Analiza Riscurilor Contractuale CU Studiu DE Caz Privind Contractele DE Achizitii Si Vanzari

CUPRINS

=== Analiza riscurilor contractuale ===

CUPRINS

INTRODUCERE

De-a lungul istoriei, riscul a reprezentat una dintre cele mai fascinante teme de investigare și cercetare, cu toate că primele rezultate consistente în privința înțelegerii, evaluării și gestiunii lui au apărut de abia in epoca iluminismului, de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII.

Instrumentele utilizate astăzi în domeniul managementului riscului și al analizei decizionale în condiții de incertitudine își au rădăcinile în dezvoltările teoretice cuprinse între 1654 și 1760, cu o excepție remarcabilă. Această excepție are în vedere elaborarea în anii ’50 ai secolului trecut a teoriei moderne a portofoliului de către Henry Markowitz, laureat al Premiului Nobel in 1990. Efectul direct, deși într-o anumită măsură întârziat, al teoriei lui Markowitz, cu dezvoltările ulterioare, a constat în revoluționarea modului în care sunt luate deciziile financiare – atât cele de investire, cât și cele de finanțare – la nivel corporatist și internațional. Începând din acel moment, investitorii au avut la dispoziție un cadru coerent de evaluare a investițiilor prin prisma a două elemente fundamentale – riscul și câștigul așteptat – ceea ce a dat un impuls considerabil fenomenului investițional.

Lucrarea de față pleacă de la prezentarea fundamentelor teoriei moderne a riscului si extinzând, treptat, analiza spre evaluarea riscurilor in cadrul afacerilor, cu detalii privind riscurile contractuale.

Primul capitol al lucrării – “Fundamentele riscului in afaceri” – rezumă principalele elemente ale teoriei riscului.

Cel de-al doilea capitol – “Tipologia riscurilor” – are scopul de a contura o imagine cât mai coerentă a tipurilor și surselor de risc care caracterizează afacerile.

Capitolul al treilea – “Riscurile contractuale” – ne prezintă riscurile legate de încheierea, de modul de executare a contractelor, dar și riscul asociat neexecutării obligațiilor contractuale și transmiterii dreptului de proprietate

Al patrulea capitol – “Finanțarea proiectelor de investiții și riscurile aferente lor“ vine cu precizări privind riscurile proiectelor de investiții și ipostazele lor.

Al cincilea capitol -“ Riscul valutar in activitatea agenților economici “ analizează principiile gestionării riscului valutar, plecând de la considerarea riscului valutar ca fiind cea mai relevantă sursă de risc pentru contractele internaționale.

Cap. I. FUNDAMENTELE RISCULUI IN AFACERI

Deși studierea comportamentului operatorilor economici confruntați cu probleme de risc și incertitudine nu reprezintă un element de noutate al condiției și evoluției umane, atât dintr-o perspectivă teoretică, cat și direct aplicativă, o serie de evenimente recente au dat naștere unui interes crescând pentru domeniul managementului riscului.

În domeniul general al finanțelor și în cel subordonat acestora, al investițiilor, mulți specialiști sunt de acord că afacerile au devenit din ce in ce mai riscante, atât pentru indivizii a caror avere este expusă evoluțiilor fluctuante ale piețelor financiare, cât și pentru companii, ale căror fluxuri de numerar par a depinde din ce in ce mai mult de variabile greu de anticipat.

Decizia de investire face parte din categoria acțiunilor economice complexe, ea trebuind să ia în considerare riscul la care investitorul se expune. Indiferent de natura sau obiectul său, investirea inseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri in speranța obținerii unui câștig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate. Ipoteza aversiunii față de risc a operatorilor economici, pe care se bazeaza toate teoriile financiare fundamentale, are drept urmare definirea unei legături clare între dimensiunea riscurilor și cea a câștigurilor aferente unei investiții: cu cât sunt mai mari riscurile pe care un investitor și le asumă, cu atât mai mare va fi câștigul așteptat de acesta. Astfel, fiecare investitor încearcă să obțină cel mai ridicat nivel al câștigului pentru un anumit risc asumat dat sau să suporte cel mai mic risc posibil cu scopul obținerii unui câștig determinat.

Herodot afirma că « marile realizări sunt create cu riscuri importante ». Această conceptie, tradusă in sfera economică, s-a materializat în ideea unanim acceptată in prezent potrivit căreia câștigul și riscul într-o afacere sunt mărimi direct proporționale.

Orice activitate umana, și prin urmare și activitatea economică, este supusă acțiunii perturbatoare a factorilor de risc. Cu alte cuvinte, în economia mondială contemporană, riscul reprezintă o permanență care nu trebuie neglijată în procesul adoptării deciziilor in cadrul companiilor și nu numai. Într-un limbaj plastic, riscul este o certitudine a incertitudinii. El este o certitudine deoarece există, iar incertitudinea este dată de imposibilitatea anticipării cu exactitate a apariției acestuia; altfel spus, chiar daca există, riscul are o anumita probabilitate de a apărea sau de a se manifesta.

De-a lungul vremii, numeroși economiști – și nu numai – au incercat să găsească o definiție precisă a noțiunii de risc.

Astfel, teoria clasică considera că riscul reprezintă pierderea care apare în urma adoptării unei anumite decizii sau privind implementarea unei anumite variante de acțiune. La începutul secolului XX, Alfred Marshall a elaborat o altă teorie privind riscul, conform căreia agentul economic este ghidat în acțiunile pe care le întreprinde de mărimea profitului așteptat și mărimea variabilă a riscului posibil.

Alți autori ca M. Rouach și G. Naulleau, definesc riscul ca pe un angajament care poartă o incertitudine implicită, cu o probabilitate de profit sau pierdere.

Au existat și pe plan intern preocupări privind definirea noțiunii de risc. Astfel, C. Kirițescu si E. Dobrescu definesc noțiunea de risc ca fiind « examinarea în termeni probabilistici a posibilității de obținere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi ». Conform acestor autori, riscul poate fi natural (cutremur, inundatie, epidemie); social -politic (grevă, criză de guvern, embargo, război, stare de necesitate, schimbarea regimului politic); economic (fluctuațiile valutare, fluctuațiile prețurilor, neexecutarea unor obligații contractuale, neplata unor mărfuri livrate, și un risc de independență -neexecutare – care decurge din faptul că asociatul nu mai vrea să onoreze obligațiile ce-i revin prin contractul de cooperare economică la care este parte)". Un alt autor roman, Mariana Negruș, definește riscul ca posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice Internaționale (import, export, cooperare) ca rezultat al producerii unor evenimente sau fenomene imprevizibile".

Riscul reprezintă incertitudinea apariției unui fenomen care, dacă se petrece, poate avea influențe (de cele mai multe ori negative) asupra obiectivelor unui profit. Riscul se referă in special la gradul de incertitudine care planează asupra evenimentelor viitoare. El exprimă impactul pe care îl are un eveniment (sau factor) din viitor asupra activităților economice actuale. Altfel spus, riscul constă în nesiguranța asociată obținerii unui rezultat. Nesiguranța se poate referi la probabilitatea de apariție a unui eveniment sau la influența pe care o poate avea acesta în cazul în care se produce. Ca urmare, analiza riscului are in vedere cuantificarea gradului de abatere a obiectivelor proiectului de la obiectivele standard propuse. Riscul poate apare in următoarele situații:

a) atunci când un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia este incert;

atunci când rezultatul unui fenomen sau eveniment este cunoscut in detaliu, dar există un grad de incertitudine cu privire la apariția respecivului fenomen sau eveniment.

atunci când atât evenimentul, cât și influența acestuia asupra obiectivelor companiei sunt incerte.

Referitor la risc, marele gânditor al antichității Aristotel afirma că “întotdeauna este de preferat probabilitatea imposibilului decât improbabilitatea posibilului”.Acest lucru exprimă faptul că este mai util să identifici și să evaluezi evenimentele probabile, decât pe cele posibile dar care au o probabilitate foarte mică de realizare.

În cadrul activității economice, riscul are mai multe semnificații:

renunțarea la o resursă financiară, materială sau umană certă în schimbul unui avantaj economic viitor, superior față de cel actual, dar cu un grad mare de incertitudine; altfel spus, amânarea unui consum prezent, pentru un consum viitor cu puternice elemente de nesiguranță;

posibilitatea ca într-o afacere să nu se obțină profitul prognozat sau chiar să se înregistreze pierdere ca urmare a influenței negative a diferiților factori economici perturbatori, de care depind performanțele unui agent economic;

nesiguranța privind valoarea unui bun economic, înregistrată la o dată viitoare.

Analizând aceste considerente, se pot desprinde cateva caracteristici fundamentale ale noțiunii de risc economic :

riscul este o permanență cu care se confruntă orice participant la viața economică, indiferent de anvergura activității sale;

riscul este un element care produce pagube atât de natură financiară cât și morală;

riscul are o acțiune ireversibilă, în sensul în care efectele sale, o dată produse, nu mai pot fi înlăturate decât cu niște cheltuieli suplimentare costisitoare.

Cap. II. TIPOLOGIA RISCURILOR

Investitorii și echipele manageriale ale corporațiilor din toata lumea sunt confruntați zilnic cu schimbări de ordin financiar, comercial, politic și tehnologic, cu un impact considerabil asupra complexității riscurilor pe care trebuie să le înfrunte. Nu de puține ori mediul de afaceri generează noi tipuri de risc care se cer a fi incluse în pachetul asociat derulării afacerii. Viteza cu care au loc aceste schimbări are drept consecințe directe reducerea timpului de reacție al investitorilor și al companiilor, pe de o parte și creșterea magnitudinii riscului de afaceri, pe de altă parte. În acest context al creșterii complexității cadrului în care se derulează afacerile la nivel global, o evaluare corectă a riscului de afaceri, ca și construirea unei strategii eficiente de gestionare a acestuia au incetat să fie numai simple opțiuni ale investitorilor și echipelor manageriale, devenind din ce în ce mai mult practici de afaceri indispensabile.

