resursă de odihnă și recreare

Odată cu amplificarea preocupărilor profesionale și solicitarea intensă pentru rezolvarea problemelor din ce în ce mai complexe de la locul de mncă, se impune ca absolut necesară recrearea, ca o reală posibilitate de refacere a potențialului de muncă al fiecărei persoane.

Un loc destul de însemnat îl joacă, fără îndoială, recrearea legată de cursul apelor sau de ambianța lacurilor. O primă constatare este că acestea au o capacitate limitată de absorbție a turiștilor, în condițiile în care păstrarea caracterului sălbatic al zonei se impune ca absolut necesară. Desigur, punctual, în locuri bine alese se poate recurge la amenajarea unor moteluri, cu locuri de campare etc., de la care accesul în teritoriu să fie permis doar „pe jos”. Firește că legislația este chemată să reglementeze o mulțime de aspecte practice, pornind de la nealterarea cadrului natural, până la excluderea tuturor formelor de poluare.

Managementul recreerii pe apele de munte, curgătoare sau stătătoare, trebuie să rezolve probleme precum folosirea albiilor de râuri ca depozite de gunoi, extragerea necontrolată a arborilor și arbuștilor din luncă sau de pe malurile apelor, asigurarea securității turismului, elaborarea de reguli și regulamente, amenajarea pe zone de interes (drumeție, pescuit etc.), problemele de căutare și salvare a eventualilor turiști rătăciți sau accidentați, reglementarea numărului de turiști, precum și accesul acestora, reglementarea transportului – individual sau în comun, prevenirea și combaterea incendiilor, organizarea unor puncte de vizitat, ocrotirea siturilor de interes din zonă etc.

Managementul trebuie să aibă în vedere formele de relief,asociațiile vegetale, caracterul natural-sălbatic al cursului apei, ca și orice alte forme de impact antropogen. Astfel, siluetele unor stânci izolate, mici denivelări, stâncării în combinație cu vegetația, chiar sub forma unor grupe de arbori, arbori izolați, covoare vegetale al căror aspect este schimbător în funcție de anotimp și este dinamizat de elemente ale faunei, păsări și mici mamifere etc. Un element important îl constituie cascadele, bulboanele, cataractele, care vor trebui puse cât mai bine în valoare din punc de vedere peisagistic.

Dintre activitățile antropogene, captările de apă, drumurile, pășunatul, mineritul pot avea un impact cu caracter negativ sau pozitiv, care trebuie avut în vedere atât în amenajarea, cât și în managementul teritoriului.

Un lucru extrem de important îl constituie debitul apei și panta terenului, nefiind de neglijat oscilațiile debitului, fiind clar că, la debite minime, vor trebui inițiate și aplicate alte măsuri, diferite de cele din perioadele cu debite maxime.

Dezvoltarea activităților de recreare pe râuri produce, în mod previzibil, un impact deosebit asupra apei solului, vegetației și faunei. Astfel, malurile pot fi erodate pe anumite porțiuni, se poate produce tasarea solului prin traficul turiștilor (pietonal) sau, mai ales, al mijloacelor auto, dacă circulația acestora nu este bine organizată. Să nu uităm nici vetrele de foc ce însoțesc turismul, asociate cu utilizarea nerațională a lemnului local, ceea ce poate afecta semnificativ aspectul vegetației.

Aceste aspecte mentionate duc la concluzia că managementul activităților legate de valorificarea recreativă a râurilor de munte trebuie să realizeze un proiect în care, pe lângă partea de amenajare, vor fi necesare măsuri ferme privind limitarea utilizării, protejarea mediului, asigurarea curățeniei etc. Cursurile de apă trebuie astfel îngrijite, încât să-și păstreze atractivitatea, respectând capacitatea de suport a fiecărei stațiuni. Acest deziderat pretinde cercetări privind capacitatea de absorbție a vizitatorilor, limitarea accesului acestora, reglementarea accesului autovehiculelor, reglementarea campării etc.

Gestionarea recreerii pe râurile de munte poate fi realizată de către unitățile care administrează pescuitul, silvicultura sau valorificarea resurselor oferite de pajiști.

Bibliografie selectivă