Analiza Si Diagnosticul Firmei
analiza și Diagnosticul firmei
Capitolul 1
Analiza și diagnosticul – instrumente strategice în managementul întreprinderii
1.1. Analiza și diagnosticul în managementul strategic al întreprinderii
1.1.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanță, necesitate
1.1.2. Tipologia studiilor de diagnosticare
1.1.3. Modalități de realizare a diagnosticului
1.2. Analiza economico – financiară – instrument în procesul de diagnosticare
1.2.1. Importanța analizei economico – financiare
1.2.2. Metoda analizei economico – financiare
1.3. Dimensiunea strategică a diagnosticului/diagnosticul strategic al întreprinderii
Capitolul 2
Metodologia de realizare a diagnosticului – aspecte teoretice și aplicative
2.1. Pregătirea diagnosticului
2.2. Documentarea preliminară
2.3. Analiza – diagnostic a mediului intern al firmei
2.3.1. Analiza activității economice
Analiza producției fizice
Diagnosticul comercial
Analiza mijloacelor fixe (Active imobilizate)
Analiza dinamicii și mărimii mijloacelor fixe
Analiza mijloacelor (activelor) circulante
2.3.2. Analiza rezultatelor și a rentabilității firmei
Capitolul 3
Diagnosticul financiar al afacerii
3.1. Diagnosticul financiar pe baza informațiilor degajate de bilanț
3.1.0. Poziția financiară a întreprinderii
3.1.1. Analiza echilibrului financiar
3.1.2. Analiza structurii patrimonial – financiare a întreprinderii
3.1.3. Solvabilitatea și lichiditatea
3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)
3.2. Analiza și diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate
3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie
3.4. Riscurile asociate afacerii
3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)
3.4.2. Analiza riscului financiar
3.4.3. Analiza riscului de faliment
3.5. Planificarea financiară a afacerii
Capitolul 1
Analiza și diagnosticul – instrumente strategice în managementul întreprinderii
1.1. Analiza și diagnosticul în managementul strategic al întreprinderii
1.1.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanță, necesitate
În practica administrării și conducerii societăților comerciale sunt numeroase problemele cu care se confruntă managerii acestora. În contextul tot mai complicatelor relații între unitățile economice și mediu, incertitudinea și riscul au dimensiuni din ce în ce mai mari și o frecvență tot mai mare de apariție. Acestea fac ca procesul decizional să fie tot mai complex iar costul greșelilor să fie în continuă creștere. Planificarea strategică a activității dă posibilitatea întreprinderilor să nu se supună ci mai degrabă să-și orienteze viitorul, diminuând riscul nerealizării produselor la piață la dimensiuni rezonabile.
Premisa de bază în funcționarea eficientă a unei firme este ca toate activitățile ei să se desfășoare în conformitate cu parametrii înscriși în planurile de dezvoltare. Pentru o derulare eficientă a activităților propuse în direcția dorită managerul trebuie să-și asigure posibilitatea de a le controla. Controlul presupune cunoaștere (deci informație) și capacitatea de influențare (conducere). Apariția unor factori perturbatori, atât din interiorul întreprinderii cât și din exteriorul ei, generează întreruperi sau desincronizări în desfășurarea activităților prevăzute, ceea ce determină nevoia de control în întreprindere .
Controlul trebuie să asigure conformitatea întreprinderii cu obiectivele acesteia, atribuite prin planificare, să mențină întreprinderea într-o relație de echilibru, conform cu parametrii stabiliți. În acest sens se impune efectuarea unor analize care să permită identificarea din vreme a tendințelor majore și a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului, în vederea adaptării rapide și eficiente la schimbările acestuia. Astfel, deoarece nici o activitate nu se desfășoară fără probleme, controlul, ca atribut al managementului este indispensabil și se desfășoară în două etape:
– analiza;
– diagnosticul
Într-o lume unde managerii sunt înclinați să caute rețete simple, analiza detaliată a activității a fost și este un demers dificil, pentru că examinează activitatea sub toate aspectele, comparând realizările cu normele și cu eforturile făcute, pentru a pune în evidență atât punctele forte cât și slăbiciunile sale, atât oportunitățile (ocaziile) cât și pericolele (restricțiile) din mediu. (Pericolele și slăbiciunile ne arată unde să căutăm potențialul întreprinderii, știut fiind faptul că potențialul unei firme este întotdeauna mai mare decât rezultatele prezente pe care le obține.)
Diagnosticul are ca scop identificarea și măsurarea cauzelor care au dus la diferențele dintre realizări și norme, evidențiindu-se cauzele care provin din conjunctură și cele ce provin din gestionarea defectuoasă a întreprinderii .
Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei activități a acesteia, pe baza informațiilor cantitative obținute prin analiza economică, permițând ca, pornind de la diferitele analize realizate să fie relevată evoluția anormală a unui fenomen.
Metoda analizei diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical și presupune desfășurarea coordonată a unor acțiuni specifice referitoare la următoarele aspecte:
– studiul (examinarea) stării organismului economic pentru a identifica problemele cu care acesta se confruntă (analiza de sistem);
– determinarea cauzelor generatoare de disfuncții;
– prescrierea măsurilor corespunzătoare de remediere.
Pentru a-și asigura dezvoltarea sau simpla menținere a echilibrului său, un organism economic trebuie să fie în măsură să sesizeze rapid tulburările interne sau dezechilibrele latente și să pregătească din timp acțiuni de adaptare la schimbări. În practica obișnuită examinarea rezultatelor și evenimentelor din viața unei unități economice și evaluarea tendințelor viitoare, probabile, constituie conținutul procesului de consultanță managerială. Din această perspectivă diagnosticul este considerat faza operațională a oricărui proces de consultanță managerială, care, în mod obișnuit, trebuie precedat de un diagnostic preliminar.
Diagnosticul are un dublu caracter: preventiv și curativ; el urmărește, pe baza simptomelor declarate și a analizei efectelor constatate, să propună remedii eficiente, imediate, dar și de perspectivă.
Pentru sistemele de reglare, diagnosticul rezultat în urma analizelor economico-financiare presupune relevarea simptomelor cu care este confruntat organismul și stabilirea remediilor necesare unei funcționări cu performanțe superioare. Astfel de simptome, pentru un sistem economic pot fi: tendința de scădere a profitului, regresul poziției față de concurenți, stagnare sau descreștere economică, creșterea costurilor de producție și de desfacere a produselor, scăderea productivității muncii etc. Cel mai important lucru însă este faptul că stabilirea unui diagnostic obligă la înțelegerea relațiilor cauză – efect, fără care orice terapie este sortită eșecului.
Caracteristic pentru analiza diagnostic este faptul că se realizează într-o perioadă scurtă de timp și nu caută soluții de detaliu, ci soluții cu caracter global, sub forma unor recomandări de soluții, precum și a unui program de acțiune ce va include viitoare analize de detaliu. Aria de cuprindere a unui diagnostic general este prezentată în tabelul nr. 1.1:
Aria de cuprindere a unui diagnostic general
tabel nr. 1.1
În lucrările de specialitate se arată că o analiză internă atentă a punctelor forte și slabe ale unei întreprinderi este condiția esențială pentru elaborarea unor strategii de succes, pentru că numai în acest fel oportunitățile pot fi exploatate la maximum și impactul factorilor perturbatori poate fi minimizat. Ca timp, analiza diagnostic se poate efectua periodic atunci când se dorește testarea stării și performanțelor sistemului sau la solicitarea expresă a managerului atunci când se constată o diminuare a performanțelor, unele disfuncționalități, perturbații externe etc.
De asemeni, se poate efectua o analiză diagnostic pentru stabilirea perspectivelor întreprinderii sau pentru evaluarea acesteia în cazul participării la bursă, vânzării unor active, schimbarea capitalului, emisiuni de acțiuni, lichidare a întreprinderii în caz de faliment etc.
În fapt, ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de orice manager – indiferent de poziția sa ierarhică în structura organizatorică – în ipostaze variate.
Diagnosticarea este necesară atunci când:
– se dorește o analiză profundă a domeniului condus și, pe această bază, evidențierea cauzală a principalelor disfuncționalități și atuuri;
– se impune fundamentarea și elaborarea strategiei globale sau a strategiilor parțiale (de cercetare – dezvoltare, comerciale, de producție etc.);
– se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise reproiectării (remodelării) manageriale;
– se impune privatizarea întreprinderii, pentru a evidenția critic situația economico-financiară și managerială a acesteia;
– se dorește restructurarea întreprinderii;
– managementul este pus în situația de a derula demersuri strategico-tactice de ansamblu sau parțiale;
– se exercită funcția de control – evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat în procesul de management. Finalizarea unui ciclu managerial și pregătirea terenului pentru derularea altuia sunt asigurate de/prin diagnosticare, tratată în acest context ca interfață între “ce a fost și ce va fi în domeniul condus”;
– se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componentă a acestora;
– se finalizează exercițiul financiar și se elaborează raportul de gestiune al administratorului. Acesta din urmă prefațează diagnosticarea generală sau parțială aprofundată, la solicitarea acționarilor;
– se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea și oportunitatea unui demers investițional important pentru întreprindere;
– se schimbă echipa managerială a întreprinderii, orice preluare de putere fiind marcată de o analiză critică a prestației managerilor înlocuiți, în principal prin intermediul rezultatelor obținute de aceștia.
Se adaugă la acestea, ca element de continuitate și regularitate a diagnosticului, faptul că este necesar să se pună în mod regulat, în scopul adaptării eficiente și rapide la mediu a următoarelor întrebări: Cum determinăm strategiile actuale ale întreprinderii? Cum fixăm strategiile viitoare sau strategiile noi? Cum punem în aplicare strategiile noi?
1.1.2. Tipologia studiilor de diagnosticare
Studiile de diagnosticare sunt delimitate în literatura de specialitate după o varietate de criterii astfel:
după sfera de cuprindere se distinge:
– diagnostic global, care se referă la întreprindere în ansamblul său, prefațează demersuri strategico-tactice de anvergură și antrenează resurse variate;
– diagnostic parțial, ca o consecință a diagnosticării globale ce vizează una sau mai multe componente procesuale și structurale ale întreprinderii, urmărește depistarea cauzală a unor puncte forte și slabe particularizate pe domenii distincte;
după poziția elaboratorilor:
– autodiagnosticare, realizată de o echipă de specialiști din interiorul întreprinderii investigate, oferind un grad superior de fundamentare a punctelor forte, slabe și a recomandărilor. Ca deficiență se consatată un subiectivism ridicat în abordarea problemelor specifice diagnosticării.
– diagnosticare propriu-zisă, realizată de specialiști din afara întreprinderii investigate, oferind un grad ridicat de obiectivitae. Ca deficiență s-a constatat că, necunoscând în totalitate realitățile întreprinderii, fundamentarea punctelor slabe și a recomandărilor este mai puțin riguroasă.
– diagnosticare mixtă, care poate fi realizată de către o echipă multidisciplinară de speacialiști din interiorul și din afara întreprinderii investigate, dând posibilitatea abordării complexe a problemelor supuse investigației, oferi continuitate și regularitate a diagnosticului, faptul că este necesar să se pună în mod regulat, în scopul adaptării eficiente și rapide la mediu a următoarelor întrebări: Cum determinăm strategiile actuale ale întreprinderii? Cum fixăm strategiile viitoare sau strategiile noi? Cum punem în aplicare strategiile noi?
1.1.2. Tipologia studiilor de diagnosticare
Studiile de diagnosticare sunt delimitate în literatura de specialitate după o varietate de criterii astfel:
după sfera de cuprindere se distinge:
– diagnostic global, care se referă la întreprindere în ansamblul său, prefațează demersuri strategico-tactice de anvergură și antrenează resurse variate;
– diagnostic parțial, ca o consecință a diagnosticării globale ce vizează una sau mai multe componente procesuale și structurale ale întreprinderii, urmărește depistarea cauzală a unor puncte forte și slabe particularizate pe domenii distincte;
după poziția elaboratorilor:
– autodiagnosticare, realizată de o echipă de specialiști din interiorul întreprinderii investigate, oferind un grad superior de fundamentare a punctelor forte, slabe și a recomandărilor. Ca deficiență se consatată un subiectivism ridicat în abordarea problemelor specifice diagnosticării.
– diagnosticare propriu-zisă, realizată de specialiști din afara întreprinderii investigate, oferind un grad ridicat de obiectivitae. Ca deficiență s-a constatat că, necunoscând în totalitate realitățile întreprinderii, fundamentarea punctelor slabe și a recomandărilor este mai puțin riguroasă.
– diagnosticare mixtă, care poate fi realizată de către o echipă multidisciplinară de speacialiști din interiorul și din afara întreprinderii investigate, dând posibilitatea abordării complexe a problemelor supuse investigației, oferind o calitate deosebită studiului de diagnosticare, valorificabil ca atare în fundamentarea de strategii și politici realiste.
după obiectivele urmărite:
– diagnosticare de rezultate, cu caracter predominant postoperativ, referindu-se la rezultatele obținute într-o perioadă anterioară, evidențiind prin rezultatele obținute starea de sănătate a întreprinderii;
– diagnosticare de vitalitate ce evidențiază potențialul întreprinderii de a face față și atestă capacitatea de redresare a întreprinderii;
– diagnosticarea de ambianță, ce abordează întreprinderea ca o componentă a unor macrosisteme, studiind influența pe care o are mediul asupra întreprinderii investigate, restricțiile pe care mediul le impune întreprinderii;
– diagnostic de evaluare, cu scopul evidențierii gradului de realizare a obiectivelor, ca o sinteză a celor trei tipuri de diagnostice enumerate în această categorie.
Trebuie făcută disticția între diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii și diagnosticul în scopuri strategice. Dacă diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii urmărește caracterizarea statică (juridică, tehnică, economică, organizatoric-managerială) a întreprinderii în scopul declarat al stabilirii valorii de piață a acesteia, diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui criteriu, mai ales cele de natură economico-financiară, să fie realizate în dinamică, apelându-se la metode și tehnici de analiză economică, în scopul abordării multicauzale sau multifactoriale a acestora. Acele caracterizări care constituie abateri cu influențe favorabile sau nefavorabile semnificative de la situația normală, se consideră că reprezintă simptome demne de reținut, pentru aprofundarea analizei și fundamentarea strategiei.
1.1.3. Modalități de realizare a diagnosticului
Diagnosticul întreprinderii este abordat în literatura de specialitate din mai multe perspective, și stabilește, indiferent de abordarea aleasă:
(a) concluziile favorabile (oportunități oferite de mediul economic în care întreprinderea își desfășoară activitatea, precum și atuurile – punctele forte – ale întreprinderii, în fapt, resursele, aptitudinile și alte avantaje pe care întreprinderea le posedă în raport cu concurenții săi. Punctele forte pot să existe în domeniul resurselor – materiale, financiare, umane – , managementului, pieței, imaginii întreprinderii, relațiilor furnizori-cumpărători etc ). Numite și “activ strategic” cuprind:
– ceea ce funcționează corect și este organizat în mod optim;
– ceea ce îi conferă superioritate în raport cu concurența și îi aduce aprecierea pe piață.
Aceste superiorități, uneori puțin cunoscute, vor putea fi apoi exploatate în planurile de acțiune care rezultă din diagnostic. Dacă el relevă, de exemplu, o superioritate într-un domeniu particular (avantaj de cost, calitate mai bună, imagine de marcă favorabilă, rezerve financiare), va putea conduce la definirea unei strategii centrate pe utilizarea acestui factor de competitivitate pe care îl posedă întreprinderea.
(b) concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiași mediu, și deficiențele – punctele slabe – ale întreprinderii. Punctele slabe reprezintă limitări sau deficiențe privind resursele, aptitudinile și competențele ce aduc prejudicii serioase performanțelor întreprinderii.). Sunt numite și “pasiv strategic” și cuprind:
deficiențele de concepție;
anomalii de structură;
sisteme defectuoase de informare, de coordonare, de comunicare, de control;
deficiențe ale procedurilor;
inadaptarea politicii generale la mediu;
produse prezentând slăbiciuni în raport cu concurența sau nevoile pieței;
dezechilibrele între diferitele părți ale întreprinderii;
dezechilibre în alocarea resurselor, care tind să fie inegal repartizate;
dezechilibre la nivelul cunoștințelor pe care le posedă(tehnicitate și competență relativă a diverselor funcții);
dezechilibre între obiective și/sau mijloacele de care dispun.
Aceste dezechilibre tind constant să se refacă deoarece ele rezultă din evoluția întreprinderii și din mediul său.
În literatura de specialitate două abordări sunt considerate mai importante, ca și complexitate a informațiilor oferite managementului:
a) funcțională (are ca obiect de investigație funcțiile întreprinderii);
Funcțiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt :
– funcția juridică patrimonială, funcție care asigură cadrul legal al activității(diagnostic juridic).
Diagnosticul juridic își propune punerea în evidență a relațiilor juridice ce apar între agenții ce acționează în legătură cu firma, avându-se în vedere aspecte referitoare la: legalitatea constituirii societății, precum și alte drepturi și obligații născute în acest moment, legalitatea contractelor încheiate(cu parteneri de afaceri, salariați etc), existența unor acțiuni juridice în curs, cu persoane fizice sau juridice și perspectivele de soluționare a acestora, regimul fiscal al firmei etc.
– funcția comercială (diagnostic comercial) își propune caracterizarea produselor firmei( și a poziției acestora pe piață), a clienților și furnizorilor și a tuturor aspectelor ce pot avea relevanță asupra compartimentelor de resort ale firmei.
O altă abordare în diagnosticul comercial poate avea în vedere componentele politicii de marketing (produs, preț, distribuție, promovare) și modul lor de integrare la nivelul firmei.
– funcția de producție (diagnosticul producției). În acest domeniu se culeg date și informații privind: gradul de îndeplinire a planului producției fizice și de utilizare a capacităților de producție, nivelul stocurilor de producție neterminată, raționalitatea procesului tehnologic și a fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern și a formelor de organizare a producției în secții și ateliere, corelarea capacității de producție cu cererea și a capacităților diferitelor verigi organizatorice, productivitatea muncii (fizică și valorică), performanța proceselor tehnologice, controlul tehnic de calitate, etc.
– funcția de cercetare-dezvoltare. Un diagnostic în acest domeniu are în vedere: inovarea de produse (număr de produse noi), inovarea tehnologică, investiții strategice, inovarea organizatorică(metode de muncă), etc
– funcția de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de : structura personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forței de muncă, realizarea obiectivelor privind necesarul de personal și nivelul productivității muncii, indicatorii fluctuației și mișcării forței de muncă, pregătirea, instruirea și perfecționarea personalului(costuri), fondul anual de salarii(directe, indirecte), cheltuieli pentru asigurări sociale, șomaj, productivitatea muncii, etc.
– funcția economică (diagnostic financiar – contabil) – face obiectul expres al analizei financiare, realizată pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere. Acest tip de diagnostic este realizat de cele mai mult ori, deoarece el permite obținerea de informații extrem de importante privind creșterea, structura și soliditatea financiară, nivelul autofinanțării, rentabilitatea aparentă, situația capitalurilor permanente și a trezoreriei, ca o primă estimare a valorii firmei.
Diagnosticul financiar-contabil pune în evidență: bilanțul (mijloace, resurse, structură, dinamică), utilizarea mijloacelor și resurselor (rentabilitatea capitalului social, gradul de utilizare a capacității de producție), caracterizarea patrimoniului din punct de vedere tehnic și economic (active fixe la valoarea de inventar și valoarea rămasă, rata de înnoire a activelor fixe), situația patrimoniului prin prisma echilibrului financiar, lichidității și solvabilității firmei, eficiența proceselor prin analiza rezultatelor (analiza veniturilor, a cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a rentabilității), impozite și taxe datorate și vărsate, rambursarea creditelor și împrumuturilor precum și oportunitățile și pericolele financiare ale mediului ambiant.
b) multicriterială (are în vedere criteriile de viabilitate economică și managerială ale întreprinderii).
Valoarea unui diagnostic, oricare ar fi domeniul său, va depinde de respectarea unui ansamblu de reguli:
– stabilirea cât mai clară a obiectivelor urmărite;
– existența unui câmp de investigare perfect circumscris acestor obiective;
– dispunerea de un demers riguros și participativ;
– cunoașterea tuturor variabilelor și a factorilor posibili ai evoluției;
– accesul la orice informații utile și puterea (abilitatea) de a le prelucra;
– analiza metodică a rezultatelor, astfel încât să fie luate deciziile cele mai potrivite.
Respectarea acestor reguli crează condiții pentru realizarea de diagnosticuri pertinente.
1.2. Analiza economico – financiară – instrument în procesul de diagnosticare
1.2.1. Importanța analizei economico – financiare
Peter Drucker vorbind despre necesitatea cunoașterii propriei întreprinderi precizează că pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (întreprinderea trebuie să devină mai eficientă, potențialul ei trebuie evaluat corect și fructificat la maximum, inclusiv transformarea ei într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este nevoie de înțelegerea realităților întreprinderii privită ca un sistem economic, a capacității de performanță de care dispune și a relației între resursele disponibile și rezultatele potențiale.
“Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor decizionale ale întreprinderii spre alternative optime” .
Însemnătatea analizei economice ca știință economică decurge din faptul că, studiind relațiile cauzale și exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei economice.
Analizele care se fac în scopul cunoașterii întreprinderii sunt orientate pe următoarele direcții:
analiza rezultatelor, a veniturilor și a resurselor;
analiza centrelor de cost și a structurii costurilor;
analiza de marketing;
analiza cunoștințelor;
analiza valorii.
Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte; informațiile furnizate de acestea trebuie ordonate, structurate, puse în relații de cauzalitate permițîndu-le astfel să aibă o semnificație pe care n-ar avea-o dacă ar fi tratate separat.
“O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă”, spune același autor, “este analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor și a sarcinilor sale și a programului pentru obținerea performanței. Această activitate impune o muncă distinctă, de o importanță crucială și deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o persoană care să răspundă de îndeplinirea ei”.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea întreprinderii în înțelegerea trecutului și prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de menținere și dezvoltare a întreprinderii, într-un mediu concurențial; de asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici și financiari – bancari, interesați în realizarea unor acțiuni de cooperare cu întreprinderea respectivă.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanență rezerve în ceea ce privește perfecționarea organizării și conducerii, a îmbunătățirii performanțelor sale tehnice, economice, financiare, informațional-decizionale, că performanțele sistemului “întreprindere” pot fi permanent îmbunătățite printr-o activitate de analiză continuă.
Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea complexă la nivel micro și macroeconomic a rezultatelor obținute într-o perioadă de timp, în folosirea resurselor materiale, umane și financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care le-au determinat, în scopul identificării și utilizării unor noi soluții care să ducă la dezvoltarea și perfecționarea activității economice.
Din punct de vedere strategic și ca premisă a diagnosticării, analiza economică are rol de control în cadrul întreprinderii. Acesta constă în măsurarea și corectarea rezultatelor obținute în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate. Se parcurg trei etape:
– stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri și programe;
– determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;
– corectarea abaterilor prin evidențierea cauzelor care le-au generat;
Analiza îndeplinirii planurilor și programelor constă practic în asigurarea evoluției societății comerciale în limitele parametrilor stabiliți prin:
– descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activității;
– înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influență negativă;
– promovarea factorilor cu efecte pozitive.
Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni și externi ai întreprinderii.
Analiza factorilor externi urmărește identificarea oportunităților și amenințărilor, performanța superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor interni se identifică cu stabilirea “punctelor tari” și “punctelor slabe” precum și a competențelor distinctive (cum nevoile consumatorilor sunt satisfăcute). Se adaugă acestora analiza portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea întreprinderii printr-un portofoliu de activități și produse echilibrat, supunând organizația unor riscuri minime.
Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare și control a strategiei. Evaluarea performanțelor implică măsurarea rezultatelor acțiunilor întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite și cele obținute. Prin natura sa această fază este similară celei inițiale (în care se realiza analiza mediului intern și extern al întreprinderii), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feed-back ale procesului.
Rolul buclelor de reglare de tip feed-back este de a permite intervenția corectivă asupra unor elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei. Sistemul de feedback în controlul managerial este exemplificat în figura nr. 1.4.
Figura 1.4. Circuitul feedback în controlul managerial
Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984;
Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul strategiei se desfășoară pe două direcții: financiar și nefinanciar. Instrumentele financiare sunt cele mai utilizate pentru evaluarea, controlul și analiza situației strategice pornind de la premisa că indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare și tipizare și se pretează cel mai bine pentru comparații și operare.
În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată și de faptul că, în general, sistemele și subsistemele sunt descrise prin parametri și indicatori ce le definesc existența și funcționarea.
Cei mai utilizați sunt coeficienții financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanțul contabil anual, dă naștere câtorva coeficienți cu o semnificație precisă, grupați în câteva categorii mai importante astfel:
coeficienții de lichiditate, care dau o imagine asupra capacității întreprinderii de a face față obligațiilor financiare;
coeficienții de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacității întreprinderii de a genera un anumit nivel al profitului;
coeficienții de activitate, care dau o imagine asupra modului în care întreprinderea utilizează resursele pe care le are la disoziție;
coeficienții de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacității întreprinderii de a face față totalității angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.
Studiul acestor coeficienți, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul de avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite.
1.2.2. Metoda analizei economico – financiare
Dicționarul explicativ al limbii române arată termenul de analiză ca provenind din limba franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă științifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunțită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis” are înțelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferențierii elementelor care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.
În opinia specialiștilor, obiectivul analizei economice este stabilirea și cuantificarea relațiilor cauzale între indicatorii economico-financiari și factorii determinanți. Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea, ca metodă proprie, a unui ansamblu de patru trepte (etape de lucru) metodologice și procedee tehnice astfel:
1. Comparația, ca metodă de analiză calitativă, vizează obținerea unei abateri a indicatorului față de valoarea de referință luată ca bază de comparație. Abaterea astfel rezultată trebuie separată pe cauze generatoare și interpretată prin prisma factorilor.
Comparația servește analizei în dinamică existând astfel posibilitatea de a examina și aprecia rezultatele economice nu ca mărimi în sine ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparație, stabilind nivelurile, proporțiile și ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul întreprinderilor se utilizează următoarele categorii de comparații:
– comparații în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluției sale);
– comparații în spațiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate sau ale altor întreprinderi cu activități similare, concurente);
– comparații mixte, atât în timp cât și în spațiu;
– comparații în funcție de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde, clauze contractuale etc.;
– comparații cu caracter special care au loc în determinarea eficienței unor măsuri sau soluții tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puțin următoarele condiții:
– să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparației (indicatorii comparați să aibă același conținut economic și aceeași metodologie de determinare);
– analiza să se refere la aceeași perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.).
Comparația poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori: indicatori absoluți, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variație, indicatori ajustați.
Cei mai utilizați la nivelul întreprinderilor sunt indicatorii absoluți și relativi, astfel:
Indicatori absoluți
a) Abaterea absolută a fenomenului (F) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv și cel al bazei de comparație ale aceluiași fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferența în mărimi absolute dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) și cea de bază (0). Arată în mărimi absolute cu câte unități s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă față de cea de bază.
Din punct de vedere statistic abaterea reprezintă diferența de ordinul întâi dintre două valori ale unei serii dinamice:
cu bază fixă: F= Ft – F0
cu bază în lanț F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute (F) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat și nivelul bazei de comparație recalculat în condițiile volumului efectiv al activității, respectiv ponderat cu indicele de creștere (Iq). Se determină cu ajutorul relației:
F = F1- F0 Iq
Indicatori relativi
Mărimile relative reprezintă rezultatul comparării sub formă de raport a doi indicatori statistici: un indicator comparat (raportat) și un indicator de bază de comparație (bază de raportare).
a) Indicele de creștere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut față de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de câte ori indicatorul (bază de comparație) din perioada de bază se regăsește în indicatorul (comparat) din perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual.
Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanț.
cu bază fixă:
cu bază în lanț:
b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul comparației care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta față de nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada curentă față de cea de bază).
cu bază fixă:
cu bază în lanț:
c) Indicatorii relativi de structură (mărimi relative de structură) se mai numesc ponderi sau greutati specifice și se calculează ca raport între parte (grupa, subgrupa) și întreg (colectivitatea statistică). Aceștia caracterizează variația nivelului unei caracteristici din fiecare grupa sau subgrupă i (xi) în raport cu nivelul totalizat al caracteristicii pentru întreaga colectivitate ():
unde :
gi = ponderea sau greutatea specifică a grupei i în total;
i = numărul de grupe (subgrupe); .