Fără a incerca să epuizăm tipologia riscurilor în activitatea economică, putem prezenta cateva categorii de riscuri:

A. În functie de sursa apariției lor, putem întalni :

riscuri interne ale companiei (sunt acele riscuri care apar in
interiorul companiei ca urmare a activității acesteia și care pot fi controlate de
către manageri). La randul lor, aceste riscuri se clasifică in :

riscuri ale activității de producție (ex. risc de incetare a activitătii ca urmare a ,,ruperii" de stoc la materia prima X, risc de accident de munca etc.);

riscuri decizionale (riscuri legate de adoptarea unui anumit stil de conducere, privind o anumită modalitate de adoptare a deciziilor etc.);

riscuri informaționale (sunt acele riscuri legate de sistemul informational al unei firme și de deficientele specifice ale acestuia : supraîncărcarea canalelor de informații, redundanță etc..)

riscuri metodologice (au in vedere riscurile generate de utilizarea unui anumit instrumentar de metode și tehnici de conducere).

riscuri externe ale companiei (sunt acele riscuri care apar in
exteriorul companiei, au o influență directă asupra acestora, iar managerii trebuie
să adopte decizii de minimizare a efectelor acestora). În cadrul acestei categorii
distingem :

riscuri legislative (ex. adoptarea unei legislații care să nu încurajeze libera nițiativă și spiritul de competitie între agenții economici poate afecta grav activitatea companiilor);

riscuri contractuale (sunt acele riscuri legate de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract de către un partener al agentului economic). La randul lor, aceste riscuri se clasifică în: riscuri de neexecutare și riscuri de insolvabilitate;

riscuri tehnologice (ex. apariția unei noi tehnologii poate genera pierderi considerabile pentru companiile care folosesc o tehnologie mai veche);

riscul valutar (riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită schimbărilor nivelului de piață al cursului valutar);

riscuri sociale (se manifestă mai ales în cazul societăților in care există sindicate și organizații similare puternice);

riscuri ale mediului economic (modificări ale ratelor dobanzilor, ale raporturilor de schimb între moneda natională și principalele valute etc.);

riscuri politice (au în vedere factorii politici, care, prin doctrinele pe care le îmbrățișează, pot influența activitatea companiilor);

riscuri naturale (au în vedere factorii de mediu, climatici, eolieni etc., care pot influența activitatea agenților economici).

B. In funcție de posibilitatea de a fi anticipate, întalnim două categorii de riscuri:

riscuri anticipabile (sunt acele riscuri generate de factori care pot fi
prevăzuți și a caror acțiune este mai puțin periculoasă, tocmai datorită faptului
că pot fi adoptate măsuri de diminuare a efectelor negative ale acestora);

riscuri neanticipabile (sunt acele riscuri generate de factori imprevizibili,
a caror influență negativă nu poate fi diminuată decât cu ajutorul unor resurse
financiare importante).

Indiferent de categoria de riscuri care îi afectează, atitudinea agenților economici poate fi clasificată în două mari tipuri, în functie de reacția pe care o au față de acest fenomen :

atitudine proactivă – se bazează pe alocarea unor resurse importante (financiare, materiale și umane) pentru a anticipa evenimente viitoare nedorite. Un astfel de exemplu este acela de a preîntampina concurența prin a intra primul pe o piață de desfacere cu un produs nou, pe care competitorii il pot realiza cu dificultate;

atitudine reactivă – are in vedere abordarea și soluționarea diferitelor probleme pe măsura apariției lor. Un astfel de exemplu este acela de a aștepta concurența să dezvolte un produs nou, urmând ca ulterior (dacă acesta a avut succes) să-1 copieze (in condiții legale, prin achiziționarea patentului sau licenței).

Este evident că atitudinea proactivă generează, pe termen lung, profituri mult mai mari pentru agentul economic decât cea reactivă. Nu trebuie însă uitat ca acest tip de atitudine trebuie susținută cu un puternic suport financiar și uman, pe care nu mulți agenti economici și-l pot permite.

În sfera economică, riscul se poate traduce prin probabilitatea neîndeplinirii obiectivelor stabilite, cu referire directă la :

eficacitate – nerealizarea standardelor propuse;

program – nerespectarea termenului de executie;

cost – depășirea bugetului alocat.

Riscul poate fi reprezentat de orice element care are o probabilitate măsurabilă de a devia de la plan. Strategiile și proiectele unei companii constituie elemente care permit prefigurarea realității și apoi confruntarea realizărilor efective cu rezultatele așteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară derularea unor seturi de activități

Problematica riscului în activitatea economică presupune parcurgerea mai multor etape :

identificarea riscului prin depistarea și localizarea riscului inainte ca acesta să se manifeste;

analiza riscului prin prelucrarea datelor referitoare la risc și transformarea lor în informații necesare pentru adoptarea deciziilor care se impun; la randul ei, această etapă cuprinde :

analiza preliminara – presupune identificarea riscurilor care pot interveni în derularea unui proiect;

estimarea și evaluarea riscului – are în vedere determinarea probabilității de apariție a fenomenului de risc respectiv; consecutiv, în cadrul acestei subetape se stabilește impactul pe care îl poate genera fenomenul respectiv asupra proiectului companiei;

controlul și monitorizarea riscului – se referă la identificarea și
implementarea măsurilor de corecție. Cuprinde mai multe subetape :

diminuarea riscului – are în vedere metodele de minimizare a efectelor generate de fenomenul de risc;

monitorizarea – presupune supravegherea permanenta a indicatorilor de cuantificare a riscului;

feedback-ul – se referă la fluxul de informații în conexiune inversă, în vederea minimizării efectelor fenomenului de risc.

Metoda cea mai des utilizată în literatura de specialitate care ia în considerare riscul din activitatea agenților economici este metoda valorii probabile (MVP). Această metodă presupune determinarea efectului probabil pe care îl poate genera un factor de risc asupra unui proiect prin ponderarea rezultatului efectiv al acestuia cu probabilitatea de apariție a respectivului factor de risc. Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea mai multor etape :

determinarea probabilității de apariție a fenomenului de risc;

identificarea influenței pe care o are fenomenul de risc asupra
proiectului (activității) companiei;

calcularea valorii probabile a fenomenului de risc.

Valoarea probabilă reprezintă efectul înregistrat în urma producerii unui fenomen de risc, în condițiile care prezintă cea mai mare probabilitate de producere sau prin luare în considerare, în mod procentual (cu ajutorul probabilităților), a tuturor posibilităților avute la dispoziție. Avantajul major al valorii probabile în procesul de adoptare a deciziei este acela că ia în considerare toate stările posibile ale naturii, deși nu poate asigura o acuratețe ridicată pentru fundamentarea deciziilor.

Pe langa valoarea probabilă a fenomenului de risc, există si alte două valori :

valoarea nefavorabilă;

valoarea favorabilă.

a) Valoarea nefavorabilă reprezintă rezultatul înregistrat in condițiile în care fenomenul de risc s-ar produce in cele mai pesimiste condiții. Valoarea cea mai nefavorabilă reprezintă un criteriu decizional pentru procesul de adoptare a deciziilor (cunoscut sub denumirea de ,,criteriul lui Wald). De foarte multe ori, acest indicator este utilizat ca o restricție, permițand eliminarea variantelor considerate riscante. Valoarea nefavorabilă este utilizată cu precădere de către managerii care au o aversiune față de risc si care consideră că varianta optimă este aceea care generează cele mai bune rezultate în cele mai nefavorabile conditii;

b) Valoarea favorabilă reprezintă rezultatul înregistrat in condițiile în care fenomenul de risc s-ar produce in cele mai optimiste condiții. Ea este utilizată de către managerii care manifestă o înclinație fată de risc și care consideră că varianta decizională optimă este aceea care ar aduce cele mai bune rezultate în cele mai favorabile condiții.

Cap. III. RISCURILE CONTRACTUALE

3.1.Riscurile legate de încheierea contractelor economice

Contractul, indiferent cum ar fi definit, este expresia libertății de manifestare a voinței celor care l-au încheiat in legătura cu nașterea, modificarea, transmiterea și stingerea unor drepturi și obligații. Libertatea contractuală, întemeiată pe teoria autonomiei de voință a părților, este o normă a tehnicii juridice. Deși ea privește toate elementele contractului și imprimă un caracter obligatoriu prevederilor lui, creează numai unele premize pentru a se maximiza utilitatea economică și cea socială.

Explicația o găsim în numeroasele împrejurări aleatorii care influențează derularea contractelor, astfel încât incertitudinea și riscul planează în permanență asupra executării și stingerii obligațiilor asumate prin respectivele înțelegeri bilaterale.

Aceste împrejurări care se produc, se află în mediul economic, social și politic, dar și în subiectivitatea care decurge din comportamentul și din cunoștințele agenților economici.

Modificarea raportului de schimb valutar, fluctuația ratei inflației, schimbări neprevăzute în politica fiscală și în cea de credit sau creșterea bruscă a prețului petrolului pe piața internaționala ori întreruperea fazei ascendente a ciclului de afaceri pe plan mondial sunt doar cateva evenimente care pot afecta grav finalizarea contractelor și a intereselor părților.

Din această enumerare succintă rezultă clar faptul că avem în vedere efectele nedorite asupra părților produse de unele evenimente după ce contractul s-a încheiat. Evenimentele pot să apară in diferite etape ale realizării contractului, dupa cum tot astfel se pot preveni sau diminua consecințele acestor evenimente, care apar ca un dezechilibru valoric între prestație și contraserviciul obținut. Există mijloace de reechilibrare totală sau parțială a situațiilor de acest fel.

