Analiza Riscurilor In Activitatea Economico Financiara

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND ANALIZA RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ

1.1. RISCUL – CONCEPT ȘI TRĂSĂTURI SPECIFICE

Riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la modificările de mediu. Privit din acest punct de vedere, riscul care afectează activitatea unei firme are ca principală sursă instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) și incapacitatea agentului economic de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de această evoluŃie continuă a mediului în care acŃionează. În acest sens, o activitate rentabilă în prezent poate deveni nerentabilă în viitor ca urmare a modificării nefavorabile a condiŃiilor de mediu. Rezultă, astfel, că riscul este o caracteristică permanentă a activităŃii unei firme, aceasta trebuind să implementeze mecanisme adecvate de gestionare a riscului, care să evidenŃieze rapid modificările apărute și măsurile de intervenŃie.

Din punct de vedere probabilistic, riscul reprezintă variabilitatea profitului faŃă de media profitabilităŃii din ultimii ani. Această accepŃiune este foarte importantă în realizarea previziunilor, în care “riscul se estimează ca variabilitate a profitului în raport cu speranŃa de rentabilitate”. În acest caz, drept criteriu de definire s-au ales oscilaŃiile profitului faŃă de o medie, considerându-se că realizarea unor profituri viitoare mai mici decât nivelul mediu, considerat ca nivel de referinŃă, poate să conducă la apariŃia unor situaŃii de criză și să afecteze negativ activitatea economică.

În definiŃia dată de OCDE (OrganizaŃia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), se apreciază că “riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinŃe nedorite să se producă”. Această definiŃie are la bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut de decident) să se materializeze și să afecteze negativ anumite aspecte ale activităŃii economice.

Alături de acestea, mai există și alte definiŃii ale riscului, prin care se încearcă găsirea de noi semnificaŃii ale acestuia:

gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a agentului economic;

probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit;

variabilitatea probabilă a rentabilităŃii viitoare a activului;

variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;

variabilitatea veniturilor sub influenŃa mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil;

variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor și, în consecinŃă, a capitalului investit;

un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent economic sau derularea unei operaŃiuni economice;

gradul de incertitudine al apariŃiei unei pierderi din cauze fortuite, accidentale sau împrejurări neașteptate;

Principalele caracteristici ale riscului sunt:

a) riscul derivă din incertitudine; adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică și rezultatele se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoașterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce și la ce moment, care vor fi efectele reale și amplitudinea producerii acestora;

b) riscul implică ideea de pierdere potenŃială, indiferent de natură, generată de evoluŃia unui factor în sens contrar așteptărilor decidentului;

c) efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;

d) riscul apare atât în procesul activităŃii economico-financiare, sociale, cât și în afara acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om și natură;

e) asumarea riscului presupune o remunerare corespunzătoare a capitalului investit;

f) riscul reprezintă o incapacitate de adaptare a firmei la condiŃiile de mediu;

g) riscul este o măsură a vulnerabilităŃii firmei, a probabilităŃii de apariŃie a succesului sau eșecului.

Cunoscând aceste trăsături specifice noŃiunii de risc, se poate acŃiona în direcŃia elaborării unor politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului și de înlăturare a efectelor sale.

Analizând lucrările știinŃifice scrise în ultimele decenii referitoare la problematica riscului, se evidenŃiază o evoluŃie în aprecierea noŃiunilor de risc și incertitudine, precum și manifestarea a trei tendinŃe principale în acest domeniu:

1.creșterea într-un ritm fără precedent a situaŃiilor de risc și incertitudine, cauzate de extinderea fenomenului de internaŃionalizare a activităŃilor, de externalizare a unei părŃi a acestora, de diversificare a instrumentelor financiare, de crizele economice care capătă o amploare tot mai mare, de creșterea competiŃiei etc.;

2.extinderea preocupărilor economiștilor de a dezvolta cunoștinŃele știinŃifice în acest domeniu, prin apelarea la un număr mare de ramuri ale știinŃei (management, marketing, finanŃe, statistică etc.) și prin identificarea, testarea și implementarea de noi instrumente de evaluare, prevenire și protecŃie împotriva riscului;

3.amplificarea și diversificarea consecinŃelor pe care implementarea instrumentelor și tehnicilor de prevenire și protecŃie împotriva riscului le generează asupra mediului economic, social, natural.

Cele trei tendinŃe menŃionate sunt interdependente, iar problematica riscului și a incertitudinii la nivelul unui agent economic devine tot mai complexă, îmbogăŃindu-se cu noi sensuri. În permanenŃă, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect de afaceri, precum și dacă el este mai mare decât câștigul potenŃial. În același timp, în condiŃiile economice și sociale ale tranziŃiei la economia de piaŃă, stabilitatea și siguranŃa agentului economic nu mai sunt dictate numai de acŃiunile proprii, ci de toŃi participanŃii la viaŃa economică.

În acest sistem complex al interdependenŃelor se înscriu:

– întreprinderea, care acŃionează pentru obŃinerea unor rezultate care să permită acoperirea cheltuielilor efectuate și înregistrarea de profit;

– sistemul financiar, care, în cazul apariŃiei riscului și a instabilităŃii, alocă, în anumite condiŃii, fonduri bănești pentru asigurarea continuităŃii procesului de producŃie;

– statul, prin intermediul subvenŃiilor acordate, dar și al impozitelor și taxelor percepute;

– consumatorii, care reprezintă clienŃii firmei.

AcŃiunile conștiente și inconștiente efectuate de toŃi acești participanŃi la realizarea activităŃii firmei pot determina apariŃia unor efecte directe așteptate, corespunzătoare obiectivelor fixate, dar și manifestarea unor efecte întâmplătoare, nedorite, pe care literatura de specialitate le definește ca fiind riscuri.

1.2. TIPOLOGIA RISCULUI ACTIVITĂłII AGENTULUI ECONOMIC

Economia de piaŃă implică, prin legile după care se conduce, apariŃia unor riscuri și incertitudini specifice, care, coroborate cu caracteristicile activităŃii fiecărui agent economic, pot determina apariŃia unor situaŃii și stări conjuncturale nefavorabile. Necunoașterea riscurilor ce pot apărea, a factorilor de cauzalitate și a măsurilor de intervenŃie în cazul materializării poate avea consecinŃe negative pentru firma în cauză, putând determina chiar falimentul ei. Din acest motiv, se impune clasificarea riscurilor, în scopul cunoașterii mecanismului de acŃiune al fiecăruia și al implementării unor instrumente adecvate de protecŃie.

În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, există o multitudine de criterii de clasificare a riscurilor, astfel:

1.după nivelul la care este localizat, riscul poate fi:

a)risc macroeconomic – este rezultatul evoluŃiei într-un anumit sens a condiŃiilor mediului de afaceri. Acesta este generat de acŃiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluŃie în timp trebuie luată în considerare de către managementul firmei. Acest tip de riscuri poate fi cauzat de greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, modificări de politică, recesiune economică, restricŃii de convertibilitate a monedei naŃionale în valută, de transfer al fondurilor în străinătate, inflaŃie, evoluŃia nefavorabilă a ratei dobânzii pe piaŃă, sistemul juridic etc. Riscurile macroeconomice pot fi clasificate în riscuri de Ńară, de transfer, suveran, financiar, de inflaŃie, operaŃional, de implantare și juridic.

b)risc sectorial – este dat de caracteristicile sectorului în care firma își desfășoară activitatea, fiind, mai departe, dependent de sistemul politic, de infrastructură, legislaŃie, cultură, concurenŃă etc.;

c)risc microeconomic (specific firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi în parte.

Riscul se poate caracteriza prin asocierea unei legi de probabilitate pentru apariŃia fiecărui rezultat scontat. Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anumit eveniment în condiŃii determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o probabilitate de apariŃie. Atât probabilitatea, cât și riscul pot fi apreciate subiectiv și obiectiv. Probabilitatea subiectivă apare când aprecierea riscului se face de către un singur individ și reflectă mentalităŃile și gradul de documentare ale persoanei respective. Probabilitatea obiectivă intervine când aprecierea riscului se face de către mai mulŃi indivizi, pe baza evidenŃei istorice a datelor statistice.

2.după posibilitatea de interpretare a legii de probabilitate, riscurile se pot clasifica în: a)riscuri subiective – depind de aprecierile subiective ale fiecărui individ, de informaŃia sa; b)riscuri obiective – inerente oricărei activităŃi caracterizate printr-o anumită probabilitate de

variaŃie a rezultatelor și sunt independente de individ.

3.după posibilitatea de previziune, riscurile pot fi:

a)riscuri previzibile – sunt provocate de factori ce pot fi prevăzuŃi înainte de desfășurarea unei operaŃiuni sau activităŃi. Printre cauzele care provoacă acest tip de riscuri se numără decesele, maternitatea, bătrâneŃea, modificarea bruscă a temperaturii prin schimbarea anotimpurilor, fluctuaŃiile valutare în condiŃiile unei crize economice mondiale etc. Efectele acestor categorii de riscuri pot fi eliminate sau reduse prin adoptarea din timp a unor măsuri corespunzătoare.

b)riscuri imprevizibile – sunt provocate de factori imprevizibili, întâmplători, ce nu pot fi prevăzuŃi înainte de începerea derulării unei operaŃiuni. Ele pot fi provocate de secetă, inundaŃii și alte calamităŃi naturale apărute în cadrul raporturilor dintre om și natură, precum și de evenimente fortuite în cadrul raporturilor dintre oameni, cum sunt războaie, greve, naŃionalizări, restricŃii valutare impuse de stat etc. În cazul acestor riscuri, se manifestă o tendinŃă de creștere a ponderii a lor, precum și de majorare a costurilor pentru eliminarea sau reducerea pagubelor provocate.

4.după originea factorului care le generează, riscurile pot fi:

a)riscuri interne – sunt generate de factori care acŃionează în interiorul unei întreprinderi și se referă la defecŃiuni ce pot apărea în funcŃionarea mijloacelor fixe, fraude provocate de angajaŃi, greve ale personalului, accidente de muncă provocate de nerespectarea normelor de protecŃie a muncii, penalităŃi plătite partenerilor de afaceri ca urmare a nerespectării contractelor din motive subiective

etc.;

b)riscuri externe – sunt determinate de cauze localizate în afara întreprinderii și care afectează activitatea firmei în cauză. Se referă la majorarea impozitelor de către stat, oscilaŃii ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamităŃi naturale, pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri, etc.

Din punctul de vedere al măsurilor pe care întreprinderea le poate adopta pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, cele mai importante sunt riscurile interne, pentru acestea firma având posibilităŃi mai mare de intervenŃie. În privinŃa riscurilor externe, agentul economic dispune de căi reduse de acŃiune, mai important pentru el fiind identificarea acestor riscuri pentru a încerca reducerea consecinŃelor în cazul materializării lor.

5.după natura lor, riscurile se mai pot gupa astfel:

a)riscuri sociale – sunt provocate de evenimente sociale previzibile sau imprevizibile, precum boala, decesul, invaliditatea, reducerea nivelului de trai, șomajul, maternitatea etc. ProtecŃia împotriva acestor riscuri depinde, în mare măsură, de politica statului în domeniu, de nivelul de dezvoltare a economiei naŃionale, calitatea sistemului educaŃional. În general, se poate afirma că statele moderne acordă o importanŃă primordială ocrotirii individului împotriva riscurilor sociale, scopul fundamental al oricărui regim modern fiind acela de a proteja interesele indivizilor la nivel naŃional, în condiŃii de echitate și dreptate socială.

b)riscuri naturale – provocate de calamităŃi naturale.

c)riscuri politice – sunt determinate de evenimente politice majore, precum războaie, greve, embargo, naŃionalizare, restricŃii de export. Acoperirea riscurilor politice este greu de realizat sau chiar imposibilă, având în vedere consecinŃele grave ale acestor tipuri de riscuri, declanșate de interesele majore ale statului, care, în asemenea situaŃii, se opun intereselor individului sau întreprinderilor. Riscul politic este inerent activităŃii unui agent economic, indiferent de Ńara unde acŃionează; el nu poate fi evitat, poate fi doar luat în considerare și estimat. PosibilităŃile de atenuare sau de compensare a pagubelor în acest caz depind exclusiv de poziŃia și atitudinea autorităŃilor statale.

d)riscuri economice – sunt cele mai numeroase, iar după natura lor acestea pot fi:

-riscuri pure, accidentale, asigurabile; împotriva acestor riscuri, agenŃii economici se pot asigura, cu un anumit cost.

-riscuri speculative, în funcŃie de care agenŃii economici au atât posibilitatea de a pierde, cât și posibilitatea de a câștiga.

În scopul cunoașterii riscurilor provocate de propria structură organizatorică, activitatea firmei se poate diviza pe următoarele faze: cercetare-dezvoltare, aprovizionare, producŃie și vânzare.

În faza de cercetare-dezvoltare, riscurile speculative pot fi determinate de protecŃia greșită a unui brevet, efectuarea de investiŃii neproductive sau obŃinerea de produse fără cerere asigurată pe piaŃă. În etapa de aprovizionare, surse de risc pot fi condiŃiile de achiziŃie și cursul valutar al monedei naŃionale. În faza de producŃie prezenŃa unor rebuturi, funcŃionarea necorespunzătoare a mijloacelor fixe, întreruperi nejustificate ale fluxului tehnologic, iar în faza de vânzare obŃinerea unor preŃuri de vânzare sub nivelul pieŃei sau rezilierea unor contracte de vânzare.

Și în cazul riscurilor pure se pot identifica unele surse interne care pot afecta grav desfășurarea activităŃii unei firme, precum incendiile, exploziile, scurgeri de informaŃii, fraude, accidente etc.

6.din punct de vedere funcŃional, riscul poate fi clasificat astfel:

a)riscul de exploatare – arată variaŃia rezultatului de exploatare la modificarea condiŃiilor de exploatare; numit și risc economic, se referă la variabilitatea sau nesiguranŃa obŃinerii unui anumit rezultat de exploatare. El exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cele mai mici costuri la variaŃiile mediului economico-social și reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash flow-ului de exploatare în funcŃie de condiŃiile de exploatare.

b)riscul financiar – exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Acesta este asociat modului de finanŃare a activităŃii firmei. Dacă o întreprindere apelează la împrumuturi, ea își asumă o obligaŃie financiară fixă, reprezentată de cheltuielile financiare cu dobânzile, ceea ce face ca îndatorarea, prin mărimea și costurile ei, să determine modificarea rezultatelor obŃinute și a riscului financiar. Dacă, în schimb, finanŃarea activităŃii se realizează numai pe seama resurselor interne, cum sunt profitul reinvestit și majorările de capital social prin noi aporturi ale acŃionarilor, aceasta nu presupune asumarea unor obligaŃii de plată rigide. Cu cât obligaŃiile cu costuri fixe (credite bancare, leasing) au o pondere mai ridicată în cadrul surselor financiare, cu atât riscul financiar este mai ridicat.

c)riscul de faliment sau de insolvabilitate – se manifestă în cazul în care întreprinderea nu poată achita la scadenŃă datoriile faŃă de furnizori, bugetul statului, bănci etc. În activitatea practică, firmele se pot confrunta cu dificultăŃi de plată, care pot fi temporare sau permanente. În cazul existenŃei unor dificultăŃi permanente de plată a obligaŃiilor faŃă de terŃi, se poate vorbi de o deteriorare a situaŃiei financiare a firmei, cu consecinŃe negative asupra solvabilităŃii acesteia. Factorii care conduc o afacere la faliment variază. MulŃi economiști atribuie acest fenomen ratelor ridicate ale dobânzii, recesiunii economice sau datoriilor mari faŃă de creditori. Totodată, specificul activităŃii și reglementările juridice pot contribui la dificultăŃile financiare ale unei companii. Studiile efectuate au arătat că firmele mici, private și cele nou înfiinŃate sunt mai vulnerabile decât cele mari și cu experienŃă pe piaŃă.

Dintre riscurile enunŃate anterior, riscurile de exploatare sunt cele mai cuprinzătoare și se pot clasifica astfel:

1.riscul de organizare și conducere – provine dintr-o structură organizatorică deficitară a firmei, în cadrul căreia anumite compartimente funcŃionale importante sunt inexistente. Acest risc se poate diviza, mai departe, în:

-riscul de recrutare a personalului;

-riscul de dotare tehnico-materială și financiară;

-riscul de management (de conducere);

2.riscul de investiŃii – poate rezulta din inutilitatea, utilitatea parŃială sau ineficienŃa economică a unei investiŃii și are efecte negative grave, uneori imprevizibile, cu consecinŃe ireparabile asupra activităŃii firmei.

3.riscul de aprovizionare – este riscul de a nu putea aproviziona continuu procesul de producŃie cu materii prime, materiale, combustibil, energie.

4.riscul de fabricaŃie – orice proces de fabricaŃie implică o serie de riscuri, ce pot fi cauzate de o multitudine de factori tehnici, economici, sociali, naturali. În această categorie de riscuri se înscriu: modificarea la intervale scurte de timp a parametrilor tehnici ai sortimentelor, ca urmare a apariŃiei unor produse concurente noi pe piaŃă; rebuturi determinate de materiale necorespunzătoare sau de forŃa de muncă insuficient calificată; defecŃiuni tehnice ale utilajelor, care determină întreruperea procesului de fabricaŃie.

5.riscul de depozitare – este legat de modul în care sunt asigurate spaŃiile de depozitare a produselor și mărfurilor, de dimensiunile și caracteristicile tehnico-funcŃionale ale acestora, de modul în care sunt amplasate și administrate aceste spaŃii.

6.riscul de desfacere – este riscul de apariŃie a pierderilor în urma relaŃiilor cu clienŃii sau ca urmare a modificării condiŃiilor pieŃei. Riscul de desfacere mai este denumit și risc comercial, fiind identificat, la modul general, cu riscul care apare în procesul realizării bunurilor și serviciilor.

7.riscul valutar – este generat de fenomene și procese specifice pieŃei valutare, precum devalorizare, revalorizare, reglementările privind transferurile valutare și convertibilitatea, care au consecinŃe deosebite asupra situaŃiei economico-financiare a unei firme.

8.riscul creditului – provine fie din incertitudinea creditorului cu privire la încasarea creanŃelor ca urmare a lipsei de bonitate a debitorului, fie din incertitudinea debitorului cu privire la posibilitatea achitării la timp a datoriei, datorată nerealizării veniturilor programate.

