Analiza Romanului Baltagul

Romanul Baltagul a fost scris în numai 17 zile și publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani. Versurile motto „Stăpâne, stăpâne / Mai chiamă ș-un câne…” argumentează viziunea mioritică asupra morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenței duale ciclice, succesiunea existențială de la viață la moarte și din nou la viață. Romanul are ca surse de inspirație balade populare, de la care Sadoveanu preia idei și motive mitologice românești: Șalga (setea de împlinire a actului justițiar, de înfăptuire a dreptății ce domină toate faptele eroinei), Dolca (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), Miorița (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepția asupra morții sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc și în roman). Tot o sursă de inspirație este mitul egiptean al lui Isis și Osiris, pe care scriitorul îl prelucrează cu succes.

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstor al lumii vechi, al tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, de a simți și de a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții, apărând principii de viață fundamentale, statornicite din vremuri imemorabile.

Tema romanului se explică prin tradiția care spune că sufletul unui mort în împrejurări violente nu-și găsește liniștea până când ucigașul nu este pedepsit. Această temă nu este specifică doar plaiului românesc, ea a fost abordată de mulți scriitori ai literaturii universale, cum ar fi Shakespeare în Hamlet, unde regele ucis mișelește își desemnează fiul, de dincolo de mormânt, să-i răzbune moartea.

În Baltagul, numele mortului este Nechifor, „cel purtător de victorie”, ceea ce înseamnă că el învinge realitatea potrivnică. Restabilirea normalității dă actului justițiar al Vitoriei Lipan un sens ce scapă oamenilor obișnuiți „opreste viitorul, ca și cum ar opri cu mâna mersul unui pendul, până când lucrurile pot intra în mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului”.

Titlul denumește obiectul eponim, baltagul (secure, topor cu două tăișuri), arma simbolică și magică menită să împlinească dreptatea. În basmele populare este o unealtă justițiară: atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptății baltagul nu se pătează de sânge „unealta răului se dovedește a fi, întoarsă, arma binelui […] Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan, ca prin abile întrebări să-l ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi și a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însușită de răufăcător și recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia lui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-l, el apare cu adevărata sa înfățișare. Cartea lui Sadoveanu se cheamă Baltagul așa cum se cheamă unele basme Nuielușa fermecată sau Paloșul năzdrăvan”.

Cuvântul „baltag” poate veni și de la grecescul „labrys” , care înseamnă „secure cu două tăișuri”, dar și „labirint”. În roman este vizibil simbolul labirintului, ilustrat de drumul șerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului. Există atât un labirint interior, al frământărilor sale de la neliniște la bănuială, apoi la certitudine, cât si un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munților, pe care l-a parcurs și Nechifor Lipan. Vitoria pornește în căutarea soțului din interior, din întuneric, pentru a ajunge la exterior, la lumină. În mitologia universală labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existențială, adică un simbol al vieții și al morții. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha și Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.

Structura romanului evidențiază două componente: una simbolică-mitică și cealaltă epică-realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.

Baltagul este o operă epică în care naratorul omiscient își exprimă indirect sentimentele și concepțiile prin intermediul personajelor și al acțiunii. Modalitatea narativă se remarcă prin absența mărcilor formale ale naratorului și relatarea la persoana a treia, fapt ce arată detașarea acestuia de evenimente.

Timpul în care are loc acțiunea este limitat și cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăiește într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credințelor și al datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spațială este reprezentată de meleagurile accidentate și stâncoase ale munților din Moldova, ilustrând viața aspră a muntenilor.

Din punct de vedere al construcției, romanul este structurat în șaisprezece capitole, numerotate simplu, cu cifre romane și prezintă acțiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absența soțului ei și de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Se evidențiază trei idei esențiale:

Primele șase capitole cuprind așteptarea femeii dominate de neliniște și speranță, de semne rău prevestitoare, este prezentată gospodăria Lipanilor, oamenii și obiceiurile locului;

Capitolele VI-XIII ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan cu trimiteri la obiceiuri și tradiții (botez, nuntă) și descriu locurile abrupte ale munților;

Capitolele XIV-XVI prezintă găsirea rămășițelor lui Nechifor Lipan, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justițiar, evidențiind ideea de ciclicitate existențială a vieții către moarte și din nou la viață „să luăm de coadă toate câte am lăsat”.

Construcția subiectului

Incipitul îl constituie legea privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omenești, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan la cumetrii și nunți, de la care era nelipsit în vreme de iarnă. Această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager. Legenda este o prezentare a muntenilor, a trăsăturilor aspre de caracter generate de traiul în locuri stâncoase, a vieții lor dure : „-Am întârziat, Prea slavite, căci suntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăznește și bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde și ape line”. Fiind ajunși cei din urmă, Dumnezeu le zice cu regret: „Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubărețe”.

Acțiunea romanului este simplă, subiectul având un singur fir epic, drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soțului său, Nechifor. Efortul căutării urmează un traseu dificil și sinuos, Vitoria parcurgând un drum al neliniștilor și al zbuciumului sufletesc, sub forma labirintului interior și altul, un labirint exterior, pe cărările șerpuite și înguste ale munților, dorind să afle adevărul și să înfăptuiască dreptatea.

