Analiza Riscului de Credit la Nivelul Institutiilor Bancare

Economie

Analiza Riscului de Credit la Nivelul Institutiilor Bancare

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

1. Managementul riscului de creditare

1.1. Conceptul de risc bancar

1.2. Tipologia riscurilor bancare

1.3. Conceptul de management al riscului bancar

1.4. Implementarea Basel II in Romania

1.5. Noul acord de Capital Basel III

1.6. Conceptul de risc de credit

2. Stadiul actual al cunoasterii

3. Studiu de caz

3.1. Descrierea datelor utilizate în analiză

3.2. Metodologia utilizată

3.3. Testarea proprietăților eșantionului de date

Bibliografie

Anexe

Introducere

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale, creditul rămâne principala operațiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integrantă a activității de creditare. Riscul de credit este într-o formulare generală, riscul pierderilor determinate de încălcarea obligațiilor debitorilor prevăzute de contractul de credit. Analizând modificările portofoliilor de credit ca răspuns la diferitele modificări macroeconomice, putem observa că acestea sunt în condiții de stres o dată cu șocurile macroeconomice. Am dezvoltat astfel câteva modele de regresie liniară simplă și multiplă pentru a cuantifica influența factorilor macroeconomici asupra riscului de credit ce planează asupra băncilor. Rezultatele indică faptul că marile șocuri negative asupra Produsului Intern Brut au cel mai mare impact asupra riscului de credit din eșantionul de bănci. Totodată, rezultatele demonstrează valoarea potențială a acestor abordări pentru monitorizarea stabilității financiare.

Cuvinte cheie: risc de credit, macroeconomie, produs intern brut, CDS – credit default swap, șomaj.

1. Managementul riscului de creditare

1.1. Conceptul de risc bancar

În teoria clasică riscul se limitează la asteptarea matematică a pierderilor care pot apărea în cazul alegerii uneia dintre variantele posibile. În cadrul băncilor, riscul este reprezentat ca pierderile care apar în urma realizării unei decizii sau a alteia.

În anii 1930 economiștii A. Marshall și A. Pigou au elaborate bazele teorii neoclasice a riscului. Esența ei consta în următoarele : întreprinzătorul, considerând profitul ca o variabilă întâmplătoare și activând în condițiile de incertitudine în cadrul unei tranzacții se conduce de următoarele :

mărimea profitului așteptat

mărimea variabilei (riscul)posibile.

Economiștii L.Rastrighin și B. Raisberg definesc riscul ca „pierderile posibile” de fapt,

prin acestea situându-se pe pozițiile teoriei clasice a riscului.

În dicționarul de management editat la Paris se menționează că riscul înglobează 4 idei :

ideea de pericol sau de primejdie; e factorul de temut;

ideea costului strâns legată de precedent; măsura acestui cost se evaluează în termeni care arată gravitatea riscului;

ideea de măsură posibilă a evenimentului și exprimată în termeni care arată frecvența;

ideea de prezentare deliberată a unui pericol determinant, în vederea obținerii unui avantaj.

Riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective prin deteriorarea activității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi cu afectarea funcționalității băncii. Acesta poate fi provocat de căpușe externe sau interne băncii, generate fiind de mediul concurențial. Noțiunea de risc poate fi definită și ca un angajament care poartă o incertitudine datorită posibilității de câștig sau de pierdere.

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităților, serviciilor și produselor bancare și această multitudine de riscuri a generat și diferite tratări ale acestei noțiuni. Riscul la care este supusă o bancă trebuie privit ca un complex de incertitudini, de cele mai multe ori interdependente, întrucât pot avea cauze comune sau producerea unuia poate genera efecte de antrenare de tip domino, fiecare exprimând probabilitatea producerii unor evenimente care pot avea influențe pozitive sau negative pentru bancă.

Managerii instituțiilor financiare sunt conștienți de faptul că maximizarea profitului implică o expunere permanentă la risc. În acest context, managementul riscului este o componentă importantă a managementului bancar, cât și a strategiei unei bănci. Obiectivele privind gestiunea riscurilor bancare sunt înglobate în strategia băncii respective și în politicile specifice diferitelor domenii de activitate bancară. Acestea se regăsesc în structurile organizatorice ale societăților bancare.

În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare cum e cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb dar și a posibilelor pierderi imprevizibile. În general riscul este atribuit investițiilor și astfel asumarea lui devine inevitabilă și justifică existența băncilor.

După cum se știe, băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanțial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoaca o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme și se pot alimenta reciproc. Perioada actuală este denumită “era managementului de risc” în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.

1.2. Tipologia riscurilor bancare

Practica bancară a relevat în timp existența unei diversități de riscuri. Acuitatea și importanța acestora diferă de la perioadă la perioadă în funcție de starea economiei, transformările care au loc în societate și condițiile de existență și funcționalitate a sistemului bancar, volatilitatea pieței financiare, etc. Tocmai din aceste considerente a devenit necesară studierea sistematică a riscurilor bancare și clasificarea lor după diferite criterii.

În cazul băncilor, riscul este indus de nenumărate cauze, cea mai importantă fiind considerată natura activității instituției bancare. Banca este confruntată cu anumite riscuri specifice, dar și cu riscuri comune tuturor agenților economici. Clasificarea acestora conduce la stabilirea distincției dintre riscurile generale și riscurile specifice.

În categoria riscurilor generale se includ :

riscurile comerciale (riscul client/produs, riscul de piață, riscul de imagine comercială);

riscuri aferente bunurilor si persoanelor (riscul accidentelor, riscul de delict);

riscuri operaționale și tehnice (riscul asupra tratamentului operațiunilor, riscul asupra sistemului legat de telecomunicații);

riscuri de gestiune internă (riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul strategic, riscul de insuficiență funcțională, riscul asupra gestiunii personalului, riscul de dependență tehnologică, riscul de comunicații);

Riscurile specifice bancilor cuprind:

riscurile financiare (riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul asupra tuturor titlurilor cu venit variabil);

riscuri de semnătură (riscul clientelei, riscul interbancar, riscul de țară).

