Analiza Riscului de Acordare a Creditelor

=== Biblografie ===

BIBLIOGRAFIE

Adrian V.Badescu, Ion Dobre – “Modelarea deciziilor economic-financiare”, Ed.Conphys, 2001

Brezeanu Petre – “Gestiunea financiară a intreprinderii în economia de piață”, Ed.Fundației:România de mâine”, București, 1999

Joel Bessis – “Risk management in banking”,Chichester, New York, Weinheim, Brisbane, Singapore, Toronto, West Sussex, POI9 IUD, England

V.Dedu – “Gestiune Bancară”,Ed.Didactică și pedagogică R.A.București,1999

I.Nitu – “Managementul riscului bancar”,Expert,2000

Nicolae Dardac,Bogdan Moinescu – “Economie teoretică și aplicată”

Bardos, M. – “Detecting the risk of company failure at the Banque de France” – Journal of Banking and Finance nr. 22, 1998

Roxin L. – “Gestiunea riscurilor bancare”,Ed. Didactica si pedagogica,Bucuresti, 1997

NORME nr.3 din 24 februarie 1994 privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc

Florin Georgescu – “Stadiul actual al aplicării acordului Basel II”,Conferința Finmedia “Managementul riscului în perspective Basel II ”,Ediția a IV-a,BNR,24 aprilie 2007

www.wall-street.ro

Basel Bank for internațional settlements. 2000. – “ Credit Ratings and Complement Sources of Credit Quality Informațion “. Basel Committee on Banking Supervision Working Paper

Monica Roman – “Statistică financiar – bancară”.A.S.E

Norme metodologice privind activitatea de creditare nr 1/1997;23.28.2006;3/1994;58/1998

Mihai Păun,Carmen Hartulari,Ramona.M.Păun – “Analiza,diagnoza și modelarea sistemelor financiar-bancare”

AbnAmroBank

=== Capitolul 1 ===

1.ASPECTE ALE RISCULUI BANCAR

Definirea riscurilor bancare

Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic, monetar și financiar-bancar sunt permanent supuse unei concurențe acerbe. Astăzi, băncile sunt văzute de specialiști ca fiind acele instituții care administrează riscul.

Banca este un intermediar, o verigă între deponenții care au fonduri de plasat și doresc o utilizare cât mai eficientă a acestora și clienții potențiali care sunt în căutarea resurselor indispensabile funcționării și dezvoltării afacerilor lor.În consecință, operațiunile de credit efectuate de bancă au la bază prudența bancară ca principiu fundamental de politică bancară care caracterizează întreaga activitate.Prudența bancară presupune ca în primul rând, procesul de luare a deciziei de creditare să se bazeze pe cunoașterea și înțelegerea activității clienților săi. Cunoașterea activității desfășurate în perioada anterioară precum și a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea băncii să ia măsuri pentru diminuarea riscului în vederea recuperării creditelor și a recuperării dobânzilor.Orice credit acordat presupune asumarea conștientă a unui risc pentru simplul fapt ca practic nu există afaceri absolut sigure.

În consecință, în vederea protejării fondurilor care sunt împrumutate banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt plasate creditele. Atunci când banca acordă un credit, ea face, pe baza cunoașterii detaliate a clientului, un act de încredere.

Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care poate aparea pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi. Asumarea conștientă a unui risc presupune adoptarea unor acțiuni prudente și calculate, având în vedere următorii factori:

respectarea măsurilor prudențiale impuse de autoritatea natională de reglementare;

profitul scontat să justifice expunerea respectivă la risc;

eventualele pierderi să poată fi acoperite din provizioane și profit, astfel incât să nu deterioreze dramatic situația financiară a băncii;

riscul trebuie astfel dimensionat încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi considerată normală pentru activitatea bancii și imaginea acesteia să nu fie deteriorată;

acceptarea unui risc prudent în funcție de profitul care se previzionează a fi obținut;

acceptarea numai a acelor riscuri care pot fi cuantificabile;

asumarea riscului în afacere și de către bancă și de către client, ceea ce înseamnă că și clientul trebuie să contribuie cu o parte din sursele sale proprii la finanțarea proiectului respectiv;

creditul trebuie să fie garantat și cu valori materiale.

În activitatea de gestionare a riscului trebuie să se aibă permanent în vedere că orice afacere implică un risc, dar cel mai mare risc este de fapt ignorarea riscului.

Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii. Riscul bancar poate fi provocat în interiorul băncii de catre clienți sau din cauza mediului concurențial extern.Garanțiile reprezintă sursa de rambursare a creditului și sunt utilizate numai în cazul în care nu mai există alte posibilități de rambursare a acestuia și a plății dobânzii.Obiectivul important în analiza de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoașterea evoluției clientului din perioadele trecute și prognozarea perfomanțelor viitoare ale acestuia în vederea unei previzionări a viabilității lui.

1.2.Clasificarea riscurilor bancare

În funcție de piața care determină apariția riscului există două categorii de riscuri:

A)Riscurile pe piața produsului:

1.2.1 Riscul de creditare

Este riscul cel mai important dintre cele de pe piața produsului, el datorându-se deprcierii valorii ca o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului. Băncile gestionează acest risc prin:

decizii echilibrate de creditare prin care riscul creditului este corect apreciat;

asigurarea unor debitori diverși astfel incât pierderile să nu fie concentrate în timp;

asigurarea creditelor pentru ca riscul de faliment să fie total sau parțial transferat de la creditori.

/* Voi detalia acest subiect pe parcursul lucrarii */

1.2.2. Riscul operațional

Problema definirii riscului operațional preocupă instituțiile financiare. Multe bănci au adoptat ca practică o listare a categoriilor de risc, analizând fiecare dintre acestea și luând decizia dacă ele trebuie raportate și controlate separat în cadrul managementului riscului . Este important de remarcat faptul că riscul operațional nu se limitează doar la instituțiile financiare; exemple utile de abordare a definirii și măsurării acestui risc se regăsesc și în alte sectoare.

Riscul operațional a fost deja gestionat la nivel local, in cadrul fiecărui departament cu sprijinul unor funcții cum ar fi cele juridice și audit intern.

Componentele riscului operațional sunt prezentate mai jos:

Riscul de control – este riscul de producere a unei pierderi neașteptate datorate lipsei unui control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control.

Riscul de proces – riscul prin care activitatea ineficientă produce pierderi neașteptate. Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern, după cum acesta din urmă trebuie privit ca un proces. Se diferențiază de controlul intern atunci când un proces este văzut ca o activitate continuă de tipul managementului riscului, dar controlul intern în cadrul procesului de management al riscului este înfățișat ca „punct de control".

Riscul de reputație – riscul unei pierderi neașteptate în ce privește prețul activelor, datorat impactului asupra reputatiei instituției. Pierdera reputației poate surveni în urma vânzării produselor financiare noi.

Riscul de personal – riscul de personal nu se refera numai la activitățile departamentului de resurse umane, deși acestea contribuie la controlul riscului. Există condiții specifice în cadrul activității de control de care managerul de risc operațional trebuie să țină seama atunci când realizează o evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere aceste riscuri prin situarea unor standarde și prin stabilirea unei infrastructuri ce conține baze de date privind „managementul cunoștințelor" cât și printr-o pregătire adecvată și promovare profesională.

Riscul juridic – riscul juridic poate fi împărțit în următoarele categorii:

riscul apariției unor pretenții de ordin juridic datorate activității sau acțiunilor angajaților;

riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se dovedește a fi incorectă în justiție. Acest ultim risc este aplicabil compensării sau produselor financiare noi.

posibilitatea de punere în vigoare a deciziei dintr-o jurisdicție într-o altă jurisdicție.

