Analiza Si Contabilitatea Performantei Intreprinderii

Capitolul 1. Acceptiuni teoretice privind performanta intreprinderii

1.1. Acceptiuni ale termenului de performanta

In accceptiunea generala, performanta reprezinta o realizare deosebita intr-un domeniu

de activitate.cuvantul performanta este de origine latina, dar semnificatia sa vine din limba engleza. In limba latina, cuvantul “performare” consta in a finaliza o activitate propusa. “To perform” presupune a realiza ceva care cere abilitate sau o anumita aptitudine. “Performance” traduce maniera cu care o organiziatie atinge obiectivele care i-au fost propuse.

Desi dificil de defenit, literatura de specialitate ii atribuie performantei numeroase acceptiuni.

Cuvantul “performanta” este purtatorul unei ideologii de progres, de efort, de a face intotdeeuna mai bine;

Performanta este un cuvant utilizat adesea pebtru aluziile metaforice pe care le contine[..] performanta organizationala arata capacitatea individului de a progresa, gratie eforturilor constante;

Performanta inseamna succes. Performanta nu exista prin ea insasi, fiin in fapt depemdenta de modul de reprezentare a reusitei de catre diferitele categorii de utilizatori ai informatiilor contabile;

Performanta este rezultatul actiunii. Opusa celei precente, aceasta acceptiunenu retine judecata de valoare a utilizatorilor externi. Masura performantelor este inteleasa ca o evaluare ulterioara a rezultatelor obtinute;

In domeniul economic, s-au dat mai multe definitii notiunii de performanta. In diversitatea de definitii se disting trei mari orientari: defenitia performantei in functie de nivelul de realizare a obiectivelor sale strategice, definitia performantei in functie de ce=rearea valorii si definitia performantei in functie de productivitatea si eficacitatea intreprinderii. Nu exista performanta independenta de obiectivele propuse. Este performant cel care atinge obiectivele sale.

Performanta in intreprindere reprezinta ceea ce contribuie la ameliorarea cuplului cost-valoare, si nu doar ceea ce contribuie la diminuarea costului sau la cresterea valorii. O intreprindere poate creea doua tipuri de valori: o valoare externa si o valoare interna:

Valoare externa presupune ca intreprinderea are o valoare de piata mai mare decat valoarea contabila a activelor pe care le detine. Diferenta dintre valoarea de piata a unui activ si valoarea sa contabila este data de cresterea preturilor activelor respective pe piata, crestere care nu poate fi influentata de deciziile interne din cadrul intreprinderii, ci de conditiile specifice pietei.

Valoarea interna presupune ca intreprinderea creeaza valoarea adaugata economica, deci o valoarea neta pozitiva dupa remunerarea tuturor factorilor de productie, incluzand aici si costul capitalurilor proprii.

In literatura economica din tara noastra, performanta intreprinderii se defineste: “o intreprindere este performanta daca ea este in accelasi timp productiva si eficace” , productivitatea reprezantand raportul dintre rezultatelor obtinute si rezultatetele asteptate.

Performanta=productivitate+eficacitate

Conceptului de performanta i se asocieaza trei notiuni: economicitatea (procurarea resurselor necesare la cel mai mic cost), eficienta ( a maximiza rezultatele obtinute, pornind de la o cantitate data de resurse, fie a maximiza cantitatea de resurse pentru un rezultat prestabilit) si eficacitate (rezultatele obtinute sa atinga rezultatele precazute).

Performanta=ecomomicitate+eficienta+eficacitate

Performanta poate fi definita ca “o stare de competivitate a intreprinderii, atinsa printr-un nivel de eficacitate si productivitate care-si asigura o prezenta durabila pe piata”. Dupa cum e observa din aceasta definitie, performanta reclama prezenta simultana si complementara a celor doua “ingrediente” care sunt, luate in parte, conditii necesare. Dar nu si suficiente de performanta. Astefel, o intreprindere performanta este si eficace, si productiva, acestea fiind efecte(rezultate). In acelasi timp, eficacitatea si productivitatea sunt cauze care determina performanta.

Diversitatea de acceptiuni ale conceptului de performanta demosntreaza ca acesta este definit diferit de utilizatorii informatiilor financiare in functie de interesele lor. Astfel, managerii sunt orientati asupra performantei globale a companiei lor, investitorii actuali si potentiali percep performanta prin prisma rentabilitatii investitiilor lor, salariatii manifesta interes pentru stabilitatea si rentabilitatea companiei, creditorii pentru solvabilitatea acesteia, iar clientii pentru stabilitatea companiei.

Cea mai completa acceptiune a conceptului de performanta este oferita de IAS 1, si anume, aceea de performanta globala. In aceasta viziune, “granitele” rezulatului contabil sunt depasite, incluzandu-se si “diferentele din reevaluare, diferentele din conversie, castigurile si pierderile actuariale aferenta pensiilor, efectul schimbarilor metodelor contabile si corectiile erorilor fundamentale”.

Asadar pentru a masura performanta unei intreprinderi, este necesar sa recurgem nu numai la rezultatele financiare, deoarece “este ca si cum s-ar incerca aducerea in campionat a unei echipe care castiga prin rezultatele trecute[…]”, ci, “la o viziune globala a interdependentelor dintre parametrii interni si externi, cantitativi si calitativi, tehnici si umani, fizici si financiari ai gestiunii”. Prin urmare, utilizatorii trebuie sa apeleze lamperformanta globala a companiei. Aceata constituie oglinda viitorului, “unde se fla rezultatele” si a trecutului, “unde sunt problemele”.

Performantele intreprinderii se realizeaza “prin echilibrearea si interconditionarea a patru forte: eficienta proceselor de productie; satisfacerea actionarilor (a tuturor aporturilor de fonduri); satisfacerea clientilor; capacitatea intreprinderii de crestere si dezvoltare, gradul de inovare, de utilizare a oportunitatilor. Aceasta este dimensiunea structurala a firmei formata de oameni, sisteme si proceduri.”

1.2. Masurarea performantei

In decursul timpului , performanta s-a masurat fie prin marimea firmei, fie prin rentabilitea si profitul obtinut, fie prin trezorerie.

Dezvoltarea pietelor financiare si exigentele de comunicare financiara privind anticiparea performantelor viitoare ala intreprinderilor impuse de catre investitori necesita masurarea performantei intr-o maniera dinamica.

Rezultatul contabil este considerat principalul indicator pentru masurarea performantei financiare a intreprinderii. Prin modul sau de calcul este orientat sper trecut, servind ca baza a evaluarii rezultatelor obtinute in urma desfasurarii unui proces, in decursul unei perioade de timp trecute.

Evaluarea rezultatelor trecute trebuie sa fie insotita de analiza lor, in vederea previzionarii performantei viitoare. Deci masura performantei are un efect anterior actiunii. Rezultatul contabil are si alte utilizari : ghid al politicii de dividend si de acumulare; mijloc de predictie a rezultatelor viitoare, cu scopul de a lua decizii de investire sau dezinvestire, mijloc de evaluare a capacitatii managementului de a conduce intreprindereai in cauza.

Daca se urmareste masurarea performantei activitatilor desfasurate de intreprindere, in decursul unei perioade de timp, performanta financiara se poate determina ca diferenta intre venituri si cheltuieli.Daca utilizatorii informatiei contabile urmaresc masurarea imbogatirii patrimoniale a unei intreprinderi, atunci performanta se poate masura ca diferenta intre activul net de la sfarsitul si inceputul perioadei, excluzand aporturile din partea proprietarilor si distributiile fata de acestia.

Rezultatul calculat de contabilitate nu ia in considerare costul tuturor factorilor de productie. Pentru factorul de productie “munca”, exista o remuneratie minim garantata. Pentru factorul de productie “capital” o asemenea remuneratie minima se numeste costul capitalului. Daca o intreprindere nu atinge acest obievtiv de rentabilitate minima si nu-l atinge de o maniera repetata, investitorii vor fi deceptionati.

In acesta situatie, capacitatea de crestere a intreprinderii va scadea, deoarece actionarii vor investi in alte plasamente mai rentabile. Invers, daca o intreprindere castiga mai mult decat costul capitalului si de o maniera repetata, investitorii vor fi satisfacuti, investind mai mult in capital. Orice investitie trebuie sa ofere o remuneratie care sa includa o prima de risc. Nivelul primei de risc depinde deci de riscul pe care investitorul il atribuie acestei investitii.

1.3. Veniturile si cheltuielile, factori de influenta ai performantei.

Lumea contabila are o imagine clara si complexa asupra veniturilor si cheltuielilor. Ea este consecinta eforturilor depuse de IASB. Elementele de venituri si cheltuieli sunt definite dupa cum urmeaza:

veniturile constituie cresteri ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrari sau cresteri ale activelor ori descresteri ale datoriilor, care se concretizeaza in cresteri ale capitalului propriu, altele decat cele rezultate din contributii ale actionarilor;

cheltuielile constituie diminuari ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de iesiri sau scaderi ale valorii activelor ori cresteri ale datoriilor, care se concretizeaza in reduceri ale capitalului propriu, altele decat cele rezultate din distribuirea acestora catre actionari.

Definitiile veniturilor si cheltuielilor surprind caracteristicile lor esentiale, dar nu specifica criteriile ce trebuie indeplinite pentru a putea fi inregistrate in contul de profit si pierdere. Veniturile si cheltuielile se pot regasi in contul de profit si pierdere in diferite moduri, astfel incat sa furnizeze informatia relevanta pentru procesul decizional. De exemplu, se foloseste adesea distinctia dintre acele elemente de venituri si cheltuieli care sunt rezultatul activitatilor curente ale intreprinderii si cele care nu sunt rezultatul acestor activitati. Aceasta distinctie se realizeaza plecandu-se de la prezumtia ca sursa unui element este relevanta in procesul de evaluare a capacitatii intreprinderii de a genera in viitor numerar si echivalente ale numerarului. De exemplu, activitati intamplatoare, cum ar fi instrainarea unei investitii pe termen lung, nu pot aparea in mod curent. In procesul de separare a veniturilor si cheltuielilor in functie de caracterul lor curent sau extraordinar este necesara analiza naturii si activitatii intreprinderii. Elementele care pentru unele intreprinderi sunt rezultatul unor activitati curente pot reprezenta in cazul altor intreprinderi activitati extraordinare.

De asemenea, distinctia dintre elemente de venituri si cheltuieli si combinarea acestora in diferite moduri permite intreprinderii sa isi prezinte in mod variat performantele. Aceste clasificari prezinta diferite grade de cuprindere. De exemplu, contul de profit si pierdere poate include marja bruta, profitul din activitatile curente inainte de impozitare, profitul din activitatile curente dupa impozitare si profitul net.

Definitia veniturilor include atat venituri din activitatile curente, cat si castiguri din orice alte surse. Veniturile din activitatile curente se pot regasi sub diferite denumiri, cum ar fi vanzari, comisioane, dobanzi, dividende, redevente si chirii. Castigurile reprezinta alte elemente care corespund definitiei veniturilor si pot aparea sau nu pot aparea ca rezultat al activitatii curente a intreprinderii. Ele reprezinta cresteri ale beneficiilor economice si din acest punct de vedere nu difera ca natura de venituri. Prin urmare, in acest cadru general castigurile nu sunt privite ca elemente aparte. Definitia veniturilor include totodata si castigurile nerealizate, de exemplu cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament si cele rezultate din cresterea valorii contabile a activelor pe termen lung. Prezentarea castigurilor in contul de profit si pierdere se realizeaza de obicei distinct, deoarece recunoasterea existentei acestora este importanta pentru procesul decizional. Castigurile sunt prezentate de regula la valoarea neta, exclusiv cheltuielile aferente.

Definitia cheltuielilor include pierderile, precum si acele cheltuieli care apar in procesul desfasurarii activitatilor curente ale intreprinderii. De exemplu, cheltuielile ce apar in cursul activitatilor curente ale intreprinderii includ costul vanzarilor, salariile si amortizarea. Ele se regasesc de obicei sub forma iesirilor sau scaderii valorii activelor, cum ar fi: numerarul sau echivalentele numerarului, stocurile, terenurile si mijloacele fixe. Pierderile reprezinta acele elemente care corespund definitiei cheltuielilor si care pot aparea sau nu pot aparea pe parcursul desfasurarii activitatilor curente ale intreprinderii. Pierderile reprezinta diminuari ale beneficiilor economice si din acest punct de vedere nu difera ca natura de alte tipuri de cheltuieli.

