Analiza Riscurilor Inteprinderiidocx

=== Analiza riscurilor inteprinderii ===

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

Lucrare de licență

COORDONATORȘTIINȚIFIC:

CONF.UNIV.DR. POPA DORINA

ABSOLVENT:

CUC ROXANA-MARIA

ORADEA

2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

ANALIZA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII

COORDONATORȘTIINȚIFIC

CONF.UNIV.DR. POPA DORINA

ABSOLVENT

CUC ROXANA-MARIA

ORADEA

2016

Cuprins

Introducere

Analiza economico-financiară presupune studiul permanent și temeinic al performanțelor economico-financiare, cunoașterea procesului formării lor, însușirea unui ansamblu de metode și tehnici de analiză și, mai ales, identificarea măsurilor pentru evoluția normală a fenomenelor și proceselor economice și reducerea riscului operațional și financiar.

Un instrument important al managementului intern al întreprinderii îl reprezintă analiza economico-financiară care permite diagnosticarea stării de performanță și echilibru financiar în vederea fundamentării deciziilor privind strategia dezvoltării și utilizării eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, informațiile furnizate de analiza economico-financiară pot fi utilizate și de alți subiecți din afara întreprinderii, cum ar fi băncile, organele fiscale sau de control, precum și de investitorii interesați în dezvoltarea unor afaceri cu firma respectivă.

Informațiile furnizate de indicatorii care se includ în situația financiară sunt indispensabili procesului decizional ce vizează realizarea obiectului de bază al managementului, respectiv de creștere a valorii întreprinderii. Calitatea informațiilor este determinată de capacitatea analiștilor și managerilor de a interpreta indicatorii financiari și de modul de identificare și explicare a factorilor și cauzelor care determină și influențează nivelul și evoluția acestora.

Lucrarea „Analiza riscurilor întreprinderii” este un model de analiză financiară care îmbină abordarea teoretico-metodologică cu un studiu de caz ilustrativ pentru modul de utilizare a instrumentelor analizei în cunoașterea și interpretarea situației financiare a întreprinderii, în ceea ce privește riscurile acesteia.

Am ales să studiez problematica riscurilor unei întreprinderideoarece consider că este foarte important să conștientizăm prezența risculuiîn activitatea oricărui agent economic, iar acesta va trebui să știe să și-l asume.Riscul reprezintă o componentă inerentă care intervine în desfășurarea activității economice, la toate nivelurile, și care are la bază un complex de factori. Datorităimpactului potențial semnificativ al acestor factori de risc asupra rezultatelor întreprinderii și imposibilității controlării lor depline de către întreprindere, analiza riscului reprezintăo dimensiune importantăa managementului strategic al întreprinderii care presupune parcurgerea următoarei succesiuni de pași: identificarea riscului, analiza și evaluarea riscului, determinarea intervențiilor prioritare pentru limitarea riscului și tratamentul riscului.

La nivelul întreprinderii, având în vedere nivelurile de organizare a activității și reflectarea ei în situațiile financiare (contul de profit și pierdere), se poate vorbi de douăsegmente principale de activitate, și anume activitate de exploatare și activitate curentă(activitatea de exploatare, la care se adaugăactivitatea financiară). Factorul de risc principal la nivelul activității curente a întreprinderii îl reprezintăvariabilitatea cifrei deafaceri. Aceasta determină, mai departe, variabilitatea rezultatelor activității de exploatare și a celei curente a întreprinderii. Variabilitatea indusăde variabilitatea cifrei de afaceri pe cele douăpaliere de activitate depinde de alți doi factori de risc suplimentar, și anume: structura costurilor întreprinderii și structura financiară a acesteia.

Pornind de la aceastăabordare și de la tipologia privind riscul, măsurat ca variabilitatea rezultatelor, în aceastălucrare voi aborda următoarele componente ale riscului: riscul economic, riscul financiar șiriscul de faliment.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole.

Primul capitol al acestei lucrări este construit pe două direcții. Prima direcție se concentrează pe delimitarea conceptelor de risc și incertitudine. Se prezintă caracteristicile riscului și cauzele generatoare de risc. A doua direcție se concretizează în clasificarea riscurilor care prezintă dimensiuni multiple.

Al doilea capitol prezintă principalele riscuri la nivelul întreprinderii (riscul economic, financiar și de faliment), abordate din punct de vedere teoretic și cu prezentarea indicatorilor specifici.

Ultimul capitol (capitolul al treilea) presupune realizarea unui studiu de caz prin analiza riscurilor la nivelul întreprinderii Sinteza S.A., având ca obiect de activitateproducerea și comercializarea produselor chimice organice de bază, cotată la Bursa de Valori București, pentru care au fost extrase date din situațiile financiare (bilanțcontabil, cont de profit și pierdere și anexe la situațiile financiare), pe anii 2014-2015.

Scopul lucrării este de a oferii aprecierea rezultatelor financiare în domeniul riscurilor, factorii care le determină, modele de analiză a indicatorilor și modul de identificare a rezervelor existente.

Capitolul I. Abordări teoretice privind riscurile

Considerații generale privind conceptul teoretic al riscului la nivelul afacerii

Desfășurarea oricărei activități economice este supusă acțiunii unei multitudini de factori, unii previzibili, alții imprevizibili. Intensitatea cu care acționează aceștia determină starea de certitudine sau incertitudine în privința rezultatelor obținute.

Foarte mulți caută cu frenezie certitudinea și înlăturarea riscurilor fără să constate că viitorul nu poate fi cert, el nu are cum fi cunoscut dinainte și că de fapt trebuie să facem față riscurilor. Vrem nu vrem riscul și incertitudinea nu constituie un element de alegere, ci formează o parte a condiției umane. A fi rațional economic nu înseamnă eliminarea riscului ci adaptarea la risc. „Trebuie să se treacă de la o abordare a economiei în care se caută certitudinea și înlăturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii și la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii și ca filozofie pentru stimularea progresului”.

În ceea ce privește managementului afacerilor, prin risc, trebuie să înțelegem atât probabilitatea câștigului cât și a pierderii. Riscul se situează între starea de certitudine și cea de incertitudine. Astfel, dacă probabilitatea de obținere a unui rezultat este 1, se poate spune că ne aflăm în situația de certitudine. Dacă se cunoaște probabilitatea de obținere a unor rezultate, însă ea este mai mică decât 1, ne aflăm în situația de risc, iar când nu se cunoaște această probabilitate, suntem în situația de incertitudine. Cu alte cuvinte, riscul reprezintă variabilitatea rezultatelor sub influența factorilor mediului, care vor implica probabilitatea de a se produce un eveniment nefavorabil.

Riscul este o categorie socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă datorită ezitărilor și inconștienței în luarea deciziei.

Riscul devine o frână în desfășurarea activității economice și implicit a expansiunii ei, acest impact necontrolat ducând la îngreunarea procesului de decizie prin: reducerea volumului de afaceri; suportarea unor pagube materiale de mai mică sau mai mare amploare.

Analiza financiară trebuie să rețină „cele două fețe ale unei monede” pe care deja o deține sau urmează să o dețină un investitor: rentabilitatea așteptată și riscul.

Este ușor de înțeles că rentabilitatea așteptată de un investitor rațional depinde direct de riscul atașat acelei rentabilități. Cu alte cuvinte trebuie să înțelegem că un investitor rațional are deja o așteptare creată înainte de realizarea oricărei investiții.

O întreprindere derulează trei tipuri de activități: operaționale, de investire și de finanțare. Riscul care derivă din activitățile operaționale și de investiții poartă numele de risc operațional sau risc al afacerii. De exemplu, dacă o întreprindere investește și operează în țări cu o situație politică incertă este evident că riscul operațional este ridicat. De asemenea, dacă o întreprindere hotărește să investească într-o ramură care are o scădere a cererii produselor sau serviciilor oferite ori într-o industrie aflată în recesiune, percepem ca fiind un risc operațional ridicat.

În plus de aceasta, activitățile de finanțare care determină nivelul îndatorării generează un risc suplimentar denumit risc financiar sau de îndatorare.

Într-un sens general riscul reprezintă o măsură a incertitudinii pe care o implică o investiție. Analiza riscului vizează așadar incertitudinea fluxurilor viitoare la nivelul întreprinderii sau al surselor individuale de capital (datorii, acțiuni preferențieale, acțiuni comune, etc.).

Într-un sens mai restrâns „riscul reprezintă posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi care vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea și rezultatele unui agent economic”.

Un important obiectiv al analizei financiare este să utilizeze informația economico-financiară în evaluarea riscului inerent oricărei companii. Deși analiza lichidității, a solvabilității, a cash flow-ului ori a profitabilității include implicit probabilitatea ca o companie să aibă o situație economico-financiară fragilă, indicatorii financiari traditionali nu pot măsura această incertitudine.

Riscul este o funcție a competenței manageriale, el punând la încercare capacitatea fiecărui agent economic de a anticipa evoluția parametrilor ce definesc sectorul în care acesta operează, capacitatea de a exploata la nivel optim șansele pe care o anumită conjunctură economică i le oferă.

Riscul reprezintă un eveniment viitor care ar putea provoca anumite pierderi dar și câștiguri, poate fi previzibil, atunci când factorii care îi generează pierderi pot fi anticipați și neprevizibil, determinat de situații fortuite și se caracterizează prin două ipostaze: pe de-o parte face mai dificilă luarea deciziilor, iar pe de altă parte activitățile în care acesta intervine devin mult mai atrăgătoare. Deși poate crea probleme, fără el realitatea economică ar fi mult mai monotonă. Fiecare întreprinzător, trebuie ca odată cu evaluarea resurselor să cuantifice riscul pe care îl implică angajarea sa într-o anumită afacere.