Riscul de preluare – riscul de preluare constă în posibilitatea modificării structurii capitalului instituției in urma achizițiilor succesive de acțiuni prin intermediul burselor de valori.

Riscul de marketing – riscul de marketing se poate produce atunci când produsele noi sunt slab puse in valoare în strategia de marketing.

Riscul tehnologic – într-o definiție vastă include toate riscurile de sistem inclusiv presiunea externă legată de progresul tehnologic. Riscul tehnologic se află în centrul afacerii la băncile de investiții.

Modificări ale sistemului fiscal – dacă apar modificări în nivelul impozitelor, retrospectiv aceasta poate face ca afacerea să devină imediat neprofitabilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modificările in deductibilitatea cheltuielilor. În mod normal, afacerea ar trebui să aibă în vedere posibilitatea unor schimbări în nivelul impozitelor, determinând clientei să plătească.

Modificări ale reglementărilor în domeniu – necesită o monitorizate permanentă. Efectul asupra afacerii poate fi important iar riscul unei volatilități ridicate a rentabilităților poate fi extrem de mare. Un exemplu în acest sens îl constituie schimbările ponderilor de risc mediu ale activelor.

Mărimea afacerii – dacă mecanismele, personalul și infrastructura informatică nu pot susține dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat

Riscul de proiect ~ reprezintă un motiv important de îngrijorare pentru multe firme, în mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.

Securitate – activele băncilor trebuiesc asigurate atât împoniva furtului intern cât și celui extern. Astfel de active includ nu numai banii firmei sau alte hârtii de vatoare/împrumuturi, dar și activele clienților și proprietatea intelectuală a firmei.

O alta definiție dată riscului operațional este aceea a unei pierderi neașteptate datorată deficiențelor de control intern sau sistemelor informaționale cauzate de o eroare umană, căderi ale sistemului și control al acestuia.

Administrarea riscului operațional se realizează prin:

separarea funcțiilor de introducere în sistem și autorizare a transferului de informație catre clienții băncii;

aplicarea în cadrul sistemului «Client-Banca» a semnăturii electronice, certificate de standardul internațional;

utilizarea de programe antivirus ;

limitarea accesului la informație atît la nivel tehnic, cît si la nivel de program;

dublarea bazei de date, asigurarea serverului de rezerva;

examinarea standardelor, regulamentelor, procedurilor și sistemelor informaționale cu scopul ca riscul operațional sa fie supus procedurilor adecvate de evaluare;

formarea unei baze de date cu evenimente legate de riscul operațional , pe baza informațiilor parvenite din eșaloanele inferioare ale băncii;

existenta de sisteme de alimentare cu energie în caz de necesitate, a generatoarelor de avarie ;

reînnoirea permanentă a mijloacelor tehnice, perfecționarea softului utilizat .

Este cunoscut faptul că metode de tipul controlului propriei analize și audit-ul intern au dat greș în gestionarea riscului operațional.Instituțiile de reglementare au criticat băncile pentru faptul că nu au testat modelele de risc în funcție de mișcările extreme ale pieței.

Deși atenția s-a orientat în special spre îmbunătățirea controlului intern, acesta este încă asociat cu audit-ul intern. Controlul intern reprezintă un punct important de pornire în gestionarea

riscului operațional. In ianuarie 1998, Comitetul de la Basel a impus un cadru reglementar privind controlul intern pentru autoritățile de reglementare. Mulți dintre aceștia din urmă au revizuit și actualizat propriile practici de supraveghere legate de riscul operațional, fapt care a dus la:

evitarea pierderilor mari neanticipate;

îmbunătățirea eficienței operaționale;

creșterea calității serviciilor oferite clientelei;

gestionarea mai eficientă a informațiilor și a resurselor umane în cadrul băncii;

Evitarea unei pierderi neașteptate reprezintă unul dintre motivele de investire în gestionarea riscului operațional, iar politica adecvată este cuantificarea posibilității de apariție a pierderii.

1.2.3.Riscul datorat reglementărilor bancare

Instituțiile financiare funcționează ca centre de profit in baza unor licențe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor investiții importante.

Astfel, in SUA, in ultimele decenii au avut loc naționalizări de bănci. În România poate fi explicată in acest sens retragerea licenței de funcționare a unor bănci care, deși erau neoperaționale, angajaseră investiții importante pentru sedii și echipamente in momentul retragerii. De asemenea, un alt risc de reglementare poate fi retragerea licențelor de dealer de pe piața valutară interbancară românească a mai multor bănci românești și străine.

Riscul de reglementare poate fi intâlnit și când o bancă specializată intr-un anumit domeniu se transformă intr-o bancă universală, urmând astfel să concureze cu celelalte bănci care acționează și ele pe aceleași domenii.

1.2.4. Riscul de produs

Acesta se referă la marele risc ca produsele oferite de către o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive.Un astfel de risc poate fi intâlnit la ATM-uri. O bancă poate să investească și să-și dezvolte o rețea de ATM-uri la un moment dat, care este competitivă. În paralel, furnizorii de ATM-uri dezvoltă propriile produse și le oferă altor clienți. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei băncii, astfel că investiția ei poate deveni pierdere.

B)Riscurile determinate de piața de capital:

1.2.5. Riscul ratei dobânzii

Mărimea riscul ratei dobânzii se determină si se monitorizează în scopul controlului impactului potențial negativ asupra veniturilor din dobânzi și asupra valorii băncii în ansamblu , precum și în vederea obținerii de eventuale avantaje provocate de schimbările prognozate ale acestui nivel .

Creșterea operațiunilor de creditare purtătoare de dobândă variabilă, fluctuațiile ratei dobânzii care au devenit mai agresive cu precădere după anii ’80, instabilitatea continuă a nivelului ratelor dobânzii sunt câteva cauze care au condus la reconsiderarea riscului ratei dobânzii. Acest risc este un exemplu tipic de risc în dublu sens, definiind pe de-o parte expunerea la o pierdere sau un câștig care afectează venitul net din dobânzi, iar pe de altă parte aloarea actualizată a activelor financiare deținute de instituția de credit. Din aceste considerente, riscul ratei dobânzii poate fi considerat un risc structural când este relaționat cu venitul net din dobânzi și un risc al tranzacției când corespunde instrumentelor financiare. Riscul structural sau expunerea structurală a băncii este mai agresiv în cazul reducerii ratelor dobânzii. Scăderea ratelor dobânzii afectează băncile în mod diferit, în funcție de structura bilanțului și structura profitului net bancar .

Structura bilanțului influențează expunerea băncii la un risc indus de reducerea ratei dobânzii din cel puțin trei considerente:

complexitatea și diversificarea activității unei bănci deoarece o bancă care realizează aceste activități este mai expusă acestui tip de risc decât o bancă specializată;

structura ratelor (fixe, variabile) care induce gestiunea gap-urilor sau a impasurilor în rată;

stuctura activelor bancare care au scadențe/ maturități diferite și condiționează veniturile ce se vor încasa în viitor. Astfel, fiecare bancă va trebui să țină cont de evoluțiile posibile ale ratelor de dobândă care sunt prezentate în figura de mai jos:

Pornind de la aceste evoluții posibile ale ratelor dobânzii, banca poate recurge la arbitraje de rată. Din diagramă se observă că în punctele A, B, C care revin unor rate neutre sau rată punct-mort , operațiunile pe termen lung și cele pe termen scurt sunt echivalente. Riscul ratei dobânzii este rezultanta acțiunii a doi factori: poziția ratei care este reprezentată de diferitele linii/posturi din bilant dependente de evoluțiile pieței și incertitudinea privind marja dobânzii. Instrumentul clasic de măsurarea a poziției ratei este gap-ul ratei sau impulsul ratei, care exprimă de fapt diferența dintre activele și pasivele ale căror rată variază într-un anumit interval de timp, numite sensibile.Riscul de rată a dobânzii depinde în primul rând de natura ratelor diferitelor linii/posturi din bilanțul unei instituții de credit, unele fiind fixe iar altele variabile. O rată este considerată fixă dacă mărimea sa, pe o anumită perioadă, nu este influențată de modificările survenite pe piață. Rata variabilă este considerată o rată a pieței care este indexată periodic sau la intervale aleatorii, în funcție de evoluția pieței monetare.