Acești indicatori se exprimă fie sub forma de coeficienți, fie sub formă de procente (atunci când relația se înmulțește cu 100) și au proprietatea de aditivitate: suma lor este egală cu 1 sau cu 100, în funcție de forma de exprimare (coeficienți sau procente).
2. Descompunerea, asigură profunzime studiului prin detalierea și separarea factorilor determinanți, permițând localizarea cauzelor care determină abateri prin prisma factorilor care trebuie selectați și interpretați.
3. Stabilirea influenței factorilor constituie etapa cea mai importantă în care este determinat sistemul de legături cauzale între factori și indicator și este cuantificată influența fiecărui factor asupra indicatorului.
4. Generalizarea (sinteza) rezultatelor, concluziile și aprecierile asupra fenomenului (indicatorului) studiat precum și propuneri de măsuri ce se impun fie pentru înlăturarea cauzelor care au determinat rezultate negative fie pentru ridicarea performanțelor.
Procedeul cu cea mai largă utilizare în măsurarea influențelor factorilor este “procedeul substituirii valorii factorilor”sau “metoda substituirilor în lanț”, utilizat în cazul relațiilor de tip determinist, care iau forma matematică de produs sau de raport între factori.
„Principiul de bază al metodei substituirilor în lanț constă în considerarea, în cazul unui fenomen dependent de n factori, a unui singur factor variabil și n-1 factori invariabili, apoi a doi factori variabili și n-2 factori invariabili și așa mai departe”.
Aplicarea acestei metode este posibilă cu respectarea următoarelor principii:
1) așezarea factorilor în relațiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport, se face în următoarea ordine a condiționării lor economice: factori cantitativi, factori de structură și factori calitativi;
2) substituirile (înlocuirile, comparațiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu factorul de structură și încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcți spre cei cu influență indirectă; se evidențiază astfel variația unui factor considerând că ceilalți rămân neschimbați (condiția de “caeteris paribus”);
Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziția că toți factorii care influențează un proces, dar neluați în considerare în problemă, nu acționează și prin urmare se mențin la același nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu această clauză (adică păstrarea condițiilor inițiale sau, altfel spus, celelalte condiții ramân neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe.
3) valoarea substituită a unui factor se menține ca atare în operațiunile ulterioare (ceea ce înseamnă că factorul a cărui influență nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de comparație iar cel a cărui influență a fost calculată intră în calculele următoare la valoarea curentă).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiționare a factorilor capătă forma unei funcții Y= f(x).
Se disting următoarele situații :
– în cazul relației de produs între factori:
R = a b c ; unde R= fenomenul supus analizei; a,b,c = factorii de influență
Avem următoarele notații :
R0 = a0 b0 c0; pentru perioada de bază
R1 = a1 b1 c1; pentru perioada curentă
Valoarea modificării totale (abaterea absolută) R este:
R = R1 – R0 = (a1 b1 c1) – (a0 b0 c0)
Mărimea și sensul influenței fiecărui factor se obține astfel:
– influența modificării factorului “a” :
Ra = a1 b0 c0 – a0 b0 c0 = ( a1 – a0) b0 c0
– influența modificării factorului “b” :
Rb = a1 b1 c0 – a1 b0 c0 = ( b1 – b0) a1 c0
– influența modificării factorului “c” :
Rc = a1 b1 c1 – a1 b1 c0 = ( c1 – c0) a1 b1
Modificarea totală:
R = Ra + Rb + Rc
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (IR), determinarea contribuției factorilor se poate realiza prin:
a) raportarea influențelor în mărime absolută, la nivelul de referință al rezultatului economic cercetat:
în care:
– influența modificării factorului “a”:
– influența modificării factorului “b” :
– influența modificării factorului “c” :
Fiecare relație exprimă creșterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de comparație a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.
b) utilizarea indicilor (programați, de dinamică ș.a.) și principiile metodei substituirilor în lanț:
unde i = indicele factorului respectiv.
În exemplul relației cu trei factori:
Cele trei influențe rezultă pe baza următoarelor calcule:
– influența factorului “a”: IRa = ia – 100
– influența factorului “b”:
– influența factorului “c”:
– în cazul relației de raport între factori, modelul economic general de exprimare a dependeței este corespunzător următoarei ecuații:
, pentru care:
modificarea totală: R = R1 – R0 =
Având în vedere principiile substituirilor în lanț și, în mod deosebit, faptul că substituirea trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare se diferențiază în funcție de locul pe care îl ocupă în relația de raport factorul cantitativ (la numărător sau la numitor).
Separarea influenței celor doi factori direcți se va face astfel:
dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
– influența factorului “a”
în mărimi absolute:
în mărimi relative:
– influența factorului “b”
în mărimi absolute:
în mărimi relative:
Modificarea totală R = R(a) + R(b)
dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relației:
– influența factorului “b”
în mărimi absolute:
în mărimi relative:
– influența factorului “a”
în mărimi absolute:
în mărimi relative:
Modificarea totală R = R(b) + R(a)
– cazul relației de tip determinist de natura sumei și/sau diferenței (numită și metoda balanțieră).
Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relație deterministă (balanțieră), este următorul:
R = a + b – c.
Influențele modificării față de program (pr) sau față de perioada precedentă (0) a valorilor efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferență, ținând seama de semnul algebric pe care îl au în formula care modelează depedența (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R = a + b – c
Modificarea totală R= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 )
influența modificării factorului ”a” :
Ra = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ;
influența modificării factorului “b“:
Rb = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ;
influența modificării factorului “c” :
Rc = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = – ( c1 – c0 ) ;
Modificarea totală R = Ra + Rb + Rc ;
Astfel determinate, influențele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat, însumate, trebuie să fie egale. Efectuînd aceste calcule putem afirma cu certitudine că însemnătatea analizei economice, ca știință economică, decurge din faptul că, studiind relațiile cauzale și exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei economice.
Abordarea factorială a analizei diagnostic este subliniată îndeosebi atunci când se pune în discuție riscul de faliment. Astfel, analiza globală a falimentului presupune două etape:
formularea unui diagnostic pe baza unor indicatori financiari;
completarea diagnosticului pe baza evaluării influenței factorilor.
Într-un dialog imaginar, Alain BURLAUD răspunde unor întrebări de nespecialist: “Ca să faci management trebuie să știi a folosi cifrele, pentru că numai astfel specialistul își poate susține argumentele în fața unui nespecialist. Esențial este nu să lucrezi cu cifre, deoarece sunt specialiști pentru așa ceva, ci să știi a le da o semnificație, să le transformi într-un diagnostic, într-o opinie, înțelegând ipotezele care generează cifrele, limitele și valabilitatea lor.”
În principiu, etapele ce trebuie urmate în analiza – diagnostic și corelația dintre ele este exemplificată în figura nr. 1.5.
Fig. 1.5. Pașii diagnosticării și corelarea acestora
În urma comparării rezultatelor diagnosticelor pot rezulta patru situații și, ca urmare, patru modalități strategice de acțiune, reprezentate în cele patru cadrane din figura 1.6.
Oportunitățile mediului
puncte puncte
slabe forte
Amenințările mediului
Fig. nr. 1.6. Graficul analizei diagnostic
Sursa: Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg.55;
În cadranul 1 este reprezentată cea mai favorabilă situație, când întreprinderii i se ivesc mai multe oportunități și are puncte forte care o îndreptățesc să valorifice oportunitățile respective, recomandându-se o strategie de dezvoltare agresivă.
Cadranul 2 prezintă o întreprindere căreia i se ivesc oportunități însemnate, pe care nu le poate valorifica din cauza slăbiciunii interne, recomandarea fiind de a se aborda o strategie de redresare în vederea eliminării punctelor slabe.
Cadranul 3 prezintă situația cea mai puțin favorabilă, în care întreprinderea este relativ slabă, trebuind să facă față unor amenințări majore din partea mediului. Se impune în acest caz examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităților de reducere a volumului sau de redirecționare a activității sau vânzărilor pe o anumită piață, fiind recomandată o strategie defensivă.
Cadranul 4 reprezintă situația în care o întreprindere cu numeroase atuuri întâlnește un mediu nefavorabil, strategia utilizând punctele forte existente pentru a-și crea oportunități în alte domenii de activitate sau pe alte piețe, și se recomandă utilizarea unei strategii de diversificare.
Identificând comportamentul dinamic al întreprinderii, managementul modern poate să prevină și chiar să împiedice apariția crizelor printr-o planificare previzională a activităților și o dirijare a profiturilor printr-o organizare de tip controlling, precum și printr-un control al investițiilor și costurilor pe termen scurt și mediu.
Comportamentul dinamic al sistemului, identificat prin analizele efectuate, poate fi caracterizat astfel:
– pasiv – adaptiv – care implică adaptarea deciziilor la schimbările apărute în mediul ambiant. Fără a face inovații, întreprinderea se limitează la procese imitative, păstrând o capacitate potențială de rezervă, în special de natură financiară;
– activ – inovator – care se realizează prin prospectarea permanentă și sistematică a pieței și a oportunităților de exploatat. Adaptarea operativă la schimbări este însoțită de dirijarea activă a evoluției pieței ca urmare a atitudinii adoptate de întreprindere;
– anticipativ/proactiv, de sesizare a schimbărilor posibile ale pieței și de luare a deciziilor corective înainte ca modificările să se producă în realitate construind astfel contextul viitor. Aceasta necesită elaborarea de previziuni asupra stărilor conjuncturale, a riscurilor care intervin și, în funcție de rezultatele investigațiilor, lansarea de produse noi sau/și abandonarea fabricației produselor a căror cerere este în declin.
1.3. Dimensiunea strategică a diagnosticului/diagnosticul strategic al întreprinderii
Analiza și diagnosticul de tip strategic pun în evidență performanța obținută de întreprindere comparativ cu obiectivele strategice stabilite contribuind pe această cale la consolidrea poziției concurențiale în cadrul sectorului de activitate.
De altfel conceptul modern de analiză strategică a întreprinderii pune în evidență activitățile care contribuie la realizarea unui produs, ca și componente ale “lanțului de valori” al întreprinderii, fiind necesară regândirea problematicii calculației și analizei costului în concordanță cu orizontul strategic al întreprinderii: durata de viață a unui produs, fazele de realizare a unor inovații tehnologice, etapele strategice de reînnoire a echipamentelor și în general accentuarea concurenței internaționale și necesitatea creerii avantajului concurențial.
Conceptele relevante pentru analiza strategiei competitive de întreprindere și importante pentru studiul de față sunt: ciclul de viață al produsului, ciclul afacerii, portofoliul de produse, avantajul concurențial, lanțul valoric.
Ciclul de viață al produsului
Există un ciclu de viață asociat fiecărui produs iar implicațiile strategice ale teoriei ciclului de viață constau în aceea că fiecare stadiu de evoluție are propriile sale obiective, mixuri de marketing și priorități manageriale, diferite de cele existente în celelalte etape.
Ca semnificație practică, conceptul ciclului de viață aduce în atenție câțiva factori de piață foarte importanți pentru planificarea strategică:
– noțiunea de evoluție a pieței sub forma modificării situației și a condițiilor existente, reprezentate printr-o varietate de semnale de alarmă, constituie o valoroasă contribuție la formarea strategiei de marketing.
– recunoașterea unei limite finite pentru potențialul de piață al unui produs pune bazele pentru dimensionarea mărimii unei piețe. Nivelurile de penetrare și de utilizare, identificate în oricare punct al pieței, reprezintă indicatori ai potențialului viitor.
– distincția care se face între vânzările pe piață și vânzările întreprinderii subliniază importanța ce trebuie acordată tendințelor înregistrate în evoluția cotelor de piață, precum și concentrării asupra pieței totale. Pe măsură ce piața se maturizează, este util să urmărim cu atenție trendurile de vânzare și etapele ciclice ale segmentelor individuale.
– dinamica procesului de difuzare asigură indicii foarte utile pentru procesul de orientare. În timp, grupurile țintă de clienți suferă modificări și este mai ușor să se obțină o majorare a segmentului de piață pe parcursul etapei de dezvoltare, când cumpărătorii își formează opiniile asupra diferitelor mărci și încearcă diverse alternative. Pe măsură ce piața se maturizează, clienții sunt mult mai în cunoștință de cauză, deci percepțiile lor asupra tipului de produs și marcă se modifică. Diferențele între mărci se reduce substanțial și produsul devine unul obișnuit, pierzându-și atributul de noutate și “aura de mister”. Cumpărătorii ajung progresiv să perceapă produsul ca pe o marfă oarecare, un bun necesar.
– identificarea, în cadrul gamei de articole comercializate de aceeași întreprindere a celor ce se află în etape diferite ale ciclului de viață, este de natură să faciliteze echilibrarea portofoliului de produse, în funcție de perspectivele de dezvoltare ale fiecărui produs.
– recunoașterea caracterului variabil pe care îl au modelele de evoluție a concurenței și a diverselor tipuri de strategii competitive ce pot apărea în fiecare etapă, reprezintă o foarte utilă contribuție la dezvoltarea gândirii strategice.
Acest concept este, fără îndoială, un instrument prețios de analiză strategică dar prezintă o serie de inconveniente care fac utilizarea sa mai degrabă orientativă decât opereațională.
Ciclul de afaceri al întreprinderii
Studiile asupra economiei arată că afacerile evoluează ciclic, adică fluctuează ciclic, trecând succesiv prin diferite faze comparabile ca trăsături, generate de factori ce tind a induce o influență relativ constantă. Teoria economică consideră că ciclicitatea reprezintă forma de evoluție firească, normală a activității economice.
Analiza ciclicității în afaceri se concentrează în mod deosebit asupra cauzelor care generează aceste fluctuații în activitatea economică sau a evoluției situației economico financiare a întreprinderii ca o evoluție ciclică a afacerilor, global și la nivel de întreprindere.
Sub impactul unui număr mare de variabile se conturează o anumită evoluție a afacerilor la nivel de întreprindere, managementului revenindu-i responsabilitatea de a sustrage întreprinderea de la evoluția ciclică la care este predispusă pentru a-i imprima o evoluție ușor ascendentă. Se urmărește astfel aplatizarea ciclului propriu al afacerii la nivel de întreprindere prin: exploatarea completă a oportunităților oferite de faza ascendentă a ciclului propriu, constituirea de rezerve legale în faza ascendentă pentru a traversa mai ușor, fără crize majore faza următoare.
Aceste rezerve se referă în mod deosebit la următoarele domenii: financiar (constituire a unui fond de rezervă pentru a asigura riscul de faliment), forță de muncă (calitate, productivitate, perfecționare), resurse materiale (calitate, tehnologie), management (stiluri, tehnici) în scopul acumulării oricăror alte rezerve care să-i asigure întreprinderii resursele în perioadele de criză ce urmează inevitabil după o perioadă de prosperitate a afacerilor.
Metoda de conducere recomandată este “managementul prin obiective” MBO, care, în opinia specialiștilor favorizează evitarea a ceea ce este cunoscut ca puncte critice în viața întreprinderii. Acest lucru este posibil deoarece cel mai mare avantaj al MBO constă în faptul că face posibil autocontrolul managerului asupra propriei performanțe; măsurarea performanțelor are la bază standardele exprimate cantitativ sau calitativ pentru fiecare obiectiv.
Referitor la MBO, Peter Drucker afirmă că acesta înlocuiește controlul din afară cu un control din interior, în sensul că se sprijină larg pe autocontrol, la toate nivele ierarhice, motivarea fiind generată tot din interior, obiectivele odată negociate și acceptate devenind motivante.
Un rol deosebit în aplicarea acestei metode de management revine diagnosticului, ca element de definire a momentului pe care îl traversează întreprinderea pe traseul ce caracterizează evoluția afacerilor ei, și implicit, a riscului de faliment, în funcție de concluziile formulate urmând să se regândească strategiile de urmat.
Portofoliul de produse (activități)
Conceptul de “portofoliu de produse” își are originea în teoria financiară, unde, pentru a se asigura profitul dorit, se recurge la echilibrarea sub formă de portofoliu a unei varietăți de investiții cu diverse grade de risc al rentabilității.
Pentru orice întreprindere, portofoliul activităților prezintă importanță deoarece reflectă structura întreprinderii din punct de vedere financiar și al riscului, ca și capacitatea sa de luptă concurențială. Portofoliul este alcătuit din produse cu șanse, riscuri și perspective de randament proprii, fiecare deținând o anumită poziție în matricea portofoliu. Din această perspectivă produsele sunt văzute ca investiții care fie au nevoie de bani, fie aduc bani, funcție de poziția pe care o au în portofoliu.
Alt termen întâlnit în literatura de specialitate este cel de “portofoliu de afaceri”, înțelegând prin acesta totalitatea afacerilor întreprinderii diferențiate pe baza unor criterii ce permit abordări strategice distincte. Afacerea este un termen generic utilizat în acest context pentru un produs ce se adresează unui anumit segment de piață sau pentru un tip general de produs. Din punct de vedere strategic întreprinderea se prezintă pe plan intern ca o sumă de afaceri distincte, cu caracteristicile lor, iar în plan extern ca o sumă de poziții ale acestor afaceri în contextul mediului competițional al unei industrii.
Managementul portofoliului de afaceri presupune analize ale acestuia care se realizează cu ajutorul unor modele de portofoliu.
Un astfel de model de portofoliu (cel mai cunoscut) este matricea creștere-cotă piață elaborată de Boston Consulting Group cunoscută și ca “matricea BCG” și reprezintă o metodă de clasificare a întreprinderilor sau produselor acestora în funcție de rata de creștere curentă a pieței și cota de piață deținută.
Logica acestui model se bazează pe dinamica ciclului de viață al produsului (rata de creștere a pieței) și pe efectul curbei experienței (cota relativă de piață și poziția dominantă pe piață), produsele aflându-se pe poziții care au fost definite astfel: vedete (în care se investește pentru a se menține sau majora cota de piață), vaci de muls (se mențin sau se “mulg” pentru a se obține fondurile necesare în cazul produselor de tip “copil problemă” și în activitățile de cercetare-dezvoltare), pietre de moară (pentru care se reformulează obiectivele, pentru a se asigura un flux de numerar pozitiv sau pentru a micșora costurile, ori pentru a le scoate de pe piață), copii problemă (în sensul de dileme, pentru care se investește dacă oferă perspective favorabile în creșterea cotei de piață).
Acest model fiind contestat s-a elaborat ulterior “modelul BCG2”, care poate fi utilizat pentru analizarea situației strategice în mod similar cu modelul Porter. Se pornește de la premisa că avantajul competițional este necesar pentru profitabilitatea afacerii și căile prin care se câștigă acesta vor fi diferite, în funcție de domeniu. Variabilele avute în vedere sunt mărimea avantajului competițional și numărul de căi (potențiale surse) pentru câștigarea unui avantaj competițional.
Pentru modelul BCG numai activitățile în creștere cunosc scăderi importante ale costurilor și permit adjudecarea avantajelor concurențiale durabile.
Există și alte modele de portofoliu operaționale pe specificul activităților, cum ar fi:
– modelul de poziționare după atractivitate-potențial competitiv (matricea multifactorială a portofoliului), dezvoltată de General Electric și firma de consultanță McKinsey;
– modelul de expansiune produs-piață, introdus de Igor Ansoff;
– modele bazate pe experiența strategică (Modelul PIMS);
– modelele structurii de ramură și strategia concurențială (modelul Porter);
– matricea Arthur D. Little (ADL), având ca variabile de bază: gradul de maturitate a activității și poziția concurențială a întreprinderii în domeniul de activitate;
– matricea Royal Dutch-Shell sau matricea de direcționare a politicilor utilizată în Europa.
Cunoașterea acestui portofoliu de activități facilitează o mai bună gestionare a lor și creionarea unor linii strategice separate pentru fiecare dintre ele, astfel încât întregul să fie valorizat la maxim.
Avantajul concurențial
Conceptele de avantaj concurențial și avantaj concurențial sustenabil au devenit expresii obișnuite în teoria și practica economică. Avantajul concurențial reprezintă capacitatea unei firme de a controla cele cinci forțe ale contextului concurențial mai bine decât rivalii săi (intrarea unor noi concurenți, amenințarea produselor substituibile, puterea de negociere a cumpărătorilor, puterea de negociere a furnizorilor și rivalitatea dintre concurenții existenți), și realizarea unor produse sau servicii superioare pentru consumatori comparativ cu ofertele de articole similare ale majorității concurenților.
Important pentru întreprindere este înțelegerea surselor de avantaj concurențial care pot fi:
– interne: stuctura costurilor, atribute specifice (diferențiere), orientare către client, capacitate de reacție (sinergie), flexibilitate organizatorică, cunoașterea propriilor atuuri și deficiențe, înțelegerea dinamicii produsului/pieței (ciclul de viață al produsului) și a portofoliului de produse, competențe tehnologice (inovația de produs și inovația de proces), relații comerciale etc., sau așa cum le-a numit M. Porter: exercitarea controlului asupra forțelor motrice de cost și reconfigurarea lanțului valoric;
– externe: cunoașterea mediului de afaceri, a concurenței, înțelegerea segmentării pieței, sector de piață protejat, etc.
Michel Porter consideră că există două tipuri elementare de avantaj concurențial pe care o întreprindere le poate avea: costul scăzut și diferențierea, fiecare determinând anumite strategii.
Pentru a fi viabil, avantajul competitiv trebuie să fie durabil, să poată fi susținut o perioadă îndelungată, fără a putea fi ușor de imitat de concurenți, în caz contrar avantajul va fi temporar, bazat pe valorificarea unei oportunități trecătoare sau o conjunctură favorabilă. Viabilitatea presupune ca avantajul concurențial al întreprinderii să reziste acțiunii de eroziune produse de comportamentul concurenților sau de evoluția ramurii economice, prin deținerea unor bariere care să facă dificilă imitarea strategiilor sale.
Lanțul valoric
Avantajul concurențial rezultă din multele activități separate pe care le execută o întreprindere pentru proiectarea, producția, marketingul, livrarea și susținerea produselor sale, și de aceea el nu poate fi înțeles dacă întreprinderea este privită ca un întreg, fiind necesar pentru analiza surselor de avantaj concurențial, examinarea tuturor activităților pe care o întreprindere le execută precum și modul în care acestea interacționează între ele.
Michel Porter introduce noțiunea de “lanț de valori”, ca instrument fundamental de analiză a avantajului concurențial, descompunând întreprinderea în activități relevante din punct de vedere strategic, pentru a înțelege mecanismul costurilor și sursele de diferențiere potențiale și existente.
Un termen echivalent este cel de “vocație profesională a întreprinderii”, definit ca fiind o combinație de competențe și de abilități de a ști și a putea face anumite activități, reunite în cadrul unei întreprinderi, care contribuie la obținerea unei valori nou create și asigură succesul întreprinderii în condiții de concurență.
Lanțul valoric nu înseamnă o sumă de activități independente, ci activități corelate prin legături stabilite în interiorul lanțului valoric, și care pot duce la avantaj concurențial în două moduri: prin optimizare și prin coordonare. Activitățile valorice, importante pentru studiul de față, pot fi grupate în două clase mari: activități primare și activități de sprijin, în cadrul fiecărei categorii existând trei tipuri de activități, cu rol diferit în avantajul concurențial: directe, indirecte și de asigurare a calității.
Benchmarkingul
Sub numele de benchmarking este cunoscut procesul de căutare a excelenței, a unor performanțe superioare în raport cu concurența, prin aplicarea unor metode mai performante care permit întreprinderii să-și amelioreze performanțele și să creeze un avantaj concurențial.
Împrumutat din geometrie, termenul “benchmark” semnifică un reper utilizat ca punct de referință (normă) pentru comparații (măsurare și evaluare).
Definit ca o nouă practică managerială, benchmarkingul este considerat un proces continuu de evaluare a performanțelor, nu doar în ceea ce privește produsele/serviciile sau procesele specifice în raport cu realizări trecute sau cu norme, ci se referă și la funcții, metode, practici în raport cu practicile concurenților, liderilor din sector sau chiar a întreprinderilor din alte domenii cu activitate performantă.
Potrivit acestei abordări managementul își va pune următoarele întrebări :
sunt concurenții mai buni?
dacă da, de ce?
și cum?
ce metode superioare utilizează?
cum se adaptează ei mediului?
Răspunsul va oferi un așa numit “ecart de performanță” în raport cu concurenții care poate fi pozitiv, negativ sau nul, funcție de care întreprinderea se poziționează pe piață și-și stabilește strategiile viitoare.
Analiza internă a punctelor forte și slabe nu mai este considerată o necesitate, este o premisă, un punct de plecare, întreprinderea trebuie să-și cunoască și evalueze cu exactitate potențialul și deficiențele pentru a înțelege, cu o la fel de mare rigurozitate, aceleași caracteristici pentru concurenți, ce anume îi face să fie mai buni. Fără a minimiza rolul analizei interne (care în fapt constituie punctul de plecare al întregului demers strategic, oferind baza de comparație), esențial în benchmarking este înțelegerea și evaluarea constantă a conjuncturii externe.
Benchmarking-ul devine astfel, un nou mod de a face afaceri, obligând la o privire spre exterior pentru a asigura corectitudinea stabilirii obiectivelor, o permanentă testare a deciziilor interne comparativ cu standardele externe ale practicilor în domeniu.
Analiza valorii
În contextul concurențial contemporan este necesar un control permanent al produselor sub dublu aspect: al funcțiilor pe care le îndeplinesc (respectiv al concordanței cu cererea) și al costurilor. Un demers util în acest sens este analiza valorii.
Această metodă vizează optimizarea întregului ciclu de viață al produsului atât la nivelul producătorului (optimizarea costului), cât și la nivelul utilizatorului (optimizarea funcției).
Caracteristicile analizei valorii sunt:
– integrează toate fazele ciclului de viață și componentele unui produs, atât în optica productivă cât și în cea de comercializare;
– este un proces de echilibrare a cerințelor funcționale cu parametrii tehnici și umani cei mai adecvați, precum și cu costurile implicate, în sensul verificării ca necesitățile funcționale să fie asigurate la un cost minim;
– utilizează metode pluridisciplinare aferente tuturor sectoarelor implicate: proiectare, proceduri de testare, echipamente de testare și producție, tehnologie, aprovizionare, ambalare, comercializare, sistem informațional;
– este o abordare sistemică, sistematică și creatoare pentru reducerea costului;
– este un proces reiterabil în funcție de noutățile apărute pe plan științific, tehnic, tehnologic, organizațional etc.;
– consideră prioritară funcția produsului și aplică metoda cea mai adecvată pentru eficientizarea ei, neimpunând tehnici prestabilite;
– obiectivul principal constă în îmbunătățirea calității și siguranței în funcționare;
– asigură aceleași performanțe proceselor/produselor sau chiar superioare la un cost redus;
– identifică domeniile costurilor excesive sau inutile;
Ca tehnică de investigare analiza valorii este costisitoare și dificil de realizat. Dar aplicarea ei reprezintă o modalitate de ameliorare a produselor și performanțelor firmei. Ea permite realizarea unui produs optim, adică un produs ce îndeplinește funcțiile necesare din punct de vedere al nevoilor cumpărătorilor, în condițiile unui cost minimal.
Planificarea strategică
Prin planificarea strategică se înțelege “procesul de dezvoltare și menținerea a unei strategii potrivite obiectivelor și posibilităților firmei și respectiv oportunităților de marketing, aflate în continuă modificare”. Observăm că planificarea strategică urmărește definirea activității firmei pe baza a ceea ce urmărește și deține, în raport cu ceea ce există pe piață.
Pornind de la definiție apreciem că planificarea strategică presupune analiza a patru elemente: beneficiarii activităților firmei, procesele firmei, resursele firmei ți firma însăși.Planificarea strategica se refera la crearea unei optici pentru viitorul firmei, înseamna sa privesti în viitor, sa evaluezi oportunitatile de afaceri si sa pozitionezi întreprinderea astfel încât sa fie prima care sa beneficieze de aceste oportunitati. Firmele care se afla la locul potrivit în timpul potrivit nu ajung acolo din întâmplare, ele au facut din planificarea strategica o prioritate manageriala de maxima importanta.
