Analiza Romanului Bietul Ioanide

Bietul Ioanide

Așa cum am susținut și în capitolele anterioare, romanele Cartea nunții și Enigma Otiliei au ca punct de plecare câte o secvență autobiografică a autorului. Nici romanul Bietul Ioanide nu face excepție, întrucât înfățișează munca întreprinsă de G. Călinescu la Istoria literaturii române și experiența ca profesor universitar la Iași. Dacă în Cartea nunții descoperim realitatea poveștii de dragoste dintre G. Călinescu și Alice Vera Trifu, în Enigma Otiliei ni se relevă istoria familiei Căpitănescu care l-a marcat pe autor, în romanul Bietul Ioanide descoperim artistul cu idealuri superioare.

Întâlnim secvențe din viața personală și la Liviu Rebreanu al cărui roman, Pădurea spânzuraților, are ca punct de plecare evenimentul morții fratelui său, condamnat la spânzurătoare, fapt care va determina autorul să scrie acest roman.

Un alt exemplu din literatura română îl reprezintă Marin Preda, care va construi personajul principal, Ilie Moromete, având ca model pe tatăl său, Tudor Călărașu, după cum el însuși dezvăluie în volumul Imposibila întoarcere: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”

Ca și în cazul acestora, și operele lui Călinescu reprezintă produsul unei realități reconstitutive, iar prin intermediul celor trei personaje principale (Jim, Felix, Ioanide), prezentate ca fiind exemplare din punct de vedere estetic, social, cultural și profesional, însă diametral opuse față de celelalte personaje cu care au un grad mai mic sau mai mare de rudenie, Călinescu ne prezintă imaginea ideală despre sine. Aceste personaje exprimă, mai mult sau mai puțin, adevărata personalitate a autorului.

Romancierul se imaginează la diverse vârste, astfel că, prin intermediul lui Jim Marinescu, este tânărul care își întemeiază o familie și își asumă rolul de tată, în Felix îl întâlnim pe adolescentul hotărât să-și clădească o carieră prin muncă asiduă și să-și depășească totodată condiția socială și intelectuală, iar în personajul Bietul Ioanide îl descoperim pe intelectualul ajuns la maturitate.

Prin urmare, G. Calinescu pornește în toate trei romanele de la un model desprins din realitate, realitate asupra căreia intervine cu retușuri, cu modificări, transfigurând-o în manieră artistică. Își îmbracă personajele cu elemente exterioare, diferite de firea modelelor adevărate, dar nu se îndepărtează foarte mult de structura lor caracteristică. Același lucru se întâmplă și cu ficțiunile al căror substrat provine din realitatea vieții lui.

Critica de specialitate remarcă faptul că personajele din acest roman sunt copii ale anumitor modele reale, Călinescu schimbându-le parțial numele. Astfel că, Andrei Gulimănescu este Andrei Oțetea, Panait Suflețel este Constantin Balmaș, Dan Bogdan îl înfățișează pe Iorgu Iordan, iar Gaittany pe Al. Rosetti. În ceea ce-l privește pe Ion Pomponescu, acesta a primit, inițial, numele „Ion Popovici”, dar a fost schimbat ulterior de autor, întrucât era prea asemănător cu cel adevărat, Ion Petrovici. Unele dintre numele personajelor sunt chiar atestate. De exemplu, numele Gonzalv Ionescu este al unui avocat din perioada interbelică.

Ioanide în rolul de tată

Ca și în celelalte două romane amintite mai sus, și în acest roman apare ideea problematicii paternității. Ioanide ne este înfățișat ca un tată detașat de copiii săi. Acesta nu se afișează aproape niciodată cu familia sa și absentează de acasă motivând, de fiecare dată, că are de făcut o lucrare care nu suportă amânare. Așa se face că atunci când o surprinde pe Pica, fiica lui, că se furișează noaptea afară din casă pentru a se întâlni cu un băiat, se gândește, în sinea lui, că singura responsabilă este madam Ioanide, întrucât nu a supravegheat-o îndeajuns. Atenția pe care o acordă din când în când copiilor nu simplifică lucrurile și nici nu-l face să înțeleagă problemele la adevărata lor importanță.

Ioanide are o concepție proprie în ceea ce privește relația dintre părinți și copii. Se consideră un exemplu prin faptul că el izbutise singur în viață, chiar dacă fusese ignorat de către părinții săi. De aceea, este de părere că trebuie să intervină în creșterea și educarea copiilor lui numai atunci când dau semne că nu sunt pe drumul corect, dar, în caz contrar, aceștia trebuie lăsați să-și găsească singuri țelul în viață.

Faptul că o surprinde pe Pica în această ipostază îl derutează, de aceea se hotărăște să investigheze singur „cazul”, fără să o informeze pe madam Ioanide care, cu siguranță, nu ar fi știut cum să procedeze în acestă situație, întrucât, considera el, nici ea nu are aptitudine pedagogică. De altfel, Elvira, soția lui Ioanide, alege să-i ascundă, la rândul ei, faptul că Pica lipsește nopțile de acasă, de teamă ca lucrurile să nu degenereze și să se iște scandal.