Riscul, într-o accepțiune generală semnifică variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea mediului. „Mai exact putem aprecia că, riscul reprezintă prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic”. Rezultatul întreprinderii este supus evenimentelor neprevăzute care însoțesc activitatea sa în toate domeniile. Riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor și în consecință, a capitalului investit.

Pentru înțelegerea noțiunii de risc se pornește de la termenul de incertitudine, termen ce exprimă o stare de nesiguranță cu privire la viitor.

Deși termenii de „risc” și „incertitudine” sunt folosiți, de multe ori, pentru a exprima unul și același lucru, există o diferență clară între ei. Incertitudineareprezintă faptul de a nu ști ceea ce urmează a se întâmpla în viitor. Risculeste modul în care caracterizăm cât de multă incertitudine există.

Definirea noțiunii de risc este deosebit de dificilă în ceea ce privește activitatea economică, dificultatea constă în procentul considerabil de subiectivism ce intervine în evaluarea riscului și în imposibilitatea cuantificării acestuia. Riscul, în principiu, se poate defini ca fiind probabilitatea ca un eveniment nedorit să aibă loc. Caracterul probabilistic al riscului indică o potențialitate negativă pe care anumite măsurători o pot face. Măsurile de protecție împotriva riscurilor sunt însă elemente comune oricărei politici manageriale.

Standardele Internaționale de Contabilitate apreciază că riscul descrie varietatea rezultatelor obținute. Ajustarea în funcție de risc poate implica creșterea de valore la care se estimează o datorie. În evaluarea rezultatelor și cheltuielilor afectate de condiții de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenței, pentru a nu supraevalua activele și a subevalua datoriile. Totuși, elementele de incertitudine nu permite subevaluarea obligațiilor sau constituirea unor provizioane excesive.

Rezultă următoarele caracteristici ale riscului:

reprezintă o gamă de incertitudini;

constituie o remunerare a capitalului investit;

exprimă o incapacitate de adaptare a firmei la condițiile de mediu;

înseamnă probabilitatea apariției unui eveniment nedorit;

este o măsură a vulnerabilității firmei;

exprimă variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;

este o măsură a probabilității de apariție a succesului sau eșecului;

este un concept destul de dificil de definit din partea economiștilor și investitorilor;

nu are semnificație decât atunci când se încearcă estimarea fluctuațiilor posibile ale ratei rentabilității în cadrul analizei previzionale.

Realitatea economică este rezultatul activității umane și, în consecință se bazează pe decizii. Teoriile actuale ale deciziei au abandonat ideea că procesul de decizii ar putea lucra cu certitudini absolute și au adoptat conceptul de probabilitate. Incertitudinea este o condiție inevitabilă a procesului decizional.

Cauzele generatoare de risc pot fi:

specificul activității desfășurate;

concurența;

calitatea actului managerial (imprudența managerială);

relațiile cu clienții, furnizorii, băncile, etc.;

lipsa informațiilor sau inexactitatea acestora;

împrejurări de forță majoră (calamități naturale) sau fortuite (furt,incedii, accidente).

Nu putem să apreciem rentabilitatea unui agent economic decât în funcție de riscul asumat și invers.

Asumarea riscului presupune legătura strânsă cu rentabilitatea activității, ceea ce înseamnă că agenții economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă. În acest caz rentabilitatea trebuie să compenseze riscul asumat.

Cu cât nivelul riscului este mai ridicat cu atât agenții economici sunt nevoiți să ia în considerare eventualitatea înregistrării unor pierderi.

Abordări cu privire la clasificarea riscurilor întreprinderii

Riscul este un concept cu dimensiuni multiple, care nu poate fi redus la un singur element sau la un indicator exprimat printr-o cifră. Pentru fiecare firmă este necesar să se determine un nivel acceptabil al riscului pe care este dispus să și-l asume. Acesta diferă în funcție de condițiile concrete ale activității economice desfășurate și de atitudinea față de risc a întreprinzătorului.

Formele riscului sunt diverse, ele manifestându-se mai intens sau mai puțin intens la nivelul agentului economic. În practică cel mai adesea se vorbește de:

riscul valutar;

riscul de țară;

riscul tehnic;

riscul de exploatare;

riscul financiar;

riscul de faliment;

riscul comercial.

Activitatea unui agent economic,fiind expusă unui număr atât de mare de riscuri, este mai puțin riscantă cu cât acesta manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Însă, cum niciodată nu pot fi stăpânite în totalitate riscurile, se pune problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a crește rentabilitatea pe care acesta o permite.

Formele riscului sunt diverse, iar dacă luăm în considerare posibilitateaclasificării riscurilor, acestea pot fi prezentate în funcție de numeroase criterii:

după originea lorvorbim de:

riscintern,reprezentândun fel de risc la care este supus agentul economic și care își are cauzele în interiorul unității fiind localizat în domeniul managementului, respectiv al producției.

În ceea ce privește managementul, există posibilitatea ca o entitate să fie condusă de persoane care nu au aptitudinile și calificarea necesare unui bun conducător.

În sfera producției se pot manifesta:

riscul de inovație (modernizarea producției);

riscul de funcționare a produselor;

riscul de exploatare;

riscul de cooperare în producție;

riscul de neexecutare.

riscextern care se manifestă ca urmare a acțiunii unor factori din afara unității, zonali sau naționali. Această categorie de risc poate fi:

de neexecutare, când beneficiarul nu mai vrea să ridice mărfurile contractate;

de insolvabilitate, când beneficiarul se găsește în imposibilitatea de a plăti contravaloarea mărfurilor;

valutar;

de natură politică;

cu caracter natural.

după domeniul în care se manifestă distingem:

risc de țară;

risc în operațiuni cu devize;

risc contractual;

risc de faliment;

risc în decizia de investiții;

risc de asigurări;

riscul valorilor mobiliare;

riscul operațional;

riscul de marketing.

dependența de voința managementului după care avem:

riscurile speculative sunt legate de deciziile ce se iau într-o companie, constituimd evenimente cu o probabilitate de apariție mare depinzând în mare măsură de profitul și de mediul în care aceasta acționează.

riscurile pure sunt consecința evenimentelor accidentale. Ele pot părea că provin numai din neșansă sau hazard – acțiuni exterioare, evenimente de forță majoră (uragane, inundații, cutremure) sau de comportamente neobișnuite ale oamenilor (atentate, războaie etc.). Fiind, prin natura lor, evenimente independente de voința managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care protecția împotriva lor se face prin transferul responsabilității companiilor de asigurări.

natura riscului:

riscul investitorilor pasivi;

riscul de țară;

riscul întreprinderii;

riscul investițiilor financiare;

riscul investițiilor materiale.

din punct de vedere al interesului manifestat în asumarea și gestionarea riscului, acesta poate fi abordat sub următoarele aspecte:

al firmei ca organizație economico-socială interesată în menținerea și consolidarea poziție de piață, maximizarea averii acționarilor și creșterea salariilor personalului angajat;

al investitorilor financiari care urmăresc realizarea celui mai bun plasament pe piața financiară, care este caracterizată prin existența unor sectoare diferite de profitabilitate și risc;

al creditorilor care urmăresc recuperarea creanțelor de la clienți, respectiv bonitatea financiară a acestora.

Având în vedere tipologia diversificată a riscului, analiza financiară a firmei studiază următoarele categorii de riscuri:

riscul de exploatare (economic) care depinde de variația cifrei de afaceri și de marja asupra cheltuielilor variabile (ponderea cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri);

riscul financiar ce apare ca urmare a dependenței indicatorilor de rezultate, de structura financiară a firmei;

riscul de faliment ce intervine în situația în care firma nu dispune de capacitatea de a-și onora angajamentele scadente față de terți, deci firma nu mai este solvabilă.

Riscul întreprinderii poate fi studiat sub aspect investițional sau funcțional. Privit prin optica investițională, în procesul de analiză se potdistinge riscul investirii, cu componentele sale riscul nesistematic (specific, individual sau diversificabil) și riscul sistematic (de piață,nediversificabil), precum și riscul reinvestirii.

Analiza riscului prin optica funcțională necesită studierea riscului economic, a riscului financiar, precum și a riscului de faliment sau de insolvabilitate. Știind că aceste trei categorii de riscuri sunt determinate de acțiunile proprii ale întreprinderii, iar studierea lor prezentând interes managerilor, se recomandă analiza separată a fiecăruia.

Analiza riscului este strâns legată de aprecierea rentabilității economice, fiind o continuare și o completare firească a acesteia deoarece nivelul riscului asumat este proporțional cu rentabilitatea scontată a unui afaceri. Estimarea corectă a riscului constituie un obiectiv esențial al agenților economici, indiferent de poziția și rolul lor în cadrul mecanismului economic.

Concluziileacestui capitol sunt următoarele:

Putem spune că problematica riscurilor rezultă din faptul că noi trăim într-o civilizație a riscului.

Apariția riscului generează crize ce sunt considerate ca niște rupturi în funcționarea normală a unui sistem.

Concentrat, domeniul riscului se rezumă la 3 verbe:

analiză: să identificăm riscurile existente și să evaluăm consecințele posibile directe și indirecte.

reducere: să le prevenim pentru a le diminua sau pentru a elimina. Să ne asigurăm în raport cu apariția noilor riscuri și să atenuăm efectele neprevăzute prin acțiunea mijloacelor de protecție corespunzătoare.

finanțare: să stăpânim ansamblul costurilor și pierderilor potențiale acceptate.

Evaluarea riscurilor implică conexiuni în domeniul tehnologic, economic, juridic corelate cu o serie de responsabilități de ordin social, poltic, ecologic, comercial.

Fizicianul francez Louis de Broglie spunea : „Trebuie să urmărim riscul pentru că riscul este condiția la toate succesele”.