Modele de Planificare strategică: Modelul A. Desremaux, Modelul S. Oréal Modelul M. Marchesnay Modelul G. A. Cole Modelul H. Mintzberg
Modele de management strategic
Managementul strategic este considerat a fi procesul prin care managerii stabilesc direcția de evoluție pe termen lung a organizației, stabilesc obiectivele de performanță specifice, elaborează strategii pentru asigurarea atingerii acestor obiective – luând în considerare variate circumstanțe interne și externe – și întreprind realizarea planului de decizii și de acțiuni ales.
Ținta procesului managementului strategic este formularea și implementarea strategiei, care are ca finalitate realizarea pe termen lung a misiunii firmei, prin îndeplinirea obiectivelor formulate.
Modele: modelul G. Hofer și D. Schendel, Modelul J.A. Pearce II și R.B. Robinson, Modelul LCAG al școlii de la Harvard, Modelul K. Andrews, Modelul M.J. Stahl și D.W. Grisgby, Modelul R. Daft, Modelul B. Gluck, W. Kaufman, A. Walleck, Modelul J. Carles, Modelul P. G. Holland și L. W. Rue
– modele românești: Modelul O. Nicolescu
În teoria și practica mondială se întâlnesc numeroase modele de diagnostic global utilizate în managementul strategic:
– SWOT (strenghts, weaknesses, opportunities and threats);
– Rolland Berger;
– A.G. (Alexandru Gheorghiu);
– Băileșteanu
– CEMATT;
– B.C.R.;
– Histogramă;
– Metoda scorurilor (scoring).
Capitolul 2
Metodologia de realizare a diagnosticului – aspecte teoretice și aplicative
La baza dificultăților cu care se confruntă întreprinderea contemporană se află frecvent o inadaptare la contextul concurențial. Lipsa unei strategii coerente generează dificultăți suplimentare, implică costuri superioare și sacrificii inutile și de aceea se consideră că succesul, în ultimă instanță, este o problemă de voință reală, de gândire globală, nelimitată de considerente legate de structura de funcționare, de capacitate de adaptare, de eliminare a barierelor artificiale în calea dezvoltării. Luarea unor decizii strategice, cu incidență pe termen lung, cere o analiză completă a întreprinderii și a mediului său pentru a limita riscul de eroare.
Analiza – diagnostic caută să identifice soluțiile de armonizare între acțiunile contrare ale diferitelor forțe concurențiale dar și soluțiile prin care firma, bazată pe „competența sa” (puncte tari și puncte slabe), poate să valorifice oportunitățile și să ocolească restricțiile din mediul său ambiant.
Cu alte cuvinte dacă analiza reprezintă instrumentul care asigură suportul informațional necesar diagnosticării, diagnosticul oferă imaginea de ansamblu asupra activității firmei necesar fundamentării și corelării strategiilor.
Schematic, acest demers se prezintă astfel:
Fig. 2.1. Demersul de analiză strategică
Sursa: P. Charpentier, Organizarea și gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, București, 2002, pg. 86;
Diagnosticul se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:
2.1. Pregătirea diagnosticului
– etapă în care au loc o serie de lucrări pregătitoare:
1. – cunoașterea preliminară a firmei cu scopul de a stabili împreună cu conducerea firmei aspectele esențiale și modalitățile de abordare a acțiunii de diagnosticare. Sunt realizate următoarele operațiuni:
– se evidențiază problemele cu care se confruntă managerul în realizarea politicii generale a firmei;
– sunt studiate rapoartele și procesele verbale încheiate cu ocazia controalelor făcute de către auditorii interni și externi;
– sunt stabilite dimensiunile diagnosticului (global sau parțial)
– se convine asupra responsabilităților ce revin părților implicate în diagnosticare, asupra modului de colaborare, pentru a se evita paralelismele și, implicit, diluarea de responsabilitate;
2. – se stabilesc obiectivele diagnosticului (în funcție de dimensiunile convenite): determinarea punctelor forte și slabe, evidențierea componentelor procesuale și/sau structural-organizatorice cu potențial ridicat, mediu sau scăzut, depistarea factorilor de susținere și/sau de rezistență la schimbare, evidențierea cauzală a stadiului realizării unor obiective etc.
3. – se stabilește echipa de diagnosticare care, în mod obligatoriu trebuie să fie multidisciplinară, alcătuită din specialiști din afara și din cadrul firmei, fiecare îndeplinind roluri bine definite pe parcursul diagnosticării, în funcție de care au sarcini, competențe și responsabilități specifice. Specialiștii proveniți din interiorul firmei investigate au rol consultativ, furnizează datele și informațiile solicitate referitoare la trecutul și prezentul firmei și al componentelor sale, participă la conturarea punctelor forte și slabe și la explicarea cauzelor generatoare, participă la elaborarea recomandărilor strategico-tactice. Specialiștii din afara firmei sunt, de regulă, consultanți în management și contribuția lor în cadrul echipei de diagnosticare se referă la faptul că impun metodologia de elaborare a studiului de diagnosticare, respectarea sa riguroasă, definesc, cauzal, împreună cu specialiștii interni punctele forte și slabe, formulează principalele recomandări de ameliorare a situației firmei.
2.2. Documentarea preliminară
– reprezintă etapa în care echipa de diagnosticare analizează toate documentele și informațiile convenite a fi puse la dispoziția sa de către firmă.
Informațiile ce constituie obiect de studiu se grupează astfel:
– informații juridice: informații generale referitoare la istoricul firmei (contractul de societate, statutul, registrul adunărilor generale, registrul acționarilor etc), informații legate de dreptul comercial (acte și contracte privind drepturi de proprietate ale imobilizărilor corporale, necorporale, financiare, terenuri), dreptul muncii,legi și reglementări fiscale;
– informații comerciale: informații asupra elementelor care condiționează piața: produse, clienți, furnizori, concurența, rețeaua de distribuție, etc;
– informații privind activitatea firmei din perspectivă procesuală: procesele de fabricație sau prestări de servicii, calitatea produselor, cercetarea – dezvoltarea, necesitățile de restructurare și investiții, perspectivele tehnice, economice și comerciale etc;
– informații privind gestionarea resurselor: materiale, umane (în special) și organizaționale;
– informații financiar-contabile: bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, anexele la bilanț, contabilitatea analitică a exploatării;
– informații furnizate de terți: date statistice, publicații legale etc.
Pentru obținerea unor informații suplimentare, stabilirea unor situații de fapt sau pentru confirmarea unor date, corelări de date sau concluzii, efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii, se utilizează tehnica interviului (prin chestionare dinainte stabilite).
Centralizarea tuturor acestor informații (cu caracter general), ca element de formalizare, se va realiza prin intermediul unor fișe sintetice a căror formă este prezentată în anexa nr. 1.
2.3. Analiza – diagnostic a mediului intern al firmei
Acest demers metodologic se impune datorită faptului că ciclul de funcționare al unei întreprinderi seamănă mai mult cu o buclă decât cu un proces liniar, în sensul că faza finală – obținerea rezultatelor – constituie punctul de reflexie și de plecare pentru un nou ciclu de funcționare. Ca urmare, rezultatele obținute în perioada care a trecut vor servi ca bază pentru fixarea unor noi obiective, putând determina reformularea politicilor, strategiilor pe termen scurt, o modificare a mijloacelor sau o schimbare a metodelor de gestiune.
Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de transformare proprie, de autoreglare și o anumită sinergie (prin sinergie înțelegând posibilitatea mobilizării resurselor disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această capacitate este necesară pentru că, în intervalul de timp dintre momentul când transformarea din mediu este cunoscută, și momentul când sistemul economic este pregătit să facă față, mediul economic nu stă pe loc, este într-o continuă evoluție. Apar noi transformări, astfel încât, atunci când noul sistem este gata să funcționeze, datele sunt din nou modificate iar organismul economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat și de nepregătit. În acest amplu proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a condițiilor de supraviețuire, de consolidare sau dezvoltare a activității, după caz.
Mediul intern al firmei cuprinde două cicluri (activități) care se suprapun în realizarea acelorași obiective ale firmei:
– ciclul de exploatare (economic) căruia îi corespunde analiza economică (analiza activității, analiza resurselor materiale și umane, analiza consumurilor/cheltuielilor);
– ciclul financiar, căruia îi corespunde analiza financiară (analiza structurii financiar – patrimoniale, a rezultatelor, analiza riscurilor).
2.3.1. Analiza activității economice
2.3.1.1. Diagnosticul activității de producție și comercializare
Producția reprezintă activitatea de combinare a factorilor de producție (resurse economice) și de transformare a acestora în bunuri materiale și servicii. Rolul ei într-o întreprindere este de a furniza bunuri corespunzătoare cererii de pe piață prin această combinare (eficace) de factori de producție care să permită atingerea obiectivelor exprimate în termeni de cantitate, calitate, durată și costuri.
Dimensiunea strategică a acestei funcții a suferit modificări esențiale față de anii ’60 fiind eclipsată de logica financiară și comercială. Deciziile strategice care implică direct producția se referă la:
– dilema “a face” sau “a determina să se facă” (make or buy). Logica de a produce prin intermediul altor întreprinderi s-a dezvoltat în cea mai mare parte a domeniillor funcțiunii de producție atunci când costurile coordonării comerciale (de tranzacție) sunt inferioare costurilor de coordonare managerială.
– localizarea producției, ținând cont de proximitatea piețelor sau a resurselor, de costul factorilor de producție, de natura producției și de constrângerile proprii fiecărei firme.
Funcția de producție într-o firmă, în dimensiunea sa operațională, are în compunere:
activitatea de fabricație, la nivelul careia se obțin produsele ce constituie obiect de activitate al firmei ;
activitatea de întreținere și reparații echipamente de producție;
activitatea de furnizare de utilități;
activitatea de programare, lansare și urmărire a producției;
controlul calității “CTC-AQ”;
metrologie
În acest domeniu se culeg date și informații privind: gradul de îndeplinire a planului producției fizice și de utilizare a capacităților de producție, nivelul stocurilor de producție neterminată, raționalitatea procesului tehnologic și a fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern și a formelor de organizare a producției în secții și ateliere, corelarea capacității de producție cu cererea și a capacităților diferitelor verigi organizatorice, productivitatea muncii (fizică și valorică), performanța proceselor tehnologice, controlul tehnic de calitate, etc.
Diagnosticul producției ar trebui să plece, conform noilor abordări în domeniu, de la două criterii:
(1) caracterul produselor
(2) tipurile de “savoir – faire” (oameni, metode, mașini) utilizate pentru a le produce.
Legat de caracterul produselor sunt identificate patru categorii de produse:
– de supraviețuire, ca bază a activității unei întreprinderi, cu costuri complete considerate competitive de către comercianți, pentru care se caută maximizarea fabricației cu toate mijloacele disponibile din întreprindere;
– produse sensibile la productivitate, care nu ridică prebleme de aprovizionare sau de fabricație, și care, dacă ar fi posibil să se modifice o caracteristică tehnică sau să se mărească puțin cantitățile fabricate ar deveni produse interesante, posibil a fi clasate în categoria produselor de supraviețuire;
– produse complementare de saturație, care ar putea fi fabricate fără probleme plecând de la resursele și capacitatea de producție existente pentru acoperi eventualele diferențe de capacitate care ar atrage și o reducere a costului unitar al produselor;
– produse noi, în dezvoltare a căror fabricație este legată de planul de investiții și de reacția noilor clienți, necesitând o supraveghere deosebită.
Analiza portofoliului de produse:
2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizați pentru caracterizarea activității de producție și comercializare
Dimensionarea activității de producție și comercializare se face prin utilizarea unui sistem de indicatori valorici, fiecare prin conținut, mod de determinare și putere informațională caracterizând anumite aspecte ale activității unei firme. Acest sistem cuprinde următorii indicatori:
a) producția marfă fabricată (Qf) care exprimă valoarea bunurilor fabricate, a lucrărilor executate și serviciilor prestate într-o perioadă de timp (exercițiu financiar), destinate livrării (valorificării în afara întreprinderii). Valoric, producția marfă fabricată se poate determina în două variante de calcul:
(1) prin însumarea elementelor amintite mai sus:
Qf = Vpf + Vle + Vsp, în care:
Vpf = valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării, produse reziduale valorificabile);
Vle = valoarea lucrărilor executate;
Vsp = valoarea serviciilor prestate.
(2) prin însumarea următoarelor elemente:
( pornind de la relația: Si + I(Qf) – E(Qv) = Sf),
Qf = Qv + (Sf – Si) = Qv + Qs, în care:
Qv = valoarea producției vândute;
Qs = variația producției stocate (variația stocurilor de produse de la sfârșitul respectiv începutul perioadei).
b) producția vândută (Qv) sau Cifra de afaceri (Ca) considerat indicatorul cel mai reprezentativ pentru exprimarea volumului activității, calculat prin însumarea veniturilor din livrări de bunuri, executarea de lucrări și prestări de servicii într-o perioadă determinată. Pentru nevoile interne ale firmei se poate stabili atât cifra de afaceri din activitatea de bază cât și producția marfă vândută și încasată.
c) producția exercițiului sau producția globală (Qe) ce dimensionează întreaga activitate a întreprinderii într-o perioadă de timp și cuprinde producția marfă fabricată la care se adaugă producția imobilizată (Qi), aceasta din urmă incluzând imobilizările corporale realizate în regie proprie, producția neterminată și producția destinată consumului propriu.
Relația de calcul este:
Qe = Qf + Qi = Qv + (Sf – Si) + Qi
Producția exercițiului este un indicator eterogen datorită faptului că are în componență elemente ce sunt evaluate atât la prețuri de vânzare dar și în costuri de producție ceea ce afectează comparabilitatea datelor, inconvenient care s-ar putea înlătura prin evaluarea tuturor elementelor în costuri standard sau prestabilite.
d) valoarea adăugată (Va) reprezintă creșterea (plusul) de valoare obținut din activitatea tehnico – productivă a întreprinderii, prin valorificarea resurselor sale materiale, tehnice, umane și financiare, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terți.
Importanța acestui indicator decurge din faptul că permite aprecierea structurii, metodelor de producție, strategiilor întreprinderii, ca expresie a productivității globale, a bogăției create la un anumit nivel de activitate.
Toți acești indicatori au menirea de a caracteriza volumul producției industriale privit din diferite puncte de vedere, relevând fiecare în parte anumite aspecte ce pot fi studiate – pentru aceeași perioadă de timp – evidențiindu-se anumite corelări ce pot sta la baza adoptării unor decizii orientate către îmbunătățirea activității desfășurate.
2.3.1.1.2 Analiza dinamicii activității pe baza indicatorilor valorici
Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de fundamentare a programelor de producție și comercializare precum și stabilirea gradului de realizare a acestora comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor anterioare.
Analiza situației concrete din întreprindere se realizează în raport cu corelațiile normale care trebuie să existe între indicatorii valorici menționați. Teoretic se admite egalitatea între toți indicatorii valorici, semnificând faptul că față de o bază de raportare se mențin aceleași proporționalități între elementele care diferențiază indicatorii respectivi, situație care în practică nu poate fi întâlnită datorită schimbărilor cantitative și calitative care au loc în derularea afacerilor.
Se consideră normale următoarele situații:
– , care semnifică fie menținerea imobilizărilor în stocuri (în cazul egalității), fie tendința de reducere a acestora, cifra de afaceri înregistrând o dinamică superioară.
Dinamica inferioară a Cifrei de afaceri în raport cu producția fabricată (ICa < IQf) semnifică creșterea stocului final, constituind un semnal de alarmă asupra reducerii vânzărilor și creșterii imobilizărilor în stocuri, atenționând asupra riscului legat de vandabilitatea acestora.
– care reflectă o situație pozitivă ca urmare a creșterii mai rapide a producției obținute destinate livrării față de creșterea producției exercițiului și reducerea stocurilor de producție neterminată și a consumului intern, fără a afecta desfășurarea normală a activității de producție;
– care indică reducerea ponderii consumurilor provenite de la terți în volumul total al activității realizate de întreprindere pe seama cheltuielilor materiale, arătând creșterea gradului de valorificare a resurselor materiale.
Analiza producției fizice
Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producție, nefiind afectați de prețuri supuse eroziunii monetare.
Producția fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuințare rezultate dintr-o activitate industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic.
Analiza acestui indicator este necesară pentru urmărirea modului în care firma își realizează obligațiile contractuale, este asigurată concordanța dintre cerere și ofertă și se poate stabili gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale. Elaborarea programelor de fabricație este necesară din următoarele considerente:
– în mod normal se consideră că întreaga producție are desfacerea asigurată prin contracte cu beneficiarii, ceea ce face ca elaborarea programelor de fabricație să pornească de la necesitatea respectării obligațiilor față de aceștia, asumate prin contracte sau alte angajamente;
– prin modul de concepere trebuie să asigure o încărcare corespunzătoare a capacităților de producție pe întreaga perioadă de timp considerată;
– să fie în concordanță cu posibilitățile de aprovizionare cu resursele materiale și să asigure utilizarea rațională a acestora;
– să nu implice variații în timp a necesarului de forță de muncă.
Analiza producției fizice abordează următoarele probleme:
(1) Analiza realizării programului de producție pe total și pe sortimente
(2) Analiza structurii producției
(1) Pentru analiza realizării programului de producție pe total și pe sortimente se utilizează următoarele tehnici:
indicii individuali de îndeplinire a programului de producție (Iq);
coeficientul mediu de sortiment (Ks);
coeficientul de nomenclatură (Kn).
(a) Indicii individuali (Iq) relevă gradul de îndeplinire a programului de fabricație la toate sortimentele și se determină ca raport procentual între nivelele valorice considerate (pr-programat, 1-efectiv realizat):
La nivelul întregii producții, dacă producția este omogenă:;
în cazul producției eterogene , unde unde pi (preț de contractare/planificat, cost de producție) este factor de omogenizare.
Deficiența acestui indicator constă în faptul că ascunde compensări între grade diferite de realizare la sortimente (depășiri sau nerealizări), deficiență corectată prin calculul coeficientului mediu de sortiment.
(b) Coeficientul mediu de sortiment (Ks) are ca principiu de fundamentare necompensarea nerealizărilor la unele sortimente cu depășirile la alte sortimente, și se determină în următoarele variante:
b1) ;
b2) , în care:
– valoarea producției, recalculată în limita prevederilor, determinată prin compararea valorii realizate pe produse cu valoarea prevăzută în program și luarea în calcul a nivelului minim (conform principiului neadmiterii compensărilor);
ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;
iq = indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective;
ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv, depășit programul de fabricație.
Mărimea maximă a acestui coeficient este 1. Se întâlnesc următoarele situații:
1) Ks = 1, când programul de fabricație a fost realizat la toate sortimentele în proporție de 100%, sau când programul de fabricație a fost realizat și depășit la toate sortimentele, indiferent de proporția de realizare;
2) Ks < 1, când programul de fabricație nu a fost realizat atât pe total cât și pe sortimente, indiferent de proporția de nerealizare, sau când programul de fabricație a fost realizat și depășit pe total, dar cel puțin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Constatarea unor abateri față de de prevederi trebuie să fie însoțită de precizarea cauzelor care au determinat-o.
Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situației analizate, cu (c) coeficientul mediu de nomenclatură care se determină cu relația:
, în care:
n = numărul pozițiilor la care nu s-a realizat programul
N = numărul total al pozițiilor din program
Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:
Situația realizării producției fizice tabel nr. 2.1
Indicele de realizare a planului:
Coeficientul mediu de sortiment:
Se constată că programul de producție la nivel de firmă a fost realizat și depășit cu 3523 lei, Iqi =111,98 %, activitatea producătorului putând fi apreciată ca pozitivă. Analiza aprofundată sesizează însă că pe sortimente, proporția de realizare este de numai 96,69 %, cu nerealizări la produsul B ceea ce înseamnă că, în cazul în care la acest produs nu există stocuri, firma nu poate onora în totalitate obligațiile contractuale asumate cu beneficiarii. Efectul economic al nerealizării sortimentale a programului de producție cu – 3,31% (96,69-100) este de -972 lei ( ) reprezentând producție nefabricată la care se adaugă stocuri de produse necontractate, nerecunoscute de client și deci nevandabile, în valoare de 4495 lei.
Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situației analizate, cu (c) coeficientul mediu de nomenclatură (Kn) care se determină cu relația:
, în care:
n = numărul pozițiilor la care nu s-a realizat programul de fabricație
N = numărul total al pozițiilor din program
În exemplul dat coeficientul de nomenclatură este de 0,75 sau 75%, ceea ce înseamnă că producția nu s-a realizat la 25% din sortimentele firmei respective, fiind necesară o analiză detaliată a acestor poziții din nomenclator și luarea unor decizii care să regleze această situație.
Calitatea, într-o abordare modernă, nu se mai limitează (conform modelului fordian de organizare) la un control „a posteriori” al conformității produselor în raport cu un ansamblu de norme ci poate fi definită ca ansamblul demersurilor de ameliorare inițiate pentru a satisface clienții prin calitate, costuri și durate pe baza unui control al proceselor și al produselor și datorită implicării oamenilor.
Criteriile privind calitatea produselor se referă la:
volumul și structura costurilor cu calitatea;
costul cu prevenirea defectelor;
costuri cu identificarea defectelor de calitate;
costuri cu lipsa de calitate (noncalitatea)
locul produselor firmei în ierarhia zonală, națională și internațională a calității;
ponderea produselor dintr-o clasă de calitate în valoarea totală a producției;
gradul de organizare a activităților de AQ și CTC;
existența unui sistem total de management al calității (STMC):
Analiza calității produselor/serviciilor se desfășoară pe două nivele:
1. Analiza generală a calității produselor/serviciilor
În literatura de specialitate pentru efectuarea acestei analize sunt prezentați următorii indicatori:
– dinamica reclamațiilor din partea beneficiarilor, utilizându-se în calcule numărul de reclamații, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamații ce revin la 1000 lei livrări;
– dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în totalul producției livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;
– dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanție, exprimată ca sumă absolută sau ca nivel ce revine la 1000 lei producție;
2. Analiza calității producției diferențiate pe clase de calitate
Principalele criterii ce stau la baza grupării produselor pe clase de calitate sunt:
– calitatea materiei prime folosite;
– procedeele tehnologice utilizate la prelucrarea materiei prime;
– abaterile de la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor respective.
Analiza calității la nivelul unui produs se face pe baza următorilor indicatori:
a) coeficientul mediu de calitate():
, în care:
qi = cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate
gi = ponderea fiecărei clase în totalul producției
ki = cifra care indică clasa de calitate (1, 2, 3, etc)
Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 1 (calitatea I) situația se apreciază favorabil; cu cât valoarea coeficientului este mai mare de 1 situația eate nefavorabilă.
b) prețul mediu al produsului ():
Dacă prețul mediu scade se presupune o înrăutățire a calității producției, fapt ce se va reflecta în reducerea rezultatelor firmei.
Creșterea calității produselor (proceselor)/serviciilor, ținând seama de faptul că acestea trebuie să satisfacă nevoi reale, din ce în ce mai sofisticate, constituie o preocupare majoră a firmei, atestarea calității de către organisme internaționale conferind o garanție pentru creșterea prestigiului, vânzărilor și a profitului.
Analiza vânzărilor (cifrei de afaceri)
Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activității și performanțele firmei și face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente valențe manageriale din următoarele motive:
(1) reprezintă valoarea și volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea curentă a activității sale profesionale. Pentru înțelegerea strategiei și poziției firmei pe piață cifra de afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de bază) și cifra de afaceri în afara exploatării (din alte activități). Cunoscând mărimea cifrei de afaceri se obțin informații referitoare la:
– mărimea firmei (exprimată și prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii determinanți ai strategiei firmei,
– starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfășurării activității firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obținerea și vânzarea unei cantități mari de bunuri și servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităților sale, finalizate într-un profit și o lichiditate corespunzătoare.
(2) dă dimensiune pieței firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieței, utilă îndeosebi în studiile de marketing și în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:
– cota de piață – exprimă ponderea ce revine firmei pe piața produsului sau grupei de produse din care face parte și se calculează prin raportarea volumului de vânzări al firmei la volumul de vânzări totale ale produsului pe piața considerată;
– rata de creștere a pieței – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluție al vânzărilor;
– gradul de saturație al pieței, analizat global, pe produs și chiar pe tipodimensiuni, se calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeași piață și în aceeași perioadă.
În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri, profit și cotă de piață, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziției strategice a firmei.
(3) stă la baza calculului unor importanți indicatori de eficiență (profit, rata rentabilității) constituind în același timp un element esențial în relația cost – volum de activitate – profit și în determinarea pragului de rentabilitate. Analizând pragul de rentabilitate se pot proiecta vânzările necesare care să genereze profitul dorit.
Poziția cifrei de afaceri în sistemul de performanțe economice al firmei (performanța firmei înțeleasă ca aptitudine a firmei de a-și mări volumul de activitate) este consolidată prin legătura dintre interesele generale ale managerilor și maximizarea cifrei de afaceri sau a vânzărilor, opțiunea managementului fiind, în general, maximizarea cifrei de afaceri în limite în care să fie realizat și un profit rezonabil.
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:
– cifra de afaceri totală (Ca), reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la prețurile pieței (respectiv încasările totale). Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității în țara noastră precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii și a altor venituri din exploatare (exclusiv rebuturile, remizele și alte reduceri acordate clienților);
– cifra de afaceri medie (), reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau serviciu; ;
– cifra de afaceri marginală (Cam) exprimă variația încasărilor unei firme (ΔCa) generată de creșterea sau scăderea cu o unitate a cantității vândute (Δq).
Cam
– cifra de afaceri critică(minimă/prag) (Camin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. Ca determinare pentru Camin se utilizează relația:
, în care:
Chf = suma cheltuielilor fixe
= nivelul mediu al cheltuielilor de circulație variabile(cheltuieli variabile medii la 1 leu sau 1000 lei cifră de afaceri);
Analiza diagnostic a cifrei de afaceri vizează următoarele aspecte:
– dinamica cifrei de afaceri
– structura cifrei de afaceri
– factorii de influență asupra evoluției cifrei de afaceri
În dinamică evoluția cifrei de afaceri trebuie urmărită pe mai mulți ani, pe total și pe elementele componente, evidențiind astfel tendința în viitorul apropiat dar și factorii, interni sau externi, care-și pun amprenta asupra evoluției sale.
Examinarea cifrei de afaceri pe mai multe exerciții permite stabilirea tendinței activității firmei: creștere puternică sau slabă, stabilitate, regresie lentă sau rapidă.
Cifra de afaceri (a cărei valoare se preia din Contul de profit și pierdere), este evaluată în unități monetare curente ceea ce face ca pentru o corectă apreciere a performanțelor comerciale ale firmei în timp să se corecteze valoarea acesteia cu indicele prețurilor domeniului de activitate, respectiv evaluarea ei în prețuri comparabile. Dacă nu se corectează valoarea cifrei de afaceri cu nivelul inflației (cifra de afaceri în prețuri comparabile), informațiile își pierd mult din fiabilitate, putând crea iluzia de creștere și să mascheze o stagnare sau o regresie a volumului de activitate.
Cifra de afaceri corectată (reală) se obține corectând cifra de afaceri în lei curenți cu rata inflației astfel:
Ca reală (t+1) =
Astfel, în funcție de tendința reală de evoluție, firma își va alege strategia de dezvoltare corespunzătoare.
Structura vânzărilor și modificarea ei în timp caracterizează structura cererii și schimbările în evoluția acesteia ca urmare a unor ritmuri diferite în dinamica vânzărilor pe grupe de mărfuri sau piețe. Un indice superior de creștere a vânzărilor la o grupă de mărfuri mărește și ponderea ei în volumul total al vânzărilor. Structura vânzărilor este reprezentată de indicii ponderali (de structură) calculați ca raport procentual între vânzările grupelor și volumul total al vânzărilor, cu relația:
, în care:
Cai – cifra de afaceri aferentă elementului component “i” (activități, grupe de mărfuri, etc.);
Ca – cifra de afaceri totală.
Evoluția acesteia rezultă atât din influența asupra cererii a factorilor formativi ai pieței cât și consecința opțiunii managementului în politica de sortiment, de delimitare de profilul concurenților sau de câștigare a pieței.