Arhitectul va proceda similar și în ceea ce îl privește pe Tudorel, fiul său. Începe să fie curios de viața lui atunci când se află la munte pentru a-i construi o casă lui Conțescu, iar Tudorel primește scrisori suspecte. Ioanide va afla în scurt timp că fiul său este urmărit de autorități, și, mai mult de atât, va observa că și casa este supravegheată de agenți secreți. Pe langă toate aceste lucruri, Ionide este informat de Tudorel că pleacă în Germania fără a-i da prea multe explicații și fără a accepta bani de la tatăl său, motivând simplu că „are combinații”, dar nici acest lucru nu-l determină pe arhitect să se implice mai mult.

Dacă pe oricine altcineva, aceste lucruri ar fi reprezentat motiv de îngrijorare, pe Ioanide nu pare să-l scoată din zona sa de confort, ținând cont de faptul că nu acționează în niciun fel. Arhitectul încerarcă doar să se convingă că niciunul dintre copiii lui nu este în stare de ceva rău. Referitor la acest lucru, criticul Ion Bălu enunță ipoteza conform căreia: „Ioanide s-ar putea să fie și victima propriei sale culturi. Acolo unde altul cu o pregătire sumară ar fi reacționat violent, dar prompt, mintea lui Ioanide, finisată și complicată prin cultură, se pierde într-o multiplicitate de analogii.”

Se poate observa distanțarea dintre Ioanide și copiii săi care pornește, după cum susține Ioanide, de la libertatea și încrederea prea mare pe care le-o acordă acestora. Adevărul este că pe Ioanide îl speriau complicațiile și orice lucru care l-ar fi sustras de la activitățile lui obișnuite.

Atunci când Dan Bogdan îl informează pe Ioanide că este urmărit de o grupare periculoasă din care face parte și Tudorel, și, prin urmare, ca tată, este direct responsabil să ia măsuri, reacția lui Ioanide este neașteptată. Inițial se disculpă afișând nepăsare, iar mai apoi neputință, eschivându-se prin următoarea replică: „-Ce măsuri vrei să iau? Să închid un tânăr major în casă?” Consideră că nu are niciun drept să intervină în viața copiilor săi majori, iar atunci când află că Tudorel este unul dintre membri Mișcării, având rol în „Comandament”, singura soluție la care se gândește este aceea de a-l îndepărta de familie: „Dacă e așa, treaba lui, mie nu îmi mai rămâne decât să-l dau afară din casă.”

Drama lui Ioanide derivă din faptul că acesta nu comunică cu familia lui, având iluzia că cei doi copii îl înțeleg și din faptul că nu trebuie să le ceară explicații pentru a nu le diminua libertatea.

Mișcarea își face loc într-un mod violent în viața oamenilor, iar cei care se opun dorințelor grupării sunt aspru pedepsiți. Orice încercare de a rezista presiunilor din partea lor este fatală. Este cazul lui Dan Bogdan, care refuză să le închirieze acestora apartamentul, motiv pentru care va fi omorât de grupare, suspectul principal fiind Tudorel. Acesta este momentul în care Ioanide își dă seama de amploarea situației, conștientizează faptul că nu mai are niciun control asupra fiului său pe care îl consideră capabil de orice.

De altfel, pe tot parcursul romanului îl vedem pe Ioanide mai mult în postura de investigator decât de tată. Evenimentele având un caracter misteros, arhitectul se arată preocupat de dezlegarea tainei decât de soarta lui Tudorel. Prin urmare, începe să caute adevăruri, lămuriri. Pentru a afla destinația excursiei fiului său îl pune pe Butoiescu, constructorul său, să-l urmărească. Acesta este cel care-l informează ulterior că Tudorel urmează să plece în Germania. Următorul pas este de a-i verifica camera în care Ioanide va da peste un jurnal ascuns într-un sertar, din care află de apartenența fiului său în cadrul Mișcării. Acest lucru va produce înstrăinarea definitivă de Tudorel, întrucât, în urma citirii jurnalului, își dă seama că gruparea urmărea să-l implice și pe el în cadrul ei. Însemnările din jurnal arată că tânărul este decăzut moral din cauza unei organizații extrem de periculoase.

Cu toate acestea, așa cum afirmă și criticul S. Damian, Ioanide nu evaluează faptele la justa lor valoare: „Ca părinte, Ioanide se poartă în mod abstract, fără fulgerările de mînie și de zbucium așteptate. În urma faptelor grave petrecute, moartea lui Dan Bogdan, pierderea Pichii, Ioanide nu consideră că purtarea fiului său are o latură serioasă.” După ce încheie lectura, acesta rămâne multă vreme imobil, „lovitura” este reală, dar efectele și durata ei nu par autentice, întrucât reacțiile sunt mai degrabă abstracte decât umane.