Operațiunea de încheiere a contractelor este precedată de anumite demersuri premergătoare ale uneia sau ale ambelor părți, devenite ulterior corelaționate. Printre ele, un loc aparte îl ocupă ofertarea. Dat fiind faptul că ofertantul și destinatarul ofertei se pot afla în locuri diferite, apare posibilitatea ca între momentele în care ei își exprimă acordul de voință de a încheia înțelegerea să treacă un interval de timp. Astfel că se pune problema de a cunoaște care este momentul realizării acordului de voință și a se preciza care este data încheierii contractului. Acest parametru al relației contractuale are o importanță deosebită, deoarece marcheaza începutul curgerii obligațiilor asumate prin acceptare. Se pot întalni cateva situații alternative, fiecare inducând o anumită incertitudine.

Dacă momentul acordului de voință este considerat cel în care destinatarul ofertei și-a exprimat dorința de a accepta oferta primită, atunci nu există nici o certitudine asupra momentului in care ofertantul a încuviințat încheierea contractului. Când ofertantul nu a stabilit în mod expres un termen pentru acceptarea ofertei, contractul încheiat ulterior poate fi revocat. În această situatie intră în aplicare prevederea art.35, alin.1, din Codul Comercial potrivit căreia ofertantul se obligă implicit să mențină oferta un interval de timp rezonabil. Dar ea este suficient de aproximativă pentru a asigura angajarea răspunderii ofertantului.

Momentul expedierii de către destinatar a răspunsului privind acceptarea ofertei nu este lipsit de riscuri, pentru că autorul ofertei poate să o revoce până in momentul primirii, folosind un mijloc de comunicare mai rapid. Oferta trimisă prin poștă poate fi retrasă prin fax.

Mai puține neajunsuri are punctul de vedere conform căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștintă efectiv de conținutul acceptării sale. Deși Codul Comercial, prin prevederile de la articolul 35, aliniatul 1, a consacrat această părere, ea prezintă incovenientul că încheierea contractului se află la discreția ofertantului care, deși a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu a luat cunoștință de ea în mod intenționat.

Cu toate că în Codul Comercial s-a consacrat, ca moment al încheierii contractului , data informării sau cunoașterii acceptării, în practică se aplică principiul: «contractul se prezumă încheiat in momentul receptării acceptării de către ofertant ».

Faptul că oferta și acceptarea ofertei de a contracta sunt revocabile în anumite condiții generează și el riscuri. Destinatarul ofertei este în drept să revoce acceptarea cât timp ea n-a ajuns la cunostința ofertantului. Ca urmare a acestui refuz, contractul nu se va încheia. Doar că articolul 37 din Codul Comercial prevede că, în cazul în care revocarea ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce acesta întreprinsese executarea contractului, atunci partea care revocă contractul răspunde pentru daune.

Așadar, deși revocarea își produce efectele, adică impiedică perfectarea contractului, partea prejudiciată prin operațiunile de executare efectuate are dreptul la despăgubire.

Uneori, părțile sunt interesate să precizeze în contract o dată ulterioară semnării pentru intrarea lui in vigoare. Modalitatea de lucru este termenul suspensiv sau stabilirea unor condiții de îndeplinit pentru intrarea în vigoare. Un astfel de termen poate fi precizat explicit sau implicit. Efectele lui constau în aceea că părțile nu pot cere executarea contractului înaintea îndeplinirii termenului respectiv (art.1022,1023 din codul Civil).

De regulă, dacă nu rezultă din clauzele contractului ori din circumstanțele încheierii contractului, termenul suspensiv se fixează astfel încât să favorizeze debitorul. Se pot stabili și condiții care suspendă intrarea în vigoare a contractului sau pentru efectuarea transferului proprietății asupra unui bun, de exemplu, până la plata integrală a prețului de către cumpărător.

O problemă generatoare de riscuri apare în legatură cu obiectul contractului de vânzare cumpărare, dacă nerealizarea lucrului vândut s-a datorat unei împrejurări fortuite. În aceste cazuri, riscul contractului este suportat de vânzător, în calitate de debitor in obligația imposibil de executat și, ca urmare, el nu mai poate cere plata prețului.

În mod obișnuit, obiectul contractului se află în proprietatea vânzătorului. Uneori, însă, se întâmplă ca el să aparțină altuia. Mai frecvente sunt situațiile de acest fel în cazul tranzacțiilor bursiere de tipul vânzărilor short sau scurte. Ori, în condițiile în care se știe că orice contract de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, înseamnă că vânzătorul, neposedand lucrul vândut, lipsește contractul de obiect și se pune în discuție valabilitatea contractului. În literatura juridică și în practica judecătorească s-a adoptat de multă vreme soluția admisibilității anulării pentru eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului și asupra obiectului contractului. Mai nou, această optică s-a schimbat, în sensul că se consideră valabil un astfel de contract, deoarece vânzătorul și-a asumat obligația de a procura lucrul contractat și de a-l preda cumpărătorului la scadența. Dacă nu face așa ceva, legea dă dreptul cumpărătorului la daune interese.

O variantă a contractului de vânzare-cumpărare este punctul de preferință. Proprietarul unui bun care a încheiat un astfel de pact se obligă față de beneficiul promisiunii că în cazul în care va vinde bunul respectiv, îi va acorda prioritate la un preț egal. Semnarea unui pact de preferință nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului specificat. Se va pune această problemă numai dacă cel care promite se va decide să-și vândă bunul și, pe acestă bază, va cădea de acord cu beneficiarul promisiunii asupra prețului. Ipostaza de promitent intr-un pact de preferință conține un risc potențial pentru că, în cazul în care el nu-și respectă obligația asumată de a acorda preferința de vânzare și vinde bunul altei persoane, potrivit art.1075 din Codul Civil, beneficiarul promisiunii are dreptul la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit.

3.2. Riscurile generate de modul de derulare a contractelor

În faza de executare a contractelor, riscurile apar uneori sub forma încălcării de către părți a obligațiilor de loialitate, fapt care periclitează continuarea relațiilor contractuale. Datoria de cooperare a părților trebuie să cuprindă și obligația creditorului de a nu întârzia să se prevaleze de drepturile sale, de a nu pune piedici în executarea îndatoririi de către debitorul său, precum nici să nu-l demobilizeze în intenția de a executa ordinele acestuia.

O atentie deosebită trebuie acordată utilizării clauzei « fără rezerve » în executarea contractului, fiindcă partea care a acceptat acestă clauză nu o va putea invoca în instanță în caz de litigiu.

Precizarea obligațiilor contractuale cere o mare atenție, deoarece, adesea, ele se determină cu dificultate, când nu există un consens al părților contractante în interpretarea lor sau când sunt neclare, incomplete și univoc interpretabile. Riscul in acestă fază a relației contractuale este accentuat de faptul că organele judecătorești sau arbitrare consideră, când sunt puse în situația de a departaja obligațiile părților, că datoriile lor nu sunt numai cele precizate în contract, ci și cele pe care echitatea, uzanțele comerciale sau legea le conferă unei relații ca cea în discuție.

Elementul esențial al contractului comercial este prețul deoarece el exprimă mărimea obligației cumpărătorului. Codul Civil, la art.1303-1304, prevede că nivelul prețului se stabilește de către părțile contractante sau de catre un terț. Totuși prețul poate fi nu numai determinant, când în contract s-a prevăzut în mod indubitabil obligația de plată, ci poate fi și determinabil, fără ca în acest fel să se pericliteze valabilitatea contractului. Vânzarea la un preț nedeterminabil este legală dacă părțile au prevăzut în contract un procedeu sau anumite repere clare, cu ajutorul cărora se va calcula prețul, ulterior semnării contractului.

În anumite cazuri, datorită fluctuației rapide a prețurilor pe piață sau din cauza condițiilor în care s-a încheiat contractul, părțile nu reușesc să precizeze nici aceste procedee sau elemente de calcul. Situațiile de acest gen dau naștere la controverse aprinse care merg până la a contesta valabilitatea contractului. Alții consideră că operațiunea este legală, deoarece părțile contractante ar fi avut în vedere în astfel de cazuri « adevăratul preț al mărfurilor » sau « prețul curent » al acestora. Care este aceasta se precizează la art. 40 din Codul Comercial: cel trecut în listele bursei sau în mercurialele locului. Dar a lăsa problema stabilirii prețului pe seama acestor forțe impersonale ale pieței reprezintă un risc care nu se justifică a fi asumat. Alternativa pierdută printr-o astfel de procedură este prețul mai bun decât cel de la bursă, pe care debitorul ar fi dispus să-l plătească, chiar dacă prețul este determinat. Nivelul lui nu se poate fixa în mod arbitrar, cum se intamplă uneori pentru a evita sau pentru a subdimensiona obligațiile care decurg sub formă de plăți derivate către stat.

În cazul în care prețul stabilit de către părți este fictiv sau divizoriu, contractul este nul, deoarece obligația cumpărătorului, în lipsa prețului sau în condițiile unui nivel nefiresc de scăzut, este fără obiect, iar obligația vânzătorului este fără cauză.

Securitatea contractuală asumată cu privire la preț este partea asigurată prin interzicerea schimbării unilaterale a prețului negociat și specificat in contract. Totuși, în acest perimetru al relației contractuale, riscul se menține, în primul rand, prin faptul că prețul incasat «fără rezerve» de către creditor nu poate fi renegociat, pe motiv că, spre exemplu, s-a produs o eroare de calcul. În al doilea rand, dacă în contract prețul tranzacției s-a exprimat într-o monedă care s-a devalorizat, creditorul pierde.

Acest risc se poate evita prîntr-o clauză contractuală privind indexarea prețului. Doar că, și în acest caz, incertitudinea privind echivalența schimbului nu dispare, ci doar se transferă asupra indicelui de referință folosit în indexare, dacă el nu s-a ales în așa fel încât să fie în legătură cu activitatea de bază a uneia din părți. O importanță deosebită o are indicele de referință în cazul contractelor externe, mai ales dacă agentul economic face operațiuni pe diferite piețe și tranzacțiile sunt exprimate in mai multe valute.

