Analiza Riscurilor la Sc Flacara Sa Cluj Napoca
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I
RISCUL ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII
1.1. Considerații generale privind analiza riscului întreprinderii
1.2. Riscul atribut al activității economico – financiare
1.3. Tipologia riscurilor
1.3.1. Riscurile din interiorul firmei
1.3.2. Riscurile din exteriorul firmei
1.4. Aspecte generale ale Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS) privind riscurile agentului economic
1.5. Evaluarea riscului
1.6. Evaluarea riscului în situația în care investitorul este o societate comercială și investiția este un proiect.
CAPITOLUL II
ANALIZA RISCULUI DE EXPLOATARE
2.1. Pragul de rentabilitate și riscul de exploatare
2.2. Evaluarea riscului de exploatare
2.3. Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate
2.4. Strategii de prevenire a riscului de exploatare – Strategii de dominație prin costuri minime
CAPITOLUL III
ANALIZA RISCULUI FINANCIAR
3.1. Sfera riscului financiar
3.2. Dimensionarea globală a riscului financiar
3.3. Riscul în gestionarea trezoreriei
3.4. Evaluarea riscului financiar în activitatea de investiții
3.5. Analiza gradului de îndatorare și riscul legat de efectul de levier
CAPITOLUL IV
ANALIZA RISCULUI DE INSOLVENȚĂ ȘI DE FALIMENT
4.1. Considerații generale privind riscul de insolvență și de faliment
4.2. Metoda scorurilor
4.2.1. Modelul Altman
4.2.2. Modelul Centralei bilanțurilor din cadrul Băncii Centrale a Franței
4.2.3. Modelul Conan & Holder
4.3. Modele ale școlii românești
4.3.1. Modelul Mânecuță și Nicolae
4.3.2. Modelul B – Băileșteanu
4.3.3. Modelul I – Paul Ivoniciu
4.3.4. Model A – Ion Anghel
4.4. Strategii de prevenire a riscului de insolvență
Capitolul V
Studiu de caz analiza riscurilor la SC FLACARA SA CLUJ NAPOCA
5.1. Prezentarea SC FLACARA SA CLUJ NAPOCA
5.2. Analiza riscului de exploatare
5.3. Analiza riscului financiar
5.4. Analiza riscului de faliment
5.4.1. Analiza riscului de faliment după modelul Altman
5.3.2. Analiza riscului de faliment după modelul Conan & Holder
5.3.3. Analiza riscului de faliment după modelul Băileșteanu
5.3.4. Analiza riscului de faliment dupa modelul Paul Ivoniciu
Concluzii si propuneri
Bibliografie
ANEXE
Introducere
Riscul a reprezentat, de-a lungul istoriei în general, și al istoriei economiei, în special, una dintre cele mai fascinante teme de investigare și cercetare, cu toate că primele rezultate consistente în privința înțelegerii, evaluării și gestiunii lui au apărut de abia în epoca iluminismului, de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII. De fapt, instrumentele utilizate astăzi în domeniul managementului riscului și al analizei decizionale în condiții de incertitudine își au rădăcinile în dezvoltările teoretice cuprinse între 1654 și 1760, cu o excepție remarcabilă. Această excepție are în vedere elaborarea în anii ’50 ai secolului trecut a teoriei moderne a portofoliului de către Harry Markowitz, laureat al Premiului Nobel în 1990.
Tranziția la economia de piață împreună cu schimbările din societate au dus la reconsiderarea tuturor aspectelor vieții economice a întreprinderii. Necesitatea creșterii economice, relansării economiei naționale a impus o abordare nouă a teoriilor economice existente și evidențierea, în primul rând a aspectelor legate de gestiunea anti-criză, evitarea falimentului, restructurarea financiară și nu în ultimul rând, gestiunea riscurilor.
Activitatea întreprinderilor este mereu supusă riscurilor, cele mai importante fiind legate de pierderea sumei investite și implicit a afacerii. Orice afacere presupune materializarea unor așteptări ale investitorului, managerilor care se pot adeveri sau nu. Gradul riscului devine și mai puternic în economiile în tranziție, unde este imposibil de a determina și anticipa schimbările mediului. În condiții similare managerii iau decizii diferite, unele întreprinderi au profituri, altele suportă pierderi.
Scopul principal al acestei lucrări este de a demonstra importanța evaluării riscului financiar, problemele apărute în procesul de evaluare a riscului și metodele de acoperire a lui. Eșecul unor afaceri sau succesul lor depind în ultimă instanță de capacitatea managerilor da a lua decizii eficiente în termeni optimi, iar riscul este un factor important al procesului decizional.
CAPITOLUL I
RISCUL ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII
Considerații generale privind analiza riscului întreprinderii
În viața economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activități, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. În orice moment trebuie să știi care este și cât este riscul, și dacă acest risc nu este mai mare decât câștigul. Modificări neprevăzute în evoluția ratei dobânzii, ale riscului de schimb sau ale prețului unui produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. deciziile financiare implică incertitudine. Decizile financiare sunt luate în funcție de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelență incerte. Riscul este deci o componentă incertă a deciziilor financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcție importantă a sistemului financiar este alocarea riscului legat de evoluția ratei dobânzii, prețul acțiunilor, ratele de schimb sau prețul anumitor mărfuri etc. De altfel, și procesul de producție este influențat de o serie de factori generatori de riscuri. Riscuri care pot fi întâlnite în procesul de proiectare și implementare a noilor tehnologii de vârf, precum și în îmbinarea factorilor de producție care înseamnă organizarea muncii, a producției și a conducerii.
Riscul atribut al activității economico – financiare
Fundamentele teoriilor decizionale clasice, bazate pe presupoziția certitudinii, sunt din ce în ce mai puternic erodate de situațiile reale care nu corespund cerințelor de cunoaștere completă și corectă a tuturor condițiilor și efectelor producerii unui eveniment. Ca o consecință directă a acestui fapt, în teoria modernă a deciziei nu se mai operează cu certitudini absolute, cu estimări precise ale evoluției unui anumit element sau fenomen, ci decidenții recurg tot mai des la estimări probabile incerte, la noțiuni ca risc și incertitudine. Cele mai multe decizii se iau în condiții de risc și incertitudine, incompletă cunoaștere a uneia sau mai multor „variabile” fiind o a activității economice și o cauză care explică într-o măsură mai mică sau mai mare diferențele între rentabilitatea diverselor proiecte de afaceri.
Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanțe pentru care decidentul este în măsură să identifice evenimente posibile și chiar probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a fi însă în măsură să precizeze cu exactitate care din aceste evenimente se va produce efectiv.
Se poate spune deci, că riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acuratețe care este evenimentul posibil, identificat ca atare de decident, care se va materializa efectiv și va determina un anumit nivel al riscului. Chiar dacă probabilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine și nu altul ; este posibil chiar să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.
Tipologia riscurilor
Există o largă varietate de riscuri, fiecare dintre acestea fiind determinată de anumiți factori generatori de risc, cu anumite componente și forme de materializare care produc efecte dintre cele mai variate ca mod de manifestare și amplitudine. Este important ca managementul firmei să identifice cât mai multe dintre aceste aspecte pentru o cât mai corectă fundamentare a tipurilor de risc.
În literatura de specialitate consacrată problemelor întreprinderii nu există o clasificare a riscurilor foarte bine definită.
Astfel, privind la nivel global în funcție de cum este localizat riscul, avem trei categori de riscuri :
a) risc macroeconomic – este rezultatul evoluției într-un anumit sens a condițiilor de mediu de afaceri în care este localizată investiția ;
b) risc sectorial (al afacerii) – Economistul M.Porter consideră că un factor important care determină rentabilitatea firmei este sectorul în care își desfășoara activitatea, care la rândul sau este dependent de politic, infrastructură, legislativ etc. ;
c) risc microeconomic – este determinat de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei și proiectului propriu-zis și de insuficienta corelare între prticularitățiile activității și limitele impuse în cadrul general al țării gazda.
In vederea analizei și evaluării, riscurile se clasifică după urmatoarele criterii :
I. După origine există:
a) riscuri din interiorul firmei
– riscuri economice sau de exploatare ;
– riscuri financiare ;
– riscuri de faliment.
b) riscuri din exteriorul firmei .
II. Dupa natura riscului:
– riscul individual al unui proiect, al unei acțiuni de afaceri ;
– riscul de firmă ;
– riscul de piață ;
– riscul de contrapartidă și de credit;
– riscul bancar ;
– riscul de audit ;
– riscul de lichiditate ;
– riscul de fraudă ;
– riscul operațional sau de funcționare ;
– riscuri tehnice ;
– riscuri juridice ;
– riscuri umane și de speculație ;
– alte riscuri.
Riscurile din interiorul firmei
Se clasifică în funcție de natura riscului și avem :
A. Riscul de exploatare – este acel risc care apare datorită sensibilității rezultatului la modificările condiților de exploatare. In funcție de natura factorilor care contribuie la generarea anumitor tipuri de risc, riscurile de exploatare se clasifică astfel :
a) Riscuri determinate de factorii procesului de producție. In acest sens riscurile pot fi grupate astfel :
1. riscuri ale forței de muncă – se manifestă în diferite forme în funcție de natura surselor care l-au generat ;
2. riscuri legate de utilaje și tehnologiile utilizate – se referă la pierderile produse datorită uzurii fizice și morale depașite din punct de vedere tehnic și tehnologic, care dacă sunt folosite timp îndelungat duc la riscul de faliment;
3. riscuri legate de materii prime, materiale și combustibil/energie, care generază riscuri de aprovizionare, de depozitare, de transport și de desfacere ;
4. riscul de aprovizionare – se datorează neasigurării în ritm continuu a aprovizionării cu materii prime, materiale și combustibil/energie a procesului de producție. Pentru a putea fi eliminat sau diminuat acest risc, se iau în calcul mai multe posibilități de aprovizionare :
-aprovizioarea din import ;
-aprovizionarea din surse interne;
-aprovizionarea in conditii de asistenta tehnica.
5. riscul de depozitare – este dat se posibilitățile prin care se reușește asigurarea spațiului de depozitare a materilor prime, a materialelor, a produselor, a mărfurilor, precum și a caracteristicilor tehnico-funcționale a acestora, dar și a modului cum sunt amplasate și administrate aceste spații.
6. riscul de desfacere – este generat de mai multe tipuri de risc din acest domeniu și anume:
○ riscul privind bonitatea partenerilor – respectiv a capacității de plată a acestora privind obligațiile de plată asumate prin contracte. In timp, la acest element de baza privind bonitatea s-au adaugat și altele, cum ar fi corectitudinea, punctualitatea, seriozitatea și spiritul de echitate al partenerului;
○ riscul de scumpire ulterioară a contractării materilor prime și a manoperei, fiind specific furnizorilor de mărfuri;
○ riscul privind negocierea neurmată de contractare, specific licitațiilor;
○ riscul privind executarea contractelor, respectiv riscul apariției unor evenimente ce au ca rezultat imposibilitatea îndeplinirii obligaților contractuale sau interzierea executării lor.
7. riscul de transport – este intilnit în activitatea de casifică astfel :
a) Riscuri determinate de factorii procesului de producție. In acest sens riscurile pot fi grupate astfel :
1. riscuri ale forței de muncă – se manifestă în diferite forme în funcție de natura surselor care l-au generat ;
2. riscuri legate de utilaje și tehnologiile utilizate – se referă la pierderile produse datorită uzurii fizice și morale depașite din punct de vedere tehnic și tehnologic, care dacă sunt folosite timp îndelungat duc la riscul de faliment;
3. riscuri legate de materii prime, materiale și combustibil/energie, care generază riscuri de aprovizionare, de depozitare, de transport și de desfacere ;
4. riscul de aprovizionare – se datorează neasigurării în ritm continuu a aprovizionării cu materii prime, materiale și combustibil/energie a procesului de producție. Pentru a putea fi eliminat sau diminuat acest risc, se iau în calcul mai multe posibilități de aprovizionare :
-aprovizioarea din import ;
-aprovizionarea din surse interne;
-aprovizionarea in conditii de asistenta tehnica.
5. riscul de depozitare – este dat se posibilitățile prin care se reușește asigurarea spațiului de depozitare a materilor prime, a materialelor, a produselor, a mărfurilor, precum și a caracteristicilor tehnico-funcționale a acestora, dar și a modului cum sunt amplasate și administrate aceste spații.
6. riscul de desfacere – este generat de mai multe tipuri de risc din acest domeniu și anume:
○ riscul privind bonitatea partenerilor – respectiv a capacității de plată a acestora privind obligațiile de plată asumate prin contracte. In timp, la acest element de baza privind bonitatea s-au adaugat și altele, cum ar fi corectitudinea, punctualitatea, seriozitatea și spiritul de echitate al partenerului;
○ riscul de scumpire ulterioară a contractării materilor prime și a manoperei, fiind specific furnizorilor de mărfuri;
○ riscul privind negocierea neurmată de contractare, specific licitațiilor;
○ riscul privind executarea contractelor, respectiv riscul apariției unor evenimente ce au ca rezultat imposibilitatea îndeplinirii obligaților contractuale sau interzierea executării lor.
7. riscul de transport – este intilnit în activitatea de comerț exterior;
8. riscuri legate de îmbinarea factorilor de producție care înseamnă organizarea muncii, a producției și a conducerii.
b) riscul de gestionare a factorilor de producție – care vizează riscurile din asigurarea aprovizionării, a calității și cantității, a structurii și a timpului.
c) riscul de utilizare extensivă și intensivă; utilizarea extensivă vizează pierderile de timp, iar cea intensivă vizează productivitatea și asigurarea unei tehnologii de vârf, coroborată cu urmărirea planului de investiții.
d) riscul de eficiență – care presupune urmărirea efectelor în corelație cu eforturile. Efectele se masoară prin producția exercițiului, valoarea producției fabricate, cifrei de afaceri, profitului ; iar eforturile se măsoară prin forța de muncă, utilaje, materii și materiale, combustibil.
e) riscul legat de deficiențele apărute în sistemul informatic sau în activitatea de control intern al firmei ; poate fi asociat cu eroarea umană, « căderea » unui sistem sau aplicarea incorectă a unor proceduri, generarea de rezultate eronate (de ex. pentru documentele contabile, indicatori statistici), deficiențe de securitate a sistemelor, ducând la penetrarea și operarea frauduloasă. Toate acestea au dus la denumirea de risc operațional ;
f) riscuri tehnice – această categorie de risc survine din momentul negocierii și gestionării unei operațiuni sau tranzacții. Esența în cazul riscurilor tehnice, este dată de calitatea personalului, fiabilitatea infrastructurii (documentație, informatică, transmiterea datelor) și verificarile operative la diferite niveluri de execuție.
g) riscul de fraudă – în activitatea firmei sau corporației pot apărea pierderi determinate de faptul că personalul firmei, clienți sau terți încearcă să profite de unele carențe din punct de vedere organizatoric, de personal sau de securitate. In principiu, fraudele se produc în cadrul oricărui serviciu, putând afecta rentabilitatea oricarui agent economic, atunci când nu pot fi detectate din timp și recuperate.
h) riscul de firmă – este rezultatul unei incompabilități între caracteristiciile proprii unei firme și cerințele de organizare, coordonare, control implicate de derularea unor afaceri cu diferiți parteneri din interiorul sau din afara granițelor țării de origine.
i) riscul de proiect – este privit în literatura de specialitate ca implicațiile existenței unui grad ridicat de incertitudine cu privire la performanțele ce pot fi realizate de proiectul respectiv.