În activitatea sa, banca este supusă riscurilor pe două planuri: pe de o parte, banca este pasibilă de a se confrunta cu riscurile proprii oricărei întreprinderi, iar pe de altă parte banca funcționează ca un intermendiar specific în procesul circulației capitalului și se angajează în riscuri bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de contrapartidă).

Riscul de întreprindere decurge din faptul că banca este o afacere în care se angajează oameni, capitaluri, și care se confruntă cu riscuri de unde pot rezulta câștiguri sau pierderi ce urmează să remunereze aportul factorilor angajați.

În calitate de întreprindere, banca se confruntă cu un triplu risc:

de organizare legată de acțiunea omului – acest risc aduce în prim plan problema calității managementului;

de material – riscul de nefuncționare, sau riscul de pană, acționează în zona materială și afectează buna funcționare a exploatării bancare;

de mediul ambienal – reglementările de ordin juridic sau fiscal și influențele negative pe care acestea le pot exercita asupra băncii și profiturilor sale.

Riscul de contrapartidă (de parteneriat): indeplinidu-și atribuțiile profesionale, băncile desfășoară relații de parteneriat cu deponenții și creditorii și îndeosebi cu o mulțime de debitori, titulari de credite sau alte persoane, beneficiari ale serviciilor furnizate de bancă. In acest sens se angajează în diferite riscuri, specifice de parteneriat decurgând din credite legate de dobânzi sau cursuri valutare desemnate cu diferite denumiri, aceste riscuri fiind expresia aceluiași risc – de partener.

Principalele forme ale riscului de contrapartidă sunt:

riscul de credit – relevă posibilitatea pierderilor determinate de încălcarea de către debitori a opțiunilor prevăzute în contractul de credit;

riscul de lichidare – reprezintă pentru bănci dificultatea în a procura resursele necesare pentrua face față propriilor angajamente la un moment dat;

riscul dobanzii – reprezintă riscul diminuării veniturilor bancare (și deci și a profiturilor), ca urmare a mișcării ratelor dobânzii.

O altă serie de riscuri la care sunt supuse băncile sunt :

riscul de piață se referă la deviațiile nefavorabile ale valorii de piață, ale pozițiilor, pe timpul duratei minime necesare pentru lichidarea pozițiilor;

riscul de schimb (riscul cursului valutar) poate fi definit ca fiind riscul de a inregistra pierderi decurgând din evoluția cursului de schimb. El este strâns legat de riscul ratei dobânzii;

riscul de solvabilitate a băncii sau riscul de faliment este riscul de a nu dispune de fonduri suficiente de a acoperi pierderile eventuale;

riscurile operaționale sunt determinate de calitatea activelor băncii, a compartimentelor ce indeplinesc funcțiile sale de bancă;

riscul tehnologic este tipul de risc asociat calității și structurii ofertei de produse financiare;

riscul produsului nou exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente : situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului prevăzut al costurilor, lipsa de profesionalism a managerilor, etc.

riscul strategic – probabilitatea de a nu alege strategia potrivită în condițiile date;

riscul de fraudă – probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia;

riscul resurselor umane – generat prin politica de personal : prin recrutare, prin pregătire, motivare și menținerea specialiștilor;

riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia.

1.3. Conceptul de management al riscului bancar

Riscul se găsește astăzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscului este funcția cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de piață.

Operatorii de pe piețele internaționale se confruntă cu volatilitate crescută și cu repercursiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest caz vorbim despre riscul sistemic. Apariția sa este pusă în legătură și cu creșterea semnificativă a volumului de tranzacții cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).

Riscul bancar are două componente:

incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De expemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadență, chiar dacă există garanția, datorită posibilității reducerii valorii acesteia în timp și/sau a mărimii costurilor de execuție a acesteia. Banca își asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Managementul riscului trebuie înțeles pe plan larg, ca o acțiune, iar pe plan restrâns, în mod individualizat, de către persoanele responsabile cu supravegherea riscului. Obiectivele privind gestiunea riscurilor bancare sunt înglobate în strategia băncii respective și în politicile specifice diferitelor domenii de activitate bancară și se regăsesc în structurile organizatorice ale societății bancareexecuție a acesteia. Banca își asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Managementul riscului trebuie înțeles pe plan larg, ca o acțiune, iar pe plan restrâns, în mod individualizat, de către persoanele responsabile cu supravegherea riscului. Obiectivele privind gestiunea riscurilor bancare sunt înglobate în strategia băncii respective și în politicile specifice diferitelor domenii de activitate bancară și se regăsesc în structurile organizatorice ale societății bancare.

Gestiunea riscului de credit bancar are la bază două principii: diviziunea și limitatea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală : în perioadă de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici importantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce privește clienții suverani – diverisficare geografică. În cazul României, băncile își propun o diversificare a portofoliilor institutionale prin dezvoltarea activităților de creditare a sectorului privat.

Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderile de talie mare să aibă nevoie de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a piețelor o permite, astfel de firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intermediari. O altă soluție o reprezintă consituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar este ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, ansamblu structurat și organizat de o manieră precisă. Această soluție are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante,insă are avantajul divizării riscurilor. Poolul permite participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi (operație mai puțin riscantă și mai puțin costisitoare) și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.

Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic și de evolutia parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscului în două feluri : global și analitic, astfel:

fixând o limită proprie, internă, angajamentului său bancar în operații riscante (dar rentabile). Se stabilește o limită maximă pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active;

fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificările semnificative ale situației economice a acestor grupe să-i afecteze negativ expunerea.

Foarte utile se pot dovedi și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de definit în momentul în care criza se produce; preferabil este ca bancă să fie pregătită pentru eventualitatea producerii unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat.