O altă metodă utilizată în analiza structurală a cifrei de afaceri (în special în cazul structurării cifrei de afaceri pe clienți) este metoda ABC (cunoscută și sub numele de metoda Pareto sau 20/80). Prin aplicarea acestei metode se poate studia puterea de negociere a firmei în raport cu clienții.
Aplicarea metodei ABC pentru gestiunea partenerilor comerciali a condus la segmentarea clientelei în trei categorii:
– Categoria A:10% dintre clienți contribuie cu 60% la cifra de afaceri a firmei;
– Categoria B: 30% dintre clienți contribuie cu 30% la cifra de afaceri a firmei;
– Categoria C: 60% dintre clienți contribuie cu 10% la cifra de afaceri a firmei;
Realizarea unei astfel de segmentări a cifrei de afaceri pe tipuri de clienți permite stabilirea unor concluzii utile în fundamentarea deciziilor privind volumul activității cu implicații privind securitatea și rentabilitatea firmei. Categoria A are o contribuție semnificativă la rentabilitatea firmei, implicând însă și riscuri pe măsură, deoarece incapacitatea de a-și onora contractele a unui client din această categorie va afecta considerabil situația financiară a firmei. Categoria B asigură cel mai mare grad de stabilitate și constituie un risc moderat pentru întreprindere. Categoria C se caracterizează prin rentabilitate scăzută, dar și prin riscuri reduse, intrarea în incapacitate de plată a unui client din această categorie neafectând în mod semnificativ cifra de afaceri.
Evoluția diferită a cifrei de afaceri pe astfel de structuri poate fi determinată de cauze cum ar fi:
– supra (sub)evaluarea cererii și dimensionarea corespunzătoare a producției;
– nerealizarea producției prevăzute din diferite cauze;
– scăderea cererii solvabile a potențialilor cumpărători;
– calitatea produselor;
– concurența, etc.
Analiza factorială a cifrei de afaceri are în vedere următoarele dependențe:
a) dependența de volumul (structura) desfacerilor și strategiile de preț
Ca = Qv + Vm, în care:
Qv = producția vândută, care, factorial, depinde de cantitatea vândută (qvi) și prețurile de vânzare (pvi): Qv =
Vm = valoarea mărfurilor vândute (incluzând aici toate celelalte activități ale firmei supuse vânzării: servicii prestate, lucrări executate, mărfuri vândute în sistem comercial cu amanuntul sau en-grosss) dependente fiecare de cantitatea vândută (qvj) și de prețul de vânzare (pvj)
Ca = Qv + Vm = +
b) dependența Cifrei de afaceri de potențialul intern
b1) potențialul uman
în care: = număr salariați;
= productivitatea medie anuală a muncii
L = numărul locurilor de muncă
s = coeficientul schimburilor
gi = structura personalului pe categorii
wi = productivitatea muncii/categorie de personal
b2) fondul de timp de muncă
, în care:
z = nr. zile lucrate/persoană/an
Tz = nr. total de zile lucrate de întreg personalul angajat
h = ore lucrate/zi/persoană/an
Th = nr. total de ore
wz = productivitatea zilnică (lei/zi/persoană)
wh = productivitatea orară (lei/oră/zi/persoană)
b3) potențialul tehnic
– dependența de gradul de înzestrare tehnică a muncii
, în care:
productivitatea medie anuală a muncii;
gradul de înzestrare tehnică a muncii (Gî);
randamentul (eficiența) Activelor imobilizate (RAi).
– dependența de capacitatea de producție (exprimată prin activele din exploatare – fixe și circulante – pe care firma le are la dispoziție)
, în care:
Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;
– eficiența utilizării activelor de exploatare;
Ac – valoarea medie a activelor corporale;
Ai – valoarea medie a activelor imobilizate (mijloace fixe);
Aif- valoarea medie a activelor imobilizate în funcțiune (productive);
– greutatea specifică a elementelor în totalul categoriei din care face parte.
Diagnosticul comercial
Diagnosticul comercial trebuie să permită managementului întreprinderii să aprecieze în ce măsură activitatea din domeniul comercial reușește sau nu să valorifice pe piață rezultatele activității desfășurate, concretizate în produse, lucrări sau servicii. Astfel, prin acest diagnostic sunt caracterizate produselor firmei din punct de vedere al poziției acestora pe piață, a clienților și furnizorilor și a tuturor aspectelor ce pot avea relevanță asupra compartimentelor de resort ale firmei.
Indicatorii utilizați cu precădere în diagnosticul comercial sunt:
1. cota de piață calculat ca raport între vânzările firmei analizate și vânzările de pe segmentul de piață analizat:
unde:
j = 1,n firmele care acționează pe piața produsului i;
Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;
Pij = prețul produsului i utilizat de firma j;
2. puterea pe piață a firmei reprezintă capacitatea acesteia de a domina piața, respectiv de a-și elimina concurenții atunci când interesele firmei o cer și se exprimă prin rata marjei nete (rata rentabilității comerciale – Rrc):
unde:
Pn – profit net , Ca – cifra de afaceri
Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piață ridicată să posede și o rată a rentabilității mare, dependența fiind de cele mai multe ori inversă, firmele care doresc să domine piața practică de obicei prețuri de vânzare situate cu puțin peste costuri.
3. atractivitatea produselor (analiza portofoliului de produse) reprezintă o mărime calitativă. Cel mai bun mod de diagnosticare a atractivității firmei îl constituie un studiu de piață care să evidențieze preferințele segmentului de piață ales, analizat în comparație cu caracteristicile intrinseci ale produselor vândute efectiv de aceasta.
4. analiza clienților are în vedere:
– importanța acestora (relațiile cu clienții tradiționali);
– capacitatea de plată (mai ales dacă există clienți de care întreprinderea este dependentă, caz în care interesează solvabilitatea acestora și efectele comportamentului și a situației lor financiare asupra întreprinderii);
– existența restanțelor și durata de încasare a creanțelor cu precizarea că, deși ca tendință acest indicator trebuie să aibă valoarea cât mai mică, nu trebuie pierdut din vedere faptul că se pot accepta durate de decontare a creanțelor mai îndepărtate pentru clienții importanți și bun platnici.
În calcule se folosește indicatorul durata de decontare a creanțelor firmei sau termenul mediu de recuperare a creanțelor clienți (Trc), calculat cu relația:
în care:
Cc – creanțe comerciale (clienți neîcasați)
Ca – cifra de afaceri
În literatura de specialitate se precizează că pentru a reflecta un nivel normal de lichiditate a creanțelor comerciale acest termen ar trebui sa fie de 30 – 45 zile, orice depășire sporind necesarul temporar de finanțat al întreprinderii și poate fi semn al unor clienți în dificultate financiară. Se prefigurează astfel riscurile legate de clienți: clienți incerți, clienți rău platnici, clienți la care se prefigurează schimbări ale conducerii, în structura organizațională sau a acționariatului etc.
5. analiza furnizorilor are în vedere criteriile de alegere a acestora (calitatea și prețul produselor livrate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări neprevăzute etc), precum și durata de plată a acestora ca efect al vânzărilor. Indicatorul utilizat, termenul mediu de plată al furnizorilor(Tpf) se calculează cu relația:
în care:
Fz – datorii la furnizori (furnizori neîncasați); Ca – cifra de afaceri;
Echilibrul activității comerciale se realizează numai dacă Tpf > Trc
Concluziile desprinse în urma analizei (influențate și de evoluția factorilor externi întreprinderii) vor fi consemnate în fișa sintetică a diagnosticului activității și a diagnosticului comercial
2.3.1.2. Analiza resurselor firmei
2.3.1.2.1. Analiza – diagnostic a resurselor umane (personalului) și a managementului firmei
Fiecare unitate patrimonială, indiferent de natura activității (producție, prestări servicii, comerț), utilizează forța de muncă, ca resursă a cărei folosire eficientă în activitatea operativă și de conducere, constituie premisa potențării resurselor materiale și financiare ale ei.
Diagnosticul resurselor umane are în vedere modul în care personalul firmei este asigurat (numeric) și utilizat pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Resursele umane por fi abordate din cel puțin două puncte de vedere:
ca dimensiune și structură;
de pe poziția eficienței utilizării personalului.
Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa realizării performanțelor proiectate; practic, realizarea acestor performanțe depinde de structura, calitatea și modul de folosire a personalului.
Scăderea, în dinamică, a numărului de salariați se apreciază diferit în funcție de cauzele care au generat-o. Dacă această scădere este consecința unei politici defectuoase de recrutare și asigurare cu personal, situația se apreciază negativ, deoarece conduce la deteriorarea performanțelor (scăderea cifrei de afaceri și a altor indicatori de rezultate, scăderea rentabilității etc.) și a imaginii firmei pe piață. Scăderea numărului de salariați poate fi și rezultanta restrângerii activității, ceea ce sugerează, într-un context concurențial dat, traversarea de către firmă a unor dificultăți de natură și amploare diferite. Aceste dificultăți reflectă, fie incapacitatea firmei de a face față restricțiilor impuse de mediul economic în care activează, fie efectul propagat al unor imperfecțiuni și dezechilibre de natură macroeconomică. Dar, scăderea numărului de salariați poate fi și consecința favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre potențialul uman și cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creșterii gradului de tehnicitate al acestora.
Este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte:
– adecvarea numărului de salariați cu necesitățile reale ale firmei (evitarea supradimensionării personalului);
– adecvarea calificării personalului potrivit specificului firmei și politicile de perfecționare, policalificare promovate de firmă;
– concordanța între munca prestată, nivelul de calificare al lucrătorilor, categoria medie a lucrărilor și nivelul de salarizare;
– existența unui program de promovare a personalului;
– indicatorii fluctuației și mișcării personalului;
– raționalitatea activității de selecție a personalului;
– calitatea condițiilor de muncă în secții, ateliere, sectoare de activitate;
– climatul social: protecția muncii (număr de accidente, îmbolnăviri profesionale), protecția socială (nivelul datoriilor la bugetul asigurărilor de stat, locuințe și alte servicii sociale furnizate lucrătorilor, număr de salariați concediați, locuri de muncă noi create etc), organizarea sindicală și nivelul presiunilor exercitate asupra managementului;
Personalul întreprinderii va fi analizat sub aspectul structurii lui pe vârste și sexe, nivel de pregătire (superior, mediu), calificare și nivel de formare (ca un criteriu esențial de apreciere a capacități întreprinderii de a realiza performanțe), vechime etc. Este important de văzut în ce măsură personalul este fidel întreprinderii și care sunt posibilitățile de înlocuire în caz de plecare, iar în caz de pensionare, dacă este prevăzută o succesiune. În acest sens, întreprinderea trebuie să dispună de o politică de reciclare a întregului personal existent la toate eșaloanele, care să permită nu numai stapânirea domeniului în care lucrează dar și avansarea personalului în alte funcții.
Principalii indicatori ce pot fi calculați pentru a evidenția mișcarea personalului sunt:
– coeficientul intensității intrărilor, calculat ca raport între numărul salariaților intrați în firmă într-o anumită perioadă de timp (un an), și numărul de salariați existenți în aceeași perioadă;
– coeficientul intensității ieșirilor, calculat ca raport între totalul plecărilor justificate și numărul mediu de salariați;
– coeficientul mișcării totale (Mt), calculat ca raport între suma intrărilor și ieșirilor de salariați și numărul mediu al acestora.
– gradul de stabilitate – ce caracterizează firma din perspectiva stabilității potențialului uman, calculat cu relația Gs = 1 – Mt.
Sarcinile personalului trebuie studiate separat pentru a se cunoaște nivelul lor și pentru a se vedea cum se situează scara salariilor în raport cu profesia, dar și cu alte întreprinderi aparținând aceluiași sector. Starea de spirit care domnește, climatul social al fiecărui sediu al întreprinderii și filialelor sale, rolul sindicatelor (cercetarea conflictelor, numărul zilelor de greve) sunt de asemenea aspecte esențiale care trebuie reținute.
Se poate determina pe baza elementelor susmenționate (ca o concluzie a diagnosticului) gradul de atractivitate al firmei prin:
– posibilitățile de formare profesională;
– fluctuația forței de muncă, în general, din care manageri, specialiști cu studii superioare, muncitori de înaltă calificare;
– mărimea salariului mediu din firmă, comparativ cu mărimea salariului mediu din: zona de amplasare a firmei, ramura din care face parte, la nivel național.
Diagnosticul forței de muncă trebuie completat cu aspectele calitative, de eficiență ale acestei resurse. Indicatorul utilizat în acest scop este productivitatea medie a muncii () determinată la diferite nivele temporale (an, semestru, lună, zi, oră) dar și la diferite nivele organizatorice (activități, secții/sectoare de activitate, categorii de personal, etc).
În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit și capătă trei forme distincte:
a) – productivitatea totală(yi) a unui factor oarecare i se definește ca fiind cantitatea totală de producție(Q) care se poate obține folosind acel factor, în condițiile în care ceilalți rămân constanți. Astfel, considerând funcția de producție ca fiind dependentă de xi factori: y = f(xi), și x1 fiind considerat a fi factorul uman, productivitatea acestuia va fi dată de relația: y1 = f(x1, xi-10), în care xi-10 este valoarea constantă a celorlalți factori, care joacă rolul de parametri;
b) – productivitatea medie() a unui factor i este expresia raportului între mărimea producției(Q) și cantitatea xi utilizată din factorul respectiv, determinându-se cu relația:
c) – productivitatea marginală(wmi) a unui factor i exprimă variația producției(Q) determinată de variația masei factorului cu o unitate, arătând ce producție suplimentară se obține atunci când masa(sau valoarea) factorului crește cu o unitate. Relația de calcul este:
Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului în totalitatea sa, productivitatea marginală nu ține cont decât de consecințele ultimei unități utilizate din acel factor. Dacă wmi >, aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului unității adiționale a factorului considerat; în situația inversă, când wmi <, ultima unitate a factorului considerat având o eficiență în scădere, acționează în același sens și asupra mediei.
Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacității factorilor are anumite limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil influențată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a introdus noțiunea de elasticitate a activității la variația factorilor exprimând sensibilitatea activității la modificarea factorilor. Expresia analitică a elasticității este:
Coeficientul astfel calculat are semnificația de rată de creștere procentuală a activității determinată de creșterea cu un procent(1%) a factorilor. În funcție de valoarea coeficientului de elasticitate specialiștii propun segmentarea curbei activității în trei zone de semnificație, astfel:
– zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e > 1;
– zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care ;
– zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e < 0 ;
Productivitatea muncii se determină prin raportarea efectelor obținute: valoarea producției exercițiului (Qe), valoarea adăugată (Va), producția obținută destinată livrării (Qf), cifra de afaceri (Ca) la efortul făcut: numărul de lucrători folosit (Np) sau timpul de lucru utilizat (T-zile sau ore) și exprimă valoarea realizată de un lucrător în unitatea de timp:
În funcție de factorii care pot influența evoluția productivității muncii se disting următoarele variante de calcul:
a) , în care:
gi = ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe activități sau structuri organizatorice în numărul lor total;
wi = productivitatea muncii la nivelul structurii luate în calcul.
b) , în care:
z – număr mediu de zile lucrate / persoană
wz – productivitatea zilnică
c) alte modele factoriale caracteristice altor domenii de activitate (comerț, turism) a căror construcție ține seama de particularitățile fiecărui domeniu.
Cuantificarea influențelor factorilor cuprinși în aceste sisteme funcționale multiplicative se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudență a rezultatelor obținute în procesul decizional.
Utilizarea în diagnosticul personalului a acestui indicator se dovedește a fi important pentru că modificarea acestui indicator, în sensul creșterii, are următoarele consecințe:
– acționează direct asupra reducerii cheltuielilor cu salariile;
– influențează volumul desfacerilor de mărfuri (încasărilor) care contribuie la rândul său la reducerea nivelului relativ al costurilor constante;
– contribuie la accelerarea vitezei de circulație a mărfurilor și ca urmare se realizează economii la cheltuielile pentru manipularea, păstrarea, sortarea, ambalarea mărfurilor, la dobânzi și comisioane bancare;
– duce la creșterea rentabilității.
Sarcina managementului în utilizarea resursei umane este aceea de a face oamenii capabili realizării performanței, să facă eficace punctele tari și nerelevante slăbiciunile lor.
Concluziile desprinse în urma analizei (influențate și de evoluția previzibilă a factorilor externi întreprinderii) vor fi consemnate în fișa sintetică a diagnosticului personalului.
Rezervele de creștere a productivității muncii se structurează astfel:
a) rezerve legate de promovarea progresului tehnic;
Progresul tehnic presupune dotarea firmei cu mijloace de muncă moderne și introducerea unor tehnologii avansate. Promovarea progresului tehnic este impusă de însăși necesitatea ridicării calității activității la nivelul exigențelor unei economii concurențiale. Rezervele creșterii productivității muncii legate de progresul tehnic se referă la: investiții în utilaje performante și tehnologii de producție (reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de produs/serviciu, creșterea calității produselor, optimizarea proceselor etc), raționalizarea tehnologiei comerciale și hoteliere (extinderea aprovizionării directe, preluarea de către industrie a unor operațiuni efectuate tradițional de comerț, promovarea formelor moderne de vânzare), dezvoltarea și modernizarea bazei materiale pe baza unor soluții constructive moderne, dotarea unităților operative cu utilaje și mijloace de muncă perfecționate.
b) rezerve legate de promovarea managementului performant;
Folosirea rațională a lucrătorilor, ca rezervă a creșterii eficienței muncii, presupune: delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători și determinarea relațiilor de cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb; redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităților auxiliare, fără a stânjeni activitatea principală.
Managementul modern pune accent pe motivarea salariaților, ca factor de bază al ameliorării performanțelor personalului angajat. În acest caz, se impune analiza sistematică a indicatorilor:
– salariul mediu lunar;
– dinamica salariului mediu(pe total și pe categorii de salariați);
– indicele de corelație între dinamica prețurilor și dinamica salariilor;
– structura salariaților pe tranșe de salarii;
– valoarea globală a primelor 10 salarii( cele mai mari);
– raportul dintre salariile mari și mici;
– ponderea salariilor variabile;
– partea de capital deținută de salariați;
– valoarea medie anuală a altor forme de venit(dividende, participații, prime) obținute de un salariat.
Comparațiile în timp și spațiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităților noi de motivare a lucrătorilor.
c) rezerve legate de acțiunea factorilor bio-psiho-sociali;
Factorii legați de însușirile individuale ale salariaților: factori biologici (vârstă, sex, stare de sănătate etc.), psihologici (aptitudini, motivație, interesele urmărite, voința de muncă, atitudinea față de muncă), sociali (condițiile de viață, calitatea mediului familial, activitatea politică și spirituală, condițiile socio-culturale), fac ca selecționarea și repartizarea personalului să se bazeze pe o apreciere specială a deosebirilor individuale, care influențează hotărâtor exercitarea profesiei și rezultatele obținute. Alți factori în măsură să asigure ameliorarea performanțelor care trebuie luați în considerare se referă la: asigurarea cu locuințe, mijloace de transport, grija față de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cultural-sportive etc.
d) rezerve legate de alți factori, cu acțiune indirectă.
– proprietățile mărfurilor propuse spre vânzare(datorită volumului diferit de muncă pe care-l necesită);
– structura desfacerilor care se modifică ca urmare a modului de manifestare a cererii populației;
– sezonalitatea producției și consumului;
– situația economică și socială a teritoriului: așezarea geografică, densitatea și structura socio-profesională a populației care determină mărimea și frecvența cumpărărilor….
– conjunctura economică: nivelul prețurilor, rata inflației, politicile micro și macroeconomice etc.
Managementului firmei, ca obiect al diagnosticului, i se pun în evidență parametrii constructivi și funcționali ai componentelor sale majore: metodologică, decizională, informațională, organizatorică sau pe funcțiile ce definesc managementul ca proces: previziune, organizare, coordonare, antrenarea (implicarea personalului), control – evaluare, fiindu-i conturat principalele performanțe manageriale.
Informațiile utilizate vor fi grupate în:
– informații referitoare la subsistemul metodologic: sisteme de management utilizate de firmă (managementul prin obiective, prin bugete, prin proiecte, prin excepții), metode și tehnici de management utilizate de managerii de pe diferite nivele ierarhice (diagnosticarea, delegarea, ședința, tabloul de bord, agenda managerială, graficul sarcinilor managerului, tabelul decizional, brainstormingul), stilul de maangement, alte metodologii utilizate în analiza și perfecționarea managementului și a componentelor sale, de natură economică: analiza factorială proceselor și fenomenelor, controlul de gestiune etc.;
– informații referitoare la subsistemul decizional: caracterizarea decidenților individuali și de grup, lista deciziilor adoptate, încadrarea tipologică a acestora, modalitatea de fundamentare și adoptare: act sau proces decizional, etc.
– informații privind subsistemul informațional: principalele informații vehiculate, încadrarea tipologică a acestora, situațiile informaționale (documentele) folosite, fluxurile și circuitele informaționale principale în care acestea sunt antrenate, maniera de tratare (manual, automatizat), gradul de informatizare a proceselor de muncă (de execuție și de management), gradul de dotare cu calculatoare a firmei, alte aspecte. Asigurarea unui sistem decizional funcțional, eficace și eficient pentru fiecare firmă este esențială întrucât condiționează decisiv performanțele sale.
– informații referitoare la componenta organizatorică: componentele procesuale (funcțiuni, activități, atribuții, sarcini) și caracteristicile acestora, componentele stucturale (posturi, funcții, compartimente, ponderi ierarhice, niveluri ierarhice, relații organizatorice) și particularitățile acestora, documentele organizatorice (ROF, organigramă, fișe de post), tipul de structură organizatorică, încadrarea cu personal a structurii organizatorice, alte aspecte.
Analiza structurilor organizatorice urmărește existența unei organigrame care evidențiază legăturile ierarhice și funcționale (în caz contrar se va cere întreprinderii să o întocmească).
Această schemă trebuie să fie însoțită de o situație actuală a funcțiilor în raport cu vârsta, care ne permite să cunoaștem, în orice moment, dacă succesiunile sunt bine pregătite și asigurate la toate nivelurile ierarhice și dacă există riscul de apariție a „golurilor” în anii următori. Este studiată cu atenție organigrama, pentru a vedea, nu atât calitatea oamenilor, cât mai ales modul rațional în care sunt distribuite funcțiile în întreprindere și maniera în care informația circulă de la un eșalon la altul, atât în plan vertical cât și în plan orizontal. Este bine de sesizat dacă instrucțiunile și infomațiile circulă cu ușurință de sus în jos și de jos în sus (sub aspect ierarhic) și dacă există comunicare între servicii, fără de care nu se poate spera într-o veritabilă coordonare. Trebuie studiată apoi organizarea fiecărui serviciu, în special, organizarea contabilă și existența unui control de gestiune.
Prezentarea acestor date și informații referitoare la parametrii constructivi și funcționali ai componentelor manageriale (metodologică, decizională, informațională și organizatorică) permite conturarea principalelor performanțe manageriale.
În categoria performanțelor manageriale se înscriu:
– frecvența schimbărilor manageriale, de ansamblu sau la nivel de componentă managerială, abordată ca necesitate și oportunitate;
– competența managerilor, evidențiată de cunoștințele, calitățile și aptitudinile manageriale pe care le posedă (diferențiat, funcție de poziția ierahică pe care se află);
– decizii de calitate adoptate în timp real și acțiuni corespunzătoare inițiate pentru aplicarea lor;
– informații de calitate, transmise operativ beneficiarilor, manageri și executanți;
– instrumentar managerial adecvat situațiilor manageriale și economice specifice firmei;
– apelarea frecventă la metodologii de proiectare/reproiectare și întreținere a funcționării managementului și componentelor sale;
– abordarea echilibrată a componentelor procesuale și structurale, din punct de vedere decizional;
– corespondența dintre tipurile de decizii și poziția ierarhică a decidenților;
– maniera de satisfacere a nevoilor informaționale ale managerilor;
– gradul de apropiere a managementului de execuție (dat de numărul de niveluri ierarhice);
– corespondența posturi-titulari de posturi;
– maniera de structurare a autorității pe niveluri ierarhice; corespondența dintre obiective și componentele procesuale ale firmei;
– calitatea documentelor organizatorice, etc.
2.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale și a condițiilor de exploatare
Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi și au în componența lor:
activul fix, imobilizat: clădirile, utilajele și echipamentele de producție;
activ circulant: materiile prime și materialele, resursele energetice.
Principalele aspecte urmărite în analiza resurselor se referă la:
– asigurarea întreprinderii cu resurse
– utilizarea resurselor
– eficiența utilizării resurselor
Analiza mijloacelor fixe (Active imobilizate)
Analiza dinamicii și mărimii mijloacelor fixe
Dinamica activelor imobilizate trebuie analizată atât pe baza valorii de inventar (inițiale), cât și a valorii medii anuale, fiind direct legată de investițiile din cursul exercițiului.
În analiza dinamicii activelor imobilizate se urmărește evoluția valorii medii sau a valorii de inventar brute în cursul exercițiului pe total sau pe categorii de imobilizări (corporale, necorporale, financiare), o atenție deosebită trebuind să se acorde imobilizărilor corporale ce participă nemijlocit la procesul de producție.
1. Analiza mijloacelor fixe totale
Aprecierea volumului imobilizărilor corporale are la bază date furnizate de situațiile financiare corectate cu informațiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din patrimoniul întreprinderii și cu reevaluările sistematice necesare.
Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor:
Modificarea absolută a mijloacelor fixe:
= – ; = – ;
unde: fi – valoarea mijloacelor fixe din categoria „i”;
F – valoarea mijloacelor fixe totale.
Modificarea relativă a mijloacelor fixe:
= sau
Coeficientul intrărilor de mijloace fixe:
unde: I – valoarea intrărilor de mijloace fixe.
Coeficientul ieșirilor de mijloace fixe:
unde: E – valoarea ieșirilor de mijloace fixe.
Coeficientul mișcării globale a mijloacelor fixe:
Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelație cu evoluția producției, respectiv a cifrei de afaceri și cu faza de maturitate a întreprinderilor. Devansarea mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de afaceri constituie, ca regulă generală, expresia folosirii eficiente a mijloacelor de muncă disponibile pentru întreprinderile aflate în fază de maturitate. Faza de demaraj sau creștere poate justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe.
2. Analiza structurii și stării mijloacelor fixe
Structura activelor imobilizate pune în evidență ponderea categoriilor de imobilizări necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale și a imobilizărilor financiare. Structura imobilizărilor corporale are importanță în eficiența generală a activelor și reflectă compoziția tehnologică a capitalului fix. Creșterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică eficiența generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe
Structura activelor imobilizate pune în evidență ponderea categoriilor de imobilizări necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale și a imobilizărilor financiare. Structura imobilizărilor corporale are importanță în eficiența generală a activelor și reflectă compoziția tehnologică a capitalului fix. Creșterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică eficiența generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe permite evidențierea acelor categorii spre care s-a orientat programul investițional al întreprinderii. De obicei, programul investițional este orientat în direcția acelor mijloace fixe care participă direct și nemijlocit la obținerea de produse finite, executarea de lucrări, etc.
Analiza tradițională se bazează pe indicatorul „Coeficientul de structură” pe categorii de mijloace fixe (gi):
Acest coeficient de structură definește ponderea fiecărei grupe, subgrupe, clase și subclase de mijloace fixe în totalul acestora.
Des utilizat în analiza economică este indicatorul „Coeficientul mijloacelor fixe active” (mfa)
unde: mfa – valoarea mijloacelor fixe active.
Structura mijloacelor fixe poate fi analizată și pe funcții ale întreprinderii, evidențiindu-se astfel resursele tehnice afectate:
cercetării – dezvoltării;
aprovizionării;:
producției;
distribuției.
Analiza stării mijloacelor fixe
Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor:
Coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin investiții (Inv.) și valoarea totală a acestora:
Acest indicator permite estimarea importanței programului de investiții în raport cu capacitățile existente. O valoare ridicată a indicatorului exprimă preocuparea întreprinderii pentru dezvoltarea capacităților sale de producție și de distribuție. Depășirea unui anumit prag comportă și o creștere a riscului legat de:
schimbarea conjuncturii economice;
schimbarea tehnologiei;
neasigurarea sporului de productivitate scontat;
asigurarea vânzării produselor (serviciilor) realizate cu noile capacități.