În Măgura Tarcăului, Vitoria Lipan este îngrijorată că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, care a plecat la Dorna să cumpere o turmă de oi și care nu s-a întors așa cum ar fi trebuit, nici vreo veste nu a dat. Niciodată până acum nu a întârziat atât de mult (73 de zile) , deși a mai zăbovit uneori pe la vreo petrecere, căci îi plăcea cântecul și vinul bun. Vitoria, însă, e îngrijorată „În douăzeci de ani am ajuns eu să-i știu gândurile și întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari și cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă”. Femeia are presimțri, gânduri negre și vise simbolice: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Vitoria caută răspunsuri la părintele Dănilă, căruia îi plătește slujbe și hotărăște să țină post, dar și la baba Maranda, ghicitoarea satului, care crede că bărbatul și-a găsit altă femeie. Anunță autoritățile despre dispariția soțului, dar nu-și găsește nicăieri liniștea și hotărăște să plece împreună cu Gheorghiță, fiul ei, în căutarea lui Nechifor. Înainte de plecare are grijă să o ducă pe fiica ei Minodora la mănăstire la Văratic pentru a fi în siguranță. Gospodăria o lasă în grija argatului Mitrea, iar pentru a avea bani de drum vinde din agoniseală. Lui Gheorghiță îi comandă un baltag, pe care popa Dănilă îl sfințește și se roagă pentu ei.

Pe 10 martie, Vitoria și Gheorghiță pleacă în căutarea lui Nechifor urmând întocmai drumul pe care acesta l-a parcurs. Întreabă peste tot, pe la hanuri, pe la oameni, dacă l-au văzut pe munteanul cu „căciula brumărie” si cu „cal negru țintat în frunte”. Află că Nechifor a cumpărat în toamnă de la Vatra Dornei trei sute de oi și că o sută le-a vândut celor doi prieteni ai săi, care-l însoțeau. Merge pe firul celor descoperite, refăcând drumul turmei de trei sute de oi și al celor trei călăreti. Află că au fost văzuți la Dorna, la Broșteni, la Borca și la Sabasa. La Suha, însă, la crâșma lui Iorgu Vasiliu, ajung doar doi ciobani cu turma de oi. Deoarece erau din partea locului, Vitoria află si numele lor: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Înțelege că urma soțului ei s-a pierdut între Sabasa și Suha, reface din nou traseul și îl descoperă pe Lupu, câinele lui Nechifor. Cu ajutorul acestuia găsește într-o râpă rămășitele bărbatului. Avea „căpățâna spartă de baltag”. Vitoria socotește că este datoare să descopere criminalii și să nu-i lase să scape nepedepsiți.

Se ocupă de rânduielile cuvenite pentru mort, anunță autoritățile, se îngrijește de preot, angajează bocitoare și veghează ca toate ritualurile de înmormântare să fie respectate în detaliu. Tot satul s-a strâns la biserică și s-a facut slujbă mare.

Episodul denunțării vinovaților începe cu vizita Vitoriei la Prefectură. Ea nu acuză fățiș pe nimeni, dar modul insinuant în care își exprimă nedumeririle în legatură cu absența unui posibil martor la târgul făcut de cei trei bărbați la cumpărarea oilor, așa cum cere datina, ori în legatură cu lipsa chitanței de primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului, sugerează inteligența Vitoriei și înclinațiile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi invită la înmormântare pe subprefectul Balmez, dar și pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, cu scopul de a pune în scenă demascarea și pedepsirea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în cunoașterea firii umane.

Scena demascării ucigașilor este cutremurătoare. Îndemnându-i pe meseni să mănânce și să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag, care „e vechi și știe mai multe”. Apoi ea începe să povestescă faptele așa cum se petrecuseră și cum i le-a spus Lipan atunci când îl priveghease în râpă. Mesenii tac, iar subprefectul se arată interesat de povestea ei. Îl provoacă pe Bogza afirmând că pe baltagul lui „e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Bogza își pierde cumpătul și sare să-l atace pe Gheorghiță, dar este oprit de Cuțui, pe care îl lovește cu pumnul în frunte. Vitoria cere lui Gheorghiță să dea drumul câinelui, care rupe lanțul cu „un urlet fioros”. Bogza se năpustește asupra lui Gheorghiță să-i smulgă baltagul, moment în care „feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului […] îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”. Câinele se napustește și el la beregata vinovatului.

Calistrat Bogza mărturisește că „eu am pălit într-adevar pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui” pentru a-i lua oile, uimit fiind de unde știe femeia toate amănuntele.

Odată aflat adevărul și criminalii pedepsiți, Vitoria se întoarce acasă, plănuind să se întoarcă pentru parastasul de patruzeci de zile, iar atunci să o aducă și pe Minodora la mormântul tatălui ei. Apoi, se vor întoarce toți „la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat”.

Întorcându-se din moarte spre viață, Vitoria trebuie să ia de una singură hotărâri în ceea ce privește destinul copiilor ei, finalul romanului ilustrând aceeași luciditate a femeii, care se gândește că n-o poate da pe Minodora „după feciorul cela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.”

În romanul Baltagul, Sadoveanu pune accentul pe observație, restrânge descrierea și dezvoltă acțiunea, reușind să realizeze „caractere puternice, variate, pitorești […] într-un roman a cărui materie primă părea atât de potrivită pentru poezie și simbol.”

George Călinescu afirmă despre Baltagul că este „prin repeziciune și desăvârșit spirit al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu”, iar despre eroina principală aflată în căutarea bărbatului consideră că „pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv”.

BIBLIOGRAFIE

1. Călinescu, George, Tendința națională. Momentul 1901. M. Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1941.

2.Georgescu, Paul, Destinul interior, în Polivalența necesară. Asociații și disociații, București, Editura pentru literatură, 1967, pp. 5-61.

3.Gorcea, Petru Mihai, Basmul eternei repetiții. Însemnari sadoveniene, în Nesomnul capodoperelor, București, Editura Cartea românească, 1977, pp. 14-20.

4.Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau utopia cărții, București, Editura Eminescu, 1976.

5.Sadoveanu, Mihail, Hanul Ancuței. Baltagul, București, Editura Minerva, 1987.