9.riscul de muncă – se manifestă în forme diferite, în funcŃie de cauzele generatoare, și afectează locurile de muncă sau nivelul salarizării forŃei de muncă.

10.riscul de publicitate comercială – poate proveni fie din lipsa de publicitate, fie din publicitatea deformată.

11.riscul în contractele economice – este riscul de creștere a preŃului pe piaŃă, în timp ce întreprinderea trebuie să livreze produsele la preŃuri inferioare, fixate prin contracte semnate anterior, sau riscul de deteriorare a preŃului datorită fluctuaŃiilor valutare.

12.riscul licitaŃiilor – se referă la pagubele pe care le pot avea fie firma organizatoare a licitaŃiei, fie firma participantă.

13.riscul tehnologic – se referă la pierderile pe care le poate suporta întreprinderea datorită

neimplementării celor mai noi tehnici și tehnologii.

14. riscul de transport – se referă la pierderile materiale sau financiare pe care întreprinderea le poate suporta ca urmare a efectuării transportului materiilor prime, materialelor, produselor, mărfurilor în condiŃii improprii sau cu întârziere.

15.riscul ratei inflaŃiei – inflaŃia afectează rentabilitatea unei firme, din acest motiv întreprinderea trebuie să Ńină seama de deprecierea monetară în încheierea contractelor și în întocmirea situaŃiilor financiare.

Standardele InternaŃionale de Contabilitate abordează problematica riscului în IAS 32, intitulat “Instrumente financiare: prezentare și descriere”, care se referă la instrumentele financiare utilizate de către firmă și la riscurile financiare aferente tranzacŃiilor efectuate cu acestea. În acest sens, IAS 32 definește următoarele categorii de riscuri:

1) riscul de preŃ – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze în timp și poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

a) riscul valutar – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze în timp datorită

modificării cursului valutar;

b) riscul ratei dobânzii – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să se modifice ca urmare a variaŃiei ratei dobânzii bancare;

c) riscul de piaŃă – este riscul ca valoarea unui instrument financiar să varieze datorită

modificării preŃurilor titlurilor de pe piaŃă, indiferent de cauzele acestor schimbări.

2) riscul de credit – este riscul ca una din părŃile implicate de instrumentul financiar să nu-și execute obligaŃia asumată, cauzând celeilalte părŃi o pierdere financiară;

3) riscul de lichiditate – se referă la imposibilitatea de a vinde rapid pe piaŃă un activ financiar la o valoare apropiată de cea reală sau justă. Se mai numește și risc de finanŃare, întrucât firma poate avea dificultăŃi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor asumate.

4) riscul fluxului de numerar – este riscul ca valoarea fluxurilor viitoare de numerar generate de un instrument financiar să fluctueze.

Alături de criteriile prezentate anterior, mai pot exista și alte criterii de clasificare a riscurilor, pe care managerii unei întreprinderi le pot lua în considerare, în funcŃie de riscurile care sunt estimate să apară în activitatea lor. Se reŃine, însă, că în viaŃa unui agent economic orice risc este posibil să apară atunci când conjunctura îl favorizează. El nu va putea fi eliminat în totalitate din activitatea economică a unei firme. Important pentru agentul economic este să determine nivelul de risc pe care

este dispus să și-l asume în condiŃiile obŃinerii unui anumit nivel al profitului și să adopte măsuri de atenuare a pierderilor în cazul materializării acestuia.

1.3. FACTORII DE RISC – CONCEPT ȘI CLASIFICARE

Factorii de risc sunt forŃele motrice care, în anumite condiŃii, pot conduce la producerea unor evenimente generatoare de pierderi pentru agenŃii economici. Factorii de risc pot fi clasificaŃi după mai multe criterii, astfel:

1.în funcŃie de locul acŃiunii factorii de risc pot fi:

a) factori externi – sunt factori legaŃi de caracteristicile economiei naŃionale sau ale sectorului de activitate în care activează firma, de sistemul politic sau social al Ńării. Ei nu pot fi influenŃaŃi de către manageri și afectează în același mod toate întreprinderile.

b) factori interni – sunt legaŃi de caracteristicile intrinseci ale fiecărui agent economic.

2.după natură factorii de risc pot fi:

a) factori economici;

b) factori sociali;

c) factori politici.

3.după posibilitatea de previzionare factorii de risc sunt:

a) factori previzibili (cerŃi sau determinabili);

b) factori imprevizibili (incerŃi sau aleatori);

4.în funcŃie de efortul propriu al firmei factorii de risc pot fi:

a) factori dependenŃi de efortul propriu;

b) factori independenŃi de efortul propriu.

5.după nivelul la care acŃionează factorii de risc pot fi:

a) factori macroeconomici;

b) factori sectoriali;

c) factori microeconomici.

Cei mai mulŃi dintre factorii de risc care acŃionează la nivelul unei entităŃi economice nu depind de efortul propriu al managementului, ci, în cea mai mare măsură, sunt sub controlul administraŃiei centrale. De asemenea, majoritatea acestor factori are caracter conjunctural și acŃionează din afara întreprinderii.

Dintre informaŃiile folosite de către agenŃii economici, cele care privesc factorii de risc au o importanŃă deosebită. Cu cât acești factori sunt mai bine cunoscuŃi de către decidenŃi, cu atât riscul

afacerii va fi mai redus. Practic, calitatea informaŃiilor influenŃează decisiv calitatea analizei riscului. În procesul decizional, managerii se confruntă, însă, cu o serie de probleme legate de disponibilitatea acestor informaŃii, calitatea lor, promptitudinea obŃinerii, actualitatea, exactitatea, costul etc.

DificultăŃile procurării de informaŃii pertinente provin, în primul rând, din diversitatea și complexitatea elementelor componente ale mediului de afaceri, printre care pot fi amintite:

– numărul mare de agenŃi economici care activează pe piaŃă;

– cadrul legal-instituŃional complex sau birocratic;

– mediul economico-social;

– politica economică, financiară și socială a guvernului.

În al doilea rând, aceste elemente nu sunt constante în timp, ci se află într-o continuă evoluŃie și schimbare, conducând la creșterea situaŃiilor de risc și incertitudine. Pentru a atenua această instabilitate a mediului, este important ca firmele să dispună și să utilizeze un număr cât mai mare de informaŃii pertinente.

Totodată, trebuie remarcată necesitatea procurării unor informaŃii de calitate. Calitatea informaŃiilor depinde de profesionalismul personalului din compartimentele de analiză ale întreprinderii, de existenŃa unor instituŃii publice, a cabinetelor de consultanŃă, a băncilor, care pot furniza informaŃii pertinente sub formă de studii, rapoarte, informări etc.

Veridicitatea informaŃiei poate avea de suferit dacă nu sunt utilizate căile adecvate de transmitere. De multe ori, aceste căi sunt întâmplătoare și complexe, implicând riscul distorsionării informaŃiei ca urmare a acŃiunii subiective a culegătorilor de informaŃii și a celor care le transmit sau le utilizează. PertinenŃa informaŃiei depinde și de cultura de afaceri dintr-o anumită Ńară. De regulă, se obŃin mai ușor date veridice într-un stat cu o cultură superioară decât în unul aflat în situaŃia opusă.

O altă problemă se referă la gestionarea volumului de informaŃii, privită în sensul accesului cât mai rapid la informaŃii pertinente. Aceste informaŃii riscă să fie incluse într-un volum mare de informaŃii în continuă creștere și să nu li se mai acorde importanŃa necesară. Pentru evitarea acestei probleme, se pot utiliza sisteme informatice performante de gestiune a informaŃiilor.

InformaŃiile, cât mai numeroase și mai detaliate, sunt absolut necesare în analiza riscului. Există, însă, o diferenŃă evidentă între informaŃiile de care o firmă are nevoie și cele pe care le poate culege și utiliza. Costul informaŃiilor diferă de la o sursă la alta, cele mai ieftine fiind cele obŃinute din sursele publicate. La costul informaŃiilor se adaugă timpul și resursele umane implicate în culegerea și prelucrarea lor. Utilizarea unei game variate de proceduri și mijloace de tratare a informaŃiilor reduce semnificativ timpul de reacŃie a firmei la schimbările de mediu.

În condiŃiile în care la baza deciziilor economice stă o bază informaŃională tot mai largă, verificarea și validarea informaŃiei sunt condiŃii indispensabile pentru reducerea incertitudinii și pentru adoptarea unor decizii eficiente. InformaŃiile corecte și complete contribuie la realizarea unei analize de calitate a riscului și oferă, astfel, managerului posibilitatea de a fundamenta cât mai bine strategia de dezvoltare a firmei. AcŃionând într-un mediu dinamic, informaŃiile numeroase, limitele acestora, costul, riscul, câștigurile potenŃiale devin o provocare adresată managerilor firmei.

1.3.1. FACTORII MACROECONOMICI

Sunt factori externi și au o importanŃă covârșitoare asupra nivelului de risc al unei firme, luarea în considerare a acestora în mecanismul decizional necesitând o bună înŃelegere de către decident a mediului economic general, a vulnerabilităŃilor economiei naŃionale, a relaŃiilor structurale ale acesteia, a calităŃii sistemului politic și instituŃional al statului.

După natura lor factorii externi se pot grupa în:

a) factorii economici:

a1) starea economiei naŃionale; a2) dimensiunea pieŃei interne; a3) situaŃia financiară internă; a4) factorii geografici.

Materializarea factorilor economici duce la apariŃia evenimentelor de natură economică, acestea putând afecta grav rezultatele întreprinderii. Printre cele mai importante evenimente economice ce pot influenŃa negativ activitatea firmei se numără scăderea economică sau diminuarea creșterii economice, creșterea rapidă a costurilor de producŃie ca urmare a ratei ridicate a inflaŃiei sau a importurilor masive de produse energetice, combustibili etc., apariŃia deficitelor comerciale sau bugetare, a dezechilibrelor balanŃei de plăŃi, diminuarea venitului naŃional etc. Toate acestea determină deteriorarea climatului general de afaceri și restrâng oportunităŃile de afaceri ale întreprinderilor.

b) factorii sociali – se referă la structura socială, diferenŃele între nevoi și aspiraŃii, valorile spirituale ale populaŃiei, tradiŃiile acesteia. Ei se pot grupa în următoarele categorii:

b1) forŃa de muncă și ocuparea;

b2) populaŃia și veniturile;

b3) cultura.

Cele mai importante evenimente sociale care pot conduce la materializarea riscului sunt conflictele interetnice sau de natură religioasă, greve, revolte și demonstraŃii împotriva regimului

politic, conflicte ale personalului cu conducerea firmei. Cu cât gradul de cultură, civilizaŃie, educaŃie și de dezvoltare al unei naŃiuni este mai ridicat, cu atât probabilitatea producerii unor astfel de evenimente este mai mică. La nivel de firmă, cele mai multe evenimente de natură socială care pot provoca pierderi provin din insuficienta motivare a personalului, atitudinea ostilă a salariaŃilor faŃă de manageri sau faŃă de schimbare, gradul scăzut de calificare.

c) factorii politici – urmăresc calitatea liderilor politici și a partidelor politice, puterea relativă a guvernului și eficienŃa instituŃiilor statului. Se pot grupa în două mari categorii:

c1) mediul politic;

c2) mediul legal-instituŃional.

Factorii politici de risc, atunci când se manifestă, provoacă pierderi mult mai mari decât evenimentele economice, mergând până la falimentul firmei sau naŃionalizarea bunurilor acesteia. Cele mai importante evenimente de natură politică sunt războaiele, actele teroriste, conflictele regionale, revoltele. Toate aceste evenimente sunt determinate, de cele mai multe ori, de acŃiunea conjugată a factorilor politici și a celor sociali și au un impact major, în primul rând, asupra economiei naŃionale, apoi se repercutează asupra activităŃii fiecărei firme. ConsecinŃele unor astfel de evenimente sunt controlate și eliminate cu mare dificultate de către puterea politică.

Cea mai mare parte a informaŃiilor referitoare la componenta socio-politică a riscului este destul de greu de evaluat și interpretat. În același timp, riscul activităŃii unui agent economic mai este influenŃat și de alŃi factori socio-politici externi, precum aderarea la tratatele și convenŃiile internaŃionale, gradul de acces la resurse financiare externe, conflictele regionale. Și în cazul acestor factori există o mare dificultate legată de obŃinerea informaŃiilor necesare, de cuantificarea și aprecierea lor obiectivă.

1.3.2. FACTORII SECTORIALI

Sunt factori externi și influenŃează în mod considerabil rezultatele activităŃii oricărei întreprinderi. Se referă, în general, la piaŃa pe care activează o firmă și cuprinde următorii factori mai importanŃi: furnizorii, clienŃii și concurenŃii.

a)Principalul obiectiv al activităŃii de aprovizionare se concretizează în asigurarea completă a resurselor materiale corespunzătoare cantitativ și calitativ cu necesităŃile firmei, la locul și termenele solicitate. În aceste condiŃii, contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii trebuie să urmărească obŃinerea unor costuri minime cu materiile prime și materialele cumpărate, dar și desfășurarea ritmică a fluxului de producŃie în cadrul întreprinderii. Principalele evenimente nedorite ce pot apărea sunt

legate de nerespectarea de către furnizori a condiŃiilor specificate în contracte, de majorarea preŃurilor de vânzare a materialelor, falimentul unui furnizor important, riscul ca firma să nu poată achita furnizorii ca urmare a unei crize de lichidităŃi. Pentru reducerea riscului, se impune ca firma să încheie contracte de aprovizionare cu mai mulŃi furnizori și să prevadă preŃuri ferme de livrare, precum și o gestionare adecvată a patrimoniului său.

Trebuie precizat că, în cadrul furnizorilor, se includ și instituŃiile financiare care pun la dispoziŃie firmei resurse financiare sub formă de împrumuturi. Referitor la acestea, apar aceleași riscuri ca și în cazul furnizorilor de materii prime și materiale, la care se mai adaugă, însă, și alte categorii de riscuri, legate de penalităŃile plătite în cazul nerambursării la timp împrumutului, refuzul creditorilor de a mai împrumuta firma ca urmare a neonorării la timp a obligaŃiilor financiare sau a unei structuri financiare precare etc.

b)ClienŃii se manifestă ca un factor de risc pentru întreprindere dacă prezintă un grad mare de concentrare. Dacă în cazul falimentului unui furnizor, activitatea firmei nu este, de regulă, afectată foarte grav, agentul economic putând găsi alte surse de aprovizionare, dispariŃia unui client poate pune probleme deosebite întreprinderii, mai ales dacă acesta are o pondere mare în cifra de afaceri a companiei. Și în cazul consumatorilor, evenimentele nedorite pot fi provocate de nerespectarea termenilor contractuali, pierderea unor clienŃi neurmată de găsirea altora, impunerea unor condiŃii dezavantajoase pentru firmă sau solicitarea unor avantaje financiare atunci când clienŃii deŃin o situaŃie privilegiată. De menŃionat că, în cazul clienŃilor, riscurile sunt mai reduse atunci când aceștia nu sunt beneficiarii finali ai produselor.

c)PiaŃa pe care activează o întreprindere cuprinde, alături de furnizori și clienŃi, și firmele concurente. Succesul sau eșecul unei firme pe piaŃă depinde, în mare măsură, de deciziile concurenŃilor. În aceste condiŃii, firma trebuie să se informeze în permanenŃă cu privire la nivelul investiŃiilor întreprinderilor concurente, la nivelul productivităŃii muncii acestora, al capacităŃilor de producŃie, al strategiei lor comerciale.

Rivalitatea între firmele din cadrul aceluiași sector are ca principale forme de manifestare războiul preŃurilor, campaniile de publicitate, serviciile post-vânzare oferite clienŃilor etc. Multe din aceste forme de concurenŃă, în special reducerea preŃurilor, au ca efect reducerea rentabilităŃii în cadrul sectorului, ceea ce afectează negativ toŃi agenŃii economici. În mod evident, nivelul concurenŃei influenŃează dimensiunea riscului operaŃional, generând, cel mai adesea, reduceri sau limitări ale preŃului de vânzare sau ale cantităŃilor vândute.

1.3.3. FACTORII MICROECONOMICI

Sunt factori interni și acŃionează în mod direct asupra nivelului riscului și al performanŃelor activităŃii unui agent economic. Cuprind următoarele categorii mai importante: potenŃialul uman, potenŃialul tehnico-material și potenŃialul financiar.

PotenŃialul uman

Desfășurarea corespunzătoare a activităŃii într-o întreprindere presupune utilizarea de forŃă de muncă adecvată sub aspect cantitativ, structural și calitativ. De aceea, se impune o analiză atentă a personalului angajat și a modului în care acesta corespunde cerinŃelor structurii organizatorice, a stabilităŃii salariaŃilor, a eficienŃei utilizării timpului de lucru al acestora și a productivităŃii muncii, a calităŃii managementului. Gestiunea eficientă a resurselor umane previne riscul de migrare a personalului, al declanșării grevelor sau conflictelor de muncă, al apariŃiei accidentelor de muncă, al manipulării defectuoase a echipamentelor, al rebuturilor etc. Materializarea acestor riscuri are consecinŃe nefavorabile asupra volumului producŃiei obŃinute, asupra calităŃii producŃiei obŃinute, asupra modului de respectare a contractelor încheiate cu clienŃii, asupra performanŃelor firmei și imaginii sale pe piaŃă.

PotenŃialul tehnico-material

Viabilitatea unei firme într-un mediu concurenŃial depinde și de resursele materiale de care aceasta dispune și pe care le folosește în procesul de producŃie. Resursele materiale utilizate de către firmă cuprind activele imobilizate și activele circulante. Cantitatea, structura și calitatea acestora trebuie să fie conforme cu nivelul și calitatea activităŃii pe care firma dorește să o desfășoare.

Principalii factori de risc legaŃi de echipamentele utilizate se referă la utilizarea necorespunzătoare a acestora, neefectuarea la timp a reparaŃiilor capitale și curente, întreŃinere neadecvată, toate acestea putând provoca defecŃiuni și întreruperi în funcŃionarea mijloacelor fixe, realizarea de produse rebutate, eficienŃă scăzută în exploatare. Pentru prevenirea apariŃiei acestor riscuri, se impune dimensionarea mijloacelor fixe în raport cu nivelul și structura producŃiei ce trebuie realizată, respectarea programului de reparaŃii capitale și curente, urmărirea folosirii eficiente din punct de vedere extensiv și intensiv a echipamentelor, prevenirea apariŃiei premature a uzurii fizice și morale.

