Analiza Riscului de Faliment la O Entitate

INTRODUCERE

Ani de zile, cuvântul faliment nu a fost pronunțat în România. Incapabile să facă față unei confruntări directe cu economia de piață, spre care declarativ susțineau că ne îndreptăm, partidele la putere au întreținut și exploatat frica de faliment, vânzând-o la schimb cu pacea socială. Falimentul nu este încă privit ca un "rău necesar", ci continuă să fie asimilat furtului și jafului sub semnul cărora a intrat în peisajul economic. Chiar și după apariția Legii 64/1995, care reglementează procedura falimentului și a reorganizării judiciare, falimentul nu a ajuns să facă parte din "regula jocului", așa cum este în toate economiile de piață occidentale.

În opinia juriștilor, "falimentul în România este încă o lecție care trebuie învățată".

Concluzia nu poate fi decât una singură: riscul este singura permanentă în viața unui investitor: companiile, chiar și cele mai solide, dau faliment, piețele se prăbușesc. Unde mai pui că există numeroase alte moduri, desigur mai puțin dramatice, de a pierde sume importante de bani pe piața capitalurilor. Chiar și pasivitatea poate să ducă la erodarea economiilor, dacă este să luăm în calcul rata inflației. Până la urmă regula este simplă și o știe toată lumea: dacă vrei să obții câștiguri mari, trebuie să accepți și un risc pe măsură; pe de altă parte, dacă obiectivul principal rămâne diminuarea riscului, beneficiile vor avea de suferit.

Adevărul este că aproape orice investitor are "toleranță la risc" ridicată. Firește, nu este indicat să te hazardezi, mizând totul pe o singură carte, dar nici excesul de precauție nu poate fi o soluție, chiar și judecând pe termen lung. Este un fapt dovedit, economia evoluează sinuos, cu creșteri și scăderi ciclice, însă traseul este întotdeauna ascendent când îl analizăm pe intervale lungi de timp.

Deciziile au la bază atât informațiile trecutului și ale prezentului, cât și previziunile viitorului. Previziunile nu pot fi decât aproximative, astfel încât anticipațiile decidenților privind rezultatele deciziilor au un anumit grad de incertitudine. Abordările teoretice fac distincție între două stări ale anticipațiilor: certitudine și incertitudine.

Certitudinea este utilizată pentru descrierea situațiilor în care anticipațiile au o singură valoare.

În condiții de certitudine, anticipațiile unui producător privind rezultatele deciziei sale de alegere a combinării factorilor de producție sunt singulare. Producătorul anticipează cu exactitate ce producție va obține, care vor fi încasările, costurile și profitul. Analog, deciziile unui consumator se asociază, în condiții de certitudine, unor anticipații singulare privind venitul disponibil și utilitatea corespunzătoare diferitelor coșuri de bunuri și servicii. Termenul de certitudine se folosește și pentru situațiile în care anticipațiile nu au o singură valoare, dar se plasează într-un interval îngust.

Incertitudinea se referă la situațiile în care anticipațiile iau forma unor rezultate posibile care se plasează într-un interval semnificativ.

Certitudinea nu trece însă testul realității. Deciziile se iau întotdeauna în condiții de incertitudine. Datorită incertitudinii tehnologice, producătorii nu pot să anticipeze cu exactitate producția care corespunde unei anumite combinări a factorilor de producție. Atât producătorii, cât și consumatorii se confruntă cu incertitudinea schimbării condițiilor pieței. În general, anticipațiile privind rezultatele deciziilor nu au o singură valoare. Probabilitățile rezultatelor posibile pot fi obiective sau subiective.

De regulă, riscul și incertitudinea erau privite în comparație cu certitudinea. Siguranța în mai bine era asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutățire a unei situații date, cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate, etc.

Astfel, problema riscului și incertitudinii a preocupat atât lumea specialiștilor cât și lumea practicienilor și a oamenilor de rând din cele mai vechi timpuri.

Unii autori apreciază că dezvoltarea exponențială a societății contemporane, a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Îndeosebi creșterea economică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în fața riscului și incertitudinii.

Desfășurarea activității economice în scopul obținerii unui profit cât mai mare trebuie să se bazeze pe o teorie economică solidă, coerentă care are menirea să orienteze gândirea, ca și eforturile materiale, financiare și umane ale întreprinzătorilor.

Obținerea unui profit în creștere se poate asigura prin micșorarea incertitudinii, a riscului asumat în activitatea economică, calculându-se cu rigurozitate științifică intrările și ieșirile ce le presupune fiecare act, fapt sau proces economic, ținându-se seama de exigențele teoriei economice. În acest context, economistul englez K.M.Keynes sublinia că teoria economică „nu oferă un ansamblu de concluzii imuabile, aplicabile imediat în politică. Ea este o metodă, nu o doctrină, un instrument al minții, o tehnică de gândire care îl ajută pe posesorul ei să tragă concluzii corecte”. Se impune să avem în vedere și faptul că teoria economică „este cea care conferă științelor economice aproape toată puterea lor de anticipație sau de clarificare. Fără teorie, ar trebui să ne căutam, pe dibuite, ca orbul, calea printre problemele economice, opinii conflictuale și propunerii politice opuse.”

Pentru o acțiune umană ghidată de raționalitatea economică este necesar ca principiile economice formulate de știința economică să fie ferite de confuzii, astfel încât cunoașterea să ajute la înțelegerea și clarificarea proceselor economice, la formarea unui mod economic de gândire care trebuie să reprezinte o metodă de abordare și nu un set de concluzii imuabile.

Întrucât într-o lume fără incertitudine nu ar exista nici profituri nici pierderi, rezultă că am putea considera profitul sau pierderea ca o consecință a incertitudinii.

Prin urmare, profitul nu este o plată care trebuie facută pentru a obține o resursă, el este un rest, este ceea ce rămâne din profit după ce s-au acoperit costurile totale, este rezultatul previziunii viitorului cu mai mare acuratețe decât au facut-o ceilalți concurenți. El este un venit aleator și nu un venit forfetat, ceea ce determină pe fiecare agent economic să anticipeze cât mai bine circumstanțele activității sale.

Asumarea riscului în economia liberă, caracterizată prin existența agenților economici ca decidenți pe deplin autonomi, este o problemă a fiecăruia.

Complexitatea problemelor de decizie, incertitudinea, inexactitatea relativă a informațiilor, riscul crescând al deciziilor importante în situații nesigure, duc la informații paralele, la multiplicarea eforturilor pentru obținerea informațiilor.

În aceste condiții problema principală în cadrul sistemelor economice nu constă în luarea unor decizii în situații nesigure, ci în găsirea modalităților care să asigure micșorarea incertitudinilor.

La intrebarea, ce face decidentul, când trebuie să aleagă, dacă situația este nesigură? Mai întâi, el stă în cumpănă. Dacă este destul de deștept, face încercări metodice, trage învățăminte din deciziile anterioare. Dacă este și mai deștept, înaintea fiecărei decizii adună informații în vederea micșorarii incertitudinii.

Cei care iau decizii, nu au preferințe categorice, certe, univoce. Și întrucât, într-o situație dată, poate fi luat nu numai un singur fel de decizie, majoritatea celor ce iau decizia sunt predispuși la șovaială.

O asemenea situație se întâmplă, mai ales, atunci când așteptările lor sunt contradictorii, se află în conflict. Se poate întâmpla ca pe baza unor astfel de contradicții interne de motivație să se formeze un compromis relativ stabil, valabil pentru o perioadă îndelungată. Dar, trebuie să afirmăm că frecvent în cadrul contradicțiilor interne, ba una, ba alta dintre motivații ajung să se afirme în formă extremă. Din această cauză, preferințele, aprecierile cu privire la importanța factorilor, pot prezenta schimbări ciclice, alternând de la o perioadă la alta. Dacă cel care ia decizia ezită, atunci un grup întreg de alternative este acceptabil pentru el și îi este indiferent care din ele se realizează. Aceasta depinde mai degrabă de întâmplare.

Învățarea, este una din metodele principale ale decidentului pentru micșorarea gradului de incertitudine. Unii consumatori spre exemplu, sunt consecvenți și aleg întotdeauna același bun economic. Cei mai mulți însă nu sunt atât de incăpătânați, și experimentează, încearcă ba un produs, ba altul și învață din propria lor experiență de viață, cum să ordoneze preferințele. Ei învață din experiențele anterioare.

Este adevărat că se poate învăța nu numai din experiențele anterioare ci, și în cursul unor procese de decizii elementare, pe baza unor informații care pot micșora incertitudinea. Problema cheie a deciziei în condițiile incertitudinii nu este alegerea unei decizii, ci, ce trebuie să facă decidentul pentru ca prin procurarea informației, să micșoreze incertitudinea. Incertitudinea în decizii este legată de ezitările mai mici sau mai mari ale decidenților, ale întreprinzatorilor. Or, pentru a se asigura profitul trebuie ca întreprinzatorul să manifeste o preocupare susținută pentru cunoașterea și valorificarea tuturor condițiilor din mediul economic.

Decidenții încearcă prin învățarea și procurarea informațiilor să micșoreze incertitudinea mediului economic, producând deseori o modificare în timp a ordonării preferințelor. Un cumpărător mai puțin informat, alege întâmplător. În cazul deciziilor repetate, cumpărătorul învață din experiența lui anterioară. Dar dacă nu este vorba de o decizie repetată, ci de una fundamentală, atunci el încearcă să se informeze mai temeinic.

Analiza rentabilității constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului financiar. Dar concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei financiare – riscul. Într-o accepțiune sintetică, riscul – inerent oricărei activități – semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității nu trebuie să conducă la concluzia că cele două aspecte sunt independente. Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat și invers. Diferiți agenți economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă. De altfel, în teoria economică, este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei.

Astfel, una din problemele cheie ale economiei libere este optimizarea corelației dintre rentabilitate și risc. În timp ce rentabilitatea este definită sub forma capacității unei acțiuni de a produce profitul, riscul are mai multe accepțiuni:

Sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat în schimbul unor avataje viitoare;

Pierderea unui avantaj cert dintr-o investiție;

Incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o dată viitoare.

Potrivit teoriei neoclasice a riscului, ale cărei teze au fost elaborate de A.Marshall și dezvoltate de A.C.Pigou, o întreprindere care își desfășoară activitatea în condiții de incertitudine și al cărei profit este o variabilă întâmplătoare, se călăuzește după următoarele criterii:

Cuatumul profitului scontat;

Mărimea fluctuațiilor posibile ale profitului.

Pornind de la teoria utilității marginale, Marshall și Pigou, au încercat să fundamenteze comportarea întreprinzătorului. Astfel, dacă există două variante posibile care dau același profit așteptat (scontat), întreprinzătorul alege acea variantă în care fluctuația profitului scontat este mai mică. Adoptarea unei decizii, presupune alegerea variantei care permite obținerea aceluiași profit, dar în condițiile uneiprocese de decizii elementare, pe baza unor informații care pot micșora incertitudinea. Problema cheie a deciziei în condițiile incertitudinii nu este alegerea unei decizii, ci, ce trebuie să facă decidentul pentru ca prin procurarea informației, să micșoreze incertitudinea. Incertitudinea în decizii este legată de ezitările mai mici sau mai mari ale decidenților, ale întreprinzatorilor. Or, pentru a se asigura profitul trebuie ca întreprinzatorul să manifeste o preocupare susținută pentru cunoașterea și valorificarea tuturor condițiilor din mediul economic.

Decidenții încearcă prin învățarea și procurarea informațiilor să micșoreze incertitudinea mediului economic, producând deseori o modificare în timp a ordonării preferințelor. Un cumpărător mai puțin informat, alege întâmplător. În cazul deciziilor repetate, cumpărătorul învață din experiența lui anterioară. Dar dacă nu este vorba de o decizie repetată, ci de una fundamentală, atunci el încearcă să se informeze mai temeinic.

Analiza rentabilității constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului financiar. Dar concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei financiare – riscul. Într-o accepțiune sintetică, riscul – inerent oricărei activități – semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului. Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilității nu trebuie să conducă la concluzia că cele două aspecte sunt independente. Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat și invers. Diferiți agenți economici nu-și asumă un risc decât în funcție de rentabilitatea pe care ei o așteaptă. De altfel, în teoria economică, este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici și de politica financiară a firmei.

Astfel, una din problemele cheie ale economiei libere este optimizarea corelației dintre rentabilitate și risc. În timp ce rentabilitatea este definită sub forma capacității unei acțiuni de a produce profitul, riscul are mai multe accepțiuni:

Sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat în schimbul unor avataje viitoare;

Pierderea unui avantaj cert dintr-o investiție;

Incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o dată viitoare.

Potrivit teoriei neoclasice a riscului, ale cărei teze au fost elaborate de A.Marshall și dezvoltate de A.C.Pigou, o întreprindere care își desfășoară activitatea în condiții de incertitudine și al cărei profit este o variabilă întâmplătoare, se călăuzește după următoarele criterii:

Cuatumul profitului scontat;

Mărimea fluctuațiilor posibile ale profitului.

Pornind de la teoria utilității marginale, Marshall și Pigou, au încercat să fundamenteze comportarea întreprinzătorului. Astfel, dacă există două variante posibile care dau același profit așteptat (scontat), întreprinzătorul alege acea variantă în care fluctuația profitului scontat este mai mică. Adoptarea unei decizii, presupune alegerea variantei care permite obținerea aceluiași profit, dar în condițiile unei fluctuații minime.

Înteaga evoluție a vieței economice demonstrează că incertitudinea, riscul, sunt prezente la tot pasul, însoțesc toate actele sau faptele economice. În acest context, rolul științei economice nu este de a înlătura incertitudinea, riscul, ci de a furniza informații cât mai numeroase și mai veridice, astfel încât agenții vieței economice să cunoască și să stăpânească cât mai bine regulile jocului într-o economie liberă.

Lucrarea “Analiza riscului de faliment” tratează a problemă controversată în România și în toată lumea.Companiile,băncile efectuează această analiză a riscului de faliment pentru a se asigura de capacitatea firmei de a plăti datoriile, se urmărește de asemenea, capacitatea firmei de a plăti dobânzile la credite, precum și rambursarea creditului la scadență, chiar și în cazul declarării stării de faliment.

Prezenta lucrare Analiza riscului de faliment demonstrează interesul și curajul în abordarea unei teme destul de complexe.Ea a fost gândită ca un ghid teoretic și aplicativ bazat pe cele mai noi reglementări în domeniul contabilității și analizei riscului de faliment. Înțelegerea fenomenului corect a acestuia este aducător de avantaje economice și de păstrare a unui echilibru,deci de păstrare sau cuantificare de profit, scopul fiecărei entități. Obiectivele principale ale lucrării sunt să expliciteze, să delimiteze și să clasifice tot ceea ce ține de Analiza riscului de faliment ale unei unități apelându-se în principal la legislația românească în domeniu și legislația internațională.Buna înțelegere a acestor aspecte mă vor ajuta pe mine ca și absolvent să înțeleg complexitatea proceselor contabile și de analiză necesare în desfășurarea unor astfel de activități pe viitor.

Lucrarea este structurată pe trei capitole.Primul capitol Riscul De Faliment – Abordări Generale

tratează după cum este și denumirea acestuia aspecte teoretice, ale acestui fenomen și concept,

ajutându-ne să înțelegem cauzele riscului de faliment și caracteristicile entităților care își pun

problema abordării acestui risc.

Capitolul 2 Modele De Determinare A Riscului De Faliment ne prezină modele de calcul al riscului de faliment, mai bine spus proceduri de determinare a riscului de faliment, utilizate de societăți dar și de bănci.

Capitolul 3 sau partea practică a acestei lucrări, își propune să exemplifice tema abordată

la societatea SC. Leier Rom S.R.L..

Principalul domeniu de activitate este industria betonului și a prefabricatelor, cât și industria cărămizii ceramice. Printre celelalte activități ale firmei se numără comercializarea automobilelor în șase locații, managementul unui hotel, industria de prelucrare a metalului, producția de forme și de produse pentru grădinărit (pământ special pentru flori, scoarță de copac), domeniul imobiliar și un Supermarket Spar.

În ceea ce privește producția materialelor de construcții, firma se poate lăuda cu o gamă largă de produse: beton, diferite produse din beton, sisteme de coșuri de fum, țigle de beton, cărămidă ceramică, elemente de fațadă, sisteme de pavaj, elemente de amenajare pentru grădină, sisteme de canalizare (tuburi, puțuri, mici stații de epurare, separatoare de ulei), produse pentru infrastructură, borduri stradale, alte produse specifice, cum ar fi elementele prefabicate din beton (fâșii cu goluri, pereți sandwich, planșee, scări, panouri pentru garaj, elemente de pistă pentru role în parcuri de joacă).

Fabrica de utilaje și forme Leier funcționează din anul 1994. Datorită dezvoltării fabricii, a punerii în funcțiune a unor noi hale de producție numărul angajaților este permanent în creștere, iar depozitul de scule este mereu completat.

Aici se produc accesoriile din metal ale sistemelor de coșuri de fum Leier, formele pentru materialele de construcții din beton fabricate de firmele Leier, benzi transportoare, unelte, utilaje a căror componente și piese de schimb sunt asigurate permanent de către această fabrică.

În cadrul servicilor prestate ponderea cea mai mare o au pavajele și elementele se zidărie și fundații, din grupa elementelor pentru construcția străzilor și elementelor de grădină respectiv elemente din beton. Politica de promovare este o comunicare a întreprinderii moderne cu mediul extern, adică cu piața, care presupune o informație a consumatorilor potențiali și a intermediarilor precum și acțiuni specifice de influențare a comportamentului de cumpărare și consum în scopul sprijinirii procesului de vânzare.

Denumirea, sediul firmei, forma juridică, capital social și modul de constituire a societății:

Denumirea: S.C. LEIER ROM S.R.L.

Sediul: România, Municipiul Cluj-Napoca, str. Horea nr 6, ap 8, jud. Cluj. Punct de lucru situat în județul Alba, Loc. Dumbrava FN.

Forma juridică: – societate cu răspundere limitată

– persoană juridică străină

Cod unic de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului: 16615290

Număr de ordine în Registrul Comerțului: J12/2710/2004

Durata: nelimitată

Capital social subscris și vărsat: 700.000 lei, echivalent a 225.058 USD, aport în numerar adus de asociați, este vărsat integral la data constituiri societăți de 700.000 de părți sociale, valoarea unei părți sociale fiind de 10 lei. Capitalul social poate fi majorat prin crearea de părți sociale noi, reprezentând aport în bani sau în natură .

Aportul asociaților la capitalul social este urmatorul:

LEIER international GmbH 420.000 lei

S.C. Banstoff Interhandell Gesellshaft M.B.H 280.000 lei

Scurt istoric:

În anul 1965, Michael Leier, fondatorul firmei, împreună cu 6 membrii ai familiei, pune piatra de temelie a firmei Leier, în Horitschon, regiunea Burgenland. Această firmă intră cu succes pe piața internațională în mai multe ramuri și continuă cursul de expansiune.

Michael Leier pornește afacerea cu un magazin de vânzări cu amănuntul, iar anul 1970 a fost treapta de lansare în producția de pietre din beton.

La începutul anului `80, Leier și-a extins afacererile pe piața internațională, creând societăți în mai multe ramuri, respectiv, Joint-Ventures în Ungaria și Polonia.

În anii ‘90 a continuat expansiunea firmei, completându-se cu domenii noi (salon auto, fabricarea de cărămidă ceramică, imobiliare).

