Analiza Riscurilor
CUPRINS:
Cap. I. Definirea și tipologia riscului în afaceri
Cap. II. Riscul comercial
2.1. Riscul comercial privind sănătatea partenerilor străini
2.2. Riscul comercial privind negocierea neurmată de
încheierea contractului
2.3. Riscul de preț
2.4. Riscul valutar
Cap. III. Riscul de exploatare (economic) și pragul de rentabilitate
3.1. Analiza pragului de rentabilitate și aprecierea riscului de
exploatare structural
3.2. Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de
activitate și relația cu pragul de rentabilitate
Cap. IV. Riscul financiar
4.1. Gradul levierului financiar
4.2. Stăpânirea riscurilor financiare
4.2.1. Dimensionarea globală a riscului financiar
4.2.2. Riscuri financiare specifice
Cap. V. Riscul de faliment (de insolvabilitate)
5.1. Conceptul de întreprindere în dificultate
5.2. Principalele cauze care conduc la falimentul unei firme
5.3. Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului
financiar
5.3.1. Determinarea fondului de rulment
5.3.2. Interpretarea fondului de rulment
5.3.3. Analiza statică a riscului de faliment prin metoda
ratelor
5.4. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
5.5. Analiza funcțională a riscului de faliment
5.5.1. Noțiunea de nevoie de fond de rulment
5.5.2. Noțiunea de trezorerie, relațiile de trezorerie
și evoluarea riscului de faliment
5.6. Analilza dinamică a riscului de faliment prin metoda fluxurilor
5.7. Coordonate ale analizei strategice a riscului
Cap. VI. Aplicații practice
Bibliografie
=== Analiza riscurilor ===
Analiza riscurilor
CUPRINS:
Cap. I. Definirea și tipologia riscului în afaceri
Cap. II. Riscul comercial
2.1. Riscul comercial privind sănătatea partenerilor străini
2.2. Riscul comercial privind negocierea neurmată de
încheierea contractului
2.3. Riscul de preț
2.4. Riscul valutar
Cap. III. Riscul de exploatare (economic) și pragul de rentabilitate
3.1. Analiza pragului de rentabilitate și aprecierea riscului de
exploatare structural
3.2. Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de
activitate și relația cu pragul de rentabilitate
Cap. IV. Riscul financiar
4.1. Gradul levierului financiar
4.2. Stăpânirea riscurilor financiare
4.2.1. Dimensionarea globală a riscului financiar
4.2.2. Riscuri financiare specifice
Cap. V. Riscul de faliment (de insolvabilitate)
5.1. Conceptul de întreprindere în dificultate
5.2. Principalele cauze care conduc la falimentul unei firme
5.3. Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului
financiar
5.3.1. Determinarea fondului de rulment
5.3.2. Interpretarea fondului de rulment
5.3.3. Analiza statică a riscului de faliment prin metoda
ratelor
5.4. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
5.5. Analiza funcțională a riscului de faliment
5.5.1. Noțiunea de nevoie de fond de rulment
5.5.2. Noțiunea de trezorerie, relațiile de trezorerie
și evoluarea riscului de faliment
5.6. Analilza dinamică a riscului de faliment prin metoda fluxurilor
5.7. Coordonate ale analizei strategice a riscului
Cap. VI. Aplicații practice
CAP. I. INTRODUCERE
Definirea și tipologia riscului
Analiza rentabilității constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului financiar, care nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul asumat și invers.
Riscul, într-o accepțiune sintetică inerent oricărei activități semnifică variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea mediului. Mai exact, putem aprecia că riscul reprezintă prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității nu trebuie să ducă la concluzia că cele două aspecte sunt independente. Diferiții agenți economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă. De altfel, în teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei.
Cu cât nivelul riscului este mai ridicat, cu atât agenții economici sunt nevoiți să ia în considerare posibilitatea înregistrării de pierderi.
Cauzele care generează riscul pot fi:
Specificul activității desfășurate;
Concurența;
Calitatea actului managerial (imprudența managerială);
Relațiile cu clienții, furnizorii, băncile, etc.;
Lipsa informațiilor sau inexactitatea acestora;
Împrejurări de forță majoră, ca de exemplu calamități naturale fortuite, cum ar fi incendii, furturi, accidente, etc.
Riscul afacerilor mai poate fi definit ca fiind schimbarea inerentă în
proiecțiile (previziunile) veniturilor viitoare aferente activelor sau acțiunilor, dacă firma nu utilizează datorii pentru finanțarea sa. Acesta este factorul cel mai determinant în structura capitalului firmei.
Riscul afacerilor variază de la o ramură de activitate la alta și de la o firmă la alta, în cadrul aceleiași ramuri de activitate. În plus, riscul afacerilor poate fi schimbător în timp. În general, firmele mici și firmele cu un singur produs, au, relativ, un grad ridicat al riscului afacerilor.
Riscul afacerilor depinde de un număr de factori, dintre care cei mai importanți sunt:
1. Variabilitatea cererii. Cu cât este mai stabilă cererea pentru produsele firmei, ceteris paribus, cu atât va fi mai redus riscul afacerilor.
2. Variabilitatea prețului vânzărilor. Firmele ale căror produse sunt comercializate pe piețe cu volatilitate (schimbări rapide de preț) mare sunt expuse la un risc al afacerilor mai mare decât firmele ale căror prețuri la produsele vândute de acestea sunt relativ stabile.
3. Variabilitatea prețului imputului (cumpărărilor). Firmele ale căror prețuri aferente cumpărărtorilor sunt foarte schimbătoare sunt expuse la un grad ridicat de risc al afacerilor.
4. Capacitatea ajustării prețurilor vânzărilor la schimbările cumpărărilor. Unele firme au dificultăți mari în creșterea prețurilor produselor lor, când costurile intrărilor cresc și o mai mare capacitate de ajustare a prețurilor ieșirilor, ceea ce înseamnă un grad mai mic de risc al afacerilor. Acest factor este, în special, important pe timpul perioadelor de inflație ridicată.
5. Levierul exploatării. Dacă o proporție importantă din costurile totale ale firmei sunt fixe, și deci, nu pot fi scăzute când cererea scade, acest lucru conduce la creșterea riscului afacerilor pentru firma respectivă.
Fiecare din acești factori este parțial determinat de caracteristicile
activității (ramuri de activitate), dar fiecare este, de asemenea, controlabil într-un anumit grad de către conducere.
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, ele putându-se manifesta mai intens sau mai puțin intens la nivelul agentului economic. În practică, cel mai adesea se vorbește de :
Riscul de țară;
Riscul valutar;
Riscul tehnic (inovativ);
Riscul economic (de exploatare);
Riscul de faliment (insolvabilitate);
Riscul financiar;
Riscul comercial;
Fiind supusă unui număr atât de mare de riscuri, activitatea unui
agent economic este cu atât mai puțin riscantă cu cât acesta manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Cum niciodată nu pot fi stăpânite riscurile în totalitate, se pune adesea problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a crește rentabilitatea pe care acesta o îmbracă.
În concordanță cu formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată astfel:
Analiza riscului economic sau de exploatare;
Analiza riscului financiar;
Analiza riscului de faliment sau de insolvabilitate.
În teoria economică, noțiunea de risc este substituită de alte
noțiuni, cel mai adesea de ,,flexibilitate”. Indiferent de valențele preponderent economice sau financiare ce i se atribuie, flexibilitatea este definită prin capacitatea firmei (întreprinderii) de a se adapta și de a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Dacă luăm în considerare posibilitatea clasificării riscurilor, după originea lor, vorbim de riscuri interne, respectiv de riscuri externe.
Putem defini riscul intern ca fiind o categorie de risc la care este supus un agent economic și care își are cauzele în interiorul unității, fiind localizat în domeniul managementului și al producției.
În domeniul managementului există posibilitatea ca firma (întreprinderea) să fie condusă de persoane care nu au calificarea și aptitudinile necesare unui bun conducător.
În sfera producției se pot manifesta:
Riscul de inovație, adică modernizarea producției;
Riscul de funcționare al produselor;
Riscul de exploatare;
Riscul de cooperare în producție;
Riscul de neexecutare.
Riscul extern este acel risc care se manifestă ca urmare a acțiunii
unor factori din afara unității, zonali sau naționali. Această categorie de risc poate fi:
Risc de neexecutare, când beneficiarul nu mai vrea să ridice mărfurile contractate;
Risc de insolvabilitate, când beneficiarul se găsește în imposibilitatea de a plăti contravaloarea mărfurilor;
Risc valutar;
Risc de natură politică;
Risc cu caracter natural.
Mai putem defini riscul și din punct de vedere al managementului
afacerilor care înțelege prin risc atât probabilitatea câștigului, cât și a pierderii. Pornind de la aceasta, putem opta pentru mai multe definiții:
Când probabilitatea de apariție a unei stări ale naturii este ,,1” spunem că suntem în situația de certitudine;
Când se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii, dar aceasta este mai mică decât ,,1” suntem în situație de risc;
Când nu se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii suntem în situație de incertitudine.
Prin aceste definiții ale riscului se apreciază că practica simte
nevoia unei ordonări după anumite criterii în vederea cuantificării lor. Aceste criterii sunt:
a) Dependența de voința managementului, care poate fi:
Riscul speculativ, care, în ciuda diversității manifestării lui prezintă
câteva caracteristici comune:
Este acceptat – rezultă dintr-un fapt rațional, riscul speculativ nu este asumat fără ca managementul să fie în cunoștință de posibilitatea apariției lui;
Este delimitabil – managementul poate decide în aranjamentele sale su privire la mărimea riscului în funcție de limita bugetului și politica pe care o promovează;
Se realizează în timp – numai după o perioadă de timp managementul poate trage concluzii cu privire la succesul sau insuccesul de piață al unui produs, la oportunitatea unei afaceri.
Riscul pur este contrar riscului speculativ:
Nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig. Realizarea sa determină o pierdere pentru firmă în timp ce nerealizarea nu constituie un câștig;
Nu este delimitabil – firma nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru;
Nu se realizează în timp – apare ca un fenomen aleatoriu de multe ori fără semnale de avertizare;
Este un eveniment aleatoriu independent de voința părților – aceste două caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare. ,,Riscurile pure” în limbajul curent mai sunt cunoscute și sub denumirea de ,,riscuri asigurabile”.
Riscurile pure sunt consecințele evenimentelor accidentale (uragane, inundații, cutremure) sau fortuite (războaie, incendii, furturi, atentate). Aceste evenimente prin natura lor fiind independente de voința managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care protecția împotriva lor se face prin transferul responsabilității companiilor de asigurări.
b) Originea riscurilor după care avem:
Riscuri provenite de la și din activitatea firmei. Sunt riscurile generate de activitatea de concepție, comercializare și exploatare. Fiecare din aceste activități generează centre de risc care trebuie identificate și gestionate;
Riscuri provenite din exteriorul firmei. Activitatea unui agent economic se desfășoară într-un mediu politic, social și economic care, din perspectiva riscului are influențe puternice asupra acestuia.
c) natura riscului: riscul investitorilor pasivi; riscul de țară; riscul întreprinderilor; riscul investițiilor financiare; riscul investițiilor materiale.
CAPITOLUL II
RISCUL COMERCIAL
În cadrul derulării contractului comercial pot apărea atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător o serie de riscuri. Cauzele care generează astfel de riscuri sunt diverse și pot fi de natură comercială și necomercială. În grupa riscurilor necomerciale pot fi incluse acele riscuri care sunt determinate de : starea de război, expropierea, schimbarea regimului politic, calamități naturale, etc. Trebuie ținut cont și de riscul care poate să apară în schimburile internaționale, în special în perioada actuală când agenții economici din România nu au încă experiența necesară. Pentru aceea se consideră necesară prezentarea sintetică a acestor riscuri care apar în următoarul tabel:
Tabel 3. Principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract comercial.
Se consideră că riscurile comerciale trebuie prevăzute din faza precontractuală. Negociatorii cu obligația profesională să elaboreze strategie din cadrul căreia nu trebuie să lipsească ipotezele posibile ale riscului. Evident, comensurarea consecințelor posibile ale riscurilor previzibile privind o anumită tranzacție presupune o documentare temeinică sub aspect statistic și în toate cazurile juridico-economic. Această documentare trebuie să fie fundamentată pe un șir de observații îndestulătoar de mare pentru a trage o concluzie cu probabilitate matematică cât mai ridicată. La documentarea axată pe bazele statistice aparținând perioadei anteriore luate în considerare trebuie asociate datele furnizate de prognozele formulate de diferite instituții de specialitate sau instituite de fiecare comerciant în parte, pe baza experienței sale.
2.1. Riscul comercial privind bonitatea partenerilor străini
Pentru a evita anumite riscuri comerciale, în special în cazul vânzarilor pe credit este foarte importantă verificarea bonitîții cumpărătorului. Dacă din perspectivă teoretică necesitatea acestei verificări este evidentă din punct de vedere practic apar anumite dificultăți. Aceste dificultăți țin în special atât de secretul afacerii cât și de capacitatea cumpărătorului de a accede la informațiile dorite sub aspect metodologic există două surse de informații:
surse de informare indirecte în care includem sursele obținute de la băncile comerciale, de la parteneri de afaceri tradiționali, societăți de consultanță, informații din Monitorul Oficial. Bilanțul sintetic publicat chiar și în Monitorul Oficial poate oferi informații despre lichiditatea și solvabilitatea firmei prezentate. Partenerii comerciali tradiționali prin comportamentul pe care l-au avut de-alungul derulării mai mutor contracte și datorită încrederii pe care au câștigat-o pot fi folosiți cu scces pentru a obține informații asupra bonității unei fieme comerciale care își desfășoară activitatea pe aceeași piață cu ei. Dacă acestă cale prezintă avantajul că nu implcă cheltuieli cu comisioane, firma trebuie totuși privită cu circumspecție, unele informații primite de la asemenea parteneri au un anumit grad de subiectivism. Firmele de consultanță, prin specificul activităților, cunosc bonitatea clienților în special cazul societăților de factoring. În procesul de derulare a încasărilor, de urmărire a clienților debitori litigioși de punere în executare a titlurilor, societățiile de factoring reușesc să cunoască bonitatea acestora, devenind astfel consilieri ai firmelor, ale căror creanțe provenite din livrări de mărfuri le valorifică. Societățile de factoring, prin relațiile financiare pe care le întrețin între ele sunt în măsură să dea informații, chiar și asupra acelora a căror debite sunt urmărite de alți parteneri de afaceri.
În cazul în care bonitatea partenerului de afaceri este precară obligatoriu se vor introduce măsuri asiguratorii în proiectul de contract sau atunci când este cazul se renunță la afacere.
Surse de informare dierecte, axate pe analiza unor documente contabile și financiare ale partenerului .
Riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului
În foarte multe cazuri negocierile nu se finalizează nici prin încheierea unor contacte economice. Motivele pot fi diverse, ele putând fi imputate atât cumpărătorului cât și vânzărătorului sau deosebi la nici unul. Sunt însă cazuri când “vina” eșuării aparține cumpărătorului și în acest caz trebuie să țină seama de următoarele:
negocierea a implicat timp, bani, iar uneori ratare afacerii cu alți parteneri potențiali;
în cadrul negocierilor s-au desconspirat în limitele prudenței anumite secrete de afaceri care utilizate pot aduce prejudicii celui care le deținea;
în cazul licitațiilor organizatorul elaborează caietul de sarcini care necesită bani și timp.