Referitor la materiile prime și materialele utilizate, riscurile pot apărea în toate în fazele circuitului economic. Astfel, în faza de aprovizionare, riscurile se referă la neefectuarea la timp a aprovizionării sau în cantităŃi insuficiente, pierderi pe timpul transportului, necorelarea programului de aprovizionare cu cel de producŃie, care conduce la imobilizarea de resurse bănești în stocuri materiale

pentru producŃie. În timpul depozitării, principalele riscuri provin ca urmare a depozitării în spaŃii neadecvate, manipulării necorespunzătoare, evidenŃei deficitare a stocurilor. La utilizarea materiilor prime și materialelor, întreprinderea se poate confrunta cu riscul depășirii normelor de consum, al nerespectării standardelor de fabricaŃie sau a caietelor de sarcini, al gradului scăzut de valorificare productivă a materialelor. Toate aceste riscuri, odată materializate, afectează negativ volumul producŃiei, calitatea produselor obŃinute, rezultatele firmei, modul de respectare a contractelor încheiate cu beneficiarii.

PotenŃialul financiar

Fiecare agent economic are o anumită structură financiară, care se poate identifica din bilanŃul contabil. Structura financiară este un element care diferenŃiază firmele din punct de vedere al performanŃelor. Alegerea unei structuri financiare inadecvate poate genera costuri foarte mari, ceea ce creează premisele apariŃiei riscului financiar sau chiar de faliment.

Decizia în privinŃa structurii financiare trebuie să conducă la un raport optim între finanŃările prin credite și cele prin capitaluri proprii, astfel încât costurile de finanŃare să fie minime. Dacă firma are un volum foarte mare de credite contractate, ea se confruntă cu riscul de a nu putea plăti ratele scadente și dobânzile aferente în cazul în care nivelul dobânzii înregistrează o creștere foarte mare.

Rata dobânzii este un factor de origine externă, asupra căruia managerii nu pot acŃiona direct, nivelul său depinzând de politica monetară promovată de banca naŃională, de conjunctura economică generală etc. Managerii au, însă, posibilitatea să aleagă mai multe surse de finanŃare, în funcŃie de costurile pe care le generează și de restricŃiile financiare la care este supusă întreprinderea. În acest fel, alegerea unei structuri financiare adecvate poate conduce la reducerea costului capitalului și a riscului financiar.

Date fiind caracteristicile diferite ale diverselor categorii de activităŃi, producerea evenimentelor ce conduc la materializarea riscului poate avea consecinŃe diferite asupra acestora. Cu cât gradul de complexitate a activităŃii desfășurate este mai mare, cu atât numărul evenimentelor posibile generatoare de riscuri este mai mare și, implicit, gradul de risc este mai mare.

1.4. METODE DE IDENTIFICARE A RISCURILOR

InformaŃiile pentru identificarea riscurilor pot fi obŃinute prin:

cercetare la masa de lucru: studierea documentelor, planurilor elaborate de organizaŃie, a rezultatelor concurenŃilor, a bazelor de date comerciale, informaŃii deŃinute de persoane implicate în afaceri similare, descrieri ale derulării unor afaceri/proiecte asemănătoare.

Principalele documente ce pot fi studiate sunt:

-rapoartele anuale (tipuri de activităŃi, răspândirea geografică a organizării, sursele importante de profit, zonele ce pot fi dezvoltate etc.);

– documentele financiar – contabile, situaŃia activelor imobilizate;

-planul locului, fotografii, materiale descriptive despre incinta în care se derulează activitatea beneficiarului de proiect și unde va fi amplasat produsul realizat prin proiect, materialele promoŃionale despre organizaŃie, documentaŃiile tehnice, reviste de specialitate, publicaŃiile privind asigurarea protecŃiei, condiŃiile de elaborare a contractelor, a documentelor de închiriere, înregistrări privind asigurările organizaŃiei etc.;

vizite la faŃa locului: acestea permit discuŃia cu cei expuși la risc, crearea unei reŃele informaŃionale de contacte necesare managerului de risc pentru a-și îmbunătăŃi rapoartele.

Utilizarea experienŃei intuitive a managerilor s-a dovedit o tehnică nesatisfăcătoare în trecut datorită faptului că aceștia se bazează în identificarea riscurilor doar pe propria experienŃă și specializare. Totuși utilizarea acestei metode poate fi asociată cu alte modalităŃi ce vor fi enumerate în continuare.

ExperŃii din companie pot identifica un număr redus de riscuri datorită implicării lor în foarte multe proiecte și a creșterii astfel a încrederii de a rezolva orice problemă potenŃială referitoare la derularea proiectului. Aceștia evită în numeroase cazuri să discute riscurile cu membrii altor departamente ale companiei considerându-le o problemă proprie și neglijând astfel impactul posibil asupra celorlalŃi. Metoda este recomandabilă în companiile cu o cultură ce propagă asumarea riscurilor și utilizează și alte metode de identificare.

Realizarea unor chestionare standard completate de persoanele implicate în derularea proiectului este o metodă eficientă dacă acestea sunt adaptate fiecărui proiect. Asemănătoare chestionarelor sunt listele de control a riscurilor . Acestea cuprind surse potenŃiale de risc, cum ar fi:

-cadrul în care se desfășoară activitatea;

-personalul care participă la realizarea acesteia;

-estimări eronate ale bugetului și termenului de execuŃie;

-schimbări în legislaŃie sau economie etc.

Se pornește de la o listă standard care este apoi adaptată fiecărui proiect, dar există pericolul ca acestea să devină foarte laborioase ceea ce îngreunează prelucrarea informaŃiei. Asemănător listelor de control este tabelul riscurilor care structurează informaŃia în patru cadrane, respectiv: ameninŃări, resurse, consecinŃe, factori prin care se poate acŃiona pentru a modifica efectele nedorite ale evenimentelor.

Tabelul riscurilor

Metoda arborele logic al hazardului pune în evidenŃă cauzele și pierderile unui eveniment particular, apoi cauzele posibile ale cauzelor ș.a.m.d., până la relevarea tuturor surselor posibile.

Metoda arborelui defectelor pornește tot de la un eveniment ce produce pierderi, dar se prezintă condiŃiile care sunt necesare, fie individual, fie în combinaŃie ca să determine evenimentul respectiv. Pune în evidenŃă situaŃii care uneori nu prezintă riscuri prin ele însele, dar în combinaŃie devin periculoase pentru proiect și pentru organizaŃie.

Utilizarea arborilor hazardului și defectelor are mare aplicabilitate în identificarea riscurilor pure.

Sistemele expert sunt metode foarte moderne de identificare a riscurilor, dar realizarea și menŃinerea lor este foarte costisitoare, iar utilitatea lor este ridicată în cazul riscurilor comune pentru numeroase proiecte și pentru care managementul organizaŃiei și al proiectului dispune de o experienŃă considerabilă.

Interviurile structurate au fost folosite o perioadă îndelungată pentru a obŃine informaŃii de la consultanŃi și personalul firmelor, precum și de managerii de proiect și/sau managerii de risc pentru a identifica riscurile associate proiectelor. Structura interviului este pregătită în avans, iar derularea sa se realizează într-o atmosferă relaxantă. DiscuŃiile pot fi între un intervievator și unul sau mai mulŃi intervievaŃi, iar timpul consumat trebuie dozat cu mare atenŃie.

Brainstorming-ul: este tehnica cel mai des utilizată pentru identificarea riscului. Scopul metodei este de a obŃine o listă cât mai completă a riscurilor proiectului, listă care va fi folosită ulterior în procesele de analiză calitativă și cantitativă a riscului. Pentru brainstorming se organizează o reuniune cu participarea experŃilor, având un caracter multidisciplinar. în timpul ședinŃei, care este condusă de un moderator, sunt generate idei despre riscurile proiectului. întâlnirea se desfășoară fără întreruperi și fără a se exprima judecăŃi sau critici ale ideilor interlocutorilor, indiferent de poziŃia lor ierarhică în cadrul organizaŃiei. Sursele de risc sunt identificate în sens larg și sunt afișate pentru a fi examinate de toŃi participanŃii. Riscurile identificate sunt apoi clasificate și caracteristicile lor sunt detaliate.

Tehnica Delphi: este o modalitate de a obŃine consensul experŃilor asupra riscului proiectului. ExperŃii sunt identificaŃi, dar participă la analiză anonim, fără a se întâlni faŃă în faŃă. Responsabilul cu identificarea riscului utilizează un chestionar prin care solicită idei despre cele mai importante riscuri ale proiectului. Riscurile astfel identificate sunt transmise apoi experŃilor pentru analiză și comentarii. Consensul asupra principalelor riscuri ale proiectului poate fi obŃinut prin câteva iteraŃii ale acestui proces.

Interviul: riscurile pot fi identificate și prin intervievarea managerilor de proiect cu experienŃă sau a experŃilor în domeniu. Responsabilul în identificarea riscului alege persoanele cele mai potrivite pe care le informează pe scurt asupra proiectului, furnizându-le informaŃii despre structura activităŃilor și ipotezele de lucru.

Analiza SWOT: această tehnică permite examinarea proiectului din perspectiva punctelor tari, forte, a oportunităŃilor și a ameninŃărilor, pentru a mări aria de analiză a riscurilor considerate;

Utilizarea specialiștilor/consultanŃilor externi este foarte recomandată, dar necesită timp pentru ca aceștia să se familiarizeze cu proiectul, organizarea, procedurile utilizate, iar experienŃa acumulată „pleacă” odată cu ei.

Rezultatele identificării riscurilor se concretizează în:

descrierea surselor de risc, ce trebuie să includă estimări referitoare la: probabilitatea de apariŃie a evenimentelor determinate de acea sursă, momentul estimativ al producerii evenimentului sau evenimentelor, frecvenŃa anticipată de apariŃie a evenimentelor generate de acea sursă;

potenŃialele evenimente nedorite – care au o probabilitate sau o magnitudine a pierderii „relativ largă”;

„simptomele” de risc – manifestări indirecte ale evenimentelor actuale;

soluŃiile posibile pentru diverse situaŃii riscante.

Pentru a permite formalizarea procedurilor de managementul riscului, este indicat ca toate informaŃiile obŃinute prin metodele enumerate să fie structurate într-un format care să permită stocarea în baze de date accesibile și care pot fi ușor consultate la derularea oricărui proiect.

Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat, pe toată durata de realizare a unui proiect

și este necesar să ia în considerare atât riscurile interne, cât și riscurile externe.

CAPITOLUL II

MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ACTIVITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ A FIRMEI

2.1. DEFINIREA MANAGEMENTULUI DE RISC

ConŃinutul managementului riscului constă într-un proces sistematic de cunoaștere a factorilor potenŃiali ce ameninŃă securitatea întreprinderii, măsurarea gradului de gravitate a acestora, reducerea efectelor prin prevenŃie și protecŃie, transferul acelor efecte care nu pot fi gestionate de întreprindere însăși la societăŃile specializate în gestiunea riscurilor.

Managementul riscului este procesul sistematic de identificare, de analiză de răspuns la riscul potenŃial al unui proiect. Managementul riscului este o abordare structurală și formală, focalizată asupra pașilor necesari și a acŃiunilor planificate pentru a determina și controla riscurile, menŃinându-le la un nivel acceptabil. Scopul este de a maximiza probabilitatea de succes a unei activităŃi acŃiuni prin creșterea șanselor de îmbunătăŃire a performanŃelor și, în același timp, diminuarea șanselor pentru evoluŃii neanticipate. Succesul unei activităŃi înseamnă că acea activitate este fezabilă din punct de vedere economic și tehnic (al consumului de resurse, modului de desfășurare și a programării acesteia astfel ca să poată fi realizată cu bugetul stabilit și în termenul stabilit).

Riscurile pot fi variabile cunoscute, adică riscuri care au fost identificate, evaluate și cuantificate și pentru care au fost elaborate planuri. Totodată, riscurile pot fi variabile necunoscute, respectiv riscuri care nu au fost încă identificate sau sunt imposibil de prevăzut.

În general, un bun management de risc se bazează pe următoarele elemente:

identificare – riscurile trebuie identificate mai întâi ca ele să devină problematice, și să

afecteze nefavorabil anumite situaŃii sau proiecte:

analiză – reprezintă conversia datelor despre un risc în date privind modurile de acŃiune asupra acestui risc;

planificare – informaŃiile dobândite se transformă în decizii și acŃiuni. Se creează planuri atât pentru riscurile individuale, cât și planuri de management integrat. În general, pentru un risc se dezvolta mai multe planuri de acŃiune;

monitorizare – constă în urmărirea continuă a evoluŃiei riscului și acŃiunilor întreprinse pentru reducerea efectelor acestora;

control – corectează deviaŃiile de la acŃiunile planificate îmbunătăŃind continuu procesul de management;

comunicare – în majoritatea cazurilor, buna comunicare este o caracteristică principală a succesului. Ea trebuie aplicată pentru toate și între toate resursele utilizate, fiind legătura de bază între elementele, ce caracterizează un bun management de risc.

2.2. PROCESUL MANAGEMENULUI DE RISC

Procesul de management al riscului constă din următoarele elemente: planificarea managementului riscului; identificarea riscului; analiza calitativă a riscului; analiza cantitativă a riscului; planificarea răspunsului la risc; controlul și monitorizarea riscului.

2.2.1. PLANIFICAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI

Planificarea managementului riscului este procesul prin care se decide modul de abordare și de planificare a activităŃilor de management al riscului pentru proiectul respectiv. Înainte de iniŃierea oricăror acŃiuni de management de risc trebuie să se evalueze existenŃa unui potenŃial de risc în proiectul analizat în ceea ce privește domeniul, programul sau costurile. Această evaluare nu este simplă deoarece trebuie să se Ńină cont de toate activităŃile proiectului care ar putea să conŃină un risc potenŃial. Se obŃine astfel o listă de activităŃi și o clasificare a riscurilor potenŃiale în activităŃi fără risc, activităŃi cu risc scăzut și activităŃi cu potenŃial de risc ridicat.

Ieșiri din planificarea managementului riscului

Planul de management al riscului. Acest document stabilește modul în care identificarea, evaluarea, cuantificarea, răspunsul și controlul riscului sunt structurate și realizate pe parcursul ciclului de viaŃă al proiectului; acesta cuprinde:

metodologia: aceasta definește modalitatea de abordare, mijloacele și sursele de date care pot fi utilizate pentru managementul riscului proiectului respectiv;

roluri și responsabilităŃi: acesta stabilește membrii echipei și responsabilităŃile acestora pentru activităŃile de management al riscului;

periodicitatea: conŃine perioadele la care procesul de management va fi realizat pe parcursul proiectului. Concluziile de analiza riscului vor trebui furnizate la timp pentru a sta la baza deciziilor adoptate periodic în cadrul proiectului;

cuantificare și interpretare: trebuie stabilite metodele corespunzătoare de cuantificare și interpretare a analizelor calitative și cantitative ale riscului, metode care se vor aplica pe parcursul derulării proiectului;

nivele: se stabilesc nivele de risc care declanșează activităŃi care | au responsabili și modalităŃi de acŃiune;

raportare: acest capitol documentează modul în care rezultat: -: procesului de management al riscului sunt analizate și transmise echipei de proiect și responsabililor proiectului;

înregistrări: se stabilesc înregistrările din domeniu managementul riscului care vor

deveni rezultate din realizarea proiectului.

2.2.2. IDENTIFICAREA RISCULUI

Identificarea riscului este o abordare sistematică ce implică determinară riscurilor care pot afecta proiectul. La identificarea riscurilor trebuie să participe echipa de proiect, echipa de management al riscului, furnizorii, utilizatorii finali responsabilii proiectului.

Identificarea riscului este un proces iterativ. Prima iteraŃie poate fi realizată de echipa de proiect sau de echipa de management al riscului. A doua iteraŃie poate fi făcută de întreaga echipă de proiect sau de principalii responsabil ai proiectului. Pentru a obŃine o analiză imparŃială, a treia iteraŃie poate fi facută de persoane care nu sunt implicate în proiect.

Intrări în identificarea riscului:

Planul de management al riscului. Acest document a rezultat ca ieșire din procesul anterior de planificare a managementului riscului.

Ieșiri din panificările proiectului. Identificarea riscului necesită o înŃelegere completă a proiectului în ceea ce privește misiunea, domeniul și obiectivele acestuia.

Categoriile de risc ajută la identificarea riscurilor posibile care pot afecta proiectul în bine sau în rău. Categoriile de risc cel mai des utilizate sunt:

riscuri tehnice, de calitate sau de performanŃă: dependenŃa de o tehnologie neomologată, cerinŃa de a obŃine o performanŃă;

riscuri ale managementului de proiect: alocarea necorespunzătoare a timpului sau a resurselor, o calitate inadecvată a planului de proiect estimări nerealiste sau incomplete, probleme cu furnizorii, tehnici de comunicare deficitare;

riscuri interne: costuri, durate și obiective care sunt inconsistente, lipsa stabilirii priorităŃilor între proiectele organizaŃiei, finanŃări inadecvate sau întreruperea asigurării finanŃării, conflicte de finanŃare sau de alocare de resurse cu alte proiecte ale organizaŃiei;

riscuri externe: schimbări în legislaŃie, în tendinŃele pieŃei, litigii de muncă, riscul de Ńară.

Mijloace și tehnici pentru identificarea riscului:

a)analiza documentaŃiei: implică o analiză structurată a planurilor proiectului și a ipotezelor de lucru, etapă iniŃială realizată de echipa de proiect;

b)tehnici de culegere a informaŃiilor: brainstorming-ul: tehnica Delphi: interviulanaliza

SWOT;

c)analiza ipotezelor: orice proiect este conceput și dezvoltat pe baza unor ipoteze, scenarii și presupuneri. Analiza ipotezelor este o tehnică ce exploatează aceste ipoteze formulate despre riscurile proiectului. Această tehnică identifică riscurile proiectului din punct de vedere al inexactităŃii, inconsistenŃei sau caracterului incomplet al ipotezelor de lucru;

d)tehnica diagramelor, această tehnică poate include:

-diagrama cauză-efect care este utilă la identificarea cauzelor riscurilor și a efectelor posibile ale acestora;

-diagrame de flux de sistem sau de procese: descriu modul în care elementele unui sistem sau ale unui proces interacŃionează, precum și mecanismul de cauzalitate;

-diagrame de influenŃă: constau dintr-o reprezentare grafică a problemelor, arătând influenŃele cauzale, ordinea temporală a evenimentelor, precum și alte relaŃii între variabile și rezultate.