Literatura de specialitate și practica bancară dezvoltă mai multe modele pentru măsurarea riscului de rată a dobânzii:

modelul gap-ului de dobândă;

modelul Duration (gap-ul de durată);

simulări statice și dinamice.

Toate aceste modele sunt recomandate și de Comitetul de la Basel pentru dezvoltarea unui model standardizat care să fie aplicat de autoritățile de reglementare pentru evaluarea expunerilor la riscul de rată a dobânzii.

Punctul de plecare în elaborarea unei strategii moderne de management al riscului de dobândă care poate fi redus la managementul activelor și pasivelor, îl constituie gestiunea gap-ului. Aceasta se concentrează asupra managementului venitului net din dobânzi pe termen scurt, în scopul potențării acestuia. Riscul ratei dobânzii este dat de diferența gap-ului calculat la intervale diferite de timp. Valoarea fiecărui gap se analizează apoi pentru a se determina influența modificării dobânzilor asupra venitului net din dobânzi. Utilizarea metodei gap-ului pentru analizarea expunerii unei bănci la riscul ratei dobânzii este o practică uzitată preponderent la nivelul anilor ’80-’90 și a avut ca obiectiv alocarea activelor și pasivelor pe intervale de scadențe, componentele bilanțului fiind clasificate în sensibile la ratele dobânzilor și elemente care nu sunt sensibile.

Folosită în scopul administrării de variație a ratei dobânzii, analiza GAP presupune o colaborare cu prognozele pe termen scurt și mediu de variație a dobânzii și anume:

dacă se prognozează o creștere a dobânzii, atunci este necesar să se stabilească un GAP pozitiv (activele sensibile sa fie mai mari decât pasivele sensibile);

dacă însă prognozele prevăd o scădere a dobânzii, atunci este bine să se stabilească un GAP negativ.

Pentru reducerea riscului ratei dobânzii, este necesar să se tindă către un GAP zero, știut fiind că indiferent de modificarea ratei dobânzii, venitul net din dobândă nu se modifică.

În cadrul administrarii riscului ratei dobânzii se iau o serie de măsuri , ca de exemplu:

utilizarea metodei GAP pentru aprecierea riscului ratei dobânzii;

prognoza nivelului ratelor dobânzii în perspectivă , pe baza monitorizării factorilor care pot influența creșterea sau scăderea acestora ;

analiza ratelor dobânzii stabilite de alte bănci , precum si a tendinței acestora ;

revizuirea periodică a ratelor dobânzii la operațiunile active-pasive ale băncii , în funcție de rezultatele prognozelor și analizelor efectuate;

1.2.6. Riscul lipsei de lichiditate

Este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerea de depozite și nu are acces la noi surse de numerar.

În scopul menținerii credibilității față de clienți și comunitatea financiară băncile trebuie să

probeze în permanență un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor și a ieșirilor de fonduri trebuie realizată așa încât să existe in permanență suficiente lichidități la nivelul instituției bancare.

Riscul lipsei de lichidități se manifestă in urma necorelării scadențelor dintre posturile de activ și cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii scadențelor la active și a reducerii celor la pasive. Dacă creditele și dobânzile nu sunt rambursate conform planului banca se confrunți cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanțate. Efectele sunt similare și când clienții retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Fenomenul de Bank run: Dacă pe piață există informații privitoare la dificultățile de plată ale unei instituții bancare creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediată și completă. Criza de lichidități la o bancă poate fi generata și de factori psihologici. Zvonurile insoțite de aprecieri fara o bază reală care se autoîntrețin pe piață pot determina pierderea credibilității și chiar falimentul băncii.

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu costuri minime în numerar sau disponibilitati in conturi curente.

Exigibilitatea pasivelor arata capacitatea obligațiilor de a deveni scadente la plată.

Riscul de lichiditate, are mai multe accepțiuni:

reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office ofthe Comptroller of the Currency).

incapacitatea băncii de a finanța portofoliul de active pe maturitate și la ratele de dobânda

corespunzătoare;

incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț
rezonabil (conform JP Morgem Chase, Anmuâ Report 2000).

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităților dintre fluxurile de încasări
și cele de plăți (conform Merill Lynch, ArmuaJ Report 2000).

riscul de lichiditate constă în pierderile potențiale de profit și/sau capital ca
urmare a eșuării în respectarea obligațiilor asumate șl derivate din insuficiența
rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Reglementarea lichidității bancare în România

Reglementarea lichidității bancare în țara noastră se realizează prin norma 1/2001 a BNR cu modificările și completările ulterioare (norma 1/2002 și norma 7/2003).Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectiva și lichiditatea necesară, determinate conform normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor.

Lichiditatea efectiva se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite extrabilanțiere.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a obligațiilor bilanțiere și a angajamentelor date extrabilanțiere.

Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare, respectarea de către bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.

În cadrul normei 1/2001, "risc de lichiditate față de o singură persoană reprezintă obligația băncii față de orice persoana sau grup de persoane fizice ori juridice care sunt legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al obligației băncii reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent și/sau utilizarea unui angajament de finanțare primit de la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente și/sau utilizarea angajamentelor de finanțare primite de la bancă".

Se definește, conform Normei 1/2001, ca "risc mare de lichiditate al băncii față de o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puțin 10% din valoarea obligațiilor bilanțiere altele decât împrumuturile, si a angajamentelor de finanțare date de bancă evidențiate în afara bilanțului .

1.2.7. Riscul de curs valutar

Riscul de curs de schimb este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor dobânzii.Orice bancă trebuie să analizeze permament expunerea sa la acțiunea riscului valutar, urmarind respectarea limitelor impuse de BNR cu privire la marimea pozițiilor valutare deschise și a limitelor interne de rigoare:

se analizează dinamica cursurilor de schimb pe piața valutară internă și internațională și se prognozează fluctuațiile ratelor de schimb în perspectivă . În baza analizelor efectuate se înainteaza propunerile de rigoare privind marimea și structura pozițiilor valutare deschise.

se urmăresc permanent toate pozițiile valutare deschise pe parcursul zilei , pe ansamblul băncii , utilizând în acest sens sistemul informațional și informatic existent .

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la minim a pierderilor financiare datorate variației cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe două planuri: prin reglementări de limitare a riscului valutar si prin politica băncii cu privire la operațiunile valutare.

În România, conform Normelor nr. 4 din 25.092001, la sfârșitul fiecărei zile bancare pozițiile valutare ale unei bănci sunt supuse următoarelor limitări:

maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutari totală.

Băncile dețin un sistem de supraveghere și de gestiune a riscului valutar pe bază de norme și proceduri interne, aprobate de consiliul de administrație al băncii, care să respecte cerințele prezentate mai sus.Politica băncii referitoare la managementul riscului valutar vizează o serie de norme interne și acțiuni mdreptate către evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. în practica de specialitate, aceasta politica este formata din două acțiuni: neutralizarea poziției valutare și acoperirea riscului valutar.