Recunoasterea veniturilor. Veniturile sunt recunoscute in contul de profit si pierdere atunci cand a avut loc o crestere a beneficiilor economice viitoare aferente cresterii unui activ sau diminuarii unei datorii, modificare ce poate fi evaluata in mod credibil. Aceasta presupune ca recunoasterea veniturilor se realizeaza simultan cu recunoasterea cresterii activelor sau a reducerii datoriilor. Procedurile adoptate in practica in mod normal pentru recunoasterea veniturilor, de exemplu cerinta ca venitul sa fie obtinut, constituie aplicatii ale criteriilor de recunostere prezentate in acest cadru general. Astfel de proceduri conduc in general la limitarea recunoasterea ca venituri numai a acelor elemente ce pot fi evaluate in mod credibil si care au un grad suficient de certitudine.

Recunoasterea cheltuielilor. Cheltuielile sunt recunoscute in contul de profit si pierdere atunci cand a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuarii unui activ sau cresterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluata in mod credibil. De fapt aceasta inseamna ca recunoasterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoasterea cresterii datoriilor sau a reducerii activelor. Cheltuielile sunt recunoscute in contul de profit si pierderii pe baza asocierii directe dintre costurile implicate si obtinerea elementelor specifice de venit. Acest proces, cunoscut sub numele de conectarea costurilor la venituri, implica recunoasterea simultana sau combinata a veniturilor si cheltuielilor care rezulta direct si concomitent din aceleasi tranzactii sau din alte evenimente. De exemplu, diversele componente ale cheltuielilor care contribuie la determinarea costurilor bunurilor vandute sunt recunoscute in acelasi timp cu venitul din vanzarea bunurilor. Totusi aplicarea conceptului conectarii in conformitate cu prevederile prezentului cadru general nu permite recunoasterea in bilant a elementelor care nu corespund definitiei activelor sau datoriilor.

Cheltuielile sunt recunoscute in contul de profit si pierdere pe baza unei proceduri de alocare sistematica si rationala, atunci cand se asteapta sa se obtina beneficii economice in decursul mai multor perioade contabile si cand asocierea acestora cu veniturile poate fi determinata doar in mod vag sau indirect. Aceasta modalitate este deseori necesara in procesul recunoasterii cheltuielilor asociate cu utilizarea unor active, cum ar fi: terenuri si mijloace fixe, fond comercial, licente si marci de comert; in astfel de cazuri cheltuiala este prezentata ca amortizare. Aceste proceduri de alocare au drept scop recunoasterea cheltuielilor in cadrul perioadelor contabile in care se consuma sau expira beneficiile economice asociate acestor elemente.

O cheltuiala este recunoscuta imediat in contul de profit si pierdere atunci cand un cost nu genereaza beneficii economice viitoare sau atunci cand in masura in care viitoarele beneficii economice nu corespund sau inceteaza sa mai corespunda conditiilor pentru recunoasterea in bilant sub forma de activ. O cheltuiala este, de asemenea, recunoscuta in contul de profit si pierdere in acele situatii in care apare o datorie fara recunoasterea unui activ, cum ar fi cazul in care datoria apare ca urmare a acordarii de garantii pentru produsele vandute.

Pentru a reliefa modul de recunoaștere a veniturilor și cheltuielilor în funcție de natura lor, prezentăm câteva exemple:

Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt recunoscute în momentul în care sunt satisfăcute simultan următoarele condiții: societatea a transferat cumparătorului riscurile și avantajele semnificative ce decurg din proprietatea bunurilor; societatea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care ar fi făcut-o, în mod normal, în cazul deținerii în proprietate a acestora și nici nu mai deține controlul efectiv asupra lor; mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod rezonabil; este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către întreprindere, și costurile tranzacției pot fi evaluate în mod rezonabil.

Veniturile din prestarea serviciilor sunt recunoscute conform “metodei procentului de execuție”, adică, pe măsura execuției contractului, numai în cazul în care rezultatul unei asemenea tranzacții poate fi estimat în mod rezonabil.

Condițiile ce trebuie îndeplinite simultan pentru ca rezultatul acestei tranzacții

să poată fi estimat rezonabil sunt:

a) suma veniturilor poate fi estimată în mod rezonabil;

b) este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către societate;

c) stadiul de execuție a contractului la data de închidere a bilanțului poate fi evaluat în mod rezonabil, și

d) costurile apărute pe parcursul contractului și costurile de finalizare a contractului pot fi evaluate în mod rezonabil.

În general, compania este în măsură să facă estimări rezonabile dar, numai după ce stabilește împreună cu celelalte părți contractante: drepturile legale privind serviciile de primit, respectiv de prestat ce revin fiecărei părți; mijlocul de plată, modalitatea și condițiile de decontare. Există, totuși, situații când rezultatul unei tranzacții ce implică prestarea de servicii nu poate fi estimat în mod rezonabil și prin urmare, venitul va fi recunoscut numai pe baza cheltuielilor ca fiind recuperabile.

Veniturile din dobânzi sunt recunoscute periodic, proporțional, pe baza andamentului efectiv al activului. Randamentul efectiv al activului este considerat rata dobânzii necesară pentru a actualiza fluxul viitor de intrări de numerar așteptate pe durata de viață a activului pentru a egala valoarea contabilă inițială a acestuia.

Cheltuielile cu dobânzile și alte cheltuieli suportate de întreprindere cu împrumutul de fonduri sunt denumite de IAS 23, costurile îndatorării. În viziunea acestei norme contabile internaționale, costurile îndatorării comportă două moduri de contabilizare și anume: reflectarea cheltuielilor în perioada care au apărut (tratament contabil de bază) sau capitalizarea acestora, ca parte a unui activ pe termen lung (tratament alternativ permis). Începerea capitalizării trebuie să coincidă cu unul din următoarele momente: realizarea cheltuielilor pentru acel activ, generarea costurilor îndatorării, existența în curs a activităților necesare pentru pregătirea activului în vederea folosirii sau vânzării lui. Dacă există perioade îndelungate de timp în care nu se lucrează la activul pe pe termen lung, capitalizarea trebuie întreruptă. Aceasta va înceta în momentul în care s-a realizat cea mai mare parte a activităților necesare pregătirii activului pe termen lung în scopul vânzării sau utilizării sale.

Evaluarea veniturilor se efectuează conform prevederilor paragrafului 9 din IAS 18, “la valoarea justă a mijlocului de plată primit sau de primit. De regulă, valoarea veniturilor generate de o tranzacție se determină pe baza unui acord între companie și cumpărător sau utilizatorul activului, luându-se în considerare reducerile comerciale acordate de companie. Mijlocul de plată ce urmează a fi primit este în general, numerarul sau echivalente ale numerarului, iar suma veniturilor reprezintă suma numerarului sau echivalentelor de numerar primită sau de primit. Pot apărea însă și situații de amânare a intrărilor de numerar sau echivalente ale numerarului, care au ca efect diminuarea mijlocului de plată comparativ cu suma nominală a numerarului primit sau de primit. Pentru a depăși astfel de situații, IAS 18

recomandă deteminarea valorii juste a mijlocului de plată, prin actualizarea tuturor sumelor de primit în viitor, utilizănd o rată a dobânzii stabilită. Diferența dintre valoarea justă și valoarea nominală a mijlocului de plată va fi reconoscută ca venit din dobânzi. Modalitatea prezentată se realizează prin acordul stabilit între furnizor și client, iar rata stabilită a dobânzii poate fi: rata predominantă pentru un instrument similar al unui emitent, având credite cu același grad de risc sau, rata dobânzii care actualizează suma nominală a instrumentului la prețurile actuale în numerar pentru vânzarea de bunuri și servicii.

În ceea ce privește evaluarea cheltuielilor, aceasta se efectuează “la valoarea justă a mijlocului de plată acordat sau de acordat în schimbul contraprestației primite sau de transferat fără echivalent”.

Varietatea modalităților de recunoaștere a veniturilor și cheltuielilor oferă managerilor posibilitatea de a-și afirma “măiestria” managerială, optând pentru acea modalitate care prezintă imaginea cea mai fidelă a companiei.

1.4. Selectia indicatorilor de performanta financiara

Selectia unei masuri adecvate in scopul evaluarii performantei reprezinta o provocare pentru partenerii intreprinderii. De exemplu, actionarii vor sa estimeze valoarea intreprinderii precum si capacitatea managerilor de a crea valoare.

Membrii consiliilor de administratie vor sa evalueze calitatea gestiunii si sa conceapa contracte de remunerare care traduc obiectivele strategice ale intreprinderii. Managerii trebuie sa traduca misiunea si strategia intreprinderii in indicatori concreti si masurabili. Creditorii vor indicatori care sa demonstreze capacitatea intreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie necesare rambursarii datoriilor.

In concluzie, indicatorii de performanta trebuie sa serveasca la aprecierea valorii economice, a crearii de valoare si a potentialului de castiguri viitoare. Aceste scopuri sunt in concordanta cu abordarea care ghideaza IASB in deciziile de normalizare.

Viata intreprinderii reprezinta o inlantuire continua de operatiuni care influenteaza contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operatiuni degaja un surplus financiar, care va fi reinvestit in alte operatiuni pentru a obtine un excedent de rentabilitate final, rezultatul net. Aceste surplusuri sunt evidentiate cu ajutorul unor indicatori cum ar fi: marja comerciala, productia exercitiului, valoarea adaugata, excedentul brut de exploatare, rezultatul exploatarii, rezultatul curent, rezultatul exercitiului.

1. Marja comerciala determina performantele intreprinderii comerciale sau, in cazul celor necomerciale, performantele rezultate din activitatea lor de comert.

Marja comerciala = Vanzari de marfuri- Costul de achizitie al marfurilor vandute

Costul achizitiilor = Pretul marfii + Cheltuieli accesorii ± Variatia stocurilor de marfuri

Aceasta marja masoara surplusul de valoare obtinut peste costul marfurilor si reflecta pozitionarea intreprinderii pe piata sa tinand cont de:

Natura produselor(gama, adaptarea la specificul segmentelor pe piata etc):

Forma de distributie;

Formarea pretului de vanzare;

Intensitatea concurentei.

Acest indicator trebuie nuantat in functie de tipul clientelei si a activitatii comerciale (cu amanuntul, en gros, produse industriale etc.).

Rata marjei comerciale este utila pentru analiza comparativa a rezultatelor unor intreprinderi apartinand aceluiasi sector sau pentru comparatii intersectoriale.

Rata marjei = Marja comerciala/Cifra de afaceri*100

Sau

Rata marjei = Marja comerciala/Costul de achizitie a marfurilor vandute

Evolutia marjei comerciale trebuie urmarita atent. O scadere a ratei marjei trebuie analizata riguros: provine dintr-o inrautatire a conjucturii economice sau se datoreaza aparitiei noilor concurenti? Sau este legata de cresterea costurilor achizitiilor?

2.Productia exercitiului masoara rezultatele activitatii de productie in cursul exercitiului si cuprinde trei elemente:

Productia exercitiului = Productia vanduta + Productia stocata + Productia imobilizata

Repartitia productiei exercitiului intre acesti trei factori reflecta capacitatea intreprinderii de a-si adapta resursele de productie la modificarile debuseelor comercilae si ale nevoilor sale interne.

3. Valoarea adaugata permite aprecierea aportului intreprinderii la cresterea avutiei nationale, fiind foarte utila si in contabilitatea nationala.

Valoarea adaugata (VA) remunereaza:

Salariatii, prin cheltuielile de personal;

Statul, prin impozite si taxe;

Capitalurile de imprumut, prin cheltuielile financiare;

Capitalurile interne, prin rezultatul net;

Capitalurile tehnice, prin amortizare.

Valoarea adaugata “produsa” = Productia exercitiului –

(Costul de achizitie a marfurilor vandute + Consumuri externe)

Pentru intreprinderile din sfera distributiei,

Valoarea adaugata “realizata” = Cifra de afaceri – Consumuri intermediare = Marja comerciala – Consumuri externe

VA reflecta gradul si mijloacele de integrare a productiei (apelarea la subantreprenori, economiile de scara), dar si efecacitatea organizarii productiei (rationalitate, productivitate). De asemenea, VA evidentieaza modalitatile de finantare a activitatilor, in special recurgerea la capitalurile de imprumut. Cresterea cheltuielilro finaniare asociate datoriei va determina reducerea VA.

