Analiza Romanului Enigma Otiliei

Enigma Otiliei

Romanul a apărut în 1938 și s-a concretizat ca urmare a morții aceleiași mătuși care a determinat și scrierea primului roman, Cartea nunții. În urma decesului acesteia, fratele ei, Bică Simion, a pătruns în casă și, ajutat de copiii săi, a făcut tot posibilul să intre în posesia averii surorii sale. Această întâmplare va sta la baza romanului, al cărui fir narativ urmărește, pe de-o parte, averea lui Costache Giurgiuveanu și eforturile depuse de sora lui și de copiii acesteia pentru a pune mâna pe moștenire și, pe de altă parte, destinul celor doi orfani, Felix Sima și Otilia Mărculescu.

Romanul s-a intitulat inițial Părinții Otiliei, întrucât, ca și romanul Cartea nunții, și acesta tratează tematica paternității. De aceea, autorul alege, în primă instanță, ca titlu semnificativ Parinții Otiliei, sugerând multitudinea de “părinți” care roiesc în jurul orfanei și care vor să-i decidă viitorul în funcție de propriul interes. Totuși, titlul va fi schimbat la propunerea editorului care este de părere că romanul trebuie să aibă un titlu comercial pentru a atrage publicul larg, astfel că G. Călinescu va rămâne la varianta Enigma Otiliei.

Se poate observa că ambele titluri poartă numele personajului central al romanului, personaj definit de G. Călinescu drept “proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină. Flaubertian aș putea spune eu: Otilia c’esti moi, e fondul meu de ingenuitate și copilărie.” Romancierul mărturisește așadar că în personajul Otilia se regăsește o parte din sine, Otilia fiind cel mai important personaj feminin prin personalitate și rațiune, conturat de Călinescu. Pe lângă aceasta, și Felix Sima pare a fi un fel de „alter ego” al autorului. Trăsăturile lui fizice din tinerețe i le transferă personajului său, astfel că, în 1918, când vine la București, este îmbrăcat asemeni lui Felix: „Uniforma neagră [de licean, n. n.] îi era strânsă pe talie ca un veșmânt militar, iar gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată îi dădea un aer bărbătesc și elegant.”

Revenind la Otilia, trebuie precizat faptul că aceasta nu este numai un personaj, ea a existat cu adevarat. Ca și Felix, Călinescu a nutrit în tinerețe un sentiment frumos pentru o anumită Otilia. Aceasta era mai mare decât el și era ruda familiei Căpitănescu, așadar și a lui. „Copil fiind, va mărturisi tardiv G. Călinescu, am cunoscut în mediul familial o fată cu mult mai în vârstă decât mine și care îmi era și rudă. Nimic de nici un ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta; nici nu știam atunci că există dragostea. Acea Otilie, căci așa se numea, îmi inspira respect pentru că îmi dăduse o carte de lectură în limba germană, cu frumoase ilustrații. Cred că urmase un institut străin. Pe urmă a dispărut din atenția mea.” Așadar, din destăinuirile lui Călinescu, reiese existența Otiliei care va ieși din viața acestuia, dar va reveni la înmormântarea lui cu o garoafă albă, prezența ei fiind un fel de omagiu adus acestuia.

Cu toate acestea, nu se cunosc foarte multe detalii referitoare la legătura dintre cei doi, mai ales că G. Călinescu s-a arătat de atâtea ori discret în ceea ce privește viața lui, dar mai ales, era rezervat în privința oricărui subiect care făcea trimitere la perioada tinereții lui. Totuși, acesta trebuie să fi fost profund impresionat de Otilia și de legătura dintre ei având în vedere că va deveni personajul principal al romanului care-i va purta numele.

La fel ca în Cartea nunții, unde personajele sunt introduse prin intermediul lui Jim, și în Enigma Otiliei se întâmplă același lucru. Felix Sima, un tânăr student vine să locuiască în București la tutorele său legal, Costache Giurgiuveanu. Felix este orfan de ambii părinți și, neavând alte rude mai apropiate care să aibă grijă de el, ajunge în custodia lui Costache, cumnatul tatălui său.

„Unchiul Costache” reprezintă numele cel mai des auzit de băiat în copilăria sa. Acesta îl va descumpăni pe Felix cu reacția pe care o afișează și răspunsul sec „Nu stă nimeni aici!”, atunci când tânărul ajunge la ușa casei lui. Nu se poate spune de ce bătrânul reacționează în acest mod, însă scena este cât se poate de reală. Întâmplarea este desprinsă din realitatea vieții naratorului. Izbucnind războiul în București, Călinescu alege să fugă de teama de a nu fi deportat în Germania. Se retrage, ca și ceilalți adolescenți, în Moldova, în Iași mai exact, deoarece aici locuia sora tatălui său vitreg, dar cu care nu mai ținuse legătura și de care nu își amintea foarte bine. Ajungând în cele din urmă la casa acesteia, Călinescu primește din partea mătușii o atitudine de dezgust și aversiune: „Strigă înspăimântată că nu cunoaște pe nimeni, nu are niciun fel de rude și-l invită energic să plece.” Călinescu va rămâne profund impresionat de reacția mătușii sale care-l alungă fără niciun fel de resentiment, astfel că va introduce scena în roman. Aici, lucrurile se petrec altfel, iau o altă turnură, ținând cont de faptul că la a doua încercare a lui Felix de a pătrunde în casa lui Costache, apare Otilia și lucrurile se clarifică.