Neutralizarea poziției valutare se realizează prin ajustarea periodică a pozițiilor valutare.Altfel spus, imunizarea băncii la riscul valutar se înfăptuiește prin operațiuni de sens contear poziției valutare m care se află banca la un moment dat Gestionarea poziției valutare se face pentru fiecare moneda în parte, dar și pe ansamblu. O limitare a riscului prin neutralizarea poziției valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate și tegrădeste libertatea băncii de a specula anumite poziții deschise, atunci când evoluția cursului încurajează astfel de operațiuni

Acoperirea riscului valutar reprezintă o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare derivate precum swap de devize sau opțiuni pe valute. Această modalitate de gestionare a riscului valutar este din ce în ce mal utilizată și în România, datorită dezvoltării pietei financiare și produselor derivate tranzacționate pe această piață.

1.2.8. Riscul de insolvabilitate

Riscul de insolvabilitate nu este un risc specific activității bancare. El se întâlnește la toate societățile comerciale. Acest risc se manifestă mai puternic în cazul societăților bancare având în vedere funcția de intermediere. Spre deosebire de societățile nebancare, băncile funcționează cu un capital relativ mic in comparație cu dimensiunea bilanțului, gestionând în schimb resurse atrase foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cât mat mari pentru ca prin plasamentul acestora să se asigure o rata a rentabilității financiare cât mai mare, respectiv o rată a dividendului care sa mulțumeasca acționariatul.

Pentru a contracara tendinta băncilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii și forțarea expunerii la risc, antoritațile de supraveghere impun anumite restricții. Aceste restricții iau forma unor norme prudențiale. Ele reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii și fac trimitere la fondurile proprii.

Prin Acordul de la Basel (1988), Banca Reglementelor Internaționale propune o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii și doi indicatori de solvabilitate care să asigure respectarea unei acoperiri minime a activului riscant prin capitalul bancar.Activul riscant se mai numește și expunere neta (EN), iar capitalul bancar este definit atât prin fondurile proprii (FP) cat și prin capitalul propriu (CP).

În conformitate cu Normele nr. 8 din 1999 nivelurile minime pentru cei doi indicatori ai solvabilitații bancare in Romania au urmatorul nivel și sunt prezentate in graficul de mai jos:

Evoluția ratei 1 și 2 de solvabilitate :

Sursa BNR

Analiza in dinamică a ratei 1, precum și a ratei 2 de solvabilitate, pune în
evidența o soliditate financiară remarcabilă la nivelul sistemului bancar românesc;

1.3.Importanța gestionării riscurilor bancare

Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna

avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare.

Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea

sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage insa pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie adversa pentru care este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari probleme, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi.

In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate financiara intr-un context de instabilitate generala generata de procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor (ele operand ca societati pe actiuni), a cadrului legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare si altor banci (romanesti, create dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse in anii '90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei.

=== Capitolul 2 ===

RISCUL DE CREDITARE

Pentru lucrătorii care își destășoară activitatea în domeniul creditării, principalele obiective urmărite sunt: evaluarea cererilor de creditare, determinarea gradului de risc al unui credit și justificarea acordării creditului de către bancă, însușirea în acest sens va permite specialiștilor să ia decizii corecte m activitatea de acordare a creditelor. în economia de piață, creditul are un rol deosebit.

Pe măsura dezvoltării economico-sociaie, rolul și ânportanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit Riscul de creditare este cel mai înalt în termenii importanței pentru potențialele pierderi. Riscul de credit mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului și risc de nerambursare. Riscul de credit apare când împrumuturile nu sunt rambursate m volumul și la termenul stabilit între plasamentele băncilor, pe primul loc se situează creditele. Orice bancă își asumă, nrtr-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și în mod cert, toate băncile înregistreză în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii dintre debitori nu își onorează obligațiile. Riscul de credit are este de asemenea riscul de scădere în rang a creditului. Câteva înrăutățiri nu sugerează nerambursarea, dar sporesc mijloacele probabilității de nerambursare.

Riscul de creditare este critic începând cu nerambursarea unui număr mic de clienți importanți care generează pierderi foarte mari, aceasta putând duce la insolvabilitate. Este normală monitorizarea directă a procedurilor clasice în bănci. Limitele sistemelor pun un plafon pe cantitatea împrumutată oricărui client și/sau clienți în interiorul băncii și/sau client în țara realizata. Examinarea acordării creditului este condusă de ofițerul de credite sau de comitetele de credit care vor ajunge la un acord minimal înainte ca decizia de risc sa fie luată. Distribuirea regulilor pe diverse nivele ale băncii prevede cine este responsabil pentru asemenea comitete. Centrala raportează clienților datoriile neplătite.Chiar asemenea proceduri aspre au existat încă de când banca a început să ofere împrumuturi, cuantificarea riscului de creditare crescând numărul problemelor. Riscul are doua dimensiuni: aceea de cantitate a riscului sau de cantitate care poate fi pierdută, plus aceea de calitate a riscului care este probabilitatea de nerambursare. Calitatea riscului este adesea evaluată de la un capăt la celălalt prin ratinguri. Aceste ratinguri sunt interne băncii și/ sau externe când ele provin de la agențiile de rating.

Măsurarea calității riscului va conduce, în final, la cuantificarea probabilității de nerambursare a clienților plus probabilitalea pentru orice recuperare subordonată evenimentului de nerambursare. Probabilitatea de nerambursare este evident nu ușor de cuantificat Datele statistice ale nerambursării din clasele de rating sau din industria bancară sunt ușor de găsit, dar ele nu pot fi ușor stabilite pentru a fi transmise clienților. Pierderile depind de orice garanție. Pe scurt, riscul de creditare, cei mai vechi dintre riscurile bancare, este rezultatul actual al unor riscuri multidimensionale. El verifică paradoxul ca cel mai familiar dintre toate riscurile rămâne totuși dificil de cuantificat.

Pierderile în momentul nerambursării depind de valoarea acestor instrumente și de lichiditatea lor. Dacă nerambursarea este total neașteptată, pierderea este valoarea de piață în timpul nerambursării. Dacă creditul nu se deplasează m sensul scăderii, este mcă posibil a vinde aceste instrumente pe piața cu discount Pentru o bancă, decizia de a accepta un risc de credit este foarte importantă deoarece banii care se riscă sunt atât ai deponenților, cât și ai proprietarilor (din capitalul propriu) și acest lucru necesită ca banca, prin intermediul conducerii și mspectorilor de credit, să ia toate măsurile necesare pentru a stabili și menține un risc al activelor considerat a fi bun ( risc minim)

Principalii factori care ar putea conduce la creșterea riscului de credit sunt:

neatenția în formularea normelor de creditare;

prezența unor condiții de creditare prea generoase;

nerespectarea de către personalul băncii a normelor interne de creditare;

concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piețe;

slabul control exercitat asupra personalului;

2.1. Principii și reguli care stau la baza fundamentării deciziei de creditare

Cadrul legislativ creat in România are la bază prevederile Legilor nr. 58/1998 privind activitatea bancară și 34/1991 privind Statutul B.N.R.

La rândul lor, băncile comerciale și-au creat propriul sistem de norme și instrucțiuni elaborate cu respectarea legislației în domeniu.

Principiul fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară este prudența bancară.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă cât și pentru clienți. Banca, prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite poate obține profit suplimentar. Clienții, pe seama

creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și astfel să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Un alt principiu de bază al activității de creditare este principiul contractualității, ce constă în consemnarea în documente contractuale a operațiunilor de credit și garanție a societăților bancare.