În cazul licitațiilor negociatorul trebuie să țină seama de:
participanții la licitație trebuie să depună o sumă de bani “cash “ sau hârti de valoare drept garanție. În cazulîn care ofertantul căruia i-a fost adjudecată oferta, nu încheie contractul, pierde garanția.
participanții la licitație sunt obligați să prezinte o scrisoare de garanție bancară emisă de o bancă comercială agreată de organizatorul licitației.
Garanții privind păstrarea secretului pe timpul negocierii transferului de know-how. Dacă în cazul unui deținător de brevet de investiții care constituie o veritabilă proprietate industrială garantată prin convenții internaționale, deținătorul de know-how nu se bucură de aceeași protecție. În aceste situații, deținătorul de know-how trebuie să-și protejeze proprietatea astfel:
să nu dezvăluie nici o informație confidențială
remiterea de către beneficiar a unui document scris ofertantului, înainte de începerea negocierilor, prin care se obligă să țină drept confidențial toate informațiile primite și să nu le dezvăluie unor terțe persoane fără acordul acestora.
Încheierea unei convenții preliminare între partenerii aflați în tratative atunci când este vorba de tranzacții complexe și de valoare mare.
Solicitarea de la beneficiar a unei sume de bani care să servească drept cauțiune atunci când bonitatea acestuia este precară. Dacă contractul se încheie, suma constituită cauțiune se scade din prețul care urmează să fie platit de beneficiar. În cazul în care contractul nu se încheie, prin convenția privind constituirea cauțiunii urmează să se stabilească în ce condiții se restituie și în ce condiții.
2.3. Riscul de preț
Prin risc de preț se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi sau a unui câștig la un contract ca urmare a modificării în timp a prețului practicat pentru produsul respectiv ( de aceeași calitate, parametrii funcționali, etc.).
Riscul de preț pentru vânzător apare în situația în care în intervalul dintre momentul contractării și cel al încasării produsului a avut loc o creștere de preț.
Riscul de preț pentru cumpărător apare în situația în care cele două momente de pe piață adică între momentul livrării și cel al prețului are loc o micșorare a prețului la marfa de contract.
Apariția acestui risc de preț poste fi determinată de o serie de factori comerciali sau monetari, având un impact direct mai ales asupra celor care realizează producția pentru export. Pentru producători acest risc se manifestă mai ales când prețul extern rămâne constant sau scade, iar prețul intern crește datorită creșterii prețurilor materiilor prime, ale manoperei, etc. ( scade puterea de cumpărare). O altă situație apare atunci când, prețul extern crește în raport cu cel stabilit în contract, astfel că firma de comerț exterior pierde în cazul exportatorului și câștigă în cel al importatorului.
Riscul trebuie privit nu numai ca o pierdere ci și ca un câștig fără a exclude necesitatea includerii unor clauze care să te protejeze de pierdere.
Clauza de escaladare a prețurilor
Această clauză este inclusă în contractul extern când se încearcă menținerea unui echilibru între prețul produsului finit și cel al factorilor de producție utilizați pentru fabricarea lui. Clauza de escaladare a prețurilor este benefică în contractele pe termen lung și când agentul economic nu are în vedere operații speculative. Comisia Economică ONU pentru Europa recomandă următoarea formulă posibil de utilizat în stabilirea clauzei de escaladare a prețurilor:
PL = Pc ( a + b* M1/ M2+ c* S1/S0 )
Condiții: a + b + c = 1
Sau a + b + c = 100
Unde : PL – prețul de livrare
Pc – prețul de contract
a – marjă de siguranță ( este fixă ), fiind în fond, procentul din cost care se consideră constant;
b – coeficient ce reprezintă ponderea materiilor prime și materialelor în prețul total al produsului;
c – coeficient ce reprezintă ponderea salariilor în prețul total al produsului;
M1, M2 – costul materiilor prime sau al materialelor la data încheierii contractului “O” și la data livrării sau a scadenței ratei creditului “1”
S0, S1 – salariile medii în respectiva ramură de producție sau într-o fază dată în cele două momente.
În utilitatea formulei de escaladare a prețurilor pot fi distinse mai multe momente de analiză care au în vedere:
structura costului de producție la produsul care face obiectul negocierii;
evoluția prețurilor la materiile prime și materiale ce intră în componența produsului;
evoluția salariilor și a inflației.
Structura costului de producție determină coeficienții a, b, c, astfel:
“a” este un element constant a cărui valoare în practica internațională este considerată de 0,10 și 0,15;
“b” este o mărime determinabilă în funcție de elementele componente. Se recomandă o diferențiere pe tipuri de materii prime, materiale, energie, etc. pentru a avea o imagine cât mai exactă a realității.
“c” se determină în funcție de salariile încorporate în produs.
Clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora pe piața reprezentativă a produsului.
Această clauză se folosește în cazul exportatorului de mașini și utilaje prin includerea în contract a unei clauze care prevede piața reprezentativă a produsului, publicația de referință, modalitatea de aplicare și calculul prețului. Când publicația aleasă ca referință are prețurile exprimate într-o altă valută decât valuta în care urmează a se efectua plata este necesar să se prevadă și modificările cursului valutar. Pe plan internațional, pentru mașini și utilaje se apreciază că piața Germaniei este cea mai reprezentativă.
Prețul de livrare va fi determinată influențat cu indicele prețului respectiv pe piață.
Pl = * Ip
Unde: Pl – prețul efectiv plătit după aplicarea clauzei
Po – prețul de contract
Ip – indice de preț de pe piața reprezentativă pentru produsul de contract
În cazul în care produsul exportat nu se găsește într-o publicație acesta se asimilează cu un alt produs. Această variantă constă în stabilirea prețurilor inițiale cu luarea în considerare a indicilor de creștere a acestora.
4. Riscul valutar
Prin risc valutar se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi sau a unui câștig în cadrul unei tranzacții internaționale ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului și data efectuării încasării sau plății în valută. Acest risc valutar apare pentru exportator a tunci când, la data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat tranzacția (valuta de contract ) are o putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii contractului. Dacă puterea de cumpărare a valutei de contract crește atunci exportatorul câștigă. Pentru importator, acest risc se maifestă când moneda de plată s-a apreciat în perioada dintre momentul încheierii contractului și efectuarea plății, deci el este obligat să-și procure mai scump valuta respectivă, ceea ce necesită un efort financiar suplimentar. Va avea de câștigat atunci când valuta de contract se devalorizează.
Acest risc este destul de frecvent întâlnit datorită fluctuațiilor pe care le înregistrează cursurile diferitelor valute pe piața internațională.
Plecând de la principiul că riscul valutar înseamnă posibilitatea de a câștiga sau pierde gestionarea acestuia trebuie să țină seama de următoarele aspecte:
riscul fiind un eveniment probabil și viitor, este mare și cuantificarea lui necesită din partea celor care trebuie să adopte măsuri, stăpânirea unui ansamblu de informații și experiență care să permită o apreciere cât mai corectă a desfășurării evenimentelor viitoare;
tehnicile existente și folosite pentru evitarea riscului valutar nu apar în totalitate ca soluții optime, aceasta pentru că apelul la clauze valutare, de exemplu, nu elimină numai eventualele pierderi ca urmare a evoluției nedorite a cursului valutar, dar elimină și câștigurile posibile;
în contextul actualului sistem de cursuri fluctuante și în general, a conjuncturii financiar-monetare internaționale instabile, apelul la tehniciile de evitare sau atenuare a riscului valutar nu înseamnă că firma este pusă adăpost în întregime de orice tip de influență negativă rezultată din fluctuațiile cursurilor valutare.
Succesul unei speculații a riscului valutar depinde de volumul de informații al speculatorului pe baza cărora face predicția cursului valutei de contract. La baza deciziei stă speranța de câștig (SE).
În foarte multe cazuri speculatorii estimează, pe baza informațiilor pe care le dețin probabilitatea creșterii sau descreșterii cursului.
SE = * PSP + * ( 1 – PSP) –
Condiția de câștig este :
pentru exploatare SE 0
pentru importator SE 0
unde : V – valoarea contractului;
K(T1SP) – cursul monedei de contract față de moneda de referință estimat în scenariul SP ( scădere ):
K(T1S0) – cursul monedei de contract față de moneda de referință estimat în scenariul SO ( creștere );
PSP – probabilitatea cu care se apreciază scenariul SP;
K(T0) – cursul monedei de contract la momentul inițial T0.
Riscul se poate calcula cu abaterea medie pătratică:
σ = [K(T1SP) – K(T0) ] PSP + [K(T1S0) – K(T0) ] ( 1 – PSP)
Marja de risc = * 100
acoperirea riscului prin clauza valutară simplă
Această clauză presupune legarea valutei de contract de o altă valută considerată mai stabilă, care se va numi valuta clauzei. Baza acestei clauze o constituie determinarea coeficientului de fluctuație (Kf) al monedei de contract față de moneda etalon pe baza cursurilor valutare din momentul semnării contractului și scadenței plății.
Suma de plată se va calcula după formula :
Sp = Si(1 + Kf ) , când moneda de contract s-a depreciat în raport cu moneda etalon;
Sp = Si(1 – Kf ) , când moneda de contract s-a apreciat în raport cu moneda etalon;
unde Sp – suma de plată
Si – suma contractuală stabilită inițial
Kf – coeficient de fluctuație ( exprimat în procente )
Acoperirea riscului prin clauza coșului valutar sau clauza multivalutară
Această clauză pleacă de la ideea folosirii unui coș valutar pentru a menține un echilibru în condițiile flotațiilor generalizate ale monedelor.
Această clauză are două variante : clauza coșului valutar simplu și clauza coșului valutar ponderat . În primul caz, moneda de contract este legată de un coș format din mai multe valute, fiecare având pondere egală în aceasta. De exemplu un coș valutar format din 25% USD, 25% DEM, 25% FRF, 25% ITL. În al doilea caz, moneda contractului este legată de un coș de valute ponderat, ponderea făcându-se în funcție de importanța valutelor respective pe piața de referință. De exemplu, un coș format din 45% USD, 36% DEM, 19% ITL. Folosirea coșului ponderat permite o reflectare mai bună a fenomenelor economice de pe piața respectivă.
Acoperirea riscului prin sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută
Întreprinderile care efectuează atât operatiuni de export cât și operațiuni de import pot limita riscul valutar prin compensarea plăților și încasărilor într-o valută determinată, riscul apărând doar pentru soldul operațiunilor efectuate în aceeași monedă sau pentru intervalul de timp ce nu poate fi sincronizat între plăți și încasări.
Acoperirea la vedere
Operațiunile la vedere se fac de regulă în scopul obținerii unei valute necesare unei plăți internaționale, în condițiile în care în disponibil se află alte valute și bineînțeles pentru optimizarea portofoliului de valute. În condițiile în care în portofoliul valutar al unei firme, valutele în proces de depreciere au o pondere mare acestea se pot vinde pe alte valute mai stabile sau în proces de repreciere. Dacă nu se face acest lucru în viitor pentru procurarea unei valute “tari” vor trebui tot mai multe valute “slabe”. Caracteristic operațiunilor la vedere este faptul că acestea permit ca într-un interval de timp scurt să se scape de o valută în suferință, în proces de depreciere, producându-se o valută mai stabilă în momentul respectiv, denumită și “ valută de refugiu”. Trebuie totuși manifestată o anumită prudență deoarece în momentul de tensiune valutară când se petrec răsturnări de cursuri valutare au loc mari deplasări de fonduri de la o valută la alta cu consecințe uneori imprevizibile. De aceea acopeirea la vedere trebuie să urmărească o structură echilibrată a portofoliului de valute și o corelare a acestuia cu fluxuri de încasări și plăți.
Acoperirea la termen
Acoperirea la termen este pe plan internațional una dintre cele mai uzitate tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar în cazul operațiunilor comerciale a căror derulare nu depășește de regulă un an. Operațiunea se execută la un curs determinat denumit curs la termen.
CAPITOLUL III. Riscul economic și pragul de rentabilitate
Riscul economic mai poartă denumirea de risc de exploatare, care exprimă incapacitatea întreprinderii (firmei) de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului, reflectând volabilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.
Dupa natura activitatii si pozitia intreprinderii (firmei), in mediul economic, rezultatele intreprinderii sunt mai mult sau mai putin influentate de o serie de evenimente economico-sociale cum ar fi:
cresterea pretului energiei;
cresterea salariilor;
accentuarea concurentei;
inovatia tehnologica.
Gradul de sensibilitate a rezultatului face din fiecare intreprindere o investitie mai mult sau mai putin riscanta. Riscul de exploatare depinde pe langa factori generali (pret de vanzare, cost, cifra de afaceri) in special si de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor fata de volumul de activitate.
Pornind de la aceasta, in teoria economica s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numita si analiza pragului de rentabilitate, ca o modalitate operationala si eficienta de analiza a riscului; iar cu acest prag de rentabilitate se masoara flexibilitatea intreprinderii in raport cu conditiile de exploatare. Deci, pragul de rentabilitate este o masura a flexibilitatii intreprinderii in raport cu fluctuatiile activitatii sale si prin urmare o modalitate de masurare a riscului. Pragul de rentabilitate este denumit si ,,cifra de afaceri critica" sau ,,punct mort operational" si este punctul la care cifra de afaceri acopera cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. In termeni de risc, spunem ca incepand de la acest punct intreprinderea incepe sa devina rentabila. Cu cat nivelul activitatii este mai indepartat de acest punct, cu atat riscul este mai redus, iar activitatea intreprinderii mai profitabila.
Daca pornim de la ipoteza ca agentul economic nu poate influenta nici preturile cu care cumpara factorii de productie si nici preturile bunurilor pe care le produce si le vinde, atunci singura varianta asupra careia poate sa actioneze pentru ca veniturile sa atinga si sa depaseasca cheltuielile ramane nivelul productiei. Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului necesita cunoasterea metodologiei de calcul si a valorii lui cognitive.
3.1.Analiza pragului de rentabilitate si aprecierea riscului de exploatare structural
Analiza pe baza soldurilor intermediare de gestiune nu este singura posibilitate de apreciere a performantelor intreprinderii, pe baza datelor din contul de profit si pierdere. Exista un model de analiza fundamentat pe structura cheltuielilor, care pot fi fixe si variabile in raport cu cifra de afaceri; acest model permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al firmei.
Activitatea firmei este supusa riscului economic pentru ca aceasta activitate nu poate sa prevada cu certitudine diferitele componente ale rezultatului sau, cum ar fi cost, cantitate, pret si nici ale ciclului de exploatare cum sunt cumpararile, prelucrarile, vanzarile. Riscul economic evalueaza posibilitatea obtinerii unui rezultat insuficient, sau chiar si a unor pierderi. Aceasta eventualitate este legata de importanta cheltuielilor fixe care diminueaza flexibilitatea intreprinderii precum si capacitatea intreprinderii de a se adapta la variatia cifrei de afaceri.
