Analiza Riscului de Faliment

Capitolul I

Definitia contabilitatii

Prin geneză, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informațional și decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entități patrimoniale.

In tara noastra, se delimiteaza ca entitati patrimoniale, institutiile publice, religiile autonome, unitatile cooperatiste, asociatiile si celelalte personae fizice si juridice care desfasoara activitati economice.

Pentru țara noastră, în mod concret, se delimitează ca entități patrimoniale, regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, unitățile cooperatiste, asociațiile și celelalte persoane fizice și juridice care desfășoară activități comerciale.

Din structura tipurilor de entități patrimoniale, întreprinderea reprezintă sfera de acțiune în limitele căreia contabilitatea, ca instrument informațional și de gestiune, capătă formă completă de reprezentare și control asupra constituirii și utilizării resurselor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producție a bunurilor, de prestații de servicii, de circulație a mărfurilor, a titlurilor de valoare și a instrumentelor de plată, precum și de alte operații accesorii activității de comerț.

Forma organizatorică și de funcționare a contabilității întreprinderii se diferențiază, în principal, în raport de concepția contabilă adoptată. În acest sens cele mai marcante și mai influente culturi contabile din lume sunt două,europeană și anglo – saxonă. În raport de cele două culturi contabile, se pot utiliza două concepte organizatorice, dualist și monist.

Monist în cazul în care la nivelul întreprinderii se organizează un singur circuit contabil, deci o singură contabilitate, atât pentru latura internă cât și cea externă a întreprinderii. Dualist, dacă pentru cele două laturi sunt organizate, dar corelate contabilități separate.

Pentru contabilitatea din România, deocamdată, operează conceptul dualist. În consecință, la nivelul întreprinderii se disting două secțiuni ale contabilității, financiară și de gestiune sau financiară și managerială, ori externă și internă.

Contabilitatea financiară descrie circuitul patrimonial al întreprinderii luat în totalitatea și structuralitatea sa. Obiectivul său principal îl constituie furnizarea de informații sintetice privind poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare. Informația contabilă, pe lângă o utilizare internă de către management, este destinată utilizatorilor externi definiți de: investitorii de capital, bancherii, angajații, furnizorii, clienții, guvernul și instituțiile sale, precum și publicul.

Relațiile delimitate și evidențiate în contabilitate au, o determinare obiectivă, iar faptul că ele apar la intersecția întreprinderii cu terții sunt divulgabile integral. Pornind de la această stare, contabilitatea este standardizată, adică se bazează pe norme privind producția, prezentarea și utilizarea informațiilor contabile.

Contabilitatea de gestiune furnizează toată informația contabilă care este cuantificată, prelucrată și transmisă pentru utilizarea internă de către management. Ea descrie circuitul patrimonial intern al întreprinderii, definit de activitățile consumatoare de resurse și producătoare de rezultate.

Obiectivele principale ale contabilității de gestiune sunt: calcularea analitică (pe feluri, purtători de costuri, locuri de activitate) a costurilor și rezultatelor, bugetarea internă a activității întreprinderii; controlul de gestiune sau managerial privind costurile prestabilite și abaterile de la aceste costuri.

Organizarea și funcționarea contabilității de gestiune se bazează pe concepte și principii pur interne al căror conținut este liber de standardizare, fiind definit în funcție de propriile convenții ale fiecărei întreprinderi. În consecință, deși organizarea contabilității de gestiune este obligatorie, aceasta beneficiază de o libertate separată în ceea ce privește posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcție de specificul activității și de nevoile de informare în vederea actului decizional.

Intreprinderea – sfera de actiune a contabilitatii financiare

Așa cum s-a anticipat în primul paragraf, entitățile patrimoniale reprezintă spațiul de cunoaștere și acțiune al contabilității. În raport de forma de proprietate asupra capitalului, unitățile patrimoniale pot fi proprietate de stat și proprietate privată. Pentru exercitarea dreptului de proprietate privată s-au conturat două forme de organizare economică a întreprinderii, personală și socială.

Întreprinderea proprietate socială, denumită și societate comercială, se constituie prin aportul sau investiția de capital a două sau mai multe persoane fizice și/sau persoane juridice în vederea efectuării de acte de comerț.

Întreprinderea personală reprezintă forma organizatorică de exploatare a proprietății în care o singură persoană participă cu întregul capital, conduce direct și răspunde cu întreaga avere pentru obligațiile asumate.

În cadrul unităților patrimoniale societatea comercială reprezintă sfera de acțiune în limitele căreia contabilitatea ia forme complete de supraveghere și control a resurselor, cheltuielilor și rezultatelor. La acest nivel organizatoric se realizează în forma cea mai deplină activitatea de producție, de prestații de servicii, a mărfurilor, de circulație a mărfurilor, a titlurilor de credit și a instrumentelor de plată, precum și alte operații accesorii activității de comerț.

După obiectul activității lor, societățile comerciale pot fi: de producție de bunuri; de circulație a mărfurilor; de construcții – montaj și exploatări miniere de tot felul; de comerț; de prestări de servicii în domeniul financiar – bancar; de prestări de servicii în transporturi și asigurări; de prestări de servicii diverse.

În raport cu forma de constituire și funcționare, așa cum prevăd sistemele de drept comercial, societățile comerciale sunt de mai multe feluri: în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni, pe acțiuni și cu

răspundere limitată.

a. Societatea în nume colectiv este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul societății și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociațiilor. Totodată, părțile sociale nu pot fi reprezentate de titluri de valoare negociabile.

b. Societatea în comandită simplă este cea în care asociații sunt de două genuri: comanditați, care răspund solidar și nelimitat, administrând direct societatea, și comanditari, care răspund numai cu aportul propriu și care nu au dreptul să se amestece în administrarea societății. Capitalul social este divizat în părți sociale care nu pot fi cedate de comanditari fără acordul unanim al acestora.

c. Societatea în comandită pe acțiuni are aceleași caracteristici cu cea în comandită simplă, cu deosebirea că părțile comanditarilor sunt separate în acțiuni ca titluri de valoare negociabile.

d. Societatea pe acțiuni este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați să răspundă în limita capitalului subscris, exprimat în acțiuni. Acțiunile pot fi transmise liber

terțelor persoane, nefiind necesară o încuviințare din partea celorlalți asociați.

e. Societatea cu răspundere limitată este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații, în număr limitat, răspund numai cu cota lor socială. Părțile sociale ale asociaților sunt, în principiu, netransmisibile altor persoane și nici reprezentate prin titluri de valoare negociabile, așa cum sunt acțiunile.