Revederea cu verișoara Otilia și familiaritatea cu care-l întâmpină aceasta îi declanșează un sentiment inedit, întrucât Felix nu avusese până în acel moment nicio legătură cu vreo femeie, mama lui murise când el era la o vârstă destul de fragedă pentru a conștientiza ce înseamnă acest lucru, iar tatăl va rămâne persoana cea mai apropiată de el.

Singur fiind, fără părinți și fără sprijin, găsește în Otilia susținere și ajutor, un pilon esențial de care se atașează și în care are încredere din prima clipă. Încă din momentul sosirii lui Felix în casa lui Costache Giurgiuveanu, Otilia este cea care va avea grija de acesta. Nepregătindu-i o cameră în care să-l cazeze, aceasta îl conduce în camera ei pentru a se odihni. Mai tarziu, observând că nasturele de la cămașă nu stă fix, i-l va coase chiar ea. Mai mult, bănuind că nu este hrănit îndeajuns, merge în bucătărie pentru a-i pregăti masa sau îi oferă ciocolată împărțind-o frățește cu acesta. Otilia se informează mereu asupra planurilor lui Felix și a activității acestuia, aducându-i cărți sau, dacă nu le avea, le procura din altă parte, astfel că între cei doi se consolidează o legătură puternică, legătură stabilită mai ales de condiția lor de orfani.

Și Călinescu în adolescență a stabilit relații de prietenie cu două fetițe ale căror apelative erau: „Italianca” și „Muta” (din cauza faptului că nu vorbea foarte clar). Nu dezvăluie foarte mult despre ele, dar precizează că prietenia cu acestea a luat naștere prin prisma faptului că simțise instinctiv, la vârsta aceea, nevoia de a se apropia de o ființă umană, iar la baza prieteniei lor a stat sentimentul de solitudine sufletească.

Așadar, nu este de mirare de ce Felix simte o afecțiune pentru Otilia, „De la început ghicise în Otilia o prietenă de vârsta lui, un factor feminin care-i lipsise.” Totuși, rapiditatea cu care trece aceasta de la o stare afectivă la alta, toate acțiunile ei care se derulează pe neașteptate îl derutează pe tânăr. Fire matură și copilăroasă în același timp, îl descumpănește pe Felix cu energia ei debordantă: cântă la pian sau aleargă prin curte, ca mai apoi să îmbrace păpușile. I se înfățișează lui Felix cu „o mare libertate în mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie.” Are capacitatea de a-i influența pe ceilalți și de a-i determina sa-i satisfacă toate capriciile. În relațiile cu ceilalți, Otilia este cea care decide și ia inițiativa, așa se face că, la sugestia ei, se concretizează cele doua excursii, una la moșia lui Pascalopol, cealaltă la Paris, sau atunci când în mod spontan, dar totodată pe un ton serios, îi propune lui Felix să fugă în lume.

Otilia este conștientă de firea ei problematică astfel că nu ezită să recunoască „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Plecând de aici, nu este exclus ca motivele care stau la baza comportamentului ei sa fi izvorât din dorința de a-l testa pe tânărul Felix, de a vedea dacă acesta este capabil să-i tolereze extravaganțele, mofturile sau dacă poate să-i ofere protecție și, totodată, o viață mondenă și antrenantă cum își dorea ea.

Otilia reprezintă pentru Felix un susținător moral care îl supaveghează și are grijă sa nu-i lipsească nimic, astfel că preferă să-și sacrifice viitorul alături de el, să nu de-a curs sentimentelor, pentru că aceasta conștientizează că mai târziu va constitui o piedică pentru el, „cine iubește își ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt”, îi mărturisește ea la un moment dat lui Felix.

Când se întâmplă ca Otilia și Costache să plece în oraș fără să-i dea de veste, acesta se simte părăsit și chiar îndatorat să nu părăsească casa în lipsa lor. Fiind obișnuit să respecte regulile internatului, tânărul Felix procedează la fel și în casa lui Costache; cere voie sau înștiințează atunci când pleacă de acasă, de aceea nu i se pare firesc că aceștia procedează așa, dar cu timpul se obișnuiește cu libertatea de care avea parte, fără să o folosească, însă, într-o maniera nedisciplinată. Chiar și așa, noua familie îi oferă sentimentul că nu mai este singur, de aceea pe parcursul romanului Felix va fi urmărit de teama de a fi părăsit și de aceștia și de a rămâne din nou fără sprijin.

Ajungând să o iubească pe Otilia, Felix are nevoie de siguranță, de convingerea că și aceasta are aceleași sentimente, dar schimbările ei bruște de comportament îl dezorientează. De aceea, de fiecare dată când are ocazia, nu ezită să o întrebe despre sentimentele ei, având nevoie de clarificări. Cum nu primește niciun răspuns mulțumitor, decide, la un moment, dat să-i lase o scrisoare în care își declară dragostea. Se așteaptă la o reacție din partea acesteia, însă Otilia citește scrisoarea, dar nu pare să-i acorde o atenție deosebită ținând cont că uită cu desăvârșire de existența ei. Atâta timp cât el își expune trăirile și sentimentele, Felix are pretenția ca și Otilia să procedeze la fel. Cu toate acestea, fata reușește să se eschiveze de fiecare dată, nu îi spune că nu îl iubește, dar nici nu îl asigură de sentimentele ei. Mai mult de atât, subliniază de fiecare dată că prioritatea lui este să-și facă o carieră, iar o relație cu ea va constitui o piedică în calea succesului său: „-Vezi tu – zicea ea cu o comică maternitate –, eu mi-am pus în gând să scot din tine un om ilustru.”