Gradul de flexibilitate este dependent de potentialul tehnic al intreprinderii, de potentialul uman precum si de structura ei organizatorica. Agentul economic va putea sa stapaneasca mai bine variabilitatea cu cat acesta va manifesta un grad mare de flexibilitate. Putem spune ca riscul activitatii economice este incapacitatea firmei de a se adapta la timp si cu cele mai mici costuri, eforturi variatiei mediului economic. Mai exact spus, riscul economic exprima volatilitatea rezultatului economic la conditiile de exploatare. Riscul nu depinde numai de factorii generali ci si de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor fata de volumul de activitate.
Structura cheltuielilor in special repartitiei intre cheltuielile fixe si cheltuielile variabile in raport cu cifra de afaceri, exercita o influenta deosebita asupra rentabilitatii, ceea ce duce la determinarea unui ,,efect de levier al exploatarii" si la formularea modelului de analiza al ,,punctului mort".
Cheltuielile fixe sunt independente de nivelul activitatii si sunt angajate in scopul functionarii normale a intreprinderii, fiind platite chiar in absenta cifrei de afaceri (apa, electricitate, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea etc.).
Cheltuielile variabile sunt direct proportionale cu nivelul productiei (materii prime si materiale directe, salariile personalului direct productiv etc.).
Aceasta grupare trebuie abordata din prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile si numai pe termen scurt unele sunt variabile iar altele fixe.
Riscul de exploatare depinde de nivelul cheltuielilor fixe in special, acelasi nivel al cheltuielilor fixe fiind mai mult sau mai bine absorbit de o cifra de afaceri mai mare.
Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciata in valoare absoluta, ci numai in raport cu marja generata de firma, pentru ca exista sectoare ca de exemplu al serviciilor in care raportul cifra de afaceri/cumparari este foarte mare, si deci cheltuielile fixe sunt mult mai absorbite prin cifra de afaceri. Sinteza intre nivelul cheltuielilor fixe si cel al marjei o realizeaza punctul mort, denumit si punctul critic, evidentiat prin analiza cost-volum-profit.
Punctul mort exprima nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe in totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul.
Punctul mort este mai cunoscut sub denumirea de ,,prag de rentabilitate" care evidentiaza nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze firma pentru a nu lucra in pierdere. Depasind acest nivel, activitatea firmei devine rentabila. Riscul de exploatare (economic) va fi cu atat mai mic cu cat nivelul punctului mort va fi mai redus.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, dupa caz, in unitati fizice, valorice, sau in numar de zile, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate a firmei.
a) Pragul de rentabilitate in unitati fizice este operational la firmele monoproductive, adica la cele care fabrica un singur produs. Acest prag in unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui singur cost variabil unitar constant (v=ct) in raport cu cresterea volumului productiei. Aceasta inseamna ca, indiferent de volumul fizic al productiei vandute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb volumul total al acestora (CV).
CV=v*Q
Se mai porneste, de asemenea, de la ipoteza constantei pretului unitar de vanzare (p) indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q). Deci piata absoarbe toata productia la acelasi pret.
CA=p*Q
Pragul de rentabilitate, pornind de la cele doua ipoteze, reprezinta volumul fizic al productiei vandute, care acopera totalul cheltuielilor (cheltuielli fixe + cheltuieli variabile CF+CV), iar rezultatul exploatarii este nul (RE=0).
Calculul pragului de rentabilitate in unitati fizice porneste de la relatiile:
CA = CT și RE = 0
CA = CV + CF
p x Q =v x Q + CF deci p x Q – v x Q = CF, adica Q (p-v) = CF
Qpr =
În care: Q – reprezintă volumul fizic al vânzărilor
p – prețul de vânzare unitar
v – costul variabil unitar
Qpr – volumul fizic al producției vândutepentru a atinge pragul de rentabilitate (PR)
Întrucât diferența p – v reprezintă marja unitară asupra cheltuielilor variabile notată cu m cv, relația mai poate fi scrisă sub forma:
Qpr =
Marja unitară asupra cheltuielilor variabile este cunoscută și sub forma denumirea de marjă brută de acumulare pe unitatea de produs.
CA = p x Q
Profit
CT = CV + CF
CV = v x Q A Pierderi CF Q
Acest grafic oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului.
În Qpr firma nu degajă nici un profit, nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât firma este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variație a (CA) antrenează o mare varietate a profitului.
Când Q < Qpr, costurile depășesc (CA), iar firma lucrează în pierdere
Când Q > Qpr, costurile sunt compensate de (CA) suficient de mare pentru a degaja și profit. Cu cât Q este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai mare crește profitul, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite de veniturile realizate până la punctul mort).
Cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producții, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de produs, cu cât volumul producțieieste mai mare, vor fi recuperate prin vânzările inișiale, dar în realitate cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constață pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporționalității, modificându-se costurile totale determină apariția unui nou prag de rentabilitate.
În realitatea economică, prețul de vânzare nu poate rămâne constant pentru că oferă situații diverse. Astfel, în cazul cererii de piață prețurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoțit de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât și a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli. Drept urmare cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra scădere semnificativă. Ca o consecință directă, se va ridica nivelul pragului de rentabilitate, deci va avea loc o deplasare spre dreapta pe axa abciselor.
În cazul în care cererea de produse pe piață crește, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa abciselor. Prin urmare, (de echilibru) nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitatecu un anumit orizont de calcul.
b) Pragul de rentabilitate în unități valorice
Pentru determinarea pragului de rentabilitate în unități valorice la întreprinderi monoproductive se înmulțește pragul de rentabilitate în volum (Qpm) cu prețul de vânzare unitar (p) obținându-se următoarea relație:
p x Qpm = x p
dar x 100 =Rmcv unde :
Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar
= CAPR = QPR x p sau CAPR =
Din ultima relație rezultă că de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fie este egală cu marja absolută asupra costului variabil.
Pentru unitațile care produc și comercializează o gamă variată de produse , pragul de rentabilitate valoric se stabileste după relatia:
CAPR = = n
i =1
în care: R mcv – rata medie a marjei cheltuielilor variabile
gi – structura CA (% fiecare produs în CA globală)
i = 1,n – produse vândute
Pentru unitățile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unității, inclusiv costul mărfii vândute la prețul cu amănuntul. Dacă se are în vedre mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial cuprins în prețul de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relației:
Ac = CT ; Ac = CV + CF
D * C * 1/100 = D * Nv * 1/100 + CF, D * C – D* Nv = 100 CF
D (C – Nv) = 100 CF
Dpr = * 100
Unde: D – vânzările de marfă la prețul de vânzare cu amănuntul
C – cota medie de adaos comercial
Ac – adaosul comercial
Nv – nivelul mediu al cheltuielilor de circulație variabile
c) Pragul de rentabilitate în număr de zile
În procesul decizional, prezintă interes deosebit stabilirea pragului în zile, având semnificașia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins.
Relația de calcul este :
PRzile = * 360
Evaluarea riscului de exploatare structural pornind de al modelul pragului de rentabilitate se caracterizează în doua maniere complementare:
fie calculând direct rata, care exprimă dierect riscul de exploatare (R PR)
R PR = * 100
Cu cât această rată esce mai mare, cu atât riscul va fi mai mare și invers
fie calculând indicele de securitate (Is) care evidențiază marja de securitate de care dispune firma
Is =
Marja de securitate a firmei va fi cu atât mai mare cu cât indicelke este mai mare.
Aprecierea riscului de exploatare poate fi făcută și cu ajutorul unui “indicator de poziție ” față de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atât în mărimi absolute () , cât și în mărimi relative (’) potrivit relațiilor:
= CAreală –
’ =
Poziția absolută () , definită și flexibilitatea absolută, evidențiază capacitatea întreprinderii de a-și adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca acest indicator să fie cât mai mare pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un ritm de exploatare cât mai redus.
Indicatorul de poziție relativ (’) , denumit și coeficientul de volatilitate , înregistrează valori mai mari când riscul este minim. El are aceeași valoare informațională ca și indicatorul absolut.
În funcție de abaterea indicatorului de poziție față de pragul de rentabilitate o întreprindere (firmă) se poate afla în una din următoarele situații :
instabilă , când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;
relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare pragului de rentabilitate;
confortabilă, când cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu peste 20%
Pentru întreprinderile cu activitate sezonieră pragul de rentabilitate determinat pe baza indicatorilor anuali, respectiv cumulați pe cele patru trimestre, nu este realist deoarece nu cuprinde variațiile sezoniere. Pentru a evidenția factorii sezonieri se calculează, după aceeași metodologie, un prag real de rentabilitate, dar începând cu trimestrul în care marja cheltuielilor variabile cumulată de la începutul anului și până în momentul respectiv este pozitivă. Aceste condiții sunt necesare deoarece marja poate fi pozitivă sau negativă în decursul celor patru trimestre ale anului, pe total an rezultând o marjă pozitivă pe baza căreia s-a determinat pragul de rentabilitate aparent, care pune sub semnul întrebării realitatea.
În aceste condiții, relațiile de calcul pentru pragul de rentabilitate sunt :
= unde
Rmcva =
= unde
Rmcvt = și CAtrim sunt
aferente trimestrului în care marja cumulată de la începutul anului devine pozitivă.
Analiza cost-volum-profit (CPV) devine mai viabilă dacă este apilcată doar asupra cheltuilelilor fixe plătibile. În acest fel se evidențează punctul de echilibru între încasări (legate de vânzări) și plățile aferente (legate de cheltuieli) denumit punct mort al încasărilor.
Relația care stă la baza punctului mort la încasărilor este următoarea:
QPMÎ =
Unde: QPMÎ = punct mort al încasărilor și este exprimat cantitativ
CFP = cheltuieli fixe plătibile
mcv = marja unitară asupra costului variabil
Situații în care punctul mort al încasărilor se află sub cel al exploatării (QPMÎ<QPR) indică momentul din care activitatea întreprinderii începe să degaje surplus monetar curent.
Pentru a lărgi noțiunea “ punct mort” inclusiv în cheltuielile fixe și cheltuieli financiare care sunt evidențiate în reyultatul exploatării, se determină un punct mort global. Pe baza punctului mort global care ia în calcul și costul îndatoririi se poate face o primă apreciere asupra riscului financiar.
Analiza pragului de rentabilitate oferă informații de gestiune interesante din punct de vedere al calcului economic, dar mai puțin pertinente sub aspectul realității economice, datorită următoarele limite:
presupune o cerere limitată, la preț fix și randamente constante;
orizontul pe care îl are în vedere este scurt și nu determină modificări în structura producției. În realitate, separația în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe nu rămâne constantă în timp și nici pentru variații mai mari ale cifrei de afaceri. De aceea, metoda poate fi aplicată cu succes numai la întreprinderile mici, la nivel de atelier, precum și la întreprinderile comerciale la care această structură (separație) nu suportă modificări sensibile.
Cu toate limite, calculul de rentabilitate poate fi utilizat de conducerea întreprinderii din următoarele considerente:
furnizează informații cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a obține profit;
permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;
este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investițiile pentru produsele noi, investițiile de modernizare sau de dezvoltare a întreprinderii;
oferă explicații privind abaterile dintre realizări și previziuni. În acest sens, punctul critic indică într-o anumită măsură, faptul că scăderea profitului este datorată, fie scăderii vânzărilor, fie unei creșteri a costurilor fixe sau a celor variabile și invers.
3.2. Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate și relația cu pragul de rentabilitate
Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate poate fi urmărită cu ajutorul coeficientului de elasticitate.
Coeficientul de elasticitate notat cu e măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variația nivelului de activitate și poate fi calculat după relația:
e =
unde RE reprezintă variația rezultatului exploatării
RE = rezultatul exploatării
Q = variația volumului producției
Q = volumul producției
Coeficientul de elsaticitate numit și efect de pârghie de exploatare măsoară sporul relativ al rezultatului exploatării care rezultă din sporul relativ al produției. Coeficientul de elasticitate exprimă riscul care depinde de natura activității întreprinderii.
Valoarea coeficientului de elsticitate este dependentă de poziția nivelului deactivitate față de pragul de rentabilitate. Cu cât întreprinderea se îndepărteză de pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziție absolut și relativ este mai mare, cu atât elsticitatea este mai redusă, deci riscul de exploatare mai mic. În proximitatea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată, iar riscul de exploatere sporit.
În funcție de valoarea coeficientului de elasticitate întreprinderea se poate afla în una din următoarele situații:
instabilă , cu un risc economic ridicat dacă e 11;
relativ stabilă, dacă e 6;
confortabilă, cu un risc redus, dacă e 6;
Pentru un nivel Q de producție, rezultatul exploatării este dat de relația
RE = Q (p – v ) – CF
unde : RE – rezultatul exploatării
Q – prețul de producție ;
p – prețul de vânzare unitar ;
v – costul variabil unitar;
CF – costuri fixe.
Deoarece costurile fixe sunt constante, creșterea rezultatului exploatării este dată de relația : RE = Q(p – v)
Sporul relativ al rezultatului exploatării se determină cu relația :
=
Înlocuind în relația coeficientului pârghiei de exploatare vom avea:
e = = e = *
= e =
Dacă înlocuim termeni obținem : e =
Această relație ne arată că pentru un nivel al producției dat, coeficientul pârghiei de exploatare este cu atât mai mare cu cât costurile fixe sunt mai mari.
În această situație concluzia care se poate trage arată că dacă o unitate economică are un coeficient al pârghiei de exploatare ridicat, schimbările modeste în volumul producției vor determina modoficări mari ale rezultatului exploatării. De asemenea dacă în acest caz are loc o scădere a volumului producției efectele negative asupra profitului vor fi semnificative.
În general, la un nivel ridicat al coeficientului pârghiei de exploatare nu este indicat ca nivelul productiei să se situeze în proximitatea pragului de rentabilitate pentru că situția este extrem de riscantă. În această situație multe firme recurg la reducerea nivelului costurilor fixe.
Putem spune că riscul economic al agenților economici depinde de trei parametri : cifra de afaceri, structura cheltuielilor, proximitatea punctului critic în raport cu nivelul producției efective.
Concluzi:
Cu cât pârghia de exploatare este mai mare riscul de exploatare crește . Mici nerealizari ale producției conduc la dificultăți financiare mari.
Cu cât pârghia de exploatare este mai mică cu atât firma se îndepărtează de punctul critic având un risc de exploatare mic.
Cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari cu atât pârghia de exploatare este mai mare și deci riscul de eploatare mare.
Pe măsură ce crește capitalizarea firmelor crește și riscul de exploatare
CAPITOLUL IV Riscul financiar
Riscul financiar determină variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei. Pentru desfășurarea activității capitalul unei firme este format din două componente și anume din capital propriu și capital împrumutat care se deosebesc fundamental prin costuri pe care le generează.
Recurgerea la împrumuturi este cauzată de lipsa resurselor propri și oportunitatea realizări unei investiții. Capitalul existent (capital propriu + capital împrumutat ) face posibilă realizarea investiției care va genera rezultate suplimentare.
O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte din rezultate și cheltuieli financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, deci modifică riscul financiar.
La nivelul unei firme decizia de a investi generează riscul activității economice prin creșterea costurilor fixe, iar decizia de finațare generează riscul financiar.
Riscul financiar față de riscul de exploatare ia în considerare și influența structurii capitalului, respectiv gradul de îndatorare al agentului economic. Spunem că agentul economic este supus riscului financiar pentru că nu orice act investițional este generator de eficiență financiară. Eficiența financiară este generată atunci când în cazul apelării la credite, rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.