3.3. Riscul asociat neexecutării obligațiilor contractuale și transmiterii dreptului de proprietate

Pentru neexecutarea obigațiilor contractuale la termenele stabilite se percep penalizări de întârziere, în condițiile stabilite de lege. Despăgubiri în completarea acestor penalități se acordă doar dacă se dovedește că întârzierile au provocat daune. Un exemplu ar putea fi achiziționarea unor bunuri similare la un preț mai ridicat, de la alți furnizori, pentru a asigura continuitatea producției.

Debitorul intr-un contract își asuma un risc în cazul în care nu recurge la instrumentul numit «Convenția pentru modificarea relației contractuale ». Desigur că legea nu admite că el să fie exonerat de întreaga răspundere. Dar în contract se pot prevedea clauze prin care debitorul este exonerat de răspunderi pentru culpe determinate sau clauze de limitare, de plafonare a despăguburilor pretinse de la debitor.

Un anumit risc pentru debitorul relației contractuale conține și prezumția de solidaritate a creditelor. Aceasta este reglementata de Codul Comercial, astfel încât să protejeze creditorul, să-i confere o garantie suplimentară a executării obligației ce-i revine debitorului. Dacă în contractele civile obligațiile sunt divizibile, fiecare parte răspunzând pentru obligatia sa, in Codul Comercial lucrurile se prezintă cu totul diferit. În cazul în care există mai mulți debitori, fiecare este ținut pentru întreaga obligație, creditorul putand urmări pe oricare dintre ei. În cazul în care unul este insolvabil, executarea obligației se poate realiza urmărindu-i pe ceilalți. Riscul ce decurge din prezumția de solidaritate a creditorilor se poate preveni prin precizarea in contract ca obligația asumată este divizibilă.

Incidentele de plăți, sub forma întârzierii achitării contravalorii bunului cumpărat sau pur și simplu datorită incapacității de plată, sunt și ele generatoare de riscuri economice. Astfel, se poate întâmpla ca vânzătorul dintr-un contract sinalagmatic să predea bunul la care s-a obligat, dar cumpărătorul nu-l achita nici la un nou termen de plată convenit. Așa, vânzătorul riscă să suporte o pagubă datorită insolvabilității debitorului. Legea dă dreptul creditorului să pretindă daune interese pentru prejudiciul cauzat. Dar, dacă debitorul este insolvabil, răspunderea lui nu se poate materializa.

Rezultă că nu întotdeauna intervenția instanței, pentru a obliga partea aflată in culpă, să execute prestațiile la care s-a îndatorat, este benefică pentru cealaltă semnătură a contractului. De aceea, rezoluțiunea sau desființarea contractului creează posibilitatea, conform art.1021 din codul Civil, ca « partea in privința căreia angajamentul nu s-a executat să aleagă sau să o silească pe cealaltă să execute convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea cu daune interese ». Avantajul rezoluțiunii constă in faptul că repune părțile in situația anterioară, astfel încât creditorul poate cere restituirea prestației executate, obținand astfel repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare.

Rezoluțiunea poate fi admisă și pentru întârzierea executării obligațiilor de către debitor, așa cum ea poate opera și retroactiv, și pentru viitor, conducând teoretic la o situație similară cu aceea în care contractele nu s-ar fi încheiat. În fapt, din momentul încheierii contractului, părțile semnatare au intrat în relații cu terții, pentru a crea condițiile necesare onorării lui sau pentru valorificarea rezultatelor finalizării sale. Așa că încetarea raporturilor contractuale prin rezoluțiune poate genera prejudicii, motiv pentru care trebuie evaluate in prealabil riscurile acestui demers.

O altă categorie de riscuri își asumă creditorul când exprimă o opțiune între a cere rezoluțiunea sau obligarea debitorului la executarea contractului. Dacă alege ultima variantă, se poate întâmpla ca debitorul să fie sau să devină insolvabil și, ca atare, repararea prejudiciului cauzat devine imposibil sau dificil de realizat. Implicarea instanței de judecâtă în rezolvarea rezoluțiunii se poate evita dacă părțile, de comun acord, stipulează rezoluțiunea in contract ca alternativă la cazul în care una din ele nu-și exercită obligațiile asumate. Ceea ce rezultă din astfel de clauze exprese poartă denumirea de « pacte comisorii exprese ». Față de rezoluțiunea dispusă de instanță, pactele comisorii prezintă unele avantaje, dar și dezavantaje. Astfel că cel care le utilizează trebuie să studieze extinderea și natura riscurilor pe care și le asumă, precum și măsura în care ele sunt justificate de câștigurile, sub diferite forme, pe care le asigură.

Codul Civil – la art.971 – precizează că o dată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului contractat, trec de la vânzător la cumpărător și riscurile aferente. Astfel, în caz de dispariție fortuită a bunului vândut, înainte ca el sa fie predat, riscul va fi suportat de catre cumpărător. Momentul în care se face transmiterea de drept a proprietății de la vânzător la cumpărător este, potrivit art.1295 din codul Civil, imediat ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului. Așadar, înainte de a se preda bunul în discuție și de a fi plătit prețul. Dar această regulă nu are caracter imperativ, ci doar dispozitiv. Așa că, pentru a evita riscurile care decurg în mod inerent din procesul de transmitere a dreptului de proprietate, părțile contractuale pot conveni la plata prețului sau la un anumit termen ori la realizarea unei condiții. Acestor termene și condiții trebuie să li se acorde o mare importanță.

În cazul unei condiții suspensive, dreptul de proprietate nu se transmite la cumpărător până ce nu se realizează condiția suspensivă. Dar, din momentul îndeplinirii ei, efectul este retroactiv și se consideră că transmiterea dreptului de proprietate a operat de la data încheierii contractului. În situația în care obiectul contractului piere fortuit în totalitate, riscul îl suportă vânzătorul ca debitor al obligației imposibil de executat.

În astfel de cazuri, Codul Civil și jurisprudența admit fără discuție regula « res perit debitori », după cum susține prof. univ. dr. Liviu Pop.

Prin urmare, riscul neexecutării contractului este suportat de partea a cărei obligație nu se mai poate executa datorită unei forțe majore. Pe de altă parte, Codul Civil, la art.1018, arată că, în situația în care lucrul contractat piere partia, riscul îl suportă cumpărătorul, care primește obiectul în cauză în starea în care se află, dar plătește întregul preț cuvenit, fiindcă acționează principiul « res perit creditori ».

În cazul unei condiții rezolutorii, transmiterea dreptului de proprietate operează din momentul încheierii contractului, moment din care se nasc și obligațiile parților, doar că existența lor depinde de realizarea ori nerealizarea condiției. La îndeplinirea condiției însă, contractul se desființează retroactiv. Dacă până la îndeplinirea condiției bunul contractat piere fortuit, riscul îl suportă cumpărătorul.

CAP. IV. FINANȚAREA PROIECTELOR DE INVESTIȚII SI RISCURILE AFERENTE LOR

4.1. Riscul unui proiect de investiții și ipostazele lui

Cea mai importantă decizie a unui agent economic privește investiția deoarece aceasta antrenează o cheltuială în prezent pentru a mări producția în viitor. Relația dintre mărimea și structura investițiilor pe de o parte, și insuccesul ori eșecul lor pe de altă parte, este foarte puternică, pentru că un număr de factori, combinați între ei in proporții diferite, acționează cu vigoare asupra patrimoniului și a potențialului productiv deținut de întreprinzători. Dar, în același timp, ei fac să planeze incertitudinea asupra viitorului fiecărei firme în parte și asupra afacerilor în general. Într-o primă instantă, acest fapt se explică prin aceea că rezultatele posibile ale unei investiții nu se pot prevedea și controla in totalitate de către cei care le efectuează. Deoarece, pentru a le conferi operaționalitate, ei trebuie să cumpere și să exploateze imobilizări corporale și necorporale variate, de pe o piață și pentru o piață ale căror prețuri și dimensiuni sunt greu de anticipat. Astfel că în domeniul investițional hazardul și abilitatea personală a celor care conduc firmele influențează în mare măsură rezultatele care se obțin.

Cu toate acestea, în mod curent, în dezbateri științifice cu caracter economic și de politică economică, se pune un accent mai mare pe nevoia de a aplica în producție idei noi, de a schimba structura de fabricație, de a îmbunătăți caracteristicile produselor existente și de a le obține la un cost mai redus. Însă capacitatea unei firme de a rămane competitivă și de a supraviețui pe piața depinde, in mod prioritar, de priceperea managerilor de a genera acele proiecte și fluxuri investiționale, care îi asigură maximizarea valorii ei.

Toate tipurile de proiecte pe care le poate desfășura o firma (de înlocuire, de expansiune, de raționalizare, de protecție a mediului și cele strategice) ridică probleme complexe de decizie privind sursele de finanțare, modul de implementare, de recuperare.

Fiind vorba, în fiecare caz în parte, de o alegere dintre mai multe alternative și de dimensiunea și costurile diferite ale fluxurilor de capital antrenate în realizarea proiectului de investiții, se particularizează și mărimea și natura riscului generat de ele pe tipuri de proiecte. Totuși, privite din această perspectivă, cele mai importante sunt investițiile strategice, atât cele ofensive, cat si cele defensive, deoarece prin ele se urmărește reducerea riscurilor care decurg pentru fiecare firmă din noile descoperiri în domeniul științific și tehnic, din intensificarea concurenței sau din fuziunile și achizițiile preconizate. Acestea sunt de altfel și principalele motive pentru care ele sunt considerate investiții inevitabile.

Pentru realizarea unei investiții se parcurg mai multe etape. Le vom analiza in cele ce urmează numai până la acel nivel de detaliu care permite relevarea surselor de risc in fiecare din ele.