Nu trebuie condamnat faptul că Otilia ezită, oscilează între doua stări contradictorii, atâta timp cât îi explică lui Felix, în modul cel mai sincer și matur, motivele pentru care nu se pot căsători, pe de-o parte, temperamentul ei problematic, pe de altă parte, prioritatea lui de a-și face o carieră.

De altfel, țelul lui Felix este acela de a ajunge un doctor de renume, așa cum fusese și tatăl său, și pentru acest lucru trebuie să studieze neîntrerupt, să aibă activități științifice legate de acest domeniu: „Am de gând să mă specializez, să devin un nume”, afirmă tânărul entuziasmat. Pentru el este foarte important să reușească, aspiră să poată ajuta la progresul științei, să-și depășească propriile limite și cunoștințe.

La aceeași vârstă, Călinescu avea același ideal, de a realiza ceva măreț, de a deveni un nume mare în literatură. Nu simțea oboseala, asimila totul cu frenezie, se recreea cufundându-se tot în lectură, era, după cum afirmă criticul Ion Bălu, „doritor să răzbată lumea”. Lipsa unui model pe plan intelectual, matern sau patern, l-a determinat pe G. Călinescu să-și lase în urmă sorgintea umilă și să se proiecteze într-un viitor de excepție.

Fiind student la Facultatea de Litere și Filosofie, Călinescu se uita cu reproș la colegii săi care se complaceau să rămână la un nivel mediocru, simțindu-se singur printre ei, din cauza diferențelor de mentalitate. Acest sentiment pune stăpânire și pe Felix. Ilustrativă în acest sens este scena în care reacțiile celorlalți, cu privire la vestea că publicase un articol într-o revistă franceză, sunt neașteptate în ceea ce-l privește. Lui, pasul acesta îi oferă certitudinea că nimic nu poate să-l împiedice să facă o cariera medicală dacă depune eforturi, dar pentru ceilalți acest lucru nu înseamnă nimic. Aurica se arată nepăsătoare și nu-i găsește rostul: „Ai timp să faci și lucrări suplimentare? Nu-ți ajung cursurile de la Universitate? Nu e bine să te obosești. La ce folosește?”

Dacă de la Aurica și Aglae, cea din urmă arătându-se chiar indignată că nu a primit niciun ban de pe urma scrierii articolului, nu avea prea mari pretenții, se aștepta să fie cel puțin felicitat, sa i se recunoască meritul, munca, măcar din partea colegilor, dar nici lucrul acesta nu veni. Aceștia, după ce citiră articolul din revistă, o aruncară pe o bancă, fără să-i acorde mare atenție. Atitudinea indiferentă a celorlalți îl afectează atât de tare încât începe să se întrebe dacă „Reputația era oare o iluzie?”

Între cei doi există la un moment dat iluzia că trăiesc normal, că nu există nimeni și nimic care să poată interveni între ei. Ilustrativă în acest sens este secvența în care Otilia se afișează cu Felix la Șosea sau atunci când ieșeau de la cursuri și se așteaptau reciproc. În aparență lucrurile decurg normal, realitatea este însă că mediul social reprezintă o piedică pentru ei.

Orfani fiind, aceștia se arată ușor vulnerabili în fața destinului și au nevoie de protectori. Astfel că, în roman își fac apariția mai multe tipuri de protectori, pe o parte, Costache Giurgiuveanu și Pascalopol, care își manifestă influența asupra lor cu scopuri oneste, și pe de altă parte, Aglae Tulea și avocatul Stănică Rațiu, care vor cu orice preț sa-i înlăture pentru că văd în ei o amenințare asupra moștenirii.

Spre deosebire de Cartea nunții în care paternitatea ni se prezintă sub aspect biologic, în Enigma Otiliei, problematica paternității este abordată din perspectiva economico-socială, după cum afirmă și criticul Ov. S. Crohmălniceanu. În funcție de această perspectivă este definit și caracterul personajelor. Astfel că, Costache Giurgiuveanu este avarul romanului, dar are și o latură sensibilă atunci când vine vorba despre Otilia și chiar despre Felix. În ciuda faptului că nu este tatăl biologic al Otiliei, el o crește ca pe propria-i fiică, intenționând să o adopte. Nu va reuși acest lucru, întrucât, frica lăuntrică de Aglae și convingerea longevității vieții sale, îl împiedică. La insistențele lui Pascalopol, vrea să-i depună la bancă o sumă de bani de care să beneficieze fata atunci când va rămâne fără sprijinul său, dar amână acest lucru mult timp, până va deveni prea târziu. Numai după cel de-al doilea infarct al său se decide să-i încredințeze lui Pascalopol o parte din suma respectivă.

Costache conștientizează că are o datorie morală de a-i asigura fetei un viitor, de a avea grijă să nu îi lipsească nimic. Chiar Otilia este convinsă de faptul că moș Costache, chiar dacă nu îi este „tată bun”, o iubește în felul său și are datoria de a avea grijă de ea, moștenind de la mama ei foarte mulți bani. Pascalopol subliniază același lucru: „Datoria lui este însă să-i lase un rost, fiindcă i-a mâncat averea bietii mamă-sa, sau să o adopte, ca să-i asigure succesiunea.” Costache nu demarează în acest sens nicio acțiune, el doar o asigură pe Otilia că ea va moșteni toată averea chiar dacă nu o adoptă în mod legal. Pentru a-i dovedi că vrea să-i asigure viitorul, acesta se decide să-i construiască o casă, chiar în aceeași curte, pentru zestrea ei întrucât, gândea el, spre deosebire de bani, casa nu putea fi „cheltuită”.