Managementul modern al riscurilor bancare presupune următoarele elemente :

identificarea riscurilor – are în vedere inventarierea pozițiilor riscante care pot afecta rezultatul băncii;;

cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale producerii unei situații de risc asupra profitului bancar;

eleborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor – prin aplicarea unor instrumente specifice;

controlul riscurilor – este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt respectate și dacă intrumentele de gestiune sunt corect aplicate;

evaluarea performanțelor – presupune măsurarea performanțelor obținute în urma acoperirii la expunerile la risc..

Necesitatea evaluării performanțelor acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune iar măsurarea performanțelor acoperirii arată calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari și pe cele slabe ale acestora.

Regulile prudențiale bancare care se exprimă, cel mai adesea, prin anumite raporturi, au ca sferă de cuprindere principalele aspecte ale gestiunii bancare. Respectarea acestora orientează într-un mod decisiv strategia bancară și permite armonizarea cu legislația europeană, în vederea integrării țărilor europene, și cu cea internațională. Pentru țările membre ale UE prudența bancară poate fi cuantificată prin următoarele instrumente : solvabilitatea bancară, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de adaptare la riscul de piață, nivelul participațiilor financiare, nivelul capitalului minim.

1.4. Implementarea Basel II in Romania

Reglementarea mondială care stabilește o legătură directă între capitalul propriu al instituțiilor financiare și riscurile pe care acestea și le asumă este cunoscută sub denumirea de acordul Basel. Comitetul Basel pentru Supravegherea Bancară a introdus în 1988 Acordul privind Capitalul de acoperire a riscului. Afacerile bancare, practicile de management ale riscului, abordările organelor de supraveghere și piețele financiare au suferit transformări semnificative începând din acel an. Meritele Acordului din 1988 au fost recunoscute, în mai bine de 100 de țări, printre care și țările central și est europene, implementându-l în sistemele bancare naționale.

Conștientizând importanța deosebită pe care stabilirea unui cadru legal solid și transparent o poate avea asupra redării încrederii în sistemul bancar, autoritățile internaționale au înaintat în iunie 1999 noi propuneri de îmbunătățire a Acordului Basel I, întrucât în cadrul acestuia au existat unele limitări referitoare la faptul că evaluarea cerințelor de capital se bazează pe metode rigide de calcul ale expunerii la riscul de credit. Astfel, gradul de risc pentru creditele acordate agenților economici, garantate cu ipoteci, gajuri, cesiuni de creanță etc., era de 100%, indiferent de standingul economico-financiar al acestora, de importanța strategică pentru economia națională, de ratingul de credit, de serviciul datoriei, etc. Pe de altă parte, după definitivarea Acordului Basel I, s-a înregistrat o evoluție a metodelor și tehnicilor de evaluare a riscurilor, bazată pe metode probabilistice, care estimează pierderile potențiale aferente riscurilor de credit, de piață și operaționale.

De la sfârșitul anului 2006, băncile din UE s-au aliniat la prevederile Noului Acord de la Basel (Basel II), acord valabil și pentru România când a intrat în UE. Necesitatea acordului Basel II a apărut ca urmare a creșterii calității și complexității evaluării expunerii la riscuri, inclusiv prin introducerea în ecuație a riscurilor operaționale. Astfel, conform acordului Basel II, expunerile la risc pot fi evaluate atât prin intermediul unor metode standardizate conform Acordului Basel I, cât și prin intermediul unor metode bazate pe observații istorice și pe metode matematice probabilistice. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că pentru aplicarea metodelor mai avansate, băncile trebuie să dispună de baze de date istorice (cu informații din câțiva ani), care să stea la baza estimării indicatorilor respectivi.

Supuse la câteva condiții minimale și la cerințe privind divulgarea informațiilor, băncile care au primit aprobare în a utiliza abordarea bazată pe sisteme interne de evaluare a riscului de credit (IRB), se pot baza pe propriile estimări interne ale componentelor de risc. Componentele de risc includ : probabilitatea în cazul neîndeplinirii obligației (în cazul nerambursării ) a (PD), pierderi determinate de neîndeplinirea obligației (pierderea datorată nerambursării) a (LGD), expunerea la riscul de nerambursare (EAD) și scadență (M). Abordarea IRB se bazează pe măsurarea pierderilor neașteptate (UL) și a pierderilor așteptate (EL).

Acordul Basel II oferă băncilor posibilitatea de a utiliza mai multe abordări în ceea ce privește managementul riscurilor, în special a riscurilor de credit. Metodologia Basel, prin abordarea standardizată, utilizează ponderi fixe de risc corespunzătoare fiecărei categorii de active și evaluări externe ale creditului, iar prin abordarea avansată, bazată pe modele interne pentru riscul de credit, aduce inovație în ceea ce privește managementul riscului de credit. Comitetul promovează politici de evaluare și măsurare a riscului de credit întrucât are un interes deosebit în acordarea prudențială a creditelor și în modul de acțiune al băncilor.

1.5. Noul acord de Capital Basel III

Implementarea prevederilor Basel II, începând cu 1 ianuarie 2008 a necesitat preluarea și adaptarea formularelor de raportare elaborate de Comitetul Supraveghetorilor Bancari din Europa (CEBS) și asigurarea comparabilității informației financiare raportate autorităților de supravegere din UE.

Criza financiară a demonstrat însă faptul că acordul Basel II are mai multe lacune, motiv pentru care este nevoie de o actualizare. Cele mai imporante elemente vizate sunt:

Nivelul mediu de capital impus de noile discipline este inadecvat, iar acest lucru a fost unul dintre motivele de prăbușire recentă a mai multor bănci;

Cerințele de capital pe baza reglementărilor Basel II sunt ciclice și prin urmare tind să consolideze fluctuațiile ciclului de afaceri;

În cadrul Basel II evaluarea riscului de credit este delegată instituțiilor non bancare, cum ar fi agențiile de rating, aspect ce poate duce la posibile conflicte de interese;

Ipoteza cheie că modele interne de măsurare a expunerilor la risc sunt superioare, s-a dovedit a fi greșită;

Noul cadru prevede stimulente pentru intermediari de a-și deconsolida bilanțul de unele expuneri foarte riscante;

Pilonului I și Pilonului II li s-a dat foarte puțină atenție. Este nevoie de o transparență a profilului de risc a unei bănci și de o bună înțelegere atât a profilului de risc, cât și a pozițiilor de risc ale unei bănci.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel (BCSB) a propus o strategie corespunzătoare pentru a remedia deficiențele fundamentale relevate de criză de pe piața financiară cu privire la reglementarea, supravegherea și managementul riscului activelor bancare pe plan internațional. Obiectivul principal al acestei strategii este de a întări rezervele de capital și, de asemenea, să promoveze puternic managementul riscurilor și practicile de guvernare pentru a limita concentrațiile de risc în bănci. În cele din urmă, obiectivul pincipal al Comitetului de la Basel este de a se asigura că sectorul bancar servește rolul său tradițional de amortizor de șocuri pentru sistemul financiar și nu de un amplificator de risc între sectorul financiar și economia reală.