VA este un intrument de analiza foarte util mai ales pentru intreprinderile industriale. Acest indicator permite:

Masurarea gradului de integrare a intreprinderii pe baza ratei: VA/Cifra de afaceri; pentru una si aceeasi marime a cifrei de afaceri, o intreprindere puternic integrata va degaja o VA mai important in raport cu o intreprindere slab integrata; prin “puternic integrata” se intelege o intreprindere care a asimilat o buna parte din filiera de fabricatie si distributie a produselor sale;

Masurarea contributiei fiecarui factor la crearea bogatiei intreprinderii; aportul factorului “munca” (competentele umane, intensitatea utilizarii muncii) si cel al factorului “capital” (masini si echipamente) la valoarea adaugata sunt estimate cu ajutorul ratelor:

Contributia factorului “munca” = Cheltuieli de personal/Valoarea adaugata

Contributia factorului “capital” = Amortizari/Valoarea adaugata

4. Excedentul brut de exploatare (EBE) masoara eficacitatea industriala si comerciala a intreprinderii si reflecta rezultatul economi degajat ca urmare a exploatarii potentialului de productie.

Acest indicator este independent de politca de finantare a intreprinderii, politica investionala (de amortizare), politica de provizioane si acoperire a riscurilor, operatiunilor exceptionale.

EBE = Valoarea adaugata + Subventii de exploatare – Impozite si taxe – Cheltuieli de personal (salarii si cheltuieli sociale)

EBE permite generarea unei trezorerii necesare pentru:

Finantarea investitiilor;

Rambursarea imprumuturilor;

Remunerarea capitalurilor externe;

Remunerarea capitalurilor proprii;

Mentinerea echipamentului tehnic (amortizarea);

Plata impozitului pe profit.

5. Rezultatul exploatarii (RE) determina eficacitatea industriala si comerciala a intreprinderii fara influenta structurii si politicii financiare, pe de o parte, si a elementelor exceptionale pe de alta parte.

RE = EBE + Venituri din amortizari si provizioanele exploatarii + alte venituri – Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele – alte cheltuieli

. RE masoara impactul politicii de investitii si dinamica acestora in raport cu normele sectoriale, tinand cont de structura activelor bilantului. De asemenea, acest indicator poate sa reflecte riscurile exploatarii anumitor activitati (deprecierea stocuri, clienti incerti etc).

6. Rezultatul curent pana la impozitare (RCP) masoara rezultatul degajat global de exploatare si politica financiara a intreprinderii, reprezentand suma rezultatului exploatarii si a rezultatului financiar, la care trebuie adaugata cota-parte a operatiunilor efectuate in comun.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatarii + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

In practica contabila franceza, in rezultatul curent este inclus si soldul operatiilor efectuate in comun.

7. Rezultatul exceptional corespunde variatiilor bogatiei intreprinderii determinate de factori exceptionali.

Rezultat exceptional = Venituri exceptionale – Cheltuieli exceptionale

8. Rezultatul exercitiului sau rezultatul net contabil constituie sinteza operatiunilor industriale, financiare si exceptionale ale intreprinderii. Rezultatul net ia in considerare si incidenta negativa a impozitului pe profit si a participarilor salariatilor la profit.

Rezultatul net = Rezultatul curent + Rezultatul exceptional – Participarea salariatilor la rezultate – Impozit pr profit

Adunarea generala a actionarilor decide ce parte a rezultatului net va fi distribuita sub forma d dividende si ce parte va fi in reinvestita in avtivitate. Pentru aceasta operatiune contabilul va folosi termenul “constituire de rezerve”, iar finantistul va vorbi despre “autofinantare”.

In fig. 1.2 este reprezentata formarea rezultatului pe baza soldurilor intermediare de gestiune.

Intr-o prima abordare, rentabilitatea poate fi masurata pe baza rezultatului net al intreprinderii, deci ca diferenta intre cheltuielile efective suportate de intreprindere de-a lungul unei perioade, de obicei intr-un an, si veniturile degajate pe parcursul aceleiasi perioade( Tab. 1.3)

Pe baza contului de rezultate al intreprinderii se poate aprecia ce parte din profituri se datoreaza activitatii proprii a intreprinderii, activitatilor sale financiare sau evenimentelor exceptionale intervenite in cursul exercitiului. Aceasta descompunere a rezultatului permite stabilirea – intr-o faza initiala – a trei indicatori partiali ai rezultatului, susceptibili sa lamureasca sumar originea rezultatului total.

In stiudiul rentabilitatii finanaciare trebuie pus accentul pe doua adevaruri fundamenetale:

Contul de rezultate constituie sursa primara in analiza rentabilitatii adica, a capacitatii intreprinderii de a degaja un excedent monetar pe baza activitatii sale;

Impactul rezultatului exceptional nu trebuie supraestimat, axesta nu trebuie sa ocupe un loc un loc determinat in analiza, deoarece el, prin definitie, nu este “inclinat” sa se reproduca; astfel, intr-o prima abordare, rentabilitatea va fi apreciata pe baza rezultatului curent ca suma a rezultatului de exploatare si a celui financiar.

Concentrarea analizei initiale in jurul “nucleului dur”, adica a rezultatului curent obtinut pe baza confruntarii rezultatului exploatarii si a rezultatului financiar- este justificata printr-o conastatare empirica. Adesea, vulnerabilitatea intreprinderii provine din incapacitatea de a degaja din activitatile sale industriale si comerciale (de exploatare) suficiente lichiditati pentru a face fata angajamentelor financiare (datoriilor). Aceasta este originea spiralei clasicie: “amanarea” creantierilor, incetarea platilor, recupeerari pe cai judiciare, poate procedura falimentului si lichidarii.

Capitolul 2. Degajarea informatiei privind performantele intreprinderii prin intermediul situatiilor financiare

2.1 Contul de profit si pierdere, instrument de reflectare

a performantelor intreprinderii

Continutul informational al contului de profit si pierdere permite aprecierea performantelor intreprinderii, evaluate prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinantare si riscul economic.

Contul de profit si pierdere ca instrument de reflectare a performantelor intreprinderii, a fost conturat in Italia (1494) de parintele contabilitatii Luca Paciolo, care aprecia ca: “scopul fiecarui negustor este de a dobandi castig licit si competent pentru subzistenta sa”. In Romania preocuparea specialistilor pentru contul de profit si pierdere s-a manifestat abia in perioada 1844 – 1845 prin D. Iarcu. Acesta se pare este primul autor care prezinta contul Castig si paguba.

Realizarea notabila a lui D. Iarcu este continuata de Stefanescu in 1874, prin prezentarea unui cont de profit si pierdere ce avea ca obiectiv a rezuma toate soldurile compturilor supuse la pagube si beneficii. Pe masura dezvoltarii economiilor polul de interes al performantei se muta de la castig la profitul descris de contul de profit si pierdere. Acesta reflecta fluxurile de valoare care au concurat la cresterea sau diminuarea bogatiei unei intreprinderi intr-o anumita perioada de timp. Asadar, contul de profit si pierdere evidentiaza succesul activitatii unei intreprinderi, necesar supravietuirii sale, sau, esecul acesteia.

Studiile efectuate in ultima perioada au relevat faptul ca, pe piata informatiilor financiare “produsul” cel mai solicitat este contul de profit si pierdere, deoarece arata daca intreprinderea si-a atins sau nu obiectivul fundamental, cel de a obtine un profit acceptabil.

Intreprinderile au posibilitatea sa adauge in contul de profit si pierdere “alte elemente, randuri, titluri si subtotaluri, atunci cand un Standard International de contabilitate o cere sau atunci cand o astfel de prezentare este necesara pentru prezentarea fidela a rezultatelor financiare ale intreprinderii”; criteriile ce trebuie respectate in acest caz sunt pragul de semnificatie, natura si functia diferitelor componente de venituri si cheltuieli.

IAS 1 nu prevede un anumit model de prezentare a contului de profit si pierdere. Intreprinderile pot opta pentru o prezentare in contul de profit si pierdere, sau in notele la contul de profit si pierdere, a unei analize a cheltuielilor clasificate dupa natura sau dupa functiile lor in cadrul intreprinderii.

Contul de profit si pierdere, precum si celelalte componente ale situatiilor financiare cu exceptia informatiilor privind fluxurile de numerar trebuie intocmit pe baza contabilitatii de angajamente si continuitatii activitatii. Conform contabilitatii de angajamente, cheltuielile vor fi contabilizate in acelasi timp cu veniturile la care se conecteaza. Acestea vor fi recunoscute in contul de profit si pierdere pe baza asocierii directe dintre costurile angajate si veniturile corespunzatoare. Procesul de conectare a cheltuielilor la venituri nu trebuie sa conduca la aparitia in bilant a unor elemente ce nu constituie active sau datorii.

La elaborarea situatiilor financiare conducerea intreprinderii trebuie sa analizeze capacitatea intreprinderii de a-si continua activitatea. Situatiile financiare trebuie sa fie intocmite pe baza continuitatii activitatii, cu exceptia cazului in care conducerea fie intentioneaza sa lichideze intreprinderea sau sa inceteze activitatea, fie nu are o alternativa realista decat sa procedeze astfel. In cazul in care asupra intreprinderii planeaza incertitudinea de a-si continua activitatea, aceasta trebuie evidentiata. Cazurile in care situatiile financiare nu sunt intocmite pe baza contabilitatii de angajamente trebuie evidentiate alaturi de baza pe care sunt intocmite si motivul pentru care intreprinderea nu isi mai poate continua activitatea.

Sintetizand, pentru o perioada de activitate data (de obicei un exercitiu financiar), ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de imbogatire) si cheltuieli (ca surse de saracie), contul de profit si pierdere arata cum s-a ajuns de la starea patrimoniala initiala la cea finala, reflectate in bilanturile de la inceputul si sfarsitul exercitiului (realizeaza legatura dintre bilantul initial si cel final).

Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri, suportate de intreprindere in cursul exercitiului, sub forma sumelor sau valorilor platite sau de platit pentru:

Consumurile, lucrarile executate si serviciile prestate de care beneficieaza intreprinderea;

Cheltuielile cu personalul (salarii, asigurari si protectie sociala);

Excecutarea unor obligatii contractuale sau legate de intreprimdere;

Chletuieli exceptionale privind operatiile de gestiune (despagubiri, amenzi, perisabilitati si lipsuri la inventar, donatii si subventii acordate, inclusiv prelevarile si donatiile in scopuri umanitare, precum si pentru sprijinirea activitatilor sociale, culturale si sportive, pierderi din debitori diversi), sau cele privind operatiile de capital (valoarea contabila neamortizata a imobilizarilor necorporale, corporale sau financiare cedate, distruse sau disparute, denumita si valoarea netcontabila a cesiunilor.

In cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exercitiului, se cuprind de asemenea amortizarile si provizioanele constituite, grupate in functie de natura cheltuielilor.

Principalele elemente care formeaza veniturile unitatii patrimoniale sunt sumele sau valorile incasate sau de incasat, din:

Livrarile de bunuri, executarea de lucrari, prestarile de servicii si din avantajele pe care unitatea a consimtit sa le primeasca;

Executarea unor obligatii legale sau contractuale din partea tertilor;

Venituri exceptionale care nu sunt legate de activitatea curenta si se refera, fie la operatii de gestiune, fie la operatii de capital;

In cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exercitiului se mai cuprind:

Productia stocata, reprezentand variatia in plus (crestere) sau minus (reducere) intre valoarea la cost de productie a stocurilor de produse si productia in curs la finele perioadei (Sf) si valoarea initiala (Si) a acestora, neluand in calcul provizioanele pentru depreciere constituite;

Productia imobilizata, reprezentand veniturile din productia de imobilizari, respectiv costul lucrarilor si cheltuielilor efectuate de unitatea patrimoniala pentru ea insasi, care se inregistreaza ca active imobilizate corporale si necorporale;

Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite care se inregistreaza, dupa caz la venituri din exploatare, financiare sau exceptionale in situatia in care numai este justificata mentinerea provizioanelor constituite, respectiv are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibila (reluari asupra provizioanelor).

Rezultatul exercitiului (profit sau pierdere) se determina ca diferenta intre veniturile si cheltuielile exercitiului, indiferent de data incasarii sau platii acestora. Acest aspect conduce la diferentierea fluxurilor de venituri si cheltuieli din cadrul contului de profit si pierdere in doua categorii: fluxuri de venituri incasabile / cheltuieli platibile si fluxuri calculate.

Veniturile incasabile cuprind veniturile incasate in cursul exercitiului si veniturile de incasat in exercitiul urmator (livrarile de bunuri, executarile de lucrari, prestarile de servicii ca si produsele, lucrarile, serviciile in stoc, executarea unor obligatii din partea tertilor, venituri exceptionale din operatii de gestiune).