Constituirea efectivă a societăților comerciale are loc numai dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare asociat sau acționar a vărsat în numerar sau a depus în natură, după caz, cota de aport stabilită prin Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Contractul de societate și Statutul societății. Capitalul subscris este aportul pe care asociații sau acționarii, în calitatea lor de proprietari, s-au angajat să-l pună la dispoziția societății comerciale. Capitalul nedepus este partea din capitalul subscris care nu a fost încă fizic pusă la dispoziția societății de către asociați sau acționari.

Ca persoană juridică, societatea dispune de un patrimoniu propriu, drepturi și obligații și are o denumire, sediu și naționalitate.

Constituirea societății ca persoană juridică este formalizată printr-un contract de societate prin care asociații

convin să cedeze unei întreprinderi comune bunurile, în vederea protejării profitului sau a economiilor ce pot rezulta. La rândul său contractul de societate, ca act unic, se materializează într-un statut în care se menționează forma societății, denumirea, sediul social, obiectul de activitate, durata, mărimea capitalului, regulile de participare la rezultate, modalitatea de funcționare.

Bunurile materiale și bănești aduse de fiecare din asociați drept aport, precum și acelea pe care societatea le dobândește ulterior alcătuiesc laolaltă patrimoniul societății comerciale.

Fiind astfel format și având drept scop realizarea obiectului propus, patrimoniul nu poate fi urmărit decât pentru creanțele (drepturile) proprii ale societății constituite. Prin urmare, orice bunuri economice aduse de asociați devin proprietatea societății, constituind un patrimoniu propriu și independent de acela al asociaților, astfel încât aceștia nu mai au drept real asupra patrimoniului societății ci eventual, un drept de creanță rezultat din calitatea lor de asociați. În consecință, în cazul lichidării societății ei nu mai pot revendica în natură bunurile aduse, ci numai o sumă proporțională cu contribuția lor. De asemenea, căpătând personalitate juridică societatea comercială -cu denumire, sediu social și patrimoniu propriu – nu mai acționează prin asociații săi. Din momentul acesta toate actele juridice, de conducere, administrare, gestionare sunt îndeplinite în nume propriu de reprezentanții legali. Acționând în numele societății comerciale, acești reprezentanți nu-și angajează patrimoniul propriu, ci pe cel al societății, răspunderea materială revenind acesteia și tot din acest moment, obligațiile, drepturile și rezultatele obținute prin actele întreprinse de către reprezentanții autorizați ai societății comerciale au consecințe directe asupra patrimoniului respectivei societăți. Cu alte cuvinte, odată cu manifestarea voinței de a încheia un contract de societate, legal înregistrat, noua formațiune economică acționează ca orice persoană fizică, actele sale, îndeplinite de reprezentanți legali, generează drepturi și obligații care pot dezvolta sau diminua capitalul propriu, ceea ce în ultimă instanță produce beneficiu de care profită asociații sau pierderi pe care le suportă aceștia.

Pe durata societății, creditorii asociatului (nu ai societății) pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul social, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare. Totuși, acești creditori pot popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau sechestrare sau pot vinde acțiunile debitorului lor.

Activitatea economică a societăților comerciale se desfășoară pe baza programului de activitate , concretizat sub aspect financiar în bugetul de venituri și cheltuieli. Pe baza celor două documente fundamentale se rezolvă problemele privind organizarea și urmărirea activităților desfășurate: aprovizionarea, comercializarea, gestiunea personalului, finanțarea și alocarea fondurilor, formarea beneficiilor și repartizarea lor. În plan contabil, societățile comerciale sunt obligate să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească bilanț contabil ca document oficial de gestiune a patrimoniului.

Capitolul II

ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiză aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgență. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practică economică, se poate concepe că o întreprindere care cunoaște o perioada mai dificilă să renunțe provizoriu la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunță la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe importante sau a accelerării plăților într-o perioada de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plata apar că o expresie a unei neconcordanțe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, că de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea să se poate degrada datorită perturbărilor periodice.

Permanentă unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Acestea pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau în cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.

Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional sunt următoarele:

1. Analiză statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial;
2. Analiză riscului de faliment prin metodă scorurilor;
3. Analiză funcțională a riscului de faliment;

1.ANALIZĂ STATICĂ A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA BILANȚULUI PATRIMONIAL

Analiză financiar-patrimonială este în esență o analiză statică în care sunt prioritare valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singură modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaționale la care recurge analiză financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment și ratele de solvabilitate.

1.1.ANALIZĂ FONDULUI DE RULMENT PATRIMONIAL

În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari mase:
1. o masă relativ permanentă (cu o durata >1 an), formată din activul imobilizat (Ai) și capitalul permanent (CP);
2. o masă mobilă (cu o durata < 1 an), alcătuită din activul circulant (Ac) și obligațiile pe termen scurt (OTS).

Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigura echilibrul maselor de aceeași durata, dacă respectă următoarele reguli financiare:
1. Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)
2. Activ circulant (Ac) = Obligații pe termen scurt (OTS)
Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligații, de disponibilități suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerințe este dificilă deoarece și sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligațiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari și de conjunctură lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă față “neregularităților de scadență”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial.
Fondul de rulment poate fi definit:
1. pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului: FR= CP – Ai.
Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.
2. pornind de la elementele de la baza bilanțului: FR = Ac – OTS
Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt. Pornind de la componentă proprie și cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin.
Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate. Se calculează astfel:
Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligații pe termen lung și mediu
Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel propriu.
Noțiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondență a lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligațiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, că lichidități potențiale (obținute prin realizarea stocurilor, încasarea creanțelor și păstrarea de disponibilități) și exigibilitatea potențială pot există, practic, următoarele situații:
a. Ac = OTS è FR = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor.
b. Ac > OTS è FR > 0
Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitatea potențială pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă față obligațiilor la scadență, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidități potențiale.
c. Ac < OTS è FR < 0
Lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitatile potențiale, întreprinderea având dificultăți în ce privrste echilibrul financiar.
Aprecierea corespunzătoare a semnificației fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor și pasivelor, care în practică nu sunt egale decât că excepție.
Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât obligațiile, înseamnă că întreprinderea poate să-și asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în acest sens îl reprezintă situația întreprinderilor din sectorul distribuției, a căror activitate se caracterizează printr-o rotație rapidă a activelor circulante, datorită încasării în numerar a vânzărilor și o rotație mai lentă a obligațiilor pe termen scurt, datorită temenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. În aceste condiții, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic că valoare, dar și cu un fond de rulment negativ.
Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligațiile pe termen scurt, menținerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv și de valoare ridicată.
Rezultă astfel că nu există o relație simplă și clară între fondul de rulment și riscul de faliment al unei firme. Anumite unități satisfac cerințele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele în- treprinderi își mențin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăți financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare

1.2.ANALIZĂ RATELOR DE SOLVABILITATE

Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiilor exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:
a. Rată solvabilității generale RSG, care compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente sub un an. Se calculează astfel:
RSG = Activ circulant / Obligații pe termen scurt
RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligațiilor pe termen scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondență deplină între activele circulante și sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existența unor active mai mari decât obligațiile pe termen scurt și, prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea exploatării.
Rată solvabilității generale este echivalentă cu așa-zisă “rată a fondului de rulment” RFR calculată că raport între capitalul permanent și activul imobilizat:
RFR = Capitalul permanent / Activ imobilizat
Această rată este supraunitară când la acoperirea activelor circulante a concurat, pe lângă obligațiile pe termen scurt, și capitalul permanent.
Rată solvabilității generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilității pe termen scurt. Semnificația să are o marja sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile ale solvabilității: natură sectorului de activitate, structura activelor circulante, rată de rotație a activelor și a stocurilor, intensitatea sezonalității activității.
b. Rată solvabilității parțiale RSP, care exclude stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii și lichidității sale:
RSP = Activ circulant – Stocuri / Obligații pe termen scurt sau:
RSP = Creanțe + Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt
RSP exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Această rată, de regulă subunitară, trebuie analizată și interpretată cu prudență prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanțelor ( numărul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor). În teoria economică sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ce privește solvabilitatea.
c. Rată solvabilității imediate RSI, care pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:
RSI = Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt
În teoria economică se apreciază că: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei trebuie să mai implice și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, că de exemplu, o folosire mai puțin performanță a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată a acestei rate, nu este o garanție a solvabilității dacă celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scăzută a ratei de solvabilitate imediată poate fi perfect compatibilă cu menținerea echilibrului financiar dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor la termen.
Majoritatea organismelor financiare din țările cu economie de piață recurg și la alte rate în vederea evaluării riscului financiar. Una dintre acestea este rată autonomiei financiare RAF.
RAF = Obligații pe termen mediu și lung / Capital propriu
reditorii impun că această rată să fie subunitară. De asemenea, aprecierea solvabilității se recomandă compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme financiare pretind că activul net contabil să fie mai mare decât o treime din pasiv.
Activul net contabil > ¾ Pasiv.
Aprecierea solvabilității prin metodă ratelor este adesea puțin semnificativă datorită aprecierii generale a lichidității, respectiv solvabilității, fără luarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

2.Analiză riscului de faliment prin metodă scorurilor

Metodele de analiză a riscului prezentate anterior permit măsurarea performanțelor trecute ale întreprinderii, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp. De aceea apare tot mai evidență necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Că o reacție la aceste cerințe practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situației financiare pornind de la un ansamblu de rate.
Metodă “scoring” are că obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determina cea mai bună combinație liniară de rate care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.
Că urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, funcție liniară de un ansamblu de rate. Distribuția
diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.
Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determina cu ajutorul funcției:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:
– x reprezintă ratele implicate în analiză;
– a reprezintă coeficientul de ponderare al fiecărei rate.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metodă scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon și Holder; modelul Holder, Loeb și Partier; modelul Băncii Franței etc.
a) Funcția stabilită de Altman are următoarea formă:
Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5 , unde:
X1 = Rezultatul curent înaintea impozitării / Activ total
X2 = Cifra de afaceri / Activ total
X3 = Capitalizarea bursieră / Împrumuturi
X4 = Profitul reinvestit / Activ total
X5 = Activ circulant / Activ total
b) Modelul Canon și Holder are la baza funcția:
Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:
X1 reprezintă rată solvabilității parțiale = Creanțe + Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt;
X2 reprezintă rată stabilității financiare = Capitaluri proprii / Pasiv total;
X3 reprezintă rată cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri;
X4 reprezintă rată de remunerare a personalului (cheltuielile cu personalul în valoarea adăugată) = Cheltuieli salariale / Valoarea adăugată;
X5 reprezintă ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată = Excedent brut din exploatare / Valoarea adăugată.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3 zone:
– zona nefavorabilă pentru Z < 4
– zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9
– zona favorabilă pentru Z > 9
Probabilitatea falimentului în funcție de valoarea scorului este:
Scor (Z) Probabilitatea falimentului
Negativ > 80 %
0 – 1,5 75 – 80 %
1,5 – 4,0 70 – 75 %

4,0 – 8,5 50 – 70 %
9,5 35 %
10,0 30 %
13,0 25 %
16,0 15 %
16 10 %

c. Funcția de scor obținută de Centrală Bilanțurilor Băncii Franței cuprinde o serie de 8 rate, ale căror relații de calcul sunt prezentate mai jos :
Z = -1,25 x1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 , unde :
X1 = Rată cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Excedent brut din exploatare
X2 = Rată de acoperire a capitalului investit = Capitalul permanent / Capitalul investit
X3 = Rată capacității de rambursare a obligațiilor = Capacitatea de autofinanțare / Obligații
X4 = Rată marjei brute de exploatare = Excedent brut din exploatare / Cifra de afaceri
X5 = Durata medie a creditului financiar = Sold mediu x Furnizori x T / Cumpărări de marfă)
X6 = Rată de creștere a valorii adăugate = Valoarea adăugată 1 – Valoarea adăugată 2 / Valoarea adăugată p
X7 = Durata medie a creditului clienți = Sold mediu clienți x T / Vânzări
X8 = Rată investițiilor fizice = Investiții / Valoarea adăugată
În funcție de valoarea lui Z se disting:
– o zona nefavorabilă Z < -0,25;
– o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;
– o zona favorabilă Z > 0,125
Metodă scorurilor completează practic metodele clasice ale analizei riscului, având o caracteristică preponderent predictivă.

3. ANALIZĂ FUNCȚIONALĂ A RISCULUI DE FALIMENT

Analiză patrimonială a riscului de faliment a fost completată cu analiză funcțională bazată pe noțiunea de stocuri și fluxuri din utilizări și resurse. Analiză funcțională este adesea calificată că o analiză dinamică, prin opoziție cu analiză patrimonială fundamental statică. În realitate, analiză funcțională are un caracter static atunci când e bazată pe analiză stocurilor, sau dinamic, când operează cu fluxuri de utilizări și resurse.