O valoare redusă a indicatorului arată că întreprinderea exploatează capacitățile existente, existând riscul „îmbătrânirii” capacităților disponibile, cu toate consecințele ce decurg pe planul productivității și eficienței. Riscul crește pe măsură ce întreprinderea se orientează spre diversificarea activităților, respectiv spre crearea și lansarea de noi produse.
Coeficientul de uzură:
unde: A – suma amortizării cumulate.
Evoluția acestei rate exprimă politica de investiții a firmei: „îmbătrânirea” mijloacelor fixe (creșterea ratei), menținerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv „întinerirea” mijloacelor disponibile (diminuarea ratei).
Coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe a celor modernizate (M):
Indicatorii de stare prezentați sunt utili cadrelor de conducere atât pentru fundamentarea deciziilor privind întreținerea, modernizarea și dezvoltarea activelor corporale (fixe), cât și pentru înțelegerea modificării rezultatului și a perspectivei acestuia.
3. Analiza utilizării mijloacelor fixe
Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe se face, în principal, pe baza următorilor indicatori:
1. Gradul de utilizare a capacității de producție, se determină ca raport între volumul efectiv al producției (Q1) și volumul maxim al acesteia, aferent capacității de producție (Q max), astfel:
2. Indicele de utilizare intensivă (Iu), reprezintă producția medie pe unitatea de caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel:
în care: Q – capacitatea de producție, respectiv volumul producției;
K – caracteristica utilajului (dimensiunea);
T – timpul de lucru.
Cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât și gradul de folosire a capacității de producție este mai mare. Potrivit acestei logici, înseamnă că volumul producției apare sub forma funcției Q = f(K, T, Iu), ceea ce facilitează determinarea influenței fiecăruia din cei trei factori.
3. Randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp
Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării mijloacelor fixe.
El poate fi determinat și analizat, după cum urmează:
pe utilaj, ca raport între volumul producției (Q) și numărul mediu de utilaje ():
pe unitatea de timp de lucru, determinat ca raport între volumul producției (Q) și timpul de lucru al utilajelor (Tu):
Dacă se are în vedere funcția Q = f(), respectiv Q = , rezultă că modificarea volumului producției se explică prin influențele exercitate de cei trei factori.
4. Analiza eficienței utilizării mijloacelor fixe
Utilizarea eficientă a activelor imobilizate este un factor de ridicare a eficienței economice generale, fiind condiționată de existența unor corelații favorabile între ritmurile de creștere a unor indicatori luați în calculul eficienței.
Pentru caracterizarea eficienței activelor imobilizate se utilizează un sistem de indicatori care compară producția (Q) sau profitul (P) cu valoarea activelor imobilizate (sau a imobilizărilor corporale):
a) Valoarea producției( profitului) la 1000 lei active imobilizate (Ai):
în care: Iic – eficiența imobilizărilor corporale;
gic – ponderea imobilizărilor corporale în activele imobilizate.
Creșterea eficienței activelor imobilizate impune corelația și este determinată de ridicarea eficienței imobilizărilor corporale (Iic) și de creșterea ponderii acestor imobilizări (gic) în activele imobilizate (Ai).
Eficiența imobilizărilor corporale depinde de eficiența imobilizărilor corporale active (Iica) și de ponderea imobilizărilor corporale active (gica) în totalul imobilizărilor corporale:
b) Eficiența imobilizărilor corporale poate fi determinată și cu ajutorul raportului:
în care: Q/N = – productivitatea medie anuală a muncii;
Ic/N = – gradul de dotare tehnică a muncii.
Ridicarea eficienței imobilizărilor corporale este condiționată de existența unor decalaje între ritmurile de creștere a indicatorilor, cum ar fi:
Analiza mijloacelor (activelor) circulante
In structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă rolul de obiect asupra căruia se realizează acțiunea de prelucrare și transformare. Activele circulante se deosebesc de activele imobilizate prin faptul că valoarea lor, angajată într-un poces economic, se regăsește în totalitate în produse și/sau serviciile rezultate, iar prin vânzarea-încasarea acestora se permite revenirea capitalului concretizat în acele active, la starea inițială, de bani, în întregime – la sfârșitul ciclului financiar respectiv.
Desfășurarea ciclului de exploatare necesită deținerea de active fizice și financiare (active circulante) grupate în trei categorii:
stocuri de materii prime, producție în curs de fabricație și produse finite;
creanțe asupra clienților;
creanțe diverse de exploatare.
Funcționarea normală și continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existența stocurilor care care apar ca urmare a faptului ca fluxul fizic al intrărilor și cel al ieșirilor este discontinuu.
Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică și trebuie folosite cu eficiență. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităților efectiv imobilizate, ținându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate intermediare ce apar până la consumul sau vânzarea stocurilor, de cheltuielile de păstrare-depozitare, de alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze rentabilitatea rezultată din deținerea de stocuri.
Constituirea unor stocuri mari la nivelul unităților patrimoniale poate avea influențe pozitive în cazul unei evoluții nefavorabile a prețului materiilor prime sau a obținerii unor condiții mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari.
Influențele pot fi și negative în următoarele situații: scăderea prețului materiilor prime, modificarea tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariția unor înlocuitori superiori calitativ, pierderi din degradări fizice sau morale.
Dimensionarea stocurilor este operațiunea prin intermediul căreia se stabilește necesarul optim de active circulante materiale, pentru o anumită perioadă de timp exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiții a obiectului și volumului previzionat al activității.
Mărimea stocurilor sau nivelul lor de formare este influențată de o serie de factori dintre care cei mai importanți sunt:
frecvența livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori;
strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea și derularea livrărilor către clienți;
cantitatea minimă care poate fi comandată de un client unui furnizor în condiții economice avantajoase sau la prețuri accesibile;
capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelație cu distanța de transport;
condițiile naturale și de climă;
proprietățile fizico-chimice ale bunurilor stocate;
capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată;
volumul și structura producției;
normele de consum;
durata de comandă-aprovizionare;
cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare și cheltuielile de stocare;
periodicitatea fabricației la producător;
amplasamentul stocurilor de resurse materiale.
Dimensionarea stocurilor este o problemă legată de determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare, în general, și a stocurilor, în particular.
1. Optimizarea mărimii stocurilor
Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ținând cont de următoarele criterii:
– constituirea unor stocuri, în volumul și structura care să asigure desfășurarea continuă a procesului de producție în ritmurile și proporțiile stabilite, în condițiile folosirii complete și intensive a capacităților de producție, utilizării judicioase a resurselor materiale, sporirii continue a profitului întreprinderii;
– adaptarea operativă a volumului și structurii stocurilor la modificările intervenite în structura producției și consumului, în tehnologiile de fabricație, în asimilarea de noi materiale cu caracteristici superioare, în îmbunătățirea continuă a calității produselor;
– asigurarea unui volum al stocurilor, astfel încât să se realizeze un raport optim între nivelul stocurilor de materiale, costurile stocării și dinamica profitului;
– dimensiunea stocurilor și perioada lor de asigurare să permită accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu mișcare lentă sau fără mișcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor și degradărilor în timpul depozitării și stocării;
– întregul proces de stocare să fie susceptibil la îmbunătățirile aduse de perfecționarea continuă a procesului de aprovizionare;
– creșterea continuă a eficienței economice și a gestiunii stocurilor prin reducerea cheltuielilor materiale.
Analiza stocurilor de materiale constituie o componentă de bază a analizei gestiunii resurselor materiale. În cadrul unei unități patrimoniale, analiza stocurilor de materiale vizează mai multe aspecte. O primă problemă se referă la evoluția stocurilor comparativ cu cifra de afaceri. Un al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluția lor față de un nivel considerat al acestora (stoc normat, mediu, maxim sau orice altă categorie). De aceea, fiecare unitate patrimonială trebuie să-și stabilească limita stocurilor și să urmărească respectarea acesteia.
2. Analiza utilizării și eficienței utilizării resurselor materiale
În analiza utilizării resurselor materiale se foloseste indicatorul – consumul specific de material sau norma de consum care reflectă cantitatea maximă de materii prime, materiale, combustibil, energie etc. ce se poate consuma pentru fabricarea unei unități de produs sau pentru executarea unei lucrări în anumite condiții de producție – particularitățile constructive și tehnologice ale produselor etc.
Norma de consum este formată din:
consumul net sau util de materiale (Cn);
pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);
pierderi netehnologice (Pnt);
materiale refolosibile rezultate in procesul tehnologic (Mrt)
materiale refolosibile rezultate in afara procesului tehnologic (Mrat).
Norma de consum constituie un element de baza în construirea planului de aprovizionare.
Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimată astfel:
Nc(cs) = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat
El se urmărește în dinamică și în raport cu normele de consum. În acest scop se determină indicele consumului specific:
Pentru caracterizarea sintetică a eficienței utilizării resurselor materiale se recomandă construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidențierea legăturii dintre consumul de resurse materiale și diferite laturi ale activității economico-financiare a întreprinderii. Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficiența utilizării resurselor materiale sunt:
Producția obținută la 1000 lei valoare material consumată cu relația:
unde: M – valoarea resurselor materiale consumate.
Valoarea adăugată la 1000 lei valoare material consumată pe baza modelului:
Profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare material consumată utilizând modelul:
unde: – valoarea materialelor consumate aferente cifrei de afaceri.
Viteza de rotație a stocurilor reprezintă un indicator calitativ exprimând eficiența folosirii acestora. Ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori:
viteza de rotație în zile sau durata în zile a unui circuit, număr de zile de stocare (indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate;
coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg stocurile într-o perioadă de timp (de obicei, un an). Aproximeaza de cate ori stocul a fost rulat pe parcursul exercitiului financiar.
Viteza de rotație în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător se înscrie produsul dintre stocul mediu () și numărul de zile din an sau semestre (T), iar la numitor volumul cifrei de afaceri (Ca) anual sau trimestrial, exprimată, pentru comparailitate, în cost:
Același rezultat se obține raportând perioada de timp (T) la coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite (NC), în cazul în care acesta este cunoscut:
Coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg stocurile într-o perioadă de timp se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (Ca) și stocul mediu (), fie ca raport între perioada de timp (T) și viteza de rotație în zile (V):
Stocurile medii se calculează astfel:
unde: – stocul mediu trimestrial;
Si – stocul inițial al trimestrului;
Sf – stocul final al trimestrului;
– stoc mediu anual.
Viteza de rotație a stocurilor trebuie să fie comparată în timp pentru a se trage concluzii și a se acționa asupra nivelului stocurilor în funcție de interesele unității patrimoniale. Accelerarea vitezei de rotație are influențe pozitive asupra profitului și ratei rentabilității.
Accelerarea vitezei de rotație a stocurilor se poate asigura prin acțiuni de natură tehnică, organizatorică și financiară care trebuie să fie aplicate în fiecare fază a procesului de exploatare: aprovizionare, producție și comercializare.
În faza aprovizionării sunt necesare decizii și acțiuni care să asigure eliminarea perioadei de inactivitate din cauza insuficienței aprovizionării.
Desfășurarea continuă a procesului de producție necesită existența unui stoc permanent de materii prime și materiale. Perfecționarea aprovizionării poate avea loc prin creșterea operativității, adaptarea rapidă la condițiile de piață, selectarea furnizorilor după anumite criterii, încheierea contractelor la timp și respectarea lor. În această fază este necesar să se reducă pierderile în timpul transportului, manipulării și depozitării. O cauză a încetinirii vitezei de rotație în această fază constă în apariția de stocuri supra necesare, ca urmare a contractării eronate sau sistării fabricației unor produse.
În faza de producție, volumul stocurilor depinde, în cea mai mare parte, de costuri și de durata ciclului de fabricație. Orice modalitate de reducere a acestora reprezintă și un mod de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor. Realizarea acestui obiectiv se poate face prin organizarea corespunzătoare a producției, stabilirea unor fluxuri raționale de fabricație și prin alegerea celor mai performante tehnologii de fabricație.
În faza comercializării, desfacerea produselor și încasarea rapidă a contravalorii lor au ca efect întregirea lichidității. Gradul de lichiditate generală a întreprinderii se determină raportând total active circulante la total active pe termen scurt. Vânzarea imediată a produselor finite are loc atunci când acestea corespund cerințelor pieței ca volum, structură și calitate. Accelerarea vitezei de rotație în faza de comercializare se poate realiza prin reducerea perioadei de decontare, obținerea ritmică a produselor și prin reducerea timpului de sortare și ambalare.
Ca element de competitivitate (factor esențial al diferențierii produselor) și ca „armă” concurențială, tehnologia utilizată constituie obiect al diagnosticului pentru că, dincolo de dimensiunea fizică, ea a devenit o variabilă de decizie. Este considerată un atu pentu o firmă inovatoare (o amenințare pentru o firmă urmăritoare sau imitatoare) care are privilegiul cercetării și dezvoltării în raport cu activitatea de producție.
Pentru a recurge la analiza tehnologiei întreprinderea trebuie mai intâi a evalueze patrimoniul său tehnologic și apoi să măsoare forța concurențială pe care ar obține-o.
Analiza tehnologică evaluează portofoliul tehnologic al firmei, identifică stadiul de dezvoltare a acesteia, și se desfășoară, în general pe două nivele:
– pe produse, pentru a identifica tehnologiile pe care firma trebuie să le domine pentru a putea duce la bun sfârșit activitățile necesare;
– pe procese de producție, urmărind a arăta cum trebuie să se organizeze mai bine fabricația pentru a realiza cerințele de calitate, obținerea unor economii dimensionale și flexibilitatea aparatului de producție.
Criteriile tehnice și tehnologice care fac obiectul diagnosticului strategic sunt :
Dotarea tehnică și tehnologică
volumul și structura activelor fixe;
gradul de uzură a activelor fixe;
gradul de uzură morală a activelor fixe;
gradul de uzură morală a tehnologiilor;
gradul de înzestrare tehnică a muncii;
gradul de mecanizare și automatizare a proceselor de producție;
gradul de utilizare a capacității de producție.
Capacitatea de înnoire și modernizare a produselor și tehnologiilor
ritmul înnoirii și modernizării produselor și tehnologiilor;
ponderea producției, reprezentată de produse noi și modernizate în ultimii 3 ani, în totalul producției;
gradul de organizare a activităților de concepție tehnică;
gradul mediu de folosire a potențialului tehnic al inginerilor, tehnicienilor, maiștrilor;
disponibilitatea de a proiecta și asimila produse de mare complexitate;
disponibilitatea diversificării producției și serviciilor.
2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei)
Orice întreprinzător (considerat rațional, care ținând seama de resursele pe care le deține, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora) știe că pentru a-și maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obține un anumit nivel al producției, fie să maximizeze producția care se poate obține (și vinde) cu un nivel dat al costurilor. Va trebui optimizat așadar, volumul și structura producției dar și consumul de resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate maximă.
Managementul costurilor implică stabilirea unor costuri normale, care constituie un criteriu de comparație a comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate normale în teoria și practica economică următoarele mărimi:
– standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricație, care asigură obținerea produselor la parametrii proiectați;
– nivelul cel mai scazut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă;
– costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului propriu.
În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al costurilor, care să fie în permanență adaptat condițiilor concrete în care au loc procesele economico-productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei perioade.
Se afirmă în literatura de specialitate că cel mai bun control al costurilor presupune raportarea resurselor la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt puse în slujba obținerii unui anumit rezultat, și, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul absolut al costurilor ci raportul între eforturi și rezultate.
De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită și eficiența lor, în corespondență cu veniturile pe care le generează.
Pentru managementul întreprinderii prezintă o deosebită importanță structurarea cheltuielilor dupa natura lor, așa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară și prezentate în contul de “Profit și pierderi”:
a) – cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării obiectului de activitate și cuprind:
– materii prime și materiale consumabile;
– energie electrică și apă;
– combustibili;
– lucrări și servicii executate de terți;
– salarii și cheltuieli asimilate acestora;
– impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
– amortizări și provizioane.
b) – cheltuieli financiare:
– pierderi din creanțe imobilizate legate de participații;
– pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
– diferențe nefavorabile de curs valutar;
– dobânzi plătite aferente creditelor contractate.
c) -cheltuieli extraordinare, acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală a unității patrimoniale și cuprind:
– cheltuieli legate de operațiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalități);
– pierderi din calamități;
– cheltuieli legate de operațiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate).
Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea evoluției cheltuielilor, alături de dinamica cheltuielilor în volumul lor absolut, este:
pentru domeniul industrial:
Rata medie a cheltuielilor sau cum se mai întâlnește în literatura de specialitate: rata medie de eficiență a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri), oglindind, indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse.
Calculul acestui indicator (la nivel total) se face în următoarele variante:
(1)
(4)
în care:
– suma cheltuielilor pe categorii de activități (exploatare, financiare, excepționale);
– suma veniturilor pe categorii de activități (exploatare, financiare, exepționale);
– structura veniturilor pe activități (centre de cost):
– rata medie a cheltuielilor pe activități:
qvi – producția vândută exprimată în unități fizice;
– costul mediu de producție unitar;
;
– prețul mediu unitar de vânzare.
Calculul acestui indicator poate fi detaliat la nivel de activitate, produs, serviciu sau categorii de cheltuieli de exploatare (materiale, salariale, variabile, fixe, directe, indirecte).
Notă: În cursul unui exercițiu financiar (ținând cont de factorul timp), sub influența inflației, a strategiilor de piață ale firmei, costurile de producție ( și prețurile de vânzare variază, ceea ce face ca, costul curent și prețul curent să fie considerate ca valori medii.
O importanță deosebită are analiza cheltuielilor de exploatare care, fiind legate de activitatea normală, curentă a unității patrimoniale (activitate ce cuprinde operațiile cu caracter economic și comercial privind aprovizionarea, producția și comercializarea bunurilor), dețin ponderea cea mai mare și fac obiectul expres al analizei economice. Informațiile obținute din analiza acestor cheltuieli ajută întreprinderea în alegerea strategiilor ce-i oferă posibilitatea să concureze pe piață în condiții de performanță.
Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune rezolvarea următoarelor probleme:
– caracterizarea generală și eficiența cheltuielilor de exploatare;
– analiza cheltuielilor variabile și fixe;
– analiza cheltuielilor materiale;
– analiza cheltuielilor salariale;
– analiza costului unitar;
– metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor.
În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluția acestora (care poate fi proporțională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeași tendință dar cu ritmuri mai lente – degajând surplus de rezultat – sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidențierea modificărilor intervenite de la o perioadă la alta sau față de obiectivele urmărite, pe total și categorii de cheltuieli.
Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmărește modificările intervenite în structura cheltuielilor, determinarea importanței, ca nivel al costului și ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror ameliorare generează economii semnificative (cu condiția să nu fie afectată calitatea produselor) și care necesită atenție deosebită din partea managerilor.
Analiza eficienței lor se face utilizând următorii indicatori:
a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare (), pe total și categorii de cheltuieli, cu relațiile:
a) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare :
a) pe categorii de cheltuieli de exploatare :
a) pe tipuri de activități de exploatare (vânzări de mărfuri, livrări de produse, executări de servicii, producția stocată, producția imobilizată, alte venituri de exploatare):
, unde:
gi – structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activități;
rchei – rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe tipuri de activități.
Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri()
Calculul acestui indicator își găsește justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie principala componentă a veniturilor de exploatare, deținând ponderea cea mai mare și ca atare, îi va fi atașată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale definesc această relație:
b)
b)
unde: qvi – volumul fizic al producției vândute;
– costul mediu pe produs;
– prețul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);
g- structura producției vândute pe produse;
rchei – cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri pe produs,
;
– producția vândută exprimată în cost mediu de producție;
– producția vândută exprimată în preț mediu de vânzare (cifra de afaceri).
Analiza factorială a cheltuielilor va cuantifica influențele factorilor care le determină nivelul și dinamica, va stabili cauzele evoluțiilor, în scopul identificării posibilităților de reducere. Măsurile ce trebuie luate în vederea creșterii eficienței cheltuielilor se regăsesc în cauzele și factorii de influență.
Interpretarea influențelor factorilor trebuie efectuată în funcție de cauzele și condițiile care au generat modificările. Astfel, influența structurii producției poate fi apreciată ca justificat favorabilă doar dacă modificările de produse sunt consecința schimbării raportului dintre cerere și ofertă în favoarea cererii anumitor produse (chiar dacă nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse este mai mare decât cel mediu programat pe întreprindere). Modificarea prețurilor la nivelul fiecărui producător (ofertant de produse), poate fi consecința unor cauze dependente sau independente de activitatea întreprinderii, fiind necesară evidențierea condițiilor concrete care le-au generat (schimbarea raportului dintre cerere și ofertă, îmbunătățirea calității produselor, schimbarea destinației produsului, acordarea de bonificații, evoluția cursului de schimb, intervenția statului în cazul produselor de importanță națională sau strategică etc).
Creșterea costurilor este interpretată ca având o influență negativă, fiind în majoritatea cazurilor, consecința depășirii consumurilor specifice normate, scăderii productivității muncii, diminuării gradului de utilizare a capacității de producție și alte cauze care reflectă disfuncționalități, cu excepția cazului când folosirea unor materii prime și materiale de calitate superioară celor prevăzute se reflectă în îmbunătățirea calității produselor și creșterea prețuluide vânzare al acestora.
2. În domeniul comercial indicatorii specifici costurilor sunt:
– volumul absolut al cheltuielilor de circulație, ce reprezintă suma cheltuielilor conform programului sau conform documentelor de raportare și generalizare și de evidență analitică a contabilității;
– nivelul relativ al cheltuielilor de circulație (Nch), care exprimă mărimea cheltuielilor în raport cu volumul activității economice (desfacerilor) și se calculează ca raport între volumul absolut al cheltuielilor și volumul desfacerilor, cu relația:
– este un indicator calitativ al activității economice, expresie parțială a eficienței acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei marfă. Se calculează pentru comerțul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale și pe total comerț.
Considerat indicator reprezentativ, este abordat în analizele factoriale în următoarele variante de calcul:
(a)
în care gi = structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activități, sectoare)
nchi = nivelul relativ al cheltuielilor pe activități
știind că Nch = Nchv + Nchf relația de calcul devine:
– cuantumul reducerii/creșterii nivelului curent al cheltuielilor de circulație(Q), obținut prin diferența dintre nivele (curentă-1, de referință – 0 ) cu relația:
Q = Nch1- Nch0
– ritmul reducerii/creșterii nivelului curent al cheltuielilor de circulație, exprimă mărimea procentuală a reducerii/creșterii nivelului curent al cheltuielilor în dinamică și față de B.V.C. și se calculează cu relația :
– suma economiilor obținute din reducerea cheltuielilor de circulație(E), care reflectă efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulație. Se calculează cu relația:
unde: Ca1 = desfaceri efective de mărfuri
Costul și decizia strategică a întreprinderii
În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înțelegerea conceptelor cost, preț, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor spre obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate. Calculația costurilor și analiza lor se constituie atât în instrument informațional cât și instrument de gestiune ce vizează îmbunătățirea performanțelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) și strategia unei firme se concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obținute din contabilitatea și analiza costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de gestiune furnizează informații privind costurile pe produse, servicii, activități și alte structuri din cadrul întreprinderii), iar pe de altă parte , informațiile furnizate de analiza costurilor pot constitui baza unui ansamblu de micro – decizii care duc progresiv la schimbarea însăși a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obținută pe produs/serviciu, se pot calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza comparativă a marjelor și rentabilităților pe produse, servicii stă la baza deciziilor privind portofoliul de produse/activități al firmei.
Costul activității devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziție centrală în sistemul indicatorilor la nivel de firmă și al celor folosiți pentru măsurarea și aprecierea creșterii economice.
Costul activității nu este o mărime dată și nu are un caracter constant, fiind influențat de o multitudine de factori, cum ar fi: volumul producției și desfacerilor, structura desfacerilor, prețurile factorilor de producție utilizați, nivelul calitativ al forței de muncă și al echipamentelor tehnice de producție/desfacere, organizarea activității etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creșterea profitului, presupune:
a) perfecționarea activității de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare avantajoase, raționalizarea activității depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de prețuri la produsele greu/lent vandabile;
reducerea cheltuielilor materiale;
c) creșterea productivității muncii, creșterea calificării personalului etc.
2.3.2. Analiza rezultatelor și a rentabilității firmei
2.3.2.1. Profit și rentabilitate – concepte și modalități de determinare
Pentru a putea fi considerate raționale, activitățile economice trebuie să fie aducătoare de profit, de o anumită mărime, care să permită înfăptuirea unor scopuri individuale, de grup și colective.
Profitul constituie, în economia de piață, rațiunea de a fi a oricărui agent economic, fiind considerat un câștig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producției: capitalul, pământul, munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două orizonturi de timp: termen scurt și termen mijlociu și lung.
Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a ei și este una din formele de exprimare a eficienței economice.
Măsurarea eficienței economice se face ținând cont de anumite criterii de eficiență (grad de economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:
– în mărime absolută, prin metoda diferenței, obținându-se soldurile intermediare de gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), profit din exploatare, profit financiar, profit excepțional, profit net etc;
– în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficiență, obținuți prin raportarea efectelor la efortul depus pentru obținerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată) și viceversa (cost specific pentru obținerea unei unități de efect util) – rate ale rentabilității.
Pentru exprimarea rentabilității unui agent economic, de o manieră generală, se utilizează doi indicatori:
profitul (rezultatul exercițiului), ca mărime absolută a rentabilității;
rata profitului (rata rentabilității), ca mărime relativă.
Rezultatul exercițiului
Informațiile necesare analizei privind rezultatul exercițiului sunt preluate din contul de profit și pierderi – anexă la bilanț – și din bugetul de venituri și cheltuieli (BVC), întocmit pentru aceeași perioadă
Contul de rezultate, care grupează veniturile și cheltuielile pe tipuri de activități: de exploatare, financiară și excepțională, este sursa primară de date în analiza rentabilității și permite determinarea indicatorului global al rentabilității: rezultatul exercițiului (înainte și după impozitare) și a trei indicatori parțiali:
rezultatul exploatării;
rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)
rezultatul excepțional, al cărei importanță nu trebuie supraestimată deoarece, prin definiție, el nu are tendința să se reproducă și nu poate ocupa un loc determinant în analiză.
Astfel:
Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul excepțional
sau
Rezultatul total (Vtotale – Chtotale) = (Vexpl – C(costul mărfurilor vândute) – Chexpl) + (Vfinanc – Churrent) + (Vexcepț – Chexcepț
Pentru analiza factorială sunt operaționale următoarele modele factoriale:
analiza rezultatului la nivel de întreprindere
Pentru că prima dimensiune a rentabilității întreprinderii o reprezintă masa întregului rezultat (înaintea impozitării) – rezultat brut (Rb) – analiza factorială surprinde acest aspect în diagnosticul rentabilității globale.
, unde:
Vtt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
– rezultatul mediu brut la 1 leu venituri totale:
– structura veniturilor pe categorii de activități
– rezultatul brut la 1 leu venituri pe categorii de activități:
analiza rezultatului exploatării
Rezultatul exploatării (Re) exprimă aprecierea efortului real al firmei fără a lua în considerare modul de finanțare și elementele excepționale și impozitele.
Sunt utilizate următoarele modele factoriale:
în care :
– venituri din exploatare
– cheltuieli pentru exploatare
T – fond total de timp de muncă (ore)
– productivitatea medie orară
– numărul mediu de salariați
– timpul mediu de lucru pe salariat (ore)
– rezultatul mediu al exploatării la 1 leu venituri din exploatare
– structura veniturilor din exploatare pe categorii de venituri de exploatare/activități
– rezultatul exploatării la 1 leu venituri din exploatare pe categorii de venituri de exploatare/activități:
– gradul de înzestrare a muncii
– ponderea mijloacelor fixe direct productive
– randamentul mijloacelor fixe direct productive
– gradul de valorificare a producției exercițiului
– active de exploatare (imobilizate și circulante)
– eficiența activelor de exploatare
c) pentru că cifra de afaceri (Ca) deține ponderea cea mai mare în structura veniturilor de exploatare, indicatorii prezentați la pct. (1), (2), (3), (4) pot fi determinați luînd în calcul Ca în locul Vte. În măsura în care se poate identifica pe unitatea de produs sau serviciu veniturile și costurile aferente, analiza poate fi detaliată pe baza următoarelor modele factoriale:
(c.1)
(c.2) , cu
în care: – rata rentabilității comerciale (aferentă exploatării)
– structura cifrei de afaceri pe activități/produse
– rata rentabilității comerciale pe activități/produse.