Cheltuielile platibile cuprind cheltuielile platibile in cursul exercitiului si cheltuielile de platit in exercitiul urmator (cheltuieli cu materialele si serviciile procurate din afara si consumate, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligatii de catre intreprindere, cheltuieli exceptionale privind operatii de gestiune, impozitul pe profit). Veniturile incasabile / Cheltuielile platibile majoreaza si respectiv diminueaza rezultatul net si trezoreria, in timp ce veniturile si cheltuielile calculate nu au influenta decat asupra rezultatului fara a afecta direct trezoreria intreprinderii. Ele pot influenta trezoreria intreprinderii numai sub incidenta unor aspecte fiscale.

Profitul net al exercitiului, ca reflectare a rentabilitatii intregii activitati desfasurate de intreprindere in cursul exercitiului financiar, urmeaza a fi repartizat conform reglementarilor in vigoare.

Clasificarea informatiilor din contul de profit si pierdere a avut la baza criteriile naturii si eterogenitatii tranzactiilor economico-financiare, realizate de intreprindere. Prin urmare, acestea au fost grupate in activitati de exploatare, financiare si exceptionale.

Activitatile de exploatare si financiare sunt componentele activitatii curente ale intreprinderii, respectiv, activitatile ce se inscriu in obiectul de activitate al acesteia precum si cele care nu vizeaza obiectul de activitate al intreprinderii, dar care au caracter permanent. Activitatile exceptionale sunt cele care nu au caracter repetitiv, cele care apar accidental si nu pot fi controlate prin managementul intreprinderii.

Avand ca “pivot” Legea contabilitatii nr. 82/1991, pastrand forma lista de prezentare si criteriul naturii cheltuielilor si veniturilor, contul de profit si pierdere prezentat de O.M.F.P. nr. 94/2001, modificat si completat prin Ordinul nr. 1827/2003, aduce urmatoarele elemente de noutate:

Extinde continutul indicatorului, “cifra de afaceri neta”. Aceasta cuprinde “sumele provenind din vanzarea de bunuri si servicii ce intra in categoria activitatilor curente ale intreprinderii, dupa scaderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adaugata si a altor impozite si taxe aferente”.

Clasifica veniturile si cheltuielile in curente (obisnuite) si extraordinare. Veniturile si cheltuielile curente, obisnuite, sunt generate/ocazionate de activitatile obisnuite, adica “oricare dintre activitatile desfasurate de intreprindere ca parte a obiectului de activitate si activitatile aditionale in care se implica intreprinderea pentru continuarea activitatilor de baza sau derivand din acestea”.

Veniturile si cheltuielile extraordinare sunt “rezultate din tranzactii sau evenimente ce sunt clar diferite de activitatile obisnuite ale intreprinderii si care nu au un caracter frecvent sa regulat. De fapt, cheltuielile si veniturile exceptionale au fost inlocuite cu cele extraordinare dar nu numai ca titulatura.

Prezenta ajustarilor privind valoarea imobilizarilor necorporale si corporale, a activelor circulante, a provizioanelor pentru riscuri si cheltuieli si a investitiilor financiare pe termen lung;

Aparitia postului “Variatia stocurilor”. Acesta reflecta numai venitul corespunzator variatiei stocurilor;

Prezenta unor structuri detaliate a cheltuielilor si veniturilor financiare, demonstreaza orientarea contului de profit si pierdere catre satisfacerea nevoilor informationale ale investitorilor. Remarcam in acest sens: venituri din titlurile de participare detinute de filiale din cadrul grupului, la societati din afara grupului, in intreprinderi asociate din cadrul grupului; venituri din titluri de participare strategice in cadrul grupului si din afara grupului. Prezentarea separata a titlurilor de participare detinute in cadrul grupului si in intreprinderile asociate. Acestea sunt consecinta prefacerilor radicale din tara noastra, a dezvoltarii si diversificarii activitatii companiilor, marcand un pas important pe linia consolidarii conturilor.

Introduce posturile, “cheltuieli cu impozitul de profit curent”, “cheltuielile cu impozitul de profit amanat”, “venituri din impozitul de profit amanat”, marcand un pas important in deconectarea contabilitatii de fiscalitate;

Dificultatea determinarii soldurilor intermediare de gestiune ca urmare a includerii in “alte cheltuieli de exploatare” a cheltuielilor privind prestatiile externe, a cheltuielilor cu alte impozite, taxe varsaminte asimilate, inclusiv a ex-cheltuielilor exceptionale;

Prezinta rezultatul pe actiune, apreciat de mediul financiar ca fiind relevant in masurarea performantelor intreprinderii. Acest indicator “permite o mai buna comparare a indicatorilor de performanta, a diferentelor societatii in cadrul aceleasi perioade, precum si a indicatorilor aceleasi societati de la o perioada la alta”.

Formatul contului de profit si pierdere desi reglementat ca forma si continut, prin O.M.F.P. nr. 94/2001, capata insusiri dereglementate. In paragraful 4.2. se precizeaza ca “fiecare element obligatoriu prezentat in situatiile financiare ale unei intreprinderi poate fi prezentat mai detaliat decat se cere in formatul adoptat, daca aceasta detaliere concura la prezentarea unei “informatii mai elocvente pentru utilizatorii de informatii”; de asemenea “[…] contul de profit si pierdere al unei intreprinderi poate fi dezvoltat cu orice element de venit sau cheltuiala, care nu este prevazut in modelul adoptat”.

Performantele intreprinderii sunt reflectate conform O.M.F.P. nr. 94/2001, intr-o maniera duala. Cheltuielile de exploatare sunt prezentate in functie de natura lor in contul de profit si pierdere si in functie de destinatia lor in nota explicativa.

Elementele de noutate mentionate anterior, demonstreaza ca sistemul contabil romanesc se afla intr-un amplu proces de reforma. Insa, dupa parerea noastra, o analiza mai atenta a contului de profit si pierdere, dezvaluie o serie de imperfectiuni si lipsuri ce ar trebui avute in vedere de normalizatorii contabili romani.

Acestea ar fi:

Existenta unui singur format de prezentare a contului de profit si pierdere, modelul lista cu clasificarea cheltuielilor si veniturilor dupa natura, evidentiaza inca, orientarea fiscala a informatiilor divulgate de acesta. Este cunoscut faptul ca structurarea dupa natura cheltuielilor permite, la nivel economic, determinarea produsului intern brut.

Prezentarea “variatiei stocurilor” pentru veniturile de exploatare, ofera informatii inselatoare utilizatorilor contului de profit si pierdere dupa functii si demonstreaza ca normalizatorii contabili romani au operat numai modificari de forma (simpla modificare a titularilor), nu si modificari de fond.

Clasificarea cheltuielilor si veniturilor in curente / extraordinare, creaza confuzie in randul utilizatorilor informatiilor financiare, deoarece aceste notiuni au semnificatii diferite. In lumea contabila anglo-saxona, trinomul “ordinar-exceptional – extraordinar” joaca un rol foarte important, cheltuielile si veniturile ordinare sunt ocazionale sau generate de o intreprindere pentru desfasurarea activitatii sale. cheltuilelile si veniturile exceptionale sunt determinate de activitatea ordinara, normala a intreprinderii, dar au caracter anormal.

Absenta postului “Alte cheltuieli de exploatare” conduce la obtinerea unui rezultat de exploatare diferit de cel inscris in contul de profit si pierdere.

Desigur, deficientele semnalate pot fi corijate. Mai mult, principiul “nimic nu este perfect, totul este perfectibil”, functioneaza si in contabilitate. Dupa parerea noastra, orice sistem contabil, oricat de modern, de convergent cu Standardele Internationale de Raportare Financiara, nu va fi niciodata perfect, deoarece economia mondiala si implicit, cea nationala, se afla intr-o continua modificare. Apar noi tendinte, noi nevoi informationale, ce constituie o provocare pentru sistemul contabil si o invitatie la reflectie pentru profesionistii si normalizatorii contabili.

O lunga perioada de timp utilizatorii situatiilor financiare s-au limitat la consultarea contului de profit si pierdere pentru a afla informatii privind rezultatul contabil, considerat cel mai semnificativ indicator de masurare a performantelor intreprinderii. Pe aceeasi traiectorie se situeaza si teoria economica, mentionand ca obiectiv principal al activitatii economice, maximizarea profitului.

Avand in vedere ca intreprinderile isi pot alege, in anumite limite, politicile contabile, rezultatele obtinute reflecta obiectivele lor, si nu realitatea. Obiectivele politicilor contabile difera in functie de marimea intreprinderii si de mediul economic in care acesta isi desfasoara activitatea. Pot fi mentionate: micsorarea pierderilor publicate, micsorarea profitului impozabil, majorarea sau micsorarea rezultatului curent, majorarea sau micsorarea profitului ce urmeaza a fi distribuit, aranjarea temporara a rezultatelor contabile cu scopul de a diminua riscul perceput de mediul financiar.

Politicile contabile sunt definite in dictionarul de contabilitate al Editurii Universitatii din Oxford, ca fiind “bazele contabile specifice si utilizate in permanenta de catre o organizatie in intocmirea situatiilor financiare; aceste baze sunt considerate si determinate de organizatie ca fiind cele mai adecvate pentru prezentarea cu fidelitate a rezultatelor si operatiilor sale financiare”.

In viziunea IAS 8”Profitul net sau pierderea neta a perioadei erori fundamentale si modificari ale politicilor contabile”, politicile contabile reprezinta “principiile fundamentale, conventiile, regulile si practicile specifice adoptate de o intreprindere in pregatirea si prezentarea documentelor financiare”.

Alegerea si aplicarea politicilor contabile revin managementului intreprinderii, astfel incat situatiile financiare sa fie conforme cu toate cerintele aplicabile ale fiecarui Standard International de Contabilitate si ale fiecarei interpretari a Comitetului Permanent pentru Interpretari. In absenta unor cerinte specifice managementul “trebuie sa adopte politici care sa asigure furnizarea de informatii de catre situatiile financiare, informatii care sa fie:

relevante pentru nevoile utilizatorilor de liare a deciziilor

credibile

Politicile contabile, sunt asadar, consecinta alegerii efectuate de manageri si vizeaza: alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare; alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza; stabilirea modelului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele contabile de sinteza in general si in anexa, in special; stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune; stabilirea datei de comunicare a informatiilor financiare; publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative ( de exemplu, Tabloul de finantare); alegerea (sau schimbarea) auditorului; alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la referentiale contabile internationale recunoscute; abandonul anumitor principii contabile.

Spre exemplu, doua companii similare, care utilizeaza in evaluarea stocurilor, metoda FIFO (primul intrat-primul iesit), respectiv LIFO (ultimul intrat-primul iesit), ofera, presupunand celelalte elemente egale, marimi diferite ale rezultatului. Prima va obtine un rezultat mai mare, iar cealalta un rezultat mai mic.

Managerii au “target-uri” diverse care depind de marimea intreprinderii si ed gradul de indatorare al intreprinderii.

In companiile mari, cotate la bursa, managerul are ca obiectiv satisfacerea necesitatilor informationale ale actionarilor. Daca intreprinderea este controlata de manageri, obiectivul va fi de majorare a rezultatului. Intreprinderile controlate de actionari, vor urmari netezirea rezultatului. Insa concluziile nu trebuiesc absolutizate.

Contul de profit si pierdere ofera informatii privind fluxurile financiare inregistrate de intreprindere la finalul exercitiului financiar, sub forma de profit si pierdere. Din aceasta explicatie, s-ar putea deduce, ca, prin contul de profit se degaja si fluxuri de trezorerie.

Utilizatorii informatiilor financiare sunt interesati de informatii pe care contul de profit si pierdere nu le poate oferi. Pentru a-si satisface nevoile de informare, decidentii trebuie sa apeleze la noi surse de informare. Tocmai de aceea, profesia contabila este chemata sa creeze noi intrumente pentru a elimina limitele informationale ale situatilor financiare. Situatia modificarilor capitalului propriu si situatia fluxurilor de trezorerie, sunt “noile produse” ale ofertei contabilitatii.

2.2. Reflectarea performantelor intreprinderii in situatiile financiare

Orice intreprindere, pentru a supravietui trebuie sa-si echilibreze intrarile cu iesirile de bani. Sistemul economic se bazeaza pe schimbul dintre bunuri si bani. Pentru contabilitate, trezoreria reprezinta activitatea in cadrul careia se cuprind tranzactiile si evenimentele prin care se gestioneaza instrumentele financiare pe termen scurt (titlurile de plasament, respectiv investitiile financiare pe termen scurt), valorile de incasat, disponibilitatile banesti aflate in caseria societatilor comerciale, creditele bancare pe termen scurt, disponibilitatile banesti separate sub forma de acreditive la societatile bancare si alte valori de trezorerie.