Grija paternă pentru Otilia face ca personajul, extrem de avar, să aibă o doză de umanitate. Din dorința de a-i asigura Otiliei viitorul, acesta începe și vinde din proprietățile sale, întrucât acesta deține o avere destul de mare, chiar dacă nu lasă să se vadă acest lucru. Toate acțiunile sale în acest sens nu au nicio finalitate, nu se concretizează în niciun fel, având în vedere faptul că nu o înfiază pe Otilia, aceasta fiind nevoită să plece, după moartea lui, la sugestia Aglaei, din casa de pe strada Antim.

Este cuprins de o aviditate atât de mare pentru bani, încât îl înșală și pe Felix, trecând în contul lui toate cheluielile pe care le făcea, inclusiv materialele pentru casa pe care voia să o construiască, chiar dacă pe unele nu plătise nimic. Mai mult de atât, atunci când Felix îl abordează pe moș Costache pentru a-i da bani pentru facultate, cărți, haine sau alte mărunțișuri, acesta îl refuza pe motiv că nu are bani, sugerându-i, totodată, să dea meditații pentru a face singur rost de bani.

Otilia este cea care îi face rost de fiecare dată de cele necesare, având o înțelegere tacită cu Felix de a nu-i spune nimic lui moș Costache. Aceasta este conștientă de ciudățenile lui „papa”, pe care i le tolerează, întrucît îl iubește pe bătrân ca pe propriul tată. Conștientizând faptul că moș Costache se teme într-adevăr de furia Aglaei, aceasta îi ușurează situația și îl determină să renunțe la gândul de a o adopta (în fond și la urma urmei, planul lui se rezuma doar la gânduri și vorbe, fără a acționa în vreun fel), subliniind ideea că pentru ea nu va însemna nimic dacă o va chema Mărculescu sau Giurgiuveanu: „La ce folosesc formalitățile astea stupide și fără scop? Crede-mă, papa, așa sau altfel, pentru mine ești același. Nu te obosi cu nimicurile astea.”

Mai mult decât orice, Costache iubește banul, astfel că nu se ezită de a-i trage pe sfoară pe ceilalți, indiferent de cine este vorba. Nici față de Pascalopol nu are o atitudine morală, atunci când, intenționat sau nu, moșierul îi dă mai mulți bani decât era necesar, însă Costache nu se simte dator să-i înapoieze banii, va face acest lucru forțat de Otilia.

Dragostea Otiliei și respectul lui Pascalopol pentru moș Costache, fac ca personajul să pară mai uman. Este inofensiv, după cum mărturisește și Pascalopol: „Costache e puțin cam avar, în fond, om de treabă.” Chiar dacă nu este cel mai bun „suplinitor” în ceea ce privește postura de părinte pentru cei doi orfani, sentimentele lui sunt realmente sincere, având grijă de cei doi în felul său, astfel că nici Pascalopol nu cotestă acest lucru: „Fata asta n-are pe nimeni, decât pe moș Costache, care, să nu fim nedrepți, o iubește.”

În cele din urmă, Costache se arată devotat Otiliei, dar și lui Felix, și îi apără de fiecare dată cand este nevoie sau, mai degraba, cand este constrâns de împrejurări. Un prim exemplu este acela de a-i interzice Aglaei sa mai vină în casa lui, întrucât aceasta spusese cuvinte jignitoare la adresa Otiliei. Acționează în acest mod pentru că fata îl amenință: „ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calcă pe aici!” Costache este singura persoană îndreptățită să intervină pentru cei doi, pe care-i are sub protecția sa, astfel că nici Stănică nu scapă de mustrările bătrânului, „-Ce-aveți cu băiatul ăsta- zise el în sfîrșit- de ce nu-l lăsați în pace? Nu v-a făcut nimic! Nu trebuie să-i spuneți vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Păcat!” , fiind conștient de slăbiciunea acestora în fața celorlalți, care nu pierd ocazia de a-i face să se simtă inferiori.

De altfel, Otilia este învățată încă de mică cu umilințele din partea familiei Tulea. La școală, Aurica le spunea tuturor că aceasta nu face parte din familia ei, că este un copil neajutorat, crescut din milă, iar Aglae îi sublinia de fiecare dată că primează întotdeauna legătura de sânge și din această cauză nu poate sa fie iubită de moș Costache din moment ce nu este tatăl ei natural: „Degeaba îl lingușești pe Costache și te zbenguiești. Costache nu te iubește. Eu să fiu, și nu te-aș iubi dacă n-ai fi copilul meu, din sângele meu.” Tot ea este cea care intervine pentru ca fratele ei să nu o înfieze, văzând în Otilia un obstacol în procesul de a pune mâna pe banii lui Costache. Așadar, când află, prin intermediul ginerelui său, Stănică Rațiu, omniprezent în casa acestuia și atotștiutor de tot ce se întâmplă, că fratele ei intenționează să o adopte pe Otilia, aceasta trimite o scrisoare anonimă prin care amenință că va înștiința autoritățile.