3.1.FONDUL DE RULMENT FUNCȚIONAL ȘI NEVOIA DE FOND DE RULMENT

Fondul de rulment funcțional reprezintă diferența dintre resursele aciclice stabile și activele aciclice stabile.
FRF = RAS – AAS
Fondul de rulment funcțional este destinat acoperirii unei părți din nevoia de finanțare legată de ciclul de exploatare.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment NFR se calculează astfel: NFR = AC – RC.
Nevoia de fond de rulment cunoaște fluctuații importante în timpul derulării ciclului de exploatare datorită sezonalității activității, uzanțelor în materie de termenul de plata etc.
În cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existența unei componente stabile care trebuie finanțată din resurse stabile, adică fie din
capital propriu, fie din împrumuturi pe termen lung și mediu. Într-o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cât decalajul dintre fluxuri este în detrimentul întreprinderii, cu atât crește nevoia de fond de rulment. Deficiențele de organizare și gestionare a ciclului de exploatare, și anume: rotația mai lentă a stocurilor, facturarea cu întârziere a clienților, încasarea unor creanțe, clientele dificilă, alegerea necorespunzătoare a furnizorilor generează creșterea nevoii de fond de rulment. În condițiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, dacă cifra de afaceri crește, nevoia de fond de rulment înregistrează aceeași tendința.
În practică, la o structura dată a ciclului de exploatare, se constată că raportul dintre NFR și CĂ e relativ constant, având o rată de variație rar superioară a 10 – 15 %.
Nevoia de fond de rulment cuprinde pe lângă nevoia de fond de rulment pentru exploatare și nevoia de fond de rulment din afară exploatării NFRAE.
Se poate spune deci, că nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenței deciziilor luate în materie de aprovizionare, stocare, de credit – clienți, de termene de plata a furnizorilor, de investiții financiare etc asupra nevoilor de finanțare și asupra echilibrului financiar al întreprinderii.

3.2. RELAȚIILE DE TREZORERIE ȘI APRECIEREA RISCULUI DE FALIMENT

Diferența dintre fondul de rulment funcțional și nevoia de fond de rulment reprezintă soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR.
Trezoreria se mai poate calcula și după relația: T = TA – TP.
Relațiile de trezorerie pun în evidență modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii.
1. În optică funcțională, echilibrul financiar este respectat dacă: FRF >NFR; această implică un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finanțarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci și pentru asigurarea unei trezorerii care să-i permită efectuarea de plasamente și deținerea unor disponibilități. Capitalul permanent, asigura în acest caz, finanțarea stabilă a:
a. ansamblului imobilizărilor;
b. nevoii de fond de rulment pentru exploatare;
c. lichidității excedentare.
O asemenea structura financiară apare la prima vedere favorabilă în termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot apărea unele dificultăți de plata dacă anumite resurse de trezorerie au termene scurte de plata. Dar, o astfel de situație nu poate să genereze probleme grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active ar trebui să permită întreprinderii să treacă peste dificultățile existente. Existența unui sold de trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilități potențiale pe termen mediu sau lung. Abundență de resurse stabile ar putea semnifică o utilizare insufucient de eficace a acestora, ceea ce în perspectiva medie sau lungă generează dificultăți în remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor. O asemenea apreciere trebuie formulată cu prudență într-o conjunctură financiară caracterizată printr-o rată a dobânzii foarte ridicată, care descurajează investițiile productive și incită întreprinderile să-și orienteze fondurile spre utilizări de trezorerie, mai remuneratorii și mai puțin riscante.
2. Dacă FRF < NFR , întreprinderea are un sold negativ de trezorerie:
T < 0. În acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permenente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie pentru a acoperi, parțial, nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare. O asemenea situație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. Astfel, derularea normală a ciclului de exploatare justifică apelarea la resurse de trezorerie fără că imaginea, posibilitățile întreprinderii să fie puse la îndoială. Adevărată problema generată de o trezorerie negativă nu se pune în termeni de solvabilitate, ci de dependență față de bănci, care furnizează majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea, respectiv reînnoirea sistematică de credite conduce în numeroase cazuri la tranformarea lor în credite pe termen lung. Pentru întreprinderile cu dificultăți financiare, bancherii ajung să împartă riscul cu proprietarul, fiind obligați să se poarte că un cvasi-asociat. Dependență întreprinderii față de banca, poate genera practic riscul de nereinnoire a creditelor curente, precum și riscul de a acceptă condiții de creditare neavantajoase, în special o rată a dobânzii mai mare.
3. Dacă FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 0 .
Această egalitate este numai teoretică; în activitatea practică ea nu poate avea decât caracter pasager. Menținerea unei trezorerii care să tindă spre zero, chiar în condițiile unei fluctuații în sensul creșterii sau scăderii, poate fi expresia unei politici de gestiune financiară. O asemenea practică apară întreprinderea împotriva riscurilor pe care le prezintă, atât deținerea unor supralichiditati (folosire ineficientă a resurselor) , cât și o trezorerie negativă.
Fondul de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment și relațiile de trezorerie furnizează indicații simple și rapide asupra structurii patrimoniului și a problemelor de echilibru puse de finanțarea investițiilor și a exploatării. Este vorba, fără îndoială, de un prim nivel de reprezentare a echilibrului financiar.

3.3. ANALIZĂ FONDULUI DE RULMENT BANCAR

Într-o viziune rigidă, regulă de echilibru pe care se bazează analiză funcțională presupune că o întreprindere nu poate fi viabilă cu o trezorerie negativă. Dar, în practică economică se constată deseori întreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fără că acestea să aibă dificultăți financiare grave. Astfel, în Franța, în 1982, 5o % din nevoia de fond de rulment din exploatare era acoperită din credite bancare curente, iar în 1988 acest procent era de 34 %, stabilitatea financiară a întreprinderilor fiind asigurată prin reînnoirea automată a împrumuturilor bancare curente. Deși este incontestabil că o acoperire corespunzătoare a nevoii de fond de rulment limitează riscul de faliment, nu se poate însă conchide că o încălcare a regulii funcționale de echilibru amintite maximizează automat riscul.
Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importantă creditelor bancare curente. Pragurile cele mei utilizate sunt:
a. creditele bancare curente (C.B.C.) nu trebuie să depășească două luni cifra de afaceri: C.B.C.< 2 luni CĂ;
b. creditele bancare curente să nu fie superioare a ½ NFR.
Recunoașterea caracterului de reînnoire sistematică a anumitor credite bancare curente a condus la definirea noțiunii de fond de rulment bancar.
Fondul de rulment bancar reprezintă fondul de rulment funcțional necesar acoperirii nevoii de fond de rulment din exploatare, diminuat cu creditele bancare curente.
Se apreciază că echilibrul financiar e respectat dacă:
FR funcțional > FR bancar.