Capitolul II. Principalele riscuri la nivelulîntreprinderii

Alături de analiza rentabilității, un aspect esențial pentru diagnosticarea firmei îl reprezintă analiza riscului, care în fond reprezintă cealaltă fațetă a rentabilității. În funcție de problemele pe care le îmbracă riscul, problematica poate fi structurată astfel:

Riscul economic este legat de capacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile generate de mediul economic. El exprimă volatilitatea rezultatului la modificarea condițiilor de exploatare.

Ca instrumente de analiză se rețin: analiza pe baza punctului critic al rentabilității (global și pe produs) și elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate și de flux datorită influenței structurii de finanțare.

Ca instrumente de analiză se rețin: analiza pe baza cifrei de afaceri critice (metodologie similară cu analiza punctului critic al rentabilității) și analiza corelației rentabilitate financiară – rentabilitate economică (efectul de pârghie financiară).

Riscul de faliment are în vedere incertitudinea investitorilor sau creditorilor dintr-o companie ca urmare a probabilității de faliment sau eșec financiar al acesteia.

Ca instrument de analiză reținem metoda scorurilor, aceasta fiind o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea și interpretarea riscului la care se expun investitorii dintr-o întreprindere ca urmare a posibilității de faliment sau eșec financiar.

2.1. Riscul economic (de exploatare)

Riscul economic este determinat de „incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost modificărilor mediului” în care își desfășoară activitatea. Pe lângă factorii generali (creșterea prețurilor materiilor prime, creșterea salariilor, reducerea vânzărilor) riscul economic depinde în special de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate.

Pe scurt este vorba despre incertitudinea datorată variabilității producției și/sau vânzărilor, aceasta generând o modificare a rezultatelor ca urmare a evoluției (pozitive sau negative) a cifrei de afaceri și a costurilor.

Veniturile sunt influențate de condițiile economice sau de activitatea concurenților, de prețul de vânzare sau de cantitățile vândute, ceea ce le facesă fie diferite față de previziuni. Acest risc se referă la riscul vânzărilor.

Costurile de exploatare sunt formate din costuri fixe și costuri variabile, iar dacă ponderea costurilor fixe de exploatare este mai ridicată, atunci îi va fi mai bine unei firme să-și adapteze costurile sale de exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor.

Din punct de vedere al ponderii deținute de costurile fixe și variabile, structura costurilor, depinde de sectorul de activitate al firmei.

Riscul care provine dintr-o anumită compoziție a costurilor variabile și fixe este denumit risc de exploatare. Cu cât ponderea costurilor fixe de exploatareva fi mai mare, comparativ cu costurile variabile de exploatare, cu atât riscul de exploatare va fi mai mare.

Factorii principali care influențează riscul de exploatare sau economic sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum și apropierea dintre nivelul producției efective și cea corespunzătoare punctului critic.

Ținând seama de legătura dintre acești factori, rezultă că, pe măsură ce nivelul efectiv al producției se îndepărtează de punctul critic și cheltuielile fixe sunt mai mici, atunci riscul de exploatare este mai mic și invers.

Într-un anumit sens, riscul economic al unui firme este determinat de investițiile cumulate pe care o societate le face de-a lungul anilor. Aceste investiții determină forța de piață a acesteia, ponderea costurilor fixe în procesul de producție.

Structura cheltuielilor în special, separația între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în legătură cu cifra de afaceri, exercită o influență marcantă asupra rentabilității, ceea ce explică formularea modelului de analiză al „punctului mort”. Pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile și numai pe termen scurt sunt variabile și altele fixe. Riscul de exploatare depinde de nivelul cheltuielilor fixe fiind mult mai bine acaparat de o cifră de afaceri mai mare.

Metoda punctului critic numit și punct de echilibru (sau a pragului de rentabilitate) este o metodă folosită în analiza renabilității pe produs și a rentabilității pe ansamblul activității, atât în faza de proiectare de noi capacități, de prognozare a activității, cât și în analiza utilizării capacității de producție existente.

Punctul mort denumit și „prag de rentabilitate” evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se plaseze o firmă pentru a nu lucra în pagubă.

Pragul de rentabilitate („point mort” în franceză, sau „break-even” în engleză) este punctul unde cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, rezultatul fiind nul. În ccea ce privește riscul, începând de la acest punct, întreprinderea devine rentabilă. Dacă nivelul activității este mai îndepărtat de acest punct atunci riscul este mai redus, iar activitatea întreprinderii devine mai profitabilă.

Analiza pragului de rentabilitate este utilă în faza de investire, în întocmirea planurilor de afaceri sau în activitatea de diagnosticare.

Dacă pornim de la ipoteza că agentul economic nu poate influența nici prețurile cu care cumpără factorii de producție și nici prețurile bunurilor pe care le produce și le vinde, atunci singura variabilă asupra căreia poate să acționeze, pentru ca veniturile sale să atingă și să depășească cheltuielile, rămâne nivelul producției.

Maximizarea profitului realizată prin minimizarea costurilor ca urmare a utilizării eficiente a factorilor de producție, impun cunoașterea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate marchează acea dimensiune a producției la care cheltuielile totale sunt egale cu încasările din vânzarea producției (nu se obține nici profit, nici pierdere).

În funcție de modul în care evoluează costurile variabile globale se disting două modalități de determinare a pragului de rentabilitate: lineară și nelineară.

Metodele lineare se aplică în ipoteza în care costurile variabile variază direct proporțional cu volumul producției. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate facilitează înțelegerea și utilizarea acestei metode în practica de analiză (figura nr. 2.1).

Metodele nelineare se aplică în situația în care costurile variabile au o evoluție neproporțională față de volumul producției, așa cum de fapt se întâmplă de regulă în realitate.

În literatura economică de specialitate, analiza riscului economic se realizează din mai multe puncte de vedere. Un prim punct de vedere pornește de la analiza pragului de rentabilitate ca modalitate operațională și eficientă de analiză a riscului.

Sursa:Buglea Alexandru, Analiză financiară – Concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005, p. 292.

Din reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate se desprind următoarele:

dacă întreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate, înregistrează pierderi;

dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate, profitul este nul;

dacă volumul activității depășește pragul de rentabilitate, se obține profit.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unități fizice sau valorice, pentru un produs sau o întreagă activitate.

a) Calculul pragului de rentabilitate în unități fizice este operaționalla firmele monoproductive (fabrică un singur produs) pornindu-se de la relațiile:

unde: CA – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate;

– nivelul producției pentru atingerea pragului de rentabilitate;

CF – costurile fixe totale;

p – prețul unitar al produselor;

– costul variabil mediu al produselor.

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate (figura nr. 2.2) în unități fizice evidențiează faptul că pe măsura creșterii producției costul variabil mediu scade, iar firma devine rentabilă de la nivelul de producție la care nivelul costului unitar coboară sub cel al prețului mediu de vânzare.

Sursa:Burja Camelia, Analiză economico-financiară – Aspecte metodologice și aplicații practice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009, p. 270.

a) Calculul pragului de rentabilitate în unități valorice se poate face pentru firme monoproductive cât și pentru cele care produc și comercializează o gamă diversificată de produse.

În primul caz relațiile de calcul sunt determinate pornind de la relația în cazul determinării volumului fizic al producției critice:

unde pentru a transforma producția fizică în cifra de afaceri (producția valorică) relația trebuie ponderată cu prețul unitar. Deci:

Pentru cel de-al doilea caz,pentru a determina pragul de rentabilitate, se va pleca de la relațiaurmătoare:

Considerând că prețul de vânzare și costul variabil mediu sunt constante atunci și raportueste constant. În acest caz relația devine:

deci:

unde: – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate;

CF – costuri fixe totale;

CV – costuri variabile totale;

CA – cifra de afaceri totală;

– partea de costuri variabile în cifra de afaceri.

Evaluarea riscului de exploatare se poate face cu ajutorul unui „indicator de poziție”, care reflectă riscul firmei prin distanța față de cifra de afaceri critică, aferentă pragului de rentabilitate. Indicatorul de poziție poate fi calculat în mărimi absolute (marja de siguranță – ) sau relative (indicele de siguranță – ) în felul următor:

Abaterea relativă a indicelui de siguranță se calculează astfel:

Marja de siguranță, cunoscută și sub denumirea de flexibilitate absolută, exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica nivelul producției pentru a se adapta la cerințele pieței. Dacămarja de siguranță are o valoare mai mare, atunci și flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată, rezultând un risc al exploatării mai redus.

Indicele de siguranță se mai numește și „coeficient de volatilitate” și are aceeași valoare informațională ca și marja de siguranță.

În funcție de abaterea indicatorului de poziție față de pragul de rentabilitate, o întreprindere se poate afla în una din următoarele situații:

instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;

relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare pragului de rentabilitate;

confortabilă, când cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu peste 20%.

Pentru analiza economică o semnificație deosebită o prezintă stabilirea pragului de rentabilitate în zile, (PR zile) adică a intervalului de timp exprimat în zile, în care întreprinderea realizează o cifră de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate. Acesta se calculează similar duratei în zile a unei rotații, astfel:

Apropierea pragului de rentabilitate exprimat în zile de valoarea 365 exprimă creșterea riscului de exploatare, și invers depărtarea de această valoare semnifică diminuarea riscului.

Pragul de rentabilitate, așa cum a fost definit, evidențiează obiectivul minim de realizat ( pentru ca întreprinderea să poată funcționa fără pierderi. Măsura riscului determinat de atingerea acestui obiectiv este redată de sensibilitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate. Acesta se calculează sub forma coeficientului de elasticitate (e) numit și coeficient de levier al exploatării, conform relației:

unde: – sporul rezultatului exploatării;

– rezultatului exploatării;

– sporul volumului producției;

– volumul producției.

Coeficientul de elasticitate (efectul de parghie de exploatare) măsoară sporul relativ al rezultatului exploatării care rezultă din sporul relativ al producției. El exprimă riscul care depinde de natura activității întreprinderii.