Această rată se poate descompune în factori specifici fiecărei activități: prețul de vânzare și costul complet unitar pentru activitatea de producție, rata marjei comerciale și nivelul relativ al cheltuielilor de circulație pentru activitatea de comerț, încasarea medie și costul mediu pe unitatea de prestație în servicii etc.
Analiza rentabilității prin metoda ratelor
Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă eficiența cu care sunt utilizați și combinați factorii de producție. Acest lucru face ca, în condiții de profitabilitate identice, costuri diferite să determine rentabilități diferite dând posibilitatea unei reale comparabilități în timp, spațiu sau cu valori standard acceptate sau elaborate de organisme de specialitate.
Diferitele modele factoriale utilizate, construite pe baza datelor din contul de rezultat sau din bilanț, prin raportarea unui rezultat (excedentul brut al exploatării, rezultatul din exploatare, rezultatul exercițiului) la un indicator de efort (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital propriu etc.), au putere informativă diferită, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activității economice a firmei și vor exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiți în funcție de capitalul angajat), fie interesele managerului firmei (caz în care indicatorii vor fi construiți pe baza mijloacelor economice angrenate pentru obținerea rezultatului – capitalul avansat).
Principalii indicatori sunt:
a) rata rentabilității comerciale, ca expresie atât a politicii comerciale a firmei (aprovizionare, stocare, vânzare) cât și a politicii de prețuri, evaluând capacitatea întreprinderii de a genera profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.
În funcție de obiectivele analizei și sfera de investigare acest indicator poate fi calculat prin considerarea, în calitate de efect, a rezultatului brut al exploatării (EBE), rezultatul exploatării, rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul net al exercițiului
Se calculează în următoarele variante:
Rata rentabilității comerciale brute (rata marjei brute) care reflectă excedentul brut din exploatare sau rezultatul exploatării la 100 lei cifră de afaceri:
Rata rentabilității comerciale aferente cifrei de afaceri
(2.1.) , în care:
– producția vândută exprimată în preț vânzare, exclusiv TVA (cifra de afaceri);
– producția vândută în cost de producție.
(2.2.) , în care:
gi – structura vânzărilor pe grupe de produse(servicii, activități);
– rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de produse(servicii, activități).
pentru întreprinderile din sfera comercială
, în care:
– cota medie de adaos comercial (marja comercială)
Nch – nivelul relativ al cheltuielilor de circulație ()
Rata rentabilității comerciale nete (rata marjei nete) arată cât profit net al exercițiului se obține la 100 unități de cifră de afaceri realizată.
Comparând acest indicator cu indicatorii similari ai firmelor concurente se poate aprecia în ce măsură firma a valorificat potențialul pieței și schimbările intervenite în cadrul acesteia și eficiența aplicării politicilor de piață și prețuri.
Principalele rezerve de creștere a ratei rentabilității comerciale vizează:
sporirea vânzărilor;
creșterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii și obținerea unor prețuri de achiziție a materiilor prime și materialelor, serviciilor avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul creșterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare, accelerarea rotației stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea prețurilor de vânzare etc.
Se recomandă a se acționa asupra rezervelor potențiale de creștere a rentabilității: sporirea cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă vândută este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depășește pe cel al costurilor, eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii și logisticii comerciale etc.
b) rata rentabilității resurselor consumate (Rc) arată capacitatea acestora de a degaja prin consum profit brut. Matematic se stabilește ca raport între rezultatul brut (al exercițiului, curent, al exploatării, aferent cifrei de afaceri) și efortul propriu reflectat în costurile ce determină rezultatele respective, astfel:
c) rata rentabilității economice (a capitalului angajat) (Re) (rate de randament)
Această rată are formulate mai multe accepțiuni:
c.1 rata rentabilității activelor (rentabilitatea de exploatare – rezultatele degajate de capitalurile avansate pentru desfășurarea unei activități, considerate ca ansamblul activelor finanțate pe seama resurselor angajate) (ROA – „Return On Assets) măsoară performanța activului total numit și capital avansat (pentru acele întreprinderi cu active financiare mari) sau a activului de exploatare numit și capital economic și este expresia capacității managerului de a asigura o gestiune eficientă a activității de exploatare.
Într-o altă definiție rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice avansate pentru obținerea acestuia.
Utilizarea în construirea ratei a unui anumit rezultat determină o viziune specifică semnificației rezultatului astfel:
– utilizarea rezultatului exploatării sau a profitului brut (variantă destul de uzitată în literatura de specialitate românească) va determina o rată independentă atât de politica fiscală (fiind exclusă influența fiscalității asupra indicatorului) și de structura capitalurilor (politica de finanțare), cât și de fluxurile extraordinare;
– dacă rata rentabilității economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării,
va fi independentă și de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele menționate anterior;
– folosirea profitului net arată, în opinia altor autori, faptul că profiturile ce revin investitorilor în capitaluri în întreprindere sunt constituite din profitul net și din dobânzile anuale plătitte creditorilor
O rată a rentabilității economice mai mare decât rata inflației asigură reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă scurtă.
În scopul aprofundării analizei această rată poate fi descompusă în rate explicative astfel:
în care:
– rotația activului prin cifra de afaceri (viteza de rotație)
– rata marjei brute (eficacitatea comercială a întreprinderii)
Creșterea rentabilității economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei comerciale (diferența dintre cifra de afaceri și costuri). În practica economică aceste două posibilități sunt diferit valorificate în funcție de natura activității și de strategia urmată.. Astfel, în industrie, firmele realizează rate de rentabilitate economică ridicate pe seama unor cote de profit mai mari și nu printr-o rotație mai rapidă a activelor. Întreprinderile din sfera comerțului operează cu marje de profit mai reduse, dar beneficiază de o rotație mai accelerată a activelor.
c.2 rata rentabilității capitalului investit(angajat) (ROI –Return On Investment)
Această abordare are în vedere faptul că în aprecierea rentabilității economice trebuie să se țină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea acționarilor și creditorilor, în concordanță cu nivelul de risc pe care aceștia și l-au asumat investind în întreprindere sau împrumutând-o. Prin urmare mărimea sa este strâns legată de nivelul rentabilităților obținute de fiecare investitor de capitaluri în parte.
Matematic este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (Excedentul Brut de Exploatare-EBE, rezultatul exploatării-Re) și capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) și împrumutat (Dt – pe termen lung, mediu și scurt), arătând câte unități monetare de rezultat revine la 100 unități monetare de capital investit.
,
Ci = Kpr + Dt =
În aceste condiții, rata rentabilității economice trebuie să fie egală cel puțin cu costul mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relația:
, în care:
r1 – rata de remunerare a capitalului propriu
r2 – rata de remunerare a datoriilor(rata dobânzii);
Kpr – capitalul propriu;
Df – datorii financiare (DTL+DfTS)
DnTS = datorii nefinanciare pe termen scurt (furnizori, creditori s.a.)
ci – cota de impozit pe profit
Rentabilitatea economică este suficientă dacă:
Re > CMPC
Rata rentabilității economice trebuie așadar să remunereze capitalurile investite, cel puțin la nivelul ratei medii a dobânzii, plus riscul economic și financiar pe care și l-au asumat cei care au plasat capitalul în întreprindere. De nivelul acestei rate sunt interesați, în primul rând investitorii actuali și cei potențiali (acționarii și băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament (dobânzile la depozitele bancare, câștigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi etc.), dar și managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilității economice cu rata medie a costului capitalului (Rci) (CMPC), putându-se întâlni următoarele situații:
– Re > Rci (CMPC) cu semnificația unei activități ce degajă o rentabilitate economică superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adaugată economică pozitivă care va spori valoarea de piață a întreprinderii;
– Re < Rci(CMPC) înseamnând că rentabilitatea obținută nu poate acoperi solicitările furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adaugată economică negativă și o reducere a capitalurilor proprii.
Problema utilizarii activelor totale sau a capitalului investit în determinarea ratei rentabilității economice este destul de controversată în literatura de specialitate însă justificarea sa rezultă din faptul că activele economice (capitalul economic) corespund unor alocări de fonduri (proprii și împrumutate) prezente în pasiv, menținându-se permanent egalitatea între cele două elemente. Acest lucru transpune o identitate fundamentală între activ și pasiv care, de fapt, sunt două reprezentări diferite ale aceleiași mărimi economice.
d) rata rentabilității financiare(Rf) (ROE – return on Equity – rentabilitatea capitalurilor proprii)
– arată capacitatea surselor proprii de finanțare (capitalurilor proprii) de a genera rezultat.
Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, sau, după caz, oportunitatea menținerii acestora. Prin intermediul lui se reflecă efectul gestiunii globale a întreprinderii (exploatare, financiară, extraordinară), arătând capacitatea managementului întreprinderii de a asigura, prin desfașurarea activității, rentabilizarea capitalurilor care i-au fost încredințate spre gestionare de acționari.
Literatura de specialitate face legatura dintre rentabilitatea financiară și proveniența capitalurilor fiind, prin aceasta, sensibilă la structura financiară a întreprinderii și influențată de gradul de îndatorare. Prin urmare managerii vor fi interesați de o structură financiară și strategii de finanțare (prin capital propriu sau împrumuturi pe termen lung) care să păstreze un nivel corespunzator al acestei rate, pentru a-și putea păstra pozițiile și a realiza criteriile de performanță ale firmei(rezultate care să asigure remunerarea aportorilor capital, creșterea întrerpinderii, echilibrul structurii financiare).
Se calculează în două variante:
d.1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul net (rezultatul exercițiului) și capitalul propriu:
d.2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent,
În această optică rentabilitatea financiară este sensibilă la modificările din structura capitalului și influențat de gradul de îndatorare.
Evoluția indicatorului, ca efect al gestiunii globale a întreprinderii, se explică prin descompunerea în rate explicative astfel:
(1), în care
– rata de rotație a Kpr (eficiența utilizării capitalurilor)
– rata rentabilității comerciale.
– rata autonomiei financiare la termen
(2) , în care
explică dependența rentabilității financiare de gradul de îndatorare prin faptul că descompunerea sa duce la următoarea relație:
Rît- rata de îndatorare la termen
Maximizarea rentabilității financiare presupune:
maximizarea rezultatului exercițiului pe seama creșterii volumului de active totale și a ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activității în domeniile organizării interne, gestiunii stocurilor, calității produselor și serviciilor, gestiunii comerciale etc.
creșterea rentabilității capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor corporale și reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor și a creanțelor clienților);
minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite, cu condiția ca venitul obținut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanțele firmei (deși este afectată de convențiile contabile ce stau la baza determinării profitului net și de elementele de natură fiscală), care depinde de justețea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficiența capitalului avansat (rentabilitatea economică) și de politica financiară (structura financiară, de modul în care întreprinderea își finanțează activitatea: prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi) a acesteia.
În cadrul analizei, se poate studia și legătura dintre rata rentabilității financiare, rata rentabilității economice și rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a pârghiei financiare și a cotei de impozit pe profit. Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanțare a unei forme de capital. Astfel, dacă rata rentabilității economice exprimă eficiența utilizării capitalurilor investite, rata rentabilității financiare și rata dobânzii exprimă modul de remunerare acelor două componente ale acestuia (capitalul propriu și capitalul împrumutat). În condițiile unei rate a rentabilității economice date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat conduce la modificarea ratei rentabilității financiare
Interdependența dintre cele trei rate (economice, financiare, a dobânzii) este evidențiată în relația:
, în care:
rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat ;
– rata levierului financiar (coeficient de îndatorare; Df – datorii financiare);
ci – cota de impozit/profit.
Modificarea structurii financiare determină variații ale rentabilității financiare.
Astfel, la creșterea coeficientului de îndatorare rentabilitatea financiară va crește doar în condițiile în care rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat pe termen mediu/lung prin credit bancar sau obligatar. Creșterea ponderii creditelor în această situație este utilă pentru firmă și generatoare de valoare pentru acționari. Dacă costul capitalului împrumutat este mai mare decât rentabilitatea economică, orice creștere a gradului de îndatorare va diminua rentabilitatea financiară și va duce la diminuarea valorii firmei.
Dacă rentabilitatea economică este egală cu costul datoriei creșterea gradului de îndatorare nu afectează rentabilitatea financiară și, în aceste condiții, decizia asupra structurii financiare trebuie să aibă la bază alte criterii decât profitabilitatea capitalurilor proprii cum ar fi: accesibilitatea diferitelor modalități alternative de finanțare (credite sau emisiune de acțiuni) și urmărirea unei structuri echilibrate între diferitele grupuri de interese ale proprietarilor.
Cu alte cuvinte, gradul de îndatorare are efect pozitiv asupra rentabilității financiare numai dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata medie a dobânzii pe piața financiară, făcând plasamentele diverșilor investitori în întreprindere, atractive.
2.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate
Într-o economie concurențială producătorul, în interesul său pentru a obține profit, nu poate influența nici prețul cu care cumpără factorii de producție (mijloace, forță de muncă, obiecte ale muncii) și nici prețul de vânzare al bunurilor pe care le produce vinde. Ceea ce poate controla sunt costurile activității sale și poate contribui cu decizii optime la diminuarea lor.
Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuție a factorilor de producție, pentru a constitui o structură optimă de producție cu costuri minime unitare, atunci singura variabilă asupra căreia producătorul poate acționa, este nivelul activității sale, obiectivul fiecărui întreprinzător fiind maximizarea profitului.
Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al activității, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)? Managementul firmei, în interesul realizării acțiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza consecințelor acestora: Care ar fi efectul asupra profitului dacă s-ar reduce prețul de vânzare și s-ar vinde mai multe produse? Ce volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea firmei prin achiziționarea unor noi echipamente?
Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident: dimensiunea costurilor variabile (Chv) și fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) și al cifrei de afaceri (Ca); nivelul profitului (P).
În teoria și practica economică studiul relației dintre costuri – volum de activitate – profit reprezintă conținutul analizei cu același nume. Cunoașterea acestei relații face capabil managementul firmei de a-și exercita atributele în virtutea unor informații absolut necesare, în special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obține profit (pragul de rentabilitate), nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător profitului maxim.
Comportamentul celor trei variabile cost – volum de activitate – profit a fost studiat de economiști și este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a identifica nivelele critice ale activității sale.
Se numește prag de rentabilitate cantitatea de produse (Q) sau cifra de afaceri (Ca) dincolo de care firma înregistrează profit. Însăși creșterea firmei este impusă de faptul că funcționarea acesteia devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activității.
Pornind de la evoluțiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe și variabile), corelate cu variațiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activității – pragul de închidere (Pî) și pragul de rentabilitate (PR). Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit și „prag de rentabilitate", evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel, activitatea societății devine rentabilă, deci riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în unități fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Prin relevarea corelațiilor existente între cost, preț și volum al desfacerilor, analiza pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanța relativă a diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcție de volumul producției, precum și modul în care respectivele variații pot fi controlate: anticiparea influențelor exercitate de modificările de structură ale producției, ale prețurilor și ale costurilor, asupra profitabilității firmei; determinarea capacității de producție necesară atingerii rentabilității maxime; oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.
În esență, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim al producției, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate identifica și volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-și extindă producția pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producție instalată sau cu investiția efectuată.
În funcție de conținutul indicatorilor economico-financiari considerați și de reprezentarea grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate: modelul liniar (figura 1) și modelul neliniar (figura 2).
Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate
Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174;
Figura 1 prezintă modelul liniar, corespunzător căruia evoluțiile prețului (ale venitului), ale costurilor fixe și ale celor variabile, se aproximează sub forma unor drepte.
Ipoteza liniarității funcției costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producției vândute.
Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalității dintre venitul marginal și costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidențiază două puncte de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate), datorită caracterului progresiv pe care-l dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acțiunii legii randamentelor descrescânde.Volumul optim al producției Qo va fi cel corespunzător căruia diferența dintre veniturile și costurile totale este maximă.
Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale.
Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;
Modelul liniar al pragului de rentabilitate
Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la:
– un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creșterea volumului producției ceea ce înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producției vândute (Qv), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv);
– un preț unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice vândute (Qv), altfel spus, piața absoarbe toată producția la același preț.
Se disting trei situații, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel:
a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în unități fizice se determină cu relația:
în care:
Qvpr = volumul fizic (critic) al producției vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
p – cv = marja asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe unitatea de produs;
Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al prețului având mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–și recupereze inclusiv costurile fixe și să obțină un profit normal, deși, în cazul concurenței imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul prețurilor, între cele două mărimi existând un raport invers proporțional și, se pune astfel problema determinării prețului la care capacitatea de producție se va folosi, cel puțin la nivelul normal, ceea ce face necesară cunoașterea funcției cererii (lucru care se întâmplă foarte rar).
Analiza stabilității profitului evidențiază următoarele aspecte:
– în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variație a cifrei de afaceri antrenează o mare variație a profitului;
– Când Qv < Qvpr costurile depășesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;
– Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru a degaja și profit.
Cu cât Qv (producția vândută) este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai mult profitul va crește, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).
Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente: cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producții, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de produs cu cât volumul producției este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările inițiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic).
În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanță pentru toate nivelurile de activitate, și de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporționalității, modificarea costurilor totale determină apariția unui nou prag de rentabilitate.
Totodată, în realitatea economică, prețul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurența oferă situații diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață (neprevăzută de întreprindere), prețurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoțit de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât și a celor pentru riscuri și cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă.
În consecință, va crește nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piață crește, prețurile și implicit profitul vor crește, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unități valorice (Capr), la întreprinderile monoproductive, se înmulțește pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu prețul de vânzare unitar (p) obținându-se următoarea relație:
dar:
atunci:
în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.
Potrivit ultimei relații, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.
b) Pentru unitățile care produc și comercializează o gamă variată de produse (poliproductive – celelalte ipoteze menținându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a firmei, stabilit pe baza contului de profit și pierdere, are următorul model:
în care: MCV(%) – rata marjei asupra cheltuielilor variabile la nivel de firmă;
c) Pentru unitățile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unității, inclusiv costul mărfurilor vândute la prețul cu amănuntul. Particularitățile în stabilirea relațiilor de calcul se referă la indicatorii utilizați diferiți față de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate nu se creează noi valori materiale, ci doar se sporește valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în prețul de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relației:
RE = 0 Cht = Ca, unde:
Cht = Cm + Chc, iar
Ca = Cm + Ac
unde: RE – rezultatul exploatării; Cm – costul de cumpărare al mărfurilor; Chc – cheltuiala comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulație;
Ac – marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la valoarea produselor achiziționate pentru a fi revândute.
Din relațiile de mai sus rezultă:
Cm + Chc = Cm + Ac Chc = Ac
Chc = Chv + Chf, Chv = Ca Nchv
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile
– cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)
înlocuind Chc, Chv și Ac în relația Chc = Ac rezultă:
Ca Nchv + Chf = Ca Ca( – Nchv) = Chf
În aceste condiții cifra de afaceri prag va fi dată de relația:
Având în vedere că diferența (- Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relație se mai poate scrie astfel:
Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuției crește direct proporțional cu cheltuielile fixe și scade atunci când crește rata marjei nete.
În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în zile, având semnificația datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu: dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabilește astfel:
Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:
– cheltuielile variabile sunt proporționale cu volumul producției, deci randamentele factorilor de producție sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre cheltuielile variabile sunt proporționale;
– veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că produsele sunt de cerere infinit elastică fie că prețul este fix concurență pură și perfectă);
– producția este considerată absolut omogenă și de serie mare și nu prezintă modificări structurale importante.
În ciuda acestor imperfecțiuni, graficul se constituie într-un instrument important de adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiții de extindere sau de modernizare.
Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile variabile nu evoluează strict proporțional cu evoluția volumului producției (activității), fie din rațiuni tehnice, fie din rațiuni financiare. Costurile variabile sunt funcții crescătoare de volumul producției(activității), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit volum al producției(activității) și, în consecință, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea prețului de vânzare poate provoca o creștere nonproporțională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea să-și utilizeze la maximum sau să-și extindă capacitatea de producție (activitate) existentă, cu consecințe asupra majorării costurilor variabile.
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidență amploarea și sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producție, corespunzător cu modificările intervenite în volumul total al producției.
Spre deosebire de ipoteza liniarității funcției costului variabil, care introduce în modelul de analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producției vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul marginal.
Reprezentarea grafică evidențiază două puncte de echilibru, unul inferior și altul superior, un ”domeniu de rentabilitate”, în care întreprinderea obține profit dacă va vinde o cantitate din producția sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că pentru ca o firmă să obțină profit maxim este necesar ca producția sa, ca nivel optim, să fie cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producției este nevoie de o capacitate de producție de o anumită mărime ce definește dimensiunea optimă a firmei.
Un alt avantaj al acestui model – comparativ cu modelul liniar – îl constituie marcarea precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producției – și, implicit al desfacerilor – pentru care firma își maximizează profiturile.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil – reprezentat de suprafața încadrată între dreapta corespunzătoare venitului și cea corespunzătoare costului total – pare a fi limitat doar de capacitatea de producție instalată, adică de cantitatea și calitatea mijloacelor de producție și a forței de muncă, în care s-au materializat investițiile inițiale.
În realitate, atingerea și menținerea – pe perioade mai îndelungate de timp – a acestei limite, are ca efect o creștere substanțială a costurilor de producție, existând riscul, ca la un moment dat firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă – la nivelul producătorului – în creșterea inerentă, atât a cheltuielilor de întreținere și de reparații, cât și salariilor directe și indirecte, proporțional cu efortul suplimentar făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producție conducând la căderi accidentale mai frecvente, intervenții preventive – efectuate la perioade mai scurte de timp – de reglare și de întreținere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creșterii productivității muncii, sau a efectuării de ore și/sau schimburi suplimentare etc.).
Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit și de modificările intervenite în mediul exogen, reprezentat de piață, mai ales în condițiile existenței unei puternice concurențe. Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va conduce la scăderea prețurilor practicate pe piață. Consecința va fi, evident, diminuarea marjei brute de contribuție la profit, în condițiile menținerii constante a costului de producție.
Calculul și analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin modificări ale factorilor endogeni și/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obține informațiile, precise și corecte, necesare luării de decizii – prompte și eficiente – privind costurile și prețurile.
Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc, oferind informații deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informații care nu ar putea fi fumizate printr-o abordare separată și unilaterală.
Avantajele utilizării pragului de rentabilitate
Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate și a diagramei nivelelor critice oferă două mari categorii de informații:
I. informații – și, în același timp, principii – ce țin regulile de bază ale profitabilității oricărei activități economice și anume:
– o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe totale;
– pentru perioade limitate de timp o firmă poate supraviețui, dacă veniturile sale brute sunt cel puțin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, prețul de vânzare trebuie să fie cel puțin egal cu cheltuielile variabile unitare);
– acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de producție instalată, la a realiza un volum de producție superior primului punct de echilibru (pei), este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;
– zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiția făcută într-o afacere, este cuprinsă între volumele de producție corespunzătoare celor două puncte de echilibru (pE1 și pE2); această zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului marginal;
– cu cât volumul producției depășește mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai mari vor fi și pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obținut până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producției, poate fi justificată – numai în cazul firmelor puternice – de adoptarea unei strategii agresive de piață, cu scopul penetrării și al acaparării zonelor tradiționale de desfacere ale concurenței.
II. informații cu caracter specific, ce evidențiază consecințele eventualelor modificări – dorite, sau impuse de mediul extern – ale componentelor structurii costului, a prețului sau a producției.
Alte avantaje – cu caracter general – conferite de analiza pragului de rentabilitate și a diagramei nivelelor critice, rezidă în:
– caracterul de instrument relevant de informare și decizie, la nivelul conducerii superioare, de urmărire și control – a cheltuielilor și a realizărilor – la nivelul conducerii operative;
– prezentarea și înțelegerea eficientă a corelațiilor existente între cheltuieli și venituri;
– posibilitatea diferențierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activității, de cele obținute ca rezultat al eficienței acesteia;
– asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;
– posibilitatea elaborării unor norme de control a activității de producție, caracterizate prin conciziune și claritate, tocmai datorită renunțării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole de fabricație;
– depistarea produselor sau a activităților care nu sunt rentabile și identificarea posibilităților de creștere a profiturilor.
2.4. Diagnosticul mediului extern
Capitolul 3
Diagnosticul financiar al afacerii
Orice afacere, orice organizație prezintă aspecte financiare, regăsite în documentele contabile de sinteză, reprezentând pentru utilizatorii informațiilor financiare, cei care își pun problema alegerii și a alocării resurselor financiare, “baza de date” necesară în luarea deciziilor economice și financiare.
În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari” la sfârșitul exercițiului se utilizează diverse accepțiuni: bilanț contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situații financiare, rapoarte financiare.
Indiferent de titulatura sub care se regăsesc în contabilitate aceste documente se constituie în oferta contabilității la sfârșitul exercițiului financiar
Titulatura de “situații financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate), unde se precizează că “situațiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situații financiare include de regulă, un bilanț, un cont de profit și pierdere, o situație a modificărilor poziției financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situație a fluxurilor de trezorerie (situația fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note și alte situații explicative (parte integrantă a situațiilor financiare). Pot fi incluse de asemenea, materiale și informații suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora.
Relația dintre componentele situațiilor financiare este una interdependentă. Bilanțul, componenta situațiilor financiare ce descrie poziția financiară a întreprinderii, este conectat din punct de vedere informațional cu celelalte componente ale situațiilor financiare. Conectarea cu contul de profit și pierdere se realizează prin rezultatul exercițiului. Bilanțul prezintă mărimea rezultatului exercițiului, în timp ce contul de profit și pierdere explică formarea acestuia.
Conectarea cu situația fluxurilor de trezorerie este realizată prin lichiditățile întreprinderii. Bilanțul prezintă mărimea lichidităților, iar situația fluxurilor de trezorerie explică formarea acestora. Conectarea cu situația modificării capitalurilor proprii se realizează prin elementele de capital propriu. La rândul său, și contul de profit și pierdere este conectat cu situația modificării capitalurilor proprii, prin informațiile referitoare la rezultatul reportat, rezultatul exercițiului. Notele explicative cuprind completări sau detalieri ale celorlalte componente ale situațiilor financiare.
Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global, economic al firmei) este definit în literatura de specialitate drept „studiu metodic a situației și evoluției unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare și a rentabilității, plecând de la bilanț, contul de rezultate și alte informații oferite de întreprindere, mai ales din anexe și raportul anual”.
Acest diagnostic financiar răspunde mai multor obiective:
– permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra realizării echilibrului financiar, asupra rentabilității, solvabilității, lichidității și riscului financiar al întreprinderii.
– stau la baza deciziilor luate atât de direcția generală cât și de direcția financiară cu privire la investiții, finanțare, distribuția dividendelor etc.;
– constituie baza previziunilor financiare;
– servesc ca instrument de control de gestiune.
Pentru administratori, importanța diagnosticului dat prin analiza financiară este fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica financiară ci și în politica generală a întreprinderii.
Cu utilitate în gestiunea financiară pe termen lung (deciziile privind investițiile, finanțarea și repartizarea profitului) dar și pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea trezoreriei și a ciclului de exploatare), acest diagnostic (cunoscut în literatura de specialitate sub numele de management financiar) determină judecăți asupra sănătății financiare a întreprinderii, punctelor forte și slabe ale gestiunii financiare prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente și viitoare ce decurg din situația financiară și răspunde nevoii managerului în a avea informații despre afacerea sa legate de:
– creștere: cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada examinată și care a fost ritmul creșterii acesteia în raport cu ritmul sectorului, dacă întreprinderea are suficiente resurse pentru investiții și un necesar de fond de rulment satisfăcător prntru activitatea curentă fără riscul de a dezechilibra structurile financiare;
– rentabilitate: dacă rezultatele obținute sunt pe măsura mijloacelor folosite și dacă creșterea a fost însoțită de o rentabilitate suficientă;
– echilibru: care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată, în sensul aptitudinii întreprinderii de a face față angajamentelor pe termen scurt și lung, în contextul raportului între masele de capitaluri: proprii sau împrumutate;
– riscuri: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc de faliment crescut sau nu.