Dacă considerăm că, pentru anumită nevoie de capital dată (resurse) cheltuielile financiare (dobânda) sunt considerate cheltuieli fixe, în acest caz riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul unui prag de rentabilitate global după relația :
CAPRG =
unde: CAPRG = prag de rentabilitate global;
CF = cheltuieli fixe;
Dob = dobândă;
CV = cheltuieli variabile;
CA = cifra de afaceri.
Evaluarea riscului financiar se face ca și în cazul riscului de exploatare cu ajutorul :
Indicatorului de pozitie (absolut și relativ ) față de pragul de rentabilitate global
Coeficientul de elasticitate .
Analiza variabilității rentabilității capitalului propriu sub incidența politicii financiare a firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, care-i preocupă în mod special pe acționari. Mărimea influenței politicii financiare, a structurii financiare asupra performanțelor firmei, a dat naștere unei modelări simple, cunoscută sub denumirea de “ efect de levier financiar “.
Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite ( pentru a finanța o investiție) asupra rentabilității sale financiare. Efectul levierului financiar respectiv variația ratei rentabilității capitalurilor propri depinde de corelațiile care există între rata rentabilității economice și costul datoriei.
Prezentarea cea mai frecventă a modalității de calcul a rentabilității financiare pornește de la rentabilitatea economică și evidețiind în același timp și influența “efectului de levier “ plecând de la următoarea schemă:
Fig. 2 structura bilanțului și ratele de rentabilitate caracteristice.
unde: Ae = activ economic;
re = rata rentabilității economice;
Cpr = capital propriu;
rf = rata rentabilității financiare;
Dat = datorii
rd = rata dobânzii.
În ipoteza scutirii de impozit pe profit, rezultatul exercițiului se determină ca diferență între rezultatul exploatării și dobânda plătită pentru capitalul împrumutat (Dob).
Rex = RE – Dob unde: Rex = rezultatul exploatării;
RE = rezultatul exploatării
Dob = dobândă.
Reyultatul exploatării se poate determina din formula de calcul al ratei rentabilității economice (re) care este:
re = RE = Ae x re ; Ae = Cpr + Dat.
Dobânda se determină prin ponderea capitalurilor împrumutate cu rata dobânzii: Dob = Dat x rd
Dacă se înlocuiește în relația de calcul al ratei rentabilității financiare vom avea:
rf = = =
După cum se observă din figura 2 activul economic este în totalitate finanțat din capitalul propriu și capitalul împrumutat deci Ae = Cpr + Dat. În acest caz relația devine:
rf = = + –
rf = re + ( re – rd) rf = re + ( re – rd ) x
unde: – levierul (rata de îndatorare)
( re – rd ) x – efectul de levier
Pentru constituirea relației am considerat că:
Vf + ( Vex – Cex) – Imp = 0
Cf = Dob
Unde : Vf = venituri financiare;
Vex = venituri excepționale;
Cex = cheltuieli excepționale;
Cf = cheltuieli financiare;
Imp = impozit pe profit.
Dacă în relație se introduce și rata impozitului pe profit atunci rata financiară de rentabilitate devine:
rf = [ re + ( re – rd ) * ] ( 1 – t )
unde : t = rata impozitului pe profit
Dacă:
rf 1 – efectul de levier acționează în favoarea întreprinderii. Rentabilitatea este o funcție crescătoare a ratei de levier, întreprinderea putând să-și majoreze rentabilitatea sa crescând rata de îndatorare;
rf = 1 – recursul la îndatorare nu modifică rentabilitatea capitalului propriu
rf 1 – efectul de levier acționează defavorabil, rentabilitatea economică fiind inferioară costului datoriei, astfel că rentabilitatea capitalului propriu scade când întreprinderea își majoreazărata de îndatorare;
O scădere a activității amplifică pierderile unei societăți îndatorate, cheltuielile financiare fiind inelastice. Astfel se stabilește o legătură între riscul financiar și riscul îndatorării.
În cazul unei firme profitabile, costul îndatorării trebuie calculat după impozitare, pentru că cheltuielile financiare fiind deductibile din baza impozitară vor antrena o economie de impozit. Dacă o firmă este în pierdere, în acest caz nu-și poate deduce cheltuieli financiare, ea suportând complet costul îndatorării.
Pentru agentul economic eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependentă de raportul dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii:
Dacă re rd situația este profitabilă acționarilor. Apelarea la credite va apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilității capitalului propriu. Rentabilitatea financiară este în aceste condiții o funcție crescătore de grad de îndatorare a firmei deci rf re
Dacă re rd rentabilitatea financiare este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare. Deci: rf re. Întrucât îndatorarea deteriorează performanțele înreprinderii, se impune minimizarea raportului Dat/Cpr adică minimizarea ratei de îndatorare (levierului).
Dacă re = rd, această egalitate semnifică stabilitatea structurii financiare. Deci : rf = re
( r ) re rd; rf re
re = rd; rf = re
re rd; rf re
Fig. 3 Relația dintre rentabilitatea economică și cea financiară
Realția efectului de levier permite explicarea nivelului și evoluției rentabilității financiare în funcție de doi factori principali:
Îndatorarea firmei ( efectul de levier);
Rentabilitatea economică.
Fiecare din acești doi factori fac să intervină, pe a doua treaptă de analiză, alte rate explicativecum sunt:
Viteza de rotație a activului total: ;
rata rentabilității comerciale : ;
diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobînzii ( re – rd );
gradul de îndatorare a întreprinderii: ;
Pornind de la aceste rate explicative, rata rentabilității financiare este rezultatul eficienței întregii activități comerciale, de exploatare și financiare a firmei, așa cum rezultă din relația:
ref = = * +( * – rd ) *
Prin urmare, îmbunătățirea performanțelor financiare a firmei presupune :
accelerarea vitezei de rotație a activelor;
sporirea rentabilității comerciale;
fundamentarea politicilor financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile.
Pentru ca efectul de levier să acționeze favorabil este necesar ca diferența re – rd să rămână pozitivă. În practica economică această diferență evoluează mai întâi în manieră satisfăcătoare, pentru a atinge la un moment dat valoarea maximă sau chiar negativă. Menținerea avantajelor generate de o rentabilitate economică mai mare decăt costul capitalului împrumutat, respectiv a efectului de levier favorabil firmei, necesită eforturi pe linia înoirii permanente a produselor, a pătrunderii pe noi piețe, corelate cu intensificarea preocupărilor pentru asigurarea unui potențial tehnic și uman conform exigențelor unei competiții tot mai intense.
4.1. Gradul levierului financiar (GLF)
Gradul levierului financiar (GLF) este definit ca proporția schimbării produse în profitul per acțiune de o anumită schimbare ( o anumită proporție) în rezultatul ( profitul ) de exploatare și se calculează astfel :
GLF =
Din această formulă rezultă că GLF este raportul dintre rezultatul de exploatare și rezultatul de exploatare rămas după plătirea dobânzilor pentru datorii.
GLF
10
5
0
plățile de dobânzi
Fig.4 Relația dintre GLF și plățile de dobânzi
Din acest grafic rezultă legătura dintre GLF și plățile pentru dobânzi pentru datorii . Cu cât plățile de dobânzi cresc, cu atât crește GLF ajungând la un punct care , dacă plățile cu dobânzile sunt egale cu rezultatul exploatării, GLF este infinit .
4.2. Stăpânirea riscurilor financiare
Stăpânirea riscurilor financiare constituie un alt imperativ major al gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active și deci de o întreprindere care folosește un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea în considerație a instabilității sau a variabilității prevăzute a performanțelor financiare viitoare.
Totuși, gestiunea financiară completează această abordare generală a problemei riscului, propunând niște abordări specifice. Astfel, ea studieauă și caută să controleze instabilitatea legată de anumite situații sau operațiuni (riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate ). De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influențele exercitate asupra întreprinderii de instabilitate inerentă a unor variabile ale mediului ( riscul de schimb, riscul ratei dobânzii) sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituțional ( riscul administrativ și riscul politic).
4.2.1. Dimensionarea globală a riscului financiar
Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt valorificate, speranța unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată Rj. Se poate asocia acestui activ o serie de rate de randament anticipate R1, R2,…, Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunțate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu activitatea și cu mediul său. Fiecare din aceste rate e afectată de o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilității (P1, P2,…, Pn ) la ansamblul de rate preconizate (R1, R2,…, Rn ).
Distribuția ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranței matematice corespunzătoare ratelor de randament preconizate, ponderate cu probabilitățile asociate lor.
R = PjRj
Se poate stabili, de asemenea, instabilitatea acestor rezultate așteptate, avându-se amploarea distanței față de medie ( Rj – R ) pentru diferite rate preconizate. Abaterea medie pătratică σ (R) și dispersia σ (R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a randamentelor prevăzute.
σ (R) = ∑ Pj(Rj – R )
σ (R) = ∑ Pj ( Rj – R )
Riscul obținerii randamentelor preconizate este mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.
4.2.2. Riscuri financiare specifice
Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin variabilitatea sau volabilitatea rezultatelor, dar și formele specifice ale riscului trebuie să fie analzate și stăpânite de gestiunea finaciară.
a) Riscul în exploatare determinat de structura costurilor. Riscul în exploatare are în vedre structura costurilor întreprinderii. De fapt, repartiția între costurile fixe și costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puțin sensibile la variația nivelului producției și vânzărilor. O întreprindere având cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicată va avea rezultatele mai volatile și este deci mai riscantă. În cazul când producția este scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse și va obține astfel pierderi ridicate.
Invers, dacă piața și activitatea permit o produție ridicată, cheltuielile fixe sunt repartizate asupra unei producții suficiente, putându-se obține beneficii. La modul general creșterea părții cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creșterea diferenței între rezultatele obținute în ipotezele cele mai favorabile și cele obținute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relație între dispersia rezultatelor ( deci a riscului ) și structura costurilor pune în discuție activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producție, de aprovizionare și de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor exercită un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
b) Riscul îndatorării ca efect al structurii financiare. Riscul îndatorării e legat de structura finanțării întreprinderii. Când întreprinderea crește apelul său la datorii, ea se obligă să obțină beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea și rambursarea împrumuturilor contarctate.
În consecință, dacă activitatea sa are ca rezultat venituri din exploatare mediocră, întreprinderea va fi afectată prin faptul remunerării datoriilor și va obține un rezultat global defavorabil.
Din contră, dacă veniturile din exploatare sunt abundente, cheltuielile pentru datorii vor fi acoperite fără dificultate și îndatorarea va permite amelioararea rentabilității întreprinderii. Dar creșterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor și determină un risc financiar propriu. Se măresc speranțele de rentabilitate așteptate dacă evoluția viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele așteptate se reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.
c) Riscul de faliment. Situația de criză sau falimentul constituie sancțiunea posibilă insolvabilitatea întreprinderii. Insolvabilitatea determină mai întâi, pur și simplu, amenințarea cu dispariția întreprinderii. Riscul de faliment constituie astfel un risc vital care pune în pericol însăși supraviețuirea întreprinderii. El justifică atenția ce se acordă controlării acestui risc și explică pentru ce menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Bineînțeles, crizele de solvabilitate nu conduc totdeuna la faliment și când criza poate fi în final depășită, întreprindrea va scăpa de amenințarea dispariției și își asigură supraviețuirea. Dar și în acest caz, criza antrenează costuri specifice care trebuie să fie luate în calcul când se urmărește a se aprecia riscul de faliment.
d) Riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluția cursului de schimb al monedei naționale în raport cu monedele străine ți legate de evoluția posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operațiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluția defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate și facturează în devize riscă o pierdere de schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda națională. Invers, un împrumutător care s-a angajat să-și plătească furnizorii străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda națională crește înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilității rezultatelor. Ea creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-l controleze și să-l stăpânească.
Pe de altă parte, prea multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piețele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi de exemplu obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creșterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutator, care a acordat un credit cu dobândă fixă și care obține deci, un randament plafonat suferă “ o pierdere de câștig” dacă dobânzile cresc pe piață, atuci când remunerarea pe care el o primește nu este însoțită de aceeași creștere. Evoluția ratelor dobânzii constituie și ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire și stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.
CAPITOLUL V
Riscul de faliment ( de insolvabilitate)
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii (firmei) de a face față obligațiilor scadente, generate fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din preluări obligatorii.
În sistemul analizei financiar- patrimoniale analiza atitudinii firmei de a fi solvabilă de a acționa în condiții de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un imperativ permanent pentru orice agent economic, în sensul că menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. În același timp, echilibrul financiar este un imperativ absolut, în sensul că nu poate fi omis sub nici o motivație. În practica economică se poate concepe, de exemplu, ca o întreprindere care cunoaște o perioadă mai dificilă să renunțe la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb firma nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care este condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care își desfășoară activitatea. Astfel o firmă poate avea dificultăți temporare sau ocazionale, determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz dificultățile de plată apar ca o expresie a unei neconcordanțe de moment, acre nu pune în pericol echilibrele funadamentate și nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Firma mai poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea firmei nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbărilor periodice. O reputație de “ rău platnic “ sau o anumită suspiciune la soliditatea financiară pot genera cel puțin două efecte:
– anumiți furnizori pot refuza continuarea livrărilor
– firma este nevoită să solicite credite de urgență și să accepte condiții neavantajoase de creditare cum ar fi: durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc.
În cadrul unei firme existența unor dificultăți permanente de achitare a obligațiilor reflectă o fragilitate economică și financiară structurală. Aceste dificultăți pot genera restrângerea activității reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul firmei.
Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment apreciem ca fiind esențiale pentru procesul decizional următorele :
Conceptul de întreprindere în dificultate;
Principalele cauze care conduc la falimentul unei firme;
Analiza statistică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial;
Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
Analiza funcțională a riscului de faliment;
Coordonate ale analizei strategice a riscului de faliment
5.1. Conceptul de întreprindere în dificultate
După 1990 mediul economico-social intern și internațional a fost perturbat în sensul că unele întreprindri au dat faliment, iar altele au supraviețuit artificial.
Conceptul de întreprindere în dificultate a fost definit de pe diverse poziții: juridice, economice, social-politice, finaciare.
În teoria economică starea de dificultate este definită ca fiind o situație permanentă de criză financiară care poate deveni rapid dramatică prin restrângerea activității, reducerea creditelor, etc.
Criteriile generale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt :
insovabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor. Acest criteriu este în general tardiv, pentru că în acest stadiu nu mai există active circulante realizabile;
supraîndatorarea, caz în care cadrul de îndatorare este atât de mare compromite capacitatea întreprinderii de face față datoriilor scadente;
existența unor fapte de natură să compromită continuitatea exploatării.
Uniunea Europeană a Experților Contabili a reținut următoarele semne ale unei situații dificile, reale sau potențiale:
existența unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat net negativ;
utilizarea unor credite curente pentru finanțarea investițiilor;
imposibilitatea reînoirii creditelor;
imposibilitatea reglării creditelor la scadența normală;
falimentul unor furnizori sau clienți;
dispariția sau indisponibilitatea unui conducător;
persistența unor greve.
O întreprindere în dificultate este o întreprindere în dezechilibru pe plan industrial, social ți financiar.
Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin:
inadaptare la mediu. Această inadaptare poate deveni din ce în ce mai importantă și poate pereclita supraviețuirea întreprinderii;
scăderea volumului de activitate ți a rentabilității;
folosirea unor tehnici și instrumente de management neperformante;
situație financiară dificilă;
grad scăzut de utilizare a capacităților de producție;
neasigurarea concordanței om – metodă – mașină.