Rambursabilitatea creditului este un alt principiu de creditare, conform căruia împrumutatul are obligația de a rambursa la scadență suma împrumutată împreună cu dobânzile aferente.

Un alt principu ce trebuie întrunit în activitata de creditare este respecterea destinației creditului.

Conform legislației, băncile au obligația de a urmări respectarea destinației creditului prevăzută în contractul de împrumut.De asemenea, în toate cazurile creditele trebuie să fie garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă formată din credite și dobânzi.

2.2. Evaluarea cantitativã a riscului de credit din perspectiva Basel II

În condițiile utilizării de către instituțiile de credit a unor tehnici sofisticate de evaluare și gestionare a riscurilor, regulile simple și statice ale Acordului Basel I au devenit în ultimii ani din ce în ce mai puțin relevante. Drept urmare, s-a simțit nevoia creării unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibil la riscuri, în măsură să ofere instituțiilor de credit stimulente în ceea ce privește perfecționarea tehnicilor de evaluare și management al riscurilor. Acest cadru este oferit, în prezent, prin Acordul Basel II, care va contribui la întărirea stabilității financiare și prin creșterea, alături de alți factori, a gradului de analiză și evaluare internă a riscurilor.

Noul acord se va ancora pe trei piloni:

* Pilonul 1 este capitalul minim → obiectivul este de a corela cât mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate.

* Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere → obiectivul reținut constă în intervenția când nivelul de capital cerut nu acoperă în mod suficient riscul asumat.

* Pilonul 3 vizează disciplina de piață → obiectivul constă în reducerea asimetriilor existente pe piață.

Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internațional: holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum și tuturor activităților financiare reglementate sau nu până acum de primul acord.

Pentru primul pilon se menține cerința unui prag minim de solvabilitate de 8% determinat ca raport între fondurile proprii și ansamblul riscurilor asumate de bancă.Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificării coeficienților de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a împrumuturilor, ci de calitatea acestora.

Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece autoritățile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate în majoritatea țărilor, iar enunțarea acestui principiu este de natură să întărească rolul băncilor centrale naționale.

Cel de-al treilea pilon este în prezent cel mai puțin dezvoltat dintre toate. Principala sa cerință o constituie difuzarea eficace și rapidă a informațiilor despre pierderile instituțiilor financiare.

Principalele propuneri ale noului accord:

În comparație cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovații care privesc:

încurajarea băncilor de a-și utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

introducerea disciplinei de piață ca factor de apreciere a expunerilor;

sensibilitate la marile riscuri;

abordarea globală a riscurilor;

promovarea siguranței și stabilității sistemului financiar internațional prin menținerea unui capital reglementar în sistem;

dezvoltarea unei concurențe bancare echitabile;

dezvoltarea unor metode care să cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare instituție bancară în parte;

cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.

În funcție de aria de competență, fiecare autoritate de reglementare va controla existența și fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel încât capitalul să fie menținut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.

Principiile de supraveghere, așa cum se regăsesc ele în spiritul viitorului acord, sunt următoarele:

fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară și avizată de determinare a capitalului cerut de noul acord în legatură cu profilul de risc asumat;

autoritățile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calității modelelor destinate evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;

băncilor le este recomandat să aibă în vedere un surplus de capital pentru activitățile a căror dependență de ciclul economic este marcantă;

băncile centrale trebuie să controleze în permanență nivelul minim de capital.

Acordul Basel II oferă instituțiilor de credit posibilitatea de a utiliza mai multe abordări în ce privește evaluarea riscurilor, în general, a riscului de credit, în particular. Este vorba, în principal,de abordarea standardizată și de cea avansată (abordare bazată pe ratinguri interne).

Basel II încurajeaza bancile de a-și utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului bazata pe credit scoring , care urmareste sintetizarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note, metoda ce se cere a fii informatizata si implementata in sistemul bancar.

2.3.Modelul Scoring si principiul aplicarii in analiza riscului bancar

Până acum câteva decenii, decizia de a acorda sau nu un credit era luată pe baza cunoștințelor personale, astfel ca expertiza se bazează pe experiența și aprecierea analistului. Succesul sau eșecul

într-o astfel de acțiune ar depinde de cât de bine creditorul își cunoaște potențialul client și încrederea pe care o are în acesta. Una dintre consecințele sale este că notarea aceleiași întreprinderi de către doi analiști poate fi diferită. Pentru a minimaliza acest risc și pentru a menține calitatea,

precum și omogenitatea de notare în rândul analiștilor, instituțiile au stabilit, în general, ghiduri de notare, indicând, de exemplu, demersul de urmat și principalele criterii de examinare.

În ultimii ani, s-au dezvoltat modele de notare a riscurilor de credit care au permis înscrierea unei contrapartide într-o anumită clasă de risc. Interesul acestei abordări rezidă în aspectul său obiectiv și mai mult sau mai puțin automat, dovadă a omogenității notărilor furnizate.

Aceasta expertiză sau model de notare ,a fost descrisă pe baza „celor trei C-uri”:

Caracter – care era nivelul de încredere în solicitantul creditului;

Capacitate – capacitatea financiară pe care o are solicitantul creditului de a restitui împrumutul (pe baza veniturilor acestuia, în funcție de cât de sigur este locul lui de muncă etc.);

Colateralitate – resursele de care dispune solicitantul și care,în caz de neplată, ar putea fi revendicate drept plata a imprumutului.

Credit scoring reprezintă procesul de modelare a deciziei de acordare a unui credit. Acest proces este destașurat de bănci sau alte instituții financiare și implică metode statistice cum sunt analiza discriminantă sau a seriilor cronologice. Bazat pe analiza statistică a datelor istorice, anumite variabile financiare sunt considerate a fi importante în procesul de evaluare a stabilității financiare și puterii solicitantului de credit.Aceste informații sunt sintetizate și se folosește un sistem de punctaje sau calificative în vederea acceptării sau respingerii cererii de creditare.Motivația acordării creditelor pe baza metodei scorurilor constă în identificarea avantajelor si dezavantajelor legate de riscurile implicate în aceasta.

In concluzie, ideal a fi să se acorde credite doar persoanelor ce vor aduce profit companiei.

Deoarece procesul luării deciziilor în astfel de condiții nu poate fi automatizat, el este un proces lent si nu poate fi aplicat miilor si chiar milioanelor de tranzacții zilnice. Viteza luării deciziilor este foarte importantă deoarece întârzierea cu o zi a luării deciziei finale îl poate face pe solicitantul creditului să se orienteze spre alte bănci.Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoașterea evoluției clientului din perioadele trecute și prognozarea performanțelor viitoare ale acestuia, în vederea unei previzionări a viabilității lui. O preocupare permanentă pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii și calității acestuia, evidențiindu-se în dinamică și cauzalitatea creditelor restante.Scoring-ul este legat în primul rând de acordarea creditului unui agent economic sau de analiza stabilității financiare a firmelor. Această metodă nu presupune elaborarea unui

clasament final al solicitanților de credit. Rating-ul este adesea asociat, iar uneori confundat cu noțiunea de scoring.Sistemul de rating bancar utilizat de BNR este supus unui proces continuu de perfecționare impus de o multitudine de factori, cei mai mulți fiind legați de modul în care evoluează economia națională, piața bancară în special, precum și de modificările aduse reglementărilor bancare în vederea armonizării legislației naționale cu standardele internaționale.

În România clasificarea clienților se face ținând seama de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora la scadență datoria (Norme 3/1994 ale BNR).