Nesincronizarea incasarilor cu platile are ca rezultat inregistrarea unei trezorerii negative sau pozitive. Trezoreria pozitiva semnifica un excedent monetar ce urmeaza a fi investit pe piata de capital. Trezoreria negativa este expresia unui dezechilibru financiar si semnifica un deficit monetar acoperit prin contractarea de credite, adesea, la cursuri ridicate. Pentru evitarea acestei situatii, un rol important revine gestiunii trezoreriei, care regrupeaza ansamblul deciziilor, regulilor si procedurilor care asigura la pretul cel mai redus, mentinerea echilibrului financiar instantaneu al intreprinderii.

Deoarece, atat trezoreria negativa cat si cea pozitiva sunt generatoare de costuri de finantare, respectiv de fructificare, “trezoreria zero” reprezinta cea mai utilizata politica de gestiune a trezoreriei si consta in mentinerea cat mai aproape de zero a soldurilor de disponibilitati, pentru reducerea costurilor de gestiune a trezoreriei (un sold zero al disponibilitatilor nu va genera costuri nici de fructificare, nici de finantare). O gestiune eficienta a trezoreriei intotdeauna este aceea prin care intreprinderea are asigurata capacitatea de plata. Se impune astfel, o previzionare a incasarilor si platilor de mijloace banesti ce are menirea de a contribui la securitatea financiara si la rentabilitatea intreprinderii, prin reducerea cheltuielilor de natura financiara.

Pe de alta parte, intr-o economie in continua ascensiune si in conditiile unei cereri de informatii tot mai variate, informatiile istorice sunt insuficiente, iar intreprinderile sunt nevoite sa prevada pentru a supravietui. Pentru depasirea acestei situatii, teoria si practica de specialitate, au conceput mai multe instrumente de previziune a trezoreriei: bugetul de trezorerie, situatia zilnica a trezoreriei, planul de finantare.

Bugetul de trezorerie este instrumentul pe baza caruia, managerii pot sa ia decizii corespunzatoare pentru a prevenii eventualele dezechilibre ce pot afecta lichiditatea si solvabilitatea companiei si in acelasi timp, sa prevada mijloacele de finantare, in conditiile existentei unei nevoi de finantare. Obiectivul acestuia este de a asigura echilibrul dintre incasarile si platile unei intreprinderi, incat capacitatea de plata sa fie in permanenta asigurata. Esuarea acestui obiectiv genereaza modificari in ansamblul bugetelor, deoarece bugetul de trezorerie cuprinde informatii din mai multe bugete si reuneste toate intrarile de incasari si plati.

De fapt, bugetul de trezorerie previzioneaza performanta prin prisma capacitatii ei de a genera lichiditati. Punctul de plecare in elaborarea bugetului de trezorerie il reprezinta stabilirea incasarilor previzionate si a platilor previzionate. Informatiile referitoare la incasarile previzionate provin din bugetul vanzarilor, bugetul de trezorerie al perioadelor anterioare, contul de rezultate previzionat, evidentele si evolutiile incasarilor.

Este necesara previzionarea in detaliu a vanzarilor si a facturarilor, pe baza carora se estimeaza sumele ce vor fi recuperate in functie de durata creditului comercial acordat clientilor si totodata de eventualele intarzieri la incasare sau neincasare. Informatiile privind platile previzionate provin din mai multe bugete: bugetul cumpararilor, consumatorilor de materii prime, bugetul cheltuielilor generale privind productia, bugetul resurselor umane, bugetul cheltuielilor de comercializare, bugetul cheltuielilor generale si administrative, bugetul cheltuielilor de capital, precum si din contul de rezultate previzionate, situatia creditelor contractate.

Prin comparatia incasari previzionate – plati previzionate se determina soldul previzional de trezorerie care poate fi deficitar sau excedentar. In cazul unui sold previzional deficitar, intreprinderea va trebui sa recurga la o serie de masuri pentru ameliorarea echilibrului trezoreriei cum sunt: diminuarea vanzarilor pe credit, reducerea termenelor de decontare a facturilor, incasarea unor vanzari in avans, amanarea sau renuntarea la efectuarea unor cheltuieli din buget, scontarea efectelor comerciale neajunse la scadenta, contractarea de noi credite de trezorerie. Dimpotriva, un sold previzional excedental al trezoreriei va necesita o analiza a acestuia. Acesta poate provenii dintr-un fond de rulment prea mare, ca urmare a contractarii unei datorii financiare fara o intrebuintare imediata, fie dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mica.

In primul caz, specialistul in gestiunea financiara va trebui sa opteze intre costul datoriilor financiare si randamentul plasamentelor pe termen scurt. In al doilea caz are ca obiectiv realizarea unui plasament de trezorerie caracterizat printr-o rentabilitate ridicata, risc minim si lichiditate crescuta. Intreprinderea ar trebui sa studieze posibilitatea diminuarii soldului excedentar prin rambursari anticipate de imprumuturi sau reducerea imprumutului ce urmeaza a fi contractate, dar si pentru plasamente pe termen scurt sub forma depozitelor bancare pe termen scurt, investitii financiare pe termen scurt.

Un buget de trezorerie este elaborat pe o perioada de timp de un an dar, daca imprejurarile o impun poate fi plurianual. Avand in vedere obiectivul acestui document, acela de a furniza previziuni privind soldurile lunare ale trezoreriei, este necesara detalierea lunara a evolutiei elementelor sale. Bugetul de trezorerie ofera o previzionare globala a fluxurilor de numerar, evidentiind soldurile lunare de finantat sau de valorificat, insa pe parcursul unei luni, soldul trezoreriei variaza zilnic. Tocmai de aceea, gestiunea zilnica a trezoreriei presupune o cunoastere mai exacta a acestor fluxuri, deoarece pe baza ei pot fi realizate previziuni pentru perioade mai scurte de timp. Realizarea unei astfel de previziuni nu este lipsita de dificultati, avand in vedere ca ea trebuie sa tina seama de toate elementele de disponibilitati si de realizarea obiectivului de trezorerie.

Calitatea unor astfel de previziuni ale trezoreriei depinde de o serie de factori, cum sunt: trezorierul trebuie sa dispuna in timp real de informatii privind fluxurile de numerar reale sau previzionate; informatiile referitoare la intrarile si iesirile de numerar pot fi insuficiente, avand in vedere incertitudinea momentului cand o plata va fi efectiv efectuata.

Din punct de vedere structural, situatia zilnica a trezoreriei cuprinde incasari si plati, clasificate dupa natura instrumentelor de plata utilizate, iar sursele de informatii sunt atat de natura contabila cat si extracontabila. Asa cum mentionam anterior, nici soldul negativ sau cel pozitiv al trezoreriei nu este preferat pentru intreprindere, ci trezoreria zero, o solutie ideala dar dificil de realizat in practica. In practica de specialitate insa, s-a demonstrat ca o trezorerie usor negativa genereaza pentru intreprindere un cost financiar minimal; in aceasta situatie, un trezorier prudent trebuie sa analizeze rata dobanzii, suma descoperita, durata, urmand apoi sa ia decizia de a mentine situatia descoperita sau de a cauta surse de acoperire a ei.

Pentru imbunatatirea gestiunii unei trezorerii este necesara compararea periodica a previziunilor si realizarilor, analiza diferentelor constatate, astfel incat sa fie identificate si eliminate punctele slabe ale trezoreriei. Diferentele constatate pot fi sistematice, atunci cand trezoreria a fost in mod regulat optimista sau prea pesimista, caz in care se impune corectarea ansamblului previziunii, si diferente aleatorii, care necesita o analiza a cauzelor astfel incat sa fie evitate in viitor.

Gestiunea trezoreriei castiga un loc tot mai important, daca avem in vedere ca orice diferenta reprezinta o greseala care costa bani: excedentul genereaza un cost de fructificare, iar deficitul un cost explicit. Asadar, o trezorerie buna este efectul unei previziuni bune.

Planul de finantare se elaboreaza pe o perioada de 3-5 ani si reflecta echilibrul global al intreprinderii, evidentiind principalele intrari si iesiri de fonduri, fara insa a detalia fluxurile de trezorerie.

Previziunea financiara are menirea de a calauzi intreprinderea spre rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscurilor si totodata de a furniza implementarea unui sistem eficace de control prin compararea realizarilor cu previziunile si luarea masurilor de corectare la momentul oportun. Nu trebuie insa omis faptul ca, previziunea financiara isi poate schimba rolul, din ghid intr-un obstacol in incercarea de adaptare la noile conditii, diminuand astfel, flexibilitatea intreprinderii. Elaborarea unor bugete cu un grad ridicat de detaliere reprezinta premisa unui asemenea obstacol; pentru depasirea unei astfel de situatii, bugetele trebuie sa descrie limitele generale ale evolutiei financiare, sa asigure o marja de manevrare in interiorul prevederilor proprii si posibilitatea de a fi revazute.

Situatia fluxurilor de trezorerie, este o situatie prin care intreprinderea declara valoarea neta a numerarului rezultat din activitatile sale de exploatare, investitii, finantare, pe parcursul unei perioade, sau folosit in activitatile mentionate. Obiectivele situatiei fluxurilor de trezorerie sunt:

sa ajute investitorii, creditorii si alti utilizatori de situatii financiare;

sa evalueze abilitatea firmei de a-si plati dividendele;

sa evalueze abilitatea de acoperire a obligatiilor sale;

sa evalueze necesarul intreprinderii pentru finantare externa;

sa motiveze diferentele dintre venitul net si incasarile si platile asociate;

sa evalueze efectele in bilant (pozitia financiara) atat ale investitiilor lichide si nelichide, cat si ale tranzatiilor de finantare.

Situatia fluxurilor de trezorerie clasifica incasarile si platile in numerar in: activitati de exploatare, activitati de investitii si activitati de finantare.

1. Activitatile de exploatare include efectele monetare ale tranzactiilor si evenimentelor care se iau in calcul la determinarea venitului net. In general, activitatile de exploatare cuprind: productia, cumpararea si vanzarea de bunuri, primirea si prestarea de servicii. Intrarile de numerar provin din: incasari din vanzarea bunurilor si serviciilor, inclusiv incasarile vanzarilor pe credit si a efectelor pe termen scurt sau lung implicate de acestea; incasari din imprumuturi si alte instrumente de credit si valori imobiliare de plasamen; toate celelalte incasari care nu sunt generate de activitati clasificate in categoria activitatilor de investitii sau de finantare.

Iesirile de numerar sunt generate de: plati ocazionate de materiile prime si marfurile cumparate, inclusiv platile determinate de efectele pe termen lung sau scurt ale furnizorilor; plati efectuate catre salariati, alti furnizori, pentru bunurile si serviciile primite; plati catre creditori privind dobonzile; toate celelalte plati ce nu sunt generate de activitatile de investitii sau de finantare.

Pentru determinarea fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare se poate utiliza metoda directa sau indirecta. Indiferent de metoda utilizata, intocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie presupune transformarea informatiilor din contul de profit si pierdere; din metoda acumularilor, in metoda incasari-plati, prin ajustarea veniturilor obtinute la nivelul mijloacelor banesti incasate din vanzari, iar a cheltuielilor efectuate la nivelul mijloacelor banesti platite.