În anul 2005 face prima investiție pe piața românească, construind o hală de producție de pavaje și de bolțari, prima fabrica de elemente din beton. Această primă investiție pune bazele unei viitoare extinderi în Romania a firmei S.C LEIER ROM S.R.L. În 2006 a deschis fabrica de cărămidă ceramică din Croația.

Actualmente grupul Leier este reprezentat prin mai mult de 30 de firme cu locații operative în Austria, Ungaria, Polonia, Slovacia, România și Croația.

Piața și concurența

Piața de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul comercial pentru evaluare.

Intrările în firmă se fac în funcție de sortimente(sorturi) și în funcție de furnizori(paleți, piese de schimb, ciment).Ritmicitatea aprovizionarilor se face în funcție de productivitate, de comenzi. Deoarece este firma cu un tip de producție în serie numărul de loturi de fabricație este de marime mare, este o gamă largă de produse. În urma acestor lucruri apare stocul de siguranță suplimentar care se menține pentru eventualitatea că vânzările o să fie foarte mari într-o anumită perioadă. Stocurile de siguranță se folosesc și atunci când aprovizionarea cu anumite produse este afectată de fluctuații imprevizibile atât în ce privesc cantitățile cât și termenele.

În mediul său concurențial, firma este supusă unui sistem de forțe după aceleași principii după care, în mecanică, un ansamblu de forțe acționează asupra unui sistem de puncte materiale. Ea va fi deci influențată atât de un sistem de forțe interioare, reprezentând acțiunile mutuale pe care diferitele elemente ale sistemului le exercită asupra sa, cât și de un sistem de forțe exterioare, care acționează asupra sistemului datorită altor elemente ce nu aparțin acum acestuia, dar pe care el le poate asimila în viitor.

Confruntați cu aceleași probleme și expuși în general acelorași riscuri, concurenții dintr-un sector luptă unii împotriva altora pentru obținerea unor poziții avantajoase, iar rivalitatea lor poate îmbrăca diverse forme: concurență prin preț, bătălii publicitare, introducerea de produse noi, ameliorarea serviciilor sau garanțiilor pentru clienți. O rivalitate intensă este în beneficiul clienților și evident în detrimentul rentabilității concurenților existenți.

Activitatea de marketing

S.C. LEIER ROM S.R.L. acordă o importanță sporită activității de marketing, în deosebi activității promovare. Pentru ca activitatea de promovare sa fie cât mai eficientă, societatea efectuează:

– informarea personalului asupra sarcinilor și atribuțiilor care îi revin în această activitate, deoarece trebuie să facă față unor clienți din ce în ce mai exigenți și mai bine informați;

– pregătirea personalului în vederea cunoașterii importanței activității promoționale

– pregătirea personalului în vederea cunoșterii importanței a modalităților folosite de firmă în activitățile de promovare;

– cheltuieli necesare activității pomoționale în vederea creșerii cifrei de afaceri.

Aspecte juridice reprezentative

Drept comercial

Atribuțiile privind administrarea și reprezentarea în relațiile cu terții și personalul salariat vor fi exercitate de catre cei 3 administratori Schild Cristian cetațean austriac cu domiciliul în Austria , Anton Putz cetățean austriac cu domiciliul în Austria și Cristian Suciu cetățean român cu domiciliul în Cluj. În exercitarea atribuțiilor sale de administrator are puteriile stabilite de adunarea generală a asociațiilor, durata mandatului fiind nelimitată.

În cadrul societăti se înregistrează contracte de leasing financiar , al carui obiect este un mijloc de transport cu durata de 3 ani.

Dreptul muncii

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator , persoană fizică sau juridică , în schimbul unei renumerații denumite salariu.

Societatea deține contracte individuale de muncă pe perioadă determinată și nedeterminată. Contractul individual de muncă este folosit în momentul angajării este însoțit de fișa postului, prin care sunt stabilite drepturile și obligațiile salariațiilor.Încheierea contractelor individuale se face pe baza condițiilor stabilite de lege, cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetațeanului și numai pe baza aptitudinilor și competențelor profesionale. Angajarea definitivă este condiționată de rezultatele obținute în perioada de probă.

Analiza evoluției datoriilor

Datoriile firmei sunt reprezentate atât de datoriile propriu-zise concretizate în obligațiile actuale ale firmei rezultate din relațiile cu diverși terți.

Evoluția datoriilor pe total și pe elemente component este următoarea:

Din analiza graficului de mai sus, constatăm următoarele:

Pe perioada analizată 2008-2010 datoriile totale înregistrează o evoluție oscilantă.

Datoriile sub un an sunt reprezentate de datoriile comerciale precum și de categoria “Alte datorii inclusiv datorii fiscale și alte datori pentru asigurări șoc”.

Datoriile peste un an sunt reprezentate, de categoria “Alte datorii inclusiv datorii fiscale și alte datori pentru asigurări șoc”.

În anul 2009 față de 2008 se constată o creștere a datoriilor totale cu 10,02% , situație datorată creșterii volumului datoriilor sub un an cu 40,12% (IDTS=140,12%).

În anul 2010 față de 2009 se constată o scădere a datoriilor totale cu aproximativ 2 %, cauzată în principal de scăderea volumului datoriilor peste un an cu 2,86% (IDTL=97,16%).

B.1. Analiza evoluției datoriilor propriu-zise

Din analiza datoriilor propriu-zise ale firmei detaliate după natură, constatăm că la nivelul firmei acestea sunt reprezentate de:

“datorii comerciale” sub forma datoriilor față de furnizorii de materii prime și materiale și furnizorii de imobilizări;

“datorii sociale” sub forma datoriilor față de salariați;

“datorii fiscale” fiind reprezentate doar de partea corespunzătoare din asigurările sociale și șomaj, impozitele și taxele aferente salariilor;

“datorii față de acționari” sunt reprezentate în întregime de dividendele de plată;

“alte datorii” reprezentate de alte datorii ale firmei mai putin datoriile bancare si fata de grup.

Exista plăți restante către furnizori (pe toți cei 3 ani de analiză), către bugetul statului (în 2009 și 2010).

Evoluția datoriilor propriu zise clasificate după natura lor, este următoarea:

Totalul datoriilor propriu – zise prezintă o evoluție diferențiată de la an la an. În anul 2009 se înregistrează o creștere a acestuia cu 10,02% (IDT= 110,02%) , creștere datorată în principal creșterii datoriilor comerciale cu aproximativ 35% (IDC=135,49%), alte datorii cu până la de 10 ori mai mare decât anul precedent (IAD=1024,45%). În anul 2010 se înregistrează o scădere a acestuia față de 2009 cu 2,32% (IDT= 97,78%), datorată reducerii la aproape toate categoriile de datorii.

!!!!!Concluzie:

Datoriile comerciale prezintă o evoluție oscilatorie pe întreaga perioada analizată 2008-2010.Există restanțe la plata datoriilor față de furnizori pe toata perioada analizată, ceea ce reprezintă un aspect nefavorabil privind gestionarea datoriilor față de furnizori.

Analiza echilibrului poziției financiare, Analiza lichidității financiare

Pentru a pune în evidență starea de lichiditate a firmei, se vor calcula următoarele rale: Rata lichidității curente (RLC), Rata lichidității immediate (RLI), Rata lichidității efective (RLE), Capitalul de lucru (CL) și Rata de acoperire a capitalului de lucru (RCL).

La nivelul societății analizate, valoarea și evoluția indicatorilor de lichiditate este următoarea:

Privind starea de lichiditate, pe perioada analizată, se constată următoarele:

În ceea ce privește lichiditatea curentă, firma nu se situează în nivelul de siguranță financiară [150%-250%] în nici un an din perioada analizată, ceea ce reflectă un nivel prea mic al activelor curente comparativ cu nevoile de finanțat.

Din analiza și evoluția ratei lichidității imediate se observă ca aceasta nu se încadrează în nivelul de siguranță [50%-100%], se află sub pragul minim de siguranță, la fel ca și în cazul lichidității curente, această situație reflectă un nivel prea mic al activelor curente. De asemenea se poate observa o evoluție descendentă a acestei rate.

Și în cazul ratei lichidității efective situația este la fel ca și în cazul celorlalte rate, nici aici nu se încadrează în intervalul de siguranță financiară [20%-60%], aflându-se cu mult sub pragul minim de siguranță și având de asemenea o evoluție descendentă.

În ceea ce privește valoarea capitalului de lucru al entității se află cu mult sub intervalul de siguranță financiară ( >0) înregistrând valori negative.

!!!!!Concluzii

Pe toata perioada analizata firma nu se incadreaza in intervalele de siguranta financiara, aceasta detine un grad de lichiditate sub pragul minim de siguranta, ceea ce inseamna ca are probleme destul de mari in ceea ce priveste lichiditatea activelor sale. Firma trebuie sa caute solutii care sa amelioreze gradul de lichiditate a activelor sale, iar solutile trebuie cautate in accelerarea vitezei de rotatie a creantelor precum si adaptarea unei politici mai eficiente de gestionare a datoriilor comerciale si fiscale.

Analiza solvabilității financiare

Pentru a evidentia starea de solvabilitate se va calcula si interpreta urmatorii indicatori : Rata solvabilitatii generale (RSG), Rata solvabilitatii generale pe termen lung (RSGL), Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd), Gradul de acoperire al serviciului datoriei (Gasd), Rata de acoperire a dobanzilor din rezultat (TIE), Rata de acoperire a dobanzilor din cash (CCR).

La nivelul societatii analizate, valoarea si evolutia acestori indicatori este urmatoarea:

Privind ratele de solvabilitate putem face urmatoarele aprecieri:

Rata solvabilitatii generale nu se incadreaza in intervalul de siguranta financiara de [150%,300%] , valoarea acesteia fiind sub pragul minim admis.

CAPITOLUL 1

RISCUL DE FALIMENT – ABORDĂRI GENERALE

1.1.Semnificația riscului de faliment

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuitatea activității, fie din prelevări obligatorii.

În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă de a acționa în condiții de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un imperativ permanent pentru orice agent economic, în sensul că menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practica economică se poate concepe, de exemplu, ca o întreprindere care cunoaște o perioadă mai dificilă să renunțe la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.

Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plată, apar ca o expresie a unei neconcordanțe de moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților; obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.

Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa nu se poate degrada datorită perturbărilor periodice. O reputație de: “rău platnic” sau o anumită suspiciune la soliditatea financiară pot genera cel puțin două efecte. Pe de o parte, anumiți furnizori pot refuza continuarea livrărilor, iar, pe de altă parte, întreprinderea este nevoită să solicite credite de urgență și să accepte condiții neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc.).

Permanența unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.

1.1.1.Conceptul de întreprindere în dificultate

După 1990 mediul economico-social intern și internațional a fost perturbat. În acest nou context o serie de întreprinderi au dat faliment, iar altele supravietuiesc artificial.

Conceptul de întreprindere în dificultate fost definit de pe diverse poziții: juridice, economice, social-politice, financiare.

Teoria economică definește starea de dificultate, ca o situație permanentă de criză financiară, care poate deveni rapid dramatică prin restrângerea activității, reducerea creditelor etc.

Criteriile generale care care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt:

Insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor. Acest criteriu este în general tardiv, pentru că în acest stadiu nu mai există active circulante realizabile;

Supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare încât compromite capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor scadente;

Existența unor fapte de natură să compromită continuitatea exploatării.

Uniunea Europeană a Experților Contabili a reținut următoarele semne ale unei situații dificile, reale sau potențiale:

Existența unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat net negativ;

Utilizarea unor credite curente pentru finanțarea investițiilor;

Imposibilitatea reînnoirii creditelor;

Imposibilitatea reglării creditelor la scadența normală;

Falimentul unor furnizori sau clienți;

Dispariția sau indisponibilitatea unui conducător;

Persistența unor greve.

O întreprindere în dificultate este o întreprindere în dezechilibru pe plan industrial, social și financiar.

Întreprinderile în dificultate se caracterizează în esență prin:

Inadaptare la mediu. Această inadaptare poate deveni din ce în ce mai importantă și periclita supraviețuirea întreprinderii;

Scăderea volumului de activitate și a rentabilității;

Folosirea unor tehnici și instrumente de management neperformante;

Situație financiară dificilă;

Grad scăzut de utilizare a capacităților de producție;

Neasigurarea concordanței: om-metodă-mașină.

Din punct de vedere juridic, o întreprindere este considerată în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăți, adică atunci când nu mai poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile¹. În acest caz, legea prevede deschiderea procedurii de reorganizare sau lichidare judiciară. În practică, e greu de stabilit momentul cel mai potrivit pentru deschiderea procedurii. În acest sens, pot exista două situații:

Dacă intervenția juridică este tardivă, când întreprinderea nu mai are active suficiente, ea nu-și va mai putea achita obligațiile;

Dacă intervenția este precoce, ea poate genera cheltuieli și traumatiza întreprinderea, în loc să se încerce redresarea prin proceduri mai simple.

Derularea procedurii juridice, conform legislației noastre începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor, de către creditori sau de către Camera de Comerț și Industrie Teritorială. Cererea debitorului este însoțită printre alte anexe de:

Bilanțul contabil și copii de pe registrele contabile curente; Contul de profit și pierdere din anul anterior depunerii cererii; O situație a tuturor creanțelor întreprinderii; O declarație a debitorului în care arată intenția de a-și reorganiza activitatea sau lichida averea.

Un creditor care are o creanță certă, lichidă și exigibilă poate depune la tribunal o cerere împotriva unui debitor care timp de 30 de zile a încetat plățile. De asemenea, Camerele de Comerț și Industrie pot introduce cerere împotriva debitorului care se află într-o situație notorie de încetare a plății.

Tribunalul este cel care stabilește dacă întreprinderea este în stare de încetare de plăți și continuarea procedurii prin notificarea acesteia creditorilor, debitorilor și Oficiului Registrului Comerțului. De asemenea, tribunalul numește un judecator sindic și un administrator judiciar. Judecătorul sindic este însărcinat pe toată durata procedurii cu conducerea tuturor operațiunilor implicate de reorganizarea sau lichidarea judiciară. Administratorul supraveghează gestionarea întregii activități pe toată durata procedurii. Aceasta presupune pe de o parte supravegherea, sau, după caz, conducerea activităților de redresare, iar pe de altă parte asigurarea unei gestiuni prudente care să nu conducă la acumularea de noi pasive.

În cadrul aceleiași proceduri se prevede propunerea unui plan fie de reorganizare și continuare a activității debitorului, fie de vânzare a averii debitorului, fie de lichidare.

În cazul reorganizării activității, planul de reorganizare cuprinde obligatoriu:

Perspectivele financiare, în special modalitățile de reglare a pasivului;

Perspectivele economice cu privire la structurile și activitățile noi ale întreprinderii;

Obiectivele sociale (nivelul și perspectivele locurilor de muncă, condițiile sociale pentru continuarea activității, acțiunile de natură să conducă la reorientarea profesională a personalului).

În timpul unei perioade de observare, tribunalul poate decide în orice moment lichidarea, dacă apreciază că redresarea nu este posibilă.

Reorganizarea nu este un scop în sine. Încercarea de a redresa întreprinderile prin subvenții sau prin acordarea de credite constituie o soluție de supraviețuire artificială, o eroare gravă a organelor de decizie. “Orice finanțare de acest fel are același efect ca un drog.”

1.2.1. Analiza firmei în dificultate

Ideea potrivit căreia o întreprindere are dificultăți datorate unor probleme de ordin financiar are destui adepți în rândul economiștilor. În realitate, dificultățile de natură financiară sunt efectul și nu cauza existenței unor disfuncționalități ce aparțin altor domenii, cum ar fi: comercial, tehnic, social, managerial etc. Formele concrete de manifestere a dificultăților financiare sunt reprezentate fie de diminuarea accentuată a lichidității, fie de reducerea nivelului de rentabilitate al firmei, fie de manifestarea conjugată a celor două procese, după cum se poate observa și din fig.1.1.

Fig.1.1. Sursa: Eduard Dinu, Analiza economică și financiară a firmei,

Editura ASE, București, 2001, pag130

Voi analiza în continuare, principalele situații în care se poate afla o firmă și care pot duce la o stare de faliment.

Cazul 1. Erodarea poziției concurențiale a firmei

Diminuarea semnificativă a poziției concurențiale deținută de către firmă în cadrul sectorului de activitate din care face parte se poate concretiza în reducerea importantă a gradului de utilizare a capacității de producție în funcțiune. Efectul direct al unui comportament de acest specific se concretizează în majorarea ponderii deținute de către costurile de natură fixă în cadrul costului total unitar.

Fig.1.2. Sursa: Eduard Dinu, Analiza economică și financiară a firmei,

Editura ASE, București, 2001, pag. 131

De cele mai multe ori, se poate ajunge la o situație de acest tip datorită:

Slăbirii poziției concurențiale a sectorului în ansamblul său ca rezultat al apariției unor produse de substituție;

Creșterii gradului de concurență din cadrul sectorului;

Dificultăților întâmpinate de către sectoarele din aval;

Diminuării puterii de cumpărare a consumatorilor.

Această situație poate fi caracterizată ca “tipică” pentru majoritatea societăților comerciale din țara noastră. După anul 1989 vânzarile firmelor din România (mai ales a celor de stat) au cunoscut reduceri semnificative. Cauzele țin atât de diminuarea continuă a puterii de cumpărare a populatiei, cât și de concurență ridicată generată de apariția pe piața românească a produselor firmelor străine majoritatea dintre ele superioare din punct de vedere al competitivității. De asemenea, la export vânzările au cunoscut aceeași curbă descendentă.

Reacția firească în această situație ar trebui să se concretizeze în reducerea corespunzătoare a activității, cu scopul rentabilizării acesteia. Cu alte cuvinte, este necesară coborârea pragului de rentabilitate pentru a putea fi atins mai ușor în noile condiții, în care cantitățile comercializate de către firmă sunt diminuate semnificativ pe o perioada lungă de timp.

Dacă dimensiunile activității nu sunt adaptate capacității reale de absorbție a pieței, nivelul stocurilor va deveni excedentar, viteza de rotație a lor încetinindu-se apreciabil. Facilitățile acordate clienților se vor concretiza în termene de plată mai lungi, aceste elemente determinând creșterea necesarului de fond de rulment.

Cazul 2: Gestionare ineficientă a afacerii

Fig.1.3. Sursa: Eduard Dinu, Analiza economică și financiară a firmei,

Editura ASE, București, 2001, pag132

Acest caz este legat în mod direct de primul. În majoritatea cazurilor, concurența se traduce în războiul prețurilor. Problema apare atunci când costurile sunt ridicate, iar posibilitățile de reducere a prețurilor păstrându-le totuși la un nivel superior celui al costurilor sunt limitate. Un cost competitiv înseamnă cel mai adesea o tehnologie de fabricație competitivă. De aceea, reducerea prețului în dorința de comercializare a unei cantități mai mari de produse este sinonimă pentru firmele românești cu vânzare în pierdere.

Cazul 3: Erori în politica de finanțare a activității curente

Sunt situații în care pentru a susține dezvoltarea activității se apelează în proporție covârșitoare la capitalul propriu. Pe măsura extinderii activității, respectiv a creșterii cifrei de afaceri, se înregistrează și creșterea nevoii de fond de rulment, respectiv a stocurilor și a creanțelor-client.

Concomitent cu creșterea nevoii de fond de rulment, are loc o diminuare pe o anumită perioada a fondului de rulment ca urmare a utilizării preponderente a capitalului propriu pentru dezvoltare.