Valoarea coeficientului de elasticitate este dependentă de poziția nivelului de activitate față de pragul de rentabilitate. Dacă întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate, (indicatorul de poziție absolut și relativ este mai mare), atunci elasticitatea este mai redusă, prin urmare riscul de exploatare mai mic.

În funcție de valoarea coeficientului de elasticitate,firma se poate afla în una din următoarele situații:

instabilă, cu un risc economic ridicat dacă e 11;

relativ stabilă, dacă e 6;

confortabilă, cu un risc redus, dacă e 6.

Efectul de levier a exploatării exprimat de coeficientul de elasticitate se manifestă dacă acesta este supraunitar în caz contrar rentabilitatea exploatării scade.

Pentru un nivel Q de producție, rezultatul exploatării este dat de relația:

unde: RE – rezultatul exploatării;

p – prețul de vânzare unitar;

v – costul variabil unitar;

F – costuri fixe.

Cum costurile fixe sunt constante, creșterea rezultatului exploatării este dată de relația:

Sporul relativ al rezultatului exploatării se determinată cu relația:

Înlocuind în relația coeficientului pârghiei de exploatare vom avea:

Dacă înlocuim termenii obținem:

Această relație ne arată că pentru un nivel al producției dat, coeficientul parghiei de exploatare este cu atât mai mare cu cât costurile fixe sunt mai mari.

În această situație concluzia care se poate trage arată că dacă o unitate economică are un coeficient al pârghiei de exploatare ridicat, schimbările modeste în volumul producției vor determina modificări mari ale rezultatului exploatării. De asemenea dacă în acest caz are loc o scădere a volumului producției efectele negative asupra profitului vor fi semnificative.

În concluzie, putem spune că riscul economic al agenților economici depinde de trei parametrii: cifra de afaceri, structura cheltuielilor, proximitatea punctului critic în raport cu nivelul producției efective.

Cu cât nivelul efectiv al producției este mai îndepărtat de punctul critic (elasticitate redusă) și cheltuielile fixe fiind mai mici rezultă că riscul de exploatare este mai mic și invers.

2.2. Riscul financiar

Un risc suplimentar al nivelului rezultatului net și implicit al rentabilității capitalului propriu derivă din existența unor obligații financiare fixe, ca urmare a utilizării datoriilor. Existența datoriilor adaugă un risc suplimentar la riscul de exploatare, acesta fiind numit risc financiar.

Pentru desfășurarea activității întreprinderea utilizează atât capital propriu cât și capital împrumutat care se deosebesc prin costul generat. Riscul financiar evaluează capacitatea firmei de a menține echilibrul financiar, fiind dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.

Recurgerea la împrumuturi este cauzată de lipsa resurselor proprii și oportunitatea realizării unei investiții. Capitalul permanent (propriu + împrumutat) face posibilă realizarea investiției care va genera rezultate suplimentare.

O firmă care apelează la împrumuturi va suporta din rezultate și cheltuielile financiare aferente. Tocmai din această cauză, îndatorarea, prin mărimea și costul ei va determina modificarea rezultatelor, deci modificarea riscul financiar.

Derularea activității de producție presupune existența resurselor. De cele mai multe ori se practică finanțarea combinată (resurse proprii și credite). Prin utilizarea resurselor se obține un rezultat financiar, care se va împărți între protagoniști: acționarii își însușesc o parte din profit, iar cealaltă sub forma dobânzii este atribuită celor care au acordat credite. Profitul obținut prin apelarea la credite apare astfel ca o răsplată a riscului asumat la contractarea lor.

Rezultă că la nivelul unei firme, decizia de investire generează riscul activității economice (prin creșterea costurilor fixe), iar decizia de finanțare generează riscul financiar.

Riscul financiar față de riscul de exploatare ia în considerare și influența structurii capitalului, respectiv gradul de îndatorare al agentului economic.

Spunem că agentul economic este supus riscului financiar deoarece nu orice act investițional este generator de eficiență financiară. Eficiența financiară este generată atunci când, în cazul apelării la credite, rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.

Riscul financiar se produce atunci când împrumuturile nu sunt generatoare de eficiență financiară adică rata rentabilității economice obținute prin utilizarea împrumuturilor este inferioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.

Dacă considerăm că, pentru o anumită nevoie de capital dată (resurse) cheltuielile financiare (dobânda) sunt cheltuieli fixe, atunci riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul unui prag de rentabilitate global după relația:

Evaluarea riscului financiar se face, ca și în cazul riscului de exploatare, cu ajutorul:

marjei de siguranță;

indicelui de siguranță;

coeficientului de elasticitate.

Riscul financiar este pus în evidență de apariția levierului financiar. Levierul financiar generează un spor de rentabilitate numai dacă agentul economic apelează la credite, iar rata rentabilității economice este diferită de rata dobânzii. Levierul financiar, favorabil sau nefavorabil întreprinderii, afectează mărimea ratei rentabilității financiare.

Analiza modificării rentabilității capitalului propriu ca urmare a politicii financiare se poate urmări cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite, (pentru a finanța o investiție) asupra rentabilității sale comerciale.

Efectul levierului financiar, respectiv variația ratei rentabilității capitalurilor proprii depinde de corelațiile care există între rata rentabilității economice și costul datoriei (rata dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.

Pentru ilustrarea modalității de calcul a rentabilității financiare pornind de la rentabilitatea economică și evidențiind în același timp și influența efectului de levierplecăm de la structura bilanțului, respectiv ratele de rentabilitate caracteristice (figura nr. 2.3.).

Figura nr. 2.3.Structura bilanțului financiar și ratele de rentabilitate corespunzătoare

Sursa:Buglea Alexandru, Analiză financiară – Concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005, p. 297.

Se observă din figură că activului economic () îi corespunde rata rentabilității economice (, capitalurilor proprii () – rata rentabilității financiare () și datoriilor () – rata dobânzii ().

În ipoteza scutirii de impozit pe profit, rezultatul exercițiului () se determină ca diferență între rezultatul exploatării () și dobânda () plătită pentru capitalul împrumutat ():

La rândul lui, rezultatul exploatării se poate obține din relația de calcul a ratei rentabilității economice (re):

Dobânda se determină prin ponderea capitalurilor împrumutate cu rata dobânzii:

Dacă se înlocuiește în relația de calcul a ratei rentabilității financiare vom avea:

După cum se observă din figura nr. 2.3. activul economic este în totalitate finanțat din capitalul propriu și cel împrumutat (). În acest caz relația precedentă devine:

unde: – levierul

– efectul de levier

Pentru construirea relației s-a consideratcă:

unde: , – venituri financiare, respectiv excepționale;

, – cheltuieli financiare, respectiv excepționale;

– impozitul pe profit.

Dacă în relație se introduce și rata impozitului pe profit () atunci rata financiară de rentabilitate devine:

Condiția ca rentabilitatea financiară să crească când firma apelează la datorii este ca rentabilitatea economică să fie superioară costului mediu al capitalului împrumutat. În acest caz, rata rentabilității financiare este cu atât mai mare, cu cât gradul îndatorării (levierul) este mai mare. Dacă la nivelul întreprinderii rata rentabilității economice este mai mică decât rata dobânzii (costul datoriei), atunci efectul de levier devine negativ și rata financiară va fi cu atât mai mică decât rata rentabilității economice cu cât rata îndatorării este mai mare.

Rata rentabilității financiare depinde de corelațiile care există între rata rentabilității economice și costul datoriei (rata dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.

Întreprinderea care apelează la credite se poate găsi în una din situațiile de:

siguranță, când , iar apelarea la credite va conduce la îmbunătățirea ratei rentabilității financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât rata îndatorării este mai mare;

risc, când , iar apelarea la credite va conduce la diminuarea performanțelor financiare, ceea ce impune minimizarea gradului de îndatorare;

indiferență, când , iar apelarea la credite nu influențează gradul de risc al întreprinderii.

Pornind de la relația de calcul a ratei rentabilității financiare unde se înlocuiește rata rentabilității comerciale prin ratele explicative se pot evidenția factorii de influență asupra acestei rate.

Astfel:

Factorii de influență asupra ratei rentabilității financiare sunt:

rata rentabilității economice;

efectul de levier.

Factorii de nivel II sunt:

viteza de rotație a activului total: ;

rata rentabilității comerciale: ;

diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii: );

gradul de îndatorare al întreprinderii: .

Rezultă că pentru a spori rentabilitatea financiară a întreprinderii este nevoie de măsuri care să vizeze:

accelerarea vitezei de rotație a activelor;

sporirea rentabilității comerciale;

creșterea rentabilității economice și pe această bază a ecartului față de rata dobânzii;

optimizarea structurii capitalului bazat pe efectul de levier financiar a îndatorării.

Riscul de faliment (insolvabilitate)

Timpul acționează ca un filtru, diferențiind între succes și insucces, între viabil și neviabil. Faptul că o firmă își continuă existența o perioadă îndelungată este un indiciu că proprietarii sunt antreprenori capabili și că acționează într-o industrie viabilă. Pentru marea majoritate a firmelor tinere aceasta nu înseamnă că ne așteptăm să intre foarte repede în probleme financiare. Companiile au nevoie de timp pentru a acumula datorii, creditorii să-și dea seama că lucrează cu o întreprindere care nu-și plătește obligațiile și, de asemenea, pentru ca procedurile legale să fie inițiate.

Riscul de faliment se referă la probabilitatea ca o entitate (întreprindere) să intre în incapacitate de plată sau să fie declarată falimentară. În mod natural, orice investitor cunoaște că, atunci când plasează capital într-o întreprindere, își asumă implicit riscul de faliment.