Nevoia de investiții la nivel de firmă, este permanentă și se manifestă în timp cu intensitate diferită. Ei îi răspund firmele performanțe, prin crearea unui climat favorabil nașterii și formării de idei noi, capabile să se materializeze în investiții profitabile. Dacă creativitatea proprie în acest domeniu nu atinge parametrii mulțumitori, se poate apela la piață, unde se găsesc de regulă furnizori de idei, dar, mai ales, de propuneri de proiect. Indiferent de sursele ideilor și a proiectelor obtinute, reținute sau luate in considerare, acestea sunt analizate sub aspect financiar, tehnic, juridic, dar și al impactului aplicării lor asupra pieței, al resurselor umane și al obligațiilor fiscale generate. Pentru a identifica punctele forțe și eventualele slăbiciuni, se evaluează variabilele lor principale care influențează, în final, rezultatele înregistrate de firma care aplică respectivul proiect. Ele sunt : valoarea capitalului investit, durata de viață a obiectivului, fluxurile de lichidități nete, valoarea reziduală.

A. Mărimea capitalului care urmează a fi utilizat este cea mai importantă componentă a deciziei de a investi. De aceea, se urmărește să se cunoască modul în care este ea dimensionată în proiect, măsura în care ea poate acoperi costul de achiziție al activelor fizice sau financiare, cheltuielile determinate de instalarea și montarea echipamentelor și de pregătirea personalului, precum și de acoperirea nevoilor suplimentare de fond de rulment.

O estimare eronată a achizițiilor făcute și a obligațiilor de plată are repercursiuni dintre cele mai nedorite. În cazul în care acestea au fost supraestimate, sau dacă o parte din capitalul investit este purtător de dobandă, costurile ajung să fie încărcate în mod nejustificat. În situația în care utilajele nu au parametrii calitativi corespunzători, producția nu va fi competitivă nici sub aspect tehnic, nici al prețului de vânzare. Atunci când investiția este subdimensionată, riscul de afaceri se manifestă sub forma posibilității ca firma să piardă o parte din piața deținută sau dorită, astfel că riscul economic poate oricând să apară la orizont.

O altă coordonată a deciziei privind valoarea investiției proiectate este eșalonarea în timp a cheltuielilor. Activele trebuie achiziționate numai pe măsura intrării lor în faza de montaj și, mai mult, numai în corelație cu evoluția cererii fată de propriile produse. O planificare defectuoasă a desfășurării invesțitiei poate să atragă pierderea unor comenzi, prin imposibilitatea onorării lor, sau deținerea unor capacități excedentare, fiindcă alte firme s-au extins mai repede și au acaparat segmentul de piață vizat. Veniturile nerealizate în primul caz, și costurile în exces în al doilea, antrenează de regulă pierderi și măresc riscul de faliment.

Modul de stabilire a bugetului de investiții poate genera și alte categorii de riscuri. Astfel, în cazul în care firma utilizează, cum este normal, și surse de finanțare externe, o rată de indatorare determină, prin posibilitatea apariției situației de insolvabilitate, riscul financiar.

B. Durata de viață a investiției are diferite accepțiuni, toate fiind utilizabile, dintr-un anumit punct de vedere, în evaluarea proiectelor. Fie că este vorba de durata de funcționare, de durata legală, de cea economică, contabilă sau optimă, acțiunea mai multor factori aflați în afara controlului firmei fac sa planeze incertitudinea asupra fiecăreia dintre aceste ipostaze ale duratei de funcționare, deoarece totul se reduce în final la o previziune a orizontului lor temporar. Cu cât acest orizont este mai indepărtat, cu atât riscul conținut în decizie este mai ridicat. Cum însă criteriul ultim de evaluare a investiției este eficiența ei, credem că durata de viață a obiectivului realizat îl interesează în cel mai inalt grad pe decident, fiindcă de ea depind fluxurile de venituri și de cheltuieli pe care investiția le generează.

Fluxurile nete de numerar au o importanță deosebită, deoarece dimensiunea lor determină numărul de ani in care se recuperează investiția făcută. Firma investitoare este interesată ca perioada de recuperare să fie cât mai scurtă, pentru a putea rambursa ceva mai repede capitalul utilizat, dacă el a fost imprumutat, sau pentru a-și micșora nevoia suplimentară de fond de rulment. Pentru a putea evalua corect măsura in care proiectele de investiții disponibile satisfac exigențele firmei in privința duratei de recuperare, acestea trebuie să se concretizeze intr-un prag, sub forma unui număr de ani, la sfârșitul cărora investiția se dorește a fi amortizată. Proiectele care asigură o durată de recuperare situată sub acest prag sunt reținute pentru a fi evaluate și după alte criterii. Celelalte sunt respinse, pentru că riscul de nerecuperare crește proporțional cu numărul anilor de folosire a capacităților de producție in cauză. Varianta ideală este ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de viață a investiției și decât durata ei economică.

ROI (Return of Investment) reprezintă recuperarea procentuală a investiției și se calculează după formula:

ROI = recuperarea netă / investiție

De exemplu, o investiție de 1000€ generând o recuperare de 100€ după un an, ar aduce un ROI anual de 10 %.

Analiza rentabilității urmărește momentul în care investițiile sau economiile din investiție sunt egale cu costul de pornire. Cu alte cuvinte, analiza rentabilității indică momentul în care investiția inițială este recuperată de către veniturile adiționale.

Firmele care folosesc în selecția proiectelor de investiții criteriul perioadei de recuperare își asumă un risc semnificativ. Ele acordă o atenție redusă sau chiar renunță la proiectele care asigură o recuperare după mulți ani, dar care sunt rentabile. Ori, nu o dată aceste investiții conferă prosperitate firmei pe termen lung, deoarece ele continuă să furnizeze venituri consistente și după perioada de recuperare. Dar cel mai mare neajuns, cu repercursiuni adesea majore asupra deciziei de investiții, pe care-l conține criteriul « perioada de recuperare » provine din ipostaza valorii investiției luate în calculul lui. Evaluarea proiectelor și selectarea lor se poate face pe baza valorii prezente sau a valorii viitoare a veniturilor, a profitului net sau a fluxurilor de numerar net, estimate a fi obținute din investiția preconizată. Aceste valori pot fi actualizate la costul prezent al capitalului necesar desfășurării proiectului, adică în puterea de cumpărare pe care o are acum moneda în care se exprimă valoarea investiției, sau la un moment ulterior, estimând creșterea prețurilor, respectiv reducerea sau majorarea puterii de cumpărare a monedei.

Prin folosirea fluxurilor de lichidități nete se realizează previziuni ale duratei perioadei de recuperare ale investiției mai precise decât prin utilizarea altor indicatori financiari, cum ar fi profitul net, randamentul economic. Posibilitățile de control al riscului investiției nu sunt foarte ridicate, deoarece fluxul de lichiditați nete nu se poate estima destul de exact și, în plus, rezultatele obținute diferă mult, nu atât în funcție de mărimea acestor fluxuri, cât dupa modul de eșalonare in timp. Sunt mai atractive proiectele care generează fluxuri financiare mai mari, imediat după intrarea în exploatare a investiției făcute. La această sursă de riscuri se mai adaugă cele conținute de posibilitatea modificării ratei dobanzii, a ratei de schimb, a ratei inflatiei.

C. Fluxurile de lichiditați nete dezvăluie măsura în care proiectele de investiții reflectă și, ulterior, obiectivul economic realizat asigură prevalența intrărilor de numerar asupra ieșirilor. Alături de valoarea inițială a investiției, fluxurile sale de numerar au o influență covârșitoare asupra celor care decid acceptarea sau respingerea proiectului. Unii autori consideră că ceea ce caracterizează adevărata valoare a investiției sunt tocmai fluxurile nete de trezorerie. Aceste fluxuri se estimează fie pornind de la cheltuielile de exploatare și de la intrările nete anuale de numerar previzionate, după ce investiția este pusă in funcțiune, fie calculând diferența dintre profitul net plus amortizarea, pe de o parte, și creșterea netă a stocurilor și a creanțelor, pe de altă parte.

Chiar și acest mod de calcul al fluxurilor de lichidități nete, redat într-o formă mult simplificată, facilitează identificarea surselor de risc și incertitudinea care le influențează evoluția. Intrările și ieșirile de numerar sunt determinate de variabile ca volumul vânzărilor, prețul de livrare al produselor sau serviciilor obținute cu investiția realizată, costul factorilor de producție utilizați, durata în zile a nevoii de fond de rulment, politica fiscală, tendințele inflației. Estimarea dimensiunii costurilor și a veniturilor, în diferite momente ale unui orizont temporar îndelungat, nu poate evita erorile, mai ales în cazul unei investiții complexe și de amploare. Explicația o găsim în faptul că datele folosite în calculul previzional sunt rezultatul interacțiunii dintre numeroși factori aflați în afara controlului celui care a elaborat proiectul.

Caracterul relativ al previziunilor fluxurilor de lichidități nete este atât de larg recunoscut, încât unii autori au ajuns să recomande celor din departamentul financiar să se asigure ca previziunile nu conțin nici o prejudecâtă, deoarece de multe ori managerii devin implicați emoțional în proiectul lor. Cu toate acestea, gradul de veridicitate al previziunilor crește dacă se folosesc metode mai elaborate care permit detalierea calculului pe categorii de fluxuri de lichidități, care la randul lor se pot asambla în tipuri revelatoare pentru actul decizional. Unele fluxuri sunt foarte sigure, deoarece au la bază prețuri de vânzare ferme. Altele însă, au o mărime nedeterminabilă, fiindcă nivelul prețului de livrare este dependent de evoluția unor fenomene la nivel mondial.