Informațiile necesare acestui diagnostic se obțin din documentele de sinteză – Bilanț, Contul de profit și pierdere, Situația modificării capitalului propriu, Situația fluxurilor de numerar, adaptate și prelucrate în funcție de obiectivele vizate prin diagnostic.
Decizia de investire se referă la plasarea capitalurilor într-o anumită operațiune în anumite condiții de cost al capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) și de rentabilitate scontată.
Costul capitalului utilizat este prețul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru a se aproviziona cu capitaluri și, în același timp, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri (acționari, creditori) pentru a finanța proiectele întreprinderii. Dacă întreprinderea investește în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului va fi sancționată de piață astfel încât într-o finanțare prin îndatorare va obține pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare (rata plus dobânda) sau, dacă întreprinderea este finanțată prin capital propriu pierderile contabile se recuperează micsorându-l pe acesta. În schimb, dacă întreprinderea investește în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul capitalului, indiferent de maniera de finanțare, nu nunmai că nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creează și posibilități reale de creștere a volumului capitalului propriu.
Se poate aplica în decizia de investiții umătorul raționament:
– toate investițiile a căror rentabilitate costul capitalului pot fi acceptate
– toate investițiile a căror rentabilitate < costul capitalului trebuie respinse
Decizia de finanțare reprezintă opțiunea întreprinderii în acoperirea nevoilor de finanțare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii fie prin împrumuturi. Oricare ar fi însă structura financiară ea va înregistra rezultate pozitive dacă rentabilitatea obținută sau previzionată este superioară costurilor de finanțare.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar cuprinde:
1. Un studiu al bilanțului, (static și dinamic, pe orizontală și pe verticală, fiecare punând în evidență corelații cu semnificații deosebite în aprecierea situației financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanțele degajate de întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta, justifica și convinge) cât și pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiții).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
– nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluția indicatorului în sensul reducerii sau creșterii;
– nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acționează întreprinderea analizată;
– nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care se constituie ca „ țintă”.
3.1. Diagnosticul financiar pe baza informațiilor degajate de bilanț
Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și pasiv (mijloacele și resursele) la închiderea exercițiului și în alte situații prevăzute de lege, grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv după natura, proveniența și exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociațiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) și cu titlu provizoriu și ciclic (active circulante).
Activul și pasivul reflectă aceeași realitate vazută sub forma mijloacelor de finanțare și a utilizării acestora la același moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele și pasivele bilanțului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).
Pentru necesitățile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a următoarelor tipuri de bilanț:
– bilanț financiar (patrimonial), corespunde unei analize financiar patrimoniale clasice, tradiționale, care are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări patrimoniale care poate interesa atât proprietarii cât și creditorii.
Logica bilanțului financiar se bazează pe criteriul lichidității crescătoare a activului și exigibilității crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a acestora de a deveni “lichide” și de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului aflându-se valorile imobilizate, cele mai puțin “lichide”, iar la sfârșit disponibilitățile, cele mai “lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilității crescătoare semnifică faptul că exigibilitatea unei surse de finanțare este legată de scadența sa, primele posturi fiind cele mai lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimile, cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt).
Schematic, bilanțul financiar se prezintă astfel:
Bilanțul financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Clasamentul activelor și pasivelor după criteriul vechimii pune în evidență, printr-o simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanțului, acesta fiind utilizat pe plan internațional conform Normei IASC, precum și în cazul conturilor consolidate.
Importanța bilanțului financiar în analiza financiară decurge din faptul că servește la determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite întreprinderii să facă față riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.
– bilanț funcțional sau economic, care regrupează posturile de bilanț pe marile funcțiuni ale întreprinderii (investiții, exploatare, finanțare, trezorerie) în scopul explicării funcționării economice a întreprinderii
Schematic, bilanțul funcțional se prezintă astfel:
Bilanțul funcțional
Activ = Utilizari Pasiv = resurse
Bilanțul economic elaborat în optica funcțională permite evidențierea a două categorii de utilizări în activ (de exploatare și în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de exploatare și în afara exploatării).
Importanța bilanțului funcțional în analiza constă în faptul că permite aprecierea stabilității structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete și exprimă independența dintre structura financiară și natura activității sale.
În analiza bilanțului se folosesc mai multe procedee:
1. analiza bilanțului pe orizontală constă în examinarea corelațiilor dintre grupele și posturile din activul bilantului, în comparație cu cele din pasiv, evidențiind măsura în care activele imobilizate și circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza echilibrului financiar);
2. analiza bilanțului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ și pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea specifică a acestora și a modificărilor intervenite în grupele și posturile de bilanț. Ea se referă la:
– analiza structurii bilanțului și a modificărilor care au intervenit în conținutul grupelor, capitolelor și posturilor;
– analiza situației stocurilor la începutul și la sfârșitul perioadei de gestiune;
– analiza creanțelor întreprinderii;
– analiza obligațiilor întreprinderii și a posibilităților de lichidare a acestora din disponibilitățile bănești.
3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus arătate punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în practică.
3.1.0. Poziția financiară a întreprinderii
Poziția financiară a întreprinderii definește o anumită stare (fel, mod) în care se găsește întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacție la schimbările mediului în care își desfășoară activitatea. Este reflectată în principal prin bilanț și notele explicative.
În IAS 1 – Prezentarea situațiilor financiare se face clar precizarea că situațiile financiare au ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor și poziției financiare a unei societăți la sfarșitul exercițiului financiar, oferind informații utile unei categorii largi de utilizatori.
Poziția financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le controlează (activele), structura de finanțare (datoriile și capitalurile proprii), și o serie de indicatori economico – financiari importanți (lichiditatea și solvabilitatea)
Ecuația fundamentală a poziției financiare este de forma:
CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIV – DATORII (PASIV)
O întreprindere are o pozițe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau cel puțin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiție indică faptul că întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligațiile față de terți, atât pe parcursul desfășurării activității sale cât și la lichidarea sa.
Analiza poziției financiare se bazează pe datele din bilanț și se referă la:
– analiza resurselor economice controlate de întreprindere, adică analiza activelor și datoriilor (analiza echilibrului financiar);
– analiza structurii financiare a activelor, datoriilor și capitalului;
– analiza lichidității și solvabilității întreprinderii, exprimate prin ratele acestora;
– analiza gestiunii activelor și datoriilor.
3.1.1. Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar este parte constitutivă a echilibrului economic și exprimă egalitatea și corelațiile dintre necesarul de resurse financiare și posibilitățile de constituire a acestor resurse (corespunde studiului pe orizontală a bilanțului).
Analiza echilibrului financiar al întreprinderii urmărește reflectarea raporturilor de egalitate între sursele de finanțare și utilizările resurselor financiare, dintre veniturile și cheltuielile aferente desfășurării activității întreprinderii pe termen scurt, mediu și lung.
Echilibrul financiar al bilanțului contabil presupune un echilibru între cele două componente ale sistemului: utilizări (nevoi) și resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect, ar trebui ca activele și pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturității”, respectiv:
Active cu lichiditate peste un an = Pasive cu exigibilitate peste un an;
Active cu lichiditate sub un an (cu excepția celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate sub un an (cu excepția celor de trezorerie);
Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadențele plăților și ale încasărilor să fie perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări și plăți.
Bineînțeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste condiții, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni), pentru a se putea face față eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanțului financiar își propune, înainte de orice, evidențierea acestei stări de echilibru. Se poate afirma că această opțiune este specifică mai mult instituțiilor bancare și mai puțin managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanțul financiar, se consideră că “menținerea echilibrului financiar se realizează atunci când resursele permanente finanțează utilizările permanente iar resursele temporare finanțează utilizările temporare”16.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv (1) nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce (2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar, care se va manifesta fie printr-un stres (presiune) pentru managerul financiar, care va fi obligat să asigure finanțarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziția firmei din pasive temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capiatluri, dat fiind faptul că, în principiu, capitalurile pe termen lung prezintă un cost mai ridicat.
Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung și echilibrul financiar pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluți ai echilibrului financiar sunt:
Fondul de rulment (FR)
Necesarul de fond de rulment (NFR)
Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relația:
FR – NFR = T
(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permițând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii săi.
Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă interes în mod deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte, și fondul de rulment propriu pe de altă parte. Fondul de rulment permanent pe baza bilanțului financiar constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” și poate fi stabilit prin două modalități:
1. FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE(active imobilizate)
(exclusiv amortizările de activ) (în valoare netă)
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoile de finanțare din partea de jos a bilanțului (a activelor circulante), rămasă după finațarea imobilizărilor.
2. FRF = ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN AN
(cu lichiditate < 1 an) (inclusiv creditele bancare curente)
În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii și literaturii de specialitate din Franța, iar a doua, țărilor anglo-saxone. Dar, trebuie menționat că, indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de sus a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:
– Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0.
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
– Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0.
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situație generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situație periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situație permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
– Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF = 0.
Această situație mai puțin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora.
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului, pot fi evidențiate de asemenea trei situații:
– Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0.
Această situație reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilității sale.
– Activ circulant net < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0.
Această relație reflectă situația în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt și reflectă, cel puțin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situație nefavorabilă sub aspectul solvabilității. Dacă scadența medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat și în condițiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.
– Activ circulant net = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF =0.
În această situație, cel mai puțin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalități de stabilire a fondului de rulment pun în evidență două aspecte diferite dar complementare ale aceluiași indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcție de structura capitalurilor permanente (proprii sau împrumutate), analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Se pot construi doi indicatori:
– fondul de rulment propriu (FRp), indicator ce relevă gradul de autonomie financiară, sau de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete. Se determină cu relația:
FR p = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situație nefavorabilă, cel puțin pe termen scurt, ci doar un potențial semnal de alarmă pentru viitor.
– fond de rulment împrumutat (Frî) , reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt:
FRî = FR – FR p
Dacă avem în vedere structura de finanțare a fondului de rulment financiar, constatăm că existența acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situație de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară (FR propriu – poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat – pozitiv), iar marja de siguranță pe care acesta o asigură pentru finanțarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de riscul insolvabilității numai până la scadența acestor datorii nu și în perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societățile cu profil industrial, fondul de rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
(2) Nevoia de fond de rulment (NFR)
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul patrimonial pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR).
NFR = NEVOI TEMPORARE (active circulante+active de regularizare exclusiv disponibilitățile) – RESURSE TEMPORARE (datorii curente, pe termen scurt+pasive de regularizare exclusiv credite bancare pe termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situația în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților. Valoarea sa negativă evidențiază surplusul resurselor temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situație poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor – furnizor mult mai mari decât creditele – client. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanțată, ci dimpotrivă, ea finanțează fondul de rulment și trezoreria.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidențiază o situație nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producție.
(3) Trezoreria netă (TN)
În cadrul analizei patrimoniale, diferența dintre fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanțare, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive evidențiază o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață.
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe și astfel se limitează autonomia financiară a întreprinderii pe termen scurt. Această dependență financiară nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate.
Echivalența între fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment corespunde unei situații în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanțarea integrală a nevoii de fond de rulment, și atunci întreprinderea poate evita dependența sa față de resursele de trezorerie.
Din analiza evoluției trezoreriei de la un exercițiu la altul, se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relației:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) – trezoreria netă la sfârșitul (începutul) exercițiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situație reflectă o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință o îmbogățire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietății. O valoare negativă a cash-flow-ului, sugerează o situație inversă.
II. Echilibrul financiar poate fi analizat și prin ratele de finanțare astfel:
– rata finanțării stabile (Rfs), care reflectă măsura în care resursele financiare grupate în capitaluri permanente, acoperă utilizările grupate în active permanente; reflectă în valori relative echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată gradul în care activele stabile sunt finanțate din pasive stabile:
Rfs =
Dacă Rfc > 100 %, atunci activele curente sunt finanțate integral din surse curente și există un necesar de fond de rulment iar dacă Rfc < 100 %, atunci activele curente sunt finanțate doar parțial din surse curente iar diferența neacoperită o reprezintă necesarul fondului de rulment.
– rata finanțării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice neacoperite.
Rata măsoară proporția în care necesarul de fond de rulment (Nfr) este acoperit pe seama fondului de rulment net (Frn):
Rfg =
Dacă Rfg > 100 %, Nfr este finanțat integral prin Frn și se crează trezoreria netă pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, Nfr este finațat parțial pe seama creditelor bancare pe termen scurt iar trezoreria este negativă.
Grupele, subgrupele și indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic și financiar pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularitățile firmei. Pentru toate cazurile, măsurarea influenței factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii valorii factorilor.
III. Analiza Situației Nete (patrimoniului net)(Activul net contabil)
Patrimoniul net are semnificația de avere a acționarilor calculată pe baza bilanțului patrimonial sau, mai exact, reflectă situația activelor întreprinderii după deducerea datoriilor.
Patrimoniul net se poate determina în două moduri:
1. Prin metoda sintetică care presupune realizarea diferenței dintre activul total și datoriile totale.
Patrimoniu net = Activ total – Datorii totale
Această relație constituie de fapt ecuația fundamentală pe care se bazează bilanțul contabil.
2. Prin metoda aditivă ce presupune însumarea surselor de finanțare:
Patrimoniu net = Capital social + Rezerve + Rezultat reportat + Rezultatul exercițiului – Repartizări din rezultatul exercițiului
Situația neta reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acționari cât și pentru creditori.
Pentru acționari, care își asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranța unor beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind consecința unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creșterea averii lor, în principal prin reinvestirea unei părți din profitul net.
Pentru creditori, care își asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea situației nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat
Practica economică a demonstrat că în structura patrimoniului net, evoluția dinamică cea mai accentuată o au sursele constituite pe baza rentabilității înregistrate, precum rezervele ori fondurile proprii majorate pe seama profitului net. Rezultatul reportat, în cazul profitului nerepartizat va majora patrimoniul net, iar în cazul pierderii neacoperite va diminua patrimoniul net. Capitalul social se poate modifica în cazul apariției unor noi aporturi.
3.1.2. Analiza structurii patrimonial – financiare a întreprinderii
Analiza situației financiar – patrimoniale se realizează pe baza datelor din bilanț recurgând la un procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – metoda ratelor(corespunde studiului pe verticală a bilanțului).
Ratele de structură patrimonială se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) de activ sau pasiv și totalul bilanțului, precum și ca raport între diferite componente de activ sau de pasiv. Deși simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informații edificatoare privind situația financiară a firmei din punct de vedere al surselor de finațare (pasiv) și al utilizării și materializării acestora (activ), mai ales în cazul analizelor comparative în timp și spațiu pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurențial.
3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului
Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele imobilizate și totalul bilanțului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprindea în mod permanent și reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere și gradul de imobilizare a activului
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Conținutul diferit al componentelor imobilizate, precum și reacția nuanțată a acestor componente la acțiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria și practica economică a unor rate complementare:
a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relația:
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activității. Rata este mare pentru acele activități ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare și este mică în acele activități care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorită condițiilor variate care au incidență asupra acestui indicator, este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință. Totuși, specialiștii apreciază că, pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacității acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței. La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a activelor sale imobilizate în disponibilități.
a2) Rata imobilizărilor financiare () care exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unități, mai ales cu ocazia operațiilor de creștere și se calculează astfel:
Politica de investiții financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici și invers.
Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanțului și se calculează cu relația:
Între RAi și RAc se formează relația: .
Pentru procesul de decizie sunt operaționale ratele analitice ale activelor circulante astfel:
b1) Rata stocurilor (Rs)
Rata stocurilor (Rs) reflectă ponderea celor mai puțin lichide active circulante în total active circulante:
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității: mai ridicate la firmele din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzută în sfera serviciilor.
Interpretarea evoluției în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la nivelul activității, admițându-se ca ecuație minimă de echilibru structural:
>IS, unde, – indicele cifrei de afaceri; IS – Indicele stocurilor.
Prin urmare, o creștere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativă datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității firmei.
b2) Rata creanțelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanțelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor firmei cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau nule în firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-și achită cumpărăturile în numerar (comerțul cu amănuntul, prestări de servicii către populație).
b3) Rata disponibilităților bănești și a plasamentelor
Rata disponibilităților (Rd,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
și în analitic, rata disponibilităților și rata plasamentelor.
Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților în patrimoniul firmei, informațiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz. Însăși mărimea (nivelul) disponibilităților poate avea dublă semnificație. O valoarea ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ținem seama de faptul că disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.
3.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex și coordonat al diverselor surse de finanțare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finanțat. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară reflectă compoziția capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În consecință, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare a firmei, prin punerea în evidență a compoziției pasivului relevând aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.
Rata stabilității financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puțin 1 an) și patrimoniul total.
Situația întreprinderii este confortabilă atunci când raportul are valori cuprinse între 50% – 66 %
Rata autonomiei (independenței) financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate și gradul de îndatorare.
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcție de politica financiară a firmei respective, de condițiile concrete ale fiecărei firme, de eficiența deciziilor financiare.
Anumiți autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, din capitalul întreprinderii.
Prin urmare, existența unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a dependenței prea mari de creditori.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificație deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relațiile:
Specialiștii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent. Deci: .
Acest raport exprimă gradul de independență financiară a firmei, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligațiilor la termen.
Prin urmare: .
Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:
(66% după unii autori)
(rata levierului financiar)
Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depășească de două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariția riscului de insolvabilitate.
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de “1” cu atât crește autonomia financiară a firmei. Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea creditorilor este prioritară și fixă în timp ce rezultatul net și lichiditatea întreprinderii fluctuează.
O semnificație deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung fie la capitalul permanent (1): , fie la capitalul propriu
(2): .
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependența (independența) financiară a firmei și gradul de risc al politicii sale financiare.
Întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare la termen când primul raport este mai mic sau egal cu 50% iar al doilea raport este cel mult egal cu cu 100%.
În privința unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esențiale, printre care amintim:
– activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanțate din datorii pe termen scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanțate tranzitoriu din asemenea datorii.
– finanțarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu și lung este admisă cu condiția ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente și să poată fi rambursată progresiv prin autofinanțare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanțarea din capitaluri proprii)
3.1.3. Solvabilitatea și lichiditatea
În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge la scadență obligațiile față de creditorii săi”, referindu-se în mod deosebit la obligațiile pe termen mediu și lung.
Analiza solvabilității întreprinderii urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacității de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilității se utilizează mai multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară și îndatorarea întreprinderii
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) care arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Crd =
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacității de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) și capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potențiale de autofinanțare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale ale acesteia.
Cbrd =
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanțarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii și cele împrumutate sau atrase.
Cnrd =
Rata cheltuielilor financiare(Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă numerar din acumulăriile brute ale activității de exploatare.
Rcf =
Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în pericolul înregistrării de numerar negativ.
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaționale următoarele relații:
Rata solvabilității generale
Rata solvabilității generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor.
Rsg =
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puțin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat de datorii) în total activ.
Rsg =
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puțin 50% , însă se acceptă un nivel minim de 35%.
Rata solvabilității financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
Rsf =
Pentru a se situa în afara pericolului incapacității de plată, întreprinderea trebuie să inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00
Pentru ca întreprinderea să fie într-o situație satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-și poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadența convenită, adică să posede suficiente lichidități pentru a respecta scadențele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a față obligațiilor pe termen scurt și reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilități (bani).
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi și un criteriu de grupare a posturilor în bilanț.
Bilanțul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat din norma contabilă internațională I.A.S.1, “Prezentarea situațiilor financiare”, oferă date și informații în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
– Fondul de rulment;
– Lichiditatea generală (current ratio);
– Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depășesc totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidității datorită faptului că datoriile pe termen scurt reprezintă obligații ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai mare de un an).
Prin definiție, așa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active curente. Astfel, excesul de active circulante față de datoriile pe termen scurt, reprezintă active circulante nete disponibile pentru continuarea activității economice.
Această diferență reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de stocuri, obținerea de credite și finanțarea unor vânzări în creștere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul de rulment se determină cu relația:
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
“Lichiditatea presupune existența unor disponibilități bănești suficiente pentru achitarea la scadență a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de creditori) dar și pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace bănești”.
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate43 și sub denumirea de coeficientul lichidității generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment și este considerat a fi un bun indicator al capacității întreprinderii de a-și onora facturile și de a-și rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în respectarea obligațiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante și datoriile pe termen scurt ale întreprinderii, cu relația:
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotație a activelor curente. Se apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcție de sectorul de activitate. Dacă acest indicator depășește valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-și achite obligațiile curente, pe măsură ce devin scadente, fiind consecința unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidități, consecința unui fond de rulment negativ poate conduce la încetare de plăți, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidității generale poate conduce la erori de interpretare și concluzii eronate, deoarece în activele curente (circulante) intră și stocurile (mărfuri, produse finite) și creanțele a căror lichiditate nu este cunoscută cu certitudine și care absorb resurse financiare semnificative.
Prin urmare acest indicator arată mai degrabă lichiditatea potențială a întreprinderii, în ipoteza că că stocurile pot fi transformate imediat în lichidități iar creanțele comerciale recuperate într-un termen mai scurt decât cel în care trebuie platite datoriile pe termen scurt.
Acest aspect i-a determinat pe bancheri să calculeze alți doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară și lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară, scăzută (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ține cont de stocuri și exclude din calcule creanțele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face față unui necesar urgent de lichidități.
Valorile raportului, pentru a oglindi o situație normală de lichiditate, prin care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite numai din activele realizabile și disponibile, mai ușor de realizat, trebuie sa fie cuprinse între 0,8 și 1.
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide și pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar și majoritatea investițiilor la termen care pot fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece, ele nu pot fi transformate imediat în bani.
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecționare a indicatorului lichidității, nu reprezintă decât o imagine completă și adusă la zi a situației curente a întreprinderii. De asemenea, el ignoră intrările și ieșirile de numerar, de mare importanță pentru activitatea companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanție de lichiditate, fiind asigurată achitarea obligațiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești din casierie și conturi bancare.
Valorile de referință ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obține o informație în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea acesteia pe baza mai multor bilanțuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei tendințe.
Informațiile obținute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuția diverselor activități desfășurate de către întreprindere la obținerea lichidității ceea ce face necesară aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment și a relațiilor întreeprinderii cu terții. Se are în vedere faptul că terții influențează direct trezoreria, întreprinderea fiind preocupată să-și optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanțelor prin scurtarea termenului de decontare cu clienții și, în același timp, să amâne plata furnizorilor, prin prelungirea termenelor de plată acordate de aceștia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuți în literatura de specialitate sub numele de rate de rotație sau rate de gestiune care pot fi considerați ca și parametri de lichiditate.
3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)
O categorie aparte de indicatori utilizați în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune care furnizează informații cu privire la:
– viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
– capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale sale;
– viteza de rotație a stocurilor (rulajul stocurilor) – aproximează de cîte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar
Aceste rate măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziție, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități și cea de reînnoire a datoriilor, construcția lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru rațional între cifra de afaceri și elementele de activ și pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulație (rotație) se realizează cu ajutorul a doi indicatori:
– numărul de rotații (Nr) care arată de câte ori se rotește elementul de activ (A) sau pasiv (P), analizat prin cifra de afaceri (Ca) în perioada de gestiune (de câte ori aceste elemente se transformă din formă materială în formă bănească prin intermediul cifrei de afaceri):
– durata în zile a unei rotații (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic și reapare în forma bănească inițială:
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Principalele rate analizate sunt:
Viteza de rotație a activului
Creșterea vitezei de rotație a activului semnifică creșterea gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească printr-o politică comercială dinamică, o gestiune eficientă a stocurilor), îmbunătățirea structurii activelor în corelație cu specificul activității.
Reducerea vitezei de rotație are ca efect principal creșterea gradului de imobilizare a activelor, reflectând fie existența în stocuri a unor componente greu vandabile fie aprovizionări cu elemente de stoc din rațiuni speculative sau ca urmare a unor facilități de preț și/sau decontare de la furnizori. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât și pentru cele circulante.
Problema care se pune în calcularea acestora din urmă, referitor la stocuri, este legată de valoarea stocurilor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta și denaturează rezultatele oricărei comparații, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora și că cifra de afaceri trebuie exprimată în prețuri de achiziție sau costuri de producție, astfel încât, rata de rotație a stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relațiile:
Rata de rotație a stocurilor de mărfuri:
Rmf =
Rata de rotație a stocurilor de materii prime:
Rmp =
Rata de rotație a produselor finite:
Rpf =
b) viteza de rotație a capitalurilor proprii arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate și atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.
3.2. Analiza și diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate
Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Elemente de calcul /Poziția în Contul de Profit și Pierdere
1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 03
2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 13
3 Marja comercială (1 -2)
4 (+) Producția vândută(ct 701 – 706 +708) 02
5 (+) Variația stocurilor(ct 711 +⁄ -) 05 ⁄ 06
6 (+) Producția imobilizată (ct 721 + 722) 07
7 Producția exercițiului (4 +5 + 6)
8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la
terți(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 10+11+12+24
9 Valoarea adăugată(3+7-8)
10 (+) Venituri din subvenții de exploatare(7411) 04
11 (-) Cheltuieli cu impozitele și taxele(gr.63) 25
12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 14
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)
14 (+) Alte venituri din exploatare și venituri din provizioane 08+19+22+29
15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 23+26
16 (-) Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele 18+21+28
17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)
18 (+) Venituri financiare 40
19 (-) Cheltuieli financiare 47
20 Rezultatul curent(17+18-19)
21 (+) Venituri extraordinare 52
22 (-) Cheltuieli extraordinare 53
23 Rezultatul extraordinar(21-22)
24 Rezultatul brut al exercițiului(20+23)
25 (-) Impozitul pe profit 60
26 Rezultatul net al exercițiului(24-25)
Așa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comerciala) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
– aprecierea creșterii bogăției, generate de activitatea întreprinderii;
– descrierea repartizării bogăției create de întreprindere între: salariați și organismele sociale, stat, acționari, întreprindere;
– înțelegerea formării rezultatului net;
– studiul structurii activității cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluției în timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);
– studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forței de muncă, randamentul echipamentului industrial etc.;
– analiza rentabilității;
– analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare.
Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune și se referă la activitatea comercială desfășurată de agentul economic, de distribuție sau la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuție (comerciale) aceasta este un indicator esențial și devine mai semnificativă ca informație în activitatea de analiză și gestionare cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită și marjă brută și se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).
Producția exercițiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va cuprinde trei elemente: producția vândută, producția stocată (variația stocurilor) și producția imobilizată.
Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuție și cea de producție (obținut prin însumarea vânzărilor de mărfuri și a producției vândute).
Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creșterea de valoare adusă de întreprindere bunurilor și serviciilor provenite de la terți. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare adăugată brută ce realizează joncțiunea dintre micro și macroeconomic.
Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuția lor în cadrul aceluiași sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit și o contribuție mai importantă.
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
– ca diferență între producția globală a exercițiului (obținută prin raportarea marjei comerciale la producția exercițiului) și consumurile de bunuri și servicii furnizate la terți pentru
producția respectivă.
– prin adiționarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remunerațiile tuturor factorilor de producție, inclusiv a statului, cât și autofinanțarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că:
• realizează legătura între nivelul micro și macroeconomic.
• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care evidențiază performanța comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare și producție. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producției sale.
• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producție (CA).
Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata, adică își poate asigura ea însăși, un număr mare de faze de fabricație, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.
• evidențiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producție.
Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operațiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare și de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esențial în analizele de gestiune și în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
1) – este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) si/sau conservată prin autofinanțare.
2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influențat de venituri și cheltuieli), de politica de investiții (nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele excepționale (nu ia în calcul impozitul pe profit și rezultatul excepțional)
3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi și corespunde activității normale și curente a întreprinderii, inclusiv operațiunile efectuate în exercițiile anterioare dar aferente exercițiului curent. Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operațiilor financiare și extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanțelor întreprinderilor ce au politici
financiare diferite.
Există două modalități de calcul:
– ca diferență dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) și totalul cheltuielilor din exploatare (Che)
Re = Ve – Che
– pornind de la mărimea EBE și are relația
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări și provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relație de calcul se fundamentează strategii și politici pe care le adoptă managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condițiile menținerii constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricției ca ritmul creșterii veniturilor să devanseze ritmul de creștere al cheltuielilor.