Decide să afle informații despre Gavrilcea, dar discuțiile cu Pica, Butoiescu și Hagienuș, nu-l ajută să-și dea seama de caracterizarea cea mai aproape de realitate. Din relatările acestora reiese un portret ambigu și imprecis, o mărturie a unuia anulând-o pe a celuilalt. Dacă Pica șă Butoiescu susțin că Gavrilcea este om bun, respectat de ceilalți și fără antecedente, Hagienuș îi aduce acuzații conform cărora acesta l-ar fi asasinat pe subprefectul Iliescu, dar nu a fost condamnat, întrucât beneficiază de protecție.

Admirația și apropierea copiilor lui de acest Gavrilcea i-au trezit curiozitatea și l-au determinat să afle detalii despre el, dar caracterizarea cea mai aproape de adevăr îi aparține chiar lui, cum afirmă și Ion Bălu: „În obrazul presărat cu furuncule supurente, în falca proeminentă de jos, în teșitura frunții, în ochii înfundați, în picioarele enorme, în privirea plină de bănuieli și în limbajul sărac și prudent, citesc viitorul lui. Fiica mea împerecheată cu o gorilă! Și ce nume! Gavrilcea!”

Frustrarea cea mai mare a arhitectului este, după cum se poate observa, aceea că Pica se arată interesată de o persoană cu o reputație ca a lui Gavrilcea, acesta fiind șeful Mișcării. Pare că siguranța fiicei sale, aflate în preajma unei astfel de persoane, nu îl preocupă în mod deosebit pe arhitect.

Revenind la Tudorel, acesta își surpinde tatăl și prin modalitatea diferită prin care se raportează la lucrurile pe care Ioanide le consideră esențiale. Tânărul nu pune preț pe cultură considerând cărțile „lucruri moarte”, iar față de natura și fenomenele ei, acesta se arată indiferent. Rămâne insensibil și în ceea ce privește femeile, întrucât nu le acordă importanță. Atunci când tatăl îi vorbește despre condiția omului superior a cărui activitate presupune lecturarea unor cărți, participarea la discuții filosofice, urmărirea unor piese de teatru, Tudorel se arată indiferent. În urma acestor dovezi, Ioanide își dă seama că fiul său are alte preocupări, energia lui fiind „acaparată de o unică năzuință conspirativă, pe linia acțiunii directe.”

Atunci când evenimentele, construite parcă după tehnica bulgărelui de zăpada, iau amploare, Ioanide se arată indignat: „ – Nu-mi vine să cred că rasa mea produce brute! Probabil am exagerat.” Pe tot parcursul romanului, acesta se arată dezarmat în fața problemelor care apar, iar vestea că propriul fiu a fost în stare să ucidă cu sânge rece o cunoștință de-a lui, pe Dan Bogdan, îl revoltă.

Cu toate acestea, Ioanide își iubește copiii, chiar dacă nu-și manifestă sentimentele față de ei. Singura inițiativă pe care o ia pentru a-i feri de necazuri este de a-i izola, astfel că pe Pica o trimite la Erminia, iar pe Tudorel îl supraveghează el, destul de superficial, având în vedere că acesta reușește să evadeze, lucru care va dezlănțui drama personajul.

Impactul morții celor doi copii

Ioanide își va pierde ambii copii. Legătura acestora cu Mișcarea le va fi fatală. Pica va fi prinsă într-un schimb de focuri între polițiști și Gavrilcea, chiar în cavoul construit de tatăl sau.

Din acest moment, Tudorel nu mai reprezintă nimic pentru Ioanide, îl vedea ca pe un străin cu care este nevoit să împartă numai numele juridic. Dacă la prima faptă gravă a fiului său, și anume, omorârea lui Dan Bogdan, nu ia nicio măsură, acum, după moartea Pichii, pentru care-l consideră și pe el responsabil, Ioanide crede că singura măsură potrivită este de a-l interna pe fiul său la casa de corecție, dar va renunța, într-un final, și la acest gând: „Nu vedea decît ridicolul, grotescul și se gîndea să-l interneze pe Doru într-o casă de corecție.”

Tatăl îndoliat respinge orice încercare de a comunica cu Tudorel, deoarece, fiind zdrobit sufletește, acesta își pierde interesul pentru toți cei care-l înconjoară. Încearcă cu orice chip să aducă în prezent imaginea Pichii și constată, surprins, că nu o cunoscuse pe aceasta suficient, ci numai fragmentar.

Realizează că nu fusese prezent la evenimentele importante din viața fiicei lui, de aceea în memoria lui existau goluri mari care nu puteau reface imaginea Pichii din copilărie și adolescență. Acum, când simte nevoia imperioasă de a-și cunoaște fiica, tot ce poate face este să se înconjoare de lucrurile ei. Pătrunde în camera ei și privește albumul de fotografii care o înfățișează pe tânără în mai multe momente de-a lungul vieții. Privind fotografiile constată, încă o dată, că o ignorase complet pe acesta: „Ce făcea Pica la liceu, ce colege avusese, ce gînduri închidea în capul ei arhitectul habar n-avea.”