Din punct de vedere juridic, o întreprindere este în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăți, adică atunci când nu mai poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile. În acest caz, legea eprevede deschiderea procedurii de reorganizare sau lichidare juridică. În practică, e greu de stabilit momentul cel mai potrivit pentru deschiderea procedurii:
dacă intervenția juridică este tardivă, când întreprinderea nu mai are active suficiente, ea nu-și va putea achita obligațiile;
dacă intervenția este precoce, ea poate genera cheltuieli și traumatiza întreprinderea, în loc să se încerce redresarea prin proceduri mai simple.
Derularea procedurii juridice ,conform legislației noastre începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, de către creditori sau de către Camera de Comerț și Industrie Teritorială. Cererea debitorului este însoțită printre altele de:
bilanțul contabil și copii de pe registrele contabile curente;
contul de profit și pierdere din anul anterior depunerii cererii;
o situație a tuturor creanțelor întreprinderii;
o declarație a debitorului în care arată intenția de a-și reorganiza activitatea sau lichida averea.
Un creditor care are o creanță certă, lichidă și exigibilă poate depune la tribunal o cerere împotriva unui debitor care timp de 30 de zile a încetat plățile. De asemenea, camerele de comerț și industrie pot introduce cerere împotriva debitorului care se află într-o situație notorie de încetare a plății.
Tribunalul este cel care stabilește dacă întreprinderea este în stare de încetare de plăți și continuarea procedurii prin notificarea acesteia creditorilor, debitorilor și Oficiul Registrului Comerțului. De asemenea, tribunalul numește un judecător sindic care este însărcinat pe toată durata procedurii cu conducerea tuturor operațiunilor implicate de reorganizarea sau lichidarea judiciară și un administrator judiciar care supraveghează gestionarea întregii activități pe toată durata procedurii. Această procedură presupune pe de o parte supravegherea sau după caz, conducerea activităților de redresare, iar pe de altă parte asigurarea unei gestiuni prudente care să nu conducă la acumularea de noi pasive.
În cadrul aceleași proceduri se prevede propunerea unui plan fie de reorganizare și continuare a activității debitorului, fie de vânzare a averii debitorului, fie de lichidare.
În cazul reorganizării activității, planul de reorganizare cuprinde obliatoriu :
perspectivele financiare, în special modalitățile de reglare a pasivului;
pespectivele economice cu privire la structurile și activitățile noi ale întreprinderi
obiectivele sociale – nivelul și perspectivele locurilor de muncă, condițiile sociale pentru continuarea activității, acțiunile de natură să conducă la reorientarea profesională a personalului.
În timpul unei perioade de observare, tribunalul poate decide în orice moment lichidarea, dacă apreciază că redresarea nu este posibilă.
Reorganizarea nu este un scop în sine. Încercarea de a redresa întreprinderle prin subvenții sau prin acordarea de credite constituie o soluție de supraviețuire artificială, o eroare gravă a organelor de decizie.
5.2. Principalele cauze care conduc la falimentul unei întreprinderi
Cauzele generatoare de dificultăți pentru întreprinderi sunt de origine diversă. Multe din aceste cauze provin din mediul economico-social și concurențial în care firma acționeză:
accentuarea concurenței interne și internaționale;
apariția unor produse de substituție;
pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
falimentul unui furnizor important care asigură anumite materiale , piese, subansamble esențiale pentru continuarea activității intreprinderii;
falimentul unei bănci cu care întreprinderea avea relații financiare preponderente;
apariția unor reglementări pe linia securității și protecției mediului;
scăderea continuă a cotației la bursă.
Din studii statistice s-a constatat că aceste cauze dețin în medie o pondere de aproximativ 51% în declanșarea unui faliment.
Cauzele interne sunt legate în esență de o gestiune deficitară :
rotația stocurilor și clienților inferioară normei sectoriale;
practicarea unor marje inferioare normelor sectoriale;
finanțarea investițiilor cu sursele aferente exploatării;
pierderi repetate din exploatare;
imposibilitatea reînoirii creditelor.
Aceste cauze interne sunt la originea a peste jumătate din numărul de falimente înregistrate de-a lungul anilor.
După natura lor, cauzele dificultăților pot fi:
a) Cauze legate de reducerea volumului de activitate datorată:
tendinței de scădere a cererii realizate de întreprindere;
pierderii unui(unor) clienți importanți;
competitivității în scădere a produselor, respectiv de adaptare la nevoi;
gradului redus de reînnoire a produselor, respectiv de adaptare la nevoi;
scăderii conjuncturale a cererii;
intensificării concurenței interne și internaționale;
falimentului unui furnizor.
b) Cauze legate de reducerea marjelor și a rentabilității:
decizii strategice inadecvate;
rigiditatea prețurilor de vânzare;
cheltuieli prea mari cu personalul;
existența unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic;
ponderea mare a cheltuielilor financiari;
creșterea prețurilor materiilor prime.
Cauze specifice privind trezoreria întreprinderii:
falimentul unui (unor) client important;
dificultăți în obținerea de credite;
durata mare de rotație a stocurilor;
prelungirea duratei creditului – clienți;
diminuarea duratei creditului – furnizori.
Cauze specifice sistemului de management:
pregătirea profesională necorespunzătoare a conducătorilor și incapacitatea de a se adapta noilor condiții ale pieții;
neînțelegeri între membrii conducerii;
contabilitate analitică dificilă și necunoașterea costului complet;
lipsa înlocuitorilor pentru conducătorii actuali;
remunerarea excesivă a conducătorilor.
Cauze accidentale:
deturnări de fonduri;
calamități;
decesul conducătorului;
probleme sociale interne.
În urma unui studiu referitor la cauzele falimentelor, efectuat în Franța în 1986, s-au identificat următorele 10 cauze principale :
– Falimentul unor clienți 21%
– Stocuri prea mari 11%
– Reducerea creditelor 11%
– Cheltuieli cu personal prea mari 10%
– Decesul sau boala conducătorului 10%
– Contabilitatea deficitară și necunoașterea costului complet 9%
– Deturnări de fonduri 8%
– Expropriere 8%
– Scăderea conjuncturală a cifrei de afaceri 8%
– Organizarea deficitară a întreprinderi 6%
Pentru firmele aflate în tranzacție economică, la cauzele prezentate mai sus se adaugă cauzele specifice :
instabilitatea pieței, chiar și pentru produsele de larg consum ;
ponderea în creștere a sectorului informal manifestată prin existența unui volum considerabil de activitate economică neînregistrată și/sau a unor importuri frauduloase. Aceasta generează o concurență neloaială, fraude, evaziuni fiscale, etc;
mediocritatea infrastructuri fizice și sistemelor de comunicație;
ineficacitatea instituțiilor orizontale (administrative, juridice, etc.);
insuficiența sistemelor de formare profesională;
insuficiența resurselor financiare.
5.3.Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului financiar.
Analiza financiar patrimonială este în esență o analiză în care sunt prioritare valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului .
Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt : fondul de rulment și metoda ratelor.
5.3.1. Determinarea fondului de rulment
Noțiunea de fond de rulment a dat loc la multiple formulări. Totuși, două din acestea prezintă un interes particular și merită să apară drept concepte fundamentale ale gestiunii și analizei fundamentale. Este vorba de noțiunea de rulment net sau permanent, pe de o parte și noțiunea de fond de rulment propriu, pe de altă parte.
I. Fondul de rulment net sau permanent (FRN)
a) Reducerea bilanțului la părțile mari ale acestuia. Pentru a permite formularea și calcularea FRN, bilanțul trebuie să fie organizat în părți mari regrupând elementele de activ și de pasiv pe baza criteriului duratei activelor și pasivelor.
În acest scop se convine să se repartizeze activele în active imobilizate, lichide peste mai mult de un an și active circulante susceptibile de a fi transformate în bani, în condiții normale, în mai puțin de un an.
Cu privire la elementele de pasiv, ele trebiue împărțite în capiataluri permanente și datorii pe termen scurt. Capitalurile permanente regrupează capitalurile propri, datoriile și ale resurse care sunt exigibile peste mai mult de un an și prezintă deci un caracter de stabilitate în timp pentru întreprindere. Datoriile pe termen scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puțin de un an și impun deci o rambursare ( sau o reinnoire ) a lor în scadență , punându-se la încercare solvabilitatea întreprinderii.
Tabel 4. Reducerea bilanțului la marile părți ale acestuia.
b) Determinarea FRN. Noțiunea de FRN poate fi definită prin două formulării echivalente :
fie pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului :
FRN = Capitaluri permanente – Active imobilizate.
Prin urmare, FRN reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea activelor imobilizate nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.
fie pornind de la elementele de la baza bilanțului:
FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt.
Deci FRN reprezintă excedentul activelor peste valoarea obligațiilor pe termen scurt.
Schema următoare1 permite să exprime vizual mărimea FRN pornind de la reprezentarea bilanțului prin marile lui părți.
Fig.5 Reprezentarea schematică a FRN
II Fondul de rulment propriu. ( FRP)
Determinarea fondului de rulment propriu. Fondul de rulment propriu prezintă o utilitate analitică mai limitată decât cea a fondului de rulment net. Se calculează când se dorește să se aprecieze autonomia finaciară a unei întreprinderi.
Se poate defini prin formula următoare :
FRP = capitaluri propri – active imobilizate
Evaluarea capitalurilor proprii. Principala problemă tehnică ridicată de această formulă vizează determinarea capitalurilor proprii. Acestea trebuie să includă situația netă după afectarea rezultatului, corespunzând fondurilor conferite întreprinderii de proprietarii săi fără limită de durată. Dar anumiți analiști consideră că subvențiile pentru investiții și provizioanele pentru riscuri și cheltuielile trebuie să fie considerate quasifonduri propri și deci să fie luate în calcul în formula de determinare a fondului de rulment propriu.
Pentru provizioane, această soluție pare justificată când stabilitatea lor permite să se considere că au caracter de rezervă și pot fi asimilate capitalurilor proprii.
Totuși, provizioanele care nu acoperă un risc real și viitor, dar constituie quasirezerve trebuie să suporte ulterior un impozit. Vor fi reintergrate în masa beneficiului impozabil provizioanele constituite în exces, în raport cu riscurile efective. Întreprinderea va suporta o datorie fiscală. Dar scadența acesteia va fi în toate cazurile peste un an. Se poate deci considera că provizioanele care nu acoperă strict riscuri reale și viitoare și nu sunt deci destinate a fi consumate pe termen scurt pot fi tratate drept capitaluri permanente.
O a doua soluție, mai satisfăcătoare, pornește de la observația că majoritatea întreprinderilor reconstituie de la un an la altul o mărime crescătoare a provizioanelor. Această creștere apare ca o resursă permanentă, chiar dacă dierite componente ale sale sunt destinate a fi conservate pe termen scurt.
O a treia soluție este una intermediară. Ea constă în a adopta o cheie de repartzare apriorică, o parte a provizioanelor fiind asimilate resurselor permanente ( de exemplu 40% sau 50% ), cealaltă parte fiind asimilate resurselor pe termen scurt. Această soluție prezintă un caracter arbitrar.
Subvențiile pentru echipamente pot fi în general considerate capitaluri permanante. Trebuie totuși să obsevăm că legislația unor țări le supune la impozit înscriindu-le în centrul de rezultate ca venituri, prin tanșe cuccesive. Aceste subvenții comportă deci datorii fiscale latente a căror scadență va interveni pe termen mediu și lung.
Pentru calculul FRN, se poate îngloba ansamblul acestor subvenții în capitaluri permanente. Pentru calculul FRP, în schimb, numai partea corespunzătoare rezervelor latente trebuie să fie inclusă în capitalurile proprii. Partea corespunzătoare datoriilor fiscale trebuie să fie exclusă.
5.3.2. Interpretarea fondului de rulment
I Interpretarea fondului de rulment net
FRN are două exprimări echivalente care permit să se definească această noțiune din două unghiuri distincte.
Comparație între capitalurile permanente și activele imobilizate. După o primă formulare, FRN este definit astfel:
FRN = Capitaluri permanente – Active imobilizate.
Această formulare pune accentul pe comparația între capitalurile permanente și activele imobilizate.
Comparația între cele două mărimi corespunde uneia din următoarele trei situații:
Capitaluri permanente Active imobilizate FRN 0
Dacă FRN este pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanțeze integral activele imobilizate și o parte din activele circulante.
Capitaluri permanente Active imobilizate FRN 0
Dacă FRN este negativ, capitalurile permanente nu reprezintă o sumă suficientă pentru a finanța integral imobilizate. Acestea trebuie deci să fie parțial finanțate prin resurse pe termen scurt.
Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0
Dacă FRN este zero, situație mai puțin probabilă, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea acestora.
Comparație între activele circulante și datoriile pe termen scurt.
După o a doua formulare, FRN poate fi definit prin expresia următoare
FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt.
Această a doua expresie a FRN, chiar dacă e echivalentă cu prima, atrage atenția asupra comparației între părțile de jos a bilanțului . Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului activelor circulante, acelea care sunt cele mai lichide, adică transferabile în bani în mai puțin de un an asupra datoriilor pe termen scurt, acelea care sunt cele mai exigibile, adică acelea care trebuie să fie rambursate în mai puțin de un an.
Comparațiile posibile corespund următoarelor trei situații:
Active circulante = Datorii pe termen scurt
(1)
Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0
În această primă ipoteză, foarte puțin probabilă, activele circulante sunt acoperite strict de datoriile pe termen scurt.
Active circulante Datorii pe termen scurt
(2) Capitaluri permanente Active imobilizate
FRN 0
Aceasta a doua situație semnifică faptul că activele circulante permit să se spere încasări bănești pe termen scurt care vor permite, nu numai rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen scurt, dar și să se obțină lichidități excedentare. Această situație apare ca o situație favorabilă ăn ceea ce privește solvabilitatea, pentru că se sugerează că întreprinderea beneficiară de perspective favorabile în ceea ce privește că întreprinderea beneficiară de perspective favorabile în ceea ce privește capacitatea sa de rambursare.
(3) Active circulante Datorii pe termen scurt
Capitaluri permanente Active imobilizate FRN 0
În această a treia situație, suma activelor circulante lasă să se prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru a rambursa ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o primă analiză defavorabilă pentru solvabilitate. Dar aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderilor cere luarea în calcul a structurii la termen a activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt.
În fapt, dacă scadența medie a activelor circulante e mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat cu un FRN foarte mic și chiar negativ. În schimb dacă activele circulante au o scadență medie îndepărtată decât a datoriilor pe termen scurt, menținerea solvabilității cere un FRN relativ ridicat.
Pentru calculul FRN, utilizarea formulei care pune în evidență partea de sus a bilanțului ( capitaluri permanente și active imobilizate) sau utilizarea formulei care pune în evidență partea de jos a bilanțului ( active ciculante și datorii pe termen scurt ) nu prezintă importanță, ele fiind echivalente.
În interpretarea FRN, cele două formule utilizate atrag în schimb atenția asupra unor diferite și complemetare ale acestei noțiuni.