O altă metodă de evitare a riscurilor care decurg din previziunile greșite ale fluxurilor de trezorerie este reținerea in proiectul de investiție numai a fluxurilor de lichiditate care vor fi generate de respectiva investiție. Aceste fluxuri, numite discrete sau incrementale, vor antrena după ele modificarea totalului fluxurilor de trezorerie ale firmei. Efectele pe care le vor produce aceste modificări depind in bună măsură de preferințele managerilor față de o sursă sau alta de finanțare a proiectului. Unii dintre ei exprimă o aversiune ridicată față de risc și resping finanțarea prin imprumuturi. Alții, dimpotrivă, preferă aceste instrumente in detrimentul emisiunii de noi acțiuni de frica unor schimbări nedorite in structura de control asupra firmei. Când in luarea deciziei de a investi prevalează stările și aprecierile subiective ale managerilor asupra posibilităților de a obține profituri suplimentare, valoarea firmei nu va mai fi maximizată prin materializarea proiectului selectat, iar riscul asumat va depăși nivelul celui justificat de mărimea fondurilor disponibile.

D. Valoarea reziduală este suma de bani care poate rezulta din vânzarea investiției după încheierea duratei ei de viață. Dacă durata de viață a investiției este egală cu durata tehnică, nu se poate pune, in mod rațional, problema obținerii unei valori reziduale. Dar dacă durata de viată este mai mică decât cea tehnică, există posibilitatea ca, prin vânzarea activului fix din proiect, să se obțină o valoare mai mare decât cea ramasă neamortizată. În acest caz se obține un câștig, iar în situația opusă, când activul este scos din funcțiune înainte de termenul prevăzut legal, se obține o valoare terminală negativă.

Din această suscintă trecere in revistă a ipostazelor valorii reziduale rezultă că ea dă naștere, când are semn pozitiv, unor fluxuri de numerar care au impact semnificativ asupra celorlalte fluxuri de lichidități din firmă.

Valoarea reziduală este o variabilă invocată și utilizată frecvent in procesul de evaluare a proiectelor de investiții. Dar relevanța ei apare mai degrabă în plan subiectiv, ca argument în favoarea unui proiect și în detrimentul altuia, decât ca un flux de numerar capabil să influențeze dimensiunea eficienței investiției. La acest statut, de variabilă secundara, contribuie și gradul inalt de incertitudine asupra parametrilor indicatorilor folosiți in calculul valorii reziduale. Durata de viață a diferitelor utilaje se poate determina numai aproximativ, ca de altfel și prețul de vânzare pretins peste ani pentru bunurile casate. Valoarea de lichidare a utilajelor și a echipamentelor va fi, comparativ mai ridicată pe o piață activă și mai scazută pe o piață stagnantă sau descrescătoare. Precizia anticipării stării pieței cu 5-10 ani înainte de data de referință nu poate fi decât redusă.

E. Rata de actualizare. Cunoașterea eficienței investiției care urmează a se efectua este o componentă obligatorie a procesului de evaluare a unui proiect. Determinarea corectă a dimensiunii ei nu este tocmai ușoară, deoarece activele corporale create prin investiție au cicluri financiare indelungate și diferite ca intindere, fapt care relativizează previziunile privind mărimea încasărilor și plăților viitoare. Calculul eficienței investiției se face comparand cheltuielile ocazionate de realizarea investiției cu veniturile preconizate a se obține dupa finalizarea proiectului.

Fluxurile de cheltuieli nu coincid în timp, cu fluxurile de venituri, motiv pentru care termenii relaționati nu sunt comparabili. Prima categorie de fluxuri se calculează pornind de la valoarea actuală, dată de puterea de cumpărare a monedei. Cea de-a doua categorie reflectă valori viitoare probabile, exprimate de puterea de cumpărare a monedei de la sfârșitul duratei de viață a investiției.

Aceste probleme se rezolvă prin actualizarea veniturilor viitoare la momentul prezent. Se recurge uneori și la procedeul opus, la capitalizarea cheltuielilor cu investiția la un moment viitor. Pentru calculul valorii prezente a fluxurilor anticipate a se obține în fiecare an din secvența de viață a investiției, se utilizează rata de actualizare. Se consideră că ea reprezintă o estimare a costului de oportunitate, înțeles ca fiind echivalent cu fluxurile de numerar care ar fi generate de rata dobanzii fără risc a unui capital echivalent.

Rata de actualizare este privită de investitor ca fiind un excelent substitut al ratei așteptate a profitului. Dacă un proiect de investiție propune, prin calcule fundamentale, o rată de actualizare care răspunde exigentelor de rentabilitate ale investitorului, acesta îl va accepta în detrimentul altora, care asigură o valorificare inferioară capitalului investit. Tehnicile de actualizare a fluxurilor de lichiditate sunt similare cu cele folosite in actualizarea valorii capitalului. Dacă avem in vedere că mărimea valorii actualizate este influențată de durata de viață a investitiei, de dimensiunea fluxurilor de lichiditați anuale și de rata de actualizare aleasă, atunci se deduce încărcătura de incertitudine și de risc care decurge din acest parametru al proiectului de investiții . Rata de actualizare poate imbrăca mai multe ipostaze, în functie de preferințele investitorului.

Acestea pot fi :

a) rata medie a dobanzii ajustată la inflatie și cu o primă pentru risc ;

b) rata normală a profitului al cărei minim este fixat de investitor ;

c) rata de rentabilitate medie a ramurii economice ;

d) rata de creștere a cifrei de afaceri sau costul mediu ponderat al capitalului cerut de investiție care contine atât riscul economic, cat și riscul financiar implicat de structura finantării investitiei.

Cunoașterea acestui ultim indicator are o mare importanță, deoarece, în cazul în care valoarea actualizată este mai mare decât costurile care trebuie suportate pentru realizarea unui anumit proiect, el va contribui la creșterea valorii create in firmă și a prețului acțiunilor ei pe piață. Corelatia dintre eficiența investiției și prețul acțiunilor ei are ca suport economic și rațional interdependența dintre creșterea valorii activelor firmei și nivelul capitalizării ei bursiere. Din acest motiv, maximizarea valorii de piață a capitalului social al acționarilor poate fi considerat un criteriu major în luarea deciziei de a investi.

4.2. Selectia proiectelor de investiții și evaluarea riscurilor lor

Cunoașterea riscurilor și a parametrilor variabilelor principale ale proiectelor de investiții nu oferă suficiente elemente pentru elaborarea unei judecăți de valoare în ceea ce privește decizia de a investi. Chiar dacă s-a aflat că acești parametri au nivele acceptabile și că valoarea actualizată netă a unui proiect este pozitivă și mai mare decât a celorlalte, nu se poate spune că el va fi cel selectat pentru a fi aplicat. Din acest moment al demersului investițional încep să fie luate în considerare restricțiile de ordin fianciar, autoimpuse sau dictate de condițiile pieței financiare. Dimensiunea financiară este de cele mai multe ori locul îngust al deciziei de investiții , deoarece fondurile proprii disponibile pentru finantarea acestei activităti nu sunt nelimitate, iar cele externe fie că nu sunt accesibile la dimensiunea dorită, fie sunt privite cu reticentă de manageri.

Uneori, fondurile provenite din amortizare, din vânzarea unor active și din partea de profit destinată dezvoltării sunt insuficiente pentru a aborda proiectele de investiții disponibile care pot duce la maximizarea valorii activelor firmei. Nu sunt puține cazurile când această situație se asociază cu aversiunea managerului față de riscul generat de creșterea gradului de indatorare, prin contractarea unui imprumut bancar sau obligatar, ori de majorarea capitalului social printr-o emisiune de noi acțiuni.

Atitudinea are ca temei principal fie obișnuința băncilor care, din motive de prudență, resping dreptul conducerii firmelor de a recurge la unele surse de finanțare, cum este leasingul, fie anticiparea pierderii controlului asupra societății în urma vânzării unei noi emisiuni de acțiuni.

Oricare este cauza acestei rețineri și oricât de discutabilă este fundamentarea ei, nu trebuie condamnată « ab initio », deoarece profiturile suplimentare nu sunt întotdeauna mai importante decât păstrarea controlului asupra firmei, mai ales când ele sunt doar probabile. Într-o economie tot mai competitivă, cu o debordantă dinamică a schimbărilor în toate planurile, în care incertitudinea a ajuns o normă, precauțiunea excesivă devine sinonimă cu conservatorismul și cu pierderea șanselor de a supraviețui pe o piață mai disputată decât oricând.

Este foarte importantă cunoașterea operațiunii de raționalizare a capitalului. Aceasta ca și principiu integrator al raționalității limitate, în care ea își are originea, impune adoptarea unor soluții acționale, respectiv selectarea acelor proiecte de investiții, care nu asigură atingerea nivelului maxim al valorii de piață a firmei, dar care permit obținerea celor mai bune rezultate in condițiile de finanțare acceptate.

Procesul de raționalizare începe cu fixarea sumei plafon disponibilă pentru investiții și a variantelor de maximizare, considerate satisfăcătoare în limitele acestei constrangeri. După luarea acestor decizii se pot ierarhiza proiectele de investiții în funcție de nivelul ratei interne de rentabilitate sau a valorii lor actualizate nete pe leu cost inițial, folosindu-se modele matematice concepute anume în acest scop. În fruntea listei, cu șansele cele mai mari de a fi ales, se va afla proiectul care asigură cea mai inaltă valoare a acestor indicatori, pe un leu investit cu a altui proiect, dar cu o investiție mai mica.

Selectia proiectelor nu este nici pe departe o problemă simplă. Adesea, proiectele care se înscriu în limitele constrangerilor valorice stabilite sunt numeroase și, sub multe aspecte, concurente. Unele proiecte nu oferă o valoare actualizată netă prea ridicată, dar promit obținerea unor fluxuri de lichidități foarte avantajoase. Ori de câte ori este pus în fața unei decizii cu caracter investițional, întreprinzătorul încearcă să estimeze cat mai riguros rata probabilă a randamentului proiectelor reținute și riscul economic pe care și-l asumă, aplicând un anumit proiect.

CAP. V. RISCUL VALUTAR ÎN ACTIVITATEA AGENȚILOR ECONOMICI

Unul dintre cele mai importante riscuri cu care se confruntă agenții economici în activitatea lor este reprezentat de riscul valutar. El apare în momentul în care valoarea unui instrument financiar fluctuează, datorită schimbărilor nivelului de piață al cursului valutar.