Fig.1.4. Sursa: Eduard Dinu, Analiza economică și financiară a firmei,

Editura ASE, București, 2001, pag134

Acest caz este însă destul de rar întâlnit în economia românească, în marea majoritate a cazurilor societățile comerciale românești fiind obligate să facă apel la surse externe de finanțare a activității datorită insuficienței capitalurilor proprii. De aceea, fie s-a amplificat blocajul economico-financiar, fie s-au contractat credite cu niveluri ridicate ale dobânzilor, niveluri ce nu au putut fi acoperite de către rentabilitatea economică degajată.

Cazul 4: Insuficienta fundamentare a strategiei de diversificare

Așa cum precizează M.Porter în lucrarea “Competitive Advantage”, strategiile de bază ce pot fi avute în vedere de o firmă sunt fie avantajul prin costuri, fie prin diferențiere. O firmă care se angajează simultan în strategiile de bază, nerealizând nici una dintre acestea nu va poseda un avantaj concurențial. Tentația de a amesteca strategiile de bază și de a intra în calea mediană, cu alte cuvinte de a-și diversifica activitatea este mare mai ales pentru o firmă care a optat inițial pentru concentrare și care a atins o poziție dominantă în sectorul vizat. Dominația prin costuri și diferențierea sunt adesea incompatibile, căci diferențierea costă. Dimpotrivă, dominația prin costuri cere ca o firmă să renunțe la diferențiere, normalizându-și produsul, reducând cheltuielile de marketing, pe cele fixe, etc.

Fig. 1.5. Sursa: Eduard Dinu – Analiza economică și financiară a firmei.

Editura ASE București 2001, pag135

Se pot distinge totuși trei situații în care o firmă alege simultan cele două strategii de bază:

Toți ceilalți concurenți au ales calea mediană. Această situație este însă relativă, căci unul dintre concurenți va alege până la urmă o strategie de bază;

Costurile sunt foarte sensibile la cota de piață și la interconexiuni;

O firmă introduce o inovație majoră.

Strategia diversificării implică în mod evident penetrarea unor sectoare deja existente, în care sursele de avantaj concurențial sunt bine stabilite.

Costurile antrenate de surmontarea unor posibile bariere la intrare și de creare a unui avantaj concurențial pot fi importante. De asemenea, în cazul unor sectoare în care clienții au o putere de negociere apreciabilă sau în care concurența este ridicată se înregistrează, în general, prin marje minime de profit.

1.2. Principalele cauze care conduc la falimentul unei întreprinderi

Cauzele generatoare de dificultăți pentru întreprinderi sunt de origine diversă. O bună parte din acestea provin din mediul economico-social și concurențial în care firma acționează:

Apariția unor produse de substituție;

Piederea unui client important sau falimentul acestuia;

Falimentul unui furnizor important care asigura anumite materiale, piese, subansamble esențiale pentru continuarea activității întreprinderii;

Falimentul unei bănci cu care întreprinderea avea relații financiare preponderente;

Apariția unor reglementări pe linia securității și protecției mediului;

Scăderea continuă a cotației la bursă.

Din studii statistice s-a constatat că aceste cauze dețin în medie o pondere de cca 51% în declanșarea unui faliment.

Pe lângă acestea, mai există și cauzele interne, care țin strict de întreprindere și care sunt în esență legate de o gestiune deficitară:

Rotația stocurilor și clienților inferioară normei sectoriale;

Practicarea unor marje inferioare normelor sectoriale;

Finanțarea investițiilor cu sursele aferente exploatării;

Pierderi repetate din exploatare;

Imposibilitatea reînnoirii creditelor.

Aceste cauze sunt la originea a peste jumătate din numărul de falimente înregistrate de-a lungul anilor.

Unii autori au încercat să facă o clasificare a cauzelor care provoacă dificultăți întreprinderilor, fără a avea însă pretenția că au acoperit în totalitate acest capitol.Astfel:

După natura lor, cauzele dificultăților pot fi:

Cauze legate de reducerea volumului de activitate datorată:

Tendinței de scădere a cererii pentru produsele realizate de întreprindere;

Pierderii unui (unor) client important;

Competitivității în scădere a produselor întreprinderii;

Gradului redus de reînnoire a produselor, respectiv de adaptare la nevoi;

Scăderii conjuncturale a cererii;

Intensificării concurenței interne și internaționale;

Falimentului unui furnizor.

Cauze legate de reducerea marjelor și a rentabilității:

Decizii strategice inadecvate;

Rigiditatea prețurilor de vânzare;

Cheltuieli prea mari cu personalul;

Existența unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic;

Ponderea mare a cheltuielilor financiare;

Creșterea prețurilor materiilor prime.

Cauze specifice privind trezoreria întreprinderii:

Falimentul unui (unor) client important;

Dificultăți în obținerea de credite;

Durata mare de rotație a stocurilor,

Prelungirea duratei creditului – clienti;

Diminuarea duratei creditului – furnizori.

Cauze specifice sistemului de management:

Pregătirea profesională necorespunzătoare a conducătorilor și incapacitatea de a se adapta noilor condiții ale pieței;

Neîntelegeri între membrii conducerii;

Contabilitate analitică deficitară și necunoașterea costului complet;

Lipsa înlocuitorilor pentru conducătorii actuali;

Remunerarea excesivă a conducătorilor.

Cauze accidentale:

Deturnări de fonduri;

Calamități;

Decesul conducătorului;

Probleme sociale interne.

În urma unui studiu referitor la cauzele falimentelor, efectuat în Franța în 1986, s-au identificat următoarele 10 cauze principale:

Tabel 1.1. sursa: Maria Niculescu – Diagnostic global strategic.pag 417

Pentru întreprinderile aflate în tranziție economică, la cauzele prezentate se adaugă cauze specifice:

Instabilitatea piețelor, chiar și pentru produse de larg consum;

Ponderea în creștere a sectorului informal manifestată prin existența unui volum considerabil de activitate economică neînregistrată și/sau a unor importuri frauduloase. Aceasta generează o concurență neloială, fraude, evaziuni fiscale, etc.

Mediocritatea infrastructurii fizice și a sistemelor de comunicație;

Ineficacitatea instituțiilor orizontale (administrative, juridice, etc);

Insuficiența sistemelor de formare profesională;

Insuficiența resurselor financiare.

În aceste condiții, rolul fiecărei întreprinderi este de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului.

1.3. Riscul în tranzacțiile comerciale

Conceptul de risc în afaceri

„Riscul în sine nu este rău; riscul este esențial progresului, iar eșecul este adesea o componentă a învățării. Dar trebuie să învățăm să echilibrăm posibilele consecințe negative ale riscului prin beneficiile potențiale ale oportunității asociate acestuia.”

Prin risc se înțelege o situație în care un anumit eveniment se poate produce cu o probabilitate anume, sau în care dimensiunile evenimentului au o anumită distribuție de probabilitate. Astfel, spunem despre o investiție că prezintă un anumit risc pentru că există, spre exemplu, 1 șansă din 10 să se înregistreze o pierdere, 5 din 10 șanse să se înregistreze rentabilitatea așteptată și 4 din 10 șanse să se înregistreze o rentabilitate chiar mai mare decât cea așteptată. Riscul nu poate fi confundat cu probabilitatea evenimentului, cum ar fi în exemplul considerat probabilitatea de 10% de a se înregistra o pierdere, întrucât el este un amalgam între această probabilitate și dimensiunea fenomenului. Respectiv, vom spune că riscul este mai mare dacă pierderea este mai mare și mai mic în caz contrar, chiar dacă probabilitatea pierderii este aceeași.

Practic, însă, chiar și atunci când nu dețin suficiente informații pentru a determina matematic probabilitatea unui eveniment, partenerii în tranzacții comerciale vor face o ierarhizare intuitivă a evenimentelor posibile, în funcție de propria lor personalitate (optimiștii vor atribui o probabilitate mai mare evenimentelor favorabile, în timp ce pesimiștii vor crede că evenimentele nefavorabile au mai multe șanse de a se produce). Prin urmare se poate spune că nu există incertitudine în sens strict, după cum nici certitudine, propriu-zis, nu poate exista în cadrul tranzacțiilor comerciale, existând chiar și în cele mai sigure situații posibilitatea să intervină ceva neașteptat.

Riscul mai este definit, în termeni foarte generali, și ca posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă.

Conform accepțiunii latine, termenul “risc” se referă nu numai la șansa de pierdere, ci și de câștig. Termenul “risc” tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu semnificația pericolul unei pierderi. Cuvântul latin “riscum” a reținut însă unele conotații pozitive cel puțin până în evul mediu.

Riscul este definit și ca “posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice, ca rezultat al producerii unor evenimente și fenomene imprevizibile”.

În practică, de regulă, ideea de risc este asociată cu cea de pierdere, cu toate că dacă ne referim la relațiile economice internaționale se pot întâlni atât riscuri, din care decurg pierderi pentru toți partenerii, cât și altele din care pierderile unora dintre parteneri își găsesc corespondentul în câștiguri pentru alții.

În general, riscul este o categorie socială, economică, politică sau naturală, caracterizată prin următoarele trăsături:

Este un eveniment incert dar perfect posibil, avându-și originea în incertitudine;

Este un element care produce daune morale sau materiale;

Efectele lui, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;

Riscul apare în procesul activității umane, sociale, politice și economice.

Pe plan economic riscul este privit ca un eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provova unele pierderi.

În acest sens, în teoria economică au fost enunțate urmatoarele accepțiuni:

Posibilitatea ca într-o tranzacție să nu se înregistreze câștigul scontat sau să apară o pierdere ca urmare a evoluției nefavorabile a factorilor de care depind performanțele unui agent economic;

Sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat în schimbul unor avantaje viitoare;

Pierderea unui avantaj cert și imediat din achiziția și stăpânirea unui bun real sau din consumația unui serviciu contra unui avantaj viitor și incert din investiția în valori imobiliare;

Incertitudinea asupra valorii unui bun ce se va înregistra la o dată viitoare.

În unele lucrări, situațiile de risc nu le include pe acelea din domeniul răspunderii contractuale, culpa excluzând riscul ce rămâne localizat în sfera evenimentelor aflate în afara posibilităților de influențare ale partenerilor contractuali. În această accepțiune se limitează conținutul riscurilor la acele evenimente, fenomene implacabile și exterioare tranzacției, acestea neincluzând pierderile cauzate unui partener de afaceri de conduită culpabilă a celuilalt.

În acest sens, riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării sau ale executării tardive sau necorespunzătoare a unei obligații dintr-un contract comercial internațional pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe debitor.

În literatura de specialitate putem găsi următoarele aspecte privind riscurile:

Riscul este un eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi;

În economie sunt unele activități care prin specificul lor comportă riscuri mai mari.

Definirea și clasificarea riscurilor

În literatura economică, riscurile cunosc o multitudine de clasificări în funcție de criteriile ce stau la baza clasificărilor respective.

Din punct de vedere al caracterului lor, riscurile pot fi:

Riscuri pure – reprezintă incertitudinea generată de unele evenimente imprevizibile, care poate avea ca urmare suferirea sau nu a unor pierderi. Riscul pur se întâlnește atunci când există posibilitatea înregistrării unor pierderi, însă probabilitatea producerii acestui eveniment este necunoscută. Exemple de risc pur sunt focul, moartea unui salariat cheie, falimentul unui client, furtul. Întreprinzătorul nu se poate opune producerii acestor evenimente. Totuși, multe din aceste riscuri pot fi analizate statistic și sunt prin urmare asigurabile.

Riscuri speculative – reprezintă incertitudinea generată de unele acțiuni voluntare și care se poate materializa în câștig sau pierdere. Cumpărarea de dolari cu speranța că va crește cursul acestora este un curs speculativ. Evenimentele neprevăzute pot diminua cursul dolarului, investiția fiind considerată speculativă întrucât întreprinzătorul și nu destinul a determinat această pierdere. Acest risc nu este asigurabil.

Din punct de vedere al naturii lor, riscurile pot fi:

Riscuri privind piața – pot apărea ca urmare a schimbărilor negative din cadrul pieței țintă și a eforturilor de marketing. Multe din aceste schimbări pot afecta poziția competitivă a firmei și potențialul de creștere pe termen lung. Ele se dezvoltă cel mai adesea în ritm lent, devenind în final complet distructive. Aceste riscuri nu sunt în general asigurabile prin polițe de asigurare normale. Printre cele mai elocvente astfel de riscuri se numară:

Întreruperile în aprovizionare – se datorează furnizorilor și pot provoca pierderi mari în procesul de producție sau vânzare.

Deteriorarea condițiilor economice poate avea un efect negativ asupra afacerii prin rate ale inflației ridicate, creșterea ratei dobânzii, reducerea veniturilor. Întreprinzătorii sunt extrem de vulnerabili la aceste riscuri, gestionarea riscului fiind deosebit de dificilă.

Reducerea cererii de produse. Fiecare produs are un anumit ciclu de viață. Pentru a nu intra în faza de declin și a se expune acestui risc, întreprinzătorul trebuie să înnoiască și modernizeze în mod continuu produsele.

Riscuri privind proprietatea – spre deosebire de riscurile privind piața, care sunt intangibile, riscurile privind proprietatea au un caracter tangibil; cele mai multe dintre aceste riscuri sunt asigurabile. Dintre cele mai importante, enumerăm:

Focul. Clădirile, echipamentele și stocurile pot fi distruse parțial sau total de foc. Desigur, gradul de risc depinde de tipul afacerii. Întreprinzătorul poate reduce efectul distrugător al focului printr-o politică de prevenire a incendiilor și asigurare.

Dezastrele naturale. Inundațiile, cutremurele, furtunile puternice și alte calamități naturale sunt imprevizibile și pot afecta activitățile firmei. Pentru aceste riscuri cea mai bună soluție o reprezintă asigurarea.

Spargerile. Se știe că firmele sunt locuri atractive pentru spărgători. Întreprinzătorul poate diminua efectul spargerilor prin folosirea unor sisteme de alarmă, agenți de pază, iluminare adecvată și asigurare.

Tâlhăriile prin acte de violență și intimidare sunt mult mai periculoase, întrucât pun în pericol viața salariaților și clienților. Împotriva tâlhăriilor se pot folosi, în plus, oglinzi și camere de luat vederi.

Furtul din magazine. Pierderile datorate furturilor reprezintă un mare pericol pentru întreprinzător. Autorii furturilor pot fi atât profesioniști, cât și clienți obișnuiți. Pentru diminuarea efectelor se pot folosi sisteme de alarmă; de asemenea și asigurarea este o soluție bună.

Riscuri privind personalul. Această categorie de risc se datorează acțiunii salariaților; ei pot comite atât furturi propriu-zise, cât și falsuri. Riscurile privind personalul sunt în cea mai mare parte asigurabile.

Riscuri privind clienții. Clienții sunt sursa principală de profit, însă prezintă și anumite riscuri; acestea se referă la rău platnici și la clienții nemultumiți.

Din punct de vedere al gradului de previzionare:

Riscuri previzibile – sunt provocate, după cum se deduce și din denumire, de factori ce pot fi prevăzuti sau specificați înainte de asumarea obligațiilor contractuale. Acest tip de risc este mai puțin păgubitor, deorece acoperirea efectelor lui se poate realiza din timp, prin luarea unor măsuri corespunzătoare de limitare sau de eradicare a acestuia.

Riscuri imprevizibile – sunt provocate de factori care apar în mod neașteptat, după asumarea obligațiilor contractuale. Ele sunt riscuri provocate de evenimente fortuite ca: războaie, revolte, greve, naționalizări, interzicerea de către stat a plăților în valută pe calea moratorului instituit de stat, precum și riscuri provocate în cadrul raporturilor dintre om și natură (decese, inundații, etc). Înlăturarea acestor riscuri are caracter complex și este din această cauză foarte costisitoare.

După localizarea lor, avem:

Riscuri interne acționează pe plan intern și sunt legate de aprovizionare, desfacere (contracte care nu au fost onorate, îngustarea pieței, etc.), riscurile de producție sau tehnologice, riscurile care țin de activitatea financiară, riscuri de logistică ce țin de comunicațiile interne și externe ale întreprinderilor.

Riscuri externe pot rezulta din lipsa de lichiditate, insolvabilitate, nerentabilitate, din faliment, interzicerea convetirii monedei locale prin acte guvernamentale, amânarea sau anularea transferului beneficiului și repatrierii fondurilor investite, majorarea impozitelor de către stat, dirijarea cursului valutar de către puterea publică prin declanșarea proceselor de revalorizare sau devalorizare.

După continuțul și natura lor :

Riscuri cu un conținut neeconomic: starea de război, blocade economice, embargouri, schimbarea regimului politic, adaptarea la interdicții la transferurile valutare, anularea autorizațiilor de import sau de export, calamități naturale, etc.

Riscuri cu un conținut economic, printre care:

riscul fluctuațiilor valutare și de preț;

riscul privind bonitatea partenerilor comerciali;

riscul privind negocierea neurmată de contractare;

riscul de scumpire a materiilor prime și a manoperei;

riscul privind vânzările pe credit;

riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor comerciale;

riscul privind neplata prețului;

riscul de neexecutare a contractului încheiat.

Ținând cont de cauzele care le determină, riscurile pot fi:

Riscuri naturale, determinate de fenomene cum sunt cutremurele, inundațiile, uraganele, incendiile, etc.

Riscuri politice apărute sub incidența factorilor politici și care sunt mai puternice în urma revoluțiilor, a loviturilor de stat, datorită cărora apar temporar elemente de anarhie, de nesiguranță în afaceri, iar ulterior, modificări juridice importante. Se referă la totalitatea schimbărilor care pot modifica radical mediul economic și social în care întreprinderea își desfășoară activitatea.

Riscuri de management în domeniul producției, determinate de anumite disfunctionalități existente în activitatea de producție ca urmare a slăbiciunilor existente în organizarea aprovizionării, a producției și a muncii;

Riscuri contractuale se referă la nerealizarea de către partener a obligațiilor asumate prin contract, situații care intervin fie atunci când contractul nu mai prezintă interes economic real pentru partener, fie în cazul în care el nu mai este în măsură să-și respecte obligațiile contractuale.

În prima situație se poate vorbi de un risc de neexecutare, care este o formă a riscului comercial. El decurge din situația în care cumpărătorul nu mai poate să ridice o partidă de marfă deja contractată, adică nu-și poate menține propria obligație de a intra în proprietatea mărfii și de a achita prețul.

În a doua situație este vorba de riscul de insolvabilitate. Pentru limitarea acestui risc, în tranzacțiile comerciale se încearcă transferarea riscului de insolvabilitate asupra companiilor de asigurare.

Riscuri conjuncturale sunt acele riscuri care afectează rezultatele unui agent economic–întreprindere producătoare, comerciant, instituție financiară în urma unor schimbări ce apar în condițiile pieței, deci în afara sferei de control a firmei respective.

Riscuri de preț, datorate inflației și în general instabilității prețurilor.

Riscuri financiar-monetare, datorate, în principal, fluctuațiilor cursurilor monetare, precum și nesiguranței valorificării capitalului investit.

7) După domeniul activității umane în care acționează, riscurile se plasează în :

Producție;

Circulația bunurilor și serviciilor.

8) Din punct de vedere al posibilității de asigurare:

Riscuri asigurabile;

Riscuri neasigurabile;

9) După probabilitatea de producere și amploarea impactului asupra rezultatelor afacerii, se întâlnesc următoarele categorii de riscuri:

Riscuri cu probabilitate mică de producere și cu impact scăzut;

Riscuri cu probabilitate mare de producere și cu impact crescut;

Riscuri cu probabilitate mare de producere și cu impact scăzut;

Riscuri cu probabilitate mică de producere și cu impact crescut.