Ceea ce îl bulversează cu adevărat pe Ioanide este un extras pe care-l găsește în notițele Pichii. „Moi, au contraire, j`aime mon pere, qui se sacrifie a tout le monde.” Necunoscându-și fiica, nu înțelege de ce aceasta făcuse această însemnare, și, pentru a-i găsi noima, începe să interogheze persoanele care o cunoscuseră pe fată. Prima persoană la care se oprește este Erminia. Aceasta îl informă cu privire la planurile de viitor ale fiicei lui. Erminia îl asigură că Pica nu s-ar fi căsătorit cu Gavrilcea fără ca acesta să-și fi dat consimțământul. Următoarea persoană interogată este Hergot care completează și el datele despre Pica. Moartea Pichii provoacă un fel de revelație, arhitectul își dorește să moară numai pentru a vedea prin ce chin a trecut fiica lui, numai pentru a putea desluși misterul trecerii de la viață la lumea de dincolo.

Un alt impact major asupra lui Ioanide îl are jurnalul lui Tudorel, în urma citirii acestuia își va da seama, în primul rând, că nu a fost un bun exemplu pentru niciunul dintre copiii săi, dar și că destinul acestora este rezultatul educației pe care le-a oferit-o. Astfel că, era inevitabil ca lucrurile să se fi petrecut într-un alt mod având în vedere că, așa cum reiese din însemnările lui Tudorel, Ioanide a dat greș ca tată din toate punctele de vedere. Băiatul se arată frustrat pentru faptul că tatăl său este un „afemeiat”, (aceasta fiind o explicație posibila pentru dezinteresul pe care-l arăta tânărul pentru femei, astfel că putem considera comportamentul său ca un dezacord față de atitudinea tatălui său), că acesta nu îi acordă atenție suficientă, considerând că are o mai mare slăbiciune pentru câinele său, Ștolț, decât pentru el.

De altfel, Ioanide avea într-adevăr o afecțiune aparte pentru câinele său căruia îi permitea chiar să doarmă cu el în pat. Acest lucru ne amintește de apropierea stranie pe care și Călinescu o avea cu Fofează, câinele său. Îl vedea net superior altor ființe umane, laudând tuturor apropiaților deșteptăciunea lui Fofează care ducea și aducea plicuri curierului sau nu lăsa pe nimeni să se apropie de bunurile familiei, iar invitații care pășeau în casa familiei Călinescu erau urmăriți cu suspiciune de acesta. Călinescu avea convingerea că acesta este un câine „cerebral”, de aceea suferă mai mult în urma morții lui (plânge, nu dorește să vadă pe nimeni și, mai mult decât atât, își înmormântează câinele asemeni unei ființe umane, săpând groapă și punând piatra funerară pe care este scris următorul mesaj: „Cave cadem”), decât în urma pierderii tatălui său natural, a cărui moarte nu pare să-l afecteze prea mult. Reacția este una nefirească, având în vedere că este vorba doar despre un animal, dar moartea câinelui său fidel pare să-l afecteze mai mult, ținând cont de faptul că este amintit și el în romanul Bietul Ioanide.

Prin urmare, Călinescu îi transferă personajului său atașamentul pentru patruped pe care-l consideră un câine formidabil: „Intelectualicește, Ștolț asistă cu interes la toate industriile pe care le profesez. Ține cu orice chip să fie de față la toate operațiile[…] De aceea, în materie de arhitectură Ștolț pricepe ce fac eu, și sentimental, arată față de mine o încredere oarbă. Asta e consolant.” Nu este de mirare, așadar, că ceilalți privesc uimiți și li se pare stranie atitudinea lui Ioanide față de câinele său, pe care-l consideră parte din familia sa.

Revenind la notițele lui Tudorel, Ioanide nu este deloc surprins de observațiile făcute, acestea reflectau doar realitate, de aceea nu pe Tudorel îl consideră condamnat, adevăratul condamnat este el însuși prin faptul că pune arhitectura, activitățile intelectuale și estetice pe primul plan în viața lui, prin dezinteresul arătat pentru viața publică și nu numai, și prin faptul că se pierde în voluptăți erotice.

În cazul durerii pricinuite de moartea fiicei sale, zdrobit sufletește, tatăl îndoliat refuză să vadă cadavrul. Elvira este cea care identifică victima și se ocupă de toate procedurile. Acest refuz nu provine în urma impactului veștii că fata lui a murit, ci ca urmare a faptului că dorește să păstreze amintirile cu aceasta vii și nepătate de umbra morții.