Ieșiri din identificarea riscului:

riscurile identificate;

declanșatoare: semnalele de avertizare al riscului ce se constituie ca indicaŃii că un risc a apărut sau urmează să apară;

intrări către alte procese: identificarea riscului poate să evidenŃiez necesitatea unor acŃiuni în alte arii ale proiectului.

2.2.3. ANALIZA CALITATTIVĂ A RISCULUI

Analiza calitativă a riscului este procesul de realizare a unei evaluări de natură calitativă a riscurilor identificate în etapa anterioară. Acest proces stabilește o prioritate a riscurilor, în funcŃie de efectul lor potenŃial asupra obiectivelor proiectului. Analiza calitativă este o modalitate de determinare a importanŃei riscurilor identificate și un ghid pentru măsurile de răspuns la risc.

Analiza calitativă a riscului necesită estimarea probabilităŃii și impactului riscului, utilizând metode și tehnici de analiză calitativă. Acest proces trebuie reluat pe parcursul ciclului de viaŃă al proiectului, pentru a reflecta schimbările intervenite în proiect și schimbările riscului proiectului. Rezultatele acestui proces pot conduce la o analiză cantitativă a riscului sau direct la planificarea răspunsului la risc.

Intrări în analiza calitativă a riscului:

planul de management al riscului: este documentul din procesul de planificare descris anterior;

riscurile identificate: riscurile descoperite în cadrul procesului de identificare sunt evaluate din punct de vedere al probabilităŃii de apariŃie și al impactului produs asupra proiectului;

stadiul proiectului: incertitudinea asociată unui risc depinde de evoluŃia și stadiul proiectului, astfel, la începutul proiectului, multe riscuri nu apar, ele apărând pe măsura derulării proiectului;

tipul proiectului: proiectele de același tip sau cele care se repetă tind să aibă riscuri mai reduse, proiectele care utilizează tehnologii noi sau cele de mare complexitate tind să aibă riscuri mai ridicate;

precizia datelor: precizia descrie gradul în care riscul este cunoscut și înŃeles, ea măsoară

gradul de disponibilitate a datelor care au fost utilizate pentru identificarea riscului;

scala de probabilitate și de impact: aceste scale sunt utilizate pentru evaluarea celor două

dimensiuni cheie ale riscului: probabilitatea de apariŃie și impactul.

Mijloace și tehnici de analiză calitativă a riscului:

a)probabilitatea și impactul riscului: acestea sunt descrise în termeni calitativi (foarte ridicate, ridicate, moderate, scăzute sau foarte scăzute). Aceste dimensiuni ale riscului se aplică riscurilor specifice și nu întregului proiect. Analiza riscului ne ajută să identificăm acele riscuri cu consecinŃe majore asupra proiectului și asupra cărora trebuie să se acŃioneze;

b)matricea scorului riscului: aceasta este o matrice construită prin combinarea scalelor de probabilitate și de impact. Scala de probabilitate a riscului are valori cuprinse între 0 (probabilitatea evenimentului imposibil) și 1 (probabilitatea evenimentului sigur).

c)testarea ipotezelor proiectului: ipotezele identificate trebuie testate faŃă de două criterii:

stabilirea ipotezei și impactul asupra proiectului dacă ipoteza este falsă. În această situaŃie, trebuie

identificate ipoteze alternative care să fie adevărate, iar impactul acestora asupra obiectivelor proiectului trebuie testat în procesul de analiză calitativă;

d)clasificarea preciziei datelor: analiza calitativă a riscului necesită date precise care să vină în ajutorul managementului proiectului. Tehnica de clasificare a preciziei datelor evaluează gradul în care datele despre risc sunt utile pentru managementul riscului. Aceasta implică evaluarea datelor din punct de vedere al calităŃii, integrităŃii și fiabilităŃii acestora.

Ieșiri din analiza calitativă a riscului:

clasificarea generală a proiectului: aceasta poate indica poziŃia proiectului faŃă de alte proiecte prin compararea scorurilor riscurilor. Ea poate fi utilizată pentru a aloca personal sau alte resurse unor proiecte cu diferite clasificări ale riscului, pentru a face analize cost-beneficiu sau chiar pentru a justifica recomandarea pentru anularea unui proiect;

lista riscurilor prioritare: riscurile pot fi ierarhizate după scorul de impact de care aparŃin (ridicat, moderat, scăzut) până la cel mai detaliat nivel din structura activităŃilor proiectului. Riscurile pot fi grupate după modul în care necesită un răspuns imediat sau ulterior. Riscurile referitoare la costuri, program, funcŃionalitate sau calitate pot fi evaluate separat, cu diferite metode de clasificare. Totodată, riscurile semnificative trebuie să fie descrise pe baza probabilităŃii și al impactului cu care au fost evaluate;

lista riscurilor pentru analize suplimentare și management: riscurile clasificate ca fiind ridicate și moderate sunt primele candidate pentru analiza cantitativă și pentru acŃiuni de management al riscului.

2.2.4. ANALIZA CANTITATIVĂ A RISCULUI

Analiza cantitativă a riscului este procesul prin care se urmărește evaluarea numerică a probabilităŃii și impactului fiecărui risc asupra obiectivelor proiectului și influenŃa asupra riscului general al proiectului. Acest proces utilizează tehnici cantitative (cum ar fi simularea Monte Carlo, analiza de senzitivitate și metoda arborilor de decizie) cu scopul:

de a determina probabilitatea de a nu atinge obiectivele specifice ale proiectului;

de a cuantifica expunerea la risc a proiectului și a determina mărimea rezervelor neprevăzute pentru costuri și pentru program care ar putea fi necesare;

de a identifica riscurile care implică o atenŃie mai mare prin cuantificarea contribuŃiei lor relative la riscul general al proiectului;

de a identifica realist costurile, programul și obiectivele ce pot fi realizate.

Intrări în analiza cantitativă a riscului:

planul managementului riscului: este documentul rezultat din procesul anterior de planificare a managementului riscului;

riscurile identificate: sunt ieșiri din procesul de identificare a riscului;

lista riscurilor prioritare: este o rezultantă a procesului de analiză calitativă a riscului;

lista riscurilor pentru analize suplimentare și management: este o ieșire din procesul de analiză calitativă a riscului;

informaŃii istorice: sunt informaŃii provenite de la proiecte anterioarei similare, studii referitoare la riscurile proiectelor, baze de date pentru risc;

evaluările experŃilor: datele de intrare pot să provină de la echipa de proiect sau de la experŃi în domeniu;

alte ieșiri din planificarea proiectului: cele mai utile ieșiri din celelalte procese de planificare a proiectului sunt estimările duratelor activităŃilor, structura activităŃilor proiectului, costurile estimate pentru aceste activităŃi, precum și obiectivele tehnice ale proiectului.

Mijloace și tehnici pentru analiza cantitativă a riscului:

interviul: tehnicile de intervievare sunt utilizate pentru a cuantifica probabilitatea și impactul riscurilor asupra obiectivelor proiectului. Primul pas îl constituie realizarea unor interviuri despre riscurile proiectului cu participarea responsabililor sau a experŃilor. InformaŃia care este necesară depinde de tipul distribuŃiilor de probabilitate care vor fi utilizate pentru modelarea riscului. Se stabilesc astfel argumentele care au stat la baza parametrilor atribuiŃi distribuŃiilor de probabilitate ale modelelor de risc care vor constitui elemente de intrare pentru strategiile de răspuns la risc;

analiza de senzitivitate: această tehnică ajută la determinarea acelor riscuri care au cel mai mare potenŃial de impact asupra proiectului. Aceasta examinează gradul în care incertitudinea fiecărui element de risc al proiectului influenŃează obiectivele proiectului atunci când celelalte elemente variabile și incerte sunt menŃinute la valorile lor cele mai probabile.

analiza arborilor de decizie: se utilizează pentru a reprezenta problema de decizie considerând implicaŃiile alegerii dintre alternativele disponibile. Metoda utilizează probabilităŃile riscurilor precum și elemente de pierdere sau câștig pentru fiecare secvenŃă decizională. Rezolvarea arborelui de decizie indică decidentului o evaluare în termeni cantitativi a riscului fiecărei decizii în condiŃii de incertitudine;

simularea: aceasta utilizează un model al proiectului care translatează incertitudinile specificate până la un anumit nivel de detaliere privind impactul potenŃial asupra obiectivelor proiectului și apoi la nivelul întregului proiect. Pentru simulare se utilizează metoda Monte Carlo.

Ieșiri din analiza cantitativă a riscului:

lista riscurilor prioritare cuantificate: include riscurile care constituie cea mai mare ameninŃare pentru proiect sau care oferă cea mai mare oportunitate, împreună cu o măsură a impactului lor;

analiza probabilistă a proiectului: face o predicŃie asupra programului și costurilor proiectului, furnizând intervale de încredere;

probabilitatea de a atinge obiectivele de cost și timp ale proiectului: poate fi estimată

probabilitatea de a atinge obiectivele de cost și timp ale proiectului, în condiŃiile riscurilor actuale.

2.2.5. PLANIFICAREA RĂSPUNSURILOR LA RISC

Planificarea răspunsului la risc este procesul de dezvoltare a opŃiunilor și de determinare a acŃiunilor care să conducă la intensificarea oportunităŃilor și reducerea ameninŃărilor asupra obiectivelor proiectului. Acest proces include identificarea și atribuirea responsabilităŃilor pentru fiecare răspuns la risc convenit și asigură că riscurile identificate sunt alocate în mod corespunzător pentru răspuns. Eficacitatea planificării răspunsului la risc determină în mod direct creșterea sau descreșterea riscului proiectului.

Planificarea trebuie să fie corelată cu nivelul de severitate a riscului, să atingă obiectivele de costuri, să fie realizată la timp pentru a avea succes, să fie realistă și să Ńină cont de contextul proiectului, să fie acceptată de toate părŃile implicate în proiect și să fie atribuită unui responsabil din cadrul proiectului.

Intrări în planificarea răspunsului la risc:

planul managementului riscului: este documentul rezultat din procesul de management al riscului;

lista riscurilor prioritare rezultate din analiza calitativă: este lista ierarhizată a riscurilor, rezultată din procesul de analiză calitativă a riscului;

clasificarea generală a riscurilor proiectului: este clasamentul tuturor riscurilor proiectului, rezultat din procesul de analiză calitativă a riscului;

lista riscurilor prioritare cuantificată: este lista rezultată din procesul de analiză cantitativă a riscului;

analiza probabilistă a proiectului: este o ieșire din procesul de analiză cantitativă a riscului;

probabilitatea de depășire a obiectivelor de cost și de timp ale proiectului: rezultă din analiza probabilistă a proiectului;

lista răspunsurilor potenŃiale: în procesul de identificare a riscului pot fi identificate acŃiuni de răspuns pentru riscuri individualizate sau pentru categorii de risc;

nivele de risc: pragurile de risc acceptabile pentru organizaŃie vor influenŃa planul de răspuns la

risc;

proprietarii riscului: o listă a responsabililor proiectului care sunt capabili să acŃioneze ca

"proprietari ai răspunsului la risc". Acești proprietari ai riscului trebuie implicaŃi în elaborarea răspunsurilor la risc;

răspunsurile comune la risc: anumite riscuri pot fi generate de cauze comune. Această situaŃie poate pune în evidenŃă oportunitatea de a aborda două sau mai multe riscuri ale proiectului cu un același răspuns generic comun;

Mijloace și tehnici pentru planificarea răspunsului la risc:

evitarea: evitarea riscului reprezintă schimbarea planului proiectului pentru a elimina riscul sau pentru a proteja obiectivele proiectului de impactul riscului. Echipa de proiect nu poate elimina toate riscurile, dar anumite riscuri specifice pot fi evitate. Anumite cauze ale riscului pot să apară încă din fazele iniŃiale ale proiectului și pot fi rezolvate prin clasificarea cerinŃelor, obŃinerea de informaŃii, îmbunătăŃirea comunicării sau prin expertize calificate. Exemple de evitare a riscului sunt: reducerea domeniului proiectului pentru a evita activităŃile cu risc ridicat; suplimentarea resurselor și a timpului; adoptarea unei abordări cunoscute în locul uneia inovative sau evitarea unui furnizor necunoscut;

transferul: transferul riscului este acŃiunea de a căuta transmiterea impactului riscului către o a treia parte, împreună cu responsabilitatea asupra răspunsului la risc. Transferul riscului nu determină eliminarea acestuia, dar atribuie unei terŃe părŃi responsabilitatea managementului acestui risc. Transferul responsabilităŃii pentru risc este cel mai eficace atunci când în proiect apare expunerea la riscul financiar. Transferul riscului financiar înseamnă aproape întotdeauna plata unei prime de risc către partea care preia riscul. Aceasta poate include prime de asigurare, garanŃii. De asemenea, prin contracte se pot transfera responsabilităŃile de risc către o altă parte. De exemplu, utilizarea unui contract cu preŃuri fixe poate transfera riscul către vânzător;

atenuarea: această tehnică urmărește să reducă probabilitatea și/sau impactul riscului sub un prag acceptabil. Atenuarea se bazează pe principiul că adoptarea la timp a unei acŃiuni de prevenire a apariŃiei riscului este mai eficace decât încercarea de a repara consecinŃele după ce riscul a apărut. Atenuarea riscului se poate face prin implementarea unei noi modalităŃi de acŃiune care să reducă riscul (de exemplu prin adoptarea unor procese mai puŃin complexe, prin realizarea unor testări suplimentare sau prin alegerea unui furnizor stabil). Procedurile de atenuare a riscurilor pot să impună schimbarea condiŃiilor proiectului astfel încât probabilitatea de apariŃie a riscului să se reducă, de

exemplu prin suplimentarea resurselor de timp. Atunci când nu este posibilă reducerea probabilităŃii, răspunsul de atenuare a riscului poate fi orientat asupra impactului riscului, prin focalizarea asupra legăturilor care determină severitatea impactului (proiectarea unui sistem redundant poate reduce impactul care ar rezulta din defectarea sistemului principal);

acceptarea: această tehnică indică faptul că echipa de proiect a decis să nu schimbe planul proiectului pentru confruntarea cu riscurile acestuia, fie că nu a fost capabilă să identifice o altă strategie aplicabilă de răspuns la risc. O acceptare activă poate include elaborarea unui plan de rezervă care să fie realizat atunci când apare riscul. Acceptarea pasivă nu necesită nici o acŃiune, lăsând echipa de proiect să abordeze riscurile pe măsură ce ele apar. Planul de rezervă poate fi un instrument util pentru riscurile care pot să apară parcursul unui proiect. Elaborarea de la început a unui asemenea plan poate reduce semnificativ costul acŃiunilor care sunt necesare atunci când apare riscul. În acest plan, semnalele riscului trebuie bine definite. Planul de retragere poate fi elaborat dacă riscul are un impact ridicat sau dacă strategia urmată nu este integral eficace. Planul poate include alocarea unor resurse de rezervă, dezvoltarea de opŃiuni alternative sau schimbarea domeniului proiectului.

Ieșiri din planificarea răspunsului la risc:

planul de răspuns la risc: acest document trebuie să fie redactat la un nivel de detaliere la care să poată să fie luate acŃiunile necesare. Planul de răspuns la risc trebuie să includă:

riscurile identificate și descrierea lor, activităŃile afectate, cauzele riscurilor și modul în care acestea afectează obiectivele proiectului;

responsabilităŃile atribuite pentru riscuri;

rezultatele din procesele de analiză calitativă și calitativă a riscului;

răspunsurile la risc ce au fost stabilite;

nivelul riscului rezidual care se așteaptă să rămână după implementarea strategiilor de răspuns la risc;

răspunsuri specifice la risc care să permită implementarea strategiei stabilite;

bugetul și timpul alocat pentru răspunsurile la risc;

planurile de rezervă și de retragere.

riscurile reziduale: sunt acele riscuri care rămân după ce au fost aplicate răspunsurile de evitare, transfer sau atenuare. În această categorie intră și riscurile minore care au fost acceptate;

riscurile secundare: sunt riscurile de nivelul al doilea care apar ca rezultat al implementării răspunsurilor la risc și care sunt considerat secundare ca moment al apariŃiei lor. Acestor riscuri trebuie

să li se aplice, de asemenea, procedurile de răspuns la risc, respectiv să fie identificate și trebuie planificat răspunsul la ele;

înŃelegeri contractuale: pentru a specifica responsabilităŃile părŃilor pentru anumite riscuri specifice pot fi încheiate înŃelegeri contractuale care stabilesc modalităŃile de asigurare, service sau alte activităŃi pentru evitarea sau atenuarea riscurilor;

cantitatea necesară de resurse de rezervă: analiza probabilistă a proiectului și a pragurilor de risc ajută managerul de risc sau de proiect să determine cantitatea optimă de resurse de rezervă necesare pentru reducerea riscului de depășire a obiectivelor proiectului, la un nivel acceptabil pentru organizaŃie;

intrări către alte procese: cele mai multe din răspunsurile la risc implică consumuri suplimentare de timp, de costuri sau de alte resurse și necesită modificări ale planului proiectului. De aceea, organizaŃiile urmăresc să se asigure că aceste cheltuieli sunt justificate de nivelul de reducere a riscurilor atins. Aceste strategii alternative trebuie să furnizeze informaŃii pentru celelalte procese ale proiectului;

intrări în planul revizuit al proiectului: un nou plan revizuit al proiectului, dacă a fost elaborat, necesită continuarea managementului riscului și deci și furnizarea răspunsurilor la risc, într- un proces iterativ.

2.2.6. CONTROLUL ȘI MONITORIZAREA RISCULUI

Monitorizarea și controlul riscului este procesul de urmărire a riscurilor identificate de monitorizare a riscurilor reziduale și de identificare a noilor riscuri, asigurând execuŃia planurilor de risc și evaluarea eficacităŃii lor în reducerea riscului. Monitorizarea și controlul riscului este un proces care se desfășoară pe durata ciclului de viaŃă al proiectului. Pe măsură ce proiectul evoluează, riscurile se schimbă, apar riscuri noi sau riscuri care au fost anticipate să dispară. Un proces corespunzător de monitorizare și control al riscului furnizează informaŃia necesară pentru asistarea adoptării unor decizii eficace, înainte ca riscurile să apară. Comunicarea cu toŃi responsabilii proiectului este necesară pentru a evalua periodic nivelul de risc al proiectului.