Formula care utilizează partea de jos a bilanțului prezintă interes pentru că pune în termeni foarte concreți problema solvabilității viitoare a întreprinderii. Întrucât ea permite confruntarea directă a lichidităților previzibile pe termen scurt ( active circulante ) cu rambursările imperative având scadența apropiată ( datorii pe termen scurt ), această formulare a FRN pune pe primul plan problema capacității întreprinderii de a face față datoriilor sale. Din această perspectivă, semnificația FRN ca excedent de lichidități potențiale apare ca o marjă de securitate pentru întreprindere.
Formula pe baza părții de sus a bilanțului prezintă interes pentru că subliniază influența structurii finanțării asupra constituirii FRN.
Un FRN pozitiv pozitiv arată că sursele de finanțare ale întreprinderii cuprind suficiente resurse stabile pentru a finanța în același timp interitatea imobilizărilor și o fracțiune din activele circulante.
Invers, un FRN negativ semnifică faptul că întreprinderea vizează finanțarea unei părți a investițiilor sale prin resurse pe termen scurt.
FRN permite să se cunoască structura financiară globală a bilanțului. Un FRN pozitiv semnifică faptul că întreprinderea are capitaluri permanente într-o sumă destul de ridicată pentru a putea finanța integral imobilizările sale și are lichidități excedentare care-I permit să facă față riscurilor diverse pe termen scurt.
Un FRN negativ semnifică, din contră, faptul că întreprinderea a afectat datoriile pe termen scurt finanțării unei părți a investițiilor în imobilizări. Ea nu dispune de nici o marjă de securitate pe termen scurt, reprezentată de active lichide excedentare. Dar echilibrul financiar poate fi totuși menținutîn acest caz, cu condiția ca activele circulante să fie foarte lichide și ca datoriile pe termen scurt să fie puțin exigibile.
II Interpretarea fondului de rulment propriu
Fondul de rulment propriu prezintă o semnificație mult mai limitată decât FRN. Reflectă totuși un aspect important al situației financiare pentru că exprimă autonomia pe care întreprinderea o dovedește în finanțarea investițiilor în imobilizării.
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finațate din resurse proprii, deci există autonomie.
FRP 0 Capitaluri proprii Active imobilizate
Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările nu sunt finanțate decât parțial din resurse proprii. Întreprinderea trebuie să facă apel la îndatorare pentru a finanța o parte din imobilizările sale.
FRP 0 Capitaluri proprii Active imobilizate.
5.3.3. Analiza riscului de faliment prin metoda ratelor.
Ratele referitoare la structura activului
Aceste rate raportează valoarea diferitelor posturi din activ la aceea a totalului bilanțului. Cu toată simplitatea lor, patru din aceste rate au largi semnificați.
R1 =
Această rată reflectă mărimea imobilizărilor sub formă de capital fix în cadrul patrimoniului întreprinderii. Este deci dependentă de caracteristicile tehnice ale activității exercuitate de întreprindere.
R2 =
Această rată exprimă mărimea imobilizărilor financiare în cadrul patrimoniului întreprinderii. Se pune în evidență importanța legăturilor financiare pe care întreprinderea le întreține, mai ales în întreprinderi în care ea deține participații.
R3 =
Această rată exprimă mărimea stocurilor în totalul activelor întreprinderii, aceasta fiind în funcția aactivității. Durata operațiunilor de aprovizionare și desfacere și durata perioadei de producție sunt elemente principale care determină mărimea acestei rate.
R4 =
Această rată reflectă practicile întreprinderii în legătură cu termenele de plată acordată clienților și este influențată de obișnuințele locale sau din sectorul de activitate al întreprinderii. Ea este de asemenea, determinată de natura clienților, rata fiind în general mică pentru întreprinderii, având drept clientelă particulari și mai ridicată în cazul în care clientela este constituită de întreprinderi și instituții.
Ratele ce caracterizează structura activului sunt puternic influențate de aspecte juridice, tehnice sau economice ale activitățiilor exercitate de întreprindere. În acest sens, aceste rate sunt expresia constângerilor structurii productive, chiar dacă gestiunea întreprinderii dispune de o reală marjă de manevră pentru a regla aceste constrângeri.
Ratele referitoare la structura pasivului
Aceste rate reflectă compoziția resurselor întreprinderii. În acest sens, ele exprimă politica sa de finanțare, acesta constând în combinarea diverselor resurse accesibile întreprinderi în cele mai bune condiții de cost și de durată posibile.
Două caracteristici majore ale politicii de finanțare rețin mai mult atenția analiștilor. Pe de o parte, aceștia se interesează de stabilitatea resurselor și caută să formuleze rate care pun în evidență structura la termen a pasivului. Pe de altă parte, analiștii, caută să aprecieze autonomia financiară a întreprinderii și deci repartiția între resursele proprii și datoriile întreprinderii.
Principalele rate referitoare la pasivul bilanțului sunt:
R5 =
Această rată exprimă ponderea capitalurilor cu durată mai mare de un an ( capitaluri proprii, datorii pe termen lung și mediu, provizioane stabile ) în ansamblul resurselor. Este un indicator global relativ la stabilirea finanțării.
R6 =
Această rată exprimă ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor. Este un indicator relativ la autonomia financiară a întreprinderii, apreciind ansamblul finanțării sale.
R6 =
Această rată este complementară celei precedete ( R6 = 1 – R6 ), exprimând ponderea datoriilor indiferent de durată și de origine, în totalul pasivului.
R7 =
Această rată exprimă autonomia financiară la termen a întreprinderii, adică partea fonduriilor proprii în ansamblul resurselor cu durată mai mare de un an.
R8 =
Această rată furnizează, ca și R7 , informații despre autonomia finaciară a întreprinderii la termen. Este frecvent denumită rata structurii finanțării sau rata structurii de finanțare a întreprinderii.
Ratele de sinteză
Ratele de sinteză se calculeză pornind de la elemente ale bilanțului, comparând diferite componente ale activului cu diferite componente ale pasivului. Vom compara mai întâi elementele cu o durată mai mare de un an, apoi elementele cu o durată mai mică de un an.
R9 =
Această rată exprimă condițiile finanțării imobilizărilor. Dacă e superioară sau egală cu R7 , înseamnă că totalul imobilizărilor se finanțează din resurse stabile. Această rată furnizează, în termeni relativi o informație apropiată de cea furnizată de noțiunea de FRN, în valoare absolută.
R10 =
Această rată exprimă finanțarea proprie a imobilizărilor, autonomia de care dă dovadă întreprinderea în finanțarea investițiilor sale.
R11 = sau
R11 =
Această rată a lichidității globale ( curente ) exprimă capacitatea de rambursare globală pe termen scurt a datoriilor întreprinderilor. În fapt se compară ansamblul lichiditățiilor parțiale ( active transformate în bani în termen scurt ) cu ansamblul exigibilității potențiale ( datorii rambursabile în termen scurt ).
R12 =
sau
R12 =
Această rată a lichidității restrânse ( rapide ) exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, comparăn elementele cele mai lichide ale activelor circulante cu datoriile pe termen scurt.
R13 =
Această rată a lichidității imediate exprimă capacitatea de rambursare instantanee, ținând cont de încasările întreprinderi. Această rată furnizează informații mai puțin edificatoare, având în vedere variabilitatea încasărilor întreprinderii de la perioadă la alta.
5.4 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
metodele de analiză a riscului, prezentate anterior, permit evaluarea performanțelor trecute ale întreprinderii, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp. De aceea, apare tot mai evidentă necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacție la aceste cerințe practice, în ultimii 15 ani diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situației financiare, pornind de la un ansamblu de rate1.
Metoda “ scoring “ are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Acesta se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.
Ca urmare, a aplicării analizei discriminate, se obtine pentru fiecare întreprindere un scor “Z “ atribuit fiecărui întreprinderi se determină cu ajutorul funcției : Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + … + anxn
unde : x reprezintă ratele implicate în analiză
a – coeficientul de pondere al fiecărei rate.
În teoria și practica economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre cele mai cunoscute sunt : modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței, etc.
modelul Altman a fost stabilită pe baza rezultatelor unui eșantion de 66 întreprinderi din care 33 de întreprinderi sunt cu dificultăți de natură financiară .
Din studierea variabilelor acestei funcții se remarcă preponderența celor privind structura financiară și eficiența utilizării patrimoniului .
Modelul “ Z “ al lui Altman se prezintă astfel:
Z = 3,3 T1 + T2 + 0,6 T3 + 1,4 T4 + 1,2 T5
în care variabilele T1 , …, T5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați indicatorii, sunt de natură statistică și exprimă, într-o măsură semnificativă, ponderea sau importanța variabilei în logica economică a evaluării riscului de faliment. Cei 5 indicatori economico-finaciari luați în considerare la calculul scorului “ Z “ sunt :
T1 =
T1 – având semnificația unei rate de rentabilitate economică sau de eficiență a utilizării activelor, este de dorit să fie cât mai mare
T2 =
T2 – este un indicator de eficiență a utilizării activelor, care exprimă rotația activului prin cifra de afaceri. Cu cât vânzările vor fi mai mari, activele se vor înnoi mai repede prin cifra de afaceri.
T3 =
T3 – exprimă gradul de îndatorare a îtreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. În practica evaluării întreprinderilor din țara noastră, la numărul raportului se utilizează capitolul social. Rezultatul acestui raport se recomandă să fie mai mare.
T4 =
Profit reinvestit = Profit net – Dividente
T4 – fiind o măsură a capacității de finanțare internă a întreprinderi, se recomandă ca valoarea raportului să fie cât mai mare.
T5 =
T5 – este o măsură a flexibilității întreprinderii și arată ponderea activelor circulante în totalul activelor. Cu cât rezultatul acestui raport este mai mare, cu atât mai bine este folosit activul circulant.
Din conținutul informațional al indicatorilor rezultă că valorile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare.
De aceea scorul “ Z “ este interpretat astfel :
când Z 1,8 – starea de faliment este iminentă
când Z 3 – situația financiară este bună și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă, aceasta este solvabilă
când 1,8 Z = 3 – situația financiară a întreprinderi este dificilă cu performanțe vizibil diminuate și apropriate de pragul stării de faliment. Aflată în această situație, întreprinderea își poate relansa activitatea, dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.
Modelul Altman este aplicabil mai ales în condițiile existenței bursei de valori. Într-o economie în care nu funcționează bursa de valori se poate face o apreciere a alternativelor care există pentru economiile particulare sau instituționale de a investi capitalul la bănci și alte oportunități.
Modelul J. Conan și M. Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariați si se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit în 1978, prin observarea unui număr cu 31 rate pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970 – 1975.
Modelul are, de asemenea, 5 variabile :
Z = 16R1 + 22R2 – 87R3 – 10R4 + 24R5 în care :
R1 =
R2 =
R3 =
R4 =
R5 =
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:
Cu cât valoarea lui Z este mai mică cu atât este mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.
prognoza falimentului prin metoda de scor a Băncii Franței.
Modelul centralei bilanțurilor din cadrul Băncii Centrale a Franței prezice riscul de faliment al întreprinderilor, după un scor cu 8 variabile . Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de 26 rate, pe un eșantion de 3000 întreprinderi industriale cu mai puțin de 500 salariați și clasate în normale și deficitare. Slăbiciunea lor a fost studiată pe o perioadă de trei ani precedenți falimentului.
În baza mediilor ratelor de ansamblu, fundamentate pe analiza functională Centrala bilanțului din cadrul Băncii Franței a determinat următoarea funcție scor:
Z = -1,255X1 + 2,003X2 – 0,824X3 + 5,221X4 – 0,689X5 – 1,164X6 + 0,706X7 + 1,408X8 – 85,544
unde :
X1 =
X1 – rata cheltuielilor finaciare
X2 =
X2 – rata de acoperire a capitalului investit
X3 =
X3 – rata capacității de rambursare a datoriilor
X4 =
X4 – rata marjei brute de exploatare
X5 = * 360
X5 – durata medie a creditului furnizori ( zile )
X6 =
X6 – rata de creștere a valorii adăugate VA1 = VAR curentă
VA0 = VA precedentă
X7 = * 360
X7 – durata medie a creditului clienților ( zile)
X8 =
X8 – rata investițiilor fizice
În funcție de valoarea lui Z se disting următoarele zone :
O zonă nefavorabilă :
dacă Z – 0,25 , situația este riscantă, întreprinderea prezintă vulnerabilitatea și are șanse sigure să cunoască dificultăți economico-financiare importante.
O zonă de incertitudine :
dacă –0,25 Z 0,125 neputându-se formula o concluzie definitorie se recomandă să se utilizeze și o altă funcție a falimentului.
O zonă favorabilă dacă :
dacă Z 0,125 , situație economico-financiară a întreprinderii este normală, iar probabilitatea de a fi falimentară foarte redusă.
În concluzie, metoda scorurilor, foarte utilizată de bănci și instituții financiare pentru propriile evaluări de credite, permite poziționarea rapidă a riscului de faliment pe care-l prezintă întreprinderile împrumutate. Ea nu constituie decât un instrument de detectare precoce a riscului de faliment iar valoarea informativă a scorului nu trebuie supraestimată, deoarece analiza discriminantă reduce informația de bază prin selectarea ratelor cele mai semnificative pe care le consideră constante în timp, iar întreprinderea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu complex cu mult mai multe variabile de determinare a sănătății sau slăbiciunii acesteia. Din prudență, se recomandă urmărirea evoluției scorului la întreprinderile din aceeași ramură economică precum și completarea diagnosticului cu metodele clasice de analiză.
Realizarea unei funcții scor, specifică sectoarelor industriale din ROMÂNIA, presupune un efort complex de analiză discriminantă a ratelor semnificative ale unor eșantioane reprezentative de întreprinderi luate în studiu. Obținerea unui instrument sintetic de evaluare a performanței întreprinderilor românești prezintă interes pentru atât conducerea întreprinderii, cât mai ales pentru partenerii de afaceri ai acesteia, pentru a evidenția credibilitatea angajamentelor pe care întreprinderea le ia față de ei.
5.5. Analiza funcțională a riscului de faliment
Relația trezoreriei permite aprofundarea constatărilor furnizate de FRN prin două noțiuni diferite definite de elemente pe termen scurt alr bilanțului. Aceste noțiuni sunt: nevoia de fond de rulment (NFR) și trezoreria (T).
5.5.1. Noțiunea de nevoie de fond de rulment (NFR)
Ciclul de exploatare. În cadrul activităților sale curente, o întreprindere efectuează operațiuni repetitive a căror reluare e definită prin ciclul de exploatare.
Pentru o întreprindere cu activitate de producție, acest ciclu de exploatare comportă trei elemente fundamentale care se derulează de fiecare dată când întreprinderea lansează în producție o nouă comandă.
Pentru o întreprindere cu activitate de comerț, care achiziționează mărfuri pentru a le revinde ca atare, fără a le transforma, ciclul comportă două etape fundamentale.
Nevoia de fond de rulment. Operațiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanțare care conduce la constituirea mijloacelor de finanțare.
Confruntarea globală a acestor nevoi și mijloace de finanțare face să se degaje o nevoie de finanțare indusă de ciclul de exploatare sau nevoie de fond de rulment.
Nevoile de finanțare determinate de ciclul de exploatare sau utilizările ciclice corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea e constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale ( materii prime și materiale, producție în curs de fabricație, produse finite în depozit și altele) și pentru a acorda termene de plată partenerilor lor comerciali (clienților), cărora le-a livrat produse finite, le-a executat lucrări sau le-a prestat servicii.