În ceea ce privește moartea lui Tudorel, lucrurile stau puțin diferit, întrucât tatăl își reprimă orice suferință, dând impresia că este o persoană rece, astfel că nu putem vorbi de melodramă în cazul lui. Înainte de a se înfăptui condamnarea la moarte a lui Tudorel, Ioanide primește avizul de a-l vedea. Această scenă ilustrează, încă o dată, stângăcia arhitectului în a-și arăta sentimentele, dar cu o oarecare stânjeneală reușește să-și ceară iertare fiului său pentru faptul că nu s-a preocupat mai mult de el și nu l-a călăuzit spre lucruri bune, după care „strînse încă o dată în brațe pe Tudorel și ieși repede din celulă.” Devine agitat înainte de ora execuției, dar, ca și în cazul morții Pichii, suferința este discretă, ascunsă, fără prea multe cuvinte sau manifestări convenționale.

Dacă la începutul romanului îl descoperim pe Ioanide descumpănit, neînțelegând ce se întâmplă în jurul lui și nu crede pe nimeni capabil de intenții rele, după tragediile petrecute cu copiii lui, acesta iese din starea de amorțire și detașare totală, și conștientizează, până la un anumit nivel, necesitatea de a înțelege schimbările și evenimentele petrecute. Își păstrează totuși repulsia față de legionari, iar subiectele legate de Gavrilcea îl deranjează, de aceea refuză să vorbească despre el și nu acceptă nici ca ceilalți să pomenească ceva cu privire la acesta.

După cum am precizat deja, sentimentul tragicului nu este exprimat nici de Ioanide, dar nici de soția sa prin țipete de durere, plansete sau smulgerea părului. Câteva pasaje reflectă atitudinea doamnei Ioanide după aflarea veștii că Pica a murit: „De altfel, doamna Ioanide n-ascunse că are presimțirea, certitudinea chiar, că Pia nu mai este în viață.” sau „Doamna Ioanide nu se pierdu în lamentații și întrebă ce trebuia să facă spre a intra în posesia cadavrului.” Mai mult de atât, când îi dă vestea lui Ioanide o face simplu și fără prea mult agitație, fără a considera necesară prezența lui Ioanide la înmormântare.

În stilul lor de viață s-ar fi zis că nu s-a schimbat nimic, lucrurile petrecându-se exact ca înainte. Reflecțiile lor interioare se reduceau la regretul că nu au avut timp să-și cunoască mai bine copiii și că nu i-au cunoscut suficient de bine. Nu lipsa lor pare să-i macine, nici măcar condițiile în care au murit și nici faptul că toate aceste lucruri puteau fi evitate de ei înșiși în calitate de părinți, ci, mai degrabă, timpul pe care l-au avut la dispoziție să-l petreacă cu aceștia, dar nu au făcut-o: „Dacă aș fi știut, zicea Elvira, care adopta și ea concluziile acestei replecții, că Pica are să moară așa de curînd, aș fi stat toată ziua de vorbă cu ea, aș fi făcut așa să nu pierd nici o clipă din viața ei. Așa cum m-am purtat, am fost în bună măsură străină de ea.”

Scena Ilustrativă care demonstrează faptului că zbuciumul interior și atitudinea lui Ioanide nu se manifestă așa cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă printr-o puternică stăpânire de sine, este momentul în care îl întâlnește pe Oprescu pe stradă, iar cel din urmă este interesat în mod deosebit de copiii lui Ioanide:

– Cum? N-ai copii? Nu vrei să ai copii?

– Am avut! Zise în fine trist și plictisit Ioanide.

– A, care va să zică, ți-au murit[…].

– Mi-au fost răpiți! Zise Ioanide aproape calm.

– Cum se poate? Ți i-au furat țiganii cînd erau mici?

– Nu, mi i-a răpit fatalitatea. Pe unul l-am pierdut adineaori, la ora opt.

După cum se observă, calmitatea lui Ioanide este fără margini. Tocmai și-a pierdut copilul, dar el perfect resemnat, dând vina pe fatalitate.

Ioanide și contemporanii săi

Ioanide se diferențiază de celelalte personaje prin faptul că acesta se află la un nivel de cultură mult mai înalt. Acest lucru reiese și din caracterizarea pe care i-o face Dan Bogdan la începutul romanului: „Ioanide nu-i un profesionist, el visează lucruri, poate imposibile, deocamdată la noi, care însă sînt normale în altă parte. Eu mă mir că nu se duce în străinătate. Sînt sigur că ar face o carieră strălucită, am vorbit cu oameni care îl prețuiau extraordinar, nu se sfiau a declara că e un geniu.

Ioanide este construit ca un personaj independent, care și-a făcut o carieră pe cont propriu, fiind ignorat complet de părinți după cum însuși mărturisește, acest amănunt reprezentând singurul lucru pe care-l precizează referitor la părinții săi.

Spre deosebire de arhitect, contemporanii săi se trag din familii cu profesii intelectuale. De exemplu, Conțescu provenea dintr-o veritabilă familie, el, dar și frații și surorile lui urmaseră profesii universitare: el fiind profesor de geografie, iar ceilalți frați erau profesori de chimie, patologie, economie politică. Chiar și adversarul său, Pomponescu, provenea dintr-o familie renumită, el însuși fiind profesor la Școala de Arhitectură, dar activa și în politică. Față de ei, Ioanide se definea prin ceea ce realizase, pe cont propriu, în timpul vieții sale, și nu prin originile sale.