Scopul monitorizării și controlului riscului te de a stabili dacă:

răspunsurile la risc au fost implementate așa cum a fost planificat;

acŃiunile de răspuns la risc au eficacitatea așteptată sau dacă trebuie elaborate noi răspunsuri la

risc;

ipotezele proiectului sunt încă valide;

expunerea la risc s-a schimbat faŃă de starea anterioară, Ńinând cont de analiza cerinŃelor;

a apărut un semnal de risc;

sunt aplicate politici și proceduri adecvate;

riscurile identificate au apărut sau au apărut riscuri care nu fuseseră identificate iniŃial.

Intrări în monitorizarea și controlul riscului:

planul managementului riscului: este documentul de planificare menŃionat în procesul specific;

planul de răspuns la risc: este documentul rezultat din procesul anterior de răspuns la risc;

comunicarea: rezultatele activităŃilor și alte înregistrări ale proiectului furnizează informaŃii despre performanŃele și riscurile proiectul. Rapoartele utilizate pentru monitorizarea și controlul riscului pot include liste de probleme și acŃiuni, note de avertizare sau de atenŃionare;

identificarea și analiza riscului suplimentar: pe măsură ce performanŃele proiectului sunt cuantificate și raportate, pot să apară riscuri potenŃiale care nu au fost identificate anterior;

schimbarea domeniului: schimbarea domeniului proiectului necesită adesea o nouă analiză a riscului și planuri de răspuns.

Mijloace și tehnici de monitorizare și controlul riscului:

liste de verificare: listele de verificare utilizate pentru identificarea, riscului pot fi utilizate și în monitorizarea și controlul riscului. O atenŃie specială trebuie îndreptată către riscurile care nu apar pe listele standard, în situaŃia în care acestea pot fi relevante pentru anumite proiecte specifice;

auditurile proiectului: auditorii riscului proiectului examinează și documentează eficacitatea planurilor de răspuns la risc pentru prevenirea, transferul sau atenuarea apariŃiei riscului, precum și eficacitatea dovedită de proprietarii riscurilor;

revizuiri periodice ale riscului proiectului: trebuie programate revizuiri periodice ale riscului proiectului, astfel încât riscurile proiectului să fie pe agenda de lucru a fiecărui responsabil de proiect. Clasamentul și prioritatea riscurilor se pot schimba pe parcursul realizării proiectului și orice schimbare necesită analize suplimentari calitative și cantitative ale riscului;

analiza rezultatelor: pentru monitorizarea performanŃelor generale ale proiectului se utilizează analiza rezultatelor obŃinute faŃă de planul iniŃial. Aceste rezultate pot indica abateri potenŃiale ale proiectului de la obiectivele de costuri sau de program stabilite. Atunci când un proiect se abate semnificativ de la planul iniŃial, trebuie actualizate analizele de identificare, evaluare și cuantificare a riscului;

măsurarea performanŃelor tehnice: aceasta înseamnă compararea realizărilor tehnice în timpul derulării proiectului cu planul de obiective tehnice ale proiectului. Abaterile pot implica riscul de a nu atinge domeniul proiectului;

planificarea suplimentară a răspunsului la risc: atunci când se manifestă un risc care nu a fost anticipat în planul de răspuns la risc sau impactul acestui risc asupra obiectivelor este mai mare decât cel așteptat, este posibil ca răspunsul planificat să nu fi fost adecvat. Pentru controlul riscului va fi necesară planificarea suplimentară a răspunsului la risc.

Ieșiri din monitorizarea și controlul riscului:

planul de urgenŃă: sunt răspunsuri neplanificate anterior la riscurile urgente. Aceste planuri trebuie documentate și încorporate în planul general al proiectului și în planul de răspuns la risc;

acŃiuni corective: constau din aplicarea planurilor de rezervă sau de urgenŃă;

cereri de schimbare a proiectului: rezultă din implementarea planurilor de rezervă sau de urgenŃă, conducând la modificări ale proiectului;

actualizări ale planului de răspuns la risc: riscurile pot să apară sau nu. Riscurile care apar trebuie documentate și evaluate. Toate acestea trebuie să fie incluse în planurile actualizate de răspuns la risc;

baze de date pentru risc: sunt depozite de date pentru colectarea, actualizarea și analiza datelor rezultate din managementul riscului proiectelor;

actualizări ale listelor de verificare a riscurilor identificate. Listele de verificare sunt actualizate pe baza informaŃiilor rezultate din procesul de monitorizare și control al riscului.

2.3. COORDONATE ALE ANALIZEI STRATEGIEI RISCULUI

O direcŃie importantă a dezvoltării diagnosticului financiar o constituie asocierea acestuia cu diagnosticul strategic. Instrumentele operaŃionale propuse de specialiști în acest sens sunt matricele de analiză strategică (BCG, ADL) care permit abordarea problematicii echilibrului financiar, a riscului în corelaŃie cu portofoliul de activitate al firmei, cu poziŃia sa concurenŃială.

Modelul BCG (Boston Consulting Group) e bazat pe două variabile strategice: rata de creștere a sectorului și poziŃia concurenŃială a întreprinderii, în spatele cărora se află o logică financiară. Grupul BCG a plecat de la principiul că obiectivul esenŃial al strategiei unei firme este de a permite o alocare optimală a resurselor de care dispune pentru a cuceri cea mai bună poziŃie concurenŃială globală. Astfel, în funcŃie de rata de creștere a sectorului se pot face aprecieri asupra nevoilor financiare ale firmei (investiŃii, creșterea nevoii de fond de rulment). Studierea părŃii de piaŃă relativă și a poziŃiei pe curba de experienŃă oferă informaŃii cu privire la rentabilitate și la nivelul resurselor degajate de fiecare segment de activitate. Interpretarea financiară a celor patru zone ale matricei BCG

(„vedetă”, „vacă de muls”, „dilemă”, „povară”) în termeni de rentabilitate și echilibru financiar se face astfel:

poziŃia „vedetă” se caracterizează prin: rentabilitate ridicată, investiŃii mari, echilibru de lichidităŃi). Echilibrul de lichidităŃi implică o poziŃie dominantă pentru produsele respective, iar întreprinderea realizează cele mai bune costuri și cea mai bună rentabilitate. De aceea, RBE este, în mod normal, ridicat. Dar rata de creștere ridicată antrenează investiŃii importante în exploatare și în imobilizări. Echilibrul financiar din cadrul acestui segment strategic nu trebuie absolutizat, mai ales în cazul produselor și al întreprinderilor noi.

poziŃia „vacă de muls” se caracterizează prin: rentabilitate ridicată, investiŃii scăzute, surplus de lichidităŃi și generează, prin specificul său (rată de creștere redusă, parte de piaŃă mare), surplus de lichidităŃi. PoziŃia puternică pe piaŃă pentru produsele respective permite întreprinderii realizarea unei rentabilităŃi ridicate. Necesită puŃine investiŃii noi atât în capacităŃi de producŃie, cât și în finanŃarea exploatării.

poziŃia „dilemă” se caracterizează prin: rentabilitate slabă, investiŃii mari, nevoi de lichidităŃi. În acest caz firma dispune de un RBE redus, ceea ce generează puŃine resurse. De aceea, produsele care deŃin această poziŃie nu-și pot autofinanŃa creșterea și trebuie să se apeleze la surse externe.

poziŃia „povară” se caracterizează prin: rentabilitate slabă, investiŃii nule sau cedare de active, echilibru de lichidităŃi. Altfel spus firma dispune pe plan financiar echilibru de lichidităŃi, iar resursele degajate sunt reduse chiar negative, iar investiŃiile inexistente.

Orientarea strategică a firmei este deci dependentă de poziŃiile pe care domeniile sale strategice le ocupă în această matrice. Modelul are limitele sale de care trebuie Ńinut cont dacă dorim să-l utilizăm. El determină poziŃia concurenŃială a firmei pornind de la noŃiunea de curbă de experienŃă și supralicitează rolul politicii de reducere de cost în detrimentul altor pârghii concurenŃiale. Însă efectul de experienŃă are riscurile sale și nu poate constitui un instrument valabil de analiză concurenŃială, iar preŃul nu reprezintă singura variabilă ce caracterizează concurenŃa.

Creatorii modelului presupun că în cursul ciclului său de viaŃă, o afacere parcurge succesiv cele patru zone ale diagramei. Dar este foarte greu a determina practic în ce fază se găsește o anumită activitate strategică, dat fiind formele diverse ale ciclului de viaŃă extrem de variabil a fazelor (tendinŃa actuală este cea de scurtare a duratei de viaŃă și de micșorare a fazei de maturitate).

Matricea propusă de A.D.L. (Arthur D. Little) constituie o îmbogăŃire conceptuală, o dezvoltare a criteriilor economico-financiare, care stau la baza analizei portofoliului de produse. Implicarea gradului de maturitate a întreprinderii, precum și definirea poziŃiei concurenŃiale a acesteia prin intermediul unui sistem dinamic de factori cheie ai succesului permit o evaluare mai nuanŃată atât

a poziŃiei strategice a firmei, cât și a echilibrului său financiar. Produsele aflate în faza de lansare sau de creștere au nevoi financiare mai mari decât cele stagnante sau în declin. Totodată, o activitate aflată în faza de demaraj este mult mai supusă riscului decât o activitate în creștere sau maturitate. Mărimea riscului este dependentă și de poziŃia concurenŃială a firmei. O poziŃie concurenŃială puternică se concretizează într-o rentabilitate ridicată și în principiu într-o stare de echilibru financiar. Degradarea poziŃiei pe piaŃă se traduce prin scăderea rentabilităŃii, diminuarea autofinanŃării, creșterea riscului.

Modelul ADL, ajută întreprinderea să-și stabilească o strategie de piaŃă în funcŃie de două criterii: poziŃia concurenŃială a întreprinderii și maturitatea industriei, în acest caz conceptul de ciclu de viaŃă al unui produs fiind extins asupra unei industrii.

PoziŃia concurenŃială a firmei poate fi apreciată în funcŃie de mai mulŃi factori, referitori la aprovizionare, producŃie, comercializare, personal etc. Astfel, firma poate să se găsească în următoare situaŃii:

poziŃie dominantă-firma deŃine o superioritate în faŃa concurenŃilor sau o poziŃie de monopol;

poziŃie puternică-firma deŃine câteva atuuri importante;

poziŃie favorabilă- firma se află la egalitate cu alŃi concurenŃi în privinŃa atuurilor deŃinute;

poziŃie defavorabilă-firma nu reușește să deŃină elemente cheie de succes;

poziŃie slabă-firma rezistă cu greu pe piaŃă, neavând factori de succes.

Maturitatea industriei se poate aprecia în funcŃie de factori ca: rata de creștere, potenŃialul de creștere, gama de produse, numărul de concurenŃi, fidelitatea consumatorilor, distribuŃia segmentelor de piaŃă între concurenŃi, bariere de intrare pe piaŃă, tehnologie.

Autorii acestui model consideră că factorii cheie ai succesului sunt:

pentru activitatea de producŃie: capacitatea de producŃie, flexibilitatea, experienŃa, competenŃele tehnice, protecŃia mediului, nivelul de integrare și costul de producŃie;

pentru activitatea de comercializare: calitatea, preŃul, forŃa de vânzare, reŃeaua de distribuŃie, imaginea în rândul cumpărătorilor, cota de piaŃă;

pentru activitatea financiară: structura financiară, independenŃa financiară și rentablitatea;

pentru activitatea de organizare: lejeritatea.

În urma comparaŃiei firma va fi situată astfel:

36

CAPITOLUL III

ANALIZA RISCULUI ECONOMIC SAU A RISCULUI DE EXPLOATARE

3.1. ABORDĂRI GENERALE PRIVIND RISCUL ECONOMIC SAU RISCUL DE EXPLOATARE

Deciziile legate de structura capitalului folosit de o firmă sunt luate având vedere două elemente: riscul economic și riscul financiar al firmei. Riscul economic se referă la variabilitatea sau nesiguranŃa obŃinerii unui anumit rezultat brut de exploatare. Riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a dividendului pe acŃiune (cash-flow-ul către investitori) și la probabilitatea crescută de insolvabilitate (și în cele din urmă la faliment), care se produce atunci când o firmă folosește surse de capital cu cost relativ fix, cum ar fi creditele bancare sau capitalul preferenŃial, în cadrul structurii sale de capital. în general, cu cât o firmă are un risc economic mai mare, cu atât va trebui să fie mai mică cantitatea de pârghie financiară utilizată în structura sa optimală de capital, ceilalŃi factori fiind menŃinuŃi constanŃi.

Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cele mai mici costuri la variaŃiile mediului economico-social și reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash-flow-ului de exploatare în funcŃie de condiŃiile de exploatare. Rezultatele sau cash-flow-urile de exploatare nu sunt sigure deoarece nici veniturile și nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt sigure.

Principalii factori care influenŃează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum și corespunzătoare punctului critic. łinând seama de legătura dintre acești factori, rezultă că cu cât nivelul efectiv al producŃiei este mai îndepărtat de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, cu atât riscul de exploatare este mai mic și invers.

Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date valorilor aferente indicatorilor determinaŃi la pragul de rentabilitate. Atunci când o firmă realizează o producŃie și o cifră de afaceri sub nivelul aferent punctului mort, se înregistrează pierderi. De asemenea, dacă perioada critică este mai mare decât perioada implicată în analiză firma nu își acoperă toate cheltuielile de exploatare. Pentru evaluarea riscului de exploatare putem folosi informările oferite de studiul pragului de rentabilitate și de studiul pârghiei de exploatare.

Pe termen scurt, o astfel de situaŃie nu este alarmantă, deoarece este posibil ca în politica firmei să fi intervenit anumite evenimente care au modificat evoluŃia așteptată (de exemplu, realizarea unei

investiŃii care nu a condus la obŃinerea unor performanŃe deosebite în același an, modificarea deciziilor strategice etc.).

Pe termen lung, perpetuarea unei situaŃii negative poate accentua foarte mult riscul de exploatare, astfel că autonomia financiară a firmei se va reduce odată cu creșterea gradului de îndatorare. ConsecinŃa va fi creșterea riscului financiar și chiar a riscului de faliment. Rezultă că analiza riscului economic (operaŃional) oferă imaginea stării de sănătate a firmei.

Din analiza pragului de rentabilitate se pot constata următoarele aspecte:

arunci când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate, situaŃia firmei este instabilă;

când cifra de afaceri este cu până la 20% mai mare decât cea a punctului critic, firma are o situaŃie relativ stabilă;

dacă cifra de afaceri depășește punctul mort cu peste 20%, situaŃia este confortabilă.

În concluzie, mărimea riscului de exploatare este dată numai de dimensiunea cheltuielilor fixe (rata cheltuielilor variabile este constantă în timp). Cu cât cheltuielile fixe sunt mai mici cu atât riscul de exploatare este mai mic (deoarece pragul de rentabilitate se obŃine pentru o valoare a cifrei de afaceri mai redusă).

3.2. ANALIZA RISCULUI ECONOMIC PE BAZA PRAGULUI DE RENTABILITATE

Pentru determinarea riscului de exploatare se pornește de la analiza relaŃiei cost-volum- rezultat numită și analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare delimitate în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile, calculându-se în unităŃi fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru întreaga activitate.

3.2.1. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE ÎN UNITĂłI FIZICE

Calculul pragului de rentabilitate în unităŃi fizice este operaŃional la firmele monoproductive. Se știe că în pragul de rentabilitate veniturile sunt egale cu cheltuielile, iar rezultatul este nul:

1. CA CT  P 0

unde: CT – suma cheltuielilor totale; CA – cifra de afaceri.

În funcŃie de evoluŃia lor în raport cu volumul de activitate, cheltuielile totale se împart în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe. Cheltuielile variabile se modifică odată cu modificarea volumului

de activitate (proporŃional sau neproporŃional) în timp ce cheltuielile fixe, pe termen scurt, se menŃin constante. Rezultă că atunci când ritmul de creștere al cheltuielilor variabile este egal cu dinamica cifrei de afaceri, costul variabil unitar se menŃine constant, în timp ce costul fix unitar se reduce odată cu creșterea cifrei de afaceri. Atât cifra de afaceri cât și cheltuielile variabile pot fi determinate în funcŃie de volumul fizic al activităŃii și de preŃul unitar, respectiv costul variabil unitar. RelaŃia nr.1 devine:

2. q p q cv cf

unde: q – nivelul producŃiei pentru atingerea pragului de rentabilitate; p – preŃul unitar al produsului; cv – cheltuieli variabile; cf – cheltuieli fixe.

Deoarece în cazul egalităŃii precedente, q evidenŃiază producŃia maximă pe care trebuie să o realizeze societatea pentru ca veniturile din exploatare să acopere cheltuielile din exploatare ale întreprinderii (volumul producŃiei necesar atingerii punctului mort sau pragului de rentabilitate).

RelaŃia nr.2 devine:

3. qcr

( p cv)

cf qcr

cf

p cv

DiferenŃa p cv se numește marja unitară a cheltuielilor variabile, iar mărimea sa trebuie să

acopere costul fix unitar și să asigure obŃinerea unui profit unitar. RelaŃia nr.3 devine:

qcr

cf

mcv

unde: mcv – marja costurilor variabile.

3.2.1. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE ÎN UNITĂłI VALORICE Calculul pragului de rentabilitate în unităŃi valorice se poate face atât pentru firmele

monoproductive, cât și pentru cele care produc și comercializează o gamă variată de produse.

În cazul firmelor monoproductive relaŃiile de calcul sunt obŃinute pornind de la relaŃia în cazul determinării volumului fizic al producŃiei critice (relaŃia nr. 3), unde pentru a transforma producŃia fizică în cifra de afaceri (producŃia valorică) relaŃia trebuie ponderată cu preŃul unitar.

qcr p p

cf cf

sau CAcr

cf cf cf

p cv mcv

1 cv p

1 rv rmv

unde: CAcr – cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate (CA critică); mv – marja cheltuielilor variabile; rv – rata cheltuielilor variabile; rmv – rata marjei cheltuielilor variabile.

În cazul firmelor multiproductive se pornește de la relaŃia:

CA CT CV CF

Considerând că preŃul de vânzare și costul variabil sunt constante atunci și raportul CV CA

este

constant. În acest caz relaŃia devine:

CAcr

cf cf cf

1 CV CA

1 rv rmv

unde: CF – cheltuieli fixe totale; CV – cheltuieli variabile totale; CA – cifra de afaceri totală; CV –

CA

partea de cheltuieli variabile în cifra de afaceri.