Impactul poate fi pozitiv sau negativ, la nivel strategic, de vârf, sau la nivel operațional, de bază. Dacă la prima vedere riscurile cu o probabilitate mică de producere și cu impact scăzut par a fi mai puțin importante, chiar neglijabile, totuși această categorie de riscuri trebuie luată în calcul pentru a evalua potențialul său asupra altor evenimente, activități sau operațiuni, lipsite de relevanță, în primă fază, dar care pot deveni critice. Prin urmare, toate riscurile trebuie luate în calcul, dat fiind faptul că expunerea față de risc este dată de probabilitatea multiplicării efectelor, pozitive sau negative, prin producerea unui eveniment. În mod uzual, decizia finală se materializează prin acțiuni de asumare, diminuare, transfer sau evitare a riscurilor. Însă rar se întâlnesc decizii repetabile, din punct de vedere statistic. Cele mai multe decizii, atunci când nu sunt disponibile datele istorice, sunt rezultatul judecăților subiective.

Fără îndoială, așa cum se întâmplă în toate domeniile de mare complexitate și în cel al riscurilor din afacerile economice orice clasificare este discutabilă și perfectibilă.

Deși prezent cu o intensitate diferită, în funcție de natura actului comercial ce urmează a fi îndeplinit, riscul nu trebuie să fie un element psihologic de natură să frâneze inițiativa comerciantului în abordarea complexă a aspectelor pe care le ridică negocierea și perfecționarea unor contracte.

Înclinația sau aversiunea față de risc

Sunt elemente importante care definesc atitudinea oamenilor și comportamentul participanților la tranzacții comerciale. În general, aversiunea față de risc se definește prin așteptarea unei rentabilități sporite (prima de risc) în cadrul tranzacției în cauză.

Se pare că adversitatea față de risc caracterizează comportamentul uman în marea majoritate a cazurilor.

Prima de risc reflectă atitudinea decidentului față de asumarea riscului. În cazul adversității față de risc, prima este pozitivă. În cazul neutralității în raport cu riscul, prima este nulă. Iar în cazul înclinației pentru risc, prima este strict negativă.

În literatura de specialitate, se evidențiază trei tendințe principale privind atitudinea pe care o au unii oameni de afaceri relativ tranzacțiile pe care le încheie:

Categoria celor temători la risc – aici sunt incluși acei comercianți care în fața a două variante, prima reprezentând un beneficiu mai mic, dar cu un grad limitat de risc, iar a doua un beneficiu mai mare, dar cu risc ridicat, vor alege prima ipoteză.

Categoria celor prudenți la risc – din această categorie fac parte aceia care, luând în considerare speranța matematică a acestuia, înclină spre o linie de mijloc, pentru a nu-și asuma riscuri cu intensitate ridicată, dar nici să aleagă varianta beneficiului minim datorită faptului că riscul este mai mic sau exclus.

Categoria celor predispuși la risc – din această categorie fac parte acei oameni de afaceri care iau decizii în condițiile unor riscuri cu un grad ridicat, care dacă nu se declanșează conduc la obținerea unor beneficii substanțiale, iar în situația inversă, pot crea o situație precară comerciantului care adoptă o asemenea tactică în afaceri.

Abordarea clasică a luării deciziilor susține că oamenii au aversiune față de risc. Un studiu extins asupra asumării riscului, din perspectiva managerială, relevă că managerii iau în calcul două repere atunci când evaluează riscul: supraviețuirea sau dezvoltarea afacerii. Managerii tind să își asume riscuri cu mai multă ușurintă atunci când le este amenințată propria poziție în structura firmei, precum și în situațiile în care deciziile ce urmează a fi aplicate nu amenință supraviețuirea firmei. Nu sunt dispuși să-și asume riscuri care ar pune în pericol existența firmei. Totuși, dacă poziția firmei pe piață ar fi amenințată de concurență s-ar angaja în strategii riscante. Prin urmare, o poziție solidă pe piață generează un comportament conservator în privința asumării riscului. Însă atitudinea oamenilor de afaceri și a investitorilor față de risc nu este unitară. Tendința de asumare sau evitare a riscului este influențată de caracteristicile individuale, de factorii contextuali și de structura organizatională. Deciziile sunt cu atât mai riscante, cu cât incertitudinea rezultatelor este mai mare, cu cât obiectivele stabilite sunt mai ambițioase și cu cât potențialul de câștig sau pierdere este mai mare. Percepția unei situații decizionale, evaluarea riscului și a alternativelor, alegerea făcută sunt influențate de atitudinea față de risc a decidenților.

Procesul cognitiv este influențat de percepția riscului și înclinația față de risc. Înclinația față de risc reflectă tendința generală a individului de asumare sau de evitare a riscului. Aceasta influențează modul de evaluare a riscului și de selecție a alternativelor de către decidenți. Identificarea, cuantificarea și ierarhizarea riscurilor, controlul acestora, validitatea estimărilor și informațiilor privind riscurile, altfel spus etichetarea unei ipostaze de către un decident ca fiind mai mult sau mai puțin riscantă depinde în mod fundamental de percepția riscului și atitudinea față de acesta (fig.1.6). Controlul riscului și al incertitudinii din mediul de afaceri în care activează firma constituie esența managementului.

Pentru că există o relație de cauzalitate între riscurile asumate și performanțele economice ale firmei, politica firmei privind riscul este esențială. Analiza acesteia la nivel organizational poate viza nivelul strategic, operațional sau anumite arii funcționale din firmă.

Cunoscând structura riscului afacerii vor putea fi evitate, diminuate sau controlate unele dificultăți potențiale. Însă deciziile sunt luate de către oameni. Prin urmare, tendințele de asumare a riscului reflectă trăsăturile personale, deprinderile și praxisul decidentului în sfera riscului. Acestea au o influență dominantă asupra modului în care este evaluat riscul, asupra selecției intențiilor, asupra manierei de tratare, căutare sau omisiune a informațiilor.

Fig.1.6.

Sursa: Laurențiu Tăchiciu (coord), Tranzacții comerciale, Editura Gruber, București 2003,

Aspectele aratate mai sus reprezintă argumente în favoarea instituirii unor sisteme de abordare conștientă, într-un mod sistematic și într-un mod pragmatic a evaluării și controlului riscului.

Managementul riscului. Proiectarea riscului

Sistemul decizional al firmei este reprezentat de ansamblul elementelor interdependente care determină elaborarea și fundamentarea deciziilor.

Decizia de conducere reprezintă procesul de alegere a unei căi de acțiune în vederea realizării unor obiective. Aplicarea deciziei influențează activitatea a cel puțin unei persoane.

În economia de piață o mulțime de factori care determină eficiența societăților comerciale, ca: prețul de vânzare al produselor, nivelul cererii, cerințele consumatorilor, strategia concurenților, nu se află sub controlul deplin al decidenților ceea ce amplifică ponderea deciziilor în condiții de risc și incertitudine. Raționalizarea deciziilor impune folosirea unor metode și tehnici adecvate. Se pot folosi diverse metode între care cea mai frecvent utilizată este simularea decizională, care reprezintă un proces de adaptare a deciziilor pe baza utilizării metodelor.

Pentru realizarea unei simulări se parcurg, în general, mai multe etape:

stabilirea domeniului de simulat și identificarea principalilor factori economici, tehnici, juridici, etc.;

elaborarea modelelor;

elaborarea programelor pe calculator în funcție de modelele și variabilele implicate în procesul de simulare;

simularea decizională propriu-zisă.

Simularea decizională nu poate fi folosită în toate cazurile, de exemplu în cazul riscului-client.

Riscul-client reprezintă o problemă reală mai ales pentru firmele mici și mijlocii. Astfel, în momentul în care o firmă își vinde produsele sau serviciile care constituie obiectul ei de activitate, ea poate considera că și-a îndeplinit misiunea. Însă, după această etapă, urmează o perioadă de mare risc.

Uzanțele comerciale, condițiile economice, presiunea concurențială fac ca firmele mici și mijlocii să acorde credite clienților, ceea ce determină o amânare a încasării vânzărilor. Firmele mici și mijlocii sunt mai expuse în fața unor termene lungi de plată, deoarece în multe cazuri ele depind de firmele mari și nu își permit să refuze afacerile numai datorită termenului de plată solicitat de client.

Această amânare a încasării vânzărilor are o serie de consecințe cum ar fi, în primul rând, o creștere a riscului și apoi un impact negativ asupra rentabilității.

În materie de risc consecințele sunt duble. Pe de o parte necesitatea unei refinanțări, termenele consimțite cumpărătorilor generând o cifră de afaceri egală cu o îndatorare superioară, ceea ce pentru firmele mici și mijlocii se traduce printr-o constrângere de piață suplimentară și deci printr-o modificare sensibilă a condițiilor de negociere cu băncile.

În materie de rentabilitate, consecințele sunt importante: profitul net al unei operațiuni este afectat de cheltuielile financiare pe care firmele trebuie să le suporte pentru a-și asigura refinațarea.

Gestiunea riscului-clienți poate fi încredințată total sau parțial unei societăți specializate. Plecând de la informațiile publicate de societățile comerciale, societățile specializate au realizat bănci de date care permit identificarea precisă a clienților și pot evalua rapid fezabilitatea unei afaceri.

În același timp în realizarea unei afaceri trebuie avut în vedere și riscul financiar al firmei. Analiza riscului financiar se face pe baza datelor furnizate de bilanțul contabil. În acest sens se urmărește:

structura de îndatorare;

îndatorare la termen;

solvabilitatea pe termen lung;

solvabilitatea pe termen scurt.

În funcție de acești indicatori se stabilește strategia financiară a firmei, care constă pe de o parte, în determinarea rentabilității și pe de altă parte în elaborarea unei serii de politici ținând cont de risc. Trebuie ales un anumit nivel de îndatorare al firmei astfel încât să se mențină solvabilitatea. Astfel, trebuie elaborate politica de investiții, politica de finanțare precum și politica de distribuire de dividende. Aceste elemente strategice influențează nivelul de dezvoltare al firmei.

Constând într-o abordare atotcuprinzătoare a tuturor aspectelor inter-relaționale ale riscului la care este expusă organizația, managementul riscului la nivelul întreprinderii urmărește identificarea, evaluarea și o bună luare în considerare a riscului în fundamentarea deciziilor. Se apreciază că există patru categorii de riscuri pe care un asemenea sistem ar trebui să le aibă în vedere (fig.1.7).

Fig.1.7.

Sursa: Laurențiu Tăchiciu (coord), Tranzacții comerciale, Editura Gruber, București 2003,

Riscul operațional este riscul de a înregistra o pierdere datorită unei catastrofe fizice, unei defecțiuni tehnice sau unei erori umane în funcționarea unei întreprinderi, inclusiv frauda, greșelile de conducere (management) și erorile de proces.

Prin risc al creditului se înțelege, în general, riscul ca o altă parte cu care întreprinderea derulează tranzacții să devină incapabilă, sau mai puțin capabilă, să-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Riscul afacerii este intrinsec legat de capacitatea de planificare strategică a firmei și se referă la posibilitatea ca schimbări ale unor variabile ale planului de afaceri să distrugă viabilitatea acelui plan. În riscul afacerii se includ riscuri cuantificabile cum sunt cele legate de ciclul de afaceri sau cel legat de estimarea cererii și necuantificabile cum este schimbarea graduală a comportamentului concurenților sau a tehnologiei.

Riscul de piață este riscul de a înregistra o pierdere financiară datorită schimbării unor factori ai pieței precum ratele dobânzilor, cursul valutar și/sau prețurile mărfurilor sau ale acțiunilor.

În parte, riscul inerent unei afaceri poate fi diminuat de către investitor prin diversificarea portofoliului afacerii. Riscul diversificabil este în strânsă legătură cu evenimentele sau fenomenele specifice unui domeniu de activitate sau unui firme date.

Prin contrast, riscul care afectează economia, piața, în ansamblul său, nu poate fi eliminat prin diversificare. Variabilele riscului nediversificabil (risc sistematic) nu pot fi controlate de către firme, însă prin operațiunile curente și/sau de perspectivă. O firmă își poate diminua „sensibilitatea” la evenimentele sau schimbările indezirabile din economie. Prin urmare, riscul total poate fi grupat în două mari categorii: diversificabil și nediversificabil.

Asigurarea împotriva riscului

Riscul este o situație în care există posibilitatea unei deviații nedorite de la rezultatul scontat, așteptat sau sperat. În afaceri, riscul reprezintă pierderile asociate cu bunurile tangibile și intangibile ale firmei și câștigurile potențiale ale afacerii.

Inițiind o afacere, întreprinzătorul își asumă anumite riscuri. Unele sunt inerente desfășurării afacerilor, altele se produc din cauze neprevăzute. Întreprinzătorul trebuie să știe cum să se protejeze de asemenea riscuri printr-o politică de asigurare eficientă.

Asigurarea reprezintă transferul riscului pur prin intermediul unui contract încheiat între două părți (în cazul nostru între întreprinzător și societetea de asigurare). Societatea de asigurare acceptă riscul plătirii unei sume mari de bani asiguraților săi contra unei prime de asigurare relativ mică. Prin aceasta procedură, întreprinzătorul poate transfera, în întregime sau parțial, incertitudinea financiară pentru multe din riscurile pure.

Etapele procesului de asigurare

Procesul de asigurare cuprinde mai multe etape:

Identificarea riscurilor ce pot fi asigurate se face numai după o cercetare minuțioasă. Mai întâi întreprinzătorul trebuie să facă asigurările prin efectul legii și apoi, eventual, celelalte categorii de riscuri.

Obținerea acoperirii pentru pierderile potențiale majore. De multe ori, întreprinzătorul nu poate să-și permită decât asigurarea împotriva pierderilor majore, fără a subestima magnitudinea pierderilor potențiale.

Corelarea valorii primei de asigurare cu probabilitatea pirderii. Costul asigurării trebuie să fie, pe cât posibil, proporțional cu probabilitatea producerii evenimentului asigurat.

Condiții de asigurare

Pentru a fi asigurabilă, o situație trebuie să îndeplinească anumite condiții:

Să poată fi calculată și estimată paguba care va fi asigurată, iar costul asigurării să poată fi, din punct de vedere economic, realizabil.

Să fie posibilă identificarea riscului asigurat în timp, loc și pe cauze. Nu se face asigurare pentru “orice”. Nu se face, de asemenea, o asigurare pentru un eveniment deja întâmplat.

Situația asigurată să fie sub controlul asiguratului. Aceasta înseamnă că polițele nu plătesc pierderile care sunt produse intenționat de asigurat sau cauzate în direcția asiguratului ori determinate cu concursul asiguratului.

Să existe o comunitate de pericole. Trebuie să existe suficiente persoane fizice sau juridice care realizează o anumită activitate, pentru a putea fi asigurată.

Pericolul nu trebuie să afecteze pe toți asigurații simultan. O societate de asigurare trebuie să-și extindă activitatea asupra unei arii geografice suficient de mari, astfel ca, de exemplu un incendiu să nu forțeze societatea să plăteasca toate polițele pe loc.

Pierderea posibilă să fie serioasă din punct de vedere financiar. O societate de asigurare nu-și poate permite să facă polițe de câteva mii de lei.

Criterii de alegere a societății de asigurare

Societatea de asigurare se alege în funcție de următoarele criterii:

Stabilitatea financiară a societății;

Experiența societății în domeniul de asigurare respectiv;

Dorința societății de a oferi o acoperire mai largă;

Capacitatea societății de a oferi servicii referitoare la situațiile asigurate.

Tipuri de asigurări

Întreprinzătorul are posibilitatea să-și facă diferite feluri de asigurări care se încadrează în două categorii principale:

Asigurările facultative de bunuri. Întreprinzatorul trebuie să fie preocupat de recuperarea bunurilor distruse, furate, etc., precum și de pierderile datorate accidentelor suferite de terțe persoane în situația în care se folosesc bunurile sau serviciile sale. Aceste două grupe mari de riscuri pot fi acoperite cu o paletă largă de asigurări. Întreprinzătorul trebuie să aleagă acel pachet de asigurări care este cel mai potrivit afacerii sale.

Asigurările facultative de persoane. Spre deosebire de celelalte forme, asigurarea de viață nu este legată de risc, deoarece moartea este o certitudine pentru fiecare. Asigurarea de viață protejează familiile și afacerea împotriva pierderii venitului, siguranței sau serviciilor personale datorate morții timpurii. Polițele sunt plătite beneficiarului după decesul asiguratului.

Clauze contractuale de acoperire a riscurilor

În practica afacerilor economice au fost elaborate și se utilizează o multitudine de clauze prin care se urmărește asigurarea unui caracter echilibrat al prestațiilor reciproce ale părților prin prevenirea și eliminarea pierderilor datorate riscurilor. Aceste clauze vizează fie menținerea echilibrului comercial, prin împărtirea echilibrată a riscului între parteneri, fie adaptarea contractului la noile circumstanțe prin negocierea lui sau evitarea unor deteriorări prin eludarea creditelor acordate, apariția lipsei unor lichidități. Consecințele negative ale unor asemenea fenomene socio-economice obligă părțile să negocieze de la început unele clauze speciale care să permită reconstituirea unor înțelegeri convenite, cu scopul restabilirii echilibrului contractual.

Schimbarea prețului factorilor de producție utilizați de către o firmă pentru realizarea produselor oferite spre comercializare, precum și oscilațiile prețurilor acestora din urmă, are o influență puternică pe termen lung asupra activității întreprinderii. De aceea, firmele urmăresc să acopere, pe cât posibil, acest risc al prețului prin clauze contractuale.

Se cunosc mai multe clauze de acoperire a riscului de preț:

clauza prețului escaladat se menționează în contractul comercial în situația în care părțile vor să mențină echilibrul între prețul produsului finit și cel al factorilor de producție utilizați pentru fabricarea acestuia; are rol deosebit în contractele pe termen lung, la cele cu livrări succesive, în tranșe de cooperare în producție.

clauza de indexare, în scopul contracarării efectului variației prețului, prevede legarea sumelor stabilite în contract de un anumit etalon: o marfă de referință, “produse tari” sau anumiți indicatori sau indici. Dacă valoarea etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat și prețul de contract cu procentul convenit de părți.

clauza de consolidare a prețurilor sau clauza marfă, constă în precizarea expresă a prețurilor pe baza cărora se vor efectua schimburile reciproce, scopul fiind determinarea exactă a cantităților de mărfuri ce se vor livra de către parteneri pe toată durata contractului; este folosită în contractele care prevăd livrări pe credit, rambursarea creditului urmând a se face în produse.

rectificarea prețurilor, este specifică livrărilor de mașini și utilaje și constă în alinierea automată la schimbările de conjunctură pe piața reprezentativă a echipamentului contractat.

clauza de revizuire a prețului reprezintă o modalitate de adaptare a contractului la noile circumstanțe prin renegocierea prețului, părțile obligându-se să procedeze la recalcularea prețului, dacă se înregistrează o variație peste o anumită limită a costului materiilor prime, materialelor, a tarifelor de trasport etc. Părțile trebuie să ducă noi tratative de preț, ceea ce se poate solda cu tergiversări și prelungiri ale duratei de executare a contractului.

clauza ofertei concurente, este tipică pentru contractale de aprovizionare și permite cumpărătorului – deși aflat într-o legătură contractuală pe termen lung – să beneficieze de schimbările de pe piață, ulterioare încheierii contractului și care ar da posibilitatea unei aprovizionări în condiții mai avantajoase.

clauza de acoperire a riscului valutar este utilizată pe scară largă în afacerile economice internaționale în condițiile cursurilor monetare flotante.

clauza valutară, presupune legarea valutei în care se efectuează plata (valuta contractului) de o altă valută, considerată ca având curs stabil (valuta clauzei).

clauza de alegere a metodei de plată, este numită și clauza monedei multiple și stabilește exprimarea creanței în mai multe monede, pe baza cursului din momentul încheierii contractului, iar la scadență partenerul are dreptul să aleagă moneda de plată.

clauza de impreviziune (hardship), menită să asigure riscurile conjuncturale, precum și alte categorii de riscuri, constă în aceea că părțile pot cere renegocierea parțială sau totală a contractului în cazul în care a intervenit un eveniment exterior imprevizibil, care a dus la un dezechilibru major în raporturile dintre părți, față de situația avută în vedere la încheierea contractului.