Falimentul este definit ca fiind „situația economică dificilă a unui debitor, aflat în imposibilitatea de a-și onora datoriile comerciale față de creditori”.

Între risc și faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea apariției falimentului este mai mare.

Măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă de care analistul trebuie să țină seama când face estimările viitoare. Trebuie să sesizeze dacă nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare. Deci menirea lui nu este să constate riscul ci să-l prevadă.

Analiza riscului de faliment se poate face în manieră statică pe baza echilibrelor financiare din bilanț (fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă, ratele de lichiditate) sau dinamică (excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de autofinanțare și cash-flow-ul).

Analiza financiară prin metodele clasice enunțate oferă informații parțiale asupra riscului de faliment și în general o apreciere asupra unei situații trecute. De aceea a apărut necesitatea utilizării unor metode care să permită o evaluare globală a riscului de faliment și care să fie instrument de previziune a acestuia. Metoda scorurilor care se bazează pe tehnicile analizei discriminante permite tocmai acest lucru și constituie un instrument complementar analizei tradiționale.

Riscul de faliment (insolvabilitate) poate fi urmărit prin:

analiza funcțională;

analiza bonității financiare prin metoda ratelor;

analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor.

Analiza funcțională a riscului

Porneștede la analiza relațiilor de trezorerie care reflectă diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment.

În optica funcțională, relațiile dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment pot fi:

fondul de rulment necesarul de fond de rulment (trezorerie pozitivă) caz în care pe lângă finanțarea nevoii de fond de rulment din exploatare se asigură și resursele pentru efectuarea de plasamente și deținerea unor disponibilități.

fondul de rulment necesarul de fond de rulment (trezorerie negativă) caz în care nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime, apelându-se la resurse de trezorerie. În aceste condiții se consideră că întreprinderea se află în condiții de risc, fiind considerată vulnerabilă. Concluzia în acest caz trebuie să ia în considerare și alte elemente specifice întreprinderii: rotația activelor și pasivelor, rentabilitatea economică, etc. În acest caz problema nu se pune în termeni de solvabilitate, ci de dependență față de bănci.

fondul de rulment necesarul de fond de rulment (sold de trezorerie nul), caz cu caracter pasager pentru unitățile economice.

Analiza bonității financiare prin metoda ratelor

Analiza bonității financiare urmărește reflectarea capacității de plată a datoriilor firmei. Bonitatea evidențiează o stare financiară legată de capacitatea firmei de a-și achita datoriile la diferite termene; poate fi considerată și un indicator al echilibrului financiar.

Bonitatea se analizează din cel puțin următoarele puncte de vedere:

lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt;

solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor totale pe termen mediu și lung.

O restricție importantă ce condiționează buna desfășurare a activității întreprinderii o reprezintă asigurarea lichidității și solvabilității acesteia.

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt a acesteia.

În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

Rata lichidității curente sau generale () exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidități și se determină prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente (obligațiilor pe termen scurt).

Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata lichidității curente are o mărime supraunitară, în jurul valorii , valoarea minimă acceptabilă fiind 1.

Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenței unui fond de rulment financiar care îi permite întreprinderii să facă față anumitor dereglări ce pot apare în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. De asemenea situația poate sugera o blocare nerentabilă a fondurilor în stocuri greu vandabile sau creanțe incerte.

Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă. Situația întreprinderii devine riscantă, ea fiind în postura de a înregistra plăți restante, cu influență negativă asupra fluxurilor întreprinderii.

Pentru analiza lichidității generale trebuie să ținem seama de următoarele aspecte:

asupra nivelului lichidității acționează mai mulți factori ca: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, viteza de rotație a activelor circulante, sezonalitatea, faza de maturitate a întreprinderii;

nu este suficient ca rata lichidității generale să fie supraunitară, ci trebuie ca tendința acesteia să fie de creștere.

Rata lichidității rapide () arată măsura în care firma își poate onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică din creanțe și disponibilități bănești. Se calculează astfel:

Mărimea optimă a lichidității rapide este considerată a fi între 0,8 și 1, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele circulante, un nivel corespunzător fiind considerat chiar între 0,65 și 1, iar un nivel mai mic de 0,5 poate evidenția probleme în ceea ce privește onorarea plăților scadente.

Rata lichidității imediate ()măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilitățile existente.

Pentru funcționarea normală a întreprinderii se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie mai mare de . Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. O valoare redusă a ratei lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea deține în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor de transformat în disponibilități bănești.

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor datoriilor sale. În funcție de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate, dintre care amintim rata solvabilității globale sau generale (), care exprimă în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii și se determină cu relația:

Rata solvabilității globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este 3 – 4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile, deși se apreciază că o valoare mai mare de 1,5 semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-și onora obligațiile față de terți; o valoare situată sub acest nivel evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Această abordare are ca punct de plecare faptul că abordarea anterioară a riscului are un pronunțat caracter static, vizează prezentul și trecutul, mai puțin viitorul.

Întrucât rezultatele financiare „se degradează” foarte repede în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacție la aceste cerințe practice, cercetătorii și organismele financiare internaționale s-au preocupat de elaborarea unor metode de predicție a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie, fără îndoială, o îmbogățire a analizei tradiționale prin rate.

Metoda scorurilor are ca obiectiv punerea la dispoziție a unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza metodelor statistice.

Elaborarea acestor modele a presupus evaluarea pe o perioadă mai mare de timp a comportamentului a două grupuri de întreprinderi (unul cu dificultăți financiare și altul fără dificultăți financiare) și pentru fiecare din cele două grupuri se stabileșteo serie de rate, după care se determină cea mai potrivită combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor „Z”, funcție liniară de un ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite separarea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Scorul „Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:

unde: R – reprezintă ratele implicate în analiză;

a – coeficientul de ponderare al fiecărei rate.

Dintre cele mai cunoscute modele pe plan internațional, dar și național amintim:

Modelul Altman – una dintre primele funcții – scor elaborată în SUA de profesorul E.I. Altman în anul 1968. Altman a folosit informațiile obținute în urma studierii unui larg eșantion de companii, atât din rândul celor care au dat faliment, cât și a celor care au supraviețuit. El a descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.

Funcția stabilită de Altman este:

unde:

Modelul Altman este cel mai des folosit în țările dezvoltate pentru aprecierea întreprinderilor care activează în economiile de piață. Conform autorului declinul întreprinderiiapare în cinci faze:

Faza 1. apariția semnelor de declin care însă sunt desconsiderate (descreșterea profitabilității, descreșterea cifrei de afaceri, creșterea datoriilor, descreșterea lichidităților);

Faza 2. existența semnalelor clare pentru care însă nu se iau măsuri, în speranța că acestea vor dispărea fără nici o intervenție;

Faza 3. acțiune puternică a factorilor de declin cu agravări serioase a situației financiare;

Faza 4. colapsul, imposibilitatea echipei manageriale de a asigura măsuri corective;

Faza 5. intervenția, fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului.

Interpretare în funcție de valorile lui Z:

-firma este insolvabilă, se află în fazele 4 și 5;

-firma se află în dificultate, fazele 2 și 3;

-firma estesolvabilă.

Modelul I. Anghel – fundamentat pe anliza datelor financiare pe un eșantion de 276 de întreprinderi, din 12 ramuri economice, pe perioada anilor 1994 – 1998. Analiza posterioară a capacității de predicție a modelului a fost de 97% ceea ce confirmă încrederea și îl recomandă a fi folosit.

Relația de calcul este:

unde:

în care: – rata rentabității nete a veniturilor;

– rata de acoperire a datoriilor cu cash-flow;

– rata de îndatorare a activului;

– perioada de achitare a obligațiilor.

Punctul de inflexiune care minimizează rata de eroare este A = 0, cu un interval de incertitudine între 0 și 2,05.

Aprecierea viabilității unei firme se bazează pe următoarea clasificare:

Interpretarea valorilor funcției scor este următoarea:

– falimentul întreprinderii este iminent;

– întreprinderea se află într-o situație de incertitudine, impunându-se o analiză suplimentară;

,05 – riscul de faliment este improbabil, întreprinderea având o situație financiară bună.

Cu toate că folosirea ratelor constituie un mijloc de analiză tradițional, această metodă a cunoscut o actualizare și o aprofundare a condițiilor de aplicare datorită acțiunii unor factori precum: îmbunătățirea surselor de informații contabile și financiare; dezvoltarea aplicațiilor informaticii; dezvoltarea metodelor statistice evoluate, care permit o exploatare mai eficace a acestor date.

Concluziile acestui capitol sunt următoarele:

Riscul economic cauzează incertitudine în operarea profitului, el este cauza de schimbări în activitatea economică.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei.

Îndatorarea firmei prin mărimea și costul ei, antrenează o varibilitate a rezultatelor, modificând riscul financiar.

Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară analizei riscului de exploatare prin calcularea unui prag de rentabilitate global. Se analizează datele redate în bilanțul contabil și în bilanțul financiar.

Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare a capitalului propriu este dependentă de raportul dintre rentabilitatea eonomică și procentul de dobândă (efectul de levier).

Aptitudinea firmei de a fi solvabilă și a învinge riscul de faliment ocupă un rol central, firma nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie condiția financiară de supraviețuire.

S-au elaborat o serie de metode de predicție a riscului de faliment, utilizând tehnica statistică de analiză discriminantă a caracteristicilor financiare calculate cu ajutorul ratelor la firmele cu funcționare normală și la cele cu dificultăți în gestiunea economico-financiară (funcții scor).

Capitolul III. Diagnosticul financiar al riscurilor specifice întreprinderii S.C. SINTEZA S.A.

Realizarea diagnosticului financiar are ca obiectiv aprecierea stării de performanță financiară a unei societăți la 31.12.2015. Are la bază bilanțul contabil efectuat din contabilitate și anexele lui contul de profit și pierdere.