3.2.3. EVALUAREA RISCULUI DE EXPLOATARE

Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul unor indicatori care ne indică în ce măsură poate oscila volumul activităŃii desfășurate, fără ca această oscilaŃie să implice riscul înregistrării unor pierderi:

marja de siguranŃă în mărimi absolute;

indicele de siguranŃă;

abaterea indicelui de siguranŃă;

momentul de realizare a punctului critic.

1.Marja de siguranŃă în mărimi absolute (Msa) exprimă diferenŃa valorică existentă între volumul de activitate realizat efectiv și volumul de activitate aferent punctului critic, determinându-se cu relaŃia:

Msa CA CAcr

Din metodologia de calcul rezultă că marja de siguranŃă în mărimi absolute trebuie să fie pozitivă pentru ca întreprinderea să obŃină profit. Cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât riscul de exploatare la care întreprinderea este supusă e mai redus.

2.Indicele de siguranŃă (Is) exprimă raportul dintre veniturile realizate efectiv și veniturile aferente pragului de rentabilitate. El se mai numește și coeficient de volatilitate și are aceeași

valoare informaŃională ca și marja de siguranŃă.

Is CA CAcr

3.Abaterea indicelui de siguranŃă ( Is) exprimă procentual ecartul dintre volumul de activitate

realizat și volumul de activitate corespunzător pragului critic. Se determină după relaŃia:

CA CAcr

Is

CAcr

100

Pe baza observaŃiilor statistice s-au desprins următoarele:

valoarea abaterii indicelui de siguranŃă mai mică de 10% desemnează o situaŃie instabilă, respectiv un risc de exploatare ridicat;

o valoare a abaterii indicelui de siguranŃă cuprinsă între 10% și 20% corespunde unui nivel mediu al riscului (situaŃie relativ stabilă);

depășirea valorii de 20% a abaterii indicelui de siguranŃă denotă un risc de exploatare redus.

4.Momentul de realizare a punctului critic (denumit și punct mort) reflectă numărul de zile de care întreprinderea are nevoie pentru a realiza nivelul de producŃie aferent punctului critic.

Tcr

CAcr T CA

Cu cât punctul mort are o valoare mai mică, cu atât mai redus va fi riscul de exploatare. Se poate observa că valoarea punctului mort este la rândul ei cu atât mai mică cu cât nivelul pragului de rentabilitate este mai mic, la un nivel dat al activităŃii.

3.3. ANALIZA RISCULUI ECONOMIC PE BAZA COEFICIENTULUI DE ELASTICITATE

Coeficientului de elasticitate (e) se determină pe baza cifrei de afaceri aferente pragului de rentabilitate și măsoară sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului exploatării la variaŃia nivelului de activitate. Se determină după relaŃia:

RE

e RE CA

CA

unde: RE – rezultatul exploatării; CA – cifra de afaceri.

Coeficientul de elasticitate măsoară sporul relativ al rezultatului exploatării care rezultă din sporul relativ al cifrei de afaceri. Valoarea acestui coeficient este dependentă de poziŃia nivelului de activitate faŃă de pragul de rentabilitate. Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul economic mai mic, iar cu cât se apropie de pragul de rentabilitate, elasticitatea este mai mare, iar riscul crește.

În funcŃie de valoarea coeficientului de elasticitate, întreprinderea se poate afla în una din situaŃiile următoare:

a) instabilă, cu un risc economic ridicat dacă e 11; un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate evidenŃiază o sensibilitate mare a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate, deci o probabilitate mai mare ca întreprinderea să înregistreze scăderi semnificative ale rezultatului exploatării sau chiar pierderi;

b) relativ stabilă, dacă e 6 (dacă e se află în proximitatea valorii 6);

c) confortabilă, cu risc redus, dacă e a 6; o valoare mică a coeficientului de elasticitate reflectă o modificare mai lentă a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate, ceea ce asigură întreprinderii un timp mai mare de reacŃie la modificarea condiŃiilor de mediu.

3.4. STRATEGII DE PREVENIRE A RISCULUI DE EXPLOATARE ȘI DE DIMINUARE A EFECTELOR APARIłIEI SALE

Componentele riscului de exploatare sunt: volumul de activitate, dimensionat cu ajutorul cifrei de afaceri și cheltuielile de exploatare. Deci, pârghiile prin care managerii pot interveni asupra riscului operaŃional sunt chiar cele două elemente de mai sus și factorii ce le determină.

Ca direcŃii majore de acŃiune, ca obiective strategice de prevenire a riscului, decidenŃii pot opta între: creșterea cifrei de afaceri sau reducerea cheltuielilor.

Cifra de afaceri este direct influenŃată de doi factori: cantitatea vândută și preŃul de vânzare. În consecinŃă, căile de creștere a cifrei de afaceri vor avea în vedere:

1.creșterea factorului cantitativ prin:

penetrarea a noi pieŃe de desfacere;

utilizarea celor mai modeme tehnici de marketing;

dezvoltarea serviciului de desfacere și, dacă există posibilitatea, și este căzu crearea unei reŃele proprii de distribuŃie;

2.creșterea factorului calitativ, preŃul de vânzare, prin:

ridicarea continuă a nivelului calitativ al produselor finite;

promovarea unor produse care să răspundă cererii unor entităŃi de consumatori c_ necesităŃi specifice;

stabilirea unui preŃ de vânzare care să îmbine cât mai corect criteriile de evaluare internă

(costul de producŃie) cu criteriile de evaluare externă (concurenŃa, cererea, legislaŃia).

VariaŃiile preŃului depind, în mare măsură, de mediul concurenŃial al întreprinderii. Așadar, studierea efectului modificării preŃului de vânzare prin metoda punctului critic nu furnizează suficiente informaŃii decât corelată cu simularea creșterii și, respectiv, scăderii cantităŃii vândute ca urmare a reducerii acestuia. Cu alte cuvinte, o eventuală creștere a preŃurilor poate afecta mai mult decât proporŃional cantitatea vândută, generând scăderea profitului și creșterea riscului operaŃional. Invers, diminuarea preŃurilor de vânzare și, implicit, a marjei brute asupra costurilor variabile poate fi compensată prin creșterea volumului fizic al producŃiei vândute.

CAPITOLUL IV ANALIZA RISCULUI FINANCIAR

4.1. CONSIDERAłII GENERALE PRIVIND RISCUL FINANCIAR

Desfășurarea normală a activităŃii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe lângă capitalurile proprii, și a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capital se deosebesc, pentru întreprindere, prin costul pe care îl generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe care și-l asumă pentru plasarea capitalului disponibil în cadrul firmei respective.

Dacă din punctul de vedere al investitorilor riscul asumat de creditori este mai mic, întrucât ei sunt remuneraŃi înaintea acŃionarilor, pentru firmă, apelarea la capital propriu sau la capital împrumutat poate avea consecinŃe diverse asupra rentabilităŃii obŃinute și asupra valorii firmei.

Capitalul împrumutat de către o firmă generează pentru aceasta un cost fix cu dobânzile, nivelul acestora nedepinzând de rentabilitatea degajată de întreprindere. Din acest motiv, se poate spune că structura financiară determină pentru firmă un anumit risc, respectiv nesiguranŃa obŃinerii unui rezultat de exploatare suficient pentru acoperirea costului surselor împrumutate. Acest tip de risc cu care se confruntă firma poartă denumirea de risc financiar și reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii.

Altă definiŃie consideră că riscul financiar este partea variabilităŃii ratei de randament a capitalurilor proprii care se datorează îndatorării sau variabilitatea profitului net, sub incidenŃa structurii financiare a firmei.

Pe baza celor două definiŃii similare de mai sus, se pot desprinde câteva trăsături caracteristice

ale riscului financiar, astfel:

se referă la nesiguranŃa obŃinerii unei rentabilităŃi suficiente din activitatea de exploatare care să permită acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;

apariŃia sa este cauzată de prezenŃa capitalului împrumutat în cadrul structurii de capital a întreprinderii;

materializarea riscului financiar presupune reducerea remuneraŃiilor cuvenite acŃionarilor

(dividende sau profituri nete);

în mod direct, materializarea riscului financiar afectează numai acŃionarii firmei.

Riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a profitului net pe acŃiune și la riscul sporit de faliment care apar atunci când o firmă apelează la resurse financiare cu cost fix, cum ar fi creditele bancare și împrumuturile din emisiuni de obligaŃiuni. Capitalul cu cost fix generează obligaŃii

financiare pe care o firmă trebuie să le onoreze, indiferent dacă înregistrează sau nu un rezultat brut de exploatare pozitiv.

În aceste condiŃii, creșterea îndatorării duce la creșterea costurilor fixe financiare ale întreprinderii. Pentru acoperirea acestor costuri, firma trebuie să obŃină un rezultat brut de exploatare suplimentar. Acest spor al excedentului brut de exploatare trebuie să fie asigurat, evident, tocmai pe seama creditului utilizat.

Riscul financiar este riscul asociat cu modul în care o firmă își finanŃează activităŃile sale operaŃionale. O companie îndatorată este obligată să plătească sumele reprezentând costul datoriilor sale financiare. Prin contractarea unor credite bancare și asumarea, în consecinŃă, a unor obligaŃii fixe, întreprinderea își sporește, însă, și riscul financiar. Totuși, o firmă care își finanŃează afacerile prin capital propriu, fie generat din activitatea de exploatare (profituri nedistribuite), fie ca rezultat al emiterii unor noi acŃiuni, nu-și asumă obligaŃii fixe cu plata dividendelor.

Cu cât obligaŃiile cu costuri fixe sau datoriile asumate de către firmă sunt mai ridicate, cu atât mai mare va fi și riscul său financiar. Gradul de nesiguranŃă cu privire la rezultatele obŃinute din activitatea de exploatare este dat atât de veniturile, cât și de cheltuielile de exploatare. Astfel, veniturile sunt influenŃate de condiŃiile economice generale ale climatului de afaceri, respectiv activitatea concurenŃilor, preŃurile de vânzare practicate pe piaŃă, cererea pentru produsele întreprinderii, precum și de numeroși factori interni, ceea ce face ca nivelul vânzărilor să fie diferit faŃă de previziuni. Cheltuielile de exploatare depind, la rândul lor, de factori interni și externi, dar un rol hotărâtor îl are specificul sectorului de activitate, care determină o anumită pondere a cheltuielilor variabile și fixe.

Cunoașterea nivelului riscului financiar cu care se confruntă o firmă și a gradului de îndatorare prezintă importanŃă pentru mai multe categorii de participanŃi la viaŃa economică a întreprinderii, printre care:

managerii – sunt interesaŃi de cele două aspecte în scopul conceperii strategiei în privinŃa investiŃiilor viitoare pe care firma dorește să le realizeze, a resurselor financiare de care are nevoie și a disponibilităŃii procurării acestora (de la acŃionari sau creditori). Managerii pot identifica, astfel, sursele de finanŃare care asigură cel mai mic cost pentru întreprindere, precum și structura financiară optimă, care maximizează valoarea firmei. De asemenea, în funcŃie de tipurile și de nivelul riscului financiar suportat, se pot implementa măsuri și instrumente specifice de acoperire împotriva acestor riscuri, atât pe plan intern, cât și prin apelarea la piaŃa de capital;

creditorii – sunt, în mod deosebit, interesaŃi de riscul pe care îl suportă atunci acordă credite unei întreprinderi. Ei vor să cunoască gradul de îndatorare, evitând să mai împrumute firma atunci

când aceasta depășește un anumit nivel al îndatorării sau când nu au siguranŃa că firma va obŃine o rentabilitate suficientă pentru achitarea ratelor și plata dobânzilor;

acŃionarii – cel mai adesea, aceștia sunt interesaŃi de valoarea de piaŃă a companiei la care deŃin acŃiuni. Însă, dacă firma devine prea îndatorată și apare un risc ridicat de faliment, ei pot solicita o remuneraŃie mai mare prin dividende sau prin acordarea de acŃiuni gratuite, pentru a compensa riscul crescut, sau pot lua decizia vânzării acŃiunilor, căutând alternative mai puŃin riscante de investiŃii;

investitorii – se referă la potenŃialii acŃionari sau obligatari care doresc să cumpere titluri emise de firma respectivă (acŃiuni sau obligaŃiuni) atunci când aceasta decide să atragă noi resurse financiare. Evident, riscul pe care îl implică plasamentele la care se angajează constituie unul din criteriile urmărite în efectuarea investiŃiilor;

investitorii instituŃionali – sunt reprezentaŃi de către firme mari, din același domeniu de activitate sau din alt domeniu, implicate în operaŃiuni de fuziuni și achiziŃii. În afară de rentabilitatea sperată și de cursul acŃiunilor pe piaŃă, aceste firme sunt interesate, în efectuarea unor astfel de operaŃiuni, și de gradul de îndatorare, practica în Ńările occidentale arătând că întreprinderile cu un grad de îndatorare mic sunt cele mai expuse riscului de a fi preluate de către concurenŃi. Aceasta, întrucât se consideră că firmele respective își pot susŃine singure dezvoltarea după preluare, prin contractarea unor credite în nume propriu, fără a mai fi nevoie ca firma achizitoare să mai investească fonduri suplimentare;

agenŃiile de rating – în cazul în care firma este cotată de către o agenŃie specializată de rating, aceasta poate emite un calificativ, care să reflecte și riscul financiar al firmei respective.

Riscul financiar depinde de patru factori: riscul economic, gradul de îndatorare, evoluŃia ratei dobânzii, fiscalitatea. Acesta poate fi evaluat pe baza pragului de rentabilitate financiar sau a efectului de levier.

4.2. METODE DE EVALUARE A RISCULUI FINANCIAR

4.2.1. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR PE BAZA PRAGULUI DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Calculul pragului de rentabilitate financiar se face asemănător cu calculul pragului de rentabilitate din exploatare, adăugându-se în relaŃia de calcul cheltuielile cu dobânzile. Practic, pragul de rentabilitate financiar reprezintă acel nivel de activitate corespunzător căruia veniturile din exploatare acoperă cheltuielile din exploatare și cheltuielile cu dobânzile.

Pentru calculul pragului de rentabilitate financiar ar fi necesară o împărŃire a cheltuielilor cu dobânzile în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile. De obicei însă, pentru simplificarea analizei, se consideră că întregul volum al cheltuielilor cu dobânzile are un caracter fix.

În aceste condiŃii, relaŃia de calcul a pragului de rentabilitate financiar este următoarea:

CAcrf

CF CD CF CD

1 CV Rmcv

CA

unde: CAcrf – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate financiar; CF – cheltuieli fixe (din exploatare); CD – cheltuieli cu dobânzile; Rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile; CV – cheltuieli variabile (din exploatare); CA – cifra de afaceri.

Analiza efectivă a riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate se face prin intermediul acelorași indicatori utilizaŃi utilizaŃi și în cazul riscului de exploatare.

1.Marja de siguranŃă în mărimi absolute (Msa) exprimă diferenŃa valorică existentă între volumul de activitate realizat efectiv și volumul de activitate aferent punctului critic, determinându-se cu relaŃia:

Msa CA CAcr

Din metodologia de calcul rezultă că marja de siguranŃă în mărimi absolute trebuie să fie pozitivă pentru ca întreprinderea să obŃină profit. Cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât riscul de exploatare la care întreprinderea este supusă e mai redus.

2.Indicele de siguranŃă (Is) exprimă raportul dintre veniturile realizate efectiv și veniturile aferente pragului de rentabilitate. El se mai numește și coeficient de volatilitate și are aceeași

valoare informaŃională ca și marja de siguranŃă.

Is CA CAcr

3.Abaterea indicelui de siguranŃă ( Is) exprimă procentual ecartul dintre volumul de activitate

realizat și volumul de activitate corespunzător pragului critic. Se determină după relaŃia:

CA CAcr

Is

CAcr

100

Pe baza observaŃiilor statistice s-au desprins următoarele:

valoarea abaterii indicelui de siguranŃă mai mică de 10% desemnează o situaŃie instabilă, respectiv un risc de exploatare ridicat;

o valoare a abaterii indicelui de siguranŃă cuprinsă între 10% și 20% corespunde unui nivel mediu al riscului (situaŃie relativ stabilă);

depășirea valorii de 20% a abaterii indicelui de siguranŃă denotă un risc de exploatare redus.

4.Momentul de realizare a punctului critic (denumit și punct mort) reflectă numărul de zile de care întreprinderea are nevoie pentru a realiza nivelul de producŃie aferent punctului critic.

Tcr

CAcr T CA

Cu cât punctul mort are o valoare mai mică, cu atât mai redus va fi riscul de exploatare. Se poate observa că valoarea punctului mort este la rândul ei cu atât mai mică cu cât nivelul pragului de rentabilitate este mai mic, la un nivel dat al activităŃii.

Se poate utiliza și coeficientul de elasticitate:

Ke P%

CA 100

P Cf

CA%

CA CAcr P

unde: P% – variaŃia relativă a profitului; CA% – variaŃia relativă a cifrei de afaceri.

Interpretarea rezultatelor se face în mod asemănător cu modul de interpretare în cazul riscului economic.

4.2.2. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR PE BAZA EFECTULUI DE LEVIER

Analiza riscului financiar poate fi realizată și cu ajutorul unui model numit „efect de levier financiar”. Acesta reprezintă practic incidenŃa îndatorării asupra rentabilităŃii capitalurilor proprii. El depinde pe de-o parte de corelaŃia care există între rata rentabilităŃii economice și costul mediu al datoriei(rata dobânzii), iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.

Pentru ilustrarea influenŃei efectului de levier se poate pleca de la structura bilanŃului, respectiv

de la ratele de rentabilitate specifice:

ACTIV ECONOMIC (A)

RATA RENTABILITĂłII ECONOMICE

CAPITALURI PROPRII

RATA RENTABILITĂłII FINANCIARE (Rf)

(Re) DATORII RATA DOBÂNZII

(Rd)

Structura bilanŃului și ratele rentabilităŃii specifice

Neluând în calcul impozitul pe profit, rezultatul exerciŃiului (Rex) se determină ca diferenŃă între rezultatul exploatării (RE) și dobânda (Dob) plătită pentru resursele financiare împrumutate (Dft).