Ura pe care o simte pentru Otilia se extinde apoi și asupra lui Felix, văzând în prezența lui aceeași amenințare în ceea ce privește moștenirea fratelui său. Chiar dacă Otilia o asigură că tânărul are proprii săi bani și nu depinde de nimeni din punct de vedere financiar, răutatea ei nu se oprește aici, astfel că, nu se abține de a-și mustra fratele că face „azil de orfani”. Pentru ea a fi orfan reprezintă cea mai degradantă și dezonorantă condiție a unei persoane, de aceea nu ezită, de fiecare dată când are ocazia, să le reamintească unde anume îi situează. Numai după ce moare Costache și lucrurile se clarifică în ceea ce privește averea acestuia, Aglae îi propune lui Felix într-un mod foarte generos să rămană să locuiască acolo, drept chiriaș, subliniind ideea că are nevoie de „o familie așezată”, lucru care-l jignește pe Felix. Orice insinuare legată de faptul că este orfan îl supără profund pe tânăr, îl face să se simtă singur și vulnerabil în fața unui destin nedrept.

Aglae acționează în acest mod condusă de sentimentul matern, dar și de cel patern întrucât ea îl înlocuiește pe Simion, care nu are niciun fel de autoritate. Este cea care luptă din răsputeri să asigure viitorul copiilor ei prin orice mijloce, astfel că Weissmann, prietenul lui Felix, o numește „baba absolută, fără cusur în rău”. Preocuparea obsesivă de a le aranja viața determină acțiunile ei, care nu sunt intotdeauna cele mai cinstite. Sentimentul matern este dus la extrem, astfel că grija obsesivă pentru cei trei copii reprezintă de fapt o manipulare si o încercare de a-i controla cu orice preț. Totuși, sentimentul filial nu o umanizează, întrucât nu are capacitatea de a înțelege realele probleme cu care se confruntă aceștia, și, pe lângă acest lucru, ea pare sa le amplifice defectele și slăbiciunile.

Aglae este cea care își conduce familia, dar nu numai pe a ei, ci și pe cea a fratelui său. Dorește în permanență să aibă sub control atât acțiunile copiilor săi, dar și pe cele ale lui Felix și ale Otiliei, chiar dacă îi reneagă pe aceștia, chiar dacă nu are pentru ei niciun fel de compătimire. Așa se face că, din obișnuința de a-i verifica pe toți, este prezentă în casa lui Costache la orice eveniment începând cu participarea la jocul de cărți sau de table alături de Costache, Pascalopol și Aurica, la care Simion nu participă. Acesta din urmă, chiar dacă este prezent, nu se amestecă în joc sau în discuții, ba mai mult, Aglae nici nu-l dorește acolo: „Simioane –strigă ea, aruncând ochii spre fundul odăii –, tu ce faci acolo? De ce nu te duci să te culci?”

Nu este de mirare că, fără niciun fel remușcări, îl internează în ospiciu, dar fără a-i plăti cheltuielile, considerând că nu este datoria ei. Chiar dacă el avusese cea mai mare contribuție la averea pe care o dețineau acum, Aglae îl privase întotdeauna de bani, astfel că Simion nu avea niciodată banii lui proprii, cea care îi gestiona era Aglae. Înlăturarea acestuia reprezintă mai mult o formă de eliberare, în urma căreia Aglae evită să vorbească despre el și chiar „se exprima în așa fel încât să se înțeleagă cum că între bătrân și ea nu este niciun raport.”

Mai mult de atât, atunci când Costache se îmbolnăvește, Aglae se află în fruntea clanului, este cea care conduce „misiunea” de a ocupa casa acestuia și de a supraveghea bunul mers al planului. Aceasta dă ordine clare: „-Să fiți cu ochii în patru- comandă Aglae- să nu piară un ac din casă.” Starea de asediu durează atâta timp cât Costache se află în covalescență și nu îi poate înlătura. Cum Otilia și Felix nu au niciun fel de autoritate, Aglae se instalează cu toată familia, inclusiv Stănică și Olimpia sunt chemați, tot din ordinul acesteia, pentru a monitoriza orice mișcare: „Aglae, aflând de accidentul lui moș Costache, căpătă deodată fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu.” Pentru ea, cei doi, orfanii, reprezintă doar niște străni pe care trebuie să-i înlăture imediat ce se ivește ocazia.

Scena în care fratele ei se află pe patul de moarte este ilustrativă pentru ura pe care aceasta o are pentru Otilia și Felix pe care îi vede ca pe doi inamici care îi invadează spațiul personal. „- Aici e casa fratelui meu și eu sînt unica lui soră. Nimic nu se mișcă aici în casă și nimeni nu s-atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simțire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă.” De altfel starea de sănătate a lui moș Costache nu preocupă pe niciunul dintre ei, nici măcar pe ea, propria soră, care, pentru a nu se plictisi, începe să joace cărți cu ceilalți, invitându-l și pe doctorul Vasiliad să participe.

Aglae și Simion fac parte din categoria falșilor părinți, întrucât influența acestora și acțiunile lor nu sunt benefice pentru cei trei fii. Simion o reneagă pe Olimpia susținând că nu este fiica lui naturală și refuză să îi dea zestre atunci când se mărită cu Stănică. Atitudinea lui față de Olimpia este neutră astfel că instinctul patern nu se declanșează în ceea ce o privește pe aceasta. Ea nu este decât un copil tolerat, legitim în acte, dar acest lucru nu îl determină pe Simion să se implice emoțional în viața ei. Dacă față de aceasta, atitudinea lui poate fi înțeleasă, având în vedere că nu o consideră fiica lui, nici în ceea ce îi privește pe Titi și Aurica situația nu este diferită. Nu își asumă responsabilitatea, nu își manifestă sentimentele față de aceștia și nu își îndeplinește rolul de părinte.