3.4.CALCULUL ȘI ANALIZĂ NEVOII DE FOND DE RULMENT PENTRU EXPLOATARE CU AJUTORUL RATELOR DE GESTIUNE

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face și prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite că raport între un stoc și un flux de aceeași natură. Aceste rate se calculează pentru elementele de activ și pasiv care definesc conținutul nevoii de rulment.
1. Rată globală a nevoii de fond de rulment:
RgNFR = NFR x 360 / CĂ
Această rată permite aprecierea globală a nevoii de fond de rulment în raport cu volumul de activitate.
2. Ratele de gestiune de activ:
Ratele de gestiune a stocurilor se calculează, în măsură în care este posibil, pe fiecare categorie de stoc în parte, astfel:
a. Rată stocului de mărfuri:
Rmf = Stoc de mărfuri x 360/ Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
b. Rată produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de producție
c. Rată creditului – clienți:
Rcc = Clienți x 360 / CĂ
3. Rate de gestiune de pasiv:
Rată creditului furnizori:
Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrări (cumpărări) de mărfuri
Această metodă de determinare a nevoii de fond de rulment e cunoscută în teoria economică sub denumirea de “metodă experților contabili”.

Capitolul III

Metode de restructurare si reorganizare a intreprinderii 

Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate

In cadrul legii cu privire la insolvabilitate, restructurarea intreprinderii, presupune convocarea consiliului creditorilor si restabilirea sovabilitatii intreprinderii cu ajutor extern.

Procedurile de restructurare se aplică în următoarele cazuri: insolvabilitatea intreprinderii, dispunerea de capacitati operationale si functionale viabile, incapacitatea intreprinderii prin fortele proprii de a iesi din criza economico- financiara in care se afla, cererea restructurarii intreprinderii este solicitata in scris de catre managerul intreprinderii, proprietari, de autoritatea administratiei publice locale sau creditori.

Instanta de judecata aplica masurile de asigurare dupa initierea procedurii de insolvabilitate. Aceste masuri sunt: numirea unui administrator provizoriu, dispune inlaturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului care urmeaza a fi preluat si gestionat de un administrator provizoriu in urma deciziei, punerea sub sechestru a tuturor bunurilor debitorului si corespondenta comerciala a acestuia, executarea silita asupra bunurilor debitorului se suspenda, instrainarea de catre debitor a bunurilor este pusa sub interdictie avand voie sa fac acest lucru doar prin invoirea expresa a administratorului provizoriu.

Supravegherea si administrarea patrimoniului debitorului se realizeaza in cadrul procesului de insolvabilitate prin lege, in conformitate cu competente stabilite de catre persoana desemnata, administratorul.

Procedura planului mai poate fi numita si procedura de restructurare conform legii Insolvabilitatii.

Aceasta se aplica de catre instanta de judecata pe baza hotararii adunarii creditorilor, pe baza hotararii acestora se stabileste durata procedurii planului care nu poate depasi 3 ani. Durata procedurii planului poate fi prelungita pana la un termen de 5 ani printr-o decizie luata de Guvern daca debitorul reprezinta o importanta vitala pentru economia nationala.

Pentru aplicarea procedurii planului instanta de judecata nu va admite: propunerea planului de catre debitor nu va fi aprobat de catre creditori, dar nici confirmat de instanta de judecata. Creantele creditorilor, conform partii organizatorice a planului depus de catre debitor, nu vor putea fi executate. In termenul stabilit de instanta de judecata persoana care a depus planul nu le poate inlatura daca nu au fost respectate conditiile pentru depunerea planului si cerintele fata de continutul acestuia.

Intr-un termen de pana la 180 de zile se instituie un moratoriu asupra executarii obligatiilor fiscale si obligatiilor pecuniare ale creditorilor, in cazul in care planul prevede redresarea sovabilitatii debitorului prin incheierea instantei de judecata.

Moratoriul se aplică creanțelor a căror scadență a survenit pînă la data aplicării procedurii planului. Privind satisfacerea creanțelor creditorilor nu se aplică creanțelor privind plata pensiilor alimentare, salariilor, creanțelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătății angajaților sau creanțelor în legătură cu decesul acestora, precum și creanțelor pecuniare și fiscale a căror scadență a survenit în perioada de după aplicarea procedurii planului.

Au dreptul sa depuna planul in instanta de judecata, debitorul si administratorul. Planul poate fi depus de către debitor într-o cerere expresă adresată instanței de judecată pînă la ședința de distribuire, ori o dată cu cererea introductivă sau cu referința la cererea introductivă a creditorilor.

Administratorul elaborează un plan doar la cererea adunării creditorilor și îl depune în instanța de judecată într-un termen rezonabil. La elaborarea planului pot contribui comitetul creditorilor, dacă este format,  debitorul și reprezentanții angajaților.

Daca in termen de 90 de zile planul nu este prezentat in instanta de judecata, acesta poate decide lichidatarea debitorului. La cererea debitorului sau a administratorului instanta de judecata poate prelungi termenul limita de prezentare a planului cu maxim 30 de zile.

Planul este compus din partea organizatorică și partea descriptivă.

În partea organizatorică se stabilește modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statutului juridic al participanților la procesul de insolvabilitate.

În partea descriptivă se includ măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii, prin procedura planului, a unei modalități de realizare a drepturilor participanților.

Partea aceasta poate cuprinde date despre oportunitatea, temeiurile si consecintele aplicarii planului, importante si necesare pentru ca creditorii să decidă asupra planului și ca instanța de judecată să aprobe planul.

Planul poate să prevadă continuarea si redresarea activitatii debitorului, transmiterea intreprinderii sau a unei parti din ea catre un titular si lichidarea ptrimoniului intreprinderii.

Daca debitorul urmeaza sa-si continue activatatea, planul specifica diferite modatlitati de achitare a datoriilor debitorului, perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței față de oferta debitorului.

Proiectul planului va prevedea în mod expres masurile de compensare sau stingere in alt mod a creantelor creditorilor, indicarea claselor si eventuale garantii acordate acestora ale caror creante vor fi in intregime platite si nu vor fi defavorizate in alt mod. Despagubirea tuturor claselor de creditori in comparatie cu ce ar dobandi prin distribuire in cazul lichidarii. Modul și persoana căreia vor putea fi vîndute – total sau parțial, in bloc sau separat – bunurile debitorului, efectele obținute prin aceasta, mai ales în ceea ce privește continuarea utilizării unor părți din întreprinderea debitorului, satisfacerea creditorilor și folosirea salariaților, precum și proiectele financiare pe care se întemeiază posibilitatea de realizare a planului.

Se poate face diferenta intre creditorii cu creante grantate, creditorii chirografi, cu exceptia celor cu rang inferior si creditorii chirografari de rang inferior.

Acceptarea planului

Planul este votat separat de fiecare clasa de creditor cu drept de vot. Se considera acceptat de catre clasa de creditori in cadrul ei daca planul a fost votat de majoritatea creditorilor clasei respective si majoritatea detinatorilor exprimata prin valoarea creantelor.