În conformitate cu acestea, evaluarea performanțelor financiare se face de către fiecare societate bancară și creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

categoria A: perfomanțe foarte bune, care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe;

categoria B: perfomanțe bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

categoria C: perfomanțe financiare satisfăcătoare, cu tendință de înrăutățire;

categoria D: perfomanțe financiare scăzute și ciclice;

categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun: rambursări după scadențar, cu în întărziere maximă de 7 zile;

slab:întârzieri la scadențar de până la 30 zile;

necorespunzător: întârzieri la scadențar peste 30 zile;

În funcție de aceste două criterii, creditele se clasifică în cele cinci categorii astfel:

Sursa.BNR.Normele 3/1994

2.3.1.Modelul soring utilizat de ABN AMRO Bank:

“Categoria A” – societățile încadrate în această clasă de risc au un standing financiar de cel mai înalt nivel. Astfel de clienți nu au probleme în ceea ce privește oferirea unor garanții (contragaranții) puternice. în vederea obținerii unui eventual credit bancar.Pentru furnizorii firmei nu există neregularități ale termenelor de plată și, la aceste firme, este puțin probabilă apariția unor eventuale pierderi.

“Categoria B” – societățile încadrate în această clasă de risc au standing financiar foarte bun și sunt capabile să ofere garanții (contragaranții) puternice. In ceea ce privește situația plăților către furnizori, aceasta decurge normal; apariția unor probleme minore legate de acest aspect nu este imposibilă dar se poate rezolva foarte ușor și cu un efort financiar minim.

“Categoria C” – societățile încadrate în această clasă de risc au un standing financiar relativ bun dar este posibilă apariția unor probleme legate de încasări. La rândul lor. acestea conduc la apariția unor neregularități în cadrul graficului de desfășurare a plăților furnizorilor, dar care pot fi rezolvate fără a se apela la reeșalonări sau la amânări ale termenelor scadente de plată. Astfel de societăți pot avea probleme legate de oferirea de garanții și contragaranții puternice și nu se întrevăd pierderi care ridice probleme firmei.

“Categoria D” – societățile încadrate în această clasă de risc au serioase probleme legate de încasări de la beneficiari, fapt ce conduce, ca și la societățile din grupa a IlI-a, la blocaje financiare generate de incapacitatea de plată la termenul stabilit a furnizorilor, dar care se rezolvă prin implementarea unui nou grafic de termene de plată (reeșalonări). La aceste societăți apar pierderi; sunt expuse retrogradării spre clasa inferioară de risc.

“Categoria E” – în această clasă sunt incluse societățile care prezintă serioase probleme legate de fluxurile financiare. Probabilitatea apariției unor neregularități de plată este foarte mare iar rezolvarea acestei situații se face, de regulă, prin apelarea Ia reeșalonări sau prin plata unor dobânzi de penalizare. Cu mici excepții, toate societățile încadrate în această clasă au mari probleme în constituirea unor garanții puternice.

=== Capitolul 3 ===

3.ANALIZA ȘI MODELAREA ACTIVITĂȚII DE CREDITARE

“Creditul este bun doar doua zile din viata sa: in ziua in care a fost aprobat si in ziua in care a fost rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul” – Daniel Eyles

Reputația este un activ cheie în afaceri, necorporal totuși. Riscurile ce afectează negativ reputația și renumele băncilor a crescut considerabil în ultima decadă. Unul dintre riscurile cheie pentru reputația băncii este acela de a deveni implicată în, sau a deveni un vehicul pentru, acțiuni ilegale, cum ar fi spălarea de bani, terorism, fraudă și corupție. Toate produsele și serviciile oferite de ABN AMRO sunt atractive celor ce ar folosi industria serviciilor financiare și sistemele financiare în scopuri penale. În plus, banca prezintă riscul de a împlini necorespunzător așteptările societății, chiar și în ce privește standardele, regulile ori codurile de conduită stabilite de bancă însăși, care ar putea conduce la o opinie publică negativă.

O cale importantă de a diminua aceste riscuri este a se asigura că banca desfășoară afaceri cu clienți acceptabili și deține politici și proceduri adecvate pentru a descuraja activitățile ilegale. Politica acceptării clienților și de combatere a spălării banilor asigură faptul că se acordă atenția corespunzătoare unui client, în vederea stabilirii faptului dacă banca dorește sau nu să facă afaceri cu clientul, și dacă clienții băncii sunt de o bună reputație.

3.1.Criteriile de evaluare a “Target Market” , pe baza cărora se va face o evaluare a riscului pentru potențialul client

La baza celor trei C -uri, stau criteriile de eligibilitate impuse de catre ABN AMRO Bank.Acestea au fost concepute, tocmai in vederea diminuarii sau a preveni riscul de creditare (frauda). In cadrul politicii de creditare ABN AMRO Bank, modelul “credit scoring” are ca aplicabilitate criteriile de eligibilitatea impuse de banca , ce verifica: caracterul,capacitatea si colateralitatea

3.1.1. Criteriul Ocupațional

ABN AMRO Bank acordă credite doar pentru:

salariați calificați ai unui angajator din Lista Angajatori Acceptați:

Companii preferate -Preferred Employers- acestea sunt companii multinaționale,

companii locale mari, criterii de eligibilitate: Cifra de Afaceri de peste 8 MM euro,

minim 3 ani vechime pe piață, numar minim de angajați 25;

Instituții din sectorul guvernamental – Government-

Companii din Sectorul Privat – Private Sector – criteriul de eligibilitate pentru această

categorie: Cifra de Afaceri de peste 0.5 MM euro, minim 2 ani vechime pe piață,

numar minim de angajați 7;

Persone fizice autorizate – doar in sectoarele:

Doctori / Dentiști / Farmaciști Contabili autorizați / Auditori / Notari Publici /

Arhitecți / Translatori autorizați.

Pensionari care au pensie doar pentru limita de vârstă;

Proprietari de mico-companii doar cu un singur angajat;

Persoane fizice care au ca sursă de venit drepturi de autor;

3.1.2. Criteriul Geografic

Se acordă credit oricărui client dintr-un oraș in care există un sediu ABN AMRO, sau Poșta Română. S-a incheiat un perteneriat cu Poșta Româna, tocmai pentru a ușura modalitatea de plată a ratelor.

3.1.3. Piața Non-Target

Angajații cazinourilor, companiilor din domeniul jocurilor de noroc;

Personal cu imunitate diplomatic;

Penitenciare /Inchisori;

SRI;

PNA;

Avocați, judecători, politicieni (Avocații pot fi acceptați ca deviație);

3.1.4.Criteriile de eligibilitate pentru potențialul client

Solicitantul trebuie să aibă naționalitate româna sau să nu aibe adresa permanentă în țări

expuse la un risc mare de spălare a banilor;

Varsta minimă 21 ani, varsta maximă 65 ani – acest criteriu a fost stabilit in funcție de vârsta

medie când se incepe activitatea de munca in România, respectiv, varsta de pensionare;

Ocupațiile acceptate:cele din criteriul ocupațional;

Venitul net minim acceptat:

Pentru solicitații care lucrează și/sau locuiesc in București:250 euro pentru aplicația

individuală, 450 euro pentru aplicația cu co-debitor;

Pentru solicitanții care lucrează in MAI sau MAPN:400 euro pentru aplicația

individuală, 600 euro pentru aplicația cu co-debitor;

Pentru solicitanții din afara Bucureștiului:200 euro pentru aplicația individuală, 400

euro pentru aplicația cu co-debitor;

Vechimea la locul de muncă – se vor considera 3 categorii:

Angajați la una din companiile pentru Preferend Employers – vechimea la actualul

loc de munca să fie de minim 3 luni, și cea totală in muncă de minim 12 luni – se mai

fac și excepții;

Angajați la altă companie (exceptând prima categorie) – vechimea la actualul loc de

muncă să fie de minim 3 luni, și cea totală în muncă de minim 12 luni;

Persoane fizice autorizate – vechimea de practică ca PFA este de minim 24 luni ;

Pe baza caror principii s-au construit aceste criterii?