De altfel, numai Ioanide este construit ca un erou unic, care se distanțează de ceilalți și prin felul în care gândește, și prin felul cum acționează, și prin modul în care se raportează la ceilalți. El dă dovadă de creativitate și originalitate, atribute care le lipsesc cu desăvârșire celorlalți. Aceștia, așa cum se întâmplă în cazul lui Dan Bogdan și Ermil Conțescu, sunt preocupați să ocupe funcții înalte și au o sete oarbă de cunoaștere și afirmare, spre deosebire de Ioanide care afișează un dezinteres față de toate acestea. Toți așa-numiții prieteni ai lui Ioanide sunt lipsiți de cunoștințe superioare, iar unicul lor scop este parvenirea, după cum susține criticul Ion Bălu.

Totuși, ceilalți trăiesc în realitate, spre deosebire de Ioanide. Drama lui se trage din faptul că acesta refuză să acorde importanță evenimentelor exterioare. Nu citește ziarele, nu se informează cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lui și afișează un dezinteres pentru orice informație care nu îl privește personal. De exemplu, atunci când constructorul său îl înștiințează cu privire la știrea națională că a cazut Varșovia, arhitectul nu găsește rostul informației și este total absent. Absent este și în viața copiilor.

De remarcat este faptul că în roman ni se înfățișează și alte perspective asupra relației părinte-copil. De exemplu, relația dintre Hagienuș și copiii săi este prezentată mai degrabă ca fiind un război între două tabere opuse. Șantajul este arma prin care atât Hagienuș, cât și copiii săi, își arătă forța de dominare. Cum Hagienuș nu le „preda” banii și averea, și nici nu renunță la gândul de a construi un cavou pentru soția sa decedată, inutil gest, în concepția copiilor lui, aceștia, maniaci, concediează guvernanta, pentru a-l constrânge pe tatăl lor să procedeze după bunul lor plac. Când acest lucru nu mai funcționează, recurg la altă modalitate de a-l forța, îl amenințau cu vânzarea cărților lui, pe care Hagieuș le considera cel mai de preț bun al său.

La rândul său, Hagienuș, nu se lasă mai prejos, șiret fiind, începe și scoate obiectele prețioase și cărțile din casă pentru a nu beneficia aceștia de ele, și, pentru a nu le da ocazia să le vândă chiar ei. Hagienuș se comportă mai degrabă imatur astfel că, după certurile cu copiii săi, ia întotdeuna atitudinea de victimă. Merge la toți cunoscuții și se plânge de comportamentul neadecvat al tinerilor, de care, în sinea lui, este chiar mândru, considerând impertinențele lor semn al personalității puternice: „Dintr-un sentiment de afectare ce nu era suficient de puternic și se combina repede cu plăcerea de a forma un obiect de interes și eventual a trage profit, Hagienuș, cînd îl întreba cineva ce mai face, destăinuia că este o victimă.”

Hagienuș nu are încredere deloc în proprii copii, dar mărturisește că nu ar fi acționa în niciun fel în defavoarea lor chiar dacă aceștia ar avea de gând să-l înlăture din viața lor, pentru simplul motiv că îi iubește și pentru că nu mai are pe nimeni în afară de ei.

La polul opus și față de Ioanide, și față de Hagienuș, se află Gonzalv Ionescu pentru care copiii reprezintă bunul cel mai de preț. Acest lucru reiese din grija pe care o are pentru cei trei copii, care, chiar dacă provin din trei căsătorii, acesta nu îi desparte, ci îi crește laolaltă. Când sunt bolnavi copiii, pentru binele lor, Gonzalv acceptă chiar compromisul ca cele trei soții să vină să aibă grijă de odraslele sale. Prin acest lucru, profesorul stârnește compătimirea lui Pomponescu, care consideră că acesta chiar merită catedra de geografie. Această compasiune provine si din faptul că Pomponescu nu avea copii, din motive necunoscute, dar își dorea să fie tată: „Pomponescu era impresionat de virtuțile casnice, de aceea concepu o bună părere despre un tată așa de grijuliu de progenitura sa și se gîndi că Gonzalv trebuia ajutat să obțină o catedră.”

Dintre figurile paterne existente în roman, Gonzalv pare să aibă instinctul patern mai bine dezvoltat. Personajul principal, Ioanide, nu îndeplinește rolul și conștientizează că nu are aptitudini pedagogige, deoarece el este înzestrat cu alte calități artistice.

Arhitectul este încadrat în tipologia intelectuală, în cazul lui, geniul înseamnă forță interioară, nonconformism, solitudine și o viziune detașată față de lumea înconjurătoare.