B. Riscurile financiare – sunt acele riscuri generate de modul în care este finanțată activitatea firmei, având în vedere sensibilitatea rezultatului net la variațiile rezultatului exploatării. Firmele transnaționale sunt mult mai expuse riscului financiar decât cele naționale, ele derulând majoritatea tranzacților în moneda străina. Datorită fluctuaților frecvente pe care monedele unor țări le înregistrează în raport cu moneda națională, există adesea riscul ca un câștig obținut să se transforme în pierdere. De regulă, firmele urmăresc o monedă slabă atunci când realizează investiția, urmând ca la repartizarea profiturilor să fie preferată o monedă puternică.
In funcție de natura riscului în această grupă a riscurilor finaciare se disting următoarele tipuri de riscuri:
a ) riscul de dobândă – este un risc financiar care acționează nu numai în cazul creditorului, ci și în cazul firmelor ce nu dispun de suficiente resurse proprii pentru derularea unui proiect de investiții și astfel sunt nevoite să recurgă la credite bancare. Pentru creditele luate, firma va trebui să anticipeze care va fi evoluția ulterioară a ratei dobânzii pentru ca o eventuală creștere a acesteia va mări costurile capitalului împrumutat și implicit vor crește costurile investiției. Pentru a reduce posibilitatea de materializare a acestui risc, firma investitoare va trebui să cunoască foarte bine factorii care determină nivelul dobânzii bancare (rata inflației, situația economică generală etc.). Multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variatia ratelor dobânzii pe pietele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul cresterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă si care obtine deci, un randament plafonat suferă o ”pierdere de câstig” dacă dobânzile cresc pe piată, în timp ce remunerarea pe care el o primeste nu este însotită de aceeasi crestere. Evolutia ratelor dobânzii constituie deci si ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânziilor, a cărui urmărire și stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.
b) riscul de finanțare – este riscul generat de costul capitalului investițional. Firmele pot realiza investitiția fie din resurse proprii, fie pot suplimenta aceste resurse cu resurse împrumutate. Materializarea acestui risc depinde de structura capitalului utilizat. Structura capitalului necesar investiției se stabilește în funcție de :
– dimensiunea firmei (firmele mari au la dispoziție un număr mai mare de posibilități de finanțare a unui proiect de investiții) ;
– gradul sau de îndatorare (cu cât o firma este mai îndatorată, cu atât ea va primi mai greu un credit pentru finanțarea unei investiții) ;
– structura activelor (firma care dispune de active ce pot fi ipotecate va prefera capitalul împrumutat) ;
– ritmul de creștere al firmei investitoare (o firmă cu ritm de creștere ridicat va opta pentru capital de împrumut pentru a nu împărți profiturile cu un număr mai mare de acționari).
Costul capitalului investițional obținut din surse externe este dat de dobânzilor plătite,cheltuielile de emisiune pe piața de obligațiuni sau acțiuni, de comisioanele și spezele bancare etc. Costul profitului reinvestit sau autofinanțare așa cum i se mai spune, este dat de costul de oportunitate al reinvestirii profitului. Dacă nu se va utiliza o structura optimă a capitalului investițional, apare riscul unei suplimentări a costurilor de finanțare a investiției, putând astfel aparea dezechilibre puternice în bilanțul firmei investitoare.
c) riscul de lichiditate – riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacție mare la un anumit moment de timp sau atunci când respectiva firmă nu este capabilă să obțină fonduri pentru a-și achita obligațiile impuse cash – flow.
d) riscul cursului de schimb valutar – de fiecare dată când întreprinderea efectuează operatiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evolutia defavorabilă a ratelor de schimb. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilitătii rezultatelor, ea crează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-l controleze si să-l stăpânească.
e) riscul de audit – este acel risc rezidual care rezultă în urma recomandărilor eronat formulate și a concluzilor emise de cei care auditează, neconforme cu realitatea, create în mod special pentru ca anumite fonduri obținute din credite să fie deghizate în elemente de cash- flow, unele datorii să fie escamotate cu ajutorul unor entități special create în acest scop, iar o serie de costuri excepționale să fie pur și simplu omise din calculul rezultatelor finale. Astlel de situații au dus la falimente intempestive înregistrate în ultimii ani, prin lichidarea mai multor mari întreprinderi, scotând în evidență lacunele procedurilor internaționale de contabilitate și de audit aplicate. Uneori companiile de audit operau nestingherite în situația unor grave conflicte de interese. Criza de credibilitate ce a decurs din toate aceste situații, arată cât de imperios necesar este un ansamblu de principii unitare care să guverneze pregătirea și prezentarea rapoartelor financiare, care în prezent sunt elaborate conform reglementărilor existente în fiecare stat.
C. Riscul de faliment – este acel risc care apare datorită incapacității agentului economic de a-și onora la timp obligațile de plată. Acest risc se manifestă în situația în care firma nu este capabilă să facă față plăților către creditorii săi, furnizori, stat, instituții financiare si de credit etc.
Situatia de criză sau falimentul constituie sanctiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii. Riscul de faliment constituie astfel un risc vital, care pune în pericol însăsi supravietuirea întreprinderilor. El justifică atentia ce se acordă controlării acestui risc si explică pentru ce mentinerea solvabilitătii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Bineînteles, crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment si, când criza poate fi depăsită, întreprinderea va scăpa de amenintarea disparitiei si îsi asigură supravietuirea.
. Riscurile din exteriorul firmei
a) riscuri legate de legislație și de reglementare – reflectă faptul că firmele trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementarile legale în vigoare, chiar dacă există o permanență incertitudine atât în ceea ce privește evoluția viitoare a cadrului legislativ cât și a momentului implementării unor noi reglementări;
b) riscuri juridice – sunt consecința unui conflict de interese, rezultat al unei tranzacții, fiind prezentate în fața terților și generând emiterea unei sentințe nefavorabile parților implicate. Complexitatea operațiunilor și a naturii contractelor care sunt administrate nu facilitează prea multe operațiuni. Rezultă că, oportun este ca atunci când apare un astfel de conflict să poată fi estompat pe cale amiabilă, mai ales în domeniul financiar, este apreciată discreția, ceea ce nu se poate menține, daca cazul ajunge să fie judecat la tribunal. Astfel, se justifică faptul că majoritatea contractelor prevăd mai puțin apelul la recurs, în comparație cu clauza de arbitaj – CCI, care este mai discretă în comparație cu prima. Pentru a evita problemele care ar apărea ulterior în derularea contractelor, firmele transnaționale, pot face referire la o serie de norme sau pot alege alt sistem juridic care să guverneze contractele încheiate. Pe lângă riscul contractual, ca forme ale riscului juridic mai întilnim riscuri legate de impunerea unor restricții de proprietate, control al schimbului valutar, repatrierea profitului sau regulamentele bursiere.
c) Riscul de țară – intervine atunci când au loc evenimente ca : revoluții, insurecții, schimbări de regim sau luarea unor măsuri autoritariste de către guvernele care vin la putere (control asupra schimbului valutar – risc de transfer sau al averilor – risc de naționalizare și expropriere fără compensare adecvată), războiul în afara frontierelor sau cel civil.
d) Riscul politic – este adesea confundat cu riscul de țară. Acest risc este legat de atitudinea viitoare a guvernanților. O atitudine radicală a guvernanților ar avea repercursiuni în primul rând asupra propriei țări, creându-i o imagine nefavorabilă, ducând la o credibilitate scăzută față instituțiile internaționale, care nu face decât să diminueze sau chiar să stopeze finanțarea externă.
e) riscuri legate de factorii naturali – cutremure, incendii, inundații, explozii etc ;
f) riscul de piață – provine din variațiile de preț și acesta îmbracă un aspect particular, manifestându-se ca :
– risc de rată a dobânzii ;
– riscul cursului de schimb.
g) riscurile de contrapartidă și de credit – aceste riscuri provin ca urmare a neîndeplinirii de către una din părți a obligațiilor sale contractuale, adică nu există livrare integrală sau parțială de bunuri datorate la scadență. Ele sunt semnalate pe piața liberă, în cadrul contractelor bilaterale, dar relativ limitate pe o piață organizată prin existența unui organism care să asigure încheierea operațiunilor fără ca acest organism să fie afectat el însuși. Pentru un instrument care figurează ca operațiune din bilanț, riscul de compesație sau contrapartidă poate să corespundă unei pierderi totale. In cazul în care un debitor devine insolvabil, dreptul de creanță devine compromis în totalitate. In schimb, pentru instrumente în afara bilanțului, acest risc este în general limitat, comportându-se ca un risc de substituire. In consecință, astfel de tranzacții presupun un angajament reciproc de livrare. Dacă contrapartida este nesigură, aceasta se anulează, fiind suficient atunci, interpunerea unei noi contrapărți în cadrul operațiunii, exonerându-se prin aceasta de orice neîndeplinire contractuală;
h) riscul de inflație sau de deteriorare a puterii de cumparare – este generat de posibilitatea ca din încasările viitoare firma să nu mai poată cumpăra bunuri (materii prime, energie, materiale, subansamble) sau servicii (transport, telecomunicații, servicii bancare) de pe piața țări gazdă în aceeași cantitate ca în prezent. Acest risc afectează, în principal, firmele care se aprovizionează în cantitate mai mare decât rata anuală a profitului, investitorul înregistrind pierderi.
i) riscul de imagine/publicitate – este riscul care prezintă două forme de manifestare, respectiv lipsa de publicitate și antipublicitatea. Lipsa de publicitate dă naștere fenomenului de neinformare a clientelei cu privire la caracteristicile tehnico- funcționale ale produsului. Antipubicitatea este o publicitate deformată, fie datorită exagerăirlor care nu sunt conforme cu realitatea fie datorită unui conținut eliptic. Acest ultim tip de publicitate este generator de riscuri agresive.
j) riscul reputațional – este important de subliniat faptul că toate riscurile de bază care se produc la nivelul agentului economic se pot transforma în risc reputațional. Astfel, se stabilește o legătură evidentă între riscul juridic și riscul reputațional, în sensul că în relația cu clienții, cu furnizorii, cu partenerii și colaboratorii, se va urmări respectarea prevederilor contractuale. Nerespectarea acestora poate avea drept consecință apariția riscului operațional.
Aspecte generale ale Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS) privind riscurile agentului economic
Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS) au fost implementate în România, începând cu 2001, odată cu strategia Guvernului României de aderare la Uniunea Europeană, și de atunci au fost revizuite de două ori, odată în 2003 și ultima dată în 2005 în Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFERSsTM) – 2005. Așadar, contabilitatea românească a fost armonizată cu prevederile acestor standarde care au ca obiective :
-să dezvolte, în interesul public, un set unic de standarde globale de contabilitate, cu o înaltă calitate, inteligibile și aplicabile, care să solicite informații de înaltă calitate, transparente și comparabile în situațiile financiare și alte raportări financiare, pentru a-i ajuta pe participanții de pe piețele mondiale de capital și pe ceilălalți utilizatori să adopte decizii economice ;
-să determine convergența standardelor contabilității naționale cu Standarde Internaționale de Raportare Financiară către soluții de înaltă calitate.
Unul din aceste standarde (IAS 32) intitulat « instrumente financiare : prezentare și descriere » face referiri (oferă informații cu privire) la riscurile financiare asociate tranzacțiilor cu instrumente financiare ale unei entități/firmei, respectiv evaluarea gradului de risc aferent acestora care poate fi sau nu recunoscut în situațiile financiare .
Astfel, în acest contest, apar definite riscul de piață, riscul de credit, riscul de lichiditate (sau risc de finanțare), riscul ratei dobânzii fluxului de trezorerie, după cum urmeaza :
a) riscul de piață cuprinde trei tipuri de risc :
1. riscul valutar – riscul ca valoarea unui instrument să fluctueze din cauza variaților cursului de schimb valutar.
2. riscul ratei dobânzii – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze din cauza modificării ratei dobânzii pe piată.
3. riscul de preț – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al modificării prețurilor pieței, chiar dacă aceste modificări sunt cauzate de factori specifici instrumentului individual sau emitentului acestuia, sau de factori care afectează toate instrumentele tranzactionate pe piață. Termenul de « risc de piata » încorporează nu numai potențialul de pierdere, ci și pe cel de câștig.
b) riscul de credit – riscul ca una dintre părțile instrumentului financiar să nu execute obligația asumată, cauzând celeilalte părți o pierdere financiară.
c) riscul de lichiditate (sau riscul de finanțare) – riscul ca o entitate să întâlnească dificultăți în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul de lichiditate poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiata de valoarea sa justa.
d) riscul ratei dobânzii – riscul ca viitoarele fluxuri de trezorerie ale unui instrument financiar să fluctueze din cauza modificării ratelor dobânzii de piață. De exemplu, în cazul unui instrument de împrumut cu rată variabilă, astfel de fluctuații constau în modificarea ratei dobânzii efective a instrumentului financiar, de obicei fără o schimbare corespondentă a valorii sale juste.
Un studiu realizat de Deloitte & Touche, indică faptul că 99 de țări fie cer, fie permit utilizarea IFRS-urilor pentru companiile cotate.