Fiind cea care suplinește și prezența paternă, Aglae nu este condamnată definitiv de ceilalți. De exemplu, Pascalopol mărturisește că îi înțelege răutatea și modul în care se raportează la ceilalți. În concepția moșierului, limitarea acesteia constă în faptul că nu poate să iubească excesiv decât pe copiii ei. Dragostea maternă exclude alte sentimente, din această cauză este nevoită să renunțe la Simion: „Ea e femeia-tip, de structură normală, care nu poate fi ocupată decât de un singur sentiment deodată.”

Și Felix îi găsește o scuză. Justifică lăcomia nestăpânită a acesteia prin simplu fapt că își iubește copiii, astfel că, în cazul ei, scopul scuză mijloacele. Dar chiar și această calitate de a-și iubi copiii este distructivă, întrucât are propriile concepții despre viață pe care le aplică în dirijarea destinelor lor. Îi interzice lui Titi să studieze pentru că nu o sa-l ajute, fiind convinsă că banul primează în viață. Mai mult, când acesta obosește, îl trimite să se legene, neconștientizând că acest lucru îi accentuează demența. Pe Aurica o sfatuiește sa fie mai îndrazneață pentru a câștiga atenția bărbaților, dezaprobând totodată comportamentul „indecent” al Otiliei, a cărei prezență constituie, în opinia ei, un obstacol nu numai în ceea ce privește averea lui moș Costache, ci și în calea căsătoriei Auricăi.

Aglae eșuează în rolul de părinte, dovada fiind faptul că niciunul dintre copiii ei nu își poate face o situație, astfel că Aurica și Titi rămân singuri din cauza faptului că trăiesc în umbra unei mame despotice și posesive, iar sora cea mare, Olimpia, este părăsită de Stănică pentru că se arată indiferentă și placidă. Chiar dacă există iluzia că sunt o familie unită, relațiile dintre membrii familiei Tulea sunt mai mult decât degradante unde nu există armonie și legături de afecțiune, după cum observă chiar Felix: „Curioasă familie, gândi el. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toți se bârfesc și se urăsc.”

Problematica paternității se relevă și în cazul lui Stănică Rațiu, orfan fiind, principala sa preocupare este de a-și întemeia o familie, dar nu oricum, soția trebuie să îi asigure intrarea în lumea buna. Nevoia de avea o familie îl determine să se însoare cu Olimpia, dar numai după ce aceasta primește zestrea cuvenită. Alături de Otilia și Felix, el însuși este orfan, dar spre deosebire de cei doi, acesta știe cum să profite și cum să sensibilizeze prin acest lucru: „Eu însumi, mă vezi, am fost orfan de mic copil și cunosc rana asta, să n-ai pe nimeni de aproape.” Se folosește de această condiție și nu ezită să ceară bani tuturor, chiar și Marinei, servitoarea din casa lui Costache, și lui Pascalopol.

Chiar dacă de cele mai multe ori se arată instabil și superficial, acesta are și o latură sensibilă, fiind capabil să înțeleagă sentimentele umane. Este cel care se agită cel mai mult atunci când îi moare copilul. Spre deosebire de Olimpia care primește lovitura cu seninătate, ca pe o eliberare, Stănică se arătă disperat, astfel că la înmormântare este singurul care plânge în hohote, stârnind sentimente de milă și admirație totodată. Stănică este cel care subliniază rostul omenirii, acela de a procrea. Niciun personaj nu transmite dorința de a avea o familie și copii mai mult decât Stănică.

Conflictul matrimonial dintre el și soția sa izvorăște tocmai din cauza faptului că aceasta nu mai dorește copii. De altfel, Stănică se descrie ca un familist convins, a cărui menire este de a asigura continuitate familiei, învinuind-o pe Olimpia că se opune fericirii lui „[…] eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la părinți. Vreau eu să am casa plină, să aud gălăgia copiilor, să-mi asigur nemurirea prin urmași, să-mi poarte și mie cineva numele Rațiu mai departe.

De altfel, după ce îi smulge banii lui moș Costache, folosește ca unic pretext ca să divorțeze de Olimpia tocmai faptul că aceasta se sustrage îndatoririlor sale morale față de familie.

Chiar daca este prezentat ca un personaj intrigant și farsor, este de remarcat respectul pe care acesta îl are pentru rudele sale. De sărbători are întotdeuna grijă să le trimită felicitări, de la care primește el însuși un teanc. În momentul în care vorbește despre numeroasa lui familie este copleșit de amintiri. Este mândru că face parte dintr-o familie ai cărei membri ocupă funcții înalte în politică și magistratură, dar, mai ales, de faptul că aceștia își păstrează sensibilitatea și nu uită să aibă grijă și de ceilalți care nu au o situație financiară notabilă. Ar fi facut orice pentru a reuși să-și facă o situație materială prosperă și să reprezinte, la rândul său, o mândrie pentru rudele sale.

Chiar dacă este aliatul soacrei lui având aceeași țintă, aceea de a pune mana pe banii lui Costache, nu este de acord întotdeauna cu faptele ei. I se pare o ticăloșie că-l internează pe Simion într-un ospiciu și refuză să plătească tratamentul: „Aglae, soacă-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. Îi moare bărbatul, și se tocmește cu doctorul.” Olimpia decade în ochii lui prin indiferența pe care o arată atunci când îi moare copilul, dar și prin nepăsarea față de starea de sănătate a lui Simion. Și pe Titi îl condamnă din aceeași cauză, acesta se leagănă în loc să intervină pentru a-și ajuta tatăl a cărui boală destul de avansată se manifesta într-o manieră gravă.