Incasari de la clienti

Plati in favoarea furnizorilor si salariatilor

+ Dividente incasate de la filiale

+ Dobanzi incasate

Dividende incasate

Impozite platite

+ Incasari din prime de asigurare

= Flux net de trezorerie din activitatile de exploatare

Metoda indirecta vizeaza numai ajustarile necesare pentru a transforma venitul net in flux de trezorerie din activitatea de exploatare; ajustarile vor fi realizate numai pentru acele elemente care, desi sunt cuprinse in contul de profit si pierdere, nu afecteaza fluxurile de numerar, astfel:

Venit net

Ajustari necesare pentru transformarea venitului net in fluxuri nete de trezorerie

Amortizare

Castiguri din vanzarea investitiilor

+ Pierderi din vanzarea imobilizarilor

+ Descresterea creantelor asupra clientilor

Cresterea stocurilor

+ Descresterea cheltuielilor efectuate in avans

+ Cresterea datoriilor fata de furnizori

+ Cresterea datoriilor acumulate

Descresterea impozitului pe profit de platit

= Flux net de trezorerie din activitatea de exploatare

Spre exemplu, daca ne referim la determinarea incasarilor din vanzari, putem spune ca in general, vanzarile au drept rezultat fluxuri pozitive pentru intreprindere. Vanzarile, insa, pot fi: cu incasare imediata, ceea ce presupune intrari directe de mijloace pentru intreprindere si vanzari pe credit. In acest ultim caz, vanzarile vor fi intregistrate initial ca si cresteri de creante, iar in momentul incasarii veniturilor, ca diminuari de creante. Relatiile dintre vanzari, modificarea creantelor comerciale si incasarile din vanzari sunt reflectate astfel:

Incasari din vanzari = Vanzari + Diminuarea creantelor

sau

Incasari din vanzari = Vanzari – Cresterea creantelor

Datele pentru determinarea incasarilor din vanzari pot fi preluate din contul de profit si pierdere si din bilant sau din conturile de creante. Pentru exemplificare, presupunem urmatoarele date ipotetice pentru compania “X”:

venituri din vanzari: 300 000 u.m.;

creantele asupra clientilor au scazut cu 40 000 u.m.;]

Mijloacele banesti incasate in urma vanzarilor au fost:

300 000 + 40 000 = 340 000 u.m., rezultat care poate fi interpretat astfel: intreprinderea “X” a incasat din vanzari cu 40 000 u.m. mai mult decat valoarea vanzarilor efectuate in cursul anului.

Acelasi rezultat s-ar putae obtine prin utilizarea contului “clienti”, cunoscand soldul initial si soldul final al acestuia (50 000 u.m., respectiv 10 000 u.m.)

Adica:

Incasari de la clienti = Sold initial + Vanzari catre clienti – Sold final

Cont clienti Cont clienti

340 000 = 50 000 + 300 000 – 10 000

Rationamentul va fi similar si in cazul determinarii fluxurilor sub forma de plati relative la activitatile de exploatare. Cheltuielile de exploatare nu sunt identice cu sumele platite salariatilor, furnizorilor etc. Pentru a determina platile de mijloace banesti aferente cheltuielilor de exploatare, este necesar sa efectuam doua ajustari. Prima ajustare se refera la modificarile datoriilor in urma efectuarii unor astfel de cheltuieli. Daca aceste cheltuieli se majoreaza pe parcursul exercitiului financiar, atunci cheltuielile de exploatare din contul de profit si pierdere vor fi mai mari decat mijloacele banesti platite. In cazul in care aceste cheltuieli descresc, atunci cheltuielile de exploatare vor fi mai mari decat mijloacele banesti platite. A doua ajustare are loc, deoarece anumite cheltuieli de exploatare nu impun o plata curenta de mijloace banesti (exemplu cheltuieli cu amortizare). Aceste cheltuieli vor fi scazute din cheltuielile de exploatare pentru a determina platile de mijloace banesti aferente cheltuielilor de exploatare.

Cele doua ajustari ale cheltuielilor de exploatare pot fi sintetizate in urmatoarea ecuatie:

Plati de mijloace banesti = Cheltuieli + Cresterea – Amortizarea si alte

pt. cheltuieli de exploatare de exploatare datoriilor acumulate cheltuieli nemonetare

sau

Plati de mijloace banesti pt. = Cheltuieli – Cresterea datoriilor – Amortizare su alte

cheltuieli de exploatare de exploatare acumulate cheltuieli nemonetare

2. Activitatile de investitii vizeaza cumpararea si vanzarea de active imobilizate, de titluri de valoare usor negociabile, acordarea si recuperarea de imprumuturi. Intrarile de numerar include: incasari din vanzarea titlurilor de proprietate emise de alte companii si a veniturilor generate de acestea; incasari din recuperarea creditelor si a altor instrumente de credit; incasari din vanzarea activelor productive (echipamente, terenurile fabricilor).

Iesirile de numerar include: plati pentru cumpararea de titluri de proprietate emise de alte companii(diferite de titluri de plasament);plati pentru acordarea creditelor si pentru cumpararea de titluri de creanta emise de alte companiicu exceptia cheltuielilor de plasament; plati efectuate pentru cumpararea de active productive.

Fluxurile de numerar din activitatea de investitii se vor determina prin metoda directa:

Investitiile in imobilizari corporale

+ Cesiuni de imobilizari corporale

Achizitii de titluri de plasament

+ Cesiuni de titluri de plasament

Inprumuturi acordate de intreprinderi

Plati pentru cumpararea companiei, dupa scaderea numerarului acesteia

= Flux net de trezorerie generat de activitatile de investitii

3. Activitatile de finantare include obtinerea de resurse de la proprietari si creditori, restituirea si remunerarea acestora. Intrarile de numerar cuprind: incasari din emisiunea de titluri de proprietate, incasari din emisiunea de obligatiuni, de imprumuturi ipotecare acordate, de efecte si de alte indatorari pe termen lung sau scurt.

Iesirile de numerar includ plati de dividende sau alte distribuiri catre proprietari, inclusiv platile efectuate de intreprindere pentru rascumpararea propriilor actiuni; rambursarea imprumuturilor. Metoda utilizata pentru determinarea fluxurilor de numerar din activitatea de finantare este cea directa:

+ Cresterea datoriilor si a altor imprumuturi pe termen scurt

+ Emisiunea de imprumuturi pe termen lung

– Rambursarea fractiunii exigibile din datoriile pe termen lung

+ Emisiunea de actiuni in favoarea salariatilor

– Rascumpararea de actiuni

– Dividende platite

= Flux net de trezorerie generat de activitati de finantare

Tranzactiile de investitii si de finantare realizate de intreprindere dar care nu genereaza fluxul de numerar, trebuie prezentate distinct, fie sub forma descriptiva, fie sub forma unui tablou, si nicidecum in cadrul tabloului fluxurilor de trezorerie.

2.3. Impactul erorilor fundamentale si al modificarii politicilor

contabile asupra performantelor intreprinderii

Situatiile financiare intocmite de intreprinderi trebuie sa ofere informatii inteligibile, relevante, credibile si comparabile privind pozitia financiara, performantele si modificarile pozitiei financiare, utile unei palete variate de utilizatori. Desi par asemanatoare de la o tara la alta, situatiile financiare sunt diferite, ca urmare a diferentelor sociale, economice, culturale existente. Tocmai de aceea este necesara o baza uniforma, opozabila intreprinderilor care intocmesc situatii financiare, astfel incat sa fie posibila comparatia cu situatiile financiare anterioare, dar si cu alte altor intreprinderi.

IAS 8 “Profitul net sau pierderea neta a perioadei, erori fundamentale si modificari ale politicilor contabile” vine in sprijinul realizarii acestui obiectiv, oferind tratamente contabile privind schimbarile politicilor contabile, dar si corectarea erorilor fundamentale.

Erorile fundamentale sunt erori descoperite in cursul exercitiului financiar care au un impact semnificativ asupra situatiilor financiare ale uneia sau mai multor exercitii anterioare, astfel incat situatiile financiare respective nu mai pot fi considerate credibile la data intocmirii lor.

Erorile pot aparea ca urmare “a unui calcul matematic gresit, greselilor in aplicarea metodelor contabile, gresite intrepretari a evenimentelor, fraudelor sau omisiunilor”.

Pentru corectarea erorilor fundamentale. IAS 8 recomanda doua tratamente contabile: tratamentul contabil de baza si tratamentul alternativ permis.

Conform tratamentului contabil de baza, “suma corespunzatoare unei corectari aduse unei erori fundamentale inregistrata intr-o perioada anterioara, trebuie reflectata prin ajustarea soldului de deschidere a rezultatului reportat. Informatiile necesare realizarii de comparatii trebuie recalculate in cazul in care acest lucru este posibil”.

Deoarece aceasta modalitate de corectare a erorilor afecteaza respectarea principiului intagibilitatii, norma contabila internationala IAS 8 a prevazut si un tratament contabil alternativ. Conform acestuia, “suma corespunzatoare corectarii unei erori fundamentale trebuie inclusa in determinarea rezultatului net corespunzator perioadei curente. Informatiile comparative trebuie prezentate in acelasi fel in care au fost raportate in situatiile financiare ale perioadei anterioare. Informatiile aditionale pro forma pregatite in concordanta cu paragraful 34, trebuie prezentate in afara de cazul in care acest lucru este impracticabil.”

O modificare a politicii contabile poate fi aplicata retrospectiv sau prospectiv.

Aplicarea retrospectiva consta in faptul ca noua politica contabila se aplica evenimentelor si tranzactiilor, ca si cand noua politica s-ar fi aplicat dintotdeauna.

Aplicarea prospectiva impune ca noua politica sa se aplice evenimentelor si tranzactiilor ce survin dupa data la care s-a efectuat modificarea. Astfel, nici o ajustare privind exercitiile precedente nu se aplica soldului de deschidere al rezultatului reportat sau in raportarea rezultatului net aferent perioadei, intrucat soldurile existente nu sunt recalculate. Noua politica contabila este aplicata totusi, soldurilor existente la data modificarii.

Doua tratamente contabile, de baza si alternativ sunt recomandate de IAS 8 pentru modificarea politicilor contabile.

Tratamentul contabil de baza presupune ca “o modificare a politicii contabile trebuie aplicata retrospectiv, in afara de cazul in care valoarea oricarei ajustari rezultate aferente perioadelor anterioare nu poate fi determinata in mod rezonabil. Orice ajustare rezultata trebuie reflectata ca o ajustare a soldului de deschidere a rezultatului reportat. Informatiile comparative trebuie recalculate in afara de cazul in care acest lucru este impracticabil.

Conform tratamentului contabil alternativ, “o modificare a politicii contabile trebuie aplicata retrospectiv, in afara de cazul in care suma corespunzatoare oricarei ajustari aferente perioadelor anterioare nu este determinabila in mod rezonabil. Orice ajustare rezultata trebuie inclusa in determinarea rezultatului net corespunzator perioadei curente. Informatiile comparative trebuie prezentate asa cum au fost reflectate in documentele financiare corespunzatoare perioadei anterioare. Informatiile comparative aditionale proforma pregatite in concordanta cu paragraful 49 trebuie reflectate, in afara de cazul in care acest lucru este impracticabil.

Pentru a ilustra modificarii politicilor contabile asupra performantelor intreprinderii, presupunem ca societatea Alfa a decis in exercitiul 2003 sa-si modifice politica contabila privind tratamentul costurilor indatorarii aferente constructiei unei hale de productie, prin contabilizarea dobanzilor in cheltuieli. In anul 2002, dobanzile capitalizate au fost 30.000.000 mii lei. In anul 2003, societatea are un rezultat din activitatea curenta inainte de dobanzii si impozit de profit de 800.000.000 mii lei, cheltuieli de dobanzi 100.000.000 mii lei, impozit de profit 175.000.000 mii lei.

2.4. Prevederi ale IAS 1 si IAS 18

Standardul International de Contabilitate nr. 1 (IAS 1) –

Prezentarea situatiilor financiare

Obiectivul acestui standard este de a prescrie baza pentru prezentarea situațiilor financiare generale, pentru a asigura comparabilitatea, atât cu situațiile financiare ale întreprinderii pentru perioadele precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor întreprinderi.

Acest Standard trebuie aplicat la prezentarea tuturor situațiilor financiare generale întocmite și prezentate în conformitate cu Standardele Internaționale Financiare de Raportare (IFRS), cu excepția situațiilor financiare interimare condensate care sunt prezentate în conformitate cu IAS 34 „Raportarea financiară interimară”. Standardul se aplică în egală măsură situațiilor financiare ale unei întreprinderi individuale și situațiilor financiare consolidate pentru un grup de întreprinderi.

Situațiile financiare sunt o reprezentare financiară structurată a poziției și performantelor financiare ale unei întreprinderi. Obiectivul situațiilor financiare generale este de a oferi informații despre poziția financiară, performanța și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, utile pentru o gama larga de utilizatori în luarea deciziilor economice. Situațiile financiare prezintă de asemenea rezultatele gestionarii de către conducerea întreprinderii a resurselor încredințate.

Un set complet de situații financiare include următoarele componente:

bilanțul;

contul de profit și pierdere;

o situație care să reflecte fie:

toate modificările capitalurilor proprii; fie

modificările capitalurilor proprii, altele decât cele provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari;

situația fluxurilor de numerar; și

notele explicative, cuprinzând o scurtă prezentare a politicilor contabile semnificative și alte note explicative.

Prezentarea fidelă și conformitatea cu Standardele Internaționale de Contabilitate

Situațiile financiare trebuie să prezinte fidel poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi. Prezentarea fidelă cere reprezentarea corectă a efectelor tranzacțiilor și a altor evenimente și condiții în concordanță cu definițiile și cu criteriile de recunoaștere a activelor, datoriilor și cheltuielilor stabilite în Cadrul general. Aplicarea IFRS, cu informații suplimentare prezentate atunci când este necesar, are ca rezultat în aproape toate cazurile, situații financiare care realizează o prezentare fidelă.