Principalele scopuri urmărite sunt:

aprecierea rezultatelor financiare obținute;

evidențierea modalităților de realizare a echilibrului financiar;

examinarea randamentului capitalului investit;

evaluarea riscurilor.

Rezultatele analizei pot fi utilizate pentru:

fundamentarea deciziilor de gestiune;

elaborarea unui diagnostic global strategic;

fundamentarea politicilor de dezvoltare.

Sursele utilizate au fost:

situațiile financiare anuale (2014-2015);

alte materiale de documentare din evidența contabilă.

3.1. Prezentarea societății comerciale

Denumirea: S.C. „SINTEZA” S.A. Oradea;

Sediul social: Sos.Borsului, nr.35, Oradea;

Telefon/fax: +40-259/456116; +40-259/462224;

Nr. înregistrare O.R.C.: J05/197/1991;

Cod fiscal: RO 67329;

Capital subscris vărsat 9.916.888,50 RON

Forma juridică: Societate pe acțiuni;

Obiectul de activitate: Producerea și comercializarea produselor chimice . organice de bază –cod CAEN 2014;

Durata de funcționare Nelimitată.

3.2. Scurt istoric

SINTEZA SA a fost înființată prin HG 1213/20.11.1990 prin preluarea integrală a patrimoniului Întreprinderii Chimice Sinteza – una din primele întreprinderi cu profil chimic înființate în țara noastră. Printre societățile preluate de actuala Sinteza la înființare (în anul 1954) se număra Fabrica de produse chimice organice Aurora înființată în anul 1905, Întreprinderea Chimico-Farmaceutica Vesta, înființată în 1922 și Fabrica Fii lui A. Zankl, constituită în 1923.

Sinteza este o societate comercială cu tradiție în industria chimică românească. În anul 2015 s-a aniversat 110 ani de existență și activitate.

Astăzi compania este deținută public, acțiunile Sinteza sunt listate la Bursa de Valori București, la categoria a II-a cu simbolulSTZ.

3.3. Analiza riscului economic

3.3.1. Analiza pragului de rentabilitate din exploatare

În cadrul acestei metode de analiză este necesară delimitarea cheltuielilor întreprinderii în cheltuieli fixe și variabile.

Cheltuieli fixe (CF)

CF = 20% (consumuri externe de la terți + ch. privind mărfurile) + 20% ch. cu personalul + ch. cu amortizarea si provizioanele din exploatare + ch. cu alte impozite și taxe

Consumuri externe de la terți = ch. materiale + ch. cu serviciile executate de terți

=

7.287.985,2

Cheltuieli variabile (CV)

CV = 80% (consumuri externe de la terți + ch. privind mărfurile) + 80% ch. personal + ch. cu despăgubiri,donații și active cedate

OBS: CF+CV= Total Cheltuieli de exploatare

Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV)

MCV=CACV

Marja asupra cheltuielilor variabile exprimată în procente (MCV%)

Pragul de rentabilitate din exploatare ()

Pragul de rentabilitate reprezintă nivelul cifrei de afaceri care acoperă cheltuielile fixe și pe cele variabile ale exploatării și se mai numește și punct mort și evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze societatea pentru a nu lucra în pierdere (fără a degaja profit). Peste acest punct, activitatea societății devine rentabilă.

Figura nr. 3.5. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor din Situațiile financiare anuale ale societății Sinteza S.A.

Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce trebuie realizată de întreprindere astfel încât încasările obținute din vânzarea lor să acopere atât cheltuielile variabile implicate de procesul de producție, cât și cheltuielile fixe ale acestuia.

Rata riscului de exploatare ()

Această rata e preferabil să fie cât mai mică, pentru a evidenția un risc de exploatare minim. Cu cât rata riscului de exploatare e mai mică, cu atât, și pragul din rentabilitate e mai mic.

Rata riscului de exploatare exprimă procentual raportul dintre cifra de afaceri critică și cifra de afaceri efectiv realizată. Un procent de 100% indică faptul că cele două valori sunt egale, iar valori mai mari indică un risc de exploatare ridicat, proporțional cu măsura în care cifra de afaceri nu reușește să atingă pragul de rentabilitate.

În perioada analizată rata riscului de exploatare scade de la o perioadă la alta, în 2015 înregistrând o valoare foarte bună, indicând deci un risc economic scăzut.

Indicele de securitate ()

Indicele de securitate evidențiază marja de securitate de care dispune societatea. Cu cât valoarea acestui indice este mai mare, cu atât riscul de exploatare va fi mai redus.

Poziția absolută față de (flexibilitatea absolută) (α)

Acest indicator indică valoarea cu care trebuie să crească cifra de afaceri pentru a ajunge la pragul de rentabilitate. Indicatorul înregistrează valori negative datorită faptului că cifra de afaceri este mai scăzută decât pragul de rentabilitate, indicând un risc economic ridicat.

În perioada analizată, pragul de rentabilitate este superior cifrei de afaceri, ceea ce înseamnă că profitul din vânzări nu acoperă cheltuielile fixe și pe cele variabile, deși societatea înregistrează profit din exploatare. Aceasta se explică prin înregistrarea la venituri a producției capitalizate și a celei în curs, ceea ce a condus la un rezultat din exploatare pozitiv, dar la o cifră de afaceri inferioară punctului critic.

Figura nr. 3.6. Reprezentarea grafică a indicatorului de poziție față de

pragului de rentabilitate

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor din Situațiile financiare anuale ale societății Sinteza S.A.

Indicatorul are o tendință de creștereîn perioada analizată, prezentând diferențe din ce în ce mai mici între cifra de afaceri realizată și cifra de afaceri critică, datorită scăderii producției imobilizate și a celei în curs, deci a cheltuielilor de exploatare, care sunt corelate cu vânzări corespunzatoare.

Poziția relativă față de (coeficientul de volatilitate) (α’)

Flexibilitatea absolută și coeficientul de volatilitate evidențiază capacitatea societății de a-și adapta producția la cerințele pieței. E de dorit ca valorile înregistrate să fie cât mai mari.

Acest coeficient indică în formă procentuală diferența dintre cifra de afaceri realizată efectiv și cifra de afaceri critică.

Societatea analizată se află într-o poziție riscantă, indicatorul înregistrând valori negative deoarece cifra de afaceri se află sub pragul de rentabilitate.

Indicatorul se află în creștere datorită scăderii diferenței dintre cifra de afaceri și pragul de rentabilitate pe seama scăderii mari a cheltuielilor fixe, acoperite de venituri proporționale. Această evoluție arată o îmbunătățire a situației societății în perioada analizată.

Interpretare

Societatea analizată prezintă un risc de exploatare mediu, dar în reducere.

Această scădere a valorilor ratei riscului de exploatare corelată cu creșterea indicelui de securitate cresc riscul de exploatare al societății.

Poziția absolută a societății este în creștere, acest lucru evidențiind capacitatea societății de a-și adapta producția la cerințele pieței și indicând un risc de exploatare în scădere. Poziția relativă înregistrează valori mai mici când riscul este în creștere, așa cum este și cazul societății analizate unde poziția relativă are valori mici și în creștere în perioada analizată.

În raport cu pragul de rentabilitate, situația societății nu este una confortabilă, deoarece cifra de afaceri netă se situează sub punctul critic.

3.3.2. Analiza riscului de exploatare pe baza pârghiei de exploatare (coeficientului de elasticitate)

Relația de calcul pentru pârghia de exploatare (coeficientul de elasticitate) este următoarea:

Indicatorul arată cum variază rezultatul exploatării în funcție de variația cifrei de afaceri.Cu cât coeficientul de elasticitate este mai mare, cu atât riscul economic este mai ridicat. Intervalul de siguranță este considerat a fi între 0 și 6, până la 11 – situația este stabilă, iar peste 11, elasticitatea este crescută generând de asemenea un risc economic crescut.

Datorită faptului că cifra de afaceri nu acoperă suma cheltuielilor fixe și a celor variabile, coeficientul de elasticitate este negativ, neîncadrându-se în grila de interpretare a indicatorului.

Riscul economic este în scădere în perioada analizată, datorită scăderii elasticității rezultatului exploatării față de cifra de afaceri.

3.4. Analiza riscului financiar

3.4.1. Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate globală

Pragul de rentabilitate globalăeste punctul în care cifra de afaceri netă acoperă cheltuielile de exploatare (fixe și variabile), dar și cheltuielile cu dobânzile, iar rezultatul este nul.

Riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul pragului de rentabilitate global după relația:

Analiza riscului economic la S.C. Sinteza S.A. a relevat faptul că veniturile realizate din vânzări nu acoperă cheltuielile fixe și variabile ale exploatării. În aceste condiții, nu consider necesară reluarea analizei pe baza pragului de rentabilitate global, fiind evidente deja următoarele concluzii:

pragul de rentabilitate globală este mai ridicat decât pragul de rentabilitate, diferența fiind dată de valoarea cheltuielilor cu dobânzile;

cifra de afaceri efectiv realizată este mai mică decât pragul de rentabilitate, deci și față de pragul de rentabilitate globală;

riscul financiar este crescut, situația societății fiind instabilă.

3.4.2. Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier

Rata nominală a rentabilității economice nete (

Capital investit = Active fixe brute (rd.14 din situația activelor imobilizate-formular 40) + NFR + Disponibilități bănești

Rata reală a rentabilității economice nete (

= rată inflație

Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date

Figura nr. 3.6. Reprezentarea grafică a rentabilității

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor din Situațiile financiare anuale ale societății Sinteza S.A.

Rentabilitatea economicăindică eficiența mijloacelor materiale și financiare cu ajutorul cărora se desfășoară activitatea întreprinderii. Rata reală a rentabilității trebuie să fie superioară ratei inflației, pentru ca societatea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității, menținându-și astfel activul său economic.