Standardele Internaționale de Contabilitate prevăd ca :
o entitate/ firma trebuie să descrie politicile de gestionare a riscului, inclusiv politicile de acoperire aplicate pentru fiecare dintre principalele tipuri de tranzacții anticipate pentru care s-a utilizat contabilitatea de acoperire impotriva riscurilor.
o entitate va prezenta următoarele informații separat pentru acoperirea împotriva riscurilor valorii juste, ale fluxurilor de trezorerie si ale investiției nete într-o activitate în străinătate (așa cum au fost definite în IAS 39) :
a) o descriere a acoperirii împotriva riscurilor ;
b) o descriere a instrumentelor financiare desemnate ca instrumente de acoperire ămpotriva riscurilor și valorilor lor juste la data bilanțului;
c) natura riscurilor acoperite ;
d) pentru acoperirea împotriva riscurilor fluxurilor de trezorerie, perioadeleîn care fluxurile de trezorerie sunt preconizate să apară, cînd se prevede intrarea lor îndeterminarea profitului sau a pierderii, precum și o descriere a oricărei tranzacții planificate pentru care contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor a fost utilizată anterior, dar care este puțin probabil că va avea loc.
Atunci când un câștig sau o pierdere dintr-un instrument de acoperire împotriva riscurilor pentru fluxurile de trezorerie a fost recunoscută direct în capitalurile proprii, în situația variaților capitalurilor proprii, o entitate va prezenta :
a) valoarea care a fost recunoscută astfel în capitalurile proprii în timpul perioadei ;
b) valoarea care a fost eliminată din capitalurile proprii și inclusă în contul de profit și pierdere pentru perioada respectivă ;
c) valoarea care a fost eliminată din capitalurile proprii în timpul perioadei inclusă la evaluarea inițială a costului de achiziție sau la altă valoare contabilă a unui activ nefinanciar sau a unei datorii nefinanciare dintr-o tranzacție viitoare foarte probabilă acoperită impotriva riscurilor.
Evaluarea riscului
Evaluarea riscului este o parte a procesului operațional și trebuie să identifice și să analizeze factorii interni și externi care ar putea afecta în mod negativ obiectivele agentului economic.
Factorii interni pot fi, de exemplu, natura activităților firmei, calificarea personalului, schimbări majore în organizare sau randamentul angajaților, iar factorii externi pot fi variația condițiilor economice, legislative sau schimbările intervenite în tehnologie.
Evaluările riscurilor trebuie să acopere toată gama de riscuri din cadrul firmei, de aceea trebuie lucrat la toate nivelurile ierarhice, mai ales la cele înalte. Procesul de evaluare trebuie să descopere riscurile măsurabile și riscurile nemăsurabile, cum ar fi cele operaționale, și să le selecționeze pe cele controlabile.
Evaluarea riscurilor este o preocupare atât a auditorilor interni, pe care o realizează în conformitate cu standardele lor profesionale, cât și a controlului intern, în vederea oferirii unor servicii performante pentru management. Pentru o bună evaluare a riscurilor este nevoie să cunoaștem agentul economic, activitățile auditabile, riscurile asociate și activitățile de control intern care funcționează.
Evaluarea riscurilor este o problemă permanentă, deoarece condițiile se schimbă mereu, apar noi reglementări, apar oameni noi, apar obiective de actualitate și toate aceste schimbări modifică în permanență structura riscurilor, care niciodată nu poate fi definitivată.
Evaluarea/analizarea riscurilor înseamnă identificarea și analizarea riscurilor relevante în îndeplinirea obiectivelor, pentru a cunoaște modul în care trebuie să fie administrate. Deoarece condițiile economice, umane și de reglementare sunt într-o continuă schimbare, controlul intern trebuie să identifice și să se ocupe de riscurile speciale, asociate schimbării.
Analiza riscurilor nu reprezintă o știință exactă. Prin stabilirea activităților de control se urmărește ca riscurile identificate să devină medii sau scăzute, până la o eventuală dispariție ulterioară. Oricum riscurile trebuie să evolueze în jos.
Activitatea de evaluare a riscurilor este o componentă esențială a managementului și ea trebuie realizată constant, cel puțin odata pe an, pentru identificarea tuturor riscurilor.
Evaluarea riscului în situația în care investitorul este o societate comercială și investiția este un proiect.
În această situație se pot identifica trei tipuri separate și distincte de risc al proiectelor de capital:
1. riscul individual al proiectului – care nu ține seama de faptul că face parte din portofoliul de active al firmei și că firma respectivă nu este decât o acțiune în portofoliile investitorilor;
2. riscul de firmă care este efectul unui proiect asupra riscului companiei fără a ține cont de efectele diversificării personale ale acționarilor;
3. riscul de piață – este riscul proiectului evaluat din punct de vedere al unui investitor care deține un portofoliu foarte diversificat.
După cum vom vedea, un proiect particular poate avea un risc individual mare, însă datorită efectelor de portofoliu, angajarea în acest proiect nu va inflența mult riscul firmei sau al proprietarilor.
Riscul individual al unui proiect este măsurat de variabilitatea rentabilității estimate a proiectului; riscul de firmă este măsurat de impactul proiectului asupra variabilității profiturilor firmei; riscul de piață este măsurat de efectul proiectului asupra coeficientului beta al firmei. Daca proiectul are o mare incertitudine a rentabilității și dacă rentabilitatea este puternic corelată cu rentabilitatea celorlalte active ale firmei și cu majoritatea activelor din economie, atunci proiectul nu va avea un grad mare de risc, indiferent de riscul acestuia. De exemplu, să presupunem că « Microsoft » decide să se angajeze într-o expansiune majoră, constând în fabricația de PC cu energie solară. Microsoft nu este sigură de modul cum această tehnologie va funcționa în cazul producției de masă, deci această firmă are mari riscuri – riscul individual al acesteia este mare.
Managementul estimează, de asemenea, că proiectul va avea o probabilitate de succes mai mare dacă economia este puternică, deoarece populația va avea mai mulți bani de cheltuit pe noile PC. Aceasta înseamnă că proiectul va tinde să aibă succes dacă celelalte divizii au succes și să fie un eșec dacă celelalte divizii nu au rezultate bune.
In acest caz proiectul va avea un risc mare de firmă. In final, cum șansele « Microsoft » sunt puternic corelate cu șansele celor mai multe firme, riscul de piață al proiectului va fi mai mare. Astfel, acest proiect va fi riscant din punct de vedere al tuturor celor trei tipuri de risc. Riscul pieței este important datorită efectului direct asupra prețului acțiunilor unei firme.
Riscul de firmă sau riscul de corporație este important din trei motive principale:
1. acționarii nediversificați, inclusiv proprietari de firme mici, sunt mai preocupați de riscul de firmă decât de riscul de piață.
2. studiile empirice privind determinanții ratelor necesare ale rentabilității au ajuns, în general la concluzia că atât riscul de piață, cât și cel de firmă afectează prețul acțiunilor. Aceasta sugerează că investitorii, chiar cei foarte diversificați, iau în considerare alți factori decât riscul pieței, la stabilirea rentabilității necesare.
3. stabilitatea firmei este importantă pentru manageri, salariați, clienți, furnizori și creditori, ca și pentru comunitatea în care activează. Firmele în pericol de faliment sau cele care au profituri și producții reduse au dificultăți în atragerea și reținerea managerilor și salariaților buni. In plus, atât furnizorii, cât și clienții nu doresc să depindă de firme slabe, iar astfel de firme au dificultății în obținerea de credite la rate rezonabile ale dobânzii. Acești factori tind să reducă profitabilitatea și prețul acțiunilor firmelor riscante, facând astfel semnificativ riscul de firmă.
Din aceste trei motive, riscul de firmă este important chiar dacă acționarii firmei sunt foarte divesificați.
CAPITOLUL II
ANALIZA RISCULUI DE EXPLOATARE
Riscul de exploatare constă în posibilitatea existentă de a nu se recupera în totalitate cheltuielile efectuate. Analiza se bazează pe structura de exploatare a întreprinderii caracterizată în literature de specialitate prin cheltuieli fixe si variabile. De fapt, distinctiaîntre costurile fixe costurile variabile face rezultatele întreprinderii sensibile la variatia nivelului productiei si vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile si este deci mai riscantă. În cazul în care productia este scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse si va obtine astfel pierderi.
Invers, dacă activitatea permit o productie ridicată, cheltuielile fixe sunt repartizate asupra unei productii suficiente, putându-se obtine beneficii. La modul general, cresterea pătții cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin cresterea diferentei între rezultatele obtinute în ipotezele cele mai favorabile si cele obtinute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relatie între dispersia rezultatelor ( care dă mărimea riscului) si structura costurilor pune în discutie activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de productie, de aprovizionare si de vânzare, care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
Pragul de rentabilitate și riscul de exploatare
Analiza pragului de rentabilitate este o metoda de determinare a punctului în care veniturile din vânzări – cifra de afaceri acoperă complet costurile sau astfel spus, punctul de la care firma începe să devină rentabilă, arătând ordinul de mărime pentru pierderile sau profiturile firmei peste sau sub acest punct. Aceasta metoda permite aprecierea riscului economic la care este supusa activitatea fiecărei firme, întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului său (cost, cantitate, preț) și ale ciclului de exploatare (cumpărări/aprovizionări, prelucrări/volum , vânzări/ cifra de afaceri).
De asemenea, aceasta metoda de analiză este fundamentată pe structura costului total care se modifică în funcție de nivelul de producție (materii prime si materiale directe, forța de munca direct productivă, comisioane la vânzări) și cele convențional constante numite cheltuieli fixe, care sunt independente de nivelul de activitate al firmei, sunt angajate în scopul funcționării normale a activității firmei, fiind plătite chiar în absența cifrei de afaceri (cheltuieli cu amortizarea, cheltuieli administrativ generale, cheltuieli cu salarile personalului din cercetare si cel administrativ, chirii, etc.).
Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoare absolută ci numai în raport de marja generată de fiecare agent economic, deoarece există sectoare cum ar fi acela al serviciilor sau al prestărilor de servicii, în care valoarea raportului cifra de afaceri/cumpărări este mult mai mare, ceea ce înseamnă că cifra de afaceri acoperă mult mai bine cheltuielile fixe, generând o creștere a profitului.
De aceea, structura cheltuielilor și în special repartiția între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influență marcantă asupra rentabilității, ceea ce justifică denumirea de efect de levier al exploatării și mai mult formularea modelului de analiza al pragului de rentabilitate sau punct critic cum i se mai spune, la baza căruia stă relația cost – volum – profit.
Pragul de rentabilitate reprezintă acel punct sau nivel de activitate în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag, activitate devine rentabilă. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului critic va fi mai redus.
Analiza pragului de rentabilitate este importantă în procesul de planificare, deoarece relația cost – volum – profit poate fi influențată foarte mult de proporția investițiilor în active fixe, iar la stabilirea planurilor financiare se operează de obicei la schimbări ale raportului dintre valoarea activelor fixe și a celor curente. În alți termeni, ar suna în modul următor: ”daca firma vrea sa evite pierderile contabile, atunci trebuie ca veniturile realizate din vânzări să acopere toate costurile – și acelea care variază direct cu nivelul producției și acela al căror valori rămân constante la schimbări ale nivelului producției”.
Pragul de rentabilitate se poate determina fie calculând volumul vânzărilor în unități fizice pe produs, fie valoric în lei sau în număr zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Pentru întreprinderile care fabrică un singur produs, pragul de rentabilitate în unități fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant, în raport cu creșterea volumului de producție. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producției vândute, cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora.
CV = v x Q
Unde: v – cost variabil unitar
CV – cheltuieli variabile
Q – volumul producției
De asemenea, se are în vedere și ipoteza când prețul unitar de vânzare este constant indiferent de volumul produselor vândute , ceea ce înseamnă că producția este măsurată la același preț.
CA = p x Q
în care: CA – cifra de afaceri
p – prețul unitar de vânzare
Pe baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate, se determină după următoarea relație:
CA = CT, iar Re = 0
CT = CV +CF
în care: CT – cheltuielile totale
CA = CV +CF
p x Q = v x Q + CF
p x Q – v x Q = CF ⇒ QPR
în care: QPR = volumul fizic al producției vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate ;
PR = pragul de rentabilitate ;
p –v = mcv ;
mcv – reprezintă marja unitara asupra cheltuielilor variabile;
Rezultă că:
QPR=
Determinarea pragului de rentabilitate în unități valorice la întreprinderile care fabrica un singur produs, se realizează prin înmulțirea pragului de rentabilitate în volum cu prețul de vânzare unitar, obținându-se următoarea relație:
p x QPR= x p (1)
stim că:
x 100=Rmcv
Rmcv – reprezintă rata marjei asupra costului variabil unitar.
Deci, din formula de calcul (1) rezulta următoarea relație :
CAPR= QPR X p
Potrivit relației (2), pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri, pentru care suma cheltuielilor fixe este egala cu marja absolută asupra costului variabil.
Determinarea volumului valoric în lei al vânzărilor corespunzător pragului de rentabilitate, este utilă , mai ales pentru firmele care vând diferite produse la prețuri variate. Aceasta analiză necesită doar cunoașterea volumului total al vânzărilor, a costurilor fixe totale si a costurilor variabile la nivelul respectiv de vânzări. Volumul valoric în lei al vânzărilor, corespunzător pragului de rentabilitate se determina apoi folosind următoarea metodă:
QPR=
Această metodă de analiză este utilă firmelor care vând diferite produse la prețuri variate, atunci când se fac calcule de previziune, deoarece permite obținerea următoarelor informații:
– cifra de afaceri pentru care profitul este nul;
– mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obținerea unui profit dorit;
– mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menținerea unui anumit profit, în condițiile în care cresc cheltuielile fixe;
– mărimea profitului realizabil la o creștere dată a cifrei de afaceri.
Evaluarea riscului de exploatare
Are ca punct de plecare modelul pragului de rentabilitate materializat în două componente:
calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare (RPR )
RPR= x 100
Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare și invers.
calculând indicele de securitate (IS ), care pune în evidență marja de securitate de care dispune firma:
IS=
Marja de securitat va fi cu atât mai mare cu atât indicele este mai mare.
Evaluarea riscului de exploatare mai poate fi făcută și cu ajutorul unui “indicatorului de pozitie” față de pragul de rentabilitate. Acest indicator este exprimat atât în mărimi absolute (α), cât și în mărimi relative (α’) .
mărimi absolute: α = CAreala–CAPR
mărimi relative: α`=
Indicatorul de poziție în mărime absoluta, mai este cunoscut și sub denumirea de flexibilitate absolută. Acest indicator este dat de capacitatea firmei de a-și modifica și a-și adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca acest indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a firmei, respectiv un risc de exploatare cât mai redus.
Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al firmei, de starea și calitatea acestuia, de potențialul uman și de structura organizatorică a firmei.
Indicatorul de poziție în mărime relativă, denumit și coeficient de volatilitate, înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. El are aceeași valoare informaționala ca și indicatorul absolut.