Re x RE Dob

De asemenea rata rentabilităŃii financiare și rata rentabilităŃii economice se determină după

relaŃiile:

Rf Re x

Cpr

 Re x RE Dob

R e RE Ae

 RE Re Ae,

iar Dob Dat Rd

Înlocuind în relaŃia de calcul a ratei rentabilităŃii financiare vom obŃine:

Rf Re x RE Dob

Re Ae ( Dat Rd )

Cpr Dat Re Dat Rd

Cpr Cpr Cpr Cpr

Re  Dat

  Dat 

Re Rd

Rre



Re Rd

Dat 

 Cpr

  Cpr  

Cpr 

     

efectul de levier

unde: Rf – rata rentabilităŃii financiare; Re – rata rentabilităŃii economice; Rd – rata dobânzii; Rex –

rezultatul exerciŃiului; Cpr – capitalul propiu; RE – rezultatul din exploatare; Dob – dobânzi; Ae – active

din exploatare; Dat – datorii; Dat

Cpr

– levierul;

Re Rd

Dat

Cpr

– efectul de levier.

Pentru construirea relaŃiei s-a considerat că:

venituri financiare + venituri extraordinare – cheltuieli extraordinare – impozit pe profit = 0

cheltuielile financiare cuprind numai cheltuielile cu dobânzile.

Dacă se ia în considerare și impozitul pe profit, rata financiară de rentabilitate devine:



Rf  Re Re Rd

Dat 

Cpr 

1 ip

 

unde: ip – rata impozitului pe profit.

Din analiza corelaŃiei dintre rata rentabilităŃii economice și rata dobânzii, se pot întâlni următoarele situaŃii:

1.dacă Re > Rd, folosirea îndatorării va conduce la creșterea ratei rentabilităŃii financiare și a valorii de piaŃă a întreprinderii. În acest caz, întreprinderea va fi interesată să utilizeze cât mai multe împrumuturi pentru a beneficia de efectul pozitiv de levier financiar, dar până la limita riscului de insolvabilitate;

2.dacă Re = Rd, folosirea îndatorării nu produce efecte asupra rentabilităŃii financiare a capitalului propriu (efectul de levier financiar este 0);

3.dacă Re < Rd, folosirea îndatorării va determina reducerea rentabilităŃii financiare, reducere care va fi cu atât mai mare cu cât gradul de îndatorare (pârghia financiară) este mai ridicat (efectul de levier financiar este negativ).

CondiŃia ca rentabilitatea financiară să crească atunci când întreprinderea apelează la împrumuturi este ca este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii, caz în care rata rentabilităŃii financiare este cu atât mai mare cu cât este mai mare gradul de îndatorare (levierul).

Dimpotrivă, dacă la nivelul întreprinderii rata rentabilităŃii economice este mai mică decât rata dobânzii, efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilităŃii financiare va fi cu atât mai mică cu cât gradul de îndatorare va fi mai mare. întreprinderea se poate afla astfel în trei situaŃii:

1.de siguranŃă, când rata rentabilităŃii economice este mai mare decât rata dobânzii, iar apelarea la credite suplimentare va duce la îmbunătăŃirea ratei rentabilităŃii financiare;

2.de indiferenŃă, când rata rentabilităŃii economice este egală cu rata dobânzii. În această

situaŃie, apelarea la credite nu influenŃează gradul de risc la care întreprinderea este supusă;

3.de risc, când rata rentabilităŃii economice este inferioară ratei dobânzii. În această situaŃie, apelarea la credite duce la o diminuare a performanŃelor, deci se impune minimizarea gradului de îndatorare.

Reducerea riscului financiar presupune: accelerarea de rotaŃie a activelor, creșterea profitabilităŃii comerciale; fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile.

4.3. INDICATORII DE PERFORMANłĂ AI FIRMEI ANALIZAłI DE BANCĂ PENTRU ACORDAREA ÎMPRUMUTURILOR

Mărimea riscurilor financiare este dependentă de performanŃa financiară a întreprinderii ce se cere a fi determinată în cazul în care întreprinderea solicită un sprijin bancar.

Pentru a obŃine sprijin bancar, banca cere solicitantului îndeplinirea unor condiŃii. Banca ajută în general dacă afacerea este prosperă, riscurile pe care și le asumă fiind limitate. Din acest punct de vedere banca evaluează performanŃa financiară a întreprinderii în funcŃie de informaŃiile privind: descrierea activităŃii, cifra de afaceri, venitul net, capitalul propriu, datorii, comparaŃii cu anii anteriori, plan de afaceri, etc.

Principalii indicatori de performanŃă urmăriŃi de bancă sunt:

a) gradul de îndatorare: Gî

b) lichiditatea imediată:

Datorii totale

Activ total

100 ;

Li Active lichide și ușor lichide 100

DisponibilităŃi bănești CreanŃe a sup ra terŃilor 100 ;

Datorii pe termen scurt Credite pe termen scurt Datorii pe termen scurt Credite pe termen scurt

c) rentabilitatea funcŃie de cheltuieli:

Rch

Pr ofit net 100 ;

Cheltuieli totale

d) gradul de acoperire a cheltuielilor din încasări: Gach / î

Venituri medii lunare

Cheltuieli medii lunare

100 ;

e) solvabilitatea patrimonială: Sp

Capital social 100 .

ÎTML Capital social

Pe baza practicii din Ńările cu economii concurenŃiale dezvoltate, s-a ajuns la o anumită grilă, prin care băncile evaluează performanŃele financiare ale întreprinderii, în funcŃie de care acceptă sau nu creditele bancare solicitate. Aceste performanŃe pot fi sintetizate în felul următor:

Sintetic, cele 5 categorii de încadrare a performanŃelor financiare ale solicitanŃilor de credite bancare pe termen scurt au următoarele semnificaŃii:

A împrumutul are, în mod sigur, capacitatea de a rambursa ratele scadente și de a-și plăti dobânzile datorate din propriile resurse, iar pentru viitor se prefigurează a avea o situaŃie financiară solidă;

B împrumutatul are o situaŃie financiară stabilă, chiar dacă există și unele aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar;

C împrumutatul se confruntă cu câteva aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care afectează capacitatea de rambursare a creditelor scadente;

D împrumutatul se caracterizează printr-un număr important de aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care-i periclitează capacitatea de rambursare a creditelor;

E PerformanŃa financiară a împrumutatului este slabă, încât rambursarea creditelor scadente

și plata dobânzilor datorate sunt imposibile.

CAPITOLUL V ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

5.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND RISCUL DE FALIMENT

Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinŃe negative, cu implicaŃii complexe asupra întregii activităŃi a agentului economic, cât și asupra altor entităŃi care vin în contact cu agentul respectiv. Pentru a putea obŃine de la instituŃiile financiare avizate credite necesare pentru modernizarea capacităŃilor existente (prin achiziŃionarea de tehnologii noi), pentru crearea unor capacităŃi de producŃie noi sau pentru orice alt tip de investiŃie care presupune un efort financiar mai mare decât posibilităŃile proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacităŃii activităŃii desfășurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiŃiei și a garanŃiilor de care acesta dispune.

Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât și pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime.

În strânsă corelaŃie cu riscul economic și financiar se încadrează risc de faliment. Studiul firmelor aflate în dificultate prezintă o importanŃă deosebită pentru o serie largă de parteneri de afaceri printre care amintim:

băncile, care sunt preocupate în mod evident de calitatea portofoliilor de credit ce le formează;

diferite categorii de acŃionari, care sunt interesaŃi să-și protejeze capitalul investit și să se poată

bucura de beneficiile oferite de respectiva investiŃie (obŃinerea de dividende);

investitorii, care doresc să cunoască starea firmei înainte de a-și investi capitalul deŃinut;

creditorii, care au interesul sa-și recupereze capitalul acordat sub formă ce împrumut;

partenerii de afaceri (clienŃii, furnizorii), doresc să încheie relaŃii cu companii sigure care să-și poată îndeplini obligaŃiile contractuale.

Desfășurarea unei activităŃi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii este o condiŃie esenŃială ce implică multe eforturi și totodată o atenŃie permanentă asupra evoluŃiei mediului intern și extern specifice domeniului de activitate. Falimentul este ultima etapă în existenŃa economică a unei întreprinderi. în literatura de specialitate, deseori termenul de eșec este considerat echivalentul celui de faliment.

Riscul de faliment (sau de insolvabilitate) se definește ca fiind posibilitatea de apariŃie a incapacităŃii de onorare a obligaŃiilor scadente ale firmei, născute din angajamente anterioare contractate, din operaŃii curente, determinabile pentru continuarea activităŃii, prelevări obligatorii.

InsolvenŃa se definește ca acea stare a patrimoniului firmei debitoare care se caracterizează prin insuficienta fondurilor bănești disponibile, pentru plata datoriilor exigibile.

InsolvenŃa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 pe zile de la scadenŃă

nu a plătit datoria sa faŃă de unul sau mai mulŃi creditori.

De asemenea insolvenŃa este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadenŃă datoriile exigibile angajate cu fondurile bănești disponibile la data scadenŃei.

5.2. PRINCIPALELE CAUZE CARE CONDUC LA FALIMENTUL UNEI ÎNTREPRINDERI

Riscul de faliment, este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea ca o întreprindere să nu-și mai poată îndeplini obligaŃiile de plată. În acest caz spunem că întreprinderea se află într-o stare de dificultate financiară. NoŃiunea de întreprindere aflată în dificultate este o noŃiune largă, asupra căruia specialiștii nu au ajuns la un consens. Se poate desprinde însă ideea că starea de dificultate a unei întreprinderi este strâns legată de solvabilitatea sa. Această noŃiune reflectă posibilitatea unei întreprinderi de a-și îndeplini obligaŃiile de plată faŃă de partenerii de afaceri. Din acest punct de vedere al amplitudinii dificultăŃilor și impactului asupra imaginii întreprinderii se poate face o grupare a acestora în:

1.dificultăŃi temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei datorii, generate de existenŃa unor neconcordanŃe de moment, care nu pun în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea întreprinderii;

2.dificultăŃi financiare periodice care deși nu pun în pericol viabilitatea întreprinderii conduc la degradarea imaginii acesteia;

3.dificultăŃi financiare permanente care reflectă o fragilitate economică și financiară structurală, cu efecte în restrângerea activităŃii, scăderea rentabilităŃii, degradarea climatului social, restructurarea sistemului de gestiune, sau, în cazurile grave, falimentul întreprinderii.

Cauzele care conduc la falimentul unei întreprinderi pot fi grupate în cauze externe și cauze interne.

Cauzele externe, provin din mediul economico – social și concurenŃial în care întreprinderea funcŃionează și se regăsesc în:

accentuarea concurenŃei;

apariŃia unor produse de substituŃie;

pierderea unui client important sau falimentul acestuia;

falimentul unui furnizor important;

falimentul băncii cu care întreprinderea avea relaŃii financiare preponderente;

apariŃia unor reglementări privind protecŃia mediului.

Cauzele interne își au originea într-o gestiune defectuoasă, reflectată în:

rotaŃia stocurilor și clienŃilor inferioară mediei pe ramură;

existenŃa unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic;

prelungirea duratei creditului – client și diminuarea duratei creditului -furnizor;

grad redus de reînnoire a produselor, respectiv de adaptare la cerinŃele pieŃei;

pierderi repetate din exploatare;

imposibilitatea reînnoirii creditelor;

nivel calitativ slab al produselor;

ponderea mare a cheltuielilor financiare;

organizarea deficitară a întreprinderii.

Cauzele cele mai frecvente care conduc întreprinderile spre o stare de dificultate se regăsesc în:

incapacitatea de a recupera creanŃele;

pierderea clienŃilor importanŃi și scăderea cererii;

creșterea voluntară sau involuntară a stocurilor;

investiŃii în mijloace fixe cu finanŃări pe termen scurt, fără posibilitate de a realiza profituri imediate;

eliminarea concursurilor bancare;

plata înainte de termen a creditorilor;

neputinŃa întreprinderii de a limita costurile administrative în concordanŃă cu volumul activităŃii;

pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate;

politici de preŃ neeconomice;

dezorganizare în echipa de conducere.

Criteriile generale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt:

a)insolvabilitatea, adică incapacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile din activele circulante realizabile;

b)supraîndatorarea, când nivelul datoriilor financiare compromite capacitatea întreprinderii de a face faŃă plăŃilor scadente;

c)existenŃa unor situaŃii care compromit continuitatea exploatării.

Semnele unei situaŃii dificile pentru întreprindere ar putea fi sintetizate în: existenŃa unui fond de rulment negativ; utilizarea creditelor pe termen scurt pentru finanŃarea investiŃiilor; rezultat negativ; înregistrarea repetată de pierderi; imposibilitatea restituirii creditelor și a reînnoirii acestora; falimentul unor furnizori sau clienŃi tradiŃionali; grad scăzut de utilizare a capacităŃilor de producŃie; folosirea unor tehnici și metode de management neperformante; persistenŃa unor greve.

Pentru aprecierea riscului de faliment al unei întreprinderi se pot folosi: metoda indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate și solvabilitate, metoda scorurilor, precum și metode manageriale.

5.3. METODE DE ANALIZĂ A RISCULUI DE FALIMENT

5.3.1. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA INDICATORILOR DE ECHILIBRU

Pentru analiza riscului financiar pe baza metodei indicatorilor de echilibru se pot folosi:

fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria.

Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor de aceeași durată:

AI = CP și AC = DTS

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faŃă obligaŃiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare, fie din operaŃii curente. O întreprindere trebuie să dispună, la fiecare scadenŃă a unei obligaŃii, de disponibilităŃi suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerinŃe este dificilă deoarece activele (ca intrări potenŃiale de fonduri) și pasivele (ca ieșiri potenŃiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligaŃiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în lichidităŃi (disponibilităŃi) este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori (economici, financiari, conjuncturali).

Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă faŃă „neregularităŃilor la scadenŃă”, cunoscută în teoria economică sub denumirea de fond de rulment patrimonial.

Riscul de neplată pe termen scurt a obligaŃiilor rezultă din punerea în corespondenŃă a lichidităŃii

activelor cu exigibilitatea pasivelor. Astfel pot exista următoarele situaŃii:

1. AC DTS

 FR 0

 chiar dacă pe termen scurt întreprinderea își poate achita

obligaŃiile, acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în încasarea creanŃelor.

2. AC  DTS

 FR  0

 se înregistrează un excedent de lichidităŃi, întreprinderea fiind

într-o situaŃie favorabilă care îi permite să facă faŃă obligaŃiilor ajunse la scadenŃă.

3. AC  DTS

 FR  0

 lichidităŃile nu acoperă exigibilităŃile, iar întreprinderea

înregistrează dificultăŃi din punct de vedere al echilibrului financiar.

În practică se pot întâlni cazuri în care anumite întreprinderi satisfac echilibrul financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile chiar și cu un fond de rulment pozitiv. Din acest motiv, analiza riscului trebuie să se urmărească în dinamică, în corelaŃie cu

necesarul de fond de rulment, respectiv prin urmărirea relaŃiilor fundamentale de trezorerie.

Dacă

FR  NFR

 T  0

O asemenea situaŃie este favorabilă în termeni de echilibru, respectiv risc, întreprinderea are suficiente resurse pe termen lung, nu numai pentru finanŃarea NFR, ci și pentru efectuarea de plasamente sau deŃinerea de disponibilităŃi.

AbundenŃa de resurse, pe termen lung, ar putea fi însă și semnul unei fragilităŃi semnificând o utilizare insuficient de eficace a acestora, ceea ce în perspectivă ar putea genera dificultăŃi în

remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor.

Dacă

FR  NFR

 T  0

Resursele pe termen lung nu acoperă necesarul de fond de rulment, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. In acest caz întreprinderea devine dependentă de bănci, situaŃie care poate genera riscul nereînnoirii creditelor curente, precum și riscul de a accepta condiŃii de creditare

neavantajoase, în special cu o rată a dobânzii mare.

Dacă

FR NFR  T 0

Chiar dacă această situaŃie este temporară, menŃinerea unei trezorerii care să tindă spre zero poate fi expresia unei politici de gestiune financiară. în acest caz întreprinderea elimină atât riscurile

pe care le prezintă deŃinerea unei supralichidităŃi, cât și riscurile unei trezorerii negative.

5.3.2. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN PRIN METODA RATELOR DE LICHIDITATE

Lichiditatea întreprinderii este o formă a echilibrului financiar, fiind percepută în literatura de specialitate în mai multe sensuri:

în sens foarte larg, ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat, în

bani;

în sens larg, ca fiind capacitatea pe care o are o întreprindere de a acoperi, prin elemente

patrimoniale de mijloace circulante active, obligaŃiile pe termen scurt, ca elemente de pasiv

(lichiditatea patrimonială);

în sens restrâns, ca fiind capacitatea întreprinderii de a satisface prompt din disponibilităŃi și alte plasamente lichide, în maximum 1 0 – 2 0 zile, obligaŃiile exigibile.

Ratele de lichiditate, cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de rate de trezorerie, măsoară capacitatea întreprinderii de a face faŃă obligaŃiilor pe care le are pe termen scurt. Analiza ratelor de lichiditate se realizează prin compararea ansamblului lichidităŃilor potenŃiale (active care pot fi transformate în monedă pe termen scurt) cu exigibilităŃile potenŃiale (datorii care trebuie rambursate pe termen scurt). Formele pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt: rata lichidităŃii generale, rata lichidităŃii reduse, rata lichidităŃii curente, rata lichidităŃii imediate.

1.Rata lichidităŃii generale (Rlg) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligaŃiile pe

termen scurt (de exploatare) din activele de exploatare.

R lg Active circulante

Pasive circulante

unde: Ac = stocuri + creanŃe + investiŃii financiare pe termen scurt + disponibilităŃi bănești; Pc = datorii pe termen scurt.