Poate datorită acestui fapt, Ioanide este subiect de discuție de fiecare dată când lipsește de la întâlnirile la care este invitat, dar din diverse motive refuză să meargă, stârnind și mai mult curiozitatea celorlalți. Cel mai straniu motiv pentru care arhitectul nu dorește să meargă la ceai, gazda fiind Saferian Manigomian, este acela că i se rupsese singura cravată pe care o avea pentru un astfel de eveniment. De aici se pot observa ciudățeniile și fixațiile lui Ioanide, dar și faptul că acorda o atenție deosebită anumitor detalii, pe care o persoană mediocră nu le-ar socoti importante.

Faptul că acesta este arhitect arată atenția deosebită pe care autorul o afișează pentru structurile arhitecturale. Chiar din romanele anterioare descoperim acest lucru, respectiv în Cartea nunții și Enigma Otiliei, dar în mod deosebit în cel din urmă, în care insistența asupra construcțiilor arhitecturale reiese din descrierea orașului și a strazii Antim, a caselor și a interioarelor lui Costache Giurgiuveanu și Leonida Pascalopol.

Acest lucru poate fi explicat și prin faptul că G. Călinescu nu a acordat, la începutul carierei, importanță prea mare locuinței sale, care era destul de modestă din cauza faptului că nu dispunea de resursele necesare pentru a o schimba, astfel că prin intermediul personajului Ioanide, nu întâmplător și arhitect, va scoate la iveală visurile și dorințele sale cu privire la căminul său. Cu timpul, va începe să se preocupe mai mult de modul în care arătă interiorul și exteriorul locuinței sale, și, chiar va încerca să refacă, în propria casă, atmosfera din casa lui Pascalopol, imaginată de el în romanul Enigma Otiliei. Mai exact, asemeni moșierului, autorul a cumpărat diverse obiecte (ca de exemplu, oglinzi, fotolii), toate în stilul baroc.

Ioanide și familia sa

Ioanide își neglijează familia în detrimentul artei astfel că urmele neglijării nu întârzie să apară. Cu toate acestea, familia reprezintă pentru el o instituție sfântă, și, totuși, este predispus spre aventură. Are o slăbiciune pentru femei, cu care mai dispare uneori de acasă, dar pentru el acestea reprezintă un moment de inspirație.

Chiar dacă are legături amoroase cu Sultana și cu Ioana, fiica Angelei Valsamaky, nu îi trece prin minte gândul unui divorț de Elvira, soția sa. La aceste două „amenințări” pentru căsnicia lui, se mai adaugă și Erminia, care, spre deosebire de Ioana și Sultana, aceasta reprezintă aspirația spre castitate și virtute, calități pe care Ioanide nu le însușea.

Ioanide avusese cu Erminia o relație înainte de a o cunoaște pe Elvira, dar, acum, relațiile dintre cei doi se rezumă la împărtășirea unor gânduri, la dispute verbale, la grija pe care Erminia o arată pentru arhitect. Aceasta îi acordă o atenție deosebită având în vedere că îi permite să aibă o cameră de refugiu în casa ei, loc rezervat special pentru arhitect. Pentru Ioanide, Erminia nu este altceva decât un fel de confidentă, în timp ce Elvira, soția sa, reprezintă stabilitate, înțelepciune și instinctul familial. De aceea, orice încercare de a fi smuls din mijlocul căminului i se pare absurdă. În momentul în care primește propunerea din partea Sultanei de a fugi împreună, Ioanide se simte indignat de faptul că cineva ar putea să creadă că își va părăsi familia.

Dacă cu Erminia, Ioanide nu are decât o prietenie discretă, în ceea ce privește relațiile cu Ioana și Sultana, arhitectul se arată un curtezan. În momentul în care Sultana îi cedează, începe să o dorească pe Ioana. Iubirea pentru ele este mai degrabă un moft episodic și se consumă fulgerător. Se plictisește repede de aceste cuceriri și caută mereu ceva nou, în timp ce madam Ioanide acceptă în mod tacit infidelitățile. Din acest punct de vedere, Ioanide este mulțumit că nu i se cer dovezi de iubire sau lămuriri de către Elvira, care, la rândul ei, nu vrea să-i deranjeze acestuia „climatul” creației. Nici Farfara nu vede pericolul în relația dintre fiica ei, Ioana, și arhitect, considerând că atenția lui Ioanide este paternă și nu are nimic primejdios. Hagienuș și Suflețel sunt cei care-i surpind pe cei doi, într-o clădire la care arhitectul lucra, Ioanide trăind „ aproape marital cu fata doamnei Valsamaky-Farfara.”

Călinescu împrumută personajului său aceleași gânduri și deprinderi pe care obișnuia să le aibă și el în casnicia cu Alice. Consideră că „un bărbat mai cu seamă excepțional, e setos să cunoască eternul feminin, fără ca prin asta să-și împuțineze dragostea pentru soția lui.” Cu acest crez de viață va avea o iubire extraconjugală cu o tânără, al cărei nume începe cu inițialele L. F, și pe care o va aduce să locuiască, după cum susține doamna Călinescu, în aceeași casă.