Cuvintele de dezgust la adresa acestora precum „canalii”, „idiot”, „dobitoacă”, „vrajitoare”, aparțin, după cum afirmă criticul Ion Bălu, lui G. Călinescu cu privire la rudele sale pe care le disprețuia. Mediul afectiv impropriu în care a trăit a declanșat un sentiment de revoltă față de familie. Întotdeauna s-a temut de ideea că cineva ar putea trece printr-o experiență personală asemănătoare cu a lui. Pentru el, perioada copilăriei și a adolescenței reprezintă un adevărat coșmar de care nu voia să-și amintească.

Este de remarcat faptul că atât în Cartea nunții, dar și în Enigma Otiliei, personajele sunt plasate în roman începând cu anii de maturitate, iar în ceea ce privește copilăria lor, nu se pomenește niciun detaliu. Lipsit de dragostea părintească, își amintește rarele momente în care a avut parte de puțină afecțiune din partea mamei adoptive, dar aceasta izvora dintr-o ciudățenie a ei. Având deja un băiat, aceasta își dorea o fată, de aceea îl îmbrăca pe Călinescu în haine de fetiță, dar imediat ce conștientiza că de fapt este băiat, îl respingea și nu se mai preocupa de el zile în șir.

Această scenă reală pe care a trăit-o Călinescu, ne amintește de secvența în care Otilia îi arată lui Felix o fotografie care îi declanșează o amintire bizară: „Știa că avusese părul lung, înnodat în panglici, până la vreo trei-patru ani, și că purtase adesea rochie.”

Revenind la personajul inedit, Stănică Rațiu, ale cărui trăsături morale nu sunt dintre cele mai pozitive, acesta are totuși un dram de umanitate. I se pare o infamie, după cum el însuși mărturisește, să o părăsească pe Olimpia fără să aibă un motiv întemeiat. Relația familială dintre cei doi se limitează doar la discursuri despre cum ar trebui să decurgă viața lor și integrarea în societate, Stănică subliniind de fiecare dată ideea paternității. Din cauza faptului că Olimpia nu îl ia în serios și afișează indiferență în ceea ce îl privește, acesta va divorța, considerându-se chiar o victimă și își justifică astfel decizia: „De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă lași să mă pierd în negura uitării, fără urmași, care să-mi poarte numele, nu mai ești, de fapt, soția mea.”

Prin urmare, se observă faptul că acesta nu este întru-totul lipsit de scrupule, îl revoltă lipsa solidarității din casa familiei Tulea și răutatea de care dau dovadă aceștia. În toată superficialitatea lui, acesta are și momente de sinceritate: De exemplu, îi reproșează Olimpiei că vrea să meargă acasă în condițiile în care tatăl ei se afla într-o situație de sănătate delicată, iar datoria este sa-l supravegheze. Altădată, devine înduioșat în urma crizelor pe care le face acesta și la gândul că este în pericol să moară.

Chiar dacă fac parte din aceeași categorie, aceea a orfanilor, Felix, Otilia și Stănică sunt construiți diferit. Cel din urmă se înscrie în categoria personajelor cu defecte și calități exagerate, cu abilități și convingeri inventate, departe de perfecțiune și imorale. Otilia și Felix sunt personaje care fac excepție de la această clasă, întrucât autorul pare să le simpatizeze și, după cum am precizat deja, se identifică pe alocuri cu ele. „Toate romanele călinesciene conțin o potențialitate narcisistă, toate ne oferă o autoreflectare a ființei autorului.” În fiecare roman al său există, după cum susține și criticul Ion Bălu, personaje în care autorul se identifică, la diferite niveluri, cu personajele sale, astfel că în Enigma Otiliei, se identifică ca vârstă cu adolescentul Felix Sima prin condiția de orfani (întrucât Călinescu s-a simțit întotdeauna orfan) și prin ambiția de a-și depăși competența intelectuală. În Cartea nunții îl recunoaștem în Jim prin dorința de a-și construi o familie și de a-și asuma responsabilitatea unei căsnicii, iar în Bietul Ioanide este artistul ajuns la maturitate. Dar spre deosebire de aceștia, Călinescu nu a avut copii, cu toate că și-a dorit acest lucru. A regretat că nu a devenit tată, dar l-a împiedicat teama că urmașii lui nu vor ajunge la nivelul său și că nu se va descurca în rolul de părinte. Aceasta poate fi cauza pentru care în romanele sale nu avem de-a face cu părinți autentici.

Lângă orfanii Otilia, Felix și Stănică Rațiu se alătură și Pascalopol. Acesta reprezintă un caz aparte, sentimentul de apartenență la o familie îl determină să se apropie de Otilia și Costache, vizitându-i destul de des. Spre deosebire de Felix care este obligat să vină să locuiască în casa tutorelui său, sau a lui Stănică care se apropie și se infiltrează în familia Tulea și mai apoi în familia Giurgiuveanu pentru că urmărește să „dea lovitura”, Pascalopol nu are niciun interes. Ba mai mult, este persoana cea mai apropiată de familie, care știe întotdeuna cum să procedeze, așa se face că Otilia apelează în primul rând la acesta atunci când „papa” se află într-o situație critică în ceea ce privește starea lui de sănătate „Nu te supăra, îți jur că e în interesul tău, nu face nici o interpretare, du-te pe furiș la Pascalopol și spune-i să vină aici ca din întâmplare; te rog.”

Otilia este conștientă că Pascalopol are sentimente sincere și este bine intenționat, astfel că alături de el se simte protejată, conștientizând că și ea și Felix au nevoie de un astfel de susținător moral. „Și tu ai nevoie încă de un protector”, îi spune ea la un moment dat lui Felix, știind că doar acesta îi poate ajuta având în vedere că moș Costache este o persoană maleabilă și vulnerabilă în fața surorii lui.