De cele mai multe ori se consideră că lichiditatea generală reflectă o situaŃie favorabilă, bună, dacă are valori cuprinse între [1,2 și 2] limita minimă a sa fiind 1. Astfel putem avea următoarele

situaŃii:

a)dacă

R lg  1, 2

rezultă că situaŃia întreprinderii este bună, deoarece cel puŃin pe termen

scurt, datorită activelor circulante mai mari decât obligaŃiile curente, aceasta are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. În acest caz, apariŃia unor evenimente neprevăzute în mișcarea activelor circulante sau în deteriorarea valorii acestora este acoperită tocmai prin diferenŃa dintre valoarea activelor circulante și datoriile pa termen scurt. Trebuie avut în vedere totuși că o rată a lichidităŃii generale mare nu înseamnă o activitate eficientă deoarece mărimea ratei este influenŃată de nivelul

stocurilor care de multe ori se concretizează printr-un nivel redus al lichidităŃii (stocuri cu mișcare

lentă, stocuri fără mișcare, stocuri degradate și nevandabile, etc.).

b)dacă

R lg  2

rezultă că valoarea maxim acceptabilă a ratei lichidităŃii generale este de 2,

peste acest nivel considerându-se că activele circulante sunt gestionate necorespunzător.

c)dacă

R lg 1

rezultă că situaŃia întreprinderii este delicată deoarece există o

corespondenŃă deplină între activele circulante și resursele corespunzătoare, și orice întârziere în

încasarea creanŃelor conduce la imposibilitatea acoperirii obligaŃiilor curente.

d)dacă

R lg  1

rezultă că situaŃia întreprinderii este riscantă, ea fiind în situaŃia de a

înregistra plăŃi restante cu influenŃă asupra fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii. în acest caz remedierea situaŃiei se poate realiza prin reducerea nivelului stocurilor fără a influenŃa însă continuitatea producŃiei sau prin reducerea duratei creditului client.

Pentru analiza lichidităŃii generale trebuie să Ńinem seama de următoarele aspecte:

asupra nivelului lichidităŃii acŃionează mai mulŃi factori ca: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, viteza de rotaŃie a activelor circulante, sezonalitatea, faza de maturitate a întreprinderii;

nu este suficient ca rata lichidităŃii generale să fie supraunitară, ci trebuie ca tendinŃa acesteia să fie de creștere.

2.Rata lichidităŃii reduse (Rlr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligaŃiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate relativ rapid în disponibilităŃi. în acest fel, pentru calculul ratei, se elimină influenŃa lichidităŃii stocurilor. Ca modalităŃi de calcul, rata lichidităŃii reduse se poate determina:

a)prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante și raportarea la valoarea

pasivelor circulante:

Rlr

Ac S Dts

b)prin raportarea sumei creanŃelor, investiŃiilor financiare pe termen scurt și disponibilităŃilor bănești, la valoarea pasivelor circulante:

Rlr

CreanŃe InvestiŃii financiare pe termen scurt DisponibilităŃi bănești

Dts

Mărimea optimă a acestui indicator este 1, dar această rată este de regulă subunitară, considerându-se că un nivel între [0,6 și 1] reflectă o bună capacitate de plată a obligaŃiilor pe termen scurt. Depășirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a creanŃelor (dificultăŃi în încasarea lor), fie a disponibilităŃilor (lipsa unei strategii în utilizarea acestora).

3.Rata lichidităŃii curente (Rlc), pune în corespondenŃă elementele cele mai lichide ale activului cu obligaŃiile pe termen scurt, reflectând capacitatea întreprinderii de a-și onora obligaŃiile pe

termen scurt din plasamente și disponibilităŃi.

Rlc

InvestiŃii financiare pe termen scurt DisponibilităŃi bănești

Dts

Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între [0,4 și 0,6],

4.Rata lichidităŃii imediate (Rli) caracterizează capacitatea întreprinderii de a rambursa prompt datoriile, Ńinând cont de disponibilităŃile existente.

Rlc

DisponibilităŃi bănești

Dts

Valoarea optimă a acestei rate de lichiditate este cuprinsă între [0,2 și 0,3].

O valoare mai ridicată a acestei rate nu constituie o garanŃie că întreprinderea poate să-și plătească datoriile pe termen scurt dacă celelalte elemente ale activului circulant au un grad redus de lichiditate.

Un nivel redus al acestei rate poate asigura menŃinerea echilibrului financiar dacă întreprinderea deŃine stocuri, creanŃe sau titluri de plasament ușor mobilizabile, în concordanŃă cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.

Analiza ratei lichidităŃii imediate trebuie efectuată cu rezerve deoarece:

disponibilităŃile se modifică semnificativ, în perioade scurte de timp, ca urmare a raportului dintre încasări și plăŃi;

încasările substanŃiale dintr-o anumită perioadă nu reprezintă neapărat un indiciu de echilibru financiar, ci pot fi cauzate de încasări lente în perioada imediat precedentă;

nivelul relativ scăzut poate fi interpretat nu numai ca un semnal al dificultăŃilor întâmpinate în recuperarea creanŃelor, dar și ca o politică de gestiune strictă a disponibilităŃilor.

Alături de ratele de lichiditate de mai sus este necesar a analiza și lichiditatea patrimonială (Rlp)

calculată cu relaŃia:

Rlp

D S T A C

100

unde: D – disponibilităŃi în casă, cont, plafoane de credit aprobate; S – sume de încasat din vânzări de mărfuri, prestări servicii, clienŃi, debitori, etc.; T – titluri de credit negociabile – acŃiuni, obligaŃiuni, efecte comerciale; A – elemente de activ – stocuri (mai puŃin cele degradate), clienŃi (mai puŃin cei neîncasaŃi la termen); C – credite pe termen scurt și alte datorii.

Lichiditatea patrimonială indică o situaŃie bună atunci când valoarea indicatorului este mai mare sau cel puŃin egală cu 100%.

În activitatea practică nivelele optime ale indicatorilor de lichiditate pot fi considerate orientative și în consecinŃă modificate corespunzător dacă se iau în considerare și alŃi factori, precum:

condiŃiile concrete de desfășurare a activităŃii de exploatare a fiecărei societăŃi când deŃinerea de active de natura stocurilor, creanŃelor și plasamentelor ușor mobilizabile permite transformarea lor rapidă în disponibilităŃi;

abilitatea de negociere cu clienŃii și furnizorii pentru obŃinerea unor durate de încasare a creanŃelor mai mici decât durata de plată a datoriilor pe termen scurt;

folosirea eficientă a resurselor materiale prin obŃinerea unor viteze de rotaŃie a acestora, exprimată în număr de rotaŃii, mai mari decât nivelul mediu al ramurii.

Indicatorii de lichiditate caracterizează calitatea activităŃii economico – financiară, care scade atunci când mijloacele bănești sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotaŃie încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienŃi neîncasaŃi la timp, materiale și materii prime degradate).

Gradul de lichiditate al elementelor de active circulante are o influenŃă directă asupra echilibrului financiar. Cu cât nivelul lichidităŃii este mai mic sau înregistrează o tendinŃă de scădere, influenŃa se transmite direct asupra necesarului de fond de rulment care va înregistra valori crescătoare. În ultimă instanŃă deprecierea gradului de lichiditate va influenŃa structura utilizărilor temporare și implicit echilibrul întreprinderii pe termen scurt.

5.3.3. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN PRIN METODA RATELOR DE SOLVABILITATE

Solvabilitatea poate fi definită în două modalităŃi:

a)ca aptitudinea întreprinderii de a face faŃă angajamentelor sale în caz de lichidare;

b)ca și capacitatea unei firme de a-și achita obligaŃiile pe termen lung;

Pornind de la aceste definiŃii, putem analiza solvabilitatea plecând de la: solvabilitatea patrimonială și solvabilitatea patrimonială la termen.

Solvabilitatea patrimonială (Sp) exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea

obligaŃiilor pe termen mediu și lung, determinându-se cu relaŃia:

Sp Capital social 100

ÎTML Capital social

unde: ÎTML – împrumuturi pe termen mediu și lung.

Acest indicator reflectă o situaŃie favorabilă pentru valori cuprinse între 40 – 60%, limita sa inferioară fiind de 30%. Folosirea acestui indicator este recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment, urmând a fi aplicată procedura de lichidare. În acest caz are loc oprirea activităŃii de exploatare și punerea în vânzare a activelor. Putem să considerăm o întreprindere ca fiind insolvabilă, atunci când capitalurile proprii sunt negative datorită faptului că datoriile întreprinderii sunt mai mari decât valoarea activelor.

Solvabilitatea patrimonială la termen (Spt) se poate construi în două variante:

1. Spt

Total activ Active imobilizate Active circulante

Datorii totale ÎTML DTS

O întreprindere aflată în stare de funcŃionare spunem că este solvabilă atunci când suma activelor fixe și circulante este mai mare sau cel puŃin egală cu totalul pasivelor exigibile. înseamnă că o întreprindere poate să fie solvabilă chiar dacă la un moment dat ea nu are capacitate de plată și nu dispune de lichiditatea financiară. Lipsa capacităŃii de plată și a lichidităŃii pot fi temporare dacă societatea comercială este solvabilă. Din acest motiv se spune că solvabilitatea unei întreprinderi este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidităŃii (capacităŃii de plată) se datorează unor situaŃii conjuncturale.

Solvabilitatea patrimonială la termen, construită cu această relaŃie, exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută, și anume „situaŃia netă”. Indicatorul ne arată măsura în care datoriile totale ale întreprinderii sunt acoperite pe seama activelor, valoarea sa optimă fiind cuprinsă între 1,5 și 3.

Valoarea optimă este influenŃată de sectorul de activitate al întreprinderii, gradul de lichiditate și exigibilitate și de viteza de rotaŃie a elementelor patrimoniale. Creșterea ponderii activelor imobilizate pentru numărător și a datoriilor pe termen scurt pentru numitor în condiŃiile în care datoriile pe termen scurt au un termen de exigibilitate mai mic decât durata de transformare a activelor

circulante în lichidităŃi, conduc la creșterea nivelului indicatorului, și deci la creșterea nivelului optim.

2. Spt

Total activ Datorii financiare totale

Indicatorul ne arată măsura în care datoriile financiare ale societăŃii (aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu și scurt) sunt acoperite pe seama activelor, mărimea sa optimă fiind de cel puŃin 3, iar nivelul minim acceptabil fiind de 2.

Solvabilitatea întreprinderii poate fi urmărită și prin capacitatea de rambursare a datoriilor pe care le înregistrează, când putem folosi indicatorii:

a)gradul de acoperire a serviciului datoriei (Gasd), arată măsura în care întreprinderea își acoperă rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung (Rc) și dobânda aferentă creditului pe

termen mediu și lung (Db) din profitul net (PN) și amortizare (A). RelaŃia de calcul este:

Gasd

PN A Dividende plătite

Rc Db

Cu cât indicatorul are un nivel mai scăzut cu atât el arată o marjă de siguranŃă mai mică, considerându-se că o mărime de „3” este asigurătorie. În acest caz relaŃia evidenŃiază oportunitatea creditului din punct de vedere al efectelor generate, considerâdu-se că acesta trebuie rambursat din veniturile viitoare obŃinute și nu din lichidarea activelor.

b)capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) exprimă măsura în care datoriile totale ale întreprinderii pot fi acoperite din rezultatele obŃinute. în funcŃie de indicatorii de rezultate folosiŃi se

pot construi următoarele relaŃii:

1. Crd

2. Crd

3. Crd

Capacitate de autofinanŃare

Datorii totale

AutofinanŃarea exerciŃiului

Datorii totale

Excedentul brut de exp loatare

Datorii totale

Ca să reflecte o bună capacitate de plată, nivelul acestor rate trebuie să fie cel puŃin egal cu 1, nivelul optim considerându-se a fi 2.

Dacă întreprinderea înregistrează valori ale ratelor mai mici de 1, iar dificultăŃile financiare ale unei întreprinderi se transformă din evenimente temporare în situaŃii periodice efectul se va regăsi în înrăutăŃirea echilibrului și posibil în capacitatea întreprinderii de a-și desfășura activitatea.

c)gradul de acoperire al dobânzii (Gad) arată gradul în care rezultatul exploatării poate

acoperi cheltuielile cu dobânzile:

Gad

Re zultatul exp loatării

Cheltuieli cu dobânzile

Nivelul optim al indicatorului este 2.

5.3.4. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA SCORURILOR

Metoda scorurilor are ca obiectiv punerea la dispoziŃie a unor modele pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza ratelor. În literatura economică mondială se utilizează frecvent trei modele: Modelul Altman numit și modelul „Z”, Modelul Canon și Holder, Modelul Băncii FranŃei.

1.Modelul Altman numit și modelul „Z”

Este un model de prognoză a stării de faliment dezvoltat de profesorul Altman în SUA, în anul

1968. Modelul cuprinde cinci variabile considerate a fi cele mai reprezentative pentru o întreprindere.

Reprezentarea matematică a modelului este:

Z

unde:

1, 2 X1

1, 4 X 2

3, 3 X 3

0, 6 X 4 X 5

-variabila X1 reflectă flexibilitatea întreprinderii și se determină ca raport între capitalul circulant (active circulante de exploatare – pasive circulante de exploatare) sau fond de rulment și activul total:

X Capital circulant

1 Activ total

sau X1

Fond de rulment

Activ total

-variabila X2 reprezintă rata autofinanŃării activelor totale și se determină ca raport între profitul

reinvestit (rezultatul net al exerciŃiului – dividende acordate acŃionarilor) și activul total:

X Pr ofit reinvestit

2 Activ total

-variabila X3 reprezintă rata rentabilităŃii economice și se calculează ca raport între rezultatul

brut al exerciŃiului și activul total:

X Re zultatul brut al exerciŃiului

3 Activ total

-variabila X4 evidenŃiază capacitatea de îndatorare a întreprinderii și se calculează ca raport între capitalizarea bursieră (pentru firmele necotate se folosește capitalul social) și datoriile pe termen

mediu și lung:

X Capitalizare bursieră

4 Datorii pe termen mediu și lung

-variabila X5 măsoară randamentul activelor și se calculează ca raport între cifra de afaceri și

activul total:

X CA

5 Activ total

În funcŃie de scorul realizat întreprinderile se includ în următoarele situaŃii:

a)dacă Z < 1,8 rezultă că întreprinderea este insolvabilă, aflându-se foarte aproape de faliment;

b) dacă 1 , 8 < Z < 2 , 2 r e z u l t ă c ă întreprinderea se află într-o situaŃie dificilă;

c) dacă 2,2 < Z < 3 rezultă că situaŃia întreprinderii este bună;

d) dacă Z > 3 r e z u l t ă c ă situaŃia întreprinderii este foarte bună.

2.Modelul Canon și Holder

Acest model, construit în anul 1978, se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariaŃi și se bazează pe analiza „lichiditate – exigibilitate”. Modelul se bazează tot pe o

funcŃie „Z”, având următoarea structură:

Z

unde:

16 X1

22 X 2

87 X 3

10 X 4

24 X 5

-variabila X1 reprezintă rata lichidităŃii reduse și se determină ca raport între creanŃe, investiŃii financiare pe termen scurt și disponibilităŃi bănești, pe de o parte și datoriile pe termen scurt, pe de altă parte:

X Active circulante Stocuri

1 Datorii pe termen scurt

-variabila X2 reprezintă rata stabilităŃii financiare și se determină ca raport între capitalul

permanent și pasivul total:

X Capital permanent

2 Pasiv total

-variabila X3 evidenŃiază gradul de finanŃare a vânzărilor din resurse externe și se determină ca

raport între cheltuielile financiare și cifra de afaceri:

X Cheltuieli financiare

3 CA

-variabila X4 exprimă gradul de remunerare a personalului și se determină ca raport între cheltuielile cu personalul și valoarea adăugată:

X Cheltuieli cu personalul

4 VA

-variabila X5 reflectă ponderea rezultatului brut al exploatării în totalul valorii adăugate și se determină ca raport între excedentul brut al exploatării și valoarea adăugată:

X Excedentul brut din exp loatare

5 VA

În funcŃie de scorul realizat întreprinderile se includ în următoarele situaŃii:

a) dacă Z < 4 rezultă că întreprinderea se află într-o situaŃie financiară dificilă, posibilitatea de faliment fiind de 75 – 100%;

b) dacă 4 < Z < 9 rezultă că întreprinderea se află într-o situaŃie financiară incertă, posibilitatea de faliment fiind de 35 – 70%;

c) dacă 9 < Z < 16 rezultă că întreprinderea se află într-o situaŃie financiară bună, posibilitatea de faliment fiind de 15 – 30%.

3.Modelul Băncii FranŃei

FuncŃia scor (Z) stabilită de Centrala BilanŃurilor a Băncii FranŃei este compusă din opt variabile

și anume:

Z

unde:

1, 255 R1

2, 003 R2

0, 824 R3

5, 221 R4

0, 689 R5

1,164 R6

0, 706 R7

1, 408 R8

85, 544

-variabila R 1 reprezintă rata de prelevare a cheltuielilor financiare și se determină ca raport între cheltuielile financiare și excedentul brut al exploatării:

R Cheltuieli financiare

1 EBE

-variabila R2 reprezintă rata de acoperire a capitalului investit sau rata stabilităŃii financiare și se determină ca raport între capitalul permanent și capitalul investit (activul total):

R Capital permanent

2 Capital investit

-variabila R3 reprezintă rata capacităŃii de rambursare a datoriilor din resurse proprii și se

determină ca raport între capacitatea de autofinanŃare (CAF) și datoriile totale:

R Capacitatea de autofinanŃare

3 Datorii totale

-variabila R4 reprezintă rata rentabilităŃii vânzărilor și se determină ca raport între excedentul

brut al exploatării și cifra de afaceri:

R EBE

4 CA

-variabila R5 reprezintă viteza de rotaŃie a creditului furnizor și se determină ca durată a unei rotaŃii, exprimată în zile, cu relaŃia:

Sold mediu furnizori

R5

Cumpărări de mărfuri

360

-variabila R6 reprezintă rata de creștere a valorii adăugate:

R VA1 VA0

VA0

-variabila R7 reprezintă viteza de rotaŃie a creditului client și se determină ca durată a unei rotaŃii, exprimată în zile, cu relaŃia:

Sold mediu clienŃi

R7

Vânzări

360

-variabila R8 reprezintă rata investiŃiilor corporale, din resurse proprii și se determină ca raport între valoarea investiŃiilor și valoarea adăugată:

R InvestiŃii

8 VA

În funcŃie de valoarea scorului Z întreprinderile se grupează astfel:

a) dacă Z < -0,25 rezultă că întreprinderea se află în dificultate, cu risc ridicat (70 -100%);

b) dacă -0,25 < Z < 0,125 rezultă că întreprinderea are o situaŃie financiară incertă, cu risc mediu (45-70%);

c) dacă Z > 0,125 rezultă că întreprinderea are o situaŃie financiară corespunzătoare, cu risc redus (10-45%).