După ce hotărîrea de confirmare a planului devine definitivă, instanța de judecată dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate și continuă procedura planului.

Atribuțiile de supraveghere a indeplinirii procedurii planului țin de competența administratorului. În legătură cu aceasta, atribuțiile administratorului și ale membrilor comitetului creditorilor, precum și supravegherea din partea instanței judecătorești continuă.

Administratorul va prezenta trimestrial comitetului creditorilor (dacă a fost constituit) și instanței judecătorești rapoarte asupra situației financiare și tabloului patrimonial al debitorului, inclusiv perspectivele de realizare a planului. Prezentarea acestor rapoarte nu afectează dreptul comitetului creditorilor și al instanței judecătorești de a solicita în orice moment informații suplimentare și rapoarte pentru o perioadă mai scurtă.

Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilității lui. Dacă,  în baza raportului administratorului, se constată că cel puțin două treimi din datoriile debitorului, stabilite conform planului, au fost achitate, instanța de judecată este în drept să respingă noua cerere introductivă, depusă de creditori.

2. Procedura de lichidare conform legii Insolvabilitatii

Lichidarea întreprinderii este o parte a procesului de restrcturare. Daca se adopta decizia de lichidare consiuliul creditorilor impreuna cu judecata numesc un administrator al intreprinderii care se va ocupa de lichidare. Initial se defineste masa debitoare.

  Masa  debitoare  cuprinde  toate  bunurile  debitorului  la  data  intentarii  procesului  de insolvabilitate,  precum si cele pe care el le  dobindeste si le recupereaza pe parcursul procesului.

Proprietatea detinuta de debitor in comun cu tertii este raportata  cu titlu  provizoriu la masa debitoare, indiferent de acordurile incheiate  intre  ei.  Partajul  proprietatii  debitorului  se  face  de  catre  administrator  in  cazul  in  care instanta de judecata stabileste dreptul  real al tertilor asupra bunurilor respective.

 Nu  se  includ  in  masa  debitoare  bunurile scoase din circuitul civil,  bunurile  care,  conform  Codului  de  procedura  civila,  nu sint pasibile  de  executare silita si drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.

Fondul  social de locuinte, institutiile prescolare si obiectivele de infrastructura  comunala  sint  transmise  autoritatilor administratiei publice  locale.

Masa  debitoare  serveste  la  executarea  creantelor  patrimoniale ale  creditorilor.

     Creditori  chirografari  sint  creditorii  negarantati care au, la momentul  intentarii procesului de insolvabilitate, o creanta patrimoniala  fata de debitor.

     Creanta  patrimoniala  a  creditorilor  chirografari  se considera  nascuta  pina  la  momentul  intentarii  procesului  de insolvabilitate in  cazul  in  care  raporturile  pe  care  e bazeaza au aparut pina la acest  moment.

Ordinea de executare a creantelor chirografare 

Creanțele chirografare se împart in urmatoarele ranguri:

    1. creante  din  daunarea sanatatii sau cauzarea mortii;

    2. creantele  salariale  fata  de  angajati  si  remuneratia  datorata conform drepturilor de autor;

    3. creanțele pentru creditele acordate de Ministerul Finanțelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne și externe acordate cu garanție de stat, impozitele și alte obligațiuni de plată la bugetul public național;

    4. creantele de restituire (achitare) a datoriilor fata de rezervele materiale ale statului;

    5. alte creante chirografare care nu sint de rang inferior;

    6. creantele chirografare de rang inferior care au urmatoarele clase:

    a. dobinda  la  creantele  creditorilor  chirografari  calculata  dupa intentarea procesului;

    b. cheltuielile  unor  creditori chirografari suportate in procesul de insolvabilitate;

    c. amenzile,  penalitatile  si  recuperarea  prejudiciilor, inclusiv a celor  cauzate  de    neexecutarea  obligatiilor  sau  din  executarea lor necorespunzatoare;

    d. eantele din prestatiile gratuite ale debitorului;

   e. reantele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat si alte asemenea creante.

  Creantele  chirografare  se  executa  conform  rangului  acestora. Creantele  urmatorului rang se executa numai dupa executarea in totalitate a creantelor  rangului  precedent.  In  caz  de  insuficienta  a  masei debitoare,  distribuirea  bunurilor in cadrul aceluiasi rang se efectueaza  proportional.

Creantele  neajunse la scadenta se considera scadente din momentul intentarii procesului de insolvabilitate. Daca  nu  sint  producatoare  de dobinda, creantele  vor  fi  scontate  cu  rata  dobinzii legale. Astfel, ele se vor reduce  la  suma ce corespunde valorii creantei minus dobinda legala de la data intentarii  procesului  de  insolvabilitate  si  pina  la  scadenta creantei.

Creditorii garantati

Creditorii  care  au un drept de gaj conventional sau legal asupra unui bun  din masa debitoare  sint indreptatiti la satisfacerea prioritara a capitalului  imprumutat,  a  dobinzii  si  a  cheltuielilor aferente din contul bunului gajat.

    In  cazul in care creditorii garantati renunta la dreptul lor  de executare  prioritara a creantei sau in cazul in care creanta garantata  nu este  executata    integral  din  valoarea bunului gajat, acestia devin  creditori  chirografari  pentru  creanta  care  nu mai este prioritara sau pentru partea creantei neacoperita in mod prioritar.

    Din  masa  debitoare  trebuie  acoperite  in  prealabil  cheltuielile procesului de insolvabilitate si obligatiile masei debitoare.    

1. Cheltuielile procesului de insolvabilitate includ:

    a. cheltuielile de judecata;

    b.  remuneratia  si  cheltuielile  administratorului  provizoriu si ale  administratorului, daca au fost prevazute.

2. Alte obligatii ale masei debitoare sint:

    a.  obligatiile  care  rezulta  din  actiunile  de  administrare,  valorificare  si  distribuire  a  masei  debitoare  ale administratorului,  inclusiv  impozitele,  taxele  si  alte  obligatii de plata care nu tin de  cheltuielile procesului;

    b.  obligatiile din contractele bilaterale in masura in care executarea  lor trebuie  facuta  in  interesul  masei  debitoare sau a caror executare  urmeaza sa fie efectuata dupa intentarea procesului de insolvabilitate;

    c. obligatiile din imbogatirea fara just temei a masei debitoare.

3. Obligatiile  rezultate  din  actiunile si actele administratorului  provizoriu,  caruia  i s-a transmis dreptul de dispozitie asupra bunurilor  debitorului,  sint  considerate  obligatii  ale  masei  debitoare  dupa  intentarea  procesului  de insolvabilitate. Aceeasi regula se aplica si in  cazul  contractelor  cu  executare  consecutiva  in  masura  in  care administratorul  provizoriu  cere  contraprestatia  in interesul bunurilor administrate.