La sfârșitul anului 2009, Comitetul de la Basel, a emis pentru consultare 2 lucrări: Strenghtening the resilience of the banking sector și International framework for liquidity risk measurement, standard and monitoring. Aceste documente conțin 2 pachete de propuneri pentru întărirea capitalului global și a normelor de lichiditate, cu scopul de a promova un sector bancar mai rezistent. Scopul principal al acestor pachete consultative a fost de a aborda lecții ale crizei legate de reglementare, supraveghere și de gestionare a riscului bancar la nivel mondial.

Elementele principale cuprinse în primul document, „Strenghtening the resilience of the banking sector” sunt:

În primul rând calitatea, coerentă și transparența capitalului de bază vor fi ridicate. Acest lucru va asigura faptul că activele băncilor la nivel internațional sunt într-o poziție mai bună pentru a absorbi pierderile.

În al doilea rând, acoperirea riscurilor capitalului va fi consolidat. În plus, comitetul își propune să consolideze cerințele de capital pentru expunerile riscurilor de contrapartidă rezultate din derivate, operațiunile repo, titluri de valoare și activități de finanțare. Aceste accesorii vor consolida capacitatea de rezistență a instituțiilor bancare individuale și va reduce riscul de transmitere a șocurilor de la o instituție la alta prin intermediul instrumentelor derivate și prin canalele de finanțare.

Comitetul va introduce un raport de pârghie, ca o măsură suplimentară cu scopul de a migra la un pilon bazat pe analize adecvate și calibrate. Pentru a asigura compatibilitatea, detaliile cu privire la raportul de pârghie vor fi armonizate la nivel internațional, pe deplin ajustate pentru orice diferențe rămase în contabilitate. Raportul va fi calibrat astfel încât să servească ca o măsură suplimentară, credibilă la cerințele bazate pe riscuri, luând în considerare modificările viitoare ale cadrului Basel II.

În al patrulea rând Comitetul va introduce o serie de măsuri pentru a promova constituirea de rezerve de capital, în vremurile bune, care pot fi folosite în perioadele de stres. Un cadru de capital anticiclic va contribui la un sistem bancar mai stabil care va diminua șocurile bancare și economice. În plus, Comitetul va promova constituirea de provizioane pe baza pierderilor așteptate.

De asemenea, se va introduce un standard global de lichiditate minimă pentru activele bancare la nivel internațional, care să includă calcularea unei rate de lichiditate pentru 30 de zile, cerință susținută și de o raportare pe un termen mai lung. Cadrul include de asemenea un set de măsuri de monitorizare din partea autorităților de supraveghere pentru identificarea și analiză tendințelor riscului de lichiditate la nivelul întregului sistem. Aceste standarde de monitorizarea completează Principiile Comitetului de Gestionare a riscului de lichiditate și de supraveghere emise în septembrie 2008.

Potrivit Acordului Basel III, semnat de Comitetul de Supraveghere Bancară, băncile trebuie să tripleze, până în 2015, rezervele de capital de calitate superioară, până la o rată de adecvare de 7%. Astfel, autoritățile bancare globale și marile bănci centrale au decis să crească rata capitalului de bază de rang I (core Tier 1) la 4.5%, de la 2%. Totodată, rata totală Tier 1 a fost stabilită la 6% față de 4%. Băncile vor fi nevoite să construiască și un nou tip de rezervă, de „conservare a capitalului” de 2.5%, pe lângă ratele Tier 1, formată din capital comun (common equity), iar în cazul băncilor în care vor fi semnalate „condiții excesive de credit” se va crea „o rețea contraciclica”, de 0 – 2.5%.

Al doilea document, „International framework for liquidity risk measurement, standards and monitoring”, are în vedere mai multe principii cheie ale unui cadru robust, pentru gestionarea riscurilor de lichiditate la nivelul băncilor în scopul protejării deponenților și de a spori stabilitatea globală a sistemului financiar.

Aceste principii sunt menționate mai jos:

bordul de conducere și de supraveghere;

stabilirea unor politici și toleranta la risc;

utilizarea unor instrumente de gestionare a riscului de lichiditate cu ar fi prognoze cuprinzătoare ale fluxului de numerar, limite de lichiditate și de testare pentru scenarii de stres;

elaborarea de planuri robuste și complexe pentru finanțare de urgență;

menținerea unui nivel ridicat pentru active ușor de transformat în numerar pentru a satisface nevoile de lichiditate contingente.

De anul trecut, națiuni europene precum Franța și Germania au făcut lobby pentru ca reglementările acordului Basel III să fie mai puțin severe, iar Basel Comitee on Banking Supervision a răspuns prin reducerea numărului excluderilor și prin stabilirea unei perioade de tranziție satisfăcătoare.

Principalele schimbări:

Rata capitalului de bază (Tier 1 capital ratio) – norme de excludere mai puțin severe. Două puncte au fost înlăturate din lista de excluderi obligatorii anunțate în decembrie și anume: bunurile intangibile și creanțele privind impozitul amânat. Alte puncte sunt acum parțial reintroduse în rata capitalului de bază, după ce, inițial, au fost înlăturate: creanțele privind impozitul amânat și investițiile în acțiunile comune ale instituțiilor financiare să fie permise. Pentru ambele elemente limita stabilită este de 10% din componența de acțiuni comune a băncii.