În cazul analizat se observă o evoluție favorabilă a acestui indicator.

Rata rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare măsoară capacitatea firmei de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu. Rentabilitatea financiară remunerează acționarii societății fie prin acordarea de dividende, fie prin majorarea rezervelor, care de fapt reprezintă o creștere a valorii intrinseci a acțiunilor societății.

S-a manifestat o tendință de scădere a ratei rentabilității financiare de la o perioadă la alta, aspect nefavorabil pentru societate.

Rata levierului ()

Rata levierului compară mărimea datoriilor totale cu cea a capitalului propriu. Normele bancare impun o rată a levierului < 1, pentru acordarea de credite cu garanție sigură.

Societatea analizată înregistrează o rată a levierului înlimita recomandată, astfel că în general, valoarea capitalului propriu depășește datoriile totale, aspect economic favorabil pentru societate.

3.5. Analiza riscului de faliment

3.5.1. Analiza funcțională a riscului

Fondul de rulment (FR)

Surse permanente = Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung+Provizioane+ Subvenții din investiții

Nevoi permanente =Active imobilizate nete

Fondul de rulment reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen lung; adică, se urmărește dacă societatea dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de anumite evenimente neprevăzute.

Fondul de rulment pozitiv reflectă realizarea echilibrului financiar al societății pe termen lung, adică societatea dispune de o marjă de securitate, care o protejează de potențialele evenimente neprevăzute. Fondul de rulment pozitiv reprezintă un surplus de surse permanente(capitaluri permanente) peste nevoile permanente de acoperit(active imobilizate). Se respectă principiul de gestiune financiară: la nevoi permanente se alocă surse permanente.

Fondul de rulment negativ reflectă dezechilibrul financiar al societății pe termen lung, adică societatea nu dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de potențialele evenimente neprevăzute. Nu se respectă principiul de gestiune financiară: la nevoi permanente se alocă surse permanente.

În perioada analizată, fondul de rulment este pozitiv în ambii ani de analiză. Se manifestă o tendință de creștere, aspect favorabil pentru societatea analizată, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent. În cazul în care creșterea fondului de rulment se realizează pe seama creșterii capitalurilor proprii situația financiară se îmbunătățește. În acest context putem trage concluzia că societatea se află în echilibru financiar pe termen lung.

Datorită faptului că fondul de rulment este pozitiv și în creștere, situația este pozitivă deoarece o parte crescândă a nevoilor curente este finanțată din resurse permanente. Există următoarele situații:

crește capitalul permanent datorită:

creșterii îndatorării prin credite pe termen lung, crescând si cheltuielile financiare pe termen lung (dobânzile), care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exercițiului;

creșterii capitalurilor proprii, având ca efect o îmbunătățire a situației;

reducerea activelor imobilizate nete datorită:

acțiunii amortizării, care este un eveniment normal;

vânzării de active imobilizate, care reprezintă o situație excepțională.

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Nevoi temporare = Stocuri + Creanțe + Investiții fin. pe termen scurt+ Ch. în avans

Surse temporare = Datorii de exploatare + Venituri în avans

Datorii de exploatare = Datorii pe termen scurt – Credite bancare pe termen scurt

Nevoia de fond de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt.

Nevoia de fond de rulment pozitivă reprezintă dezechilibru financiar pe termen scurt.

Nevoia de fond de rulment negativă reprezintă echilibru financiar pe termen scurt.

Nevoia de fond de rulment este pozitivă în ambele perioade, fiind un aspect economic nefavorabil pentru societate.

Se manifestă o tendință de scădere, aspect economic favorabil pentru societate.

Nevoia de fond de rulment fiind pozitivă, înseamnă că a existat un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare ale exploatării. Acest lucru s-a datorat creșterii într-un ritm mai rapid a activelor ciclice decât a surselor ciclice din exploatare:

este o situație normală dacă este determinată de:

politica de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare;

creșterea vânzărilor;

mărirea duratei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității produselor;

este o situație nefavorabilă dacă este determinată de:

existența unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea și s-a urgentat plata obligațiilor);

existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.

Trezoreria netă (TN)

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și eficiente

Trezoreria netă pozitivă reflectă realizarea echilibrului financiar al societății, adică există un surplus monetar la sfârșitul exercițiului, o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor.

Trezoreria netă negativă reflectă realizarea dezechilibrului financiar al societății, adică există un deficit monetar la sfârșitul exercițiului.

Trezoreria netă este negativă în ambele perioade analizate. Se manifestă o tendință de creștere, aspect favorabil pentru societate.

Figura nr. 3.7. Reprezentarea grafică a trezoreriei nete

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor din Situațiile financiare anuale ale societății Sinteza S.A.

Trezoreria netă fiind negativă evidențiază în general un dezechilibru financiar, putând fi rezultatul unor grave probleme care necesită o examinare profundă; în unele cazuri poate fi rezultatul unei gestiuni dorite în funcție de condițiile bancare pe termen scurt. O trezorerie deficitară influențează rentabilitatea întrepinderii prin cheltuielile financiare pe care le generează și poate pune în pericol lichiditatea și autonomia în decizii a întreprinderii. Adevărata problemă ridicată de o trezorerie negativă nu se pune în termeni de solvabilitate, ci în termeni de dependență față de bănci și în primul rând e vorba de riscul nereînnoirii creditelor și riscul de creștere a ratei dobânzii la creditele bancare curente.

Datorită situației negative, acest deficit de trezorerie ar trebui acoperit din credite de trezorerie care vor genera cheltuieli cu dobânzile, care vor avea ca efect reducerea rezultatului exercițiului. Acest lucru se datorează valorilor mai mai ale necesarului de fond de rulment în raport cu fondul de rulment, adică:

echilibrul dintre resursele și alocările permanente a avut un impact pozitiv asupra echilibrului global;

echilibrul dintre resursele și alocările ciclice a avut un impact negativ asupra echilibrului global.

Analiza bonității financiare prin metoda ratelor

Rata lichidității curente sau generale ()

Active circulante = Stocuri + Creanțe + Investiții pe termen scurt + Casa și conturi la bănci

Rata lichidității generale compară ansamblul activelor circulante cu cel al datoriilor pe termen scurt. Această rată reflectă capacitatea sau incapacitatea societății de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu. Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât societatea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, care ar putea fi cauzată de rambursarea datoriilor pe termen scurt la cererea creditorilor.

Aceasta rată este supraunitară în ambele perioade, fiind un aspect economic favorabil pentru societate și reflectă capacitatea societății de acoperire a datoriilor pe termen scurt din activele circulante deținute.

Rata lichidității rapide ()

Rata lichidității rapide exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile scadente pe termen scurt numai din creanțe și disponibilități bănești. Teoria economico-financiară sugerează că o valoare optimă a acestei rate s-ar situa în intervalul [0,8; 1]

În cazul analizat, societatea înregistrează valori peste intervalul recomandat, în ambele perioade analizate, cu tendința de creștere în 2015față de 2014, aspect economic nefavorabil pentru societate. Nivelul indicatorului înregistrează o ușoară creștere datorită ritmului mai rapid de creștere a creanțelor comparativ cu creșterea datoriilor pe termen scurt.

Rata lichidității imediate ()

Rata lichidității imediate reflectă capacitatea societății de a-și rambursa datoriile scadente pe termen scurt din disponibilitățile bănești existente în conturile bancare și casă. Nivelul minim recomandat pentru aceasta rată este de 0,3.

În cazul analizat, societatea înregistrează în anul 2014 o valoare sub valoarea recomandată, însă în anul 2015, valoarea înregistrată scade și mai mult, ca urmare a scăderii disponibilităților bănești în condițiile creșterii datoriilor pe termen scurt. Tendința de scădere din 2015, reprezintă un aspect nefavorabil pentru societate.

Lichiditatea imediată se situează sub nivelul asiguratoriu, ceea ce înseamnă că întreprinderea nu este capabilă să-și acopere satisfăcător datoriile pe termen scurt pe seama disponibilităților.

Rata solvabilității globale sau generale ()

Valoarea minimă a ratei solvabilității globale se consideră 1,4 (în cazul în care ponderea minimă a capitalului propriu în cadrul totalului surselor de finanțare este de 30%).

În cazul în care rata solvabiliății globale este mai mică decât 1, atunci firma este insolvabilă.

Solvabilitatea globală se situează peste nivelul minim acceptabil, însemnând că întreprinderea are capacitatea de a-și acoperi datoriile pe seama activelor, în caz de faliment.

Rata solvabilității generale are o dinamică pozitivă, evidențiind o reducere relativă a datoriilor întreprinderii.

Figura nr. 3.8. Reprezentarea grafică a indicatorilor privind bonitatea financiară

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza informațiilor din Situațiile financiare anuale ale societății Sinteza S.A.

Bonitatea financiară a firmei a fost destul de bună pe parcursul întregii perioade de analiză, dar a manifestat o depreciere lentă.

Această stare rezultă ca urmare a:

nivelului bun al lichidității curente;

nivelului redus al lichidității rapide și imediate;

solvabilității bune.

Principala cauză a deprecierii indicatorilor de lichiditate și solvabilitate se regăseșteîn dificitul de trezorerie care a condus la contractarea de credite pe termen scurt (credite de trezorerie), cu efect în mărirea datoriilor firmei și a cheltuielilor financiare privind dobânzile.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metoda lui Altman

are semnificația unei rate de rentabilitate economică, sau de eficiență a utilizării activelor și este de dorit sa fie cât mai mare și să crească.

R2 este un indicator de eficiență a utilizării activelor care exprimă rotația activului prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea societății este mai eficientă, cu atât vânzările sunt mai mari, iar activele se vor reînnoi mai rapid prin cifra de afaceri.

R3 semnifică gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung. Se recomandă ca această rată să fie de o valoare cât mai mare.