Din studiile de specialitate realizate în țările cu o economie de piața funcțională se apreciază că situația firmelor in raport cu pragul de rentabilitate se prezintă astfel:
– instabila, când cifra de afaceri reală se situează cu cel puțin 10% peste pragul de rentabilitate;
– relativ stabilă, când cifra de afaceri reală este cu 20% deasupra punctului critic;
– confortabilă, când cifra de afaceri reala depășește punctul critic cu peste 20%
Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate
Sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate este dată de coeficientul efectului de levier al exploatării, care este o componentă a riscului global.
Riscul global al întreprinderii este acel risc provocat de sensibilitatea rezultatului net în raport cu cifra de afaceri și este asumat de acționari, fiind exprimat sub forma coeficientului de elasticitate global (eg). Δ
eg== e3 x e2 x e1
deci eg = e3 x e2 x e1 (1)
Riscul global combină riscul financiar, care este dependent de structura de finanțare, cu riscul pur economic, de natura industrială și comercială generat de rezultatul exploatării, neinfluențat de cheltuielile financiare și impozitul pe profit.
Coeficientul de elasticitate e1, denumit și coeficientul efectului de levier al exploatării – măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variația cifrei de afaceri, având la bază structura cheltuielilor fixe și variabile.
În urma dezvoltării acestui coeficient de elasticitate (e1) pe baza cheltuielilor fixe și variabile, care contribuie la variația cifrei de afaceri s-a ajuns la următoarea formulă de calcul:
e1= (2)
Aceasta relație de calcul dovedește dependența riscului economic de variația cifrei de afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate.
Se poate aprecia, că cu cât, cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată față de pragul de rentabilitate, cu atât, va fi mai mic coeficientul de elasticitate și întreprinderea va fi mai puțin riscantă. Sensibilitatea rezultatului exploatării este mai mare în apropierea pragului de rentabilitate, iar riscul economic este sporit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai mic decât 1, iar când este mai mare ca 1, atunci întreprinderea este generatoare de profit, datorită creșteri cifrei de afaceri.
Un alt factor care contribuie la variația cifrei de afaceri și implicit asupra rezultatului exploatării este ponderea mare a cheltuielilor fixe, ceea ce înseamnă un risc mult mai mare și o flexibilitate scăzută la variația pieții. Din acest motiv, întreprinderea trebuie să ofere acționarilor săi o rată a rentabilității financiare mult mai mare.
Coeficientul de elasticitate e2, denumit și coeficientul efectului de levier financiar – exprimă sensibilitatea venitului impozabil la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării.
e2= (3)
in care:Ri=
ΔRi=ΔRe
i – este cota de impozit pe profit
Coeficientul de elasticitate e3 – măsoară elasticitatea rezultatului net la variația venitului impozabil. Se observă că acest coeficient de elasticitate nu are influență asupra coeficientului de elasticitate global, deoarece acesta este egal cu 1.
e3= (4)
Întorcându-ne în relația (1) prin introducerea formulelor de calcul (2) și (3), mai exact a efectului de levier al exploatării și cel financiar, obținem efectul de levier combinat sau coeficientul de elasticitate global (eg), care reflectă mărimea riscului global și este dat de următoarea formulă de calcul:
Eg=
Strategii de prevenire a riscului de exploatare – Strategii de dominație prin costuri minime
Strategia de dominare prin costuri, constă în a atinge, în mod durabil, un cost unitar mai mic decât cel al concurenților, oferind în același timp o calitate apropiată de cea a mediei de pe piată, pentru o țintă largă strategică. Pentru ca această strategie să fie aplicată cu succes, managementul întreprinderii trebuie să identifice activitățile și zonele generatoare de costuri, acolo unde au loc consumuri de resurse, prin descoperirea și exploatarea tuturor surselor posibile de avantaje de cost (tehnologie exclusivă, acces preferențial la materii prime etc.) în vederea obținerii unei marje la un cost mediu superior celei obținute de concurenți, ceea ce îi va permite firmei reducerea prețului și câștigarea de piață. Există numeroase metode de reducere a costurilor, între care cele mai cunoscute sunt: organizarea producției în masă, eficientizarea procesului de producție, simplificarea produsului, prin evitarea folosirii unor caracteristici prea sofisticate și care nu sunt neapărat necesare clientelei sau prin reducerea cheltuielilor de aprovizionare. Astfel printr-o administrarea mai eficientă și cu un grad de rigurozitate mai ridicat al activității generale, firma ar putea să reducă costurile variabile (directe) ale producției – prin creșterea contribuției pe unitate – acțiunea poate afecta profitul la nivelul curent și să influențeze mișcarea punctului critic.
La nivelul cheltuielilor de natura materială principalul mijloc de reducere a consumurilor de materii prime și materiale fără a grefa asupra parametrilor de calitate ai produsului fabricat îl reprezintă asimilarea de noi tehnologii de proces sau produs.
La nivelul cheltuielilor de natura salarială (cu personalul) atingerea obiectivului strategic de minimizare se poate realiza prin re-localizarea geografica a unităților de producție, care are ca efect principal utilizarea forței de munca din zone și tari în care nivelul de trai este relativ redus, iar gradul de pregătire profesionala este ridicat.
Decizia strategica vizând transferul producției în alte zone geografice este legată direct de ponderarea pe care o dețin cheltuielile cu personalul în totalul costului unitar. Efectul direct al acestui fenomen îl reprezintă reducerea constantă a ponderii pe care o deține consumul de resurse umane în procesul de producție, ceea ce face ca migrarea
companiilor în dorința de a obține economii ale costului pe seama forței de muncă ieftine să își piardă fundamentarea economica.
O altă modalitate de eficientizare a consumurilor reprezentând manopera directă o constituie ridicarea nivelului de pregătire profesionala a angajaților, prin includerea acestora în programe de formare pregătire profesionala permanenta.
Efectul scăderii costurilor fixe este important deoarece contribuie la scăderea punctului critic al rentabilității. Această scăderea a costurilor fixe se poate obține prin apelarea la diferite „inginerii manageriale” – de exemplu, creșterea gradului de utilizare a capacității de producție conduce la minimizarea mărimii costului de fabricație.
O strategie de dominare globală prin costuri nu este lipsită de riscuri. Printre cele mai importante evidențiem:
– progresul tehnic, care anihilează efectul investițiilor trecute și experiența;
– efectul de învățare superior, care se obține în general de către firmele care au intrat mai târziu în sector, ca urmare a fenomenului de imitare sau posibilității pe care le au de a investi în echipamente mai moderne;
– incapacitatea de a imagina alte produse ca urmare a concentrării puternice asupra reducerii costurilor;
– manevrele concurenților, care printr-o politică de diferențiere reușesc să segmenteze sectorul.
CAPITOLUL III
ANALIZA RISCULUI FINANCIAR
Sfera riscului financiar
Activitatea financiară, în numeroasele sale segmente este influențată de neprevăzut, de elemente restrictive ca evoluție, deseori neașteptată, nedepinzând direct de agenții economici. Impactul a numeroși factori (piața, concurența, factorul timp, inflația, cursul valutar, dobânzile, comisioanele, factorul uman și nu în ultimul rând cultura firmei) face ca decizia financiară să devină de multe ori o decizie în condiții de risc.
Administrarea/gestionarea riscului în sfera financiarului presupune:
– identificarea acelor zone care sunt predispuse la risc;
– estimarea probabilității producerii riscului financiar;
– determinarea relațiilor de independență între riscul financiar și celalalte riscuri semnificative (riscul de exploatare, riscul de piață – fluctuații ale dobânzilor);
– delimitarea riscului și încercarea de a-l ține sub observație pentru a-l stopa sau diminua (minimiza ) efectul;
– identificarea factorilor de cauzalitate pentru riscul financiar, în vederea delimitării posibilelor efecte adverse induse asupra activității de ansamblu a firmei;
– determinarea riscului ca mărime cuantificabilă, precum și a efectelor asociate apariției riscului;
– stabilirea căilor de urmat sau a strategiilor pentru încadrarea activității financiare a firmei într-un spațiu de certitudine financiară.
Activitatea de gestionare a riscului financiar este parte integrantă a procesului de planificare și control financiar, supusa deciziilor strategice și tactice de adaptare continuă a firmei la condițiile din interior și exterior, aflate în continuă schimbare.
Zonele de apariție ale riscului financiar precum și efectele asociate acestuia (figura nr.3.1) sunt:
Figura nr.3.1 Riscul financiar și efectele asociate acestuia
Dimensionarea globală a riscului financiar
Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt valorificate, speranța unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată Rj. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate R1,R2,…Rn corespunând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunțate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu activitatea și cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilități (p1, p2, ….pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R2….Rn).
Distribuția ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranței matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilitățile asociate lor.
Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate așteptate, avându-se îin vedere amploarea distanței față de medie(Rj-) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia σ(R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilității prevăzută și deci mărimea riscului.
σ(R)=
Riscurile obținerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.
Riscul în gestionarea trezoreriei
Gestionarea trezoreriei presupune manipularea zi de zi a banilor agentului economic, luarea de decizii de plasament sau de finanțare, intervenție pe piață pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, asumarea unor angajamente financiare de natură diversă.
Fiecare dintre aceste activități comportă un risc financiar care de multe ori înseamnă pierderi. Se au în vedere următoarele tipuri de riscuri financiare legate de gestionarea trezoreriei:
– riscul de incompetență – este riscul survenit ca urmare a erorilor comise de persoanele de decizie și de execuție;
– riscul de lichiditate – este riscul de a suporta penalizări privind timpul sau prețul de obținere a unui instrument financiar;
– riscul de schimb – este riscul privind variația în timp a cursului devizelor în care sunt exprimate și evaluate creanțele întreprinderi în raport cu moneda de cont pe care o utilizează aceasta în mod curent;
– riscul fiscal – este riscul legat de gestionarea fluxului fiscal;
– riscul uman – este riscul legat de comportamentul persoanelor care iau decizii sau angajează responsabilitatea firmei în situații în care pot apărea pierderi importante;
– riscul de rată a dobânzii – este riscul privind modificarea în timp a nivelului ratei dobânzii.
Evaluarea riscului financiar în activitatea de investiții
Este avut în vedere riscul selecției proiectelor de investiție pe trei nivele de integrare ale acestora:
a) riscul proiectelor de investiții privit în mod individual care nu ține seama de faptul că face parte din portofoliul de active al firmei și că firma respectivă nu este decât o acțiune în portofoliile investitorilor;
b) riscul proiectelor de investiții în situația integrării lor în activitatea de ansamblu a firmei: riscul de firmă;
c) riscul de investiții în raport cu acționarii sau riscul de piață – ca deținătorii ai portofoliilor de investiții proprii, diversificate. Se insistă asupra metodelor specifice de finanțare: creditul de leasing financiar folosit în finanțarea proiectelor mari.
Acea parte a riscului unui titlu de valoare care poate fi eliminată prin diversificare se numește risc diversificabil, risc specific companiei sau risc de firmă. Acea parte a riscului unui titlu de valoare care nu poate fi eliminată prin diversificare se numește risc nediversificabil, risc de piață. Denumirea nu este importanta, dar faptul ca o mare parte a riscului oricărui titlu individual poate fi eliminat este de o importanță vitală.
a) riscul individual al unui proiect este riscul pe care proiectul l-ar avea dacă ar fi singurul activ al firmei și dacă acționarii firmei ar avea doar acțiunile firmei respective. Riscul individual este măsurat de variabilitatea rentabilității estimate a activelor. Riscul individual este deseori utilizat ca aproximație atât pentru riscul de firmă, cât și pentru riscul de piață.
b) riscul de firmă este cauzat de acțiuni în justiție, greve, succesul sau insuccesul programelor de marketing sau al strategiilor implementate, câștigul sau pierderea unor contracte majore sau alte evenimente care au loc în cadrul firmei respective. Deoarece aceste evenimente sunt în esență aleatoare, efectele lor asupra portofoliului pot fi eliminate prin diversificare – evenimentele nefavorabile dintr- o firmă vor fi compensate de evenimentele favorabile dintr-o altă firmă.
c) riscul de piață – este riscul proiectului evaluat din punct de vedere al unui investitor care deține un portofoliu foarte diversificat.
Analiza gradului de îndatorare și riscul legat de efectul de levier
În literatura de specialitate din țările cu economie de piață dezvoltată, efectul îndatorării asupra beneficiului este cunoscut sub denumirea de efect de levier, denumire ce provine de la faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie care influențează nivelul rentabilității capitalurilor proprii. După cum se știe capitalul unei firme este format din două componente, capitalul propriu și capitalul împrumutat sau datoriile, ce se deosebesc fundamental prin costul pe care-l generează.
Firmele care apelează la împrumuturi trebuie să suporte sistematic și cheltuielile financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei antrenează o variabilitate a rezultatelor și automat se modifică riscul financiar. Mărimea influenței structurii financiare asupra performanțelor firmei, a dat naștere efectului de levier financiar.
Deci, efectul de levier poate fi definit, ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influențează rentabilitatea financiară, rentabilitate exprimată prin raportul dintre beneficii și capitaluri proprii.
Rentabilitatea financiară își are originea în rentabilitatea activului. Dacă remunerația îndatorării (rata dobânzii) este egală cu rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară va fi egală cu rentabilitatea economică. Dacă costul datoriei, este inferior sau superior rentabilității economice, rezultatul la dispoziția acționarilor (deținători de capitaluri proprii) va crește sau se va diminua datorită împrumuturilor.
Ținând cont de efectul de levier, rentabilitatea financiară sau rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi redată cu ajutorul următoarelor relații :
RE = At x Re ;
RE – rezultatul exploatării
Re – rentabilitatea economică
At – activul total
At = Cpr +Dat
Cpr – capitaluri proprii
Dat – datorii/împrumuturi
Re = RE – Dob
Dob – dobânda
Dob = Dat x i
i – procent mediu de dobândă
Deci:
Raportul din această relație poartă denumirea de rată a levierului sau coeficient de îndatorare.
Îndatorarea este favorabilă în condițiile în care rata dobânzii este inferioară ratei rentabilității economice, ceea ce influențează favorabil rata financiara a firmei.
Capitalurilor investite de către acționari, trebuie să li se asigure un randament, iar întreprinderea apreciază costul de oportunitate al acestora.
Conducătorii trebuie să privească fondurile proprii ca instrumente de finanțare și, deci, de plasament pentru deținătorii lor, astfel că randamentul prezintă un interes deosebit.
Rentabilitatea capitalurilor proprii este destinată în bună măsură distribuirii de dividende, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special, pentru creșterea economică a firmei. Dacă nu se împart dividende, capitalul propriu poate crește la nivelul integral al rentabilității.