Definiția efectului de pârghie (Leverage Ratio) – minimul efectului de pârghie este de 3%.

Rata de acoperire a lichidității (Liquidity coverage ratio) – nivelul ratelor de run-off au fost scăzute, pe când la rata de împrumut pe termene mai lungi termenul disponibil de finanțare a fost prelungit. Propunerea include și un răspuns la riscul de țară, care a îngrijorat piața în ultima perioadă, fiind inclusă o reducere de 15% la anumite la obligațiuni.

Perioada de introducere graduală. Implementarea noilor reglementări Tier 1 a început în ianuarie 2013 și trebuie să fie finalizată până la începutul anului 2015, iar aplicarea noilor rezerve de conservare a capitalului se va introduce defazat, în perioada ianuarie 2016 – ianuarie 2019. Perioada de tranziție, mai mare decat cea pentru Basel II, pare a fi determinată de lipsa dovezilor unei redresări reale a economiei globale și a situațiilor actuale din diverse țări.

Relaxarea și lunga perioadă de introducere ar trebui să provoace îngrijorare întrucât câștigurile băncilor vor trebui revizuite, prin urmare vor trebui să pună deoparte mai mult capital pentru rezerve. Faptul că relaxarea este mai degrabă semnificativă în comparație cu versiunea originală a documentului de la începutul anului 2009, ar trebui să genereze îngrijorare pe termen lung în sectorul financiar, în special în Europa și SUA.

În prezent, în aceste regiuni se desfășoară o acțiune de reparare a bilanțurilor,dar acest proces poate fi revigorat simplu prin luarea în considerare a unui nivel mai ridicat de risc și ținând cont de regimul de rate foarte scăzut ale dobânzii, lucru ce ar fi cu adevărat tentant. Pe termen scurt, acest lucru va avea un efect major asupra instituțiilor atât din perspectiva câștigurilor, cât și a reparării bilanțurilor, iar pe termen lung va atrage riscuri serioase pentru o nouă criză în sistemul bancar cauzată de asumarea excesivă a riscului, astfel guvernelor europene și celui american, atât de îndatorate, le va fi extrem de dificil să le ajute și pe celelalte.

Basel II s-a dovedit a fi o piatră de hotar în supravegherea bancară internațională, datorită complexității sistemului bancar și necesității de a coordona normele din numeroase țări. Este proiectat pentru a alinia capitalul băncii cu riscurile. Datorită evoluțiilor generate de criza financiară – eșecurile băncilor, injecții masive de capital de către guverne – este de așteptat o revizuire sau modificare de către Comitetul Acordului Basel. Ca rezultat, va fi renunțarea la anumite clase de active și creșterea în altele. În acest sens băncile vor aloca capital pentru sectoarele care oferă cea mai bună rentabilitate a capitalului. Basel III urmărește reconfigurarea întregului cadru de reglementare și supraveghere a activității bancare cu accentuarea componenței de avertizare timpurie asupra escaladării riscurilor.

În ceea ce privește producția din economie, noile reglementări privind capitalul și lichiditatea băncilor vor avea doar un impact modest în perioada în care vor fi introduse, dar vor aduce beneficii substanțiale pe termen lung, susțin instituțiile însărcinate cu elaborarea regulilor Basel III. Comitetul pentru Supraveghere Bancară de la Basel și al Consilulului pentru Stabilitate Financiară sunt de părere că reglementările vor înăspri condițiile de creditare și vor reduce investițiile în perioada de tranziție într-un grad cu mult mai redus decât ceea ce estimează băncile.

Totodată, noile reguli vor reduce semnificativ incidența crizelor financiare și implicit a scăderilor economice pe care acestea le cauzează, beneficii care depășesc cu mult pierderea modestă de producție care va fi remarcată în anii în care vor fi reintroduse. Președintele Consilului de Supraveghere Financiară este de părere că analizele arată un cost macroeconomic al implementării standardelor mai solide suportabil, în timp ce beneficiile aduse pe termen lung stabilității financiare și creșterii econimice stabile sunt substanțiale. Potrivit studiilor CSF, produsul intern brut global va scădea cu 0.2% pentru fiecare punct procentual de creștere a raportului capital tangibil la active ponderate la risc, timp de 4 ani.

Marea majoritate a instituțiilor financiare constituie în prezent rezerve cu mult mai ridicate decât minimul cerut de lege, prin urmare noul set de reguli Basel III, va impune cel mai probabil, o rată de adecvare a capitalului de 4-6%, un nivel real, de altfel, pentru capitalul băncilor.

În luna octombrie 2010 o comisie din Elveția a concluzionat în unanimitate că băncile importante din Elveția precum Credit Suisse și UBS ar fi subiectul unui necesar mult mai mare de capital decât cel prevăzut conform Basel III. Reglemantatorii din alte țări, incluzând Marea Britanie ar necesita reguli mult mai stricte decât Basel III. Astfel, în Marea Britanie, nivelul tampon de lichiditate impus în urma crizei financiare este mult mai stringent decât cel prevăzut în cadrul Basel III.

1.6. Conceptul de risc de credit

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale, creditul rămâne principala operațiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integrantă a activității de creditare. Riscul de credit este într-o formulare generală riscul pierderilor determinate de încălcarea obligațiilor debitorilor prevăzute de contractul de credit. Întârzierea plății dobânzilor sau ratelor reprezintă manifestări ale unui asemenea risc. Riscul de credit este definit în norme de autorizare și de supraveghere prudențială ale BNR ca fiind ariscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale” astfel că volumul de provizioane constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a riscului asumat de aceasta.

În activitatea lor, băncile dau greș din diverse motive, cel mai important motiv fiind însă „creditele proaste”. Principala sursă de venit a unei bănci comerciale o reprezintă dobânzile portofoliului de credite, de aici rezultând de altfel și principalul risc cu care se confruntă o bancă, riscul de credit. Bancile sunt foarte atente la clienții cărora li se acordă credite, au norme foarte stricte și programe de evaluare în funcție de natura creditului acordat, însă pe parcurs, aceste credite se pot transforma în pierderi pentru bancă datorită nerambursării.