R4 are semnificația capacității de finanțare internă a societății și se recomandă ca valoarea sa fie cât mai mare.

R5 are semnificația flexibilității societății și arată ponderea activului circulant în activul total și se recomandă ca acest raport sa fie cât mai mare.

Interpretare în funcție de valorile lui Z:

– starea de faliment este iminentă;

– situația financiară este bună; bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă, aceasta fiind solvabilă;

– situația financiară este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment;

Deoarece Z în anul 2014 are valoarea 2,736, iar în anul 2015 are valoarea 2,745, situația societății este dificilă. Din punct de vedere bancar societatea are un grad redus de încredere fiind cu performanțe vizibil diminuate și nu poate accesa noi credite bancare.

Modelul I. Anghel

Relația de calcul este:

unde:

Interpretarea valorilor funcției scor este următoarea:

– falimentul întreprinderii este iminent;

– întreprinderea se află într-o situație de incertitudine, impunându-se o analiză suplimentară;

,05 – riscul de faliment este improbabil, întreprinderea având o situație financiară bună.

Deoarece A în anul 2014 are valoarea 1,6545, iar în anul 2015 are valoarea 1,3185, situația societății este una de incertitudine. Din punct de vedere bancar societatea are un grad redus de încredere fiind cu performanțe vizibil diminuate și nu poate accesa noi credite bancare.

Pentru a lua decizii în bune condiții, pentru început este necesară cunoașterea punctelor forte și a punctelor slabe ale firmei la momentul actual:

Puncte forte:

Risc mediu de exploatare, dar cu tendință de îmbunătățire;

Riscul economic este în scădere datorită scăderii elasticității rezultatului exploatării față de cifra de afaceri;

Nivel bun al efectului de levier;

Rentabilitatea economică reală prezintă o evoluție favorabilă;

Echilibru financiar pe termen lung, societatea dispune de o marjă de securitate;

Nivel bun al ratei de lichiditate curentă;

Solvabilitate patrimonială ridicată.

Puncte slabe:

Scăderea ratei riscului de exploatare corelată cu creșterea indicelui de securitate cresc riscul de exploatare al societății;

Nivel scăzut al rentabilității financiare;

Pragul de rentabilitate globală ne arată că riscul financiar este crescut, situația societății fiind instabilă;

Dezechilibru financiar pe termen scurt datorită creșterii într-un ritm mai rapid a activelor ciclice decât a surselor ciclice din exploatare;

Nivel redus al lichidității rapide și imediate;

Situație financiară dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment;

Concluzii

În concluzie, doresc să subliniez faptul că riscul în afaceri este ceva normal. Este o componentă firească și de neînlăturat din lumea afacerilor.

Putem spune că problematica riscurilor rezultă din faptul că noi trăim într-o civilizație a riscului. Apariția acestuia generează crize ce sunt considerate ca niște rupturi în funcționarea normală a unui sistem.

Concentrat, domeniul riscului se rezumă la 3 verbe:

analiză: să identificăm riscurile existente și să evaluăm consecințele posibile directe și indirecte.

reducere: să le prevenim pentru a le diminua sau pentru a elimina. Să ne asigurăm în raport cu apariția noilor riscuri și să atenuăm efectele neprevăzute prin acțiunea mijloacelor de protecție corespunzătoare.

finanțare: să stăpânim ansamblul costurilor și pierderilor potențiale acceptate.

Diagnosticul este un rău necesar pentru întreprinderi. El este indispensabil pentru a localiza și măsura oportunitățile și vulnerabilitățile, dar nu are nici o incidență directă asupra activității. El nu este decât un mijloc de a pregăti în mod rațional și operațional acțiunile manageriale. Este rațiunea pentru care diagnosticul trebuie considerat ca o fază preliminară a elaborării strategiilor de restructurare și dezvoltare.

Diagnosticarea riscurilor firmei implică analizarea aptitudinilor firmei de a fi rentabilă, și evaluarea riscurilor care presează asupra viitorului acestei rentabilități.Esențial este faptul că omul are o anumită aversiune în fața riscului, iar realizarea previziunilor acționează asupra comportamentului agenților economici.

Multitudinea factorilor, care generează riscul afacerilor, determinămanifestarea acestuia în diferite ipostaze: economic, financiar și de faliment.

În urma analizei societății comerciale Sinteza S.A. am constatat că analiza pragului de rentabilitate, cât și analiza riscului de exploatare și financiar al firmei sunt utile în activitatea decizională privind utilizarea potențialului economico-financiar sau în deciziile privind investițiile, în elaborarea planurilor de afaceri, dar și pentru informarea partenerilor de afaceri cu privire la nivelul performanțelor firmei.

Riscul economic cauzează incertitudine în operarea profitului, el este cauza de schimbări în activitatea economică. Putem spune că riscul economic al agenților economici depinde de trei parametrii: cifra de afaceri, structura cheltuielilor, proximitatea punctului critic în raport cu nivelul producției efective.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei.Îndatorarea firmei prin mărimea și costul ei, antrenează o varibilitate a rezultatelor, modificând riscul financiar.Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară analizei riscului de exploatare prin calcularea unui prag de rentabilitate global.

Aptitudinea firmei de a fi solvabilă și a învinge riscul de faliment ocupă un rol central, firma nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie condiția financiară de supraviețuire.

Din punctul de vedere al riscurilor, firma este protejată împotriva celor de exploatare și financiare. Bonitatea financiară a firmei este medie, fiind caracterizată de o lichiditate slabă, dar solvabilitate bună. În ceea ce privește riscul de faliment, situația financiară se prezintă a fi dificilă, având un grad redus de încredere, fiind cu performanțe vizibil diminuate.

Situația financiară a firmei analizate este bună, prezentând potențial de dezvoltare viitoare.

Studiul de caz se constituie ca un exemplu practic, necesar pentru fixarea cunoștințelor dobândite după parcurgerea celei de a doua părți a lucrării. În ceea ce privește studiul de caz, nu s-a mai insistat asupra eventualelor posibilități de interpretare, ci numai asupra interpretării indicatorilor în cel mai adecvat mod în situația concretă a întreprinderii.

În aceste condiții diagnosticul financiar al firmei se poate constitui ca un model utilizabil de practicienii serviciilor de consultanță financiară, dar și pentru analiza internă a performanțelor financiare ale firmei. Bineînteles că această structură poate fi îmbunătățită, după cum de asemenea va fi modificată radical în cazul apariției anumitor particularități ale firmei diagnosticate, cum ar fi domeniul de activitate, dimensiunea firmei etc.

Bibliografie

Achim Monica Violeta, Analiză economico-financiară, ediție revizuită, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010

Anghel Ion, Falimentul– Radiografie și predicție, Editura Economică, București, 2002.

Băileșteanu Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Buglea Alexandru, Analiză financiară – Concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005

Burja Camelia, Analiză economico-financiară – Aspecte metodologice și aplicații practice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009

Burja Camelia, Analiză economico-financiară, Editura Seria Didactică, Alba Iulia, 2003

Bușe Lucian, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2005

Coșea Mircea, Nastovici Luminița, Evaluarea riscurilor. Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macro economic, Editura Lux Libris, Brașov, 1997

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar. Analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, Volumul 1, București, 2003

Meunier-Rocher Béatrice, Le diagnostic financier, Éditions d`Organisation, Paris, 2001

Mihai Ioan și colectiv de autori, Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economico-financiară, Editura Tehnopress, Iași, 2009

Răscolean Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Focus, Petroșani, 2002

Robu Vasile, Anghel Ion, Șerban Elena-Claudia, Analiza economico-financiară a firmei, Editura Economică, București, 2014

Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economică, Ediția a II-a revizuită și îmbunătățită, București, 1994

Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001

Stark – Eros Lorant, Pantea Ioan Marius, Analiza situației financiare a firmei– Elemente teoretice. Studiu de caz, Editura Economică, București, 2001

Popa (Lezeu) Dorina, Cornelia Meșter, Analiză economico-financiară: elemente teoretice și aplicații practice, Editura Universității, Oradea, 2006

Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Ediția a doua revizuită și adăugită, București, 2005

http://www.sinteza.ro/ro_despre-noi

http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date

Bibliografie

Achim Monica Violeta, Analiză economico-financiară, ediție revizuită, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010

Anghel Ion, Falimentul– Radiografie și predicție, Editura Economică, București, 2002

Băileșteanu Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Buglea Alexandru, Analiză financiară – Concepte și studiu de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2005

Burja Camelia, Analiză economico-financiară – Aspecte metodologice și aplicații practice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009

Burja Camelia, Analiză economico-financiară, Editura Seria Didactică, Alba Iulia, 2003

Bușe Lucian, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2005

Coșea Mircea, Nastovici Luminița, Evaluarea riscurilor. Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macro economic, Editura Lux Libris, Brașov, 1997

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar. Analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, Volumul 1, București, 2003

Meunier-Rocher Béatrice, Le diagnostic financier, Éditions d`Organisation, Paris, 2001

Mihai Ioan și colectiv de autori, Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economico-financiară, Editura Tehnopress, Iași, 2009

Răscolean Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Focus, Petroșani, 2002

Robu Vasile, Anghel Ion, Șerban Elena-Claudia, Analiza economico-financiară a firmei, Editura Economică, București, 2014

Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economică, Ediția a II-a revizuită și îmbunătățită, București, 1994

Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001

Stark – Eros Lorant, Pantea Ioan Marius, Analiza situației financiare a firmei– Elemente teoretice. Studiu de caz, Editura Economică, București, 2001

Popa (Lezeu) Dorina, Cornelia Meșter, Analiză economico-financiară: elemente teoretice și aplicații practice, Editura Universității, Oradea, 2006

Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Ediția a doua revizuită și adăugită, București, 2005

http://www.sinteza.ro/ro_despre-noi

http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date

Anexe