Riscul financiar mărește riscul economic și se traduce printr-o mare vulnerabilitate de trezorerie, deoarece la sarcinile financiare privind dobânda se adaugă și cele de rambursare a creditelor.
În practică, s-a constatat că structura capitalului afectează valoarea profitului din exploatare.
În primul rând, dacă sumele de capital împrumutat sunt mari, firma probabil nu va mai fi capabilă să se finanțeze, dacă are profit scăzut într-o perioadă când ratele dobânzilor sunt mari. Aceasta ar putea să ducă la un grafic de previzionare cu opriri și porniri succesive, depinzând de disponibilitatea capitalului și de necesitatea de a renunța la oportunități de investiții avantajoase.
În al doilea rând, o situație precară din punct de vedere financiar, apărută ca urmare a utilizării într-o proporție prea mare a capitalului împrumutat poate duce la pierderea contractelor de către firmă. De exemplu, marile companii cum ar fi “Microsoft” analizează în detaliu capacitățile financiare ale posibililor furnizori, iar dacă aceștia au o situație financiară dificilă, încât ar fi posibil să nu livreze la timp sau să nu respecte condițiile stipulate în contract, atunci nu li se propune afacerea.
În al treilea rând, companiile puternice din punct de vedere financiar, au o poziție privilegiată de negociere cu furnizorii și instituțiile financiare, în timp ce companiile slabe trebuie pur și simplu să renunțe, pentru că nu dispun de resursele financiare necesare pentru a duce lupta până la capăt. În sfârșit, o firma care are datorii atât de mari încât apare ca serioasa, problema unui eventual faliment, va avea dificultăți în atragerea și reținerea managerilor și angajaților, sau va trebui să le plătească salarii foarte mari pentru a-i putea opri.
CAPITOLUL IV
ANALIZA RISCULUI DE INSOLVENȚĂ ȘI DE FALIMENT
Considerații generale privind riscul de insolvență și de faliment
Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă fata întreprinderea a dus la sublinierea importantei riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a întreprinderii. De aceea e necesar să se pună accentual pe mentinerii solvabilitătii, chiar dacă această sarcină nu constituie defapt, decât o formă particulară a sarcinii generale referitoare la stăpânirea riscurilor financiare.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic o de a face fată datoriilor sale, când acestea ajung la scadentă. Mai concret, mentinerea solvabilitătii constă în executarea cu scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor si altor creditori.
În literatura de specialitate străină și de foarte puțin timp și în România se face distincție între conceptul de insolvență și insolvabilitate.
Până în aprilie 2006 când legea falimentului a fost abrogată și înlocuită cu legea insolvenței – starea de dificultate financiara a unui agent economic era tratată ca o stare de criză financiară care poate genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune și era considerată ca o stare premergătoare falimentului.
După cum se cunoaște riscul de faliment (de insolvabilitate) – reprezintă posibilitatea de apariție a incapacității de onorare a obligațiilor scadente (ajunse la termen) ale firmei, născute din angajamente anterioare contractate, din operații curente, determinabile pentru continuarea activității, prelevări obligatorii, pe când insolvență reprezintă aceea stare a patrimoniului firmei debitore care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Principalele criterii care stau la baza determinării insolvenței și implicit a falimentului sunt lipsa de solvabilitate și gradul de îndatorare.
Aprecierea solvabilității unui agent economic și implicit a riscului de faliment depinde de o serie de factori cum ar fi:
– sectorul de activitate;
– ciclul de viață al activității;
– caracteristicile economice, financiare, fiscale, sociale, juridice si ecologice ale mediului exterior agentului economic;
– particularitățile agentului economic;
– sezonalitatea, periodicitatea și fluctuațiile activității;
– frecvența dificultăților în achitarea obligațiilor;
– structura capitalurilor;
– mărimea firmei.
Conceptul de întreprindere în dificultate nu este privit numai de pe poziție financiară, ci și de pe poziții juridice, economice si social – politice .
Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin:
a) inadaptare la mediu. Aceasta inadaptare poate deveni din ce în ce mai importanta și poate periclita supraviețuirea întreprinderii;
b) scăderea volumului de activitate și a rentabilității;
c) folosirea unor tehnici și instrumente de management neperformante;
d) situație financiara dificilă;
e) grad scăzut de utilizare a capacitaților de producție;
f) neasigurarea concordantei: om-metoda-masina.
Din punct de vedere juridic, un agent economic care se află in imposibilitate de plăți și nu poate să facă față datoriilor sale exigibile, este obligat conform noii legislații ca in termen de 30 zile de la apariția stării de insolvență să adreseze tribunalului o cerere, prin care își arată intenția de a intra în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidare totala sau parțială a averii, în vederea stingerii datoriilor sale.
De asemenea, orice creditor care are o creanță lichidă și eligibilă, poate să solicite deschiderea procedurii împotriva unui debitor prezmt/pasibil /aflat în insolvență.
Cererea debitorului este însoțita printre alte acte de următoarele documente:
– bilanțul certificat de câtre administrator și cenzor/auditor balanța de verificare pentru luna precedentă datei de înregistrare a cererii pentru deschiderea procedurii
– contul de profit si pierdere din anul anterior depunerii cererii;
– o situație a tuturor creanțelor întreprinderii;
– o declarație a debitorului in care își arata intenția de reorganizare conform unui plan prin restructurarea activității ori prin lichidarea averii.
– o listă a activităților curente pe care intenționează să le desfășoare în perioada de observație;
– o listă a membrilor grupului de interes economic, etc.
In cazul reorganizării activității, planul de reorganizare cuprinde obligatoriu programul de plată al creanțelor, perspectivele de redresare financiara, precum și modalitatea de selecție, desemnare și înlocuire a administratorilor și directorilor. Pentru punerea în aplicare a acestui plan se vor specifica masurile care vor fi necesare a se lua, cum ar fi:
a) Păstrarea în întregime sau în parte de către debitor, a conducerii activității sale, inclusiv dreptul de dispoziție asupra bunurilor din averea sa, fiind supravegheat de către administratorul judiciar;
b) Obținerea de resurse financiare pentru susținerea realizării planului și sursele de proveniență ale acestora;
c) Fuziunea debitorului;
d) Lichidarea totală sau parțială a bunurilor debitorului, separat ori în bloc, libere de orice sarcini, sau distribuirea acestora către creditori debitorului;
e) Lichidarea parțială sau totala a activului debitorului în vederea executării planului;
f) Modificarea sau stingerea garanțiilor reale;
g) Prelungirea datei scadenței, precum și modificarea ratei dobânzii, a penalități sau a oricărei alte clauze din cuprinsul contractului sau a altor obligații ale sale.
Activitatea debitorului este gestionată de un administrator special care este desemnat de adunarea generală a acționarilor/asociațiilor debitorului, si care acesta este supravegheat de administratorul judiciar.
În situația în care debitorul nu se conformează planului sau desfășurarea activității aduce pierderi averii sale, atunci administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori, precum și administratorul special pot solicita oricând judecătorului sindic intrarea în faliment.
Dificultățile pe care le întâmpină un agent economic au cauze diferite. Majoritatea acestor dificultăți provin din mediul concurențial și economico-social în care acționează firma:
– accentuarea concurentei interne si internaționale;
– apariția unor produse de substituție;
– falimentul unui furnizor important care asigura anumite materiale, piese, subansamble esențiale pentru continuarea activității întreprinderii;
– pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
– falimentul unei bănci cu care întreprinderea avea relații financiare preponderente;
– apariția unor reglementari pe linia securității și protecției mediului, conform reglementărilor noilor europene;
– scăderea continua a cotației la bursa.
Cauzele interne care duc la deteriorarea activității si mai ales la starea de insolvență și implicit la cea de faliment sunt:
1) de ordin financiar ;
2) de ordin strategic ;
3) de ordin organizatoric.
Cauze de ordin financiar:
– lipsa controlului asupra modului în care sunt utilizate sursele de finanțare;
– finanțarea unor investiții din pasivele curente și lipsa profiturilor imediate care să
suplinească golul de fond de rulment;
– neurmărirea creditului pe parcursul derulării lui;
– deteriorarea continuă a indicatorului de stabilitate financiară
(datorii totale / Capitaluri proprii) *100
– diminuarea continuă a fluxurilor de disponibilități, din cauza incapacității de a recuperare a lichidități de la debitori sau datorită retragerii unor împrumuturi, sau chiar a unor pierderi datorate speculațiilor financiare;
– menținerea unui fond de rulment negativ pe o perioadă îndelungata de timp ;
– scăderea continuă a eficienței activității și obținerea de pierderi din ce în ce mai însemnate;
– acoperirea pierderilor din anii precedenți din rezervele legale de capital.
Cauze de ordin strategic:
– lipsa unor obiective clare în dezvoltarea viitoare a activității sau neînțelegerea acestora de câtre administrator sau proprietari;
– alegerea neadecvată a piețelor de desfacere sau lipsa acestora;
– politica de marketing defectuoasă sau inexistentă;
– slabă viteză de reacție a conducerii la schimbările conjuncturale;
– amplasarea neadecvată a afacerii sau a unor părți din aceasta;
– proiecte de viitor incompatibile ca mărime cu posibilitățile de dezvoltare a afacerii;
– pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate.
Cauze de ordin organizatoric:
– lipsa de experiență, de cultură în afaceri;
– necorelarea dintre aptitudinile personalului și modul lor de aplicare la fiecare loc de munca;
– structura organizatorică deficitară;
– lipsa de sinceritate și moralitate a conducătorilor de la toate nivelurile;
– relații defectuoase cu personalul care deține puterea publică, cu proprii clienți și furnizori;
– influențe politice în conducerea afacerii.
Cauzele prezentate mai sus au rezonanta in informațiile oferite de rapoartele financiare. Unele modificări apărute in structura raportului pot fi ușor explicate si corectate, iar altele sunt greu de identificat si diagnosticat.
Printre problemele ușor identificabile menționam:
– scăderea disponibilităților din conturile agentului economic ca rezultat al neîncasării debitorilor, creșterii semnificative a unor elemente de costuri, scăderii volumului fizic al producției, reducerea prețului de vânzare;
– creșterea stocurilor evidențiază apariția unor probleme de piața sau de evaluare necorespunzătoare a acestora;
– o creștere semnificativa a datoriilor înseamnă incapacitatea de a menține gradul de îndatorare la nivelul anterior si apelarea la noi împrumuturi.
– creșterea volumului împrumutului pe termen scurt poate fi justificata prin acoperirea temporara a unui gol de resurse, dar poate ascunde si o finanțare a investițiilor din resurse pe termen scurt ce poate crea mari probleme de lichidități in viitor.
– scăderea volumului investițiilor poate fi cauzata de o lipsa de disponibilități si nu de o politica de stagnare a dezvoltării activității;
– reducerea dividendelor plătite avertizează asupra lipsei de încredere
– creșterea activelor fixe, a activelor circulante si implicit a datoriilor poate arata o slăbiciune a agentului economic , o limitare a surselor de lichiditate. Un agent economic devine mai puternic atât prin achiziționarea de noi active, cit si prin modul de exploatare a lor, astfel încât veniturile obținute sa fie mult peste costurile achiziționării si astfel sa obțină profitul – rațiunea de a fi a oricărui agent economic.
Problemele care pot conduce la evaluări greșite ale situației pe baza studierii rapoartelor financiare si a documentelor de sinteza sunt cele rezultate ca urmare a utilizării unor norme contabile.
Reevaluarea activelor care este de regula, un fapt pozitiv, mai ales in condițiile unei inflații ridicate, poate in anume situații sa fie apreciata ca o creștere a capitalurilor proprii, deci ca o îmbunătățire a stabilității financiare, fără sa se știe ca de fapt valoarea reevaluata a activelor nu poate fi realizata niciodată pe piața.
Reevaluările repetate ale mijloacelor fixe in perioada de tranziție au condus la evidențierea unor bunuri economice la niște valori departe de valoarea lor de piața. Acesta este unul din factorii cu influenta negativa asupra procesului de restructurare si privatizare din economie.
Eliminarea unor elemente de costuri din costul de producție si evidențierea ca active in bilanț, are repercusiuni apreciabile asupra capacității de plata a agentului economic. Se poate menționa aici înregistrarea dobânzii împrumuturilor pentru investiții ca o creștere a valorii mijlocului fix. Recuperarea acestei cheltuieli se va face in timp, pe durata existentei mijlocului fix respectiv, prin amortizare, insa, la momentul plații, suma dobânzii afectează capacitatea de plata, iar neevidențierea ei in contul de profit si pierderi înseamnă si un impozit mărit pe profit.
Problema relevantei informațiilor din rapoartele financiare trebuie privita si prin prisma modului de evidențiere in conturile contabile a operațiunilor economico- financiare. Contul sau o grupare de conturi prezentate in structura raportului financiar, mult îmbunătățită in ultimul timp, nu dezvăluie totul. Multe aspecte legate de lichiditatea unui agent economic rămân probleme potențiale învăluite in rulajele unor conturi. Poate fi amintit aici modul de evidențiere a diferențelor de preț la diferite stocuri, modul de evaluare a valorilor mobiliare de plasament, valoarea sconturilor pentru efecte de comerț etc.
In previzionarea stării de deteriorare a activității si de apariție a falimentului trebuie sa se tina seama si de alte informații in afara celor oferite de situațiile si rapoartele financiare cum ar fi :
– cunoașterea caracteristicilor sectorului de activitate in care acționează agentul economic respectiv și a realizărilor medii obținute de sectorul respectiv pentru realizarea de comparații;
– informații privind demisiile frecvente ale personalului de conducere si fluctuația personalului in general;
– cumularea unor funcții importante, mai ales când acestor funcții li se asociază un rol însemnat de acțiuni;
– tranzacții inexplicabile intre diferite subunități aparținând aceluiași agent economic;
– calitatea analizelor financiare si a expertizelor contabile efectuate;
– înlocuirea investițiilor cu activități de leasing;
– vânzarea precipitata de acțiuni.
Analiza riscului de faliment se efectuează prin mai multe metode, fiecare dintre acestea relevând aspecte distincte :
a) analiza statică a situației patrimoniale – acest tip de analiză a reprezentat mult timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaționale care stau la baza acestei analize pentru investigarea riscului de faliment sunt:
– fondul de rulment
– metoda ratelor de lichiditate.
b) analiza funcțională a riscului de faliment pe baza bilanțului funcțional care operează cu stocuri si fluxuri de utilizări si resurse ;
c) analiza strategică – instrumentele folosite sunt matricele de analiza strategica (BCG, ADL, etc.) care permit abordarea problematicii echilibrului financiar, a riscului în comparație cu portofoliul de activitate al firmei, cu poziția sa concurențială ;
d) analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor.