Riscul de credit este principala cauză a problemelor cu care se confruntă băncile comerciale, dar și cel mai sensibil risc la care managerii bancari trebuie să facă față. Cunoscut și sub denumirea de risc de neîndeplinire a termenilor contractuali, deseori, acesta este asociat cu împrumuturi sau investiții, dar poate fi asociat și cu rata cursului se schimb sau oricare alte extensii ale creditului bancar. Bancherii cunosc faptul că împrumutatul banilor este o afacere riscantă și că unele imprumuri nu vor mai fi recuperate, dar cu toate acestea ei își asumă riscul pentru pierderile așteptate, de obicei 1-2% din totalul împrumuturilor acordate. Dacă însă aceste pierderi sunt în sume mari, vor fi deduse din capitalul băncii, capital care va trebui să fie suplimentat, de aceea, este necesar să se acorde o deosebită importanță analizei de risc, precum și managementului riscului de credit. În forma să finală, riscul creditului aduce băncii pierderi prin falimentul debitorului, situații în care pierderile sunt irecuperabile.

Întrucât riscul de credit este principalul risc ce trebuie combătut, statul, prin legi, și comunitatea bancară, prin norme precise, creează băncilor un sistem de protecție (prin cadrul de control intern și extern asupra băncilor), care trebuie să fie promovat permanent.

2. Stadiul actual al cunoasterii

2.1. Olli Castrén, Trevor Fitzpatrick and Matthias Sydow – “Assessing portfolio credit risk changes in a sample of EU large and complex banking groups in reaction to macroeconomic shocks” – European Central Bank, Working Paper Series, no 1002, February 2009

Autorii au încercat, prin acest articol, să implementeze un model de risc de credit cu scopul de a dezvolta o unealtă pentru a monitoriza riscul de credit pe un eșantion de bănci cu activități complexe din cadrul Uniunii Europene, bazându-se pe date cu caracter public (rapoarte anuale).

Prin corelarea datelor publice ale băncilor cu date macroeconomice, aceștia au simulat efectele diferitelor șocuri macroeconomice asupra calității portofoliilor de credit și a probabilității de default ale debitorilor. Pentru a rula modelul riscului de credit, fără nicio analiză a scenariilor, aceștia au folosit creditele expuse, probabilitățile de default (PD) pentru fiecare credit și informații despre pierderile în caz de default (LGD). Toate acestea au putut fi conectate cu următoarele sectoare: corporate, instituții financiare, gospodării și sectorul public. Folosindu-se de aceste inputuri, creditele Value at Risk (VAR) au putut fi calculate. Rezultatele au arătat că riscul de credit variază între bănci depinzând de linia de business urmărită precum și de expunerile sectoriale și geografice.

Conform datelor analizate, aceștia au ajuns la concluzia că nivelul provizioanelor băncilor se află între limite normale. Rezultatele testelor de stres efectuate au arătat că impactul șocurilor macroeconomice au avut un impact mai mare în anul 2004, comparativ cu anul 2005. În acel an, s-a putut observa o scădere a Produsului Intern Brut mai mare decât în 2005. Totodată, aceleași rezultate au confirmat faptul că aproximativ 75% dintre bănci ar face față oricăror șocuri macroeconomice testate de către aceștia.

2.2. Philosophov, Leonid V. – „Assessing Validity and Accuracy of the Basel II Model in Measuring Credit Risks of Individual Borrowers and Credit Portfolios”

Cu acest articol, autorul dorește să trateze problema validării și calibrabrii modelelor de risc de credit în acordul Basel II.

Principala atenție a Basel II este concentrată pe riscul de credit, a cărui validare pare a fi realizabilă, deoarece riscul de credit a debitorilor individuali și portofoliile sunt accesibile pentru calcule precise. Acesta a calculat riscurile folosindu-se de modelul multi-perioadă Beyesian (BMP – bazat pe formule probabilistice exacte), precum și de modelul de portofoliu BMP.

Studiul a descoperit că modelele Basel II asigură evaluări corecte ale distribuțiilor de pierderi de credite pentru portofolii medii și mari, cu peste 30 de rambursări individuale, însă pentru credite și portofolii mici, modelele de evaluare Basel II sunt neșlefuite. Lucrarea oferă o privire alternativă la unele concepte principale ale Basel II, precum probabilitatea de nerambursare (PD) și corelarea.

Se dovedește că pentru debitorii ce fac parte din categoria corporațiilor, situația lor financiară influențează drasctic riscul de credit al băncii, în timp ce pentru debitorii individuali, corelarea pentru evaluarea riscului și a portofoliilor lor nu este necesară, întrucât aceasta este cauzată de schimbările ratelor de default (comune pentru toți debitorii), în strânsă legătură cu situația macroeconomică.

2.3. Jiashen You, Tomohiro Ando – „ A statistical modeling methodology for the analysis of term structure of credit risk and its dependency”, Feb. 2013

2.4. Trenca Ioan, Annamária Benyovszki „Credit risk, a macroeconomic model application for Romania”

2.5. Bedendo Mascia, Colla Paolo – “Sovereign and Corporate Credit Risk: Spillover Effects in the Eurozone“, February 5, 2013

3. Studiu de caz

3.1. Descrierea datelor utilizate în analiză

Setul de date pe care se bazeaza analiza urmatoare cuprinde valorile inregistrate trimestrial ale produsului intern brut, credit defaul swap, venit national net, economiile nete si somaj in cele 27 de tari din Uniunea Europeana, in perioada 2000-2013, obtinand astfel un numar de 52 de observatii. Pe baza acestor date se doreste stabilirea impactului pe care datele macroeconomice enumerate mai sus le au asupra riscului de credit la nivelul institutiilor bancare. Datele au fost preluate de pe siteul institutului european de statistica, Eurostat, precum si de pe siteul Bloomberg.