3. Metode de Restructurare a activelor și datoriilor întreprinderii

Sunt mai multe metode de clasificare a metodelor de restructurare. Vom merge pe abordarea pe baza bilanțului contabil.

a. metode privind activele

b. metode privind pasivele

Fuziuni. Din punct de vedere tehnic o fuziune este o combinatie care creează o unitate economică din două sau mai multe unități economice independente. Conducerile companiilor participante aprobă acest

schimbări. Sunt 4 categorii de fuziuni:

1. Fuziuni orizontale – atunci cind o firmă se combină cu o altă firmă din același domeniu de activitate

2. Fuziune verticală – atunci cînd o companie fuzionează cu un furnizor sau cu un client de al său

3. Fuziune congenerică atunci cînd fuzionează două întreprinderi înrudite după domeniul de activitate, (de exemplu o bancă și o companie de brokeraj)

4. Fuziune conglomerat – combinarea întreprinderilor neînrudite.

De regulă cele mai multe avantaje le oferă fuziunile verticale și orizontale: de exemplu reducerea cheltuielilor sau instituirea monopolurilor, etc.

Sunt următoarele metode de realizare a fuziunilor:

1. Achiziționarea activelor – activele curente și pe termen lung se procură contra bani lichizi sau contra acțiunilor firme achizitoare. În rezultat compania țintă nu dispare, dar rămâne cu o anumită cantitate e numerar ca singurul activ. Numerarul poate fi utilizat pentru stingerea datoriilor. Plata unui dividend de lichidare, etc.

2. Achiziționarea acțiunilor – În acest caz compania achizitoare procurând acțiunile întreprinderii cu probleme își va suma și responsabilitatea rambursării datoriilor.

3. Amalgamare atunci cînd o se crează în baza deciziei managerilor din două sau mai multe acțiuni o companie nouă. Acționarii vechi trebuie să fie de acord cu amalgamarea și să fie conștienți despre reducerea controlului lor asupra companiei.

Motivațiile fuziunilor:

a. sinergia (economiile de scară)

b. procurarea activelor la un preț mai mic decît valoarea de înlocuire

c .diversificarea

d. accelerarea creșterii

e. protejarea profitului de taxe (profit + pierderi)

Sensul oricărei fuziuni e ca întreprinderea nouă  să valoreze mai mult decât valoarea combinată a întreprinderilor ce fuzionează.

 VAN a fuziunii = VAB – VA –VB

 De regulă VAN este distribuit între proprietarii întreprinderilor participante în fuziune. 

Divizări.

O companie reprezintă de fapt un portofoliu de active productive. Aceste active se adăogă prin achiziții și se separă prin divizări. Divizările se pot realiza prin:

                    – Operațiunea Selloff (vînzare de active)  – de regulă compania vinde o parte din active , un departament o secșie contra numerarului sau contra unor titluri financiare. Există următoarele motivații a aceste operațiuni:

                    a. Renunțarea la o unitate neprofitabilă

                    b. obținerea unui preț mai mare (dacă firma ce va procuâra va reuși să asigure cîștiguri mai mari va putea plăti un preț mai mare.

                    c. concentrarea activităților – specializarea, creșterea eficienței

                    d. asigurarea surselor necesare pentru finanțarea unor nevoi interne.

                    – Operațiunea Spinoff (distribuirea de acțiuni)  – De regulă compania separă o subdiviziune și emite acțiuni pentru această subdiviziune. Fiecare acționar va primi acțiuni de la subdiviziunea separată. Compania insă nu va primi nimic pentru subdiviziunea separată. Argumentele sunt similare ca in cazul sell-offului dar mai apar argumente suplimentare ca de exemplu :

                    1. deplasarea riscului

                    2. contacte optime de management

                    3. creșterea pretului intreprinderii separate.

Anexa 1 

Restructurarea  datoriilor  întreprinderii  include  următoarele  operațiuni  tehnico-financiare:  instituirea  moratoriului,  prelungirea  termenelor  de  rambursare  a  datoriilor,  anularea parțiala sau totala a  datoriilor,  convertirea  lor in acțiuni, convertirea datoriilor pe termen  scurt  in  datorii  pe  termen  mediu  si/sau  lung,  reducerea, anularea,  prelungirea  termenelor  de  plata  si/sau  capitalizarea  dobinzilor  la  credite,  procurarea  actiunilor  de  angajati,  vinzarea  datoriilor,  factoringul,  utilizarea  in  contul datoriilor a creantelor (obligatiuni, cambii etc.).

Convertirea   in   actiuni    a  datoriilor  societatii  pe  actiuni   se   efectueaza    in   perioada    de  izolare  si    postizolare,     la  decizia    Consiliului    creditorilor    si      in  baza  cererii   creditorilor,    coordonate    cu    ministerele   de ramura.

Anexa 2.

Capitolul IV

Redresarea intreprinderilor in dificultate

1. Caracteristici si strategii ale procesului de redresare

Diagnosticul activitatii economico-financiare a intreprinderii permite o evaluare a punctelor tari si slabe, fundamentand alegerea anumitor masuri de redresare, dar si sansele intreprinderii de a fi redresata. Intreprinderile caracterizate printr-o insuficienta semnificativa a fondului de rulment, prin existenta unor cheltuieli financiare care nu pot fi acoperite si care au un nivel de 5-10% din cifra de afaceri, printr-o rata de descrestere a activitatii de 20-30% sau pierderi de 10-40% in raport cu vanzarile au sanse foarte reduse de redresare.

Intocmirea unui plan de redresare concretizeaza dorinta partilor interesate (actionari, manageri, creditori, parteneri de afaceri etc.) sa asigure continuitatea exploatarii, sa salveze intreprinderea aflata in dificultate.

Practic, procesul de redresare presupune inlantuirea unor actiuni cu caracter juridic si economico- financiar, care pot fi concretizate in trei etape :

1. informarea, care presupune efectuarea unui diagnostic global al activitatii intreprinderii;

2. decizia, faza ce implica delimitarea unei politici si alegerea unei strategii de redresare;

3. executia, care presupune punerea in aplicare a planului de redresare, reprezinta actiunea ultima, dar cea mai indelungata si costisitoare, in cadrul acesteia fiind implementate strategiile elaborate in faza de decizie.