Metoda scorurilor
Reprezintă una din modalitățile de investigare globală a stării de bonitate a unui agent economic cu scopul de a stabili posibilitatea manifestării riscului de faliment. Această metodă ocupă o poziție importantă în domeniul analizei financiare și are la bază analiza discriminantă. Scorul constituie o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea și interpretarea riscului la care se expune investitorul (creditorul întreprinderii), dar și întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. Funcția scor se înscrie în intervenția preventivă, având caracterul unui instrument de previziune și se bazează pe elaborareaunei judecăți de valoare combinând liniar un grup de rate financiare (sau variabile) semnificative.. Semnificația indicatorilor și modul de combinare a acestora depind de interesul specific fiecărui utilizator de informație sau a fiecărui analist.
Această combinație a indicatorilor conduce la construirea unei funcții liniare numită “funcție scor” care este un instrument de previziune, atât la dispoziția conducerii cât și a utilizatorilor externi.
Z=a1r1+a2r2+………….+anrn
Unde : r i = indicatori financiari stabiliți de utilizatori
și a i =coeficienți de ponderare
Modul de selectare a indicatorilor financiari care caracterizează bonitatea agenților economici trebuie să aibă în vedere independența acestora în funcția Z. Un anumit grad de corelație între informațiile oferite de indicatorii financiari ar conduce la înregistrarea în scorul obținut a acelorași influențe referitoare la fenomenul economico- financiar analizat.
Fiecărui agent economic i se asociază o valoare a funcției Z în care se evidențiază calitatea gestiunii interne în raport de sectorul de activitate oferind o imagine de ansamblu asupra activității desfășurate.
Pentru construirea unui model de analiză pe baza metodei scorurilor se parcurg mai multe etape:
1. se aleg indicatorii financiari care reflectă cel mai bine sănătatea financiară a unui agent economic
2. se compară evoluția indicatorilor aleși pe două categorii de agenți economici din același domeniu de activitate, unii aflați în dificultate, iar alții sănătoși din punct de vedere financiar
3. se procedează la elaborarea funcției predictive Z prin combinarea acelor indicatori financiari care au avut o acțiune puternică și permanentă;
4. stabilirea intervalelor funcției Z pe baza observațiilor făcute privind manifestarea sau nu, a riscului de faliment.
Utilizarea indicatorilor financiari (indicatori de eficiență, indicatori de echilibru, indicatori de solvabilitate, indicatori de gestiune) în previzionarea riscului de faliment se bazează pe faptul că o deteriorare sistematică a acestora reflectă dificultățile în conducerea și gestionarea activității respective.
Modelul Altman
Primul model folosit în literatura de specialitate a fost realizat de economistul american Altman (1968) pe un eșantion de 66 de firme (33 sănătoase și 33 aflate în dificultate):
Z = 1,2×1 +1,4×2 + 3,3×3 + 0,6×4 + 0,9×5
în care:
x1=
x2=
x3=
x4=
x5=
În urma testării s-au stabilit următoarele valori pentru Z:
– pentru Z < 1,8 _ firma se află aproape de starea de faliment;
– pentru Z ∈ (1,8;3) _ firma se află în stare de dificultate;
– pentru z ≥ 3 _ firma are o stare bună.
Modelul Centralei bilanturilor din cadrul Băncii Centrale a Frantei
Functia scor stabilită de Centrala bilanturilor din cadrul Băncii Centrale a Frantei evaluează după schema care ste prezentată in continuare:
Trei zone pot fi distinse după valoarea Z a scorului:
– zona defavorabilă – când scorul Z < -0,25
– zona de incertitudine – când -0,25 < Z < 0,125
– zona favorabila – când scorul Z > 0,125
Scorul de -0,23, din exemplul anterior, indică apartenența întreprinderii la zona de incertitudine.
Modelul Conan & Holder
Cercetarea s-a bazat pe un eșantion de 95 de firme din domeniul industrial studiate în perioada 1970-1975. Modelul este următorul:
Z=0.24r1+0.22r2+0.16r3-0.78r4-0.10r5
Unde:
– arată capacitatea proprie de finanțare a datoriilor;
EBE = excedentul brut din exploatare;
– solvabilitatea patrimonială;
– măsoară performanțele activului patrimonial;
– nivelul cheltuielilor financiare;
– măsurarea gradului de remunerare a personalului.
Coeficienții de ponderare au valori apropiate cu excepția “Nivelului cheltuielilor financiare” care este mai semnificativ, deci importanța indicatorilor este relativ apropiată.
Autorii au reținut trei zone de încadrare a lui Z, iar metoda are un grad de acuratețe în prezicerea falimentului de 75%.
Z < -0.2 – probabilitate de faliment 100% Z = 0.068 – probabilitate de faliment 50%
Z > 0.164 – probabilitate de faliment 10%.
Modele ale școlii românești
Metoda scorurilor completează metodele clasice ale analizei riscului de faliment, fiind o metodă preponderent predicativă.
Precizez, că în noastră în perioada de tranziție a economiei nu a existat posibilitatea aplicării acestor funcții scor, deoarece informațiile disponibile, necesare calculării nu sunt pe perioade mari de timp (10-15 ani) sau dacă ele există nu sunt relevante, dat fiind specificul perioadei de tranziție , comparativ cu țările în care există o economie de piață stabilă.
In teoria și practica românească au existat și există preocupări permanente pe linia definirii și adaptării metodei scorurilor la necesitățile economiei românești.
Specialiștii și practicienii români au manifestat un interes aparte (îndeosebi ca urmare a cercetărilor și studiilor provenite din zona universitară), mulându-se pe structura economiei românești și în special pe cea a industriei.
Modelul Mânecuță și Nicolae
Acest prim model a fost propus pentru industria metalurgică și a fost dezvoltat de Mânecuță și Nicolae, doi specialiști la Comisia Națională de Prognoză.
Modelul propus se bazează pe o matrice de rezolvare necesară construirii unei funcții scor, folosind coeficientul empiric al lui Pearson pentru alegerea ratelor financiare discriminante. Variabilele financiare considerate sunt prezentate în tabelul următor.
Variabile retinute in model:
Determinarea coeficienților de ponderare pe baza corelației între variabila stabilită și funcția obiectiv s-a bazat pe rezolvarea unui sistem de ecuații cu 14 necunoscute.
În urma rezolvării sistemului prin metoda Guss s-au obținut soluțiile, respectiv coeficienții ratelor economice considerate. Funcția Z rezultă pentru firmele românești care acționează în domeniul industriei metalurgice are forma:
100Z = – 0.02395R1 – 0.54604R2 + 0.01263R3 +0.33901R4 + 0.04745R5 +
+0.01752R6 + 0.02194R7 + 0.71249R8 – 1.15459R9 – 0.09855R10 + +0.02751R11 – 0,48437R12 – 0.08536R13 + 0.03609R14
Pentru a delimita zona favorabilă și cea nefavorabilă s-a considerat la nivelul mediei funcției scor obținute în condițiile unui eșantion de 59 de firme, respectiv – 1.56.
Astfel, autorii reușesc să stabilescă regulă de decizie a funcției scor :
• Z > -1.56 firme fără probleme financiare ;
• Z > -1.56 firme « deficitare ».
Modelul B – Băileșteanu
Pornind de la studiile tradiționale (Altman, Argenti, Conan si Holder etc.) autorul consideră că apariția falimentului este determint de următorii factori :
– imposibilitatea achitării obligațiilor curente;
– lipsa de surse financiare pentru rambursarea creditelor ;
– încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate ;
– înregistrarea de pierderi.
Autorul propune următoarele formule a variabilelor :
G1, lichiditate generală (curentă) =
G2, solvabilitatea =
G3, ,recuperare clienți =
G4, rentabilitatea costurilor =
Parametrii a și b sunt calculați după următoarelor formule de calcul:
Pentru indicatorii care se optimizează prin minim :
Pentru indicatorii care se optimizează prin maxim :
în care:
Xmin = valoarea minimă a indicatorului (stare de faliment) ;
Xmax=valoarea indicatorului cand riscul de faliment este minim
Ratele financiare reținute :
Funcția este:
B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 +0,0333 G4 +1,414
B are o valoare maximă egală cu 4 și o valoare minimă egala cu –1,4. Funcție de valoarea înregistrată se consideră :
B < 0,5 – faliment iminent ;
0,5 < B < 1,1 – zona limitata ;
1,1 < B <2,0 – zona intermediara ; B >2,0 – zona favorabilă.
Modelul I – Paul Ivoniciu
Plecând de la studiile efectuate asupra a peste 50 de întreprinderi de diferite dimensiuni și diferite sectoare de activitate din țară, propune o nouă funcție scor, funcția “I”, care să răspundă cât mai bine exigențelor și specificităților economiei
Înscrisă în prima grupa de funcții scor, cea bazată pe rate financiare, funcția “I” a lui P. Ivoniciu se bazează pe următoarele ipoteze:
a) Mediul exterior al firmei se află într-o stare relativ normală.
b) Starea de insolvabilitate la nivelul firmei se manifestă atunci când, singular sau concertat, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt reperate anumite tipuri de simptome :
• fructificare redusă a mijloacelor economice angajate în activitate;
• Profitabilitate redusă a activității desfășurate;
• Încasarea cu întârziere a creanțelor ;
• Reducerea posibilității de restituire în timp a datoriilor;
• Sporirea datoriilor restante prin neachitarea obligațiilor curente;
• Diminuarea stabilității financiare pe termen lung.
c) simptomele sunt interdependente.
d) Valorile înregistrate de indicatori,vor diagnostica starea de faliment.
e) Utilizarea unui model de diagnosticare pe baza grupării indicatorilor aleși permite o anumită linearitate în evoluția și limitele acestora care va putea prelua în mare parte starea de insolvabilitate a întreprinderii.
Indicatorii propuși precum și limitele minime și maxime ale acestora prezentate în tabelul de mai jos :
După cum se observă, modelul funcției I are la bază 6 indicatori pentru care au fost stabilite valorile minime și maxime, iar pe baza lor s-au determinat utilitățile. Astfel, funcția propusă este :
I = 0.0.33r1+5.555r2+0.0333r3+0.71729r4+1.333r5+4r6-1.66032
Funcția I are o valoare maximă egală cu 6 și o valoare minimă egală cu -1.66032 . Intervalele corespunzătoare stărilor de insolvabilitate pentru funcția I sunt:
I < 0.0 – faliment iminent
0.0 ≤ I < 1.5 – risc mare de faliment
1.5 ≤ I < 3.0 – zona de incertitudine
3.0 ≤ I < 4.5 – risc mediu de faliment
4.5 ≤ I < 6.0 – risc mic de faliment
I ≥ 6.0 – risc foarte mic de faliment
Aprecieri asupra modelului
Principalul element în plus adus de modelul Ivoniciu constă în introducerea unor limite de minim – maxim a valorii indicatorilor utilizați în construcția funcției scor, fapt care dă posibilitatea utilizării cu un anumit succes a modelelor scoring în țara noastră, în condițiile în care perioada de referință pentru care se calculează acești indicatori este mai mică de 10-15 ani (cât ar fi normal), iar economia românească se caracterizează prin instabilitate economică.
Model A – Ion Anghel
Plecând de la experiența internațională în domeniu, autorul realizează o clasificare a funcțiilor scor în două mari grupe și anume :
1) funcții scor bazate pe rate fianciare
2) funcții scor bazate pe rate non – fianciare modele nefinanciare de previzionare a falimentului
Firmele au fost alese pe o bază aleatoare, fără a fi cunoscute numele , ci doar coduri numerice care exprimă codul ramurii (primele două cifre) și codul întreprinderii în ramura (următoarele trei cifre), iar perioada acoperită este 1994-1998.
Funcția scor propusă de autor este:
A = 5,676 + 6,3718 X1+ 5,3932 X2 – 5,1427 X3 – 0.0105 X4 în care:
X1 = Profit net/Venituri
X2 = Cash-flow/Active
X3 = Datorii/Active
X4 = (Obligații/Cifra de afaceri) x 360
C = 5,676 reprezintă .
Corespondența dintre valoarea funcției A și probabilitatea falimentului este următoarea :
Faliment 0,0 > Z > 2,05 Situație favorabilă
Aprecieri asupra modelului
Modelul A continuă pe linia preocupărilor școlii românești de a identifica o funcție scor care să permită prezicerea cu o cât mai mare acuratețe a riscului de faliment în economia românească.
Principalul avantaj al acestui model constă în acela că are o aplicabilitate relativ generală în economia românească (exceptând activitățile de servicii financiar-bancare sau asimilate).
Principalele limite ale modelului rezidă tocmai în caracterul general al aplicabilității acestui model, știut fiind faptul că fiecare ramură a economiei naționale are particularități, la care se adaugă acuratețea predictibilității care poate fi influențată de modul în care a fost stabilit eșantionul supus analizei înainte de faliment.
Strategii de prevenire a riscului de insolvență
Strategia de prevenire a riscului de insolvență sau restructurare a întreprinderii debitoare aflată în dificultate se realizează prin punerea în aplicare a unui plan de reorganizare care va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și specificul activitatii firmei debitoare, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței față de oferta debitorului, și va cuprinde măsuri în ceea ce privește modalitatea de selecție, desemnare și înlocuire a administratorilor și a directorilor. Spre deosebire de celelalte tipuri de strategii care au în vedere orizonturi de timp mediu și lung, strategia de restructurare este, prin definiție, o strategie pe termen scurt care are drept scop eliminarea cauzelor și disfuncționalităților care au determinat un declin al performantelor financiare (economice) înregistrate de firma.
A. Strategia de instituire a unui puternic control financiar centralizat pentru acoprirea pasivului firmei debitoare aflată în insolvență
Instituirea unui control financiar centralizat și eficient din momentul depistării declinului în performanțele financiare ale unei firme reprezintă în fapt punerea în aplicare a procedurii de insolvență, prin examinarea în mod amanunțit a situației economice a debitorului și a documentelor depuse de acesta și întocmirea unui raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, precum și a posibilităților reale de reorganizare efectivă a activității debitorului, ori a cauzelor care nu permit reorganizarea. Această procedură este necesară în cadrul procesului de implementare a oricărei strategii de restructurare financiara.
O astfel de strategie vizează, în principal, realizarea de estimări realiste ale fluxurilor de numerar viitoare, fundamentarea bugetelor de venituri și cheltuieli nu numai pe total companie, ci și pe departamente și, acolo unde este posibil, chiar pe linii de produs, cunoașterea în amănunt a modului de formare a cheltuielilor de producție și a celor fixe, asigurarea unui control strict asupra investițiilor ce urmează a fi efectuate etc.