3.2. Metodologia utilizată

Urmand modelul literaturii de specialitate, cuantificare influentei factorilor macroeconomici asupra riscului de credit va fi realizata prin estimarea unei regresii cu date panel.

Modelele cu date panel constau în estimarea de ecuații de regresie în care sunt folosite serii care sunt, în același timp, atât serii cronologice cât și serii cross-secționale. Estimările efectuate cu date panel au avantajul că permit: (1) rezumarea printr-un singur coeficient a impactului unei singure variabile asupra unui grup de serii de timp de variabile dependente (2) estimarea de coeficienți specifici pentru fiecare serie de timp considerată ca variabilă dependentă-efecte fixe (3) gruparea variabilelor dependente în categorii și estimarea impactului categoriei din care face parte variabila dependentă asupra evoluției acesteia.

În studiile care utilizează date cross-secționale, există posibilitatea ca varianțele erorilor să varieze de-a lungul grupurilor. Prin urmare, în scopul obținerii unor estimatori mai buni, este utilizată metoda celor mai mici pătrate generalizată (GLS).

Considerând un model de forma:

unde , Y este vectorul variabilelor dependente, α este un scalar, X este vectorul variabilelor explicative, β este vectorul parametrilor, este vectorul termenilor reziduali, iar și reprezintă efectele fixe sau aleatoare specifice cross-secțiunii sau perioadei, estimatorul GLS are la bază momentele de forma:

unde este matricea instrumentelor pentru cross-secțiunea i, , iar este un estimator consistent al matricii de covarianță Ω.

Rescriind modelul inițial sub formă vectorială:

(3)

și notând cu Z vectorul acelor observațiilor care sunt cât mai puternic corelate cu și necorelate cu termenii reziduali, estimatorul GLS are forma:

3.3. Testarea proprietăților eșantionului de date

Pentru ca rezultatul ipotezei să fie cât mai concis cu putință și pentru evitarea unor rezultate aberante, datele, respectiv CDS-urile, produsul intern brut, venitul national net, economiile nete și șomaj, trebuiesc să fie staționare. O serie este staționară dacă nu își schimbă proprietățile în timp, are media constantă sau, cu alte cuvinte, observațiile trebuie să fluctueze în jurul mediei; nu are trend și variația este constantă. Din punct de vedere economic o serie este staționară dacă un șoc asupra seriei este temporar, respectiv se absoarbe în timp, nu este permanent.

Pentru a le testa staționaritatea, vom folosi două dintre cele mai utilizate teste în acest scop: ADF și PP.

Testul Dickey-Fuller

Pentru a ilustra acest test, considerăm un proces autoregresiv AR(1): yt = μ +ϕyt-1 + ε unde: μ și ϕ sunt parametri, iar ε este zgomot alb (white noise). y este o serie staționară dacă −1 <ϕ < 1. Dacă ϕ = 1, y este o serie nestaționară. Dacă ϕ este mai mare decât 1, seria y este explozivă. Ipoteza de staționaritate a seriei poate fi evaluată testând dacă valoarea absolută a lui ϕ este mai mică decât 1. Acest test ia rădăcina unitară ca ipoteză nulă: H0 : ϕ = 1. Testul este apoi continuat estimând o ecuație din care s-a scăzut în ambele părți yt-1 : Δyt = μ +yyt-1 +εt, unde y =ϕ −1, iar ipoteza nulă este: H0 : y =1 . Pentru testarea ipotezei nule, se folosește testul t.

Testul Philips-Perron

Regresia pentru acest test este un proces AR(1): Δyt =α + βyt-1 +εt și se testează corelațiile seriale în ε . Pentru testarea ipotezei nule se folosește testul t modificat.

Produsul intern brut

Așa cum am descris mai sus, pentru a testa staționaritatea seriei ‘GDP’, vom folosi testele Dickey-Fuller și Philips-Perron. Înainte de aceasta, vom încerca să vedem dacă reprezentarea grafică a seriei se încadrează în caracteristicile unei serii staționare, și anume: să nu aibă trend, variația să fie constantă și să fluctueze în jurul mediei. (vezi graficul 1)

După cum se poate observa cu ușurință, această serie nu este staționară, întrucât nu urmează niciuna dintre caracteristicile unei serii staționare.

Referitor la analiza noastră, presupunem ipoteza H0: serii nestationare. Dacă probabilitatea testului <5%, respingem ipoteza nulă. În caz contrar, acceptăm ipoteza nulă. Probabilitatea aferentă testului Dickey-Fuller este de 0.4636 pentru produsul intern brut. Fiind mai mare decât pragul de 0,05, se acceptă ipoteza nulă potrivit căreia seriile sunt nestaționare. Acceptând ipoteza nulă, reiese faptul că procesul are o rădăcină unitate, deci poate fi staționarizat prin diferențiere. (vezi anexa 2). După procesul de diferențiere la primul nivel, probabilitatea aferentă testului Dickey-Fuller este de 0.0000 pentru produsul intern brut, mai mică decât 0,05. Astfel, se respinge ipoteza nulă potrivit căreia seria este una nestaționară. Prin urmare, aceasta a fost staționarizată. (vezi anexa 3).

Credit default swaps

La fel ca și pentru seria anterioară, vom testa staționaritatea pentru seria „credit default swaps”. Analizând graficul(vezi anexa 4), aceasta pare a fi deja staționară, însă pentru o mai mare rigurozitate vom efectua și testul Dickey Fuller (vezi anexa 5). Acesta confirmă, într-adevăr, graficul, astfel că având o probabilitate de 0.0000, seria respinge ipoteza nulă, deci este una staționară.

ACKNOWLEDGEMENTS:

Această lucrare a fost cofinanțată din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiect numărul POSDRU/86/1.2/S/53202 „Competențe avansate – profesionale și de cercetare – în managementul riscului internațional”.