CAPITOLUL 2

MODELE DE DETERMINARE A RISCULUI DE FALIMENT

Modele patrimoniale de determinare a riscului de faliment

Teoria și practica managerială demonstrează că principalul obiectiv al oricărei organizații îl constituie creșterea eficienței. Concept viu disputat și deosebit de complex în semnificații, eficiența economică este privită în general ca raportul dintre rezultatele obținute și consumul de factori de producție. În prezent, accepțiunea largă a eficienței economice se referă la maximizarea efectelor obținute în condițiile minimizării eforturilor, ceea ce nu presupune o simplă minimizare aritmetica a cheltuielilor, cât mai ales o creștere a rezultatelor, în așa fel încât să fie evitate contradicțiile între optimul total și optimurile parțiale, între optimul economic și social.

Motivul acestei atitudini manageriale este unul strict pragmatic – perspectiva falimentului devine un factor care determină analizarea resurselor pentru asigurarea unei dezvoltări raționale, gradul de rezistență la faliment fiind dependent de mobilizarea potențialului financiar, uman și material în acest scop. În condițiile trecerii la economia concurențială, factorul financiar are un rol dominant în procesul de înscriere a eficienței organizației pe o traiectorie pulsatorie, iar rentabilitatea devine un adevărat barometru pentru aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii. În fapt, indică nivelul de fructificare economică și financiară a capitalului utilizat.

Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional sunt următoarele:

1.Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial.

2.Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor.

3.Analiza funcțională a riscului de faliment.

2.1.1. Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial

Analiza financiar-patrimonială este în esență o analiză statică în care sunt prioritare valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment și ratele de solvabilitate.

Analiza fondului de rulment patrimonial

În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari mase:

o masă relativ permanentă (cu o durată >1 an), formată din activul imobilizat (Ai) și capitalul permanent (CP);

o masă mobilă (cu o durată < 1 an), alcătuită din activul circulant (Ac) și obligațiile pe termen scurt (OTS).

Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor de aceeași durată, dacă respectă următoarele reguli financiare:

Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)

Activ circulant (Ac) = Obligații pe termen scurt (OTS)

Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligatii, de disponibilități suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerințe este dificilă deoarece activele (ca intrări potențiale de fonduri) și pasivele (ca ieșiri potențiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligațiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari și de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă față “neregularităților de scadență”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial.

Fondul de rulment poate fi definit:

pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului: FR= CP – Ai.

Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.

pornind de la elementele de la baza bilanțului: FR = Ac – OTS

Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta proprie și cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin.

Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate. Se calculează astfel:

Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligații pe termen lung și mediu

Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel propriu.

Noțiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondență a lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligațiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, ca lichidități potențiale (obținute prin realizarea stocurilor, încasarea creanțelor și păstrarea de disponibilități) și exigibilitatea potențială pot exista, practic, următoarele situații:

Ac = OTS FR = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor.

Ac > OTS FR > 0

Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitatea potențială pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă față obligațiilor la scadență, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidități potențiale.

Ac < OTS FR < 0

Lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale, întreprinderea având dificultăți în ce privește echilibrul financiar.

2.1.2. Analiza funcțională a riscului de faliment

Analiza patrimonială a riscului de faliment a fost completată cu analiza funcțională bazată pe noțiunea de stocuri și fluxuri din utilizări și resurse. Analiza funcțională este adesea calificată ca o analiză dinamică, prin opoziție cu analiza patrimonială fundamental statică. În realitate, analiza funcțională are un caracter static atunci când e bazată pe analiza stocurilor, sau dinamic, când operează cu fluxuri de utilizari și resurse.

Fondul de rulment funcțional și nevoia de fond de rulment

În accepțiunea patrimonială, posturile din bilanț sunt implicate în analiză într-o optică externă, de lichiditate – exigibilitate. Din punct de vedere intern, majoritatea posturilor au o altă semnificație: ele reprezintă în esență elemente implicate în realizarea exploatării, a activităților ce definesc profilul întreprinderii. Realizarea exploatării necesită, pe de o parte, active fizice și financiare, iar pe de altă parte sursele corespunzătoare de finanțare. Printre aceste resurse, creditul-furnizori consimțit de parteneri contribuie la derularea exploatării, dar într-o măsură insuficientă. De aceea, operațiunile de exploatare necesită în majoritatea timpului resurse suplimentare peste cele de scurtă durată. Aceste nevoi sunt conceptualizate, așa cum am prezentat în capitolul anterior, prin necesarul de fond de rulment, determinat în esență de decalajele în timp între fluxurile veniturilor și cele ale cheltuielilor, între fluxurile încasărilor și ale plăților.

Mărimea decalajelor este determinată în primul rând de specificul procesului de producție al societății, știut fiind faptul că în agricultură cheltuielile se fac la însămânțare, iar veniturile se obțin la recoltare, adică după 3-4 luni; în al doilea rând, termenele de plată acordate clienților sunt mult mai mari decât cele acceptate de furnizori (așa cum am arătat în capitolul 3).

Nevoile medii de finanțare (necesarul de fond de rulment) au un caracter permanent și de aceea trebuie asigurate din resurse de acelasi tip, adică din excedentul de resurse stabile peste valoarea activelor durabile, respectiv fondul de rulment.

Din sinteza cauzelor modificării fondului de rulment se remarcă evoluția în trepte a acestuia: a crescut cu ocazia creșterii capitalului propriu, a contractării unui imprumut pe termen lung, a creșterii activelor circulante – determinate de creșterea creanțelor acordate clienților, sau scade cu ocazia rambursării unor datorii, a realizării unor investiții. Toate aceste operațiuni se caracterizează printr-o anumită periodicitate. Singura componentă care înregistrează o evoluție progresivă în cursul anului este capacitatea de autofinațare. Celălalt termen al corelației amintite, necesarul de fond de rulment se modifică în permanență ca urmare a operațiunilor curente privind plata salariilor, achitarea obligațiilor fiscale, încasarea unor clienți etc.

Deficiențele de organizare și gestionare a ciclului de exploatare, și anume: rotația mai lentă a stocurilor, facturarea cu întărziere a clienților, încasarea unor creanțe, clientela dificilă, alegerea necorespunzătoare a furnizorilor a generat creșterea nevoii de fond de rulment.

De asemenea, creșterea nevoii de fond de rulment este determinată și de ciclul de exploatare mai lung, specific agriculturii; într-o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare.

În analiza statică a riscului de faliment au fost precizate limitele de semnificație ale fondului de rulmet patrimonial. Analiza funcțională permite o evaluare mai pertinentă a riscului prin raportarea fondului de rulment la necesarul de fond de rulment, respectiv prin urmărirea relațiilor fundamentale de trezorerie.

Fondul de rulment funcțional reprezintă diferența dintre resursele aciclice stabile și activele (utilizările) aciclice stabile.

FRF = RAS – AAS

Fondul de rulment funcțional este destinat acoperirii unei părți din nevoia de finanțare legată de ciclul de exploatare.

Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment (NFR) se calculează astfel: NFR = AC (active ciclice) – RC (resurse ciclice)

Analiza structurii bilanțului,Analiza ratelor de structură ale activului

Rata activelor imobilizate = In/At măsoară gradul de investire a capitalului fix.

Rata imobilizărilor necorporale = Inn/At

Rata imobilizărilor financiare = If/At

Rata activelor circulante = Ac/At exprimă ponderea în totalul activului a capitalului circulant.

Rata stocurilor = St/At exprimă ponderea stocurilor în total activ

Rata creanțelor = Cr/At. Creanțele reprezintă în cea mai mare parte valoarea facturilor de marfă sau prestări servicii neîncasate și avansuri acordate producătorilor agricoli, neîncasate. Pentru o parte din acestea, care se consideră că nu vor mai putea fi recuperate se constituie provizioane.

Rata disponibilităților = Db/At este influențată de raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a obligațiilor. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.

Rata stabilității financiare = Cpm/Pt reflectă legătura dintre capitalul permanent de care unitatea dispune în mod stabil (cel puțin un an) și patrimoniul total.

Rata autonomiei financiare globale = Cpr/Pt arată gradul de independență financiară a societății. Se consideră că existența unui capital propriu de cel puțin 1/3 din pasivul total constituie o premisă esențială pentru autonomia financiară a societății.

Rata autonomiei financiare la termen = Cpr/Cpm arată gradul de independență financiară al unității pe termen lung.

Rata de îndatorare globală = Dat/Pt reflectă ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în pasivul total al acesteia.

Rata de îndatorare la termen = Itml/Cpr reflectă gradul de îndatorare prin împrumuturi pe termen lung și mediu. Se utilizează în fundamentarea deciziei de atragere a surselor împrumutate pe termen lung și a urmăririi modului în care s-a utilizat efectul de levier.

2.1.3.Relațiile de trezorerie și aprecierea riscului de faliment

Diferența dintre fondul de rulment funcțional și nevoia de fond de rulment reprezintă soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR. Relațiile de trezorerie pun în evidență modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii.

FRF < NFR , asta inseamnă că are un sold negativ de trezorerie:T < 0.

În acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permenente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, parțial, nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare. O asemenea situație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. Astfel, derularea normală a ciclului de exploatare justifică apelarea la resurse de trezorerie fără ca imaginea, posibilitățile întreprinderii să fie puse la îndoială.

Fondul de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment și relațiile de trezorerie furnizează indicații simple și rapide asupra structurii patrimoniului și a problemelor de echilibru puse de finanțarea investițiilor și a exploatării. Este vorba, fără îndoială, de un prim nivel de reprezentare a echilibrului financiar.

Regula de echilibru pe care se bazează analiza funcțională presupune că o întreprindere nu poate fi viabilă cu o trezorerie negativă. Dar, în practica economică se constată deoseori întreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fără ca acestea să aibă dificultăți financiare grave. Deși este incontestabil că o acoperire corespunzătoare a necesarului de fond de rulment limitează riscul de faliment, nu se poate însă conchide că o încălcare a regulii funcționale de echilibru amintite maximizează automat riscul.

Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importanța creditelor bancare curente. Pragurile cele mai utilizate sunt:

Creditele bancare curente (CRC) nu trebuie să depășească două luni de cifra de afaceri: CBC < 2 luni CA;

Creditele bancare curente să nu fie superioare a ½ din necesarul de fond de rulment din exploatare: CBC < ½ NFR.

2.1.4.Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiile exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:

Rata solvabilității generale (RSG ), care compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente sub un an. Se calculează astfel:

RSG = (Activ circulant) / (Obligații pe termen scurt)

RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligațiilor pe termen scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondență deplină între activele circulante și sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existența unor active mai mari decât obligațiile pe termen scurt și, prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea exploatării.

Rata solvabilității generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilității pe termen scurt. Semnificația sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile ale solvabilității: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotație a activelor și a stocurilor, intensitatea sezonalității activității.

Rata solvabilității parțiale (RSP), care exclude stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii și lichidității sale:

RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligații pe termen scurt) sau:

RSP = (Creanțe + Plasamente + Disponibilități) / (Obligații pe termen scurt)

RSP exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. În teoria economică sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 si 1 ar reprezenta o situație optimă în ce privește solvabilitatea.

RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligații pe termen scurt)

c). Rata solvabilității imediate (RSI), care pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:

RSI = (Plasamente + Disponibilități) / (Obligații pe termen scurt)

În teoria economică se apreciază că: RSI > 0,3.

Cel mai important loc în cadrul analizei fundamentale îl ocupă analiza financiară care își propune să determine performanțele financiare ale firmei, punctele forte și punctele slabe ale managementului financiar.

Realizarea analizei economico-financiare are ca obiectiv aprecierea stării de performanță financiară a societății .

Principalele scopuri urmărite sunt:

aprecierea rezultatelor financiare obținute;

evidențierea modalităților de realizare a echilibrului financiar;

examinarea randamentului capitalului investit;

evaluarea riscurilor.

Rezultatele analizei pot fi utilizate pentru:

fundamentarea deciziilor de gestiune;

elaborarea unui diagnostic global strategic;

fundamentarea politicilor de dezvoltare.

2.1.5. Analiza lichidității

Analiza lichidității societății urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente (de exploatare) din active curente, cu diferite grade de lichiditate, precum și evaluarea riscului incapacității de plată.

Rata de lichiditate curentă – compară ansamblul activelor circulante, cu ansamblul datoriilor pe termen scurt (scadente sub un an

Rata de lichiditatea rapidă – exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești.

Rata de lichiditatea imediată – apreciază măsura în care datoriile exigibile pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești. Nivelul asiguratoriu pentru această rată este de 1/3.

2.1.6. Analiza ratelor de gestiune

Ratele de gestiune reflectă duratele de rotație a activelor imobilizate și circulante prin cifra de afaceri exprimate în nr. de zile .

RIn=Ca/In

RAc=(Ac/Ca)*360

RSt=(St/Ca)*360

RCr=(Cr/Ca)*360

RDb=(Db/Ca)*360

RFz=(Fz/Ca)*360

RAt=Ca/At

Rotația activului total = Ca/At reflectă gradul de reînnoire a activului total prin cifra de afaceri.

Rotația imobilizărilor nete = Ca/In -imobilizările nete, având pondere semnificativă în activul total.

2.1.7. Analiza ratelor de rentabilitate

Exprimă eficiența utilizării resurselor materiale și financiare în activitatea de exploatare la nivelul societății în perioada analizată.

Re = Pe/At – rentabilitatea economică

Rf = Pc/Cpr – rentabilitatea financiară

Rv = Pe / Ve – rentabilitatea veniturilor

Rc = Pe / Che – rentabilitatea resurselor consumate

Rentabilitatea veniturilor exprimă eficiența valorificării produselor și serviciilor oferite de unitate.

Rentabilitatea costurilor măsoară eficiența consumului de resurse umane și materiale; Rentabilitatea economică reprezintă remunerarea brută a capitalurilor investite pe termen lung, atât proprii cât și împrumutate. Rentabilitatea economică trebuie să fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii și creditorii unității.

Rentabilitatea financiară măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii. Rata rentabilității financiare trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii. Concluziile analizei financiar-contabile

2.1.8. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Valoarea adăugată (Va) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materialelor și serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți. Valoarea adăugată asigură remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:

personalul, prin salarii, indemnizații și alte cheltuieli;

statul, prin impozite, taxe și vărsăminte;

creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite;

acționarii, prin dividende;

întreprinderea, prin capacitatea de autofinanțare.

Excedentul brut de exploatare (EBE) măsoară capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor

Profitul (rezultatul) din exploatare (Pe) măsoară, în mărimi absolute, rentabilitatea procesului de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării. Tendința de creștere a indicatorului relevă procesul de rentabilizare a activității de exploatare și pe seama altor venituri din exploatare realizate.

Profitul (rezultatul) curent (Pc) este determinat de rezultatul exploatării și cel al activității financiare. În perioada analizată exercițiile financiare se încheie cu profit, ceea ce afectează pozitiv rezultatul curent.

Profitul net (Pn) reprezintă, în mărimi absolute, măsura rentabilității financiare a capitalului propriu subscris și vărsat de acționari.

2.2. METODA SCORURILOR

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de firme grupate în întreprinderi cu funcționare „sănătoasă” și întreprinderi cu dificultăți financiare. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determină cea mai potrivită combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.

Se utilizează un indicator de clasament numit scor (notat cu Z), funcție liniară de mai multe variabile (rate, limitate ca număr), caracterizate de coeficienți de pondere determinați prin metoda celor mai mici pătrate. Distribuția diferitelor scoruri permite separarea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate:

unde,

ai reprezintă coeficientul de ponderare al fiecărei rate;

Ri reprezintă ratele implicate în analiză;

C reprezintă o constantă (care poate să apară sau nu);

N reprezintă numărul de rate reținute pentru calculul mărimii „Z”

Coeficienții (ai) pot fi pozitivi sau negativi, în cel din urmă caz, ei degradând scorul și contribuind deci la creșterea riscului de faliment.

Ratele selecționate (Ri) sunt independente între ele în raport cu funcția scor (Z), întrucât un anumit grad de corelație între ele ar conduce la înregistrarea în funcția scor a unor influențe repetate sau ale aceluiași fenomen economic financiar.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței, etc.

Modelul Altman

Modelul Altman a fost elaborat în anul 1968 în Statele Unite, profesorul E.I. Altman descoperind că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu doi ani înainte de producerea acestora.

Are la bază următoarea funcție:

Z=3,3*R1+1,0*R2+0,6*R3+1,4*R4+1,2*R5

Exemplu la modelul Altman

Z>2,9 situația financiară este bună, bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă.

Analiștii au încercat să dezvolte capacitatea de previziune a modelului original Altman. Taffler, în Europa de Vest, precum și Koh și Killough, au creat modele „Z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune.

Modelul Koh și Killough (1980) a încercat să găsească un mecanism simplu și eficient care să ajute în exprimarea opiniei cu privire la continuitatea vs non continuitatea exploatării întreprinderii. Autorii au pornit de la un grup de 21 de rate fundamentale, grupate în cinci categorii: rate de lichiditate, profitabilitate, îndatorare, rate ale activității, rate bazate pe piață.

Eșantionul a reținut 70 de firme din care 35 au falimentat în perioada 1980-1985. Prin intermediul analizei discriminate a fost propusă următoarea funcție scor:

Z=-1,2601+0 ,8701 X1+2,1981X2+0,1181X3+0,8960X4

Unde,

X1=lichiditatea rapidă

X2=profituri reținute/total active

X3=prodit pe acțiune

X4=dividend pe acțiune

Modelul Anghel

Modelul A, construit de către Conf. Dr. Ion Anghel în perioada 1994-1998, continuă pe linia preocupărilor școlii românești de a identifica o funcție scor care să permită prezicerea cu o cât mai mare acuratețe a riscului de faliment în economia românească.

Principalul avantaj al acestui model constă în acela că are o aplicabilitate relativ generală în economia românească (exceptând activitățile de servicii financiar-bancare).

Funcția scor este de forma:

A=5,667+6,3718*R1+5,3932*R2-5,1427*R3-0,0105*R4

Exemplu la modelul Anghel

A>2,05 rezultând o situație bună a întreprinderii, potrivit acestei metode de determinare a riscului de faliment.

Modelul J.Conan Și M.Holder

Se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariați și se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost elaborat în anul 1978 prin observarea unu număr de 31 de rate pe un eșantion de 190 întreprinderi, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. Modelul are la bază următoarea funcție: Z=16R1+22R2-87R3-10R4+24R5

Exemplu la modelul Conan și Holder

Valoarea scorului este mai mare decât 16, în ambele perioade analizate, astfel că situația întreprinderii este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%.

Modelul Băileșteanu

Exemplu la modelul Baileșteanu

Valoarea Funcției B este de 3, 07 în perioada T0 respectiv 2, 22 în perioada T1, valori mai mari decât limita inferioară a intervalului zonei favorabile privind riscul de faliment, deci după modelul Băileșteanu firma se află într-o zonă favorabilă.