În legătură cu stocurile, întreprinderea trebuie să achiziționeze marfuri pentru a pune la dispoziția clienților săi, dacă exercită o activitate de distribuire, de comerț. Dacă exercită o activitate de producție, ea trebuie să achiziționeze materii prime, semifabricate, produse finite. În toate cazurile întreprinderea avansează fonduri, consumă lichidității pentru a-și constitui stocuri, este confruntată cu o nevoie de finanțare a stocurilor.
De asemenea, dacă acordă termene de plată diferiților săi parteneri comerciali (clienților) , întreprinderea acumulează creanțe. Această acumulare de creanțe suscită lichidități și deci o nevoie de finanțare pentru întreprindere.
În schimb activitatea întreprinderii produce mijloace de finanțare legate de ciclul de exploatare sau resurse ciclice de fiecare dată când întreprinderea obține de la furnizorii săi termene de plată. Aceste termene constituie angajamente pentru întreprindere. Dar ele permite întreprinderii să beneficieze de aportul partenerilor săi fără a se face plăți imediate și apar ca surse de fonduri sau ca mijloace de finațare. Sunt de asemenea resurse ciclice datoriile față de stat, față de salariați și față de acționari.
Creditul acordat de furnizori apare ca forma cea mai tipică a resurselor ciclice.
Se poate formula nevoia de finațare indusă în ciclul de exploatare sau nevoia de fond de rulment ( NFR) astfel :
NFR = utilizări ciclice – resurse ciclice
Stocuri, creanțe credite furnizori
Această NFR este determinată prin luarea în calcul a elementelor pe termen scurt ale activului și pasivului. Deși fiecare din aceste elemente rămâne în întreprindere o perioadă scurtă de timp, ele se reînnoiesc permanent. Reînnoirea utilizărilor și resurselor ciclice conferă NFR caracterul unei nevoi de finanțare permanentă, durabilă, chiar dacă fiecare din componentele sale apare la prima vedere ca un element pe termen scurt al bilanțului.
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare și nevoia de fond de rulment în afara exploatării. În definirea de mai înainte, NFR este determinată pornind de la comparația “ utilizări ciclice “ și “ resurse ciclice “. O analiză mai aprofundată conduce la identificarea elementelor strict legate de exploatare și a celor care nu sunt legate de exploatare.
Elementele legate strict de exploatare corespund mărimii activelor și pasivelor puse în mișcare de operațiile de aprovizionare, de producție și de vânzare. În activ, aceste mărimi înglobează în principal, stocuri, creanțele asupra clienților și avansurile vărsate de întreprindere cu ocazia unor comenzi făcute furnizorilor. Aceste elemente constituie utilizări de exploatare sau utilizări ciclice în sens strict. În pasiv, aceste elemente înglobează în principal, datorii contractate de întreprindere față de furnizori săi și anumiți clienți care au acordat avansuri pentru comenzile lor în curs. Aceste elemente constituie resurse de exploatare sau resurse ciclice în sens strict. Se poate formula astfel nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) :
NFRE = utilizări pentru exploatare – resurse de exploatare
NFRE = WE – RE
Elementele mai puțin legate de exploatare corespund componentelor activului și pasivului care sunt influențate de activitatea curentă a întrreprinderii fără a fi strict înscrise în ciclul de exploatare. Este cazul, în activ de exemplu, al costurilor de debitori diverși asupra cărora întreprinderea a dobândit creanțe cu ocazia operațiunilor curente altele decât obiectul principal al activității sale. În pasiv, astfel de posturi corespund dataoriilor contractate cu ocazia operațiunilor din afara exploatării. Aceste resurse din afara exploatării înglobează de exemplu datorii fiscale legate de impozitul pe beneficii, în măsura în care plata acestui impozit nu poate fi considerată ca legată strict de exploatare. De asemenea, resursele din afara exploatării pot include datoriile față de furnizorii de echipamente care au acordat un credit întreprinderii cu ocazia unei investiții nelegată de exploatare.
Se poate scrie :
NFRAE = utilizări în afara exploatării – resurse din afara exploatării
NFRAE = UAE – RAE
Prin urmare, nevoia de fond de rulment global va putea fi definită ca sumă a NFRE și NFRAE
NFRG = NFRE + NFRAE
Distincția între NFRE și NFRAE este făcută astăzi în literatura financiară. NFRE evidențiază nevoia de finațare determinată de ciclul de exploatare și reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie continuă permanentă de finanțare.
În schimb, noțiunea de NFRAE e legată de operațiuni diverse ale întreprinderii altele decât cele care constituie activitatea de bază.
5.5.2. Noțiunea de trezorerie, relațiile de trezorerie și evaluarea riscului de faliment
În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă și în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operațiuni financiare pe termen scurt realizate de întreprindere.
Pe de o parte, întreprinderea se vede constrânsă caute mijloace de finațare pe termen scurt pe care le solicită băncilor și altor parteneri financiari. Este vorba de resurse pe termen scurt prezentând caracter finaciar, sau mai simplu spus, resurse de trezorerie. Spre deosebire de resursele ciclice obținute spontan în cadrul activității economice curente, resursele de trezorerie se obțin de la parteneri finaciari specifici.
Pe de altă parte, când întreprinderea are excedente monetare pentru o perioadă mai mică sau mai mare de timp ea are posibilitatea să efectueze plasamente finaciare diverse, realizând astfel utilizări de trezorerie, mai mult sau mai puțin diversificate. În timp ce resursele utilizate pentru imobilizări sau pentru active circulante sunt larg influențate de activitatea curentă și de exigențe tehnice sau economice, aceste plasamente corespund utilizărilor de natură strict finaciară. Confruntarea între utilizările de trezorerie și resursele de trezorerie permite să se caracterizeze situația trezoreriei și trezoreria netă.
T = UT – RT unde T = trezoreria ;
UT = utilizări de trezorerie;
Rt = resurse de trezorerie.
Analizele care urmează permite de acum înaite a se identifica în bilanț sau mai părți fundamentale ale acestuia.
Trei noțiuni au fost definite datorită acestei prezentări:
FRN = CP – AI
NFR = UC – RC
T = UT – RT
Bilanțul fiind echilibrat se pot scrie egalitățiile următoare :
Activ = Pasiv AI + UC + WT = CP + RC + RT
Ultima relație se poate scrie :
WC + WT – RC – RT = CP – AI
Regrupând tremenii avem :
( WC – RC ) + ( WT – RT ) = CP – AI
se pot formula următoarele trei relații echivalente :
NFR + T = FRN T = FRN – NFR
Ajustarea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment se face prin soldul de trezorerie ( T ) care se calculează astfel :
T = FRNG – NFR
unde : T trezoreria netă
FRNG fondul de rulment net global
Această formulă este cea mai des utilizată ca expresie a relației de trezorerie.
Relațiile de trezorerie pun în evidență modul de realizare a ciclurilor finaciare ale întreprinderii.
În optica funcțională, echilibrul este respectat dacă : FRNG NFR; aceasta implică unsold pozitiv de trezorerie : T 0 . Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finanțarea necesarului de fond de rulment, ci și pentru asigurarea unei trezorerii care să-i permită efectuarea de plasamente și definirea unor disponibilități. Capitalul permanent asigură finanțarea stabilă a :
ansamblului imobilizărilor;
necesarului de fond de rulment din exploatare și din afara exploatării;
lichidități excedentare.
O asemenea structură financiară apare la prima vedere favorabilă în termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot apărea unele dificultăți finaciare dacă anumite resurse de trezorerie au termene scurte de plată. Dar o astfel de situație nu poate să genereze probleme grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active ar trebui să permită întreprinderii să treacă peste dificultăți evocate . Existența unui sold de trezorerie pozitiv ar putea fi semnul unei fragilități potențiale pe termen mediu sau lung. Abundența de resurse stabile ar putea semnifica o utilizare suficient de eficace a acestora ceea ce perspectiva medie sau lungă generează dificultății în remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor. O asemenea apreciere trebuie formulată cu prudență într-o conjunctură finaciară caracterizată printr-o rată a dobânzii foarte ridicată, care descurajează investițiile productive și incită întreprinderile să orienteze fondurile spre utilizări de trezorerie, mai remuneratori și mai puțin riscante.
Dacă : FRNG NFR , întreprinderea are un sold negativ de trezorerie: T 0. În acest caz necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie, mai ales bancare, pentru a acoperii parțial nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare. O asemenea configurație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. Problema trebuie pusă însă nuanțat. Astfel , derularea normală a ciclului de exploatare justifică apelarea la resurse de trezorerie fără ca imaginea, perenitatea întreprinderii să fie pusă la îndoială. Adevărata problemă generată de o trezorerie negativă nu se pune în termeni de solvabilitate, ci de dependență față de bănci, care furnizează majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea , respectiv reînoirea sistematică a creditelor conduc în numeroase cazuri la transformarea lor în credite pe termen lung. Pentru întreprinderile cu dificultăți financiare, bancherii ajung să împartă riscul cu proprietarul , fiind obligați să se poarte ca un cvasi – asociat. Dependența întreprinderii față de bancă poate genera practic riscul de nereînoire a creditelor curente, precum și riscul de a accepta condiții de creditare neavantajoase, în special cu o rată a dobânzii mai mare.
Dacă: FRNG = NFR , soldul de trezorerie este nul : T = 0
Această egalitate este numai teoretică în activitatea practică ea nu poate avea decât caracter pasager. Menținerea unei trezorerii să tindă spre 0, chiar în condițiile unei fluctuații în sensul creșterii sau scăderii , poate fi expresia unei politici de gestiune financiară. O asemenea practică ( T0) apără întreprinderea împotriva riscurilor pe care le prezintă atât deținerea unor supralichidități ( folosirea ineficientă a resurselor), cât și o trezorerie negativă (dependența față de bănci).
Fondul de rument funcțional, necesarul de fond de rulment și relațiile de trezorerie furnizează indicații simple și rapide asupra structurii patrimoniului și a problemelor de echilibru puse de finanțarea investițiilor și exploatării. Este vorba, fără îndoială, de un prim nivel de reprezentare a echilibrului financiar.
Într-o viziune rigidă, regula de echilibru pe care se bazează analiza funcțională presupune ca o întreprindere nu poate fi viabilă cu o trezorerie negativă. Dar, în practica economică se constată deseori întreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fără ca acestea să aibă dificultăți financiare grave. Astefel în Franța, în 1982, la 50% din întreprinderi necesarul de fond de rulment din exploatare era acoperit din credite bancare curente, iar 1988 acest procent era 34%, stabilitatea financiară a acestora fiind asigurată prin reînoirea cvasiautomată a împrumuturilor bancare curente. Deși este incontestabil ca o acoperire corespunzătoare a necesarului de fond de rulment limitează riscul de faliment, nu se poate însă conchide că o încălcare a regulii funcționale de echilibru amintite maximizează automat riscul.
Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, funadmentat pe importanța creditelor bancare curente. Pragurile cele mai utilizate sunt:
Credite bancare curente (C.B.C.) nu trebuie să depășească 2 luni de cifră de afaceri: C.B.C. 2 luni CA
Credite bancare curente să nu fie superioare a ½ din necesarul de fond de rulment din exploatare:
C.B.C. ½ NFRE
5.6. Analiza dinamică a riscului de faliment prin metoda fluxurilor
Bilanțul – ca document contabil de sinteză, nu asigură utilizatorilor decât informații contabile și financiare privind situația unei întreprinderi la un moment dat, fără a le permite cunoașterea totalității operațiunilor care au afectat patrimoniul.
Tabloul de finanțare prezintă uninteres deosebit pentru înțelegerea evoluției structurii și lichidității întreprinderii. El permite o analiză dinamică a finanțării întreprinderii și a echilibrului ei financiar.
În esență tabloul de finanțare contribuie la :
explicarea variației patrimoniului în cursul exercițiului;
explicarea trecerii de la echilibrul inițial, de la începutul exercițiului la echilibrul final, de la sfârșitul exercițiului;
punerea în evidență a fluxurilor de datorii și a rambursărilor;
evidențierea autofinanțării întreprinderii;
justificarea nivelului trezoreriei;
adoptarea strategiei de creștere adoptate de întreprindere;
fundamentarea gestiuni previzionare;
aprecierea riscului financiar de faliment.
Prin urmare, tabloul de finanțare constituie un adevărat instrument de pilotaj al întreprinderii.
Teoria și practica internațională consideră tabloul de finanțare “ un tablou al resurselor, al alocărilor de resurse, care explică variația patrimoniului întreprinderii în decursul unei perioade”.
În Franța el a fost introdus și consacrat prin Planul Contabil din 1982 . Elaborarea acestui document de sinteză nu este obligatorie de cât pentru întreprinderile mari. Chiar și acestea au o anumită libertate în ce privește forma tabloului de finanțare . Diferite instituții oficiale ( Ordinul Experților Contabili, Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței ) au propus alte variante ale planului de finanțare, diferite de cele ale planului contabil.
Tabloul de finanțare este strâns legat de celelalte documente de sinteză, bilanțul și contul de rezultate prin faptul că :
bilanțul permite determinate variației patrimoniale;
contul de rezultate sintetizează fluxurile perioadei;
tabloul de finațare cuprinde fluxurile de utilizări și de resurse ale perioadei.
Ca tehnică de elaborare a tabloului de finanțare, se parcurg următoarele etape :
se stabilește “ bilanțul mutațiilor “ ca diferență între două bilanțuri succesive;
se identifică mișcările patrimoniale și se stabilește semnificația lor financiară;
se elaborează utilizările de resurse ( alocările de resurse ), respectiv resursele degajate;
se stabilește legătura dintre contul de rezultate și tabloul de finanțare, prin determinarea CAF;
se reconstituie tabloul de finanțare.
Într-o manieră generală, pe baza bilanțului mutațiilor se pot identifica patru tipuri de mișcări ale elementelor patrimoniale astfel :
Noile resurse și alocări de resurse, în esență formate din ( tabelul 6 ) :
Legătura dintre contul de rezultate și tabloul de finanțare se realizează prin intermediul capacității de autofinanțare, așa cum rezultă cumrezultă din fig.7 :
Bilanțul inițial Bilanțul final
Fig.7 . Legătura dintre bilanț contul de profit și pierdere și tabloul de finanțare.
Varianta resurselor stabile cuprinde :
Capacitatea de autofinanțare care se determină după metodologia prezentată anterior.
Resursele obținute din vânzarea de active imobilizate vizează oricare din cele trei categorii de active : necorporale, corporale și financiare și reprezintă prețul de vânzare al acestora.
Viramentele între diferitele posturi de active nu se iau în considerare pentru că nu se regăsescîn fluxuri financiare.
Creșterea capitalurilor proprii, respectiv valoarea aporturilor în numerar sau în natură, care se materializează într-unflux real de resurse . Nu se iau în considerare creșterile de capital prin încorporarea de rezerve, care sunt simple viramente interne, fără incidență financiară. Creșterea altor resurse proprii se referă în special la subvențiile pentru investiții.
Creșterea datoriilor financiare este formată din împrumuturile de emisiunea de obligațiuni și alte datorii financiare ( cu excepția creditelor curente ). Utilizările ( alocările ) stabilite se referă la :
Dividentele distribuite pe parcursul exercițiului ( este vorba de dividentele aferente rezultatului exercițiului precedent);
Achiziționarea de active imobilizate ( investiții realizate pe percursul exercitiului)
Acest element se stabilește pe baza variațiilor brute ale imobilizărilor.