Pascalopol este reversul lui Costache, blând, cult, delicat, rafinat, care are grijă de Otilia, dar și de Felix. Acesta este un fel de protector al celor doi, ajutându-i de fiecare dată pentru că și el, la rândul lui, este tot orfan și singur pe lume.

Familiaritatea Otiliei cu Pascalopol îl irită pe Felix, întrucât acesta nu înțelege rostul legăturii dintre cei doi. Felix simte o amenințare în Pascalopol și nu se încrede deloc în bunele lui intenții de ordin patern, întrucât, argumentează el: „Iubirea dintre tată și copii se bizuie întîi de toate pe instinct, pe legătură de sânge.” Prin urmare, îi cere Otiliei să-l evite pe moșier, lucru care-i provoacă suferință celui din urmă, simțindu-se singur și înlăturat. Otilia îi justifică comportamentul și atențiile prin simplul fapt că este singur și nevoia unei familii i-a apropiat dintotdeauna.

Pascalopol este singurul care îndeplinește toate criteriile unui tată bun pentru Otilia, numai că nici acesta nu este lămurit și chiar recunoaște faptul că nu știe care sunt sentimentele lui și în ce mod o iubește, dar se consideră protectorul ei, unul dintre părinții ei, dat fiind faptul că o cunoște de când aceasta era la o vârstă destul de fragedă și datorită faptului că i-a îndeplinit mereu toate capriciile.

Dacă la început are pentru Otilia sentimente paterne, acestea se vor transforma cu timpul în sentimente profunde de dragoste, considerând că legătura dintre ei are la baza ceva inedit și special.

Mărturisește ca se mulțumește cu prezența Otiliei în preajma lui, indiferent de statutul pe care Otilia i-l va acorda, fie ca soț, tată sau prieten. De aceea, este prezent, în casa lui Costache, în fiecare seara la jocul de cărți, acesta fiind doar un pretext de a petrece timp alături de Otilia, suportând cu stoicism răutățile Aglaei și comentariile malițioase ale Auricăi. Tot de dragul Otiliei, el îi plătește lui Felix taxele universitare atunci când Costache se sustrage de la această responsabilitate, justificând că nu are bani.

Moșierul, cunoscător al psihologiei umane, este cel care îi avertizează pe cei doi în ceea ce privește legătura deloc benefică dintre Aglae și Stănică Rațiu și tot el anticipează planurile celor doi. Oscilând între dragostea părintească și cea virilă, acesta se preocupă de situația materală în care se află Otilia și îl sfătuiește pe Costache să-i deschidă un cont în bancă. Cum nu reușește să-l determine, Pascalopol îi va dona chiar el bani Otiliei, fără ca aceasta sa știe.

Plimbările zilnice cu trăsura, vizitele, micile cadouri pentru Otilia și familiaritatea dintre moșier și fată îl derutează și îl deranjează pe Felix, pentru că, în concepția lui, diferența de vârstă dintre cei doi este cel mai mare impediment, și, prin urmare, nu ar avea cum să se formeze o legătură de ordin afectiv.

Otilia îi recunoaște gentilețea acestuia și îi confirmă lui Felix unele temeri: „Ți-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza asta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau sa-l părăsesc pe papa, și prin urmare nu te las nici pe tine.” Drept urmare, Otilia va lua decizia de a pleca cu Pascalopol, acesta fiind singurul capabil să-i înțeleagă temperamentul, să o protejeze și să-i lase libertatea de care avea nevoie.

Totuși, Pascalopol este conștient de atu-ul pe care îl are Felix, și anume, tinerețea sa, și îi lasă Otiliei libertatea de decizie. Încă imatur, Felix nu poate concura cu înțelepciunea lui Pascalopol, cu răbdarea și bunătatea lui. La aceste calități morale se adaugă și faptul că moșierul deține toate resursele financiare pentru a-i oferi Otiliei viața confortabilă și mondenă pe care și-o dorește. Nu este de mirare, așadar, de ce Otilia alege să rămână cu Pascalopol, nevoia de protecție paternă primează în fața iubirii adolescentine pentru Felix. Delicatețe sufletească și noblețea moșierului reies și din decizia lui de a-i reda fetei libertatea, atunci când simte că nu mai este fericită alături de el: „Eram prea bătrân, vedeam că se plictisește, era o chestiune de umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși.”

Enigma Otiliei este reprezentativ pentru problemele familiale remarcîndu-se în roman diferite tipuri umane care se împart în categorii distincte: orfanii (din această categorie fac parte: Otilia Mărculescu, Felix Sima, Leonida Pascalopol, Stănică Rațiu), protectorii (Pascalopol și Costache Giurgiuveanu) și falșii părinți (aici sunt incluși Aglae și Simion Tulea care eșuează în rolul de părinți).

Pornind de aici, firul narativ se axează pe urmărirea destinelor a doua familii. Prima este cea a lui Costache Giurgiuveanu și a Otiliei în care intervin Felix și Pascalopol, așa numiții „intruși”. A doua familie reprezintă clanul Tulea în care pătrunde Stănică Rațiu.

Într-un fel sau altul, orfanii își vor construi un viitor, astfel că Otilia se va căsători cu Pascalopol, după care va deveni soția unui conte, după cum aflăm din epilog. Felix își va face o carieră în medicină și își va întemeia familia mult dorită, iar Stănică intră în politică, ulterior devine prefect și se însoară cu Georgeta.