Bibliografie

Bătrâncea Ioan, Aurel Bejenaru, Ioan Trenca, Sorin N. Borla – "Analiza Performanțelor și Riscurilor Bancare", ed.Risoprint, 2008

Bayoumi T. and Melander O. (2008).“Credit Matters: Empirical Evidence on US Macro-Financial Linkages”, IMF Working Paper No 08/169

Benton E. Gup, James W. Kolari – „Commercial Banking: The Management of Risk”, Ed. Wile, 2004

Bernanke, B. (1993), „Crediting the macroeconomy”, Federal Reserve Bank of New York Quarterly Review, 18,821-856.

Bernanke,Ben S., Mark Gertler, and Simon Gilchrist (1996) – „The Financial Accelerator and the Flight to Quality”, The Review of Economics and Statistics, Vol. 78,No. 1. (Feb., 1996), pp. 1-15.

Bernanke,Ben S., Mark Gertler, and Simon Gilchrist (1999), „ The Financial Accelerator in a Quantitative Business Cycle Framework, in handbookof Macroeconomics”, Volume 1C,Handbooks in Economics, Volume 15, Amerstdam: Elsevier, pp. 1341*93 earlierversion: NBER Working Paper, 5455.).

Bernanke, B. (2007), „The Financial Accelerator and the Credit Channel”

Boss Michael, (2002), “A Macroeconomic Credit Risk Model for Stress Testing the Austrian Credit Portfolio”, In: Financial Stability Report 4. OeNB. pp. 64*82.

Cecchetti StephenG *i Enisse Kharroubi, 2012. – „Reassessing the impact of finance on growth”, BISWorking Papers no 381

CFO Research Services Boston, The Impact of Basel III in Europe. A supplement to Capital Management in Banking: Senior Executives on Capital, Risk, and Strategy, Ernst & Young Bank Executive Series

Cihák, M. and P. K. Brooks (2009).”From SubprimeLoans to Subprime Growth? Evidence for the Euro Area” – IMF Working Paper No. 09/69. European Central Bank, 2010, “Financial Stability Review June 2010” (Frankfurt: European CentralBank).

CharlesR. Morris, „Are the big banks winning?, Reuters, 2012

Dardac Nicolae, „Institutii de credit”, Bucuresti : Editura ASE , 2012

Dedu Vasile, „Gestiune bancara”, Bucuresti : Editura Didactica si Pedagogica , 1999.

Friedman, B. andK. Kuttner,(1993), „Economic activity and the short-term credit markets: an analysis ofprices and quantities”, Brookings Paperson Economic Activity, 2, 193-283

Georgescu F., (2005, 2006), “Stadiul pregatirii pentru aplicarea reglementarilor Basel II în sistemul bancar românesc”, prezentare la seminarul Managementul riscurilor în perspectiva Basel II, editia a II-a si a III-a organizat de Finmedia

Georgescu Florin, 2010, „Contributia politicii prudentiale a BNR în cadrul mix-ului de politici economice”, Banca Nationala a României

Isarescu Mugur, 2007, „The financial intermediation in Romania, between 1990 and 2007”, National Bank of Romania

Helian D – „Impactul Aplicării Basel 2 Asupra Sistemului Bancar Românesc."

Jakubik Petr and Bogdan Moinescu, 2012,”Assessing optimal credit growth for an emerging banking system”, Paper given at the 10th INFINITI Conference on International Finance, TrinityCollege and Journal of Banking and Finance, Dublin, Ireland, June 11-12

Jakubik Petr and Christian Schmieder, 2008. “Stress Testing Credit Risk: Comparison of the CzechRepublic and Germany”, Financial Stability Institute, Bank for International Settlements, FSI Award 2008 Winning Paper.

Modigliani Franco and Merton H. Miller, (1958) – ”The cost of capital, corporation finance and the theory of investment”, The American Economic Review, Vol. XLVIII, no. 3

Maria DIMITRIU, CARACOTA Razvan-Constantin, OPREA Ioana-Aurelia, SCRIECIU Marian-Albert – „Credit Risk Management in Terms of Basel III”, Review of international comparative management, 2011

Normele BNR nr.12/2002 si Regulamentul nr.5/2002

Sirtaine Sophiand Ilias Skamnelor,2007, „Credit growth in EmergingEurope: A cause for stability concerns?”, World Bank, Policz Research WorkingPaper 4281

Treapat, Laurentiu Mihai, „Riscul de credit : abordarea standardizata”, Tribuna Economica v. 19, nr. 16 (Apr 2008), p. 78-80.

Truica Luiza Denisa, „Analiza riscului de credit”, Bucuresti : A.S.E. , 2012

http://www.bloomberg.com/markets/

www.bnr.ro

http://www.jstor.org/discover/10.2307/20122317?searchUrl=%2Faction%2FdoBasicSearch%3FQuery%3Drisk%2Bcredit%26fromHomePage%3Dtrue%26acc%3Doff%26wc%3Don%26fc%3Doff&Search=yes&uid=3738920&uid=2129&uid=2134&uid=2&uid=70&uid=4&sid=21101803719491

http://www.jstor.org/discover/10.2307/4102194?searchUrl=%2Faction%2FdoBasicResults%3Fla%3D%26wc%3Don%26fc%3Doff%26vf%3Dall%26bk%3Doff%26pm%3Doff%26jo%3Doff%26ar%3Doff%26re%3Doff%26ms%3Doff%26Query%3Drisk%2Bcredit%26sbq%3Drisk%2Bcredit%26si%3D1%26aori%3Doff%26so%3Drel%26hp%3D100%26Go%3DGo&Search=yes&uid=3738920&uid=2129&uid=2134&uid=2&uid=70&uid=4&sid=21101803719491

http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=655205

http://www.ecb.eu/pub/pdf/scpwps/ecbwp1002.pdf

www.ecb.int

http:// ec.europa.eu

Anexe

Anexa 1

Graficul seriei „GDP” inainte de staționarizare

Anexa 2

Rezultatul testului ADF pentru seria ‘produs intern brut” înainte de staționarizare

Anexa 3

Rezultatul testului ADF pentru seria ‘produs intern brut” dupa staționarizare

Anexa 4

Graficul seriei „CDS”

Anexa 5