Țarile sancționate:

Insulele Cook, Dominica, Egipt, Guatemala, Grenada, Indonezia, Insulele Marshall, Myanmar, Nauru, Nigeria, Niue, Filipine, Ucraina, Rusia, și St. Vincent și Grenadine

În 2000 s-a publicat prima listă de jurisdicții ,identificate ca fiind necooperante la măsurile de combatere a spălării banilor, iar clienții care operează în aceste țări sunt considerați de risc crescut pentru bancă. De aceea se solicită ca potențialul client să aibe naționalitate română (România având un grad neutru în vederea spălării banilor și corupției) .

O anumită țară poate fi supusă la sancțiuni sau mai degrabă restricții din partea unei alte țări, care să restricționeze comerțul, inclusiv serviciile financiare. Sancțiunile sunt de obicei motivate politic, și orice unitate ABN AMRO trebuie să se asigure că ia în considerare sancțiunile impuse de guvernul țării în care operează.

Pesoanele expuse politic:

Persoanele Expuse Politic includ membri ai guvernului, directorii de firme de stat, oficialități de partid cu rang înalt etc., inclusiv familiile lor sau relatiile pe care le au in cadrul unor compani ori cu parteneri de afaceri. Persoanele Expuse Politic reprezintă un risc crescut pentru bancă, mai ales în acele țări care sunt vulnerabile la corupție și fraudă în sectorul public. Un indicator de vulnerabilitate la corupție pot fi țările care nu au ratificat convenția OECD asupra dării și luării de mită de către oficialitățile publice străine în cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale.

Activitați de afaceri ale clienților:

Câteva dintre activitățile comerciale care sunt vulnerabile la activități ilegale sau infracționale și pot indica (dacă nu există date contrare) un risc crescut pentru bancă sunt considerate a fi urmatoarele:

Contabili

Dealeri de bunuri cu valoare mare (mașini, ambarcatiuni etc.);

Servicii de transfer de numerar ;

Agenți de înființare de firme ;

si Piata Non-Target Market.

Riscul de faliment:

S-au impus criteriile de eligibilitate pentru fiecare categorie de companie,tocmai pentru a evita pragul de falimentare.La o cifră de afaceri solicitată de către ABN AMRO de la o companie, aceasta are puține sanse ca în urmatorii ani (care pot insemna perioada de creditare al unui angajat) sa dea faliment.Pentru a preveni riscul de nerambursare, imposibilitatea de plată a clientului, banca monitorizează piața de capital urmarind evoluția unei companii.

3.2. Fisa de evaluare a riscului pentru client

Evaluarea riscului pentru client individual trebuie încheiată în vederea stabilirii clasificării de risc. Această evaluare de risc pentru client individual include următoarele aspecte :

Profil client;

Activitate comerciala;

Necesități de produse și servicii;

Sursă și natură fonduri și patrimoniu;

Profil client persoană fizică

Pentru titularul de cont și, dacă sunt mai mulți titulari de cont, fiecare titular de cont, și dacă sunt titulari beneficiari, fiecare dintre titularii beneficiari, trebuie descrise și înregistrate următoarele informații:

1.1.Descrierea profilului clientului, inclusiv orice aspect de care aveți cunoștință și care ar putea avea impact asupra profilului de risc al clientului.

(a) Dacă clientul este nerezident: A furnizat clientul un motiv logic pentru deschiderea unui cont în afara țării de rezidență? DA / NU
Dacă NU: Furnizați detalii

(b) Aveți cunoștință de orice aspect legat de profilul clientului care ar putea majora profilul de risc al clientului?
De ex. o celebritate politica sau un star de presă. DA / NU
Dacă DA: Furnizați detalii

1.2 Au existat, după cunoștința Dvs., orice referințe negative în presă asupra reputației și situației clientului sau a companiei? DA / NU

Dacă DA: Descrieți reputația și situația clientului și includeți referințele sau alte surse pentru a susține informațiile acolo unde sunt disponibile.

1.3 Este clientul o persoană expusă politic ('PEP')? DA / NU
Adăugați rezultatul căutării în listele locale de verificare.

Dacă DA: Descrieți profilul clientului, funcția deținută și legătura cu funcționarul public.

1.4.Deține clientul o adresă permanentă într-o țară aflată sub sancțiune sau listei cu zone geografice cu risc ridicat după cum este aceasta definită de ABN AMRO la nivel de Grup precum și, dacă e cazul, orice liste locale suplimentare? DA / NU

Dacă DA: Acordați o atenție sporită activităților comerciale ale clientului, în special întrebările 2.1 și 2.4 de mai jos.

Activitatea comercială

2.1 Descrieți natura activităților comerciale în care este implicat clientul. Aceasta include și o indicare a țărilor cu care clientul face (ori intenționează să facă) afaceri relevante sau prin care sunt derulate tranzacții relevante.

2.2 Este clientul în legătură de afaceri / activități ori sectoare vulnerabile la activități ilegale ori criminale? DA / NU
Dacă DA: Descrieți legătura și estimați dacă această legătură este relevantă pentru acceptarea clientului.

2.3 Este clientul în legătură de afaceri / activități care sunt supuse unei puternice opinii negative? DA / NU
Dacă DA: Descrieți legătura și estimați dacă această legătură este relevantă pentru acceptarea clientului.

2.4 Face clientul / intenționează să facă afaceri relevante cu părți din / sau care derulează tranzacții prin țări ce se află sub sancțiuni conform listei NCCT sau în zone geografice de risc ridicat după cum sunt definite de ABN AMRO la nivel de Grup precum și, dacă e cazul, orice liste locale suplimentare? DA / NU

Dacă DA: Descrieți motivul pentru acest lucru și estimați dacă acesta este conform cu ceea ce se poate aștepta.

Necesități de produse și servicii

3.1 Descrieți scopul și motivul clientului pentru creditarea (deschiderea contului) la ABN AMRO.
3.2 Indicați toate produsele și serviciile ce vor fi livrate / prestate clientului și utilizarea anticipată.

Sunt anticipate tranzacții transfrontaliere? Sunt acestea conforme cu ce se poate aștepta? DA / NU

3.3. Solicită clientul orice produse și servicii care sunt neobișnuite afacerilor / activităților clientului? DA / NU

Dacă DA: Descrieți aceste produse și servicii, volumul anticipat, și scopul și motivul pentru solicitarea acestor produse și servicii.