Rezultatul curent (Rc) reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității financiare, permițând și aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilității.
Deoarece nu este influențat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciții financiare.
Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor
operații de gestiune sau capital cu caracter excepțional și se calculează astfel :
Rezultatul = Veniturile – Cheltuielile
extraordinar extraordinare extraordinare
Mărimea rezultatului excepțional constituie o informație importantă, în special pentru
potențialii investitori.
Rezultatul net al exercițiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activității întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale și a impozitului pe profit.
• Rezultatul curent (+/−)
• Rezultatul extraordinar (+/−)
− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exercițiului (+/−)
Rezultatul net al exercițiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare de către adunarea generală a acționarilor sau asociaților, după caz.
Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”: capacitatea de autofinanțare (CAF) și autofinanțarea (AF).
Capacitatea de autofinanțare a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia și reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanțare generală din activitatea indsutrială și comercială a acesteia.
Destinația sa este să asigure:
finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;
cresterea fondului de rulment;
finanțarea totală sau partială a noilor investiții;
rambursarea împrumuturilor contractate;
remunerarea capitalurilor investite.
Ea aduce o contribuție esențială la variația (creșterea) fondului de rulment global și se poate calcula în două moduri:
plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu veniturile încasabile și cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deși determină variații contabile nu provoacă mișcări financiare;
plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor (provizioane), finanțarea creșterii (rezultatul pus în rezervă), …în principiu adunând acele elemente care au constituit excepții la prima metoda de determinare:
Diferența dintre cei doi indicatori EBE și CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un surplus monetar potențial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea globală a întreprinderii.
Pe baza capacității de autofinanțare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independenței financiare a întreprinderii:
Capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacității de autofinanțare anuale degajate de întreprindere.
Rata de finanțare a investițiilor anuale reflectă proporția în care întreprinderea poate asigura finanțarea investițiilor anuale pe seama CAF, în situația în care întreaga suma ar fi alocată în acest scop.
Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potențial de lichidități, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii
Rata de acoperire a rezultatului exercițiului se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului astfel:
Rezultatul exercițiului luat în calculul capacității de autofinanțare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanțare. De aceea, se poate afirma că autofinanțarea reală reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor:
Autofinanțarea = CAF – Dividende distribuite
Autofinanțarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor, expresie a bogăției create de întreprindere. Ea este determinată de creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția acesteia pentru finanțarea activității viitoare.
În analiza autofinanțării distingem trei trepte: minimă, de menținere și de dezvoltare.
Autofinanțarea minimă cuprinde suma amortizării și are rolul de a permite menținerea capacității întreprinderii. Datorită inflației și evoluției tehnologice, autofinanțarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităților de producție existente;
Autofinanțarea de menținere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menținerii potențialului productiv și, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele;
Autofinanțarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menținere, o parte din rezultatul exercițiului, astfel încât să permită modernizarea și creșterea capacităților de producție.
Importanța autofinanțării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii:
Reprezintă o sursă independentă și stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanțare în anumite situații conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
Conferă întreprinderii libertatea de acțiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită prin autofinanțare îi îngăduie acesteia independența de gestionare față de organismele financiare și de credit;
Este indispensabilă pentru finanțarea investițiilor (de menținere, de înlocuire, de creștere), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;
Permite franarea indatorarii și, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
Constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
Reprezintă premisa deschiderii accesului pe piața de capital și în atragerea de capital extern.
Prin dimensiunea sa, autofinanțarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de semnalizator al performanțelor întreprinderii, sugerând potențialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredințate și de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării certifică capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât și nivelul riscului de neplată.
În analiza economică, pe lângă evoluția autofinanțării în mărime absolută, se urmăresc și ratele autofinanțării, și anume:
Rata autofinanțării investițiilor anuale:
Rata autofinantarii imobilizarilor corporale și necorporale:
Rata de finanțare a nevoilor globale de finanțare:
3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie
Dat fiind nevoia entităților de a beneficia de numerar pentru a-și desfășura activitățile, a-și plăti obligațiile și a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situației fluxurilor de numerar.
Standardul Internațional de Contabilitate IAS 7 definește fluxurile de trezorerie (denumite și fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieșiri de numerar și echivalente de numerar.
Sursa principală pentru analiză o constituie „Situația fluxurilor de trezorerie“, întocmită în conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari și opțională în cazul întreprinderilor mici și mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2).
Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare din cadrul cărora face parte și „situația fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.
Utilizatorii de situații financiare includ investitorii prezenți și potențiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, guvernul și instituțiile acestuia, precum și publicul. Privitor la „situația fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informații utile pentru evaluarea capacității întreprinderii de a genera numerar, precum și a necesităților întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului și siguranței generării lor.
În România, situația fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situațiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice Nr. 3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.
În cadrul situației fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcționale a activităților întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activitățile de exploatare (operaționale);
– fluxuri provenite din activități de investiții;
– fluxuri provenite din activități de finanțare.
Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activități este utilă pentru: corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităților care implică numerar de cele care nu implică numerar; evaluarea capacității întreprinderii de a-și îndeplini obligațiile de plăți cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activitățile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea analizei este dată de faptul că variația globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) și prin cel rezultat din operațiunile de capital care privesc investițiile și finanțările. Atunci când fluxurile reale și cele monetare nu coincid, cum de fapt se și întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăți asociate acestor fluxuri.
Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidități .
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare):
– metoda directă;
– metoda indirectă.
Deși conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităților să prezinte fluxurile de numerar de exploatare prin metoda directă deoarece, aceasta oferă informații utile în estimarea fluxurilor de numerar viitoare, pe care metoda indirectă nu le poate furniza.
Respectând tradiția contabilă americană, fluxurile de numerar din exploatare pot fi determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din activitatățile de investiții și de finanțare, prin metoda directă.
A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări și plăți brute în numerar.
a) Fluxurile de numerar provenite din activitățile de exploatare:
– încasările în numerar din vânzările de bunuri și prestările de servicii;
– încasările în numerar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri (care se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanțelor comerciale din exercițiul financiar);
– plăți în numerar către furnizorii de bunuri și servicii (materii prime și materiale consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia și apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct. 607; cheltuieli privind prestațiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variația soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile și mărfuri prin adăugarea diferenței dintre stocul final și cel inițial, respectiv cu variația soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenței dintre soldul final și cel inițial al exercițiului financiar;
– plăți în numerar către și în numele angajaților (cheltuieli cu personalul ajustate cu variația soldurilor conturilor necorespunzătoare);
– plăți în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod special cu activitățile de investiții și de finanțare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activității de exploatare).
b) Fluxurile de numerar provenite din activitățile de investiții:
– plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creșterilor de active imobilizate prezentate în nota 1 la situațiile financiare și se ajustează cu variația datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări;
– plăți în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanțe ale altor întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creșterii elementelor de activ respective prezentate în nota 1 la situațiile financiare;
– încasări în numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung;
– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și de creanțe ale altor întreprinderi;
– avansuri în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;
– încasări în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți.
c) Fluxurile de numerar provenite din activitățile de finanțare:
– venituri în numerar din emisiunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu. Se determină pe baza creșterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043 + 1044) și se ajustează cu variația creanțelor privind capitalul subscris și nevărsat;
– plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau a răscumpăra acțiunile întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social și a rezervelor;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite, ipoteci și alte împrumuturi. Sunt constituite din creșterea împrumuturilor și datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi și alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit și pierdere;
– plățile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligațiilor legate de o operațiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.
Fluxurile de numerar – total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultanta fluxurilor de numerar din activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare reprezintă trezoreria netă.
B. Metoda indirectă
IAS 7 și OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacțiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăți sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare și elemente de venituri și cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activitățile de investiții sau de finanțare.
Situația fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activități de exploatare:
– rezultatul net;
– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;
– ajustări pentru elementele nemonetare și alte elemente incluse în activitățile de investiții sau de finanțare.
b) Fluxuri de numerar din activități de investiții:
– plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung;
– încasările în numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung;
– plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi;
– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și creanță ale altor întreprinderi;
– avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;
– încasările în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți.
c) Fluxuri de numerar provenite din activități de finanțare:
– veniturile în numerar din emisiunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu;
– plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau a răscumpăra acțiunile întreprinderii;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite, ipoteci și alte împrumuturi;
– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
– plățile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligațiilor legate de o operațiune de leasing financiar.
Fluxuri de numerar – total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultatul obținut prin aplicarea metodei indirecte este același ca și cel obținut prin metoda directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activitățile de exploatare. Fluxurile de numerar din activitățile de investiții și cele din activitățile de finanțare sunt determinate prin metoda directă.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exercițiului financiar, sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea unei contabilități de angajament sunt înregistrate veniturile și cheltuielile în momentul facturării lor și nu în momentul încasării sau plății, iar în calculul profitului sunt luate în considerare unele elemente de venituri și cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieșiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferența dintre mărimea rezultatului realizat și mărimea numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmărește:
– eliminarea efectelor contabilității de angajament prin luarea în considerare a capitalului de lucru net. Ca atare, din rezultatul exercițiului se scade variația stocurilor (materii prime și materiale consumabile, producția în curs de execuție, produse finite și mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variația creanțelor (creanțe comerciale și alte creanțe) și se adaugă variația datoriilor de exploatare (decalajele de plăți favorabile întreprinderii puse în evidență de variația soldurilor conturilor corespunzătoare);
– eliminarea veniturilor și cheltuielilor nemonetare (amortizările și provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea și provizioanele constituite și scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de ajustări din contul de profit și pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active circulante);
– eliminarea acelor elemente de venituri și cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare.
Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta furnizând informații utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă aceste informații nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.
3.4. Riscurile asociate afacerii
Într-o accepțiune sintetică „riscul inerent oricărei activități semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului”.
Noțiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei întreprinderi este influențat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare, producție și desfacere. Acest risc al activității economice se traduce, în general, prin variabilitatea rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se manifestă un grad mai mare de flexibilitate”.
Noțiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noțiunea de flexibilitate definite prin capacitatea întreprinderii de a se adapta și a răspunde eficient la schimbările de mediu. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității conduce la concluzia că cele două aspecte nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcție de riscul suportat și invers, deoarece întreprinderile nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care o speră. De altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei”.
În funcție de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată astfel:
analiza riscului economic (de exploatare):
analiza riscului financiar;
analiza riscului de faliment.
3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)
Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariției unui eveniment care să prejudicieze activitatea întreprinderii. Într-o optică mai restrânsă riscul economic reprezintă “incapacitatea societății de a se adapta la timp și la cel mai mic cost la variațiile condițiilor de mediu (economic și social)”. Astfel, riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.
Rezultatul întreprinderii are la bază trei factori principali: cantitățile vândute, costul și prețul de vânzare. Fiecare factor este supus anumitor restricții impuse de variația, modificarea mediului economico-social, iar, pe de altă parte, fiecare factor, prin modificarea sa exercită o influență diferită asupra rezultatului. După natura activității sale și după poziția în mediul său economic, rezultatul întreprinderii este mai mult sau mai puțin sensibil la unul și același eveniment: modificarea prețului energiei și materiilor prime, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică. Gradul de sensibilitate al rezultatului face că orice acțiune întreprinsă să devină mai mult sau mai puțin riscantă.
Riscul nu depinde numai de factorii principali, ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. Riscul activității economice sau riscul de exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de exploatare (de producție). El depinde în mod esențial de gruparea cheltuielilor de producție în fixe și variabile și corecta lor determinare”.
Relațiile dintre costurile fixe, costurile variabile și beneficiu (profit) sunt puse în evidență prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important instrument financiar.
Analiza riscului economic este parte integrantă a analizei rentabilității și constituie, în special, o premisă a fundamentării strategiilor referitoare la: aprovizionare, gestionarea capitalului tehnic, producție și comercializare. Interesați de rezultatele analizei riscului economic pot fi managerii întreprinderii, investitorii, organizațiile financiare în scopul acordării de credite, etc. Baza de date necesară realizării acestui tip de analiză se regăsește în Bilanțul patrimonial cu anexele sale, contabilitatea de gestiune.
În analiza financiară s-a impus că o modalitate operațională și eficientă de evaluare a riscului analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile activității sale și deci o modalitate de măsurare a riscului.
Denumit și “cifra de afaceri critică” sau “ punct mort operațional”, pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag activitatea devine rentabilă. Altfel spus, dacă întreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate înregistrează piederi, dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate profitul este nul, iar dacă cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate se obține profit.
Analiza riscului economic (de exploatare) se realizează cu ajutorul indicatorilor calculați atât cu ajutorul pragului de rentabilitate, cât și din perspectiva variabilității rezultatului de exploatare.
Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face calculându-se următorii indicatori :
a) indicatorul de poziție () al cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate care se poate exprima astfel :
în mărime absolută:
Indicatorul de poziție exprimat în valori absolute se mai numește “flexibilitatea absolută” și exprimă capacitatea firmei de a-și modifica producția și a se adopta la cerințele pieței. Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare, respectiv riscul economic este mai redus
Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al firmei (de starea și calitatea acestuia), de potențialul uman și de structura ei organizatorică.
în mărime relativă :
Indicatorul de poziție în mărime relativă, având ca bază de calcul variația absolută a cifrei de afaceri față de pragul rentabilității () se mai numește și “coeficient de volatilitate”. El are aceeași valoare informațională ca și indicatorul absolut.
Poziția relativă față de pragul de rentabilitate se mai poate calcula și cu relația :
Din studii statistice s-a dedus că întreprinderile se pot găsi în următoarele situații:
– instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;
– relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare punctului mort (reprezintă punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare – fixe și variabile – dar și cheltuielile cu dobânzile, iar rezultatul este nul ) ;
– confortabilă, când cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu peste 20 %.
Structura costurilor, mai precis raportul dintre cheltuielile variabile și cele fixe, situează întreprinderea într-o poziție mai mult sau mai puțin sensibilă în ceea ce privește variația cifrei de afaceri, fapt ce generează un risc de exploatare mai mare sau mai mic. Aceasta este motivația pentru care riscul de exploatare mai poate fi apreciat și în funcție de marja cheltuielilor variabile, cu ajutorul indicatorului levier de exploatare (Le) sau coeficient de elasticitate, componentă a riscului global.
Levierul exploatării (Le) măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (Re) (și deci a pierderilor posibile sau câștigurilor) la variația vânzărilor (volum fizic -Q, cifră de afaceri – Ca), cu alte cuvinte, exprimă variația relativă (%) a rezultatului exploatării (Re) în raport cu variația relativă (%) a volumului producției (Qf) sau a cifrei de afaceri (Ca).
Semnificația lui este de procent de variație a rezultatului exploatării la o modificare cu 1% a volumului producției sau cifrei de afaceri, riscul de exploatare manifestându-se atunci când la creștere cu 1% a volumului producției sau cifrei de afaceri îi corespunde o creștere sub 1% a rezultatului.
Rolul contabilității de gestiune în prevenirea riscului de exploatare
Activitatea oricărei întreprinderi, în condițiile economiei de piață, este expusă riscului. Pentru manageri este deosebit de important să cunoască limitele acestuia .
Riscul de exploatare, care reprezintă una dintre limitele riscului, reprezintă incapacitatea întreprinderii de a recupera prin vânzarea produselor totalitatea cheltuielilor efectuate cu ocazia fabricării acestora. De fapt, este legat de incertitudinea randamentului activității de producție.
La nivelul unui agent economic, riscul de exploatare depinde de o serie de factori, între care pot fi enumerați :
– fluctuația costurilor de aprovizionare cu obiecte ale muncii, în raport de inflație și de alți factori ;
– modificarea cererii, în sensul că la o cerere relativ constantă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și al sortimentelor, riscul economic este mai mic;
– fluctuația prețului de vânzare, în sensul că o unitate care vinde produse pe piețe caracterizate prin variabilitatea prețului este expusă la un risc mai ridicat, decât atunci când unitatea respectivă vinde produse pe piețe stabile;
– calitatea actului managerial la toate nivelele ierarhice ale structurii organizatorice și funcționale ale întreprinderii;
– nivelul și ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile de exploatare totale ale unității, în sensul că în situația în care cheltuielile fixe dețin o pondere ridicată și nu pot fi diminuate când scade cererea pentru întreprindere, riscul de exploatare este mare.
De aceea, pentru diminuarea și evitarea riscului se impune stabilirea producției minime care trebuie fabricată și vândută în vederea acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. În acest sens, un rol deosebit îi revine contabilității de gestiune și calculației costurilor.
Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr.82/1991 prevede la articolul 105 că “Modul de organizare a contabilității de gestiune este la atitudinea fiecărei unități patrimoniale, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale acesteia”, ceea ce înseamnă că fiecare unitate patrimonială își poate alege metoda de contabilitate și calculație a costurilor. Una dintre aceste metode, care permite determinarea producției minime necesare pentru evitarea riscului de exploatare este metoda direct – costing. Pentru determinarea producției minime, potrivit metodologiei cerute de această metodă de calculație, se impune gruparea cheltuielilor de exploatare în variabile și fixe.
Caracterul variabil și fix al cheltuielilor este legat de modul în care ele se comportă, în raport cu oscilațiile volumului fizic al producției. Cheltuielile variabile cuprind acele consumuri care se modifică în raport cu volumul fizic al producției, cum sunt : materiile prime și materialele auxiliare directe, salariile personalului direct productiv, energia, aburul , apa și combustibilul folosite în scopuri tehnologice, cheltuielile cu reparațiile și întreținerea utilajelor și alte cheltuieli de exploatare. Cheltuielile fixe sunt cele care au un nivel relativ constant, față de modificarea volumului fizic al producției, că de exemplu : cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe ale unității, cheltuielile generate de administrație, cheltuielile generale ale secțiilor de producție, o parte din cheltuielile de desfacere, etc.
Dar această grupare a cheltuielilor are și un caracter relativ, datorat existenței unor cheltuieli care nu sunt nici fixe și nici variabile. Ele sunt semivariabile, semifixe sau mixte, evoluează în trepte, dacă volumul producției crește sau scade. Acestea ar putea fi incluse, fie în cheltuielile variabile, fie în cheltuielile fixe, pe baza unei analize a modului în care au evoluat într-un interval de 3 – 5 ani. De asemenea, s-ar putea folosi procedeele statistico-matematice de separare a cheltuielilor indirecte în variabile și fixe (procedeul punctelor de maximum și minimum, procedeul celor mai mici pătrate, etc.) și urmărind în timp evoluția lor se pot stabili ponderi pentru fiecare din cele două categorii, ca de exemplu: 20% parte fixă și 80% parte variabilă. Ponderile respective se aplică la valoarea totală a cheltuielilor mixte și se obține cât reprezintă partea de cheltuieli variabile și respectiv, de cheltuieli fixe.
Reflectarea cheltuielilor variabile și fixe în conturile din clasa ”Conturi de gestiune” a planului de conturi general, necesită o dezvoltare în analitic a conturilor din grupa 92 “Conturi de calculație”. Astfel, conturile analitice vor fi formate din mai multe cifre, prin adăugarea la cifrele constante ale contului sintetic și analiticelor deja stabilite a cifrei “1” pentru cheltuielile variabile sau a cifrei “2” pentru cheltuielile fixe.
Contabilitatea de gestiunea poate oferi și informații cu privire la venituri și rezultatul analitic, prin introducerea unor conturi corespunzătoare – de venituri și rezultate pe locuri de proveniență a acestora. Esențial este structurarea cheltuielilor în variabile și fixe, pentru că veniturile se calculează ponderând cantitățile cu prețurile aferente și respectiv rezultatul brut al exploatării, ca diferență între venituri și cheltuieli.
Pentru manager este important să cunoască informațiile privind cheltuielile variabile și fixe și veniturile pentru stabilirea punctului de echilibru (pragului rentabilității) – care reprezintă o modalitate importantă de măsurare a riscului. Punctul de echilibru este acea stare a întreprinderii, în care veniturile obținute din producția fabricată și vândută acoperă cheltuielile de exploatare, determinate ca sumă a cheltuielilor variabile și fixe aferente producției respective, încât nu rezultă nici profit nici pierdere; deci veniturile din exploatare sunt egale cu cheltuielile de exploatare.
Pe baza punctului de echilibru se pot adopta o serie de decizii de către manageri, cum sunt :
– stabilirea cantității de produse necesară pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare și obținerea eventual a unui anumit nivel al profitului ;
– corelația dintre evoluția producției și a cheltuielilor ocazionate de aceasta;
– anticiparea gradului de utilizare a capacității de producție, în corelație cu un anumit volum al profitului ce urmează să se obțină, etc.
Contabilitatea de gestiune impune stabilirea unor standarde pentru cheltuielile variabile și pentru unele bugete de cheltuieli fixe, pe locuri de cheltuieli și pe total exploatare. Introducerea standardelor prezintă unele avantaje, în primul rând legate de simplificarea etapei de urmărire a cheltuielilor, asigurarea de informații ample și la timp cu privire la nivelul cheltuielilor pe feluri și pe locuri (centre), despre mărimea și felul abaterilor. Astfel, managerul are posibilitatea de a descoperi mai ușor cauzele generatoare de cheltuieli inutile, căile de risipă ce trebuie eliminate în scopul maximizării profitului și eliminării riscului pe linia apariției pierderilor.
3.4.2. Analiza riscului financiar
Acest risc privește structura financiară și depinde de modul de finanțare a activității. Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporții variază), asigură resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin utilizare, exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va împărți între protagoniști, acționarii își însușesc beneficiul ce conține și impozitul, iar cealaltă parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.
Dacă afacerea este finanțată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanța o activitate care implică cheltuieli financiare și influențează rentabilitatea întreprinderii și exprimă sensibilitatea rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (Re).
Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la riscul de exploatare. Singura excepție o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a cheltuielilor financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital dată), sunt considerate cheltuieli fixe.
Relația de calcul este dată de raportul:
în care: Ri = Re – Chfin
Riscul total (global economic-financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar și se măsoară cu ajutorul levierului total care apare ca o „compunere" a levierului de exploatare cu levierul financiar. Relația de determinare este dată de produsul:
Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri (operațională și financiară) evidențiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale și financiare) asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global, conform relației:
Riscul global combină riscul financiar, dependent de structura de finanțare, cu riscul pur economic, de natură industrială și comercială, generat de rezultatul exploatării neinfluențat de cheltuielile financiare și de impozitul pe profit.
Poziția relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabilește astfel:
În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare va fi riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe) îi corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variația fiind exprimată în procente).
Noțiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanțelor întreprinderii pe plan economic ci și pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanțarea creșterii sale economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncțiunea dintre strategia industrială și cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situație dificilă, strategia financiară ce trebuie adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii pentru finanțarea investițiilor și nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piața lasă să se întrevadă o relansare a activității, deci o sporire substanțială a cifrei de afaceri, întreprinderea poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investițional, care vor ridica nivelul punctului critic fără consecințe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o creștere mai accentuată.
3.4.3. Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment interesează atât investitorul potențial cât și managerul firmei. De aceea, majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune a societății comerciale.
În principiu, se determină o funcție care estimează probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi și în consecință, să fie în imposibilitatea de a-și onora clienții și băncile care i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă, de a acționa în condiții de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un imperativ pentru orice agent economic ,în sensul că menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practica economică se poate concepe, de exemplu, că o întreprindere care cunoaște o perioadă mai dificilă să renunțe la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico – financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale, determinate de exemplu , de neacoperirea în termen a unei creanțe sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plată apar că o expresie a unei neconcordanțe de moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților : obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbațiilor periodice.
genera cel puțin două efecte :
– pe de o parte, anumiți furnizori pot refuză continuarea livrărilor ;
– pe de altă parte, întreprinderera este nevoită să solicite credite de urgență și să accepte condiții neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc).
Permanența unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.
Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esențiale pentru procesul decizional :
analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial ;
analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;
analiza funcțională a riscului de faliment ;
analiza strategică a riscului de faliment.
(pentru detalii vezi literatura de specialitate Silvia Petrescu, Analiza economico financiară, Ed. CECCAR, 2008)
BIBLIOGRAFIE
Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilității”, Ed. Arc, Chișinău, 2000;
Coord. I. Căinap, Analiza economico-financiară a firmelor de comerț și turism, Ed. Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca, 1994;
Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Ed. Economică, București, 2002
Coșea M., Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Brașov, 1997,
Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995,
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie și studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002,
Nicolae Georgescu, Vasile Robu , Analiza economico-financiară, Ed. ASE, București, 2001;
Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică, București, 1994;
Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaționalizării contabilității, Editura Economică, 2003,
Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iași, 1999;
G.P. Luca, Neculai Olariu, Elemente de management financiar, Ed. Dosoftei, Iași, 1994;
Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004,
Daniel Manațe, Diagnosticul și evaluarea întreprinderilor cotate și necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, București, 2002
Dumitru Mărgulescu coord., Analiza economico – financiară, Ed. Fundației ”România de Mâine”, București, 1999;
Marilena Mironiuc, Analiza performanțelor economico-financiare ale firmei, Ed. Junimea, , 1999;
Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iași, 2000
Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006,
Maria Niculescu, Analiza economică în turism și comerț, Ed. Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” București, 1994;
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, București, 1997;
Maria Niculescu, Georges Lavalette, Strategii de creștere, Ed. Economică, București, 1999;
Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997;
Willi Păvăloaia. Marius Paraschivescu, Analiza financiară și modele de politică economică în S.C., Ed. Neuron, Focșani, 1994;
Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2003
Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004
Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2008.
Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Teorie și aplicații, Ed. Tiparul, , 2002;
Christian Potié, Diagnosticul calității, Metode de expertiză și investigații, Ed. Tehnică, București, 2001;
Dumitru Porojan, Cristina Bișa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, București, 2002, 7
Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris,
Lorant Eros – Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situației financiare a firmei, Ed. Economică, 2001;
C. Stănescu, A. Ișfănescu, A. Băicuși, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, 1996;
Marin Toma, Marius Chivulescu , Ghid pentru diagnostic și evaluare a firmei, Editat de CECCAR, 1996;
Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, 2001;
Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderii, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998;
BIBLIOGRAFIE
Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilității”, Ed. Arc, Chișinău, 2000;
Coord. I. Căinap, Analiza economico-financiară a firmelor de comerț și turism, Ed. Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca, 1994;
Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Ed. Economică, București, 2002
Coșea M., Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Brașov, 1997,
Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995,
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie și studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002,
Nicolae Georgescu, Vasile Robu , Analiza economico-financiară, Ed. ASE, București, 2001;
Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică, București, 1994;
Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaționalizării contabilității, Editura Economică, 2003,
Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iași, 1999;
G.P. Luca, Neculai Olariu, Elemente de management financiar, Ed. Dosoftei, Iași, 1994;
Lezeu, D.N., Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004,
Daniel Manațe, Diagnosticul și evaluarea întreprinderilor cotate și necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, București, 2002
Dumitru Mărgulescu coord., Analiza economico – financiară, Ed. Fundației ”România de Mâine”, București, 1999;
Marilena Mironiuc, Analiza performanțelor economico-financiare ale firmei, Ed. Junimea, , 1999;
Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iași, 2000
Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006,
Maria Niculescu, Analiza economică în turism și comerț, Ed. Universității Creștine “Dimitrie Cantemir” București, 1994;
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, București, 1997;
Maria Niculescu, Georges Lavalette, Strategii de creștere, Ed. Economică, București, 1999;
Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997;
Willi Păvăloaia. Marius Paraschivescu, Analiza financiară și modele de politică economică în S.C., Ed. Neuron, Focșani, 1994;
Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2003
Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004
Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2008.
Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Teorie și aplicații, Ed. Tiparul, , 2002;
Christian Potié, Diagnosticul calității, Metode de expertiză și investigații, Ed. Tehnică, București, 2001;
Dumitru Porojan, Cristina Bișa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, București, 2002, 7
Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris,
Lorant Eros – Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situației financiare a firmei, Ed. Economică, 2001;
C. Stănescu, A. Ișfănescu, A. Băicuși, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, 1996;
Marin Toma, Marius Chivulescu , Ghid pentru diagnostic și evaluare a firmei, Editat de CECCAR, 1996;
Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, 2001;
Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderii, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Si Diagnosticul Firmei (ID: 136205)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.