Modele bancare de determinare a riscului de faliment

Credibilitatea reprezintă suportul material și moral, elementul esențial fără de care un credit nu poate fi acordat. Câștigarea încrederii presupune cunoașterea clientului, care se realizează printr-o activitate de analiză și documentare, în vederea unei evaluări cât mai reale cu privire la situația patrimonială și financiară, recunoașterea calității produselor executate și a serviciilor prestate, a relațiilor cu partenerii, a profesionalismului conducătorilor entității.

La acordarea creditelor banca își asumă un anumit risc al creditului, micșorat printr-o evaluare atentă a debitorilor, stabilirea limitelor de expunere și aplicarea unei politici prudente de provizioane atunci când apare pericolul unor pierderi.

Investigarea activității clientului în vederea cunoașterii acestuia este continuată și se completează cu analiza bonității, ceea ce permite pe de o parte reducerea riscului de credit și pe de altă parte stabilirea imaginii asupra clientului și a gradului de incertitudine suportat de bancă.

Bonitatea reprezintă performanța financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadență creditele contractate împreună cu dobânzile aferente (F. Buhociu, 1998:63).

Într-o abordare generală, se poate pune în evidență o corelație strânsă între nivelul bonității clientului și riscul de faliment al acestuia. Astfel cu cât bonitatea clientului este mai bună cu atât riscul de faliment al acestuia este mai redus.

În cadrul analizei bonității clientului se urmăresc realizarea unor performanțe atât de natură economico-financiară, cât și de natură nefinanciară.

a) În ce privește analiza aspectelor financiare aceasta presupune calculul unor indicatori financiari pe baza următoarele documente:

– Bilanțul contabil pe anul precedent, însoțit de toate notele.

– Balanța de verificare pe luna anterioara solicitării creditului, situația patrimoniului si rezultatele financiare pe trimestrul expirat;

– Bugetul de venituri si cheltuieli pe anul în curs ;

– Fluxul de încasări si plăți pe perioada de creditare; – Planul de activitate (planul afacerii) pe anul curent;

– Situația veniturilor brute realizate in anul precedent de regiile autonome indiferent de profil;

Credit Scoring – Metodă Utilizată De Bănci În Determinarea Bonității Clienților Creditați

Pentru ca modelele de analiza a bonitatii clientilor să capete relevanță, Mireille Bardos

consideră că acestea trebuie să îndeplinească câteva condiții minimale, astfel:

– „acuratețe în estimarea probabilității și omogenitate între clasele de risc considerate;

– stabilitate în timp a claselor de risc;

– dependență a mărimii riscului față de ciclul economic;

– stabilitate în tranziția matricelor de operare;

– corelarea riscurilor”.

Grupul de metode rezultate pe seama acestor cercetări poartă denumirea de funcții scor,

prin care se apreciază riscul la care se expun investitorul, banca sau întreprinderea în viitor,

existând în acest sens două categorii esențiale:

– funcții scor bazate pe rapoarte financiare;

– metode nonfinanciare de predicție a falimentului.

Funcțiile scor bazate pe rapoarte financiare „constituie metode de diagnostic extern care constau în măsurarea riscului la care se expune creditorul, utilizând pentru aceasta analiza prin rapoarte” sau, așa cum aprecia Mark Schreiner, reprezintă „măsurarea cantitativă a performanțelor și caracteristicilor unui credit în vederea previzionării performanțelor viitoare ale unor credite cu trăsături similare”.

Metode de tip scoring au fost elaborate atât în străinătate, cât și în țara noastră, existând mai multe tipuri:

Modele de scoring elaborate în străinătate: Metoda „Credit-Men”, Modelul Altman, Metoda Conan-Holder, Modelul Băncii Franței, Metoda Yves Collongues, Metoda Creditului Comercial Francez și Metoda Econometrică.

Modele de scoring elaborate de economiști români: Modelul Anghel, Modelul Băileșteanu, Modelul Ivoniciu și Modelul Statev.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor de tip ,,A” – o expresie a importanței utilizării aspectelor nefinanciare.

Riscul de faliment 9 I. Bătrâncea – Raportări financiare, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006, pag. 224, 225

a stat în atenția cercetătorilor din domeniul economic și nu numai, aceștia căutând să prevină falimentul firmelor cu ajutorul unor metode manageriale.

Metodele nonfinanciare de predicție a falimentului au apărut din necesitatea faptului că, pe fondul dezvoltării unei afaceri, investitorii sunt interesați să cunoască atât șansele de câștig, dar și probabilitatea înregistrării de pierderi.

În anii ’60-’70, sub acest impuls, au fost dezvoltate o serie de modele de estimare a riscului de faliment, bazate pe rapoarte financiare și coeficienți cuantificați prin metode statistice de determinare.

La începutul anilor ’90 s-a ajuns la ideea potrivit căreia nu numai elementele de natură financiară trebuie avute în vedere, ci și cele de factură nefinanciară, precum: managementul, marketingul, cultura organizațională, etc. Cele mai remarcabile realizări aparțin, în acest plan, lui Reynolds și Miller, Cooper, Lussier și Argenti.

Cu toate acestea, în sectorul bancar, băncile comerciale nu utilizează nici una din metodele de scoring ilustrate, dezvoltând variante proprii, inspirate din modelele existente, care diferă de la o bancă la alta.

Scorurile de tipul “A” se concentrează pe semnale non-financiare despre eșecul companiei.

În cazul metodei lui Argenti se sugerează că o cauză inițială a deteriorării activității și a falimentului este managementul eronat.Argenti apreciază că așa-numitele “pericole” materiale vor fi regăsite în starea financiară a firmei.

Managementul riscului

Din datele de mai sus rezultă că un punctaj de până la 25 de puncte inspiră încredere în întreprindere indicând că activitatea acesteia este corespunzătoare.

Studiu comparativ al bonității unui client între două modele metodologice și Raiffeisen Bank

În practică, politicile de creditare ale instituțiilor de credit sunt foarte diferite, acestea utilizând o gamă largă de indicatori cantitativi și calitativi, pentru determinarea bonității potențialilor clienți, motiv pentru care un agent economic poate fi încadrat de diferite bănci în categorii diferite de performanță financiară, în funcție de severitatea condițiilor impuse la acordarea de credite.

Pentru a ilustra acest aspect putem analiza un agent economic prin prisma diferitelor condiții de acordare a creditelor practicate de bănci, punând accent pe diferitele limite de încadrare sau chiar pe diferiții indicatori luați în calcul la determinarea ratingului de credit pe baza criteriilor cantitative, dar mai ales pe importanța diferită acordată de instituțiile de credit criteriilor calitative, necuantificabile, ce pot sta de asemenea la baza deciziei de creditare.

Pentru exemplificare, vom analiza cazul unei societăți comerciale cu profil de comerț, cu reputație bună în domeniu, specializată în comerțul cu ridicata al materialului lemnos și a materialelor de construcții (cod CAEN – 5153) în țară, care nu desfășoară operațiuni de export, fiind considerată astfel eligibilă numai pentru anumite categorii de credite.

Acționariatul societății este cunoscut de către bancă ca având o putere financiară medie, fără să existe alte informații privind deteriorarea situației existente a acestuia. Desfășurându-și activitatea numai pe plan intern, societatea nu se bucură de prestigiu în sfera de afaceri internațională. Managementul este asigurat de acționarii societății care au o experiență profesională și managerială în domeniu de activitate al firmei mai mică de 2 ani. Echipa de conducere, cu abilitate și experiență medii are în curs de elaborare o strategie de afaceri pentru viitor, în prezent, societatea având stabilite doar obiective pe termen scurt.

Având în vedere expansiunea accentuată manifestată în domeniul construcțiilor în țara noastră, planurile și perspectivele de dezvoltare ale societății sunt favorabile, facilitând cel puțin menținerea relativ constantă, dacă nu chiar creșterea cifrei de afaceri în viitor, în ciuda condițiilor de piață considerate relativ sezoniere. Societatea deține o cotă de piață medie, având un portofoliu concentrat de clienți și furnizori de mărime mijlocie, și dispune de infrastructură și facilități de producție adecvate. Peste 50% din cifra sa de afaceri se realizează cu maxim 3 clienți, numărul de furnizori care îi asigură produsele fiind și el redus (2 – 3 furnizori).

În ceea ce privește garanțiile suplimentare, altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor, clientul nu este dispus să constituie garanții personale.

Referitor la istoricul creditării, societatea nu a înregistrat restanțe sau restructurări de credite până în prezent, apreciindu-se astfel, că ar avea o capacitate bună de rambursare bazată pe cash-flow.

Aceasta ar fi o descriere de ansamblu a principalelor caracteristici ale societății, a acționariatului și a managementului său, a condițiilor de piață în care își desfășoară activitatea, a strategiei de afaceri, a planurilor și perspectivelor viitoare. Cunoașterea cât mai îndeaproape a acestor aspecte generale ale unei societăți este foarte importantă în aprecierea laturii calitative ce stă la baza stabilirii performanței financiare a unui client.

Pentru evaluarea laturii cantitative, este necesară elaborarea unei analize mai complexe pe bază de indicatori financiari, ce se fundamentează pe datele înscrise în bilanțul și în contul de profit și pierdere al clientului.

Studiul efectuat constă în determinarea ratingului de credit potrivit sistemului actual de rating corporativ utilizat de Raiffeisen Bank comparativ cu două modele metodologice care pot fi utilizate de societățile bancare românești pentru diagnosticarea din punct de vedere economico-financiar a întreprinderilor solicitante de credite.

Comparația are în vedere modelul normativ și două modele metodologice promovate în teoria modernă a riscului de credit.

Varianta metodologică nr.1:

Criteriile cantitative (cuantificabile) utilizate în vederea stabilirii ratingului de credit

sunt:

Criteriile calitative (necuantificabile) utilizate în vederea stabilirii ratingului de credit

sunt:

 calitatea managementului, mai precis experiența profesională și managerială a echipei de conducere exprimată în număr de ani vechime;

 calitatea acționariatului societății, urmărindu-se cu precădere reputația pe care acesta o are în sfera de afaceri locală sau națională, și ținându-se seama de diversele informații sau referințe referitoare la capacitatea acestora de a susține financiar societatea sau de a deteriora situația sa existentă;

 calitatea politicilor comerciale, cu accent asupra gradului de concentrare pe clienți și furnizori a societății;

 condițiile de piață în care își desfășoară activitatea, și măsura în care acestea permit sau nu creșterea cifrei de faceri;

 garanțiile primite, altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor.

Ratingul de credit se determină prin însumarea punctajelor cuprinse între 0 și 10 atribuite indicatorilor cantitativi calculați, respectiv 0 și 8 corespunzătoare celor calitativi. După cum se poate observa din grila de punctare, criteriile cuantificabile au o pondere de maxim 60% în punctajul final, în timp ce criteriilor necuantificabile li s-a alocat un procent de maxim 40%.

Corespondența dintre ratingul de credit calculat și performanța financiară corespunzătoare acestuia este cea prezentată mai jos:

În concluzie, agentul economic luat spre exemplificare înregistrează un rating de credit de 59,5 puncte, corespunzător categoriei de performanță financiară C.

Varianta metodologică nr.2:

Factorii obiectivi utilizați în vederea stabilirii ratingului de credit sunt exprimați prin intermediul următorilor indicatori:

Factorii subiectivi utilizați în vederea stabilirii ratingului de credit sunt:

– caracteristicile industriei;

– caracteristicile companiei, în acest sens analizându-se cota de piață locală deținută,

facilitățile de producție, infrastructura, furnizorii și clienții;

– acționariatul și conducerea, punându-se accentul îndeosebi pe calitatea acționarilor,

experiența conducerii, strategiile și realizările firmei sub managementul respectiv;

– planurile și perspectivele de viitor ale societății;

– istoricul creditării de care a beneficiat până în prezent clientul, cu referire îndeosebi la

frecvența restanțelor și a restructurărilor de credite.

Corespondența dintre ratingul de credit calculat și performanța financiară

În concluzie, agentul economic luat spre exemplificare înregistrează un rating de credit de 4,08 puncte, corespunzător categoriei de performanță financiară B. Metoda Raiffeisen Bank:

Indicatorii cantitativi utilizați în vederea stabilirii ratingului de credit sunt redați în tabelul de mai jos:

Indicatorii calitativi utilizați în vederea stabilirii ratingului de credit sunt:

– calitatea managementului și îndeosebi experiența de care acesta dă dovadă, strategia de viitor a afacerii și garanțiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor);

– structura acționariatului.

Corespondența dintre ratingul de credit calculat și performanța financiară corespunzătoare acestuia este cea prezentată mai jos:

În concluzie, agentul economic luat spre exemplificare înregistrează un rating de credit de 1,82 puncte, corespunzător categoriei de performanță financiară A.

Din exemplele prezentate mai sus se poate observa faptul că, criteriile utilizate în aprecierea performanței financiare a agenților economici solicitanți de credite diferă în special în ceea ce privește factorii calitativi, care prin natura lor sunt mai subiectivi. Chiar dacă toate cele trei variante de apreciere a bonității clienților , acordă aceeași importanță factorilor calitativi în stabilirea ratingului final, ponderea acestora fiind de 40%, se poate observa că analiza efectuată de Raiffeisen Bank nu este atât de amănunțită ca și a primelor două. Astfel ea utilizează doar două criterii de apreciere: calitatea managementului și strategia de afaceri, corelate cu garanțiile primite, altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor, precum și structura acționariatului.

Varianta metodologică nr. 2 acordă o importanță mai mare factorilor calitativi în evaluarea bonității clientului realizând o analiză mai detaliată sub aspectul caracteristicilor companiei, ale acționariatului și conducerii. În plus, un criteriu foarte important în aprecierea capacității de rambursare a unui potențial debitor, și folosit de această instituție de credit este istoricul creditării, cu referire atât la restanțele înregistrate în trecut, cât și la eventualele restructurări de credite.

Analiza efectuată potrivit primei variante metodologice, poate fi însă considerată cea mai concludentă sub aspectul factorilor calitativi, încercând să evalueze în măsura posibilităților unele aspecte teoretic necuantificabile, care prin natura lor sunt subiective. Astfel, calitatea managementului a fost evaluată prin intermediul experienței profesionale și manageriale cuantificată prin vechimea exprimată în numărul de ani. Similar, și calitatea politicilor comerciale a fost apreciată în funcție de gradul de concentrare pe furnizori și clienți exprimat prin numărul acestora și ponderea cu care contribuie la realizarea cifrei de afaceri. În plus, această variantă metodologică, ca și Raiffeisen Bank ,de altfel, a luat în considerare la evaluarea bonității clientului și colateralele primite în garantarea creditelor, altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor, ce sunt considerate a doua sursă de rambursare a oricărui credit.

Așadar, sub aspectul laturii subiective primele două variante metodologice s-au dovedit a avea o politică sănătoasă de creditare, care vizează o cunoaștere mai îndeaproape a clientului și o analiză mai amănunțită ce nu se limitează doar la aspecte legate de acționariat și management, cum este cazul Raiffeisen Bank.

În ceea ce privește indicatorii cantitativi, aceștia deși în esență sunt aceeași (legați de profitabilitate, solvabilitate, lichiditate și risc), modalitatea de calcul a lor, în unele cazuri diferă. Ponderea pe care o au în calculul ratingului final de credit este de 60% la toate cele trei variante de apreciere a bonității clienților exemplificate. De asemenea, se poate observa că, primele două variante utilizează un indicator foarte important de apreciere a riscului valutar, și anume măsura în care clientul este acoperit natural la acest risc, adică, dacă realizează suficiente venituri în valută în situația în care dorește să contracteze sau mai are angajate deja alte credite în valută.

Un alt indicator foarte relevant în cuantificarea riscului, dar folosit însă numai de prima variantă metodologică este gradul de îndatorare, care permite băncii să evalueze posibilitățile reale ale unei firme de a mai angaja un credit în funcție de cuantumul prezent al datoriilor sale.

Tot în vederea cuantificării riscului, ultimele două modele exemplificate mai calculează și gradul (coeficientul) de acoperire a dobânzii. După cum se poate observa însă modalitatea de calcul a acestui indicator este diferită. Astfel, prin determinarea gradului de acoperire a dobânzii din rezultatul din exploatare, coeficientul obținut de Raiffeisen Bank a fost mai mic, dovedindu-se a fi mai prudentă decât ce-a de-a doua variantă care a folosit la numărătorul ecuației rezultatul total înaintea impozitelor, taxelor, deprecierii și amortizării (EBITDA), și a acordat punctajul maxim la aprecierea sa. O situație similară se poate constata și în cazul modului de determinare și apreciere a lichidității. Astfel, în timp ce primele două variante metodologice raportează activele curente (circulante) la pasivele (datoriile) curente (cu scadența mai mică de un an), Raiffeisen Bank asimilează activelor curente și cheltuielile înregistrate în avans. Totodată, se poate observa că în cazul aceluiași indicator financiar calculat, grila de punctare este diferită. Astfel, lichiditate generală de 1,05 a fost apreciată de prima variantă cu 8 puncte din 10, în timp ce cea de-a doua variantă i-a oferit punctajul maxim. Raiffeisen Bank s-a dovedit și de această dată cea mai prudentă acordând lichidității generale un punctaj mediu de 3 puncte din maximul de 5, ceea ce înseamnă că societatea are capacitatea necesară transformării activelor sale în disponibilități pentru a putea face față datoriilor pe termen scurt.

Profitabilitatea sau altfel spus rentabilitatea economică (ROA) înregistrează și ea diferențe, atât sub aspectul formulei de calcul, cât și a grilei de evaluare, în cazul primelor două variante de apreciere a bonității clienților, care folosesc acest indicator la evaluarea bonității clienților. Astfel, și de această dată, a doua variantă utilizând o bază de raportare mai mare (EBIT – rezultatul total înaintea impozitelor și taxelor, față de profitul net) a obținut un rezultat mai mare (1,44 sau 14,4%, față de 0,09) și a evaluat și de această dată indicatorul cu punctajul maxim. Cea de-a doua variantă calculează, în plus, și rentabilitatea financiară (ROE) sau rentabilitatea capitalurilor proprii, alocând însă și acesteia numărul maxim de puncte. Prin valoarea înregistrată de cei doi indicatori de apreciere a performanței economice și financiare, se poate desprinde concluzia că societatea are capacitatea necesară obținerii de profit din înteaga sa activitate economico-financiară, ca urmare a capitalului investit.

Solvabilitatea însă, deși a fost determinată în mod diferit , potrivit variantei nr. 1 (Active circulante / Datorii totale) și Raiffeisen Bank (Active totale / Datorii totale), a fost apreciată de ambele ca fiind foarte bună, ceea ce înseamnă că societatea are o capacitate bună de transformare a activelor sale în cash pentru plata tuturor datoriilor.

Rata capitalului propriu determinată potrivit celei de-a doua variante metodologice și de Raiffeisen Bank, deși este aceeași (20,48% – rezultată în baza aceleași relații de calcul), este evaluată diferit, de această dată, ce-a de-a doua variantă dovedindu-se a fi destul de prudentă, apreciind-o cu 3 puncte din 5, față de maximul oferit de Raiffeisen Bank.

Din analiza indicatorilor financiari calculați de cele trei variante de evaluare a bonității clienților se pot desprinde următoarele concluzii:

– chiar dacă Raiffeisen Bank s-a dovedit adesea a fi mai restrictivă la aprecierea unor indicatori financiari (lichiditatea și gradul de acoperire a dobânzii) decât celelalte două, în final a încadrat clientul în categoria de performanță financiară A, datorită aprecierii bune aduse celor doi indicatori calitativi folosiți;

– varianta metodologică nr. 1 se consideră a fi cea mai prudentă atât prin prisma factorilor cantitativi, unde a fost mai exigentă în aprecierea lichidității și profitabilității decât varianta metodologică nr. 2, și a evaluat în plus față de ea la categoria indicatorilor de risc, gradul de îndatorare a clientului, cât și a celor calitativi, unde a încercat să găsească în măsura posibilităților niște criterii obiective de evaluare a unor aspecte care teoretic sunt necuantificabile, și să elimine astfel subiectivismul caracteristic lor.