Definirea situatiilor in care se impune aplicarea unei strategii de restructurare financiara este destul de dificila, neexistand in realitate o definitie clara si precisa.Unii specialisti considera ca strategia de restructurare financiara se impune atunci cand firma devine insolvabila, respectiv atunci cand se afla in imposibilitate de a face fata obligatiilor sale de plata, dar exista si pareri conform carora realizarea unei strategii de restructurare financiara se impune in cazul firmelor ale caror performante financiare indica faptul ca intr-un viitor apropiat vor deveni insolvabile sau chiar falimentare daca nu se initiaza masuri corective imediate.

Daca avem in vedere starea firmelor romanesti, dar mai ales cauzele dificultatilor prin care trec, redresarea lor ar trebui sa adopte strategii precum:

1. Strategia de schimbare a managementului neperformant

O astfel de strategie vizeaza inlocuirea fie a intregii conduceri executive fie a managementului de la nivelele inferioare. O conducere executiva necorespunzatoare este cea mai importanta cauza care duce la stagnare si declin.

Inlocuirea managementului unei firme s-a dovedit, de cele mai multe ori, a fi singura schimbare necesara pentru a asigura revenirea firmei la performantele din trecut si aceasta deoarece conducerea unei firme aflate in dificultate este de cele mai multe ori incapabila sa ia masurile de redresare necesare in cadrul unei strategii de restructurare. Totusi, chiar daca aceste masuri sunt luate, conducerea respectiva nu are puterea necesara de a le implementa intr-o asemenea profunzime care sa faciliteze producerea rezultatelor scontate.

2. Strategii de restructurare a datoriilor si de atragere de noi surse externe de finantare

In marea majoritate a cazurilor, firmele care sunt intr-o situatie financiara precara au un grad ridicat de indatorare. Strategia de restructurare a datoriilor presupune incheierea unui acord intre firma debitoare si creditorii sai, privind fie reesalonarea datoriilor pe o perioada mai lunga de timp, fie transformarea datoriilor in titluri financiare sau actiuni la firma respectiva sau chiar amandoua la un loc. O alta abordare o reprezinta convertirea imprumuturilor pe termen scurt in imprumuturi pe termen lung.

3. Strategia de imbunatatire a marketingului

Aceasta strategie da posibilitatea firmei sa-si maximizeze profiturile sale potentiale in cadrul segmentului de piata pe care a ales sa concureze, prin ajustarea elementelor cheie care intra in componenta mixului de marketing: linia de produs, forta de vanzare, politica de preturi, canalele de distributie, reclama si publicitatea, service post garantie etc. Este o strategie de adoptat de catre firmele care intampina dificultati generate de integrarea intr-un mediu de afaceri concurential si schimbator.

4. Strategia de schimbare organizationala

Presupune redimensionarea si, mai ales, descentralizarea structurii organizationale existente. Prin implementarea unei astfel de strategii se urmareste reducerea complexitatii si a confuziei existente, castigarea controlului asupra personalului de catre noul management, asigurarea unei mai bune gestionari a resurselor alocate fiecarui departament in parte si, nu in ultimul rand, reducerea costurilor. Este o strategie specifica post-privatizarii, iar in Romania acest proces este inca in curs de desfasurare.

Realizarea acestei strategii este destul de riscanta pentru un nou management deoarece este posibil sa nu dispuna de unele informatii referitoare la:noile strategii produs-piata; punctele forte si slabe ale managementului existent; gradul de flexibilitate al structurii organizationale existente, precum si de timpul necesar.In acest context, este recomandabil sa se evite schimbarile care nu sunt necesare actionandu-se, in paralel, in directia imbunatatirii comunicarii, scolarizarii personalului, implementarii unei noi politici salariale, mai stimulative etc.

Ca o concluzie generala, este foarte important de mentionat ca aplicarea doar a uneia sau alteia dintre strategiile de restructurare financiara prezentate este foarte putin intalnita. In practica este necesara folosirea combinata a unui ansamblu de strategii de restructurare financiara care sa combata cauzele care stau la baza declinului economic inregistrat de firma.

2. Planul de redresare – continut

Este important de avut in vedere faptul ca salvarea unei intreprinderi in dificultate poate fi realizata in cadre juridice si financiare diferite.

Valentele juridice ale unei redresari pot fi reprezentate de:

1. majorarea de capital, ceea ce echivaleaza cu o noua structura juridica,

2. achizitionarea sau fuziunea intreprinderii cu o alta, in totalitate sau partial,

3. recursul la o procedura judiciara de reorganizare.

Din punct de vedere financiar, salvarea unei intreprinderi in dificultate implica restabilirea echilibrelor financiare, pe doua niveluri:restabilirea echilibrelor financiare bilantiere si gestionarea trezoreriei in perioada imediat urmatoare, astfel incat sa se asigure echilibrul financiar si finantarea dezvoltarii intreprinderii.

Planul de redresare este judecat prin prisma a doua elemente: abilitatile managerului care va pune in aplicare planul si continutul lui.

Importanta intocmirii unui plan de redresare este relevata prin trei aspecte: sustine credibilitatea demersului ; formalizeaza cerintele si responsabilitatile legate de redresare ; permite castigarea unui timp considerabil in actiunea de redresare a firmei.

Continutul unui plan de redresare ar trebui sa fie format din :

1. O prezentare a firmei: aspecte juridice, o descriere completa a activelor, structura financiara a intreprinderii, organigrama, etc.

Un rezumat al situatiei economice: prezentarea sectorului de activitate si pozitia intreprinderii in sector, produse, clienti, furnizori, concurenta, etc.

3. O analiza a situatiei financiare

4. Analiza cauzelor dificultatilor, punandu-se in evidenta punctele forte si slabe

5. Masurile propuse in cadrul planului de redresare si rezultatele asteptate

6. O anexa cu documente financiare previzionate: planul de finantare, un buget de trezorerie, contul de profit si pierdere previzionat si bilantul previzionat.

Salvarea intreprinderii depinde, in mare masura, de acceptarea, de catre toti partenerii de afaceri (in special creditori), a planului de redresare propus[4]. Consensul celor implicati depinde atat de pertinenta concluziilor diagnosticului efectuat, cat si de credibilitatea solutiilor propuse.

De regula, un plan de redresare trebuie sa fie conceput astfel incat intreprinderea sa recupereze in maximum trei ani fondurile utilizate in actiunea de redresare. In cazul in care planul de redresare si actiunile intreprinderii in acest sens nu sunt cele mai potrivite, intreprinderea poate inregistra o noua “cadere”, ce poate constitui falimentul. Acest fenomen este constatat, de regula, in primul an de derulare a actiunii de redresare.

In concluzie, este esential ca, pe langa un plan de redresare cu un continut de masuri adecvate dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea, aceasta sa-si

foloseasca in totalitate resursele disponibile pentru aplicarea corespunzatoare si la timp a masurilor si sa urmareasca permanent evolutia rezultatelor obtinute.