Însă, chiar și așa, Alice Călinescu mărturisește că l-a menajat foarte mult pe soțul ei, iar atunci când absenta de la masa de prânz, nu îl deranja, ci avea grijă să-i furnizeze hrana în alt fel: „Eu sau servitoarea, dar mai ales eu, așezam pe o măsuță alăturată, cu cât mai puțin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, și dacă rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai ușoare. Pe o farfurioară, pe masa de lucru, stătea întotdeauna un pahar cu apă sau ceai. Îl umpeam mereu.”

Această scenă va fi transpusă în romanul Bietul Ioanide, în care, personajul cu același nume va fi protejat în același mod de către madam Ioanide. Este interesant faptul că autorul a introdus întocmai această scenă autentică în roman. Atunci când Ioanide este invitat la masă în mod insistent de către Ioana, acesta recunoaște în sinea lui faptul ca madam Ioanide este singura care îl poate înțelege și îi poate crea condiții optime pentru a lucra la proiectele sale: „Arhitectul făcu un gest evaziv cu mîna, care însă în limbajul lui însemna: Sînt în delirul facerii, mă absentez! În astfel de împrejurări, madam Ioanide nu insista. Pe o masă alăturată, ea sau servitoarea aducea o tavă cu mîncare. Dacă mâncarea se răcea era reîncălzită, și dacă și așa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alimente mai ușoare.”

Din cele două paragrafe este evident faptul că autorul este influențat de relația pe care a avut-o cu soția sa astfel că introduce în roman încă o scenă din viața sa de familie, iar în ceea ce privește personajul său, evidențiază, încă o dată, că în urma rătăcirilor de moment, Ioanide este legat de soția sa, căreia îi recunoaște meritul în încercarea de a nu-i distrage atenția de la activitățile sale intelectuale.

Evenimentul pierderii copiilor nu îl face pe acesta să se schimbe radical, schimbările apar numai în interior sub forma de frământări și regrete atunci când își dă seama că nu s-a ridicat la nivelul unui adevărat părinte, nici el, dar nici soția sa, astfel că afirmă: „În materie de copii, sîntem niște ratați, replică Ioanide.”

Din moment ce Pica și Tudorel nu mai erau, Ioanide și Elvira își îndreaptă toate energiile spre a face ceva în amintirea lor. Este momentul în care Ioanide decide să-și clădească o casă proprie, întrucât până acum locuise, împreună cu familia sa, în cele pe care le construia pentru clienți, urmând să le elibereze după un anumit termen. Ia hotărârea aceasta pentru a pune în practică planul său de a construi pe peretele exterior al casei un vitraliu reprezentând-o pe Pica. Această idee este admirată de toti cunoscuții săi, pentru că astfel cel care intra sau ieșea, lua cu el imaginea neștearsă a Pichii. Un al doilea pas, pentru a cinsti memoria copiilor lor, îl constituie faptul că devin mondeni și încep sa dea recepții.

Tot după moartea fiicei lui, Ioanide simte nevoia să facă ceva în amintirea acesteia, astfel că va accepta propunerea primarului de a ridica o biserică, având intenția de a-și caza acolo fiica.

Criticul C. Jalbă este de părere că în acestă secvență a construirii catedralei, Călinescu valorifică mitul Meșterului Manole. Ca un adevărat maestru, Ioanide își jertfește propria fiica pentru ca biserica să poată fi înălțată, asemeni Meșterului Manole care își sacrifică soția, ceea ce face ca aceasta să fie cea mai valoroasă construcție a lui. Biserica devine, astfel, locul cel mai sfânt pentru Ioanide care-i mărturisește lui Pomponescu urmatoarele: „Biserica asta severă este pentru mine un fel de Curte-de- Argeș în care am zidit umbra a doi copii. Sînt un Meșter Manole dublu.”

Referitor la acest lucru criticul Ion Bălu este de părere că Ioanide acceptă construirea catedralei întrucât: „Durerea lui se sublimează în operă, în creație, aspirația continuă a omului superior.”

Pe parcursul romanelor lui Călinescu ni se relevă copii orfani, tutori și părinți care eșuează în rolul ocrotirii unor tineri, drame de familie, dar nu și modele de părinți autentici.

Chiar dacă în acest roman nu mai avem de-a face cu orfani, ca în primele sale romane, în Bietul Ioanide, perspectiva se schimbă, părinții sunt cei care suferă pierderea ambilor copii. Titlul sugerează chiar destinul tragic al personajului. Elvira este cea care îl numește pe arhitect „bietul Ioanide, dar prin acest calificativ este sugerată nu numai drama, ci și condiția sa superioară.

Concluzionând, paternitatea este un subiect puternic impregnat în cele trei romane ale lui Călinescu, de aceea criticul Ov. S. Crohmălniceanu îl așază pe Călinescu alături de Balzac ale cărui romane dezvoltă aceeași temă.