Rambursarea datoriilor financiare ( cu excepția creditelor curente )
Reducerea capitalurilor proprii ( care antrenează diminuarea trezoreriei ).
Mișcările generate de CAF pot fi sintetizate astfel:
beneficiul exercițiului reprezintă o creștere de pasiv ( P );
amortizările care corespund unei diminuări a valorii imobilizărilor se traduc fie prin scăderea activelor ( A ), fie prin creșterea resurselor ( P );
provizioanele sunt considerate, de asemenea, fie diminuări de active ( A ), fie creșteri de pasive ( P );
Prin urmare, principalele fluxuri economice ce trebuie puse în evidență pentru constituirea tabloului de finanțare sunt:
Fluxuri de utilizări ( alocări de resurse ) :
investiții în imobilizări necorporale și corporale;
distribuții de dividente;
investiții în imobilizări financiare;
rambursarea împrumuturilor pe termen lung și mediu;
creșterea necesarului de fond de rulment;
creșterea titlurilor de plasament și a disponibilitățiilor;
Fluxuri de resurse.
b1) Resurse propriii;
creșterea capitalului ;
capacitatea de autofinanțare ;
vânzări de active;
b2) resurse financiare:
aportul asociaților în contul curent;
împrumuturi pe termen lung și mediu contractate în timpulexercițiului;
b3) Resurse diverse:
necesarul de fond de rulment.
Abaterile posturilor de activ,respectiv de pasiv, sunt calculate pornind de la valorile lor brute. O creștere a unui post de activ se înscrie în coloana “ necesar “, iar o scădere în coloana “ resurse degajate “; pentru posturile de pasiv se procedează invers : o creștere se înregistrează în “ resurse degajate “ , iar o scădere la “necesar “.
5.7. Coordonate ale analizei strategice a riscului
O direcție importantă a dezvoltării diagnosticului financiar o constituie asocierea acestuia cu diagnosticul strategic. Instrumentele operaționale propuse de specialiști în acest sens sunt matricile de analiză strategică BCG,ADL etc care permit abordarea problematicii echilibrului financiar, a riscului în corelație cu portofoliul de activitate al firmei , cu poziția sa concurențială.
Modelul BCG e bazat pe două variabile strategice : rata de creștere a sectorului și poziția concurențială a întreprinderii, al căror conținut economic a fost prezentat în prima parte a lucrării. Dar, în spatele acestor două variabile se află o logică finaciară. Grupul BCG a plecat de la principiul că obiectivul esențial al strategiei unei firme este de a permite o alocare optimală a resurselor de care dispune pentru a cuceri cea mai bună poziție concurențială globală. Astfel, în funcție de rata de creștere a sectorului se pot face aprecieri asupra nevoilor financiare ale firmei ( investiții, creșterea nevoii de fond de rulment). Studierea părții de piață relativă și a poziției pe curba de experiență oferă informații cu privire la rentabilitate și la nivelul resurselor degajate de fiecare segment de activitate. Interpretarea matricei BCG în termeni de rentabilitate și echilibru financiar este redată în figura 8.
RENTABILITATE
RESURSE FINACIARE
Fig.8 Interpretarea financiară a matricei BCG.
Poziția “VEDETĂ” ( rata de creștere ridicată, parte de piață mare) se caracterizează printr-un echilibru de lichidități . Întreprinderea având o poziție dominantă pentru DAS-urile respective, realizeză cele mai bune costuri și cea mai bună rentabilitate . De aceea, R.B.E. este, în mod normal, ridicat. Dar rata de creștere ridicată antrenează investiții importante în exploatare în imobilizări. Echilibrul financiar din cadrul acestui segment strategic nu trebuie absolutizat, mai ales în cazul produselor și al întreprinderilor noi.
Poziția “VACĂ DE MULS” generează prin specificul său ( rată de creștere redusă,parte de piață mare) surplus de lichidități. Poziția puternică pe piață pentru produsele respective permite întreprinderii realizarea unei rentabilități ridicate. Dar, datorită dinamicii scăzute a sectorului, aceasta necesită puține investiții noi atât în capacități de producție, cât și în finanțarea exploatării.
Poziția “DILEMĂ” ( ratăde creștere mare, rentabilitate slabă ) caracterizată printr-un RBE redus, generează puține resurse. De aceea, produsele care dețin această poziție nu-și pot autofinața creșterea și trebuie să apeleze la surse externe.
Poziția “POVARĂ” ( rată de creștere redusă, parte de piață redusă ) se caracterizează pe plan financiar printr-un echilibru de lichidități. Resursele degajate sunt reduse chiar negative, iar investițiile inexistente.
Matricea propusă de A.D.Little constituie o îmbogățire conceptuală, o dezvoltare a criteriilor economico-financiare, care stau la baza analizei portofoliului de produse. Implicarea gradului de maturitate a întreprinderii, precum și definirea poziției concurențiale a acestuia prin intermediul unui sistem dinamic de factori cheie ai succesului permit o evaluare mai nuanțată atât a poziției strategice a firmei, cât și a echilibrului său financiar. Produsele aflate în faza de lansare sau de creștere au nevoi financiare mai mari decât cele stagnate sau în declin. Totodată, o activitate aflată în faza de demaraj este mult mai supusă riscului decăt o activitate în creștere sau maturitate. Mărimea riscului este dependentă și de poziția concurențială a firmei. O poziție concurențială puternică se concretizează într-o rentabilitate ridicată și în principiu într-o stare de echilibru financiar. Degradarea poziției de piață se traduce prin scăderea rentabilității, diminuarea autofinanțării, creșterea riscului.
Aceste aspecte se desprind și din interpretarea financiară a matricei ADL din figura 9.
RISC
Fig.9 Interpretarea financiară a matricei ADL
Această abordare, corelată cu celelalte aspecte ale analizei riscului, constituie un instrument util și sficient al diagnosticului financiar strategic. Evident, această manieră de abordare este recomandată ca o completare a celorlalte metode de investigare a riscului.
CAPITOLUL II
APLICAȚII PRACTICE
În tabelele 1 și 2 sunt prezentate în continuare documentele financiare ale unității COPERATIVA MUNCITORUL BEIUȘ, specializată în prestații servicii. Datele dintabel sunt valabile pentru anii 1999 – 2000.
Vom analiza următoarele aspecte:
Analiza pragului de rentabilitate de exploatare;
Analiza pragului de rentabilitate financiară;
Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial, studiul relațiilor de trezorerie;
Analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor;
Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
mii lei
Tabel 1. Bilanț financiar
mii lei
Tabel 2 SIDG –Tabloul soldurilor intermediare de gestiunede gestiune
a) Analiza pragului de rentabilitate de exploatare.
În acest caz vom analiza indicatorul de poziție care poate fi de doua feluri: – absolut și relativ, precum și momentul realizării pragului de rentabilitate – exprimat în zile și coeficientul de elasticitate.
Pragul de rentabilitate = = Vepr
1 –
902 827
Pragul de rentabilitate 1999 = 1 –
= 902 827 = = 3 065 044
Pragul de rentabilitate 2000 = =
1 –
= 1 001 743 = 3 461 860
Ipoz = Ve – Vepr
Ipoz abs 1999 = 2 986 200 – 3 065 044 = – 78 844
Ipoz abs 2000 = 3 298 175 – 3 461 860 = – 172 685
Momentul realizării pragului de rentabilitate exprimat în nr. de zile.
Pm = 360
Pm 1999 = 360 = 369,5
Pm 2000 = 360 = 378,9
Coeficient de elasticitate
Ke =
Ke 1999 = = = – 37,87
Ke 2000 = = = – 19,05
Rezultă că întreprinderea analizată prezintă un risc de exploatare ridicat, situându-se în zona pierderilor. În decursul unui an (365 zile) nu reușește să atingă punctul critic, adică punctul în care veniturile din exploatare sunt egale cu veniturile din exploatare.
b) Analiza pragului de rentabilitate financiar
În analiza pragului de rentabilitate financiar vom studia aceeași indice ca și în cazul pragului de exploatare.
Pragul de rentabilitate financiar este notat cu Vpr.
Vpr =
1 –
Vpr 1999 = = 2 986 200 = 3 610 512
1 –
Vpr 2000 = = 1 154 046 = 3 988 194
1 –
Indicatorul de poziție: – absolut
relativ
Ipoz abs = Ve – Vpr
Ipoz abs 1999 = 2 986 200 – 3 610 512 = – 624 312
Ipoz abs 2000 = 3 289 175 – 3 988 194 = – 699 019
Momentul realizării pragului de rentabilitate financiar exprimat în număr de zile
Pm = 360
Pm 1999 = 360 = 435,26
Pm 2000 = 360 = 436,5
Coeficientul de elasticitate
Ke =
Ke 1999 = == = – 4,78
Ke 2000 = = = – 4,71
Și riscul financiar este foarte mare, cheltuielile cu dobânzile făcând ca întreprinderea să atingă mai târziu punctul critic în raport cu riscul de exploatare.
c) Studiul relației cu trezoreria
FRN = Cpm – Ai nete
Cpm = Cpr + Îtl
FRN 1999 = 1 057 286 + 2 000 – 1 190 529 = – 131 243
FRN 2000 = 1 095 248 + 8 000 – 1 246 480 = – 143 232
FRP = Cpr – Ai nete
FRP 1999 = 1 057 286 – 1 190 529 = – 133 243
FRP 2000 = 1 095 248 – 1 246 480 = – 151 232
NFR = (St + Cr) – ( F3 + Aob ex)
NFR1999 = (188 845 + 218 251) – ( 52 204 + 288 708) =407 096 – 340 912= 66 184
NFR2000 =(531 534 + 168 336)– ( 90 625 + 420 688)=699 870 – 511 313= 1881557
TN = FR – NFR
TN 1999 = – 133 243 – 66 184 = – 199 427
TN 2000 = -151 232 – 188 557 = – 339 789
Interpretare:
FRN 1999 = – 131 243 mii lei
FRN 2000 = – 143 232 mii lei
Rezultă FR < 0 Lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale, întreprinderea având dificultăți în realizarea echilibrului financiar.
Deci nivelul FR semnifică o situație nefavorabilă. Pentru aprofundarea analizei se calculează durata medie de realizare a activelor circulante (dZAc) și durata medie de achitare a datoriilor pe termen scurt ( d ZDts)
DZAc = x 365
DZAc (1999) = x 365 = 60 zile
DZAc ( 2000 ) = x 365 = 102 zile
DZDts = x 365
DZDts (1999) = x 365 = 78 zile
DZDts (2000) = x 365 = 120 zile
În anul 1999, peste 60 de zile (termenul de realizare a activelor circulante) întreprinderea trebuie să achite 75% din datoriile pe termen scurt.
564 990 x 0,75 = 423 742 mii lei < 433 747
Rezultă că întreprinderea poate să achite obligațiile scadente din activele devenite libere.
În anul 2000, peste 100 zile întrepriderea trebuie să achite 80% din datoriile pe termen scurt.
930 998 x 0,8 = 744 798
Și în acest caz întreprinderea poate să-și achite obligațiile scadente din activele circulante.
d) Analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor
Rata lichidității curente =
R1 (1999) = = 0,77
R1 (2000) = = 0,85
Rata lichidității rapide =
R2(1999) = = = 0,43
R2 (2000) = = = 0,28
Rata lichidității imediate =
R3 (1999) = = 0,05
R3 (2000) =
Interpretare:
Valorile înregistrate de ratele de lichidare sunt mici în raport cu valorile considerate normale, de aceea întreprinderea trebuie să-și gestioneze cu mare grijă lichiditățile și să ia măsuri pentru scurtarea duratei de realizare a cativelor circulante, pentru a reduce posibilitatea apariției de faliment.
e) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Funcția Conan și Holder
Z = 16 R1 + 22 R2 – 87R3 – 10R4 + 24 R5
R1 =
R1 (1999) = = = 0,433
R1 (2000) = = = 0,275
R2 =
R2 (1999) = = 0,652
R2(2000) = = 0,542
R3 =
R3 (1999) = = 0,061
R3 (2000) = = 0,054
R4 =
R4 (1999 ) = = 0,980
R4 (2000) = = 0,967
R5 =
R5 (1999) = – = – 0,006
R5 (2000) = – = – 0,006
Z 1999 = 16x 0,433 + 22 x 0,652 – 87 x 0,061 – 10 x 0,980 + 24 x(-0,006)
Z 1999 = 6,928 + 14,344 – 5,307 – 9,8 – 0,144 = 6,024
Z 2000 = 16 x 0,275 + 22 x 0,542 – 87 x 0,054 – 10 x 0,967 + 24 x (-0,006)
Z 2000 = 4,4 + 11,924 – 4,698 – 96,7 – 0,144 = 1,789
Interpretare
1999: 4 < Z < 8,5 situație incertă
2000 : 1,5 < Z < 4 situație nefavorabilă
Funcția Altman
Z = 3,3T1+ T2 + 0,6T3 + 1,4T4 + 1,2T5
T1 =
T1 (1999) = = 0,012
T1 (2000) = = 0,034
T2 =
T2 (1999) = = 1,619
T2 (2000) = = 1,377
T3 =
T3 (1999) = = 1,865
T3 (2000) = = 1,166
T4 =
T4 (1999) = 0
T4 (2000) = = 0,017
T5 =
T5 (1999) = = 0,267
T5 (2000) = = 0,387
Z 1999 = 3,3 x 0,012 + 1,619 + 0,6 x 1,865 + 1,4 x 0 + 1,2 x 0,267
Z1999 = 0,0396 + 1,619 + 1,119 + 0 + 0,3204 = 3,097
Z 2000 = 3,3 x 0,034 + 1,377 + 0,6 x 1,166 + 1,4 x 0,017 + 1,2 x 0,387
Z 2000 = 0,1122 + 1,377 + 0,6996 + 0,0238 + 0,4644 = 2,676
Interpretare:
1999 : Z > 2,9 risc de faliment mic
2000 : 1,81< Z< 2,9 risc mediu de faliment
BIBLIOGRAFIE:
1) Gheorghe Bailesteanu – ,,Diagnostic, risc si eficienta in afaceri", Ed. Mirton, Timisoara, 1997;
2) Georgeta Vintila – ,,Gestiunea financiara a intreprinderii", Ed. Didactica si Pedagogica, RA, Bucuresti, 1997;
3) Ion Mihai – ,,Analiza situatiei financiare a agentilor economici", Ed. Mirton, Timisoara, 1997;
4) Maria Niculescu – ,,Diagnostic global si strategic", Ed. Economica, Bucuresti, 1994;
5) D. Margulescu si colectiv – ,,Diagnostic economico-financiar", Ed. Romcart, Bucuresti 1994;
6) D. Margulescu, N. Niculescu, V. Radu – ,,Diagnostic economico-financiar", Ed. Romcart, Bucuresti, 1994;
7) I. Stancu – ,,Gestiunea financiara a agentilor economici",
Editia a II-a, Ed. Economica, Bucuresti, 1994;
8) Ilici Vasile – ,,Gestiunea financiara a intreprinderii", Editura Didactica si Pedagogica, RA, Bucuresti, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Riscurilor (ID: 130490)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.