În practica economică, riscul valutar imbracă două forme de manifestare : riscul cursului de schimb și riscul de transfer valutar.

a. Riscul cursului de schimb

O definiție exactă și concisă a acestui tip de risc o oferă C. Kirițescu, potrivit căruia acesta reprezintă ,,posibilitatea înregistrării unei pierderi în cadrul unei tranzacții comerciale sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar, a valutei de contract, în intervalul dintre momentul încheierii contractului și data efectuării plății in valuta".

Agenții economici cei mai expuși acestui tip de risc sunt aceia care desfășoară activități de comerț exterior, atât în calitate de exportatori cat și de importatori de bunuri economice de consum sau de producție. Ca urmare, riscul valutar privind cursul de schimb îi afectează pe ambii participanți la activitatea de comerț exterior :

pe exportator, în situația în care scade puterea de cumpărare a valutei în care este exprimat prețul unui contract, între momentul contractării și cel al incasarii creanței;

pe importator, în situația în care crește puterea de cumpărare a valutei de contract, în intervalul de timp dintre semnarea contractului și plata prețului.

b. Riscul de transfer valutar

Reprezintă acel risc valutar care este « mai frecvent întalnit in diferitele forme de cooperare economică internațional ». Acest risc este generat de condițiile economice (financiare, valutare) din țara importatorului care impiedică sau obstrucționează transferul valutei încasate de exportator către țara acestuia. Spre deosebire de riscul cursului de schimb (care poate afecta ambii parteneri la activitatea de comerț exterior), riscul de transfer valutar afectează numai un singur participant, exportatorul.

Alături de riscul valutar, în activitatea de comert exterior există și riscul de preț. Acesta apare datorită decalajului dintre momentul semnării unui contract extern și momentul efectuării plății. Acest risc are două forme de manifestare :

riscul exportatorului (apare in situația în care, pe intervalul de timp dintre momentul semnării contractului și momentul efectuării plății, prețul stabilit prin contract devine mai mic decât prețul mediu la nivel global);

riscul importatorului (apare în situația în care, pe intervalul de timp dintre momentul semnării contractului și momentul efectuării plății, prețul stabilit prin contract devine mai mare decât prețul mediu la nivel global).

De cele mai multe ori, aceste contracte capătă un caracter speculativ, una dintre părți înregistrand un profit, iar cealaltă o pierdere.

Pentru a reduce influența negativă a acestui risc este necesară o fundamentare corectă a prețului de export (in cazul exportatorului) și acceptarea unui preț cat mai avantajos la import (în cazul importatorului). Cu toate acestea, el nu poate fi eliminat, datorită acțiunii unor factori macroeconomici (politicile economice ale țărilor partenere, facilitățile fiscale practicate, barierele comerciale etc.) a căror influență este dificil de anticipat

Apariția riscurilor economice globale – se referă la riscurile economiei
mondiale. Aceste riscuri au efecte semnificative asupra întregii populații a globului și implicit asupra tuturor agenților economici.;

riscurile economice naționale – au influență asupra economiei naționale a unui stat și afectează populația țării respective

riscurile economice la nivelul agentului economic – se manifestă la nivelul unei companii sau a unui grup de companii similare care au in comun un anumit lucru (obiectul de activitate, nivelul de pregătire și de calificare a personalului, produsele fabricațe etc.).

De foarte multe ori, riscurile din activitatea economică, care îi afectează in mod direct sau indirect pe participanți au o acțiune conjugată în sensul în care pot exista simultan riscuri din toate cele trei categorii (globale, naționale și la nivelul agentului economic).

CONCLUZII STRATEGICE

Riscurile cu care se confruntă astăzi orice manager al unei firme sunt adesea deosebit de complexe. Derularea operațiunilor de succes presupune cunoașterea în detaliu a riscurilor, precum și a modului in care manifestarea lor poate afecta valoarea firmei sau câștigurile asociate investițiilor. Înțelegerea acestor riscuri și a instrumentelor pe care managerii le au la dispoziție pentru gestionarea lor necesită o abordare integrată și nu una punctuală. Abordarea integrată este prezentă la nivel intuitiv sub aspectul efectului de portofoliu prin care se conștientizează diversificarea riscului. Această viziune este în prezent depășită și se impune modificarea radicală a viziunii asupra managementului riscului, dinspre o concepție relativ pasivă de acceptare a riscurilor către una pro-activă, de selectare coerentă și conștientă a riscurilor considerate acceptabile, în paralel cu gestionarea atentă și consecventă a acelor categorii de riscuri considerate de management a fi prea periculoase pentru a putea fi suportate.

S T U D I U D E C A Z

PREZENTAREA SOCIETAȚII

S.C. VM COMP S.R.L. situată în orașul Ștefănești, judetul Argeș, a fost înregistrată ca societate cu răspundere limitată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J03/694/1991, având codul de înregistrare fiscală RO 197566.

S.C. VM COMP S.R.L. are ca obiect principal de activitate producția de articole tehnice din cauciuc. Societatea a reușit să se impună pe piață, îndeosebi în industria de automobile, devenind in scurt timp principalul furnizor pentru S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. – producătorul national de autoturisme.

AMPLASARE

VM COMP este localizată in orașul Ștefanești – județul Argeș, în apropierea orașului Pitești pe șoseaua București – Pitești, la km 111

Această amplasare a fost aleasă ținând cont de avantajele oferite de :

teren proprietatea firmei

situarea pe șoseaua care leagă capitala țării, București, de orașul Pitești – un dezvoltat centru industrial aflat în apropierea uzinei AUTOMOBILE DACIA Mioveni

acces la toate utilitațile

STRUCTURA PERSONALULUI :

La 31.12.2008, societatea avea 302 de salariati.

Structura personalului la 31.12.2008 comparativ cu 31.12.2007 se prezintă astfel :

DESCRIEREA SUMARĂ A PROCESULUI TEHNOLOGIC ACTUAL :

Faza 1

fabricarea amestecului de cauciuc conform rețetei de fabricație

controlul amestecului de cauciuc conform gamei de control

transportul amestecului la linia de extrudare

Faza 2 – pregătirea semifabricatului (eboșe)

Faza 3 – vulcanizare in prese

Faza 4 – finisare, control, depozitare

CAPACITĂȚI DE PRODUCȚIE ȘI STRUCTURA ACESTORA

VM COMP dispune de 15.430 mp de teren intravilan, conținand o suprafață construită de 5.160 mp, hale și depozite proprii.

Capacitatea total de producție : 750 tone/an

Evoluția producției fizice (in tone pe an) :

Compania dispune de următoarele dotări principale :

29 de prese diverse pentru vulcanizare și injecție între 40 și 450 TOF

o linie de fabricatie a tuburilor și furtunurilor

o linie de fabricație continuă a profilelor din cauciuc

o linie de fabricație a amestecurilor din cauciuc

Pentru a veni în întampinarea cererii pentru produsele cele mai căutate, societatea a parcurs un amplu proces de retehnologizare care a constat în principal în :

achiziționarea unui extruder pentru vulcanizat cauciuc care, împreună cu instalația de vulcanizat cu aer cald și cu linia de extrudare formează linia pentru fabricarea profilelor din cauciuc pentru etanșare uși și geamuri autovehicule ; această investiție a determinat un surplus de producție de 175 tone/an ;

achiziționarea unei linii continue pentru fabricarea garniturilor presate ; această linie a determinat un surplus de producție de 100 tone / an ;

Investițiile ce privesc retehnologizarea au adus un surplus de valoare ca urmare a diminuării costurilor cu forța de muncă, a reducerii timpului unui ciclu de fabricație, reducerea costurilor cu pierderile tehnologice și nu în ultimul rand creșterea cifrei de afaceri. De asemenea, s-a înregistrat o creștere a productivității muncii și o imbunătățire semnificativă a calității produselor.

ANALIZA PIEȚEI 

Piața românească de articole tehnice din cauciuc pentru autoturisme este foarte dezvoltată. Societatea produce aproximativ 2.200 de repere, deținând astfel un procent important din piața locală și națională a reperelor din cauciuc, în special pentru gama auto, iar din anul 2001 a pătruns cu succes și pe piața internatională.

Se dorește câștigarea unui segment de piață din ce în ce mai mare prin crearea de noi produse și prin identificarea unor noi oportunităti pe piața europeană.

În anul 2008 s-au lansat in producție mai multe repere noi, astfel :

pentru export : 14 repere-garnituri presate ;

pentru piața internă : 2 repere profilate, 7 repere coturi și manșoane.

În prezent, sunt in curs de omologare mai multe produse :

pentru export : 8 repere garnituri presate și 3 repere profilate

pentru piața internă : 22 de repere din cauciuc care formează un set necesar asamblării unei mașini

PRINCIPALII CLIENTI :

PRINCIPALII FURNIZORI DE MATERIE PRIMĂ ȘI MATERIALE :

PRINCIPALII CONCURENȚI :

ARTECA S.A. Jilava

ARTEGO S.A. Târgu Jiu

RONNERA RUBBER S.R.L. Pitești

Din analiza competitivității pozițiilor pe piață deținute de liniile de produs respective se deduc următoarele :

ACTIVITĂȚI DE PROMOVARE A VÂNZĂRILOR :

Pagina Web

Participare lâ targuri și expoziții

Realizarea de pliante publicitare

Promovare in mass-media

ANALIZA SWOT

Puncte forte :

LINIA PRODUSELOR PROFILATE : calitate ridicată, costuri de fabricație scăzute, condiții și termene de livrare prompte ;

LINIA PRODUSELOR PRESATE : calitate ridicată, costuri de fabricație scăzute, condiții și termene de livrare prompte 

Politica de prețuri concurențială

Structura organizatorică aplatizată (nivele ierarhice reduse)

Buna reputație a firmei

Personalul este calificat pentru activitatea pe care o desfășoară

Societatea folosește mijloace de promovare a produselor

Puncte slabe :

LINIA PRODUSELOR PROFILATE : capacitate insuficientă de producție comparativ cu cererea de pe piață, gamă relativ restransă de produse

fabricație scăzute, condiții și termene de livrare prompte ;

LINIA PRODUSELOR PRESATE : posibilități limitate de realizare a unor repere de dimensiuni mari

Nu există inlocuitori pentru pozitiile cheie

Sistemul de formare continuă nu este corelat cu necesarul de formare pe fiecare post

Beneficiarii programelor de formare provin din rândul personalului cu calificare inaltă ; pentru personalul de execuție oferta de pregătire este de scurtă durată sau chiar lipsește

Nu există un compartiment de cercetare fundamentală cu personal afectat strict pentru acesta

Dotarea laboratorului este insuficientă și nu permite efectuarea tuturor încercărilor specifice activității organizației.