O întreprindere ale cărei situații financiare sunt conforme cu IFRS trebuie să evidențieze acest fapt explicit și fără rezerve în notele la situațiile financiare. Situațiile financiare nu trebuie descrise ca fiind conforme cu IFRS, decât dacă satisfac toate cerințele IFRS.

Tratamentele contabile neadecvate nu pot fi rectificate nici prin evidențierea politicilor contabile utilizate, nici prin note sau material explicativ.

În cazurile extrem de rare în care conducerea ajunge la concluzia că respectarea unei cerințe dintr-un Standard sau dintr-o Interpretare ar induce în eroare și astfel nu s-ar respecta obiectivul situațiilor financiare prezentat în Cadrul general, este necesară o abatere de la acea cerință pentru obținerea unei prezentări fidele.

Atunci când o întreprindere nu a aplicat o cerință a unui Standard sau Interpretare într-o perioadă anterioară, iar această abatere afectează sumele recunoscute în situațiile financiare în perioada curentă, aceasta trebuie să prezinte elementele:

concluzia conducerii că situațiile financiare prezintă fidel poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie ale întreprinderii;

conformitatea, sub toate aspectele semnificative, cu IFRS, cu excepția abaterii de la un Standard pentru realizarea unei prezentări fidele;

Standardul sau Interpretarea de la care s-a abătut întreprinderea, natura abaterii, inclusiv tratamentul cerut de Standard sau Interpretare, motivul pentru care tratamentul ar induce în eroare în circumstanțele respective, și tratamentul adoptat; și

Impactul financiar al abaterii asupra fiecărui element din situațiile financiare care ar fi fost raportat în concordanta cu cerința pentru fiecare perioadă prezentată.

La întocmirea situațiilor financiare, conducerea trebuie să evalueze capacitatea întreprinderii de a-și continua activitatea. Situațiile financiare trebuie întocmite pe baza continuității activității, cu excepția cazului în care conducerea fie intenționează, fie nu are altă alternativă decât să lichideze întreprinderea sau să înceteze activitatea. Atunci când, la efectuarea evaluării, conducerea are cunoștință de incertitudini semnificative legate de evenimente sau condiții care pot cauza îndoieli semnificative asupra capacitații întreprinderii de a-și continua activitatea, incertitudinile respective trebuie evidențiate. Atunci când situațiile financiare nu sunt pregătite pe baza continuității activității, acest fapt trebuie evidențiat, împreună cu baza de întocmire a situațiilor financiare și motivul pentru care întreprinderea nu își va mai putea continua activitatea.

Întreprinderea trebuie să-și întocmească situațiile financiare folosind contabilitatea de angajamente, cu excepția informațiilor privind fluxurile de numerar.

Modul de prezentare și clasificare a elementelor în situațiile financiare trebuie menținut de la o perioadă la alta, cu excepția cazului când:

în urma unei schimbări semnificative în natura activității întreprinderii sau unei revizuiri a situațiilor financiare este evident că un alt mod de prezentare sau clasificare ar fi mai potrivit având în vedere criteriile de selecție și aplicare a politicilor contabile prezentat în IAS 8;

o schimbare a prezentării este cerută de un Standard sau de o Interpretare.

Fiecare clasă semnificativă de elemente similare trebuie prezentată separat în situațiile financiare. Elementele ce nu sunt similare ca natura sau funcție trebuie prezentate separat, în afara cazului în care acestea nu sunt semnificative.

Activele și datoriile, și veniturile și cheltuielile nu trebuie compensate, cu excepția cazului în care compensarea este cerută sau permisă de un Standard sau de o Interpretare.

Situațiile financiare trebuie identificate și separate în mod clar de alte informații din același document publicat.

Situațiile financiare trebuie prezentate cel puțin anual. Atunci când data bilanțului unei întreprinderi se schimbă și situațiile financiare anuale sunt prezentate pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de un an, întreprinderea trebuie să prezinte, în plus față de perioada acoperită de situațiile financiare:

motivul folosirii unei perioade diferite de un an; și

faptul că sumele comparative pentru contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalurilor proprii, situația fluxurilor de trezorerie și notele aferente nu sunt în întregime comparabile.

Bilanțul trebuie să cuprindă linii care să conțină cel puțin următoarele elemente:

imobilizări corporale;

investiții imobiliare;

active necorporale;

active financiare;

investiții financiare contabilizate prin metoda punerii în echivalență;

active biologice;

stocuri;

creanțe comerciale și alte creanțe;

numerar și echivalente de numerar;

datorii comerciale și alte datorii;

provizioane;

datorii financiare;

datorii și active legate de impozitul pe profit, așa cum sunt definite în IAS 12 Impozitul pe profit;

datorii și active legate de impozitul pe profit amânat, așa cum sunt definite de IAS 12;

interes minoritar, prezentat în capitaluri proprii;

capital emis și rezerve.

Bilanțul trebuie să conțină linii care să cuprindă următoarele sume:

active totale clasificate ca deținute spre vânzare și active incluse în grupuri deținute spre vânzare în concordanță cu IFRS 5 Active imobilizate deținute spre vânzare și activități întrerupte; și

datorii incluse în grupuri deținute spre vânzare în concordanță cu IFRS 5.

O întreprindere trebuie să prezinte următoarele informații, fie în bilanț, fie în note:

pentru fiecare clasă de capital social:

numărul de acțiuni autorizate;

numărul de acțiuni emise și vărsate integral, și emise și nevărsate integral;

valoarea nominală pe acțiune, sau faptul că acțiunile nu au o valoare nominală;

o reconciliere a numărului de acțiuni existente la începutul și la sfârșitul anului;

drepturile, preferințele și restricțiile atașate clasei respective, inclusiv restricțiile asupra distribuirii dividendelor și rambursării capitalului;

acțiunile proprii deținute de întreprindere sau de filiale sau întreprinderi asociate;

acțiuni rezervate pentru emisiune în baza contractelor de opțiuni și a contractelor de vânzare, inclusiv termenele și sumele aferente;

descrierea naturii și a scopului fiecărei rezerve din cadrul capitalurilor proprii.

Toate elementele de venit și cheltuială recunoscute într-o perioadă trebuie prezentate în contul de profit și pierdere, cu excepția cazului în care un Standard sau o Interpretare cere altfel.

Contul de profit și pierdere trebuie să includă cel puțin linii care să prezinte următoarele valori aferente perioadei:

venituri;

costurile de finanțare;

partea din profit și pierdere aferentă întreprinderilor asociate și asocierilor în participațiune, contabilizate prin metoda punerii în echivalență;

cheltuielile cu impozite și taxe;

o singură sumă reprezentând totalul (i) profitul sau pierderea după impozitare rezultate din activități întrerupte și (ii) câștigul sau pierderea după impozitare rezultate din estimarea valorii juste mai puțin costurile de vânzare sau înstrăinare a activelor sau grupurilor de active ce compun activitatea întreruptă; și

profitul sau pierderea;

Alte elemente, titluri și subtotaluri trebuie prezentate în contul de profit și pierdere atunci când o astfel de prezentare este relevantă pentru înțelegerea situațiilor financiare ale întreprinderii.

O întreprindere nu va prezenta nici un element de venit și cheltuială ca element extraordinar, nici în contul de profit și pierdere, nici în note.

Întreprinderea trebuie să prezinte o situație a modificărilor capitalului propriu care să includă:

profitul sau pierderea perioadei;

fiecare element de venit și cheltuială care este recunoscut direct în capitalurile proprii, așa cum se cere în alte Standarde, cât și totalul acestor elemente;

totalul veniturilor și cheltuielilor perioadei (calculate ca sumă de (a) și (b)), prezentând separat sumele aferente proprietarilor întreprinderii și interesului minoritar; și

pentru fiecare componentă a capitalului propriu, efectele schimbărilor în politicile contabile și corectării erorilor recunoscute conform IAS 8.

Întreprinderea trebuie de asemenea să prezinte în situația modificărilor capitalului propriu sau în note:

tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;

soldul profitului cumulat sau pierderii cumulate la începutul și sfârșitul perioadei, și modificările pe parcursul perioadei;

o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei clase de capitaluri proprii și de rezerve la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.

Notele la situațiile financiare ale unei întreprinderi trebuie să prezinte:

informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și despre politicile contabile specifice selecționate și aplicate pentru tranzacții și evenimente semnificative;

informații cerute de IFRS care nu sunt prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor în capitalurile proprii sau situația fluxurilor de trezorerie;

informații suplimentare care nu sunt prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor în capitalurile proprii sau situația fluxurilor de trezorerie, dar sunt relevante pentru înțelegerea acestora.

Acest Standard intră în vigoare pentru situațiile financiare aferente perioadelor începând la sau după 1 ianuarie 2005. Se încurajează aplicarea acestui standard anterior acestei date. Dacă o întreprindere aplică acest Standard pentru o perioadă începând anterior datei de 1 ianuarie 2005, acest lucru trebuie prezentat în situațiile financiare.

Standardul International de Contabilitate nr. 18 (IAS 18) –

Venituri din activitati curente

Obiectivul acestui standard este de a descrie tratamentul contabil al veniturilor generate de anumite tipuri de tranzacții și evenimente.

Veniturile din activitățile curente sunt recunoscute atunci când este probabil că entitatea va avea beneficii economice viitoare și acestea pot fi evaluate cu suficientă acuratețe. IAS 18 identifică situațiile în care aceste criterii sunt îndeplinite și în care, prin urmare, trebuie înregistrate venituri. În plus, IAS 18 oferă instrucțiuni practice pentru aplicarea acestor criterii.

IAS 18 trebuie aplicat pentru contabilitatea veniturilor provenite din:

vânzarea bunurilor;

prestarea serviciilor; și

utilizarea de către alții a activelor entității, producătoare de dobânzi, redevențe și dividende.

Veniturile din activități curente trebuie evaluate la valoarea justă a mijlocului de plată primit sau de primit.

În cele mai multe situații, mijlocul de plată este sub formă de numerar sau echivalente de numerar, iar în acest caz valoarea veniturilor este suma numerarului sau a echivalentelor de numerar primită sau ce urmează a fi primită.

Următoarele situații trebuie tratate distinct:

În cazul în care intrarea de numerar sau echivalente de numerar este amânată (de exemplu atunci când se acordă un credit furnizor pe o perioadă mai lungă), valoarea justă a mijlocului de plată poate fi mai mică decât numerarul primit sau de primit, pentru că în acest caz suma finală ce va fi încasată include și un element de finanțare. Diferența dintre valoarea justă și suma nominală a mijlocului de plată este recunoscută ca fiind venit din dobânzi.

Veniturile din vânzarea bunurilor sunt recunoscute atunci când toate condițiile următoare sunt îndeplinite:

riscurile și beneficiile semnificative ce decurg din proprietatea bunului sunt transferate cumpărătorului;

nu mai există control efectiv din partea entității asupra bunurilor vândute;

mărimea veniturilor poate fi măsurata în mod rezonabil;

este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către entitate;

costurile tranzacției pot fi măsurate în mod rezonabil.

Veniturile asociate unei tranzacții ce implică prestarea serviciilor sunt recunoscute în măsura gradului de execuție a tranzacției la data bilanțului.

Rezultatul unei tranzacții ce implică prestarea serviciilor poate fi estimat în mod rezonabil atunci când toate condițiile următoare sunt îndeplinite:

suma veniturilor poate fi estimată în mod rezonabil;

este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către entitate;

stadiul de finalizare a tranzacției la data bilanțului poate fi evaluat în mod rezonabil;

costurile apărute cu ocazia tranzacției și costurile necesare pentru finalizarea tranzacției pot fi evaluate în mod rezonabil.

Când rezultatul unei tranzacții ce implică prestarea de servicii nu poate fi estimat în mod rezonabil, venitul trebuie recunoscut doar în limita cheltuielilor recunoscute ca fiind recuperabile.

Metoda procentului de execuție se referă la recunoașterea veniturilor pe măsura execuției tranzacției și presupune recunoașterea veniturilor în perioadele contabile în care sunt prestate serviciile.

Stadiul de execuție a tranzacției poate fi determinat utilizând metoda care evaluează cel mai rezonabil serviciile executate. De exemplu:

serviciile executate până la data respectivă ca procent din serviciile totale ce trebuie executate;

proporția costurilor apărute până la data respectivă din costurile totale estimate ale tranzacției.