B. Strategii de reducere a costurilor
Primul pas care trebuie făcut în cazul firmelor cu performanțe financiare slabe este acela de găsire a unor posibilități de reducere a costurilor. În procesul de implementare al unor astfel de strategii este specifică rezistența opusă de diferite categorii de personal din firmă, cu atât mai mult cu cât una din aceste strategii este referitoare la reducerile de personal.
C. Strategii de reducere a activelor firmei debitoare
În procesul de restructurare a întregii sale activități, caracterizată printr-o severă criză de numerar, adoptarea unor strategii de reducere a activelor poate fi unica soluție viabilă rămasă la dispoziția firmei pentru a-i asigura supraviețuirea. Multe firme aflate în stare de insolvență folosesc acest tip de strategii în scopul generării de lichidități suplimentare atât de necesare achitării datoriilor restante și de finanțare a activelor circulante.
Cele mai cunoscute strategii din acest domeniu vizează strategiile de reducere a mijloacelor fixe și strategiile de reducere a activelor circulante (capital de lucru).
Strategii de reducere a activelor fixe
Orice reducere a activelor fixe înseamnă de fapt realizarea unui proces de dezinvestire. Dezinvestirea presupune găsirea unui cumpărător dispus să achiziționeze unități semiautonome mașini și echipamente, depozite, birouri, mijloace de transport etc.
O alta opțiune strategica o constituie posibilitatea închirierii de terenuri, mașini și echipamente, depozite, birouri, mijloace de transport etc.
Prin implementarea lor se permite nu numai generarea unui flux de numerar pozitiv, realizat ca urmare a vânzării propriu zise de active, dar și stoparea scurgerii de lichidități către sectoarele neprofitabile ale firmei.
Printre cele mai des folosite strategii de reducere a activelor fixe amintim :
a) strategia de vânzare a unor unități (secții de producție), în concordanță cu planul de reorganizare prevăzut – această strategie poate fi considerată cea mai complexă și vizează, în special, transferarea dreptului de proprietate. În realizarea acestei strategii se recomandă parcurgerea mai multor pași. Un prim pas este acela de preparare și întocmire a unui plan prin care să se descrie unitatea ce urmează a fi vândută într-un mod obiectiv (produsele realizate, segmentul de piața acoperit, concurența, structura preț-cost realizată, facilitățile de producție, rezultatele financiare obținute atât cele prezente cât și cele trecute, perspectivele de dezvoltate).
b) strategia de vânzare și apoi închiriere a activelor vândute – este o strategie care presupune ca, prin vânzarea activelor sale, firma să realizeze surplusul de numerar necesar pe termen scurt. O parte din acest numerar este folosit pentru închirierea acelorași active în vederea asigurării continuității activității. Ulterior, după ce firma depășește perioada de declin, aceasta poate proceda la răscumpărarea acestor active.
Strategii de reducere a activelor circulante
Sunt foarte des întâlnite în procesul de restructurare financiară a unei firme și au avantajul de a putea fi implementate mult mai rapid decât strategiile de reducere a activelor fixe. Totuși, marele dezavantaj față de strategiile de reducere a activelor fixe constă în aceea că numerarul generat este inferior celui obținut din vânzarea acelor active. Principalele strategii în domeniu se refera la :
a) strategia de reducere a stocurilor – implementarea unei astfel de strategii depinde foarte mult de natura stocurilor deținute și a activității desfășurate. Abordarea este diferită atunci când se dorește reducerea materiilor prime față de situațiile în care se urmărește reducerea stocurilor de producție neterminată și, respectiv, produse finite. De regulă, stocurile de materii prime sunt cel mai ușor și mai rapid de redus.
b) Strategia de reducere a creanțelor – aceasta strategie vizează recuperarea creanțelor și, în special, a clienților răi platnici, într-un timp cât mai scurt. Ea se dovedește o măsură foarte importantă într-o țară hiperinflaționistă unde aceste creanțe neîncasate se devalorizează într-un timp foarte scurt. Printre principalele măsuri care pot fi luate prin aplicarea unei astfel de strategii, menționăm:
• identificarea clienților cu solduri mari, neachitate în timp și stoparea livrărilor către ei;
• contactarea clienților datornici și determinarea lor să plătească facturile restante;
• analiza respectării creditelor de vânzări acordate ;
• factoring-ul ;
• schimbarea condițiilor de acordarea a disconturilor de vânzări și a termenelor de creditare
c) strategia de extindere a termenelor creditului furnizor – adoptarea unei astfel de strategii este, de fapt, un prim semnal că firma trece printr-o perioadă de criză caracterizată printr-o situație financiară precară. Ea presupune ca firma să-și convingă furnizorii să accepte întârzieri la plată concomitent cu continuarea livrărilor de materii prime, materiale sau produse finite.
D. Strategii de reorientare a produsului către piață
Pentru ca o firmă să devină competitivă și să depășească acel prag al declinului, trebuie să-și îndrepte atenția pe reorientarea produsului către acele segmente de piață care ar asigura stabilizarea activității și crearea premiselor pentru o dezvoltare viabilă. Pentru elaborarea unei astfel de strategii, presupune parcurgerea următoarelor etape :
– retragerea completă de pe un anumit segment de piață ;
– intrarea pe un nou segment de piață ;
– adăugarea sau eliminarea unor clienți;
– adăugarea sau eliminarea unor linii de produse;
– schimbarea mixului de vânzări prin concentrarea eforturilor de marketing pe anumite produse sau clienți;
Strategia de îmbunătățire a marketingului
Strategia de marketing indica cu ce fel de măsuri de marketing trebuie atinse obiectivele de marketing ale întreprinderii. Marketingul strategic eficient concentrează în mod consecvent toate mijloacele și posibilitățile asupra transformării orientate spre un scop performant al strategiei de marketing.
Realizarea unei astfel de strategii, contribuie la maximizarea profiturilor în cadrul segmentului de piață pe care a ales să concureze, prin ajustarea elementelor cheie care intră în componența mixului de marketing : produse noi, forța de vânzare în teritoriu, politica de prețuri, canalele de distribuție, reclama și publicitatea, etc.
F. Strategia de schimbare a managementului neperformant
Aceasta strategie are ca scop fie înlocuirea întregii conduceri executive, fie a managementului de la nivelele inferioare. Este fundamentata pe faptul că, cel mai adesea o conducere executiva necorespunzătoare poate duce rapid la stagnare sau declin. De asemenea, înlocuirea managementului de la nivelele inferioare este considerata de specialiști că fiind necesară în realizarea unei strategii de restructurare financiară de succes prin prisma eliminării rezistenței pe care aceste cadre o opun schimbărilor care trebuie a fi efectuate.
G. Strategia de schimbare organizațională
Presupune redimensionarea și, mai ales, descentralizarea structurii organizaționale existente. Prin implementarea unei astfel de strategii se urmărește reducerea complexității și a confuziei existente, câștigarea controlului asupra personalului de către noul management, asigurarea unei bune gestionări a resurselor alocate fiecărui departament în parte și, nu în ultimul rând, reducerea costurilor.
H. Strategia de achiziții
Este o strategie des folosită în procesul de activare a firmelor care deși nu se află într-o situație financiară precară, înregistrează totuși performanțe financiare slabe. De asemenea, ea este folosită și de către firmele aflate într-o profundă criză, care, pentru a putea evita declanșarea insolvenței, caută potențiale firme care să le achiziționeze.
Achizițiile pot viza fie firme care au același domeniu de activitate, caz în care firma urmărește eliminarea unor costuri asociate de menținerea unei permanente concurențe sau prin obținerea de economii ca urmare a realizării unei mai bune integrări pe orizontala, fie firme care activează în alte domenii, caz în care firma urmărește pătrunderea pe noi segmente de piață.
I. Strategia de investiții
Principalul obiectiv al strategiei îl reprezintă modernizarea liniilor tehnologice de fabricație cu implicații directe asupra reducerii costului unitar pe produs, dezvoltarea și retehnologizarea celor existente. Această strategie este mai puțin folosită în cazul firmelor aflate într-o situație de criză, datorită resurselor limitate de care dispun acestea.
J. Strategii de reducere a datoriilor și alte strategii financiare
În marea majoritatea a cazurilor, firmele care sunt într-o situație financiară precară au un grad ridicat de îndatorare. Principalele strategii de reducere a gradului de îndatorare sunt cele care au drept rezultat generarea de lichidități și în particular, strategia de reducere a activelor și cea de reducere a costurilor.
CAPITOLUL V
Studiu de caz: Analiza riscurilor la SC FLACARA SA CLUJ
5.1Prezentarea generala a societatii
Societatea comercială SC FLACĂRA SA a fost înființată în anul 1991 și are ca principal obiect de activitate fabricarea altor articole de îmbrăcăminte (exclusiv lenjeria de corp).
Principalii indicatori financiari ai societății comerciale SC FLACĂRA SA pentru anii 2011-2012 sunt:
Din acest tabel noi constatăm că cifra de afaceri în 2012 a crescut fată de 2011, activele totale si capitalul propriu sunt în crestere, iar rezultatul net creste în 2012 fată de anul precedent .
5.2 Analiza riscului de exploatare
Analiza riscului de exploatare se face pe baza pragului de rentabilitate:
Cheltuieli fixe (CF)
CF=20% (consumuri externe de la terti + cheltuieli privind marfurile) + 20% cheltuieli cu personalul + cheltuieli cu amortizarea si provizioanele din exploatare + cheltuieli cu alte impozite si taxe
Consumuri externe de la terți = Chelutuieli materiale + Cheltuieli cu serviciile de la terți
Consumuri externe de la terți 2011 = 1.261.703 + 1.311.744 = 2.573.447
Consumuri externe de la terți 2012 = 1.415.565 + 1.636.661 = 3.052.226
CF2011= 20% (2.573.447+ 1.653.754) + 20% x 6.193.632 + 394.559 + 11.007 = 845.440,2 + 1.238.726,4 + 405.566 = 2.489.732,6 lei
CF2012= 20% (3.052.226+ 3.435.650) + 20% x 6.179.183 + 415.370 + 8.001 = 1.297.575.2 + 1.235.836,6 + 423.371 = 2.956.782,8 lei
Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoare absolută ci numai în raport de marja generată de fiecare agent economic, deoarece există sectoare cum ar fi acela al serviciilor sau al prestărilor de servicii, în care valoarea raportului cifra de afaceri/cumpărări este mult mai mare, ceea ce înseamnă că cifra de afaceri acoperă mult mai bine cheltuielile fixe, generând o creștere a profitului. De aceea, structura cheltuielilor și în special repartiția între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri
Cheltuieli variabile
CV=80% (consumuri externe de la terti + cheltuieli privind marfurile) + 80% cheltuieli personal + cheltuieli cu despagubiri,donatii si active cedate
CV2011 = 80% x (2.573.447+ 1.653.754) + 80% x 6.193.632 = 8.336.666,4 lei
CV2012= 80% (3.052.226+ 3.435.650) + 80% x 6.179.183 = 10.133.647,2 lei
CT2011 = CF+CV = 10.826.399 lei
CT2012 = CF+CV = 13.090.430 lei
1) Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV)
MCV=CA-CV
MCV2011= 10.944.946 – 8.336.666,4 = 2.608.279,6 lei
MCV2012= 12.239.087 – 10.133.647,2 = 2.105.439,8 lei
2) Marja asupra cheltuielilor variabile exprimata in procente (MCV%)
MCV%=
MCV% 2011 =
MCV% 2012 =
3) Pragul de rentabilitate din exploatare (CApr)
CApr=
CApr 2011 =
CApr 2012 =
Pragul de rentabilitate din exploatare se mai numeste si punct mort (critic) și evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze societatea pentru a nu lucra in pierdere. Peste acest punct, activitatea societatea devine rentabila.
4) Rata riscului de exploatare (Rre)
Rre =
Rre 2011 =
Rre 2012 =
Aceasta rată e preferabil sa fie cât mai mică, pentru a evidenția un risc de exploatare minim. Cu cât rata riscului de exploatare e mai mică, cu atât, și pragul din rentabilitate e mai mic. În cazul de față acest prag de rentabilitate este foarte ridicat, astfel că și riscul de exploatare este ridicat.
5) Indicele de securitate (IS)
IS=
Is 2011 =
Is 2012 =
Indicele de securitate evidențiază marja de securitate de care dispune societatea. Cu cât valoarea acestui indice este mai mare, cu atât riscul de exploatare va fi mai redus. Marja de securitate a întreprinderii înregistreză valori scăzute în cei 2 ani, indicând un risc de exploatare major.
Evaluarea riscului de exploatare mai poate fi făcută și cu ajutorul unui “indicator de pozitie” față de pragul de rentabilitate. Acest indicator este exprimat atât în mărimi absolute (α), cât și în mărimi relative (α’)
6) Pozitia absoluta fata de CApr (flexibilitatea absoluta) (α)
α= CA-CAPR
α 2011 = = 497.054,27 lei
α 2012 = = – 4.951.500,67 lei
Indicatorul de poziție în mărime absoluta, mai este cunoscut și sub denumirea de flexibilitate absolută. Acest indicator este dat de capacitatea firmei de a-și modifica și a-și adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca acest indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a firmei, respectiv un risc de exploatare cât mai redus. În cazul de față acest indicator înregistrează valori scăzute, astfel că firma prezintă un risc de ecploatare ridicat, respectiv o flexibilitate scăzută.
7) Pozitia relativa fata de CApr (coeficientul de volatilitate) (α’ )
α’=
α’2011 =
α’2012 =
Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al firmei, de starea și calitatea acestuia, de potențialul uman și de structura organizatorică a firmei. Indicatorul de poziție în mărime relativă, denumit și coeficient de volatilitate, înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. În situația analizată valorile sunt mici, chiar negative, astfel că riscul este ridicat.
Cantitatea reală a producției vândute se situează cu 4,75% peste pragul de rentabilitate în anul 2011, respectiv cu 28,8% sub pragul de rentabilitate în 2012. Indicele este cu mult inferior situației confortabile care incepe de la 20%.
INTERPRETARE
Societatea analizată prezintă un risc de exploatare ridicat, deoarece rata riscului de exploatare este 90,45% în 2011 și 140,45% în 2012. Se observă o tendință de creștere a acesteia în anul 2012. Această creștere a valorilor ratei, corelată cu scăderea indicelui de securitate duce la creșterea riscului de exploatare al societății.