În concluzie, comparând cele trei modele de determinare a bonității clienților, nu putem afirma că una este corectă și celelalte nu. Tot ceea ce putem spune este că normele de creditare ale Raiffeisen Bank sunt mai permisive decât ale celorlalte două numai prin prisma factorilor calitativi, care s-au dovedit însă a fi decisivi în acest caz, dovadă încadrarea agentului economic în categoria de performanță financiară A, prin care s-a expus la un risc de credit mai mare.

Spre deosebire de aceasta, variantă metodologică nr. 1 s-a dovedit a fi cea mai prudentă, atât sub aspectul laturii cantitative, dar mai ales a celei calitative, care s-a demonstrate a fi cea mai eficientă dintre cele trei supuse analizei, același agent economic fiind încadrat în categoria de performanță financiară C.

Cea de-a doua variantă metodologică, deși beneficiază de cel mai complex ansamblu de indicatori economico-financiari, s-a dovedit a fi mult mai lejeră la evaluarea acestora. Indicatorii calitativi, și ei, deși sunt analizați în profunzime, existând o serie de subcriterii de evaluare a lor, își mențin caracterul subiectiv specific lor. Toate acestea justifică încadrarea agentului economic analizat în categoria de performanță financiară B.

Stabilirea categoriei de performanță financiară pe baza criteriilor de apreciere cantitativă și calitativă rămâne așadar la latitudinea fiecărei bănci, fiind corelată practic cu atitudinea pe care o manifestă față de risc. Indiferent însă dacă este vorba despre o instituție de credit prudentă, neutră sau dispusă la a-și asuma riscuri, normele interne de stabilire a bonității clienților solicitanți de credite trebuie să respecte criteriile minime impuse de Banca Națională a României prin Regulamentul nr.5/2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia: "Factorii cantitativi se vor referi în principal la următorii indicatori, acolo unde aceștia pot fi determinați: lichiditate, solvabilitate, risc și profitabilitate. Factorii calitativi se vor putea referi la aspecte legate de modul de administrare a entității economice analizate, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor) și de condițiile de piață în care aceasta își desfășoară activitatea."

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT LA S.C. LEIER ROM S.R.L.

Sursa informationala principala a analizei persormantelor financiare o reprezinta Contul de Profit si Pierdere. Analiza performantelor financiare se refera la urmatoarele aspecte:

Analiza de ansamblu a performantelor financiare

Analiza starii de profitabilitate

Analiza starii de rentabilitate

3.1 Analiza de ansamblu a performantelor financiare si a starii de profitabilitate pe nivele de activitate

Aici se vizeaza analiza performantelor generate pe ansamblul performantelor financiare si pe nivele de activitate urmarind evolutia si mutatiile structurale produse in cadrul acestora.

3.1.1. Analiza evolutiei performantelor financiare generale si a starii de profitabilitate pe nivele de activitate

concluzii:

Nivelul de exploatare:

Evolutia profitabilitatii la nivelul exploatarii

Analizand evolutia rezultatului din exploatare, putem concluziona in ceea ce priveste activitatea de exploatare ca aceasta a cunoscut o restrangere in 2009 comparativ cu anul precedent, scazand cu peste 30 de procente, in timp ce in ultimul an analizat, 2010 se constata o scadere semnificativa cu peste 80 de procente. Modul de generare a performantelor de exploatare per total si pe elementele componente sunt diferentiate, dataliind in continuare contributia acestora in mod analitic:

Rezultatul exploatarii se concretizeaza in profit pe toata perioada analizata, prezentand o scadere in anul 2009 fata de 2008, cu peste 30 de procente, urmata de o scadere si mai accentuata in 2010, cu peste 80 de procente.

Cifra de afaceri neta cunoaste o scadere de la an la an, cu 10 procente in 2009 fata de anul precedent, urmata de o crestere cu aproape 2% in ultimul an fata de 2009; putem spune ca acest lucru de datoreaza scaderi iproductiei in aproximativ aceeasi maniera, aceasta detinand o pondere majora in Cifra de afaceri neta.

Productia exerciului urmeaza trentul Cifrei de afaceri, inregistrand scaderi de la un an la altul pe toata perioada analizata; aceasta scade cu aproximativ 16 procente in 2009 fata de 2008, iar in 2010 fata de anul precedent aceasta scadere, ajungand la aproape 3 procente; putem deci observa o restrangere a productiei pe perioada analizata.

Valoarea adaugata cunoaste un trend descrescator, cu o scadere in 2009 fata de 2008 cu 19 de procente, iau in ultimul an analizat fata de 2009, scadere cu mai putin de 2 procente; putem ttusi observa ca evolutia valorii adaugate este imprimata de evolutia marjei industriale si de cea a marjei comerciale, pentru perioada analizata, astfel:

Marja Industriala cunoasta scaderi de la un an la altul pentru perioada de analiza, astfel observam o scadere cu aproape 15 de procente in anul 2009 fata de precedentul, si apoi o scadere de 5 procente in anul 2010 fata de 2009; factorii care au influentat aceasta evolutie sunt urmatorii

Evolutia descrescatoare a productiei exercitiului, caracterizata prin scaderi succesive, cea mai accentuata fiind identificata in ultimul an al perioadei analizate

Cheltuielile cu materii prime si maretiale nu influenteaza intr-o mare masura evolutia acestui indicator, acestea urmand de asemenea un trend descrescator.

Cheltuielile privind prestatiile externe, in schimb imprima evolutia indicatorului marja indostrala, acestea crescand in 2009 fata de 2008 cu aproape 20 de procente, dar scazand apoi in ultimul an analizat fata de 2009, cu aproximativ 7 procente.

Deoarece putem afirma ca Valoarea Adaugata este unul dintre indicatotii cei mai sintetici ai rezultatelor, putem analiza evolutia acestuia cu ajutorul analizei distributiei valorii adaugate pe categoriile de participanti la activitatea economica; evidentiem astef gradul de participare al fiecarei categorii la generarea valorii adaugate, putand astfel aprecia nivelul de redistribuire in raport cu efortul depus. Distributia acesteia in functie de categoriile de participanti la activitatea economica este urmatoarea:

Cea mai mare pondere o detine valoarea adaugata ce finanteaza remunerarea personalului, pe intreaga perioada de analiza; rata finantarii personalului ia valori intre aproximativ 38% si 43 %, crescand de la un an la altul, pentru perioada analizata.

A doua pondere cu o importanta relativ semnificativa, este data de valoarea adaugata care ramane la dispozitia societatii; rata autofinantari inregistreaza nivelul maxim al perioadei analizate in 2008, scazand treptat spre sfarsitul perioadei analizate, pana in ultimul an cand aceasta are o valoare negativa, datorata de valoarea negativa a capacitatii de autofinantare (neta) in ultimul an de analiza.

La nivele relativ apropiate se afla ratele de finantare a obligatiilor bugetare si cele de finantare a capitalului imprumutat; prima are un caracter oscilator pe durata perioadei de analiza, in timp ce a doua rata de distributie cunoaste cresteri succesive, atingand nivelul maxim in ultimul an al analizei, la aproximativ 8%.

Comparand rezultatul brut din exploatare cu rezultatul exploatarii constatam o valoare mult mai scazuta a rezultatului exploatarii comparativ cu cel brut; astfel putem observa o scadere accentuata in 2009 fata de anul precedent al rezultatului brut cu aproimativ 40 de procente, corelata cu o scadere de aproximativ 96% a rezultatului exploatarii; in 2010 fata de anul precedent se observa o aparenta creste a rezultatului brut din exploatare, corelata insa cu o scadere foarte accentuata a rezultatului exploatarii, inregistradu-se un rezultat concretizat in pierdere in ultimul an de peste 4 milioane lei.

Pentru perioada analizata putem obtine o detaliere a rezultatului exloatarii in functie de cheltuieli; putem concluziona urmatoarele:

Scaderea rezultatului din exploatare poate fi datorat scaderii cifrei de afaceri neta, pe perioda analizata, cu aproximativ 4.7 procente in 2009 fata de 2008 si aproximativ 17% in ultimul an de analiza fata de 2009; de asemenea, aceasta scadere este corelata cu o scurta crestere a costului bunurilor vandute si a serviciilor prestate in 2009 fata de 2008 (11 procente), urmata insa de o scadere de aproape 9 %.

Nivelul financiar

Rezultatul financiar este indicator care are scopul de a masura rentabilitatea unei intreprinderi, la nivelul fluxurilor financiare ale acesteia; pentru SC LEIER ROM S.R.L., aceste fluxuri sunt concretizate in pierderi pe intreaga perioada analizata, pierderi osciland intre aproape 2 milioane lei si mai mult de 4 milioane lei, valori considerabile. Evolutia acestor fluxuri, desi negative, sunt prezentate astfel:

In anul 2009 fata de anul precedent, putem observa o pierdere mult mai accentuata, datorata in primul rand unei diferente a valorilor absolute a veniturilor si cheltuielilor financiare, primele fiind in randul miilor, ar cheltuielile de randul milioanelor de lei; cu toate ca veniturile inregstreaza o crestere de peste 8 ori la nivelul anului anterior, acestea nu cresc suficient pentru a depasi valoarea cheltuielilor, care cresc la randul lor cu aproxumativ 45%. Cea mai importanta pondere in cheltuielile de natura financiara o au cheltuielile privind dobanzile, care imprima cheltuielilor financiare caracterul crescator, respectiv rezultatului financiar caracterul descrescator, fiind deci o influenta negativa.

In anul ultimul an al analizei fata de anul 2009, rezultatul financiar este de asemenea concretizat in pierdere, si mentinand acelasi trend de scadere; veniturile financiare sunt de asemenea cu mult sub nivelul cheltuielilor, fapt ce imprima acest caracter de scadere; la fel ca in anul precedent, principala sursa de cheltuieli o reprezinta cele privind dobanzile care cresc in aceeasi maniera (cu aproximativ 10 de procente), acestea reprezentand un factor de infuenta negativa asupra rezultatului financiar.

Nivelul Extraordinar

Rezultatul extraordinar este un indicator cu ajutorul caruia se determina rentabilitatea unei intreprinderi la nivelul fluxurilor din activitatea extraordinara; societatea SC LEIER ROM SRL nu inregistreaza cheltuieli ori venituri de natura extraordinara, deci nu avem fluxuri extraordinae in nici unul dintre cei 3 ani de analiza.

Nivelul Global

Starea de profitabilitate la nivelul general este reflectata in graficele urmatoare:

Evolutia profitabilitatii la nivel global

Rezultatul curent si rezultatul brut al exercitiului coincid pe toata durata perioadei analizata, si sunt concretizate in pierdere pentru toata perioada de analiza; in 2009 fata de 2008 rezultatul curent scade de doua ori sub nivelul anterior(2008), urmand ca apoi sa se observe o crestere de 27% fata de nivelul anului anterior(2009). Rezultatul exercitiului este puternic influentat, intr-o maniera negativa, de rezultatul activitatii financiare, care duce la pierderi pe toata durata de analiza.

Rezultatul brut, inaintea deducerilor cheltuielilor cu dobanzile, a impozitelor si a deprecierilor (EBITDA) este cu mult peste valoarea EBIT, datorita nivelului crescut al deprecierilor inregistrate; astfel, EBITDA, cu toate ca este peste nivelul EBIT, este totusi in scadere consecutiva, de la un an la altul, inregistrand o scadere de mai mult de 7 ori in 2009 fata de 2008, si mai mult de 30% in 2010 fata de 2009, in ultimul an fiind cea mai accentuata scadere.

Rezultatul brut al exercitiului, este egal cu rezultatul curent, si prin urmare urmeaza acelasi trend.

Rezultatul net al exercitiului se concretizeaza in pierdere pe toata perioada de analiza, cunoaste scaderi succesive, transformandu-se in pierdere pentru anii 2008-209; acesta scade in 2009 fata de anul precedent cu mai mult de 60% sub valoarea anului precedent, dupa care este urmata de o crestere in 2010 fata de 2009, de 27% peste nivelul anterior.

Capacitatea de autofinantare urmeaza relativ trendul capacitatii de autofinantare neta, cu mici diferente insa; CAF reflecta potentialul financiar de crestere economica a intreprinderii, fiind considerata o sursa de finantare generata de activitatea industriala si comerciala. La nivelul SC LEIER ROM SRL, aceasta are valori pozitive in ultimii 2 ani, si o valoare negativa in primul an al perioadei analizare, inregistrand scaderi succesive; aceasta scade cu pana la de 7 ori in 2009 fata de 2008, urmad o scadere in urmatorul an cu mult sub nivelul anului precedent. Capacitatea de autofinantare neta urmeaza relativ acelasi trend, cu valori pozitive in ultimii doi ani de analiza, si o valoare negativa in primul an; spre deosebire ce CAF, aceasta inregistreaza o scadere mult mai accentuata in 2010 fata de 2009, de aproape 4 ori sub nivelul anterior.

Evolutia performantelor generale – In 2009 comparativ cu 2008

Pe total activitate, scaderea accentuata, a rezultatului brut (RBE) se datoreaza in principal scaderii veniturilor, intr-un ritm mai accentuat decat a cheltuielilor totale ale entitatii, I09/08 VT =92.32%, in scadere, < I09/08 CT=99.08%.

Privind generarea rezultatului brut al exercitiului, pe cele trei activitati, constatam ca scaderea rezultatului brut se datoreaza in principal performantelor in totalitate negative ale activitati financiare (I09/08 CF=-131,78%%), datorata cresterii cheltuielilor privind dobanzile, comparativ cu veniturile financiare. Cu toate ca indicele veniturilor financiare indica o crestere (I09/08 VF=877.47%), valoarea acestora ramane cu mult sub nivelul cheltuielilor; deasemenea importanta este si scaderea deosebit de accentuata a rezultatului din exploatare (I09/08 REXP=3.36%). Acest lucru se datoreaza scaderii veniturilor din exploatare intr-un ritm mai accentuat decat a cheltuielilor activitatii, I09/08 VEXP=92.2%< I09/08 CEXP=98.02%.

In cadrul activitatii de exploatare, putem identifica urmatorii factori care au condus la modificarea (in sens negativ) rezultatului brut al exercitiului:

Factori cu influenta Pozitiva asupra rezultatului, determinand mentinerea ritmului descrescator acestuia intr-o maniera mai putin alerta (nu determina cresterea rezulatatului deoarece RBE este in continua scadere) pot fi considerati:

Cresterea altor venituri din exploatare, aproape de 2 ori si ½, cu un indice al anului 2009 comparativ cu anul precedent I09/08 alte VEXP=249.20%;

De asemenea, un factor pozitiv poate fi scaderea cheltuielilor; astfel se observa un indice subunitar in cazul Cheltiuelilor cu materii prime si materiale, I09/08CM=94.25%, o scadere cu aproximativ 3 procente a Cheltuielilor privind personalul, I09/08CP=96.99%;

De asemenea in scadere sunt si Cheltuielile privind alte impozite, taxe si varsaminte asimilate, scazand cu mai putin de 4 procente (I09/08IT=96.10%) in 2009 fata de anul precedent.

Cheltuielile privind ajustarea valorii imobilizarilor corporale si necorporale cunosc o scadere cu mai mult de 10 procente ( I09/08=98.80%) in anul 2009 fata de anul precedent

Factori cu influenta negativa asupra rezultatului brut din exploatare poti fi considerati urmatorii:

Cifra de afaceri neta este in scadere pe toata perioada analizata, iar in 2009 comparativ cu anul precedent aceasta scade cu aproximativ 7 procente (I09/08CAN=92.91%), datorat in principiu scaderii Productiei vandute cu mai mult de 14 procente (I09/08Qv=75.66%) dar si a scaderii in acelasi timp a Veniturilor din vanzarea marfurilor cu mai mult de 76 de procente (I09/08VM=24.34%).

Variatia stocurilor prezinta un sold creditor diminuat cu aproape 95% (I09/08=4.84%), sugerand faptul ca in cursul exercitiului nu s-au vandut produse finite pe seama productiei exercitiului curent.

Cresterea cu mai mult de 10 de procente a Altor cheltuieli in 2009 fata de anul precedent are o influenta negativa asuprarezultatului, la fel ca si cresterea Cheltuielilor cu asigurarea si protectia sociala, cu doar 3 procente (I09/08ChAsig=103.08%), insa semnificativ.

In cadrul activitatii financiare, putem identifica urmatorii factori ce au condus la modificarea rezultatului brut al exercitiului:

Factori cu influenta negativa:

Scaderea Cheltuielilor de natura financiara, cu mai mult de 45 de procente, in 2009 fata de 2008 (I09/08CF=55.58%), constand in:

Scaderea cu mai mult de 30 de procente a Cheltuielilor privind dobanzile (I09/08C Dob= 71.50%) in 2009 fata de anul precedent.

Scaderea Altor cheltuieli de natura financiara cu aproximativ 51% fata de anul 2008.

Factori cu inluenta pozitiva:

Cresterea Veniturilor de natura financiara de mai mult de 84% in 2009 fata de anul precedent (I09/08VF=184.07%), constand in:

Cresterea Veniturilor din dobanzi de mai bine de 30 ori peste nivelul de anul precedent, I09/08=3363.11%;

Cresterea Alor venituri financiare, cu aproximativ 72% peste nivelul anului 2008, I09/08AlteVF=172.03%.

In anul 2010 comparativ cu anul 2009:

Pe total activitate, scaderea accentuata, a rezultatului brut (RBE) se datoreaza in principal scaderii veniturilor intr-un ritm mai accentuat decat a scaderii cheltuielilor totale ale entitatii, I10/09 VT =71.36%, in scadere, < I10/09 CT=81.75%.

Privind generarea rezultatului brut al exercitiului, pe cele trei activitati, constatam ca scaderea rezultatului brut se datoreaza in principal performantelor in totalitate negative ale activitati financiare (I10/09 CF=-133,08%%), datorata cresterii cheltuielilor privind dobanzile, comparativ cu veniturile financiare. Cu toate ca indicele veniturilor financiare indica o crestere (I10/09 VF=115.77%), valoarea acestora ramane cu mult sub nivelul cheltuielilor; deasemenea importanta este si scaderea deosebit de accentuata a rezultatului din exploatare, cu o pierdere peste 4 milioane lei. Acest lucru se datoreaza scaderii veniturilor din exploatare intr-un ritm mai accentuat decat a cheltuielilor activitatii de exploatare, I09/08 VEXP=71.33%< I09/08 CEXP=79.64%.

In cadrul activitatii de exploatare, putem identifica urmatorii factori care au condus la modificarea (in sens negativ) rezultatului brut al exercitiului:

Factori cu influenta Pozitiva asupra rezultatului, determinand mentinerea ritmului descrescator acestuia intr-o maniera mai putin alerta (nu determina cresterea rezulatatului deoarece RBE este in continua scadere) pot fi considerati:

Scaderea Cheltuielilor privind despagubirile, donatiile si activele cedate, cu aproximativ 18 procente (I10/09ChActiveCedate=82.25%) in 2010 fata de anul precedent

Scaderea cu aproape 10 procente a Altor cheltuieli in 2010 fata de anul precedent are o influenta pozitiva asupra rezultatului, la fel ca si scaderea Cheltuielilor cu asigurarea si protectia sociala, cu mai mult de 20 de procente (I10/09ChAsig=77.42%), insa semnificativ.