Aceste slăbiciuni nu constituie o amenințare pe termen scurt, urmând ca pe termen lung să fie soluționate prin realizarea planului de investiții .

Oportunități :

Segmente de piață nesatisfăcute

Zona geografică bine dezvoltată din punct de vedere economic, clienți cu potențial financiar mare

Creșterea numărului de noi produse prin colaborarea cu DACIA RENAULT și METZELER

Amenințări :

Pătrunderea unor firme cu capital străin care oferă, pentru a intra pe piață, diverse facilități – atât angajaților pe care îi recrutează, cat și clienților

Personalul bine pregătit poate migra la alte firme concurente

STRATEGIA DE DEZVOLTARE prevede îndeplinirea următoarelor obiective:

Consolidarea relațiilor cu clienții importanți și găsirea de noi parteneri

Implementarea și certificarea sistemului de management al calității specific sectorului auto

Creșterea numărului de clienți semnificativi

Creșterea satisfacției clienților prin calitate, costuri și termene

Scăderea numărului de reclamații de calitate pe client

Scăderea numărului intern de rebuturi

Reducerea costului defectelor interne raportat la costul de producție

Ameliorarea motivației personalului

Creșterea competențelor profesionale ale întregului personal

Creșterea competitivității companiei

Productivitatea

Rata rentabilității vânzărilor

Rata rentabilității resurselor consumate

Rata rentabilității economice

PROIECȚII FINANCIARE

Indicatori economici

Indicatori financiari

ANALIZA RISCURILOR PRIVIND ACHIZIȚIILE ȘI VÂNZĂRILE

Procedura ciclului de achiziții:

Comânda

Risc 1: a avea comenzi de bunuri care nu sunt pentru nevoile societații

Risc 2: a avea comenzi la prețuri mult mai ridicate decât nevoile întreprinderii

Risc 3: a avea comenzi care nu reflectă nevoile întreprinderii

Masuri:

Cererile de achiziții vor fi autorizate de un responsabil

Departamentul achiziții va identifica furnizorii și va monitoriza prețurile furnizorilor

Receptia bunurilor

Risc 1: a avea bunuri care nu au fost comândate

Risc 2: a fi recepționat bunuri care nu corespund din punct de vedere cantitativ, calitativ și al condițiilor

Măsuri:

Se va desemna o persoană responsabilă cu recepția bunurilor

Se va verifica dacă există o conformitate între cererea de achiziție și bunurile recepționate din punct de vedere calitativ și cantitativ

Facturarea furnizorilor

Risc 1: a avea facturi primite și neînregistrate

Risc 2: a avea bunuri facturate și care nu au fost comandate de societate

Măsuri:

Se va verifica dacă facturile primite de la furnizori sunt trimise la contabilitate

Se vor reconcilia facturile, comenzile și notele de receptie

Plata furnizorilor

Risc 1: a efectua plăți care vizează furnizorii societății

Risc 2: a avea facturi neplătite

Măsuri:

Se va emite lista cu furnizorii de plată și se va transmite persoanei responsabile

Autorizarea la plată de către un responsabil

Procedura ciclului de achiziții:

Plasamentul comenzilor pe clienți

Risc 1: a vinde bunuri clienților îndoielnici

Măsuri:

Se va efectua periodic un client screening astfel:

Clienți noi:

se verifica clientul (cerere de referințe din partea băncii)

se stabilește o limită a creditului clientului

Clienți existenți:

Se verifică dacă limita creditului nu este depășită

Se verifică soldul clientului

Comânda și livrarea

Risc 1: a vinde bunuri pentru prețuri care nu sunt autorizate și a acorda reduceri care nu sunt în concordanță cu procedurile societății

Risc2: a trimite bunuri care nu sunt conforme cu comanda

Măsuri:

Se va efectua permanent un control al prețurilor, iar reducerile vor fi autorizate de către un responsabil

Se vor controla comenzile; bunurile trimise trebuie să aibă comenzi autorizate

Livrarea bunurilor clientului

Risc 1: a trimite bunuri neconforme din punct de vedere cantitativ, calitativ și al comenzii

Risc2: a realiza vânzări fără a pune la zi situația stocurilor

Risc 3: a accepta comenzi fără a avea stocuri disponibile

Măsuri:

Se vor examina bunurile din punct de vedere cantitativ, calitativ și al comenzii

Se va verifica nivelul stocurilor; se va stabili un minim de stoc

Facturarea

Risc 1: a face livrari de bunuri care nu sunt recunoscute de către clienți din punct de vedere calitativ, cantitativ și al comenzii

Risc2: a avea probleme de cut-off de diminuări de stocuri de bunuri și creșterea costurilor vânzărilor fără a înregistra venitul corespunzător

Măsuri:

Se va verifica dacă documentele care atestă livrarea au fost semnate de client

Se va verifica dacă factura este emisă imediat după emisiunea notei de livrare

Încasările

Risc 1: A avea clienți îndoielnici

Măsuri:

Se va verifica scadențarul soldurilor clienților

1. Calculul riscului inerent general

2. Calculul riscului inerent specific

Se analizează riscurile privind achizițiile și vânzările prin prisma următorului minichestionar, avându-se în vedere riscul inerent general:

Sistemele sunt predispuse erorii (neadecvate / manuale, necomputerizate)?

Personalul din comercial este slab pregătit?

Tranzacții complexe (prin natura lor)?

Suspiciuni privind existența fraudelor sau pierderilor?

Tranzacții neobișnuite (natura tranzacției sau natura procesului din afara sistemului)?

Tabelul de mai jos (T1) conține procentajele riscului inerent care trebuiesc atașate fiecărei secțiuni pe baza celor șase întrebări și a riscului general deja stabilite la nivelul societății.

T1

În cazul VM COMP, coloana relevantă este coloana a doua – risc scăzut.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Analizând cele de mai sus, putem concluziona ca VM COMP prezintă un risc de afacere relativ mic. În plus, compania se afirmă cu tot mai mult succes în ultimii ani in competiția cu firmele din domeniu, mizând pe o serie de avantaje care o transformă într-un punct de referință în cadrul acestei industrii:

Adaptarea permanentă cantitativă si calitativă la evoluția cererii de pe piață

Preocuparea continuă pentru satisfacerea beneficiarilor și câștigarea unor segmente de piață din ce in ce mai mari prin crearea de noi produse și prin identificarea unor noi oportunități pe piata europeană.

Specializarea profesională susținută a personalului

Amplasarea ideală pe soseaua care leagă capitala țării, București, de orașul Pitești – un dezvoltat centru industrial aflat in apropierea uzinei AUTOMOBILE DACIA Mioveni, ușor accesibilă prin legături rutiere cu majoritatea localităților din zonă

În urma analizei riscurilor decizionale privind achizițiile și vânzările, s-au dispus următoarele:

Se recomandă dezvoltarea activității; pentru aceasta sunt necesare activități de marketing direct prin lansarea de oferte către clienții potențiali.

Achiziționarea de materii prime și materiale se va face în mod rațional, evitandu-se creșterea stocurilor de materii prime și materiale (în limita posibilităților, deoarece furnizorii impun anumite cantități minime pentru aprovizionare)

Achizițiile se vor efectua analizând cel puțin trei oferte pentru fiecare materie primă și material, decizia fiind luată in funcție de raportul preț-calitate și termenele de plată și de livrare.

Ținând cont de deprecierea continuă a leului față de moneda europeană, contractele de vânzare se vor negocia in valută, pentru a evita pierderile semnificative generate de diferențele de curs valutar.

În contextul economic actual, de criza accentuată, se vor urmări riguros incasările creanțelor, pentru a evita blocajul financiar

Se vor analiza și soluționa în timpul cel mai scurt posibil eventualele reclamații și sesizări de la clienți, pentru a menține un nivel ridicat al gradului de satisfacție al acestora .

Bibliografie :

Brezeanu  P. , Prăjișteanu B.  – Gestiunea Financiară a portofoliului, Editura Economică, București, 2002;

Fredman, I.A. & Wils R – Fonduri de investiții , Edițura Hrema, București, 2002;

Gogoneață Basarab   – Economia Riscului și incertitudinii, Editura Economică, 2004;

Petrișor I. – Inteligența strategică a întreprinderii, Editura Brumar, Timișoara, 2001

Prunea Petru – Riscul în activitatea economică – Ipostaze. Factori. Modalități de reducere – Editura Economică 2003

Samuels J.M., Wilkes F.M., Brayshaw R.E. – Management of Company Finance, Chapman & Hall, 2000

Wilmount P. – Derivative. Inginerie financiară, Editura Economică, București, 2002

Manual de audit financiar, Curtea de Conturi, Octombrie 2002;

Wikipedia Encyclopedia 2009,  www.wikipedia.org, Risk Management și Financial risk management 

Horobeț Alexandra – Managementul riscului, Editura CH Beck, 2005

Pop Liviu – Tratât de drept civil. Obligațiile.Regimul juridic general, Editura CH Beck, 2006

Nicolaescu Eugen – Norme minimale de audit– Editura Economica, 2001

Codul Comercial din 27/06/1997

Codul Civil din 26/07/1993