Poziția absolută a societății este în scădere, acest lucru evidențiind incapacitatea societății de a-și adapta producția la cerințele pieței și indicând un risc de exploatare ridicat. În cazul societății analizate poziția relativă are valori 4,75% în 2011 și în 2012 -28,80%, astfel că în cazul unor valori mici, riscul este ridicat..
In raport cu pragul de rentabilitate, situatia societății este una nefavorabilă, deoarece cifra de afaceri netă depășește punctul critic în 2011, în schimb în anul 2012 cifra de afaceri un depășește pragul de rentabilitate.
5.3 Analiza riscului financiar
Rentabilitatea financiară sau rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi redată cu ajutorul următoarelor relații:
RE = At x Re
RE – Rezultatul exploatării
Re – Rentabilitatea economică
At – Activul total
At = Cpr + Dat
Cpr – Capitaluri proprii
Dat – Datorii/împrumuturi
Re = RE – Dob
Dob – Dobânda
Dob = Dat x i
i – procent mediu de dobândă
Deci:
RE2011 = 1134708
RE2012 = 208480
i2011 = x 100 = 0
i2012 = x 100 = 0
Re2011 = x 100 = x 100 = 14,2776 %
Re2012 = x 100 = x 100 = 2,0122 %
Rf2011 = 14,2776 % + (14,2776 % – 0) = 14,2776 %
Rf2012 = 2,0122 % + (2,0122 % – 0) = 2,0122 %
Raportul poartă denumirea de rată a levierului sau coeficientul de îndatorare.
În cele două perioade analizate nu avem datorii, ceea ce însemnă că nu avem dobânzi. procentul mediu de dobândă este zero Riscul financiar este egal cu rentabilitatea economică deoarece raportul , rata levierului sau coeficientul de îndatorare este zero
5.4 Analiza riscului de faliment
5.4.1. Analiza risului de faliment după modelul Altman
Modelul Altman este modelul cel mai des folosit în țările dezvoltate din punct de vedere industrial, în condițiile existenței bursei de valori.
Z2011 = 1,2 * 115,141% + 1,4 * 0,271% + 3,3 * 0,673% + 0,6 * 21341500% + 1,0 * 137,716%
= 1,381 + 0,003 + 0,022 + 128049 + 1,377 =
= 128051,783
Z2012 = 1,2 * 74,126% + 1,4 * 0,401% + 3,3 * 0,596% + 0,6 * 21341500% + 1,0 * 118,133%
= 0,889 + 0,005 + 0,019 + 128049 + 1,181 =
= 128051,094
Interpretare
Interpretarea valorilor funcției Z este următoarea:
În perioada 2011 – 2012 performanțele economico-financiare ale firmei au o tendință de scădere, funcția Z înregistrând valori peste 3, după modelul Altman, situația fiind bună, iar riscul de faliment este inexistent.
5.4..2.Modelul Conan & Holder
Cercetarea s-a bazat pe un eșantion de 95 de firme din domeniul industrialstudiate în perioada 1970-1975.
Modelul este următorul:
Z=0.24r1+0.22r2+0.16r3-0.78r4-0.10r5
Unde:
– arată capacitatea proprie de finanțare a datoriilor;
EBE = excedentul brut din exploatare;
– solvabilitatea patrimonială;
– măsoară performanțele activului patrimonial;
– nivelul cheltuielilor financiare;
– măsurarea gradului de remunerare a personalului.
Coeficienții de ponderare au valori apropiate cu excepția “Nivelului cheltuielilor financiare” care este mai semnificativ, deci importanța indicatorilor este relativ apropiată.
Autorii au reținut trei zone de încadrare a lui Z, iar metoda are un grad de acuratețe în prezicerea falimentului de 75%.
Z < -0.2 – probabilitate de faliment 100% Z = 0.068 – probabilitate de faliment 50%
Z > 0.164 – probabilitate de faliment 10%.
Pentru anul 2011
= 2,50
= 0,70
=0,01 = 0.24*2,5+0.22*0,70+0.16*0,01-0.78*0,01-0.10*0,65=0,68
=0,01
=0,65
Pentru anul 2012
= 0,58
= 0,54
=0,02
=0
=0,74
= 0.24*0,58+0.22*0,54+0.16*0,02-0.78*0-0.10*0,74=0,19
Societatea analizata in ambii ani inregistreaza valori positive, aflandu-se intru-un risc de faliment sub 30%, aspect pozitiv
5.4.3.Analiza riscului de faliment după modelul Băileșteanu
Modelul Băileșteanu este un model de analiză autohton care prezintă avantajul de a fi aplicat cu succes în practica economiei românești.
Tabelul Analiza riscului de faliment după modelul Băileșteanu
B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 +0,0333 G4 +1,414
B2011 = 0,444 * 5,05+ 0,909 * 0 + 0,0526 * 2,61+ 0,0333 * 0,08-1,414
= 0,99
B2012 = 0,444 * 2,20+ 0,909 * 0 + 0,0526 * 1,99+ 0,0333 * 0,07 – 1,414
= – 0,31
Interpretarea valorilor funcției B este următoarea:
Valoarea funcției B plasează firma în anul 2011 în zona limită, iar în cel de-al doilea an analizat se situează în zona faliment iminent motiv pentru care se impune o mai mare stabilitate a indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, a vitezei de rotație a clienților și a ratei profitului.
Pornind de la studiile tradiționale (Altman, Argenti, Conan si Holder etc.) autorul consideră că apariția falimentului este determint de următorii factori :
– imposibilitatea achitării obligațiilor curente;
– încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate
5.4.4.Analiza riscului de faliment dupa modelul Paul Ivoniciu
R1 – viteza de rotație a activului total
R1 = Vtî / Atc
Vtî = venituri totale încasate și încasabile = Vt – Δ Qst – Vpv + Δ Vî
Δ Qst2011= 134259-351434= -217175
Δ Qst2012= 285933-134259=1516
Δ Vî2011 = 57433-80005= -22572
Δ Vî2012= 34861-57433= -22572
Vtî2011= 11020121-217175-0-22572= 11214724
Vtî2012 = 13567560-151674- 0- -22572= 13438458
Atc2011 = 7947452-10534= 7936918
Atc2012= 10360351-185= 10360166
R1/2011 = 11214724/ 7936918= 1.41
R1/2012= 13438458/10360166= 1.29
Vt = venituri totale
Qst = variația producției stocate
Vpv = venituri din provizioane
Vî = variația veniturilor înregistrate în avans
Atc = activ total corectat = At – Chî
Unde: At = activ total
Chî = cheltuieli înregistrate în avans
R2 – profitabilitatea veniturilor totale
R2 = CAF / Vtî
CAF = capacitatea de autofinanțare = Pnc + Chapv – Vpv
Unde:
Pnc = profitul net corectat = Pn – ΔChî + ΔVî
ΔChî2011 = 10534
ΔChî2012= 185
Pnc2011 = 21599-10534- -22572=33637
Pnc2012 = 41630-185- -22572= 64017
CAF2011 = 33637+0-0= 33637
CAF2012= 64017+0-0= 64017
R2/2011 = 33637/11214724= 0.02
R2/2012 = 64017/13438458= 0.01
unde:
Pn = profitul net
Chî = variația cheltuielilor înregistrate în avans;
Chapv = cheltuieli cu amortizările și provizioanele deductibile
Vpv = venituri din provizioane deductibile
R3 – viteza de rotație a creanțelor totale
R3 = Vtî / Cr
R3/2011 = 11214724/5817059= 1.92
R3/2012 = 13438458/7285310= 1.84
Cr = creanțe totale corectate în funcție de probabilitatea de încasare și cursul valutar pentru cele în valută
R4 – capacitatea de rambursare a datoriilor totale
R4 = CAF / Dt
R4/2011 = 33637/1299139= 0.02
R4/2012 = 64017/3632166= 0.01
Dt = datorii totale corectate în funcție de dobânzile, penalitățile și comisioanele necontabilizate încă și cursul valutar pentru cele în valută
R5 – lichiditatea rapidă
R5 = (Cr + Db) / Dts
R5/2011= (5817059+88588) / 1241706 = 4.75
R5/2012 = (7285310+226609) / 3597305 = 2.08
Db = disponibilități bănești (inclusiv titluri de participare) corectate în funcție de gradul real de lichiditate, restricțiile momentane impuse, cursul valutar pentru cele în valută, cursul bursier pentru titluri de participare
Dts = datorii pe termen scurt = Îts + Fz + Ob
Unde: Îts = credite pe termen scurt
Fz = datorii față de furnizori
Ob = alte datorii (față de stat, personal etc.)
R6 – marja relativă a stabilității financiare pe termen lung
R6 = FRc / Atc
FRc = fondul de rulment corectat = FR + Vî – Chî
Unde: FR = fondul de rulment = (Cpr + Îtml) – In
FR2011 = (5.565113+0) – 0 = 5.565113
FR2012 = (5606742+0) – 0 = 5606742
FRc2011 = 5565113+57433-10534= 5612012
FRc2012 = 5606742+34861-185= 5641418
R6/2011 = 5612012/7936918= 0.70
R6/2012 = 5641418/10360166= 0.54
unde:
Cpr = capital propriu corectat
Îtml = credite pe termen mediu și lung corectate în funcție de dobânzile, penalitățile și comisioanele necontabilizate încă și cursul valutar pentru cele în valută
In = imobilizări nete corectate
Vî = venituri înregistrate în avans
Chî = cheltuieli înregistrate în avans
I = 0,333 ´ R1 + 5,555 ´ R2 + 0,0333 ´ R3 + 0,71429 ´ R4 + 1,333 ´ R5 + 4 ´ R6 – 1,66032
I2011 = 0,333 *1.41 + 5,555 * 0.02 + 0,0333 * 1.92 + 0,71429 * 0.02 + 1,333 * 4.75 +
+ 4 * -0.70 – 1.66032
= 9.77-1.66032
= 8.10
I2012 = 0,333 * 1.29+ 5,555 * 0.01 + 0,0333 * 1.84 + 0,71429 * 0.01+ 1,333 *2.08 +
+ 4 * 0.54 – 1,66032
=5.46-166032
= 3.79
Intervalele corespunzătoare stărilor de insolvabilitate pentru funcția I sunt:
I < 0.0 – faliment iminent
0.0 ≤ I < 1.5 – risc mare de faliment
1.5 ≤ I < 3.0 – zona de incertitudine
3.0 ≤ I < 4.5 – risc mediu de faliment
4.5 ≤ I < 6.0 – risc mic de faliment
I ≥ 6.0 – risc foarte mic de faliment
Valoarea funcției I plasează firma in anul 2011 in intervalul I ≥ 6.0 – risc foarte mic de faliment cu o valoare de 8.10 ceea ce reprezinta un lucru pozitiv pentru societate.
In anul 2012 valoarea funcției I plasează firma in intervalul 3.0 ≤ I < 4.5 – risc mediu de faliment cu o valoare de 3.79 , valoare care este in scadere fata de anul 2011 , ;ucru negativ pentru societatea analizata.
Bibliografie
Negoescu Ghorghe – Risc și incertitudine în economia contemporană , Editura Alter Ego Cristian, Galați 1995
CECCAR – Revista Contabilitatea, Expertiza și auditul afacerilor, Nr.1, Ianuarie 2008
Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Jean – Francois Rischard – Al doisprazecele ceas – 20 de probleme globale – 20 de ani pentru a le rezolva, Editura Milenium Tres, București, 2004
*** – Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRSs™) – 2005, Editura CECCAR, București, 2005
*** – Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSsTM) – 2005, IAS 32 – Instrumente financiare : prezentare și descriere, Editura CECCAR, București, 2005
*** – Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSsTM) – 2005, IAS 39 – Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare, Editura CECCAR, București, 2005
Isfănescu Aurel; Robu Vasile; Hristea Anca Maria;Vasilescu Camelia – Analiză economico-financiară, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Vintilă Georgeta – Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998
Ion Popa – Management general, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1997
Robu Vasile, Georgescu Nicolae – Analiză economico-financiară, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Mânecuță C., Nicolae M.– Construirea și utilizarea funcției scor pentru diagnosticarea eficienței agenților economici, Revista Finanțe, Credit și Contabilitate, nr. 5/1996
Băileșteanu Gheorghe – Diagnostic, risc, și eficiență în afaceri, Editura Mirton, , 1998
Ivoniciu P.– Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor, Revista Finanțe Bănci Asigurări, aprilie 1998
Anghel Ion – Falimentul, Radiografie și Predicție, Editura Economică, București, 2002
Legea nr.85/2006 – privind procedura insolvenței, Monitorul Oficial nr.359/21.04.2006
Anghel Laurentiu Dan – Marketingul întreprinderilor mici și mijlocii , http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Maria Niculescu – Diagnostic global strategic, Editura economică, București, 1997
Bibliografie
Negoescu Ghorghe – Risc și incertitudine în economia contemporană , Editura Alter Ego Cristian, Galați 1995
CECCAR – Revista Contabilitatea, Expertiza și auditul afacerilor, Nr.1, Ianuarie 2008
Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Jean – Francois Rischard – Al doisprazecele ceas – 20 de probleme globale – 20 de ani pentru a le rezolva, Editura Milenium Tres, București, 2004
*** – Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRSs™) – 2005, Editura CECCAR, București, 2005
*** – Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSsTM) – 2005, IAS 32 – Instrumente financiare : prezentare și descriere, Editura CECCAR, București, 2005
*** – Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSsTM) – 2005, IAS 39 – Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare, Editura CECCAR, București, 2005
Isfănescu Aurel; Robu Vasile; Hristea Anca Maria;Vasilescu Camelia – Analiză economico-financiară, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Vintilă Georgeta – Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998
Ion Popa – Management general, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1997
Robu Vasile, Georgescu Nicolae – Analiză economico-financiară, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Mânecuță C., Nicolae M.– Construirea și utilizarea funcției scor pentru diagnosticarea eficienței agenților economici, Revista Finanțe, Credit și Contabilitate, nr. 5/1996
Băileșteanu Gheorghe – Diagnostic, risc, și eficiență în afaceri, Editura Mirton, , 1998
Ivoniciu P.– Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor, Revista Finanțe Bănci Asigurări, aprilie 1998
Anghel Ion – Falimentul, Radiografie și Predicție, Editura Economică, București, 2002
Legea nr.85/2006 – privind procedura insolvenței, Monitorul Oficial nr.359/21.04.2006
Anghel Laurentiu Dan – Marketingul întreprinderilor mici și mijlocii , http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
Maria Niculescu – Diagnostic global strategic, Editura economică, București, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Riscurilor la Sc Flacara Sa Cluj Napoca (ID: 136183)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.