In cazul Cheltiuelilor cu materii prime si materiale, I10/09CM=70.50%, o scadere cu aproximativ 30 procente reprezinta de asemenea un factor pozitiv; scaderea Cheltuielilor privind personalul, I10/09CP=73.45%, cu aproape 30 de procente contribuie de asmenea la diminuarea cheltuielilor de naura activitatii de exploatare.

Factori cu influenta negativa asupra rezultatului brut din exploatare poti fi considerati urmatorii:

Cifra de afaceri neta este in scadere pe toata perioada analizata, iar in 2010 comparativ cu anul precedent aceasta scade cu aproximativ 5 procente (I10/09CAN=82.52%), datorat in principiu scaderii Productiei vandute cu mai mult de 17 procente (I10/09Qv=82.87%) dar si a scaderii in acelasi timp a Veniturilor din vanzarea marfurilor cu aproape 30 de procente (I10/09VM=72.15%).

Cresterea cheltuielilor este privita ca un factor de influenta negativa asupra rezultatului, astel putem identifica o crestere a Cheltuielilor cu alte impozite si taxe asimilate cu aproximativ 6 procente (I10/09IT=105.99%), dar si cresterea Cheltuielilor din ajustarea valorii imobilizarii corporale si necorporale, crestere de mai mult de 35 de procente (I10/09=135.81%);

In cadrul activitatii financiare, putem identifica urmatorii factori ce au condus la modificarea rezultatului brut al exercitiului:

Factori cu influenta negativa:

Cresterea Cheltuielilor de natura financiara, cu mai mult de 32 de procente, in 2010 fata de 2009 (I10/09CF=133.72%), constand in:

Cresterea Altor cheltuieli de natura financiara cu de mai mult de 3 ori fata de anul 2009, cu un indice I10/09AlteCh=300.20%

Factori cu inluenta pozitiva:

Cresterea Veniturilor de natura financiara cu aproximativ 15 procente in 2009 fata de anul precedent (I10/09VF=115.77%), constand in:

Cresterea Altor venituri cu aproximativ 16 procente fata de anul precedent, I10/09AlteVF=116.50%;

Mentinerea Veniturilor din dobanzi, la un nivel egal nivelului anului 2008, I10/09VDob=100%.

Scaderea cu mai aproximativ 30 de procente a Cheltuielilor privind dobanzile (I10/09C Dob= 72%) in 2010 fata de anul precedent.

Concluzii:

Pe durata celor trei ani analizati, 2008-2010, performantele generale ale activitatii se degradeaza treptat, rezultatul net al exercitiului fiind concretizat in profit in primul an analizat ) si in pierdere in ultimii doi ani il analizei. Per total, se poate afirma ca activitatea de exploatare imprima caracterul rezultatului general al activitatii, cu toate ca si activitatea de natura financiara are o influenta destul de importanta, aceasta concretizandu-se in pierderi pe toata duraata perioadei analizate.

O apreciere de tip SWOT a evolutiei si structurii performantelor generale ale entitatii, pe elementele componente ale acesteia, poate si sintetizata astfel:

Tabel: ”Sinteza analizei performantelor financiare ale entitatii SC Prodlacta SA, Brasov, pentru perioada 2008-2010

Analiza Structurii Performantelor Financiare

Presupune calculul urmatoarelor categorii de rate de structura a performantelor financiare pe baza Contului de Profit si Pierdere:

Ratele generale de structura ale rezultatelor, veniturilor si cheltuielilor;

Ratele interne de structura ale veniturilor si cheltuielilor;

Ratele de structura pe baza veniturilor totale.

Analiza ratelor generale de structura ale rezultatelor , veniturilor si cheltuielilor:

Din analiza ratelor generale ale rezultatelor, am observat urmatoarele:

Rezultatul din exploatare participa in proportie de peste 100% la obtinerea rezultatului brut, in primul an analizat, dupa care aceasta rata scade la un nivel subunitar; in ultimul an al anazizei se inregistreaza valori negative datorita faptului ca rezultatul anlui 2010 este concretizat in pierdere.

Rezultatul financiar inregistreaza valori negative, deoarece acesta se concretizeaza in pierderi pe toata durata analizata;

Rezultatul extraordinar are alori nule;

Rata impozitului pe profit reflecta ponderi mici a impozitului pe profit in rezultatul brut, in primul an al analizei doar de 16.48%, dupa care aceasta descreste pana ajunge la valori negative (datorita caracterului de pierdere al rezultatului brut in ultimii doi ani analizati). Acesta are ponderi neinsemnate datorita reducerii sistematice a volumului cheltuielilor nedeductibile in raport cu ceniturile neimpozabile, pentru perioada de analiza.

Din analiza ratelor generale ale veniturilor, putem observa ca veniturile sunt in principal generate de activitatea de exploatare (peste 99%)

Din analiza ratelor generale ale cheltuielilor, putem observa ca ponderea majoritara o detin cheltuielile din exploatare, cu ponderi cuprinse intre 93 si 97%, insa acestea sunt intr-o usoara scadere, cea mai muca valoare fiind inregistrata in ultimul an al perioadei analizate; aceasta scadere poate fi explicata prin:

Pe perioada analizata, se poate constata o crestere a Cheltuielilor de natura financiara, destul de alerta, in timp ce Cheltuielile din activitatea de exploatare sunt in scadere, I09/08CEXP=98.2%< I09/08CF=134.15%, I10/09CEXP=79.64%< I10/09CF=132.72%.

B.) Analiza ratelor interne de structura ale veniturilor si cheltuielilor

Din analiza ratelor interne ale structurii veniturilor si cheltuielilor din exploatare, pot fi concluzionate urmatoarele:

Cifra de afaceri neta reprezinta ponderea majoritara in totalul veniturilor din exploatare, peste 94%, si in crestere, desi in valoare absoluta aceasca este in contiua scadere pe durata perioadei analizate.

In cadrul Cifrei de afaceri neta, productia vanduta detine de asemenea o pondere majoritara, de peste 96%, si in crestere, in timp ce ponderea veniturilor din vanzarea de marfuri inregistreaza ponderi cuprinse intre 3.8 si 2.8%, ponderi ce sunt in scadere pentru perioada analizata.

Din analiza ratelor interne ale structurii cheltuielilor din exploatare, putem observa urmatoarele:

In totalul acestor cheltuieli, ponderea majoritara o detin Cheltuielile privind materiile prime si matrialele consumabile, cu ponderi cuprinse intre 52 si 46%, avand o exolutie fluctuanta in cursul perioadei analizate.

Acestea sunt urmate de Cheltuielile cu personalul, cheltuieli ce detin ponderi cuprinse intre 15 si 11%(in scadere), si de cheltuielile privind prestatiile externe, cu ponderi in valoare medie de 13%.

Cheltuielile privind marfurile detin o pondere relativ mica, intre 2 si 3.5%, on scadere pe durata perioadei analizate.

Din analiza ratelor interne ale veniturilor financiare putem observa ca ponderea majoritara, in anul 2009 o au Veniturile din dobanzi (73%), dupa care ponderea acestira scade brusc la aproximativ 2% in restul perioadei; in anii 2009-2010, ponderea majoritara revine Altor Venituri Financiare, care ajuns ca reprezinte pana la 97% din totalul veniturilor de natura financiara

Din analiza ratelor interne de structura ale cheltuielilor financiare, constatam ca ponderea semnificativa o detin, in primii doi ani ai analizei, Cheltuielile privind dobanzile, cu ponderi de peste 73%, in timp ce in ultimul an -2010- cea mai insemnata pondere revine “Altor cheltuieli financiare”, peste 60%; in aceasta categorie intra, in principal, cheltuielile din diferentele de curs valutar.

C.) Analiza ratelor de stuctura pe baza veniturilor totale:

In ceea ce priveste raportul structural efort/efect, respectiv cheltuiala/venit pe total activitate si pe nivele se constata urmatoarele:

Raportul intre eforturile generale ale entitatii (cheltuieli totale) de a genera efecte generale (venituri totale) se situeaza la un nivel de 96,74% in anul 2009, respectiv la un nivel de peste 100% in restul perioadei analizate, atingand un nivel maxim in anul 2010, la aproximativ 119%; aceste ponderi sunt in crestere, datorita faptului ca in cursul perioadei analizate cheltuielile tind sa depaseasca veniturile.

In perioada 2009/2008, are loc o crestere a raportului efort/efect, de la 96.74% la 103.82% in 2009, aceasta datorandu-se cresterii cheltuielilor si diminuarii veniturilor entitatii.

In perioada 2010/2009, raportul efort/efect este tot in crestere, ajungandu-se la valoarea de 118.93% in ultimul an al analizei; aceste modificari sunt de asemenea datorate cresterii cheltuielilor peste nivelul veniturilor.

In ceea ce priveste raportul structural efect/efect, respoectiv venit/venit dar si rezultat/venit, pe total activitate dar si pe nivele, pot fi conturate urmatoarele observatii:

Raportul dintre efectele generate de activitatea de exploatare(sub forma de venituri din exploatare) si efectele totale generate de intreaga activitate(sub forma de venituri totale) se situeaza la un nivel cuprins intre 99.99% si 99.86%, sugerand ponderea deosebit de importanta a veniturilor din exploatare in veniturile totale, insa cu o tendinta usor descrescatoare pe parcursul perioadei analizate.

Raportul rezultat brut al exercitiului in venituri totale are singura valoare pozitiva in primul an al perioadei analizate, astfel in 2008 ponderea este la nivelul de 3.26%, dupa care scade sistematic, si intr-un ritm accelerat; in ultimii doi ani aceasta valoare este negativa, datorita caracterului de pierdere(deci valoare negativa) a rezultatului brut al exercitiului.

!!!!!!Concluzii:

Activitatea financiara inregistreaza performante care se degradeaza treptat pe parcursul celor 3 ani analizati, performantele generale fiind relativ mentinute, in primii doi ani pe seama activitatii de exploatare; situatia entitatii, per ansamblu nu este satisfacatoare, rezultatul brut(sau curent) diminuandu-se treptat pe parcursul perioadei analizate.

O apreciere de tip SWOT, a structurii performantelor generale ale entitatii, pe elemente componente, se poate detalia astfel:

3.2. Analiza ratelor de profitabilitate la SC LEIER ROM SRL

Profitabiliatea este considerata conditia esentiala pentru a fi asigurat succesul in afaceri al unei intreprinderi, entitati economice. Prin indicatorii de profitabilitate poate fi subliniata, in forma absoluta, starea de profitabilitate, iar in afara de acestia, sunt deasemenea importante formele relative de exprimare a profitabilitatii, facand astfel posibila compararea in timp/spatiu cu competitorii sau cu media sectoriala. Aceste rate mai poarta si denumirea de “rate comerciale”datorita deoarece caracterului acestora de a determina eficienta activitatii comerciale si a competitivitatii produselor.

Ratele de profitabilitate in cazul societatii SC LEIER ROM SRL, pentru perioada 2008-2010, sunt reprezentate grafic in continuare:

Analiza ratelor de profitabilitate comericiala”

Pe baza graficului prezentat mai sus, , putem concluziona urmatoarele, privin starea de profitabilitate a societatii SC LEIER ROM SRL, pentru perioada analizata 2008-2010:

Din analiza ratei marjei brute a profitului se poate constata trendul descendent pe intreaga perioada de analiza; aceasta rate este scazuta, la un nivel negativ de 20.12% in primul an al perioadei analizate, dupa care scade treptat, caracter dat de rezultatul brut al exercitiului care este negativ pe toata perioada de analiza. Nivelul maxim inregistrat este sub nivelul mediu in industrie, apreciat pentru tarile dezvoltate, subliniind o capacitate redusa a intreprinderii de a degaja profit din cifra de afaceri neta, fara a fi exprimata o redresare pe parcursul perioadei analizara, acest indicator degradandu-se treptat.

Din analiza rata marjei neta a profitului putem observa, de asemenea, o tendinta descrescatoare, imprimata de caracterul negativ al rezultatului net al exercitiului. Analizand evolutia acestei rate, putem afirma ca nu se face cunoscuta redresarea, ci aceste valori se degradeaza spre sfarsitul perioadei de analiza.

Analiza ratei marjei brute a profitului din exploatare sugereaza o tendinta descrescatoare, cu valori pozitive (maximul in 2008 8.58%) in primii doi ani ai perioadei analizate, si o valoare negativa in anul 2010; aceste valori se datoreaza scaderii cifrei de afaceri neta intr-un ritm mai putin alert cu scaderea rezultatului exploatarii. Valorile mici inregistrate sugereaza o capacitate redusa a entitatii de a degaja profit, pe seama activitatii de exploatare; analizand evolutia indicatorului, nu se poate observa o redresare a acestuia, cu mai degraba scaderea lui treptata.

!!!!!!!!! Concluzii:

Analizand evolutia ratelor prezentate mai sus, putem concluziona ca per ansamblu, intreprinderea are un nivel scazut de profitabilitate, datorat obtinerii unor rezultate mici, si in scadere, si cu o putere mica de a genera cifra de afaceri; starea de profitabilitate, pe parcursul celor 3 ani analizati nu prezinta tendinta de ameliorare, ci se degradeaza, deci putem afirma ca politicile de eficientizare a costurilor aferente cifrei de afaceri, a productiei si in general a cheltuielilor sunt fara un rezultat pozitiv.

“Analiza starii de rentabilitate”

Din graficul de mai sus, putem concluziona urmatoarele:

Evolutia ratei rentabilitatii financiare in forma sa generala de rata a capitalurilor proprii (ROE), are o evolutie fluctuanta; nivelul maxim este atins in primul an al perioadei de analiza (47.60%), dupa care valoarea scade pana la 17,17% urmata in ultimul an de o crestere de aproximativ 3 procente. Privita prin prisma modelului multiplicativ, evolutia ROE se explica astfel:

In 2009, scaderea ROE se datoreaza scaderii performantelor activitatii comerciale in general (si scaderea marjei nete a profitului), si scaderea modilul de gestionare a activelor (vitezade rotatie a activelor totale scade, in timp ce gradul de finantare a activelor totale (levierul financiar) are o tendnta relativ crescatoare

In 2010, crestrea a ROE, se datoreaza in principal diminuarii valorii levierului financiar.

Rata rentabilitatii capitalului angajat are o evolutie descrescatoare, cu cel mai ridicat nivel in anul 200 (-1.67%), valoarea acestuia este negative pe intraga perioada analizata. Prin prisma factorilor de influenta, evolutia acestui indicator poate fi explicata astfel:

In 2008, factorul care a determinat valoarea negativa a ratei rentabilitatii capitalului angajat a fost valoarea negativa a EBIT, ca urmare a scaderii rezultatelor generale ale activitatii si a cresterii capitalurilor angajate pe termen lung.

In ultimul an, 2011, rata rentabilitatii capitalului este tot in scadere, avand o valoare negativa (aproximativ -5%), sugerand o scadere si mai pronuntata a EBIT, cu atat mai mult cu cat capitalurile angajate pe termen lung cuosc de asemenea o scadere in 2011.

!!!!!! Concluzii:

Nivelul ratelor de rentabilitate financiara au evolutii descrescatoare, mentinandu-se pe aceeasi traiectorie a indicatorilor calculati anterior; studiul acestora subliniaza o deteriorare a rentabilitatii capitalurilor actionarilor atat la nivelul capitalurilor proprii, dar si a celor angajate pe termen lung.

Potrivit Modelului Altman se constata urmatoarele rezultate privind riscul de faliment:

Pe toata perioada de analiza remarcam o valoare a scorului Z situata in intervalul (1.8 si 3) ceea ce reflecta faptul ca societatea are dificultati financiare, dar isi poate redresa activitatea in masura in care adopta o strategie corespunzatoare;

In ceea ce priveste evolutia scorului Z observam ca in 2009 eforturile sustinute ale echipei de management in contracararea riscurilor au avut scces, valoare lui Z de 3.21 reflecta faptul ca in acest an riscul de faliment a atins pragul minim critic ce ii confera o stare de solvabilitate situata la pragul minim acceptabil.

!!! Concluzii

Pe baza scorului Z obtinut de-a lungul celor 3 ani, se constata ca entitatea SC PRODLACTA SA se afla in situatia in care intampina dificultati, dar care pot fi solutionate, prin intermediul unei strategii corspunzatoare. Falimentul societatii este exclus deoarece pe toata perioada de analiza scorul Z se situeaza peste pragul critic de 1.8, remarcandu-se insa in anul 2009, o ameliorare semnificativa, caracterizata prin existenta unei bune solvabilitati financiare, ce face posibila acoperirea datoriilor scadente.

Potrivit modelului Canon-Holder starea financiara a entitatii de-a lungul celor trei ani se prezinta mult mai consolidata. Valorile lui Z sunt cu mult peste limita de demarcatie a intervalelor de siguranta financiara. Conform acestui model, probabilitatea falimentului firmei este mai mica de 10%. In mod detaliat, se prezinta astfel :

In anul 2008 valoarea notei Z este de 25.6010 > 9, probabilitatea riscului de faliment inregistrand valori scazute de sub 10%, firma putand face platii obligatiilor la scadenta.

In anul 2009 valoarea notei Z este de 36.2892 > 9, aceasta valoare conturand de asemenea probabilitatea foarte scazuta a riscului de faliment.

In anul 2010 valoarea notei Z este de 27.0268 > 9, probabilitatea riscului de faliment inregistrand valori scazute de sub 10%, firma putand face platii obligatiilor la scadenta.

!!! Concluzii

De-a lungul celor 3 ani se constata o valoare a scorului Z de peste 9, ceea ce reflecta faptul ca se elimina integral riscul aparitiei unei incapacitati de plata, societatea devenind capabila sa-si onoreze datoriile scadente.

!!! Concluzii finale privind riscul de faliment

Din interpretarile rezultatelor indicatorilor din cele doua modele Altman si Canon-Holder reiese ca riscul de faliment se amelioreaza considerabil de-a lungul perioadei de analiza.

BIBLIOGRAFIE

Lezeu, Dorina Nicoleta „ Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii”, Ed. Economică, București, 2004

Chirilă, Emil„ Finanțele întreprinderii”, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2001

Meșter Cornelia, Lezeu Dorina, Pereț Adina „Analiza economică-financiară”,

Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2001

Anghel, Ion„Falimentul, Radiografie și Predicție”, Ed. Economică, București, 2002

Băileșteanu, Gheorghe„Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Ed. Mirton, Timișoara, 1998

Eros-Stark L., Pantea M.„Analiza situației financiare a firmei. Elemente teoretice.

Studiu de caz.”, Ed. Economică, București, 2001

Ghe. Negoescu, Risc și incertitudine în economia de piață, Editura Economică, București, 2001

Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Tranziția prin criză, Editura Eficient,București, 2002

Laurențiu Tăchiciu, Nela Popescu, Tranzacții comerciale, Editura Gruber, București, 2003

Mărgulescu, Ghe.Valcanu, I.D.Cișmașu, C.Șerban, Analiza economico-financiară, Editura Fundației “România de mâine”, București, 1999

Eduard Dinu, Analiza economică și financiară a firmei, Editura ASE, București, 2001

Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, București, 1997

Legea nr. 64.1995, Procedura reorganizării și lichidării judiciare a întreprinderilor

Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Editura Economică, București, 2002

Cornel Târhoacă, Economia riscului, Editura ASE, București, 2002

E.Scarlat, N.Chiriță, Politici macroeconomice, Editura Economică, București, 2000

Virgil Balaure, Marketing, Editura Uranus, Bucuresti, 2002

Bătrâncea I. (coordonator), Analiza financiară pe bază de bilanț, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001;

Bătrâncea I., Raportări financiare, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2006;

Bătrâncea M., Risc și faliment, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003

www.biblioteca.ase.ro/downres/php