Sursa și natura fondurilor

4.1 Dacă clientul are Active in Administrare la ABN AMRO de peste 100.000 EUR sau
contravaloarea în monedă locală:

Descrieți cum puteți mai bine sursa patrimoniului, respectiv sursa activelor introduse în bancă.
Este sursa patrimoniului clară? DA / NU

4.2 Descrieți modul de transfer al activelor în cont
□ Depunere numerar □ Transfer Electronic de fonduri □ Cec

□ Depunere fizică de titluri de valoare □ Transfer Electronic de titluri de valoare □ Altele, respectiv

Descrieți, dacă e cazul, prin ce țări și prin ce instituție financiară sunt transferate activele în cont.Includeți, în măsura posibilului, documentație probatoare.
Este sursa fondurilor clară? DA / NU

4.3 Aveți vreo suspiciune că banii sau orice alte active ar putea proveni dintr-o sursă necunoscută sau că produsele și serviciile băncii vor fi folosite în scopuri ilegale? DA / NU

Dacă DA: Descrieți

Clasificarea riscului

Pentru fiecare client trebuie facuta o clasificare din punct de vedere al riscului. Această clasificare este una dintre următoarele:

RISC INACCEPTABIL

RISC RIDICAT

RISC NEUTRU

Un client trebuie clasificat cu risc ridicat dacă cel puțin 1 (una) dintre întrebările din secțiunile de la 1 la 4 are răspunsul „da”. Un client trebuie clasificat cu risc inacceptabil dacă cel puțin 2 (două) dintre întrebările din secțiunile de la 1 la 4 au răspunsul „da”, iar aspectele respective sunt de mare importanță pentru bancă.

Aceasta este o metoda pe care in mod involuntar ajunge sa o aplice fiecare consultant de credit in discutia cu potentialul client.In cazuri suspicioase , dosarul merge catre departamentul de

frauda,unde se face o investigare aprofundata, si astfel se previne un risc ce produce paguba companiei.

Studiu de caz –

Societatea SC DETACAN S.A cu sediul social in Cernavoda, jud.Constanta, str.Viorelelor 2A identificata cu J13/1072/1995 a adresat catre ABN AMRO o cerere de creditare in valoare de 180.000 lei rambursabila intr-o periada de 5 ani, insotita de urmatoarele documente:

Bilantul contabil incheiat la data de 31/12/2005;

Bilantul contabil incheiat la data de 31/12/2004;

Contul de profit si pierdere incheiat la data de 31/12/2005;

Contul de profit si pierdere incheiat la data de 31/12/2004;

Fluxul de fonduri;

Situatia imprumuturilor si disponibilitatilor la alte banci sau alti creditori si debitori

Hotararea Adunarii Generale sau aprobarea consiliului de Administratie de contractare a creditului;

Copie de pe statutul agentului economic si de pe certificatul de inmatriculare in Registrul comertului ;

Situatia creditelor anterioare: societatea nu a mai avut credite nici la ABN AMRO Bank si nici la alta unitate creditoare.

Societatea are un numar de salariati 179 ,tipul de activitate :captarea ,tratarea si distributia apei si o cifra de afaceri realizata in 2005 de 4611063 lei , date care o incadreaza in criteriile bancii de eligibilitate.

A.Analiza internă

Prin analiza internă este posibilă interpretarea tuturor informațiilor financiare și nonfinanciare în vederea cunoașterii cât mai reale și obiective a activității desfășurate de client. Analiza internă, prin informațiile pe care le oferă, contribuie la îmbunătățirea procesului de luare a deciziei de creditare prin direcționarea plasamentelor către acei clienți rentabili. Cunoașterea performanțelor reale ale clientului oferă posibilitatea identificării și comensurării riscului în vederea asumării conștiente a acestuia de către bancă, a direcționării plasamentelor către acei clienți care prezintă risc minim.

Procesul complex de fundamentare a deciziei de creditare:

B. Analiza aspectelor nefinanciare.

Metoda SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats )

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la:

calitățile morale și profesionale ale conducătorilor agenților economici solicitanți de credite si a principalilor asociați și colaboratori

reputația privită prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri.

Pentru S.C.Detacan SA , informațiile privind aceste criterii calitative sunt:

managementul societății se apreciază ca fiind bun, deoarece se bazează pe metode de conducere de tip <obiectiv>. Managerul a dat dovadă de calități morale și profesionale foarte bune, are experiența și prestigiu în ramură, un simț al afacerilor de excepție și cunoștințe vaste în domeniul în care firma își desfășoară activitatea.

analiza dotării cu echipamente. S.C.Detacan SA deține utilaje cu un grad de uzură mediu, putând conduce la costuri suplimentare cu reparații sau chiar înlocuiri.

în ceea ce privește producția, firma nu a avut probleme de calitate, produsele fiind controlate exigent sub aspecte calitative.

analiza pieței de desfacere a produselor: deși această piață se află intr-o dinamică ridicată datorită dificultăților perioadei de tranziție în care ne aflăm ,S.C.Detacan S.A a reușit să se mențină datorită echilibrului preț-calitate. Acesta transformă informațiile în calificative, și le va utiliza alături de analiza financiară la luarea deciziei de creditare.

În acest caz, criteriile necuantificabile se prezintă astfel:

Pe baza informațiilor rezultate în această etapă, se întocmește fișa de analiză a aspectelor nefinanciare ce caracterizează activitatea clientului.

C. Analiza financiară-instrument principal al fundamentării deciziei corecte de creditare.

În procesul obținerii de informații despre client, o importanță deosebită o are cunoașterea situației economico-financiare a acestuia, operațiune care se face prin efectuarea unei analize financiare.Orice analiză financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic.

Bilanțul contabil și contul de profit și pierdere oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat, care nu este neapărat și o imagine reală. Pentru obținerea unei imagini reale asupra situației financiare a clientului este necesar ca, pornind de la documentele de sinteză prezentate de client să se construiască noi documente contabile care să corespundă necesităților de analiză a băncii, respectiv de diagnostic, dar și de evaluare.

Bilanțul contabil prelucrat permite formularea de judecați de valoare privind riscul pe care și-1 asumă banca in relația cu clientul, risc care rezultă din analiza activității acestuia în perioadele anterioare.

Nu în ultimul rând, folosirea mai multor perioade de timp este necesară deoarece se poate observa în evoluție situația economico-financiară a clientului iar interpretarea indicatorilor nu se poate face in mod corect decât comparând mărimea acestora pe mai multe perioade.

C1. Indicatorii de bilanț

În paralel cu descrierea indicatorilor, voi efectua și studiul de caz pentru a putea explica și interpreta indicatorii.

Indicatorii de bilanț sunt indicatori statistici, bazați pe datele contabile la un moment dat. De aceea, pentru o mai bună apreciere a situației unui client și a înțelegerii activității acestuia se impune analiza acestor indicatori în evoluție și în comparație cu alți clienți din aceeași ramură de activitate.

Lichiditatea

Studiul lichidității are drept scop aprecierea capacității unei firme de a face fața datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea continuă și progresiva a activelor sale circulante in disponibilități. Calculul lichidității se face cu ajutorul următorilor indicatori:

Lichiditate imediată:

Lichiditate curentă:

Lichiditate la o dată viitoare:

Datorită faptului că S.C.Detacan SA a solicitat un credit pe termen scurt, este important pentru bancă această lichiditate pentru a-și achita la timp datoriile.

Din analiza indicatorilor reies următoarele:

diferența dintre lichiditatea curentă și cea imediată fiind semnificativă, înseamnă că este vorba de o activitate productiva cu ciclu mai lung de fabricație

indicatorul lichidității imediate fiind de peste 100% (132.756%), înseamnă că firma are o lichiditate ideala pentru bancă.

Deși societatea a înregistrat o scădere a lichidității curente în 2005 față de 2004, se încadrează tot în categoria societăților cu lichiditate foarte bună. Nu același lucru se poate spune despre lichiditatea imediată, care datorită faptului că a scăzut cu aproximativ 41.000.000, a făcut ca banca să acorde firmei la acest capitol un scoring cu 2 puncte mai mic.

Solvabilitatea

Solvabilitatea arata capacitatea unei societăți de a-și acoperi toate datoriile prin valorificarea tuturor activelor sale