Veniturile din dobânzi, redevențe, dividende sunt recunoscute atunci când toate condițiile următoare sunt îndeplinite:

este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către entitate;

mărimea veniturilor poate fi măsurată în mod rezonabil.

Baze de recunoaștere a veniturilor:

dobânzile trebuie recunoscute folosind metoda dobânzii efective, respectând prevederile Standardul Internațional de Contabilitate nr. 39 (IAS 39) (Notă: Versiunea anterioară a lui IAS 18 prevedea că dobânzile trebuie recunoscute periodic, în mod proporțional, pe baza randamentului efectiv al activului);

redevențele trebuie recunoscute pe baza contabilității de angajamente, conform realității economice a contractului;

dividendele trebuie recunoscute atunci când este stabilit dreptul acționarului de a i se plăti aceste dividende.

O entitate trebuie să prezinte detaliat: politicile contabile adoptate pentru recunoașterea veniturilor din activități curente, inclusiv metodele adoptate pentru determinarea stadiului de execuție pentru tranzacțiile ce implică prestarea de servicii;

suma fiecărei categorii semnificative de venituri din activități curente recunoscute în timpul perioadei (vânzarea de bunuri, prestarea serviciilor, dobânzi, redevențe, dividende);

suma veniturilor rezultate din schimburile de bunuri sau servicii incluse în fiecare categorie semnificativă de venituri din activități curente.

Acest standard se aplică situațiilor financiare care acoperă perioade începând de la 1 ianuarie 1995.

Studiu de caz

Indicatorii de echilibru financiar

1. Fondul de rulment (FR) reprezinta excedentul de resurse financiare care se degaja in urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente si care poate fi folosit pentru finantarea nevoilor curente. Practic fondul de rulment este partea din capitalul permanent care depaseste valoarea imobilizarilor nete si este destinata finantarii activelor circulante.

Fondul de rulment poate fi calculat prin mai multe modalitati:

a) pe baza partii de sus a bilantului, ca diferenta intre capitalul permanent si imobilizarile fixe nete (Ain):

FR = Capitaluri permanente – Active pe termen lung

FR = (Capitaluri proprii – Datorii pe termen lung + Provizioane pentru riscuri si cheltuieli) – (Active imobilizate – Subventii pentru investitii)

2005

FR = (305.909-0+0) – (120.611-0) = 185.298

2006

FR = (429.135-0+0) – (92.359-0) = 336.776

2007

FR = (433.461-0+0) – ( 118.677-0) = 314.784

b) pe baza partii de jos a bilantului, ca diferenta intre activele circulante (Stocuri + Creante +Disponibilitati) si datoriile totale pe termen scurt(Datorii de exploatare + Datorii financiare pe termen scurt):

FR = Active circulante – Datorii totale pe termen scurt

FR = (Stocuri + Creante + Disponibilitati) – (Datorii de exploatare + Datorii financiare pe termen scurt)

2005

FR = (155.390+204.985+235.891) + 6378 – 417.346 = 185.298

2006

FR = (253.053 + 215.329 + 149.767) + 3063 – 284.436 = 336.776

2007

FR = (247.347 + 226.996 + 203.970) – 363.529 = 314.784

Dupa cum putem observa, in toti cei trei ani, valoarea fondului de rulment este pozitiva. Atunci cand acesta este pozitiv capitalurile permanente finanteaza o parte din activele circulante, dupa finantarea integrala a imobilizarilor nete. De asemenea, activele circulante transformabile in lichiditati vor permite nu numai rambursarea integrala a datoriilor pe termen scurt, dar in acelasi timp si dagajarea lichiditatilor excedentare. Aceasta situatie reflecta o perspectiva favorabila a intreprinderii sub aspectul sovabilitatii sale, intreprinderea dispunand de o marja de securitate care o poate proteja, partial sau integral, de efectele perturbarii ciclului de incasare sau de plati.

Variatia fondului de rulment.

2005 – 2006

ΔFR = 336.776 – 185.289 = 151.487

Cresterea fondului de rulment se datoreaza cresterii capitalurilor proprii (de la 305.909 la 429.135).

2006 – 2007

ΔFR = 336.776 – 314.784 = 21.992

In anul 2007 se observa o scadere a fondului de rulment cu 21.992.

Fondul de rulment este compus din fond de rulment propriu (FRp) si fond de rulment strain (FRs).

FRp = Capitalul propriu – Active imobilizate

2005

FRp = 305.909 – 120.611 = 185.298

2006

FRp = 429.135 – 92.359 = 336.776

2007

FRp = 433.461 – 118.677 = 314.784

FRs = FR – FRp = 0

Se observa ca fondul de rulment strain este egal cu zero ceea ce inseamna ca intreprinderea nu are datorii pe termen lung.

2. Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezinta excedentul de nevoi ciclice de finantare ramase dupa acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente si care vor trebuie sa fie acoperite din resurse permanente. Practic reprezinta partea din activele ciclice ce trebuie finantate din fondul de rulment.

NFR = (Stocuri +Creante +Cheltuieli in avans) – (Datorii pe termen scurt +Venituri in avans)

2005

NFR = (155.390 + 204.985 + 6378) – (417.346 + 0) = – 50.593

2006

NFR = (253.053 + 215.329 + 3083) – (284.436 + 0) = 187.029

2007

NFR = (247.347 + 226.996 + 0) – (363.529 + 0) = 110.814

In anul 2005 necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce semnifica ca intreprinderea inregistreaza un surplus de resurse temporare in raport cu nevoile temporare. In acest caz nevoia de fond de rulment negativa constituie o sursa temporara care nu trebuie finantata si dimpotriva, ea finanteaza fondul de rulment si trezoreria. Aceasta situatie este favorabila daca este determinata de accelerarea vitezei de rotatie a stocurilor si creantelor si al contractarii de datorii cu scadente mai mari.

Un necesar de fond de rulment negativ se considera ca fiind o situatie nefavorabila cand se datoreaza unor intreruperi temporare in aprovizionare ce afecteaza reinoirea stocurilor si activitatea de productie.

In anii 2006 – 2007 necesarul de fond de rulment pozitiv semnifica un surplus de nevoi temporare (Active ciclice) in raport cu resursele temporare. Aceasta situatie poate fi considerata favorabila daca se datoreaza cresterii stocurilor si creantelor in urma unei politici de dezvoltare. Daca nu este rezultatul acestei politici, situatia este nefavorabila intrucat se poate datora cresterii creantelor din cauza incetinirii incasarilor si reducerii datoriilor de exploatare ca urmare a urgentarii platilor. Aceasta situatie a necesarului de fond de rulment pozitiv poate fi nefavorabila si datorita existentei unor stocuri fara miscare sau cu miscare lenta.

Variatia necesarului fondului de rulment

2005 – 2006

ΔNFR = 187.029 – (-50.593) = 237.622

In aceasta perioada necesarul de fond de rulment este pozitiv. Diferenta de 237.622 este finantata din cresterea fondului de rulment.

2006 – 2007

ΔNFR = 110.814 – 187.029 = – 76.215

3. Trezoreria neta (TN) reprezinta disponibilitatile banesti ramase la dispozitia intreprinderii rezultate din activitatea desfasurata pe parcursul unui exercitiu financiar. Reprezinta excedentul de lichiditati ramase dupa acoperirea excedentului de nevoi ciclice (ramase neacoperite) de catre excedentul de resurse permanente.

Trezoreria, la nivelul unei intreprinderi, este imaginea disponibilitatilor monetare si a plasamentelor, pe termen scurt, aparute din evolutia curenta a incasarilor si platilor, respectiv din plasarea excedentului monetar. Incasarile si platile efectuate reflecta operatiunile pe care le realizeaza intreprinderea sunt operatiuni de intrare de trezorerie si operatiuni de iesire de trezorerie. Practic inseamna diferenta intre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment.

TN = FR – NFR

2005

TN = 185.298 – (-50.593) = 235.891

2006

TN = 336.776 – 187.029 = 149.750

2007

TN = 314.784 – 110.814 = 203.970

Trezoreria neta este pozitiva in fiecare din cei trei ani. Aceasta inseamna ca excedentul de finantare se regaseste sub forma disponibilitatilor banesti in conturi bancare si casa. Deci intreprinderea se gaseste intr-o situatie favorabila care se caracterizeaza intr-o imbogatire a trezoreriei, respectiv intr-o autonomie financiara pe termen scurt. Se asigura astfel posibilitatea efectuarii de plasamente si a detinerii de disponibilitati banesti.

Insa, nu intotdeauna o trezorerie pozitiva este si semnul unei situatii favorabile, deoarece scopul intreprinderii este antrenarea resurselor in activitatile eficiente. Pe termen scurt trezoreria pozitiva inseamna realizarea echilibrului financiar dar pe termen lung ar putea semnifica insuficienta utilizarii lor cu efecte negative in remunerarea capitalului si respectiv rambursarea imprumuturilor.

Variatia trezoreriei nete

2005 – 2006

ΔTN = 149.750 – 235.891 = -86.141

2006 – 2007

ΔTN = 203.970 – 149.750 = 54.220

In perioada 2005 – 2006 se observa scaderea trezoreriei nete ceea ce evidentiaza scaderea capacitatii de finantare a investitiilor.

In perioada 2006 -2007 cresterea trezoreriei nete semnifica o crestere a capacitatii reale de finantare a investitiilor fiind o confirmare a majorarii valorii patrimoniale a intreprinderii.

4. Situatia neta (SN)

SN = Activ total – Datorii totale

2005

SN = (120.611 + 596.266 + 6378) – ( 417.346 + 0 + 0) = 305.909

2006

SN = (92.359 + 618.149 + 3063) – ( 284.436 + 0 + 0) = 429.135

2007

SN = (118.677 + 678.313 + 0) – (363.529 + 0 + 0) = 433.461

In toti cei trei ani 2005, 2006, 2007 situatia neta este pozitiva ceea ce scoate in evidenta starea de sanatate la nivelul intreprinderii si atingerea obiectivului major al gestiunii financiare si anume maximizarea valorii intreprinderii. Pe parcursul celor 3 ani se observa cresterea situatiei nete, ce poate fi consecinta reinvestirii profitului obtinut de firma.

Indicatorii de performanta

I. Soldurile intermediare de gestiune (SIG)

1. Productia exercitiului

Cifra de afaceri neta

a) productia vanduta

b) venituri din vanzarea marfurilor

(+) Variatia stocurilor

(+) Productia imobilizata

= PRODUCTIA EXERCITIULUI

Pe parcursul celor trei ani se constata o crestere a productiei exercitiului datorita in principal a cresterii cifrei de afaceri constituita din venituri din vanzarea marfurilor.

2. Valoarea adaugata

Productia exercitiului

(–) Cheltuieli cu materiile prime si materialele consumabile

(–) Alte cheltuieli materiale

(–) Cheltuieli cu energia si apa

(–) Cheltuieli privind marfurile

(–) Cheltuieli privind prestatiile externe

= VALOAREA ADAUGATA

In perioada 2005 – 2006 se observa o crestere a valorii adaugate datorita cresterii cifrei de afaceri. In perioada 2006 – 2007 valoarea adaugata scade, ca urmare a unei cresteri a cifrei de afaceri mai lenta decat cresterea cheltuielilor.

3. Excedentul brut de exploatare

Valoarea adaugata

(–) Cheltuieli cu personalul

a) salarii

b) cheltuieli cu asigurarile si protectia sociala

(–) Cheltuieli cu impozite, taxe si varsaminte asimilate

= EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE

In perioada 2005 – 2006 valoarea excentului brut de exploatare scade ca urmare a scaderii valorii adaugate si cresterii cheltuielilor cu personalul. Intre 2006 – 2007 se observa o crestere a excedentului brut de exploatare datorita cresterii valorii adaugate si scaderii cheltuielilor cu personalul.

4. Rezultatul exploatarii

Pe parcursul celor trei ani rezultatul exploatarii este pozitiv, dar descrescator semn ca veniturile din exploatare cresc mai incet decat cheltuielile.

5. Rezultatul financiar

In anii 2005 – 2006 cheltuielile financiare sunt mai mari decat veniturile, ca urmare, rezultatul financiar va fi negativ. In anul 2007 se constata o crestere a veniturilor financiare ceea ce duce la cresterea rezultatului financiar care devine pozitiv.

6. Rezultatul curent

7. Profitul net

II. Capacitatea de autofinantare (CAF)

1) CAF prin metoda deductiva

2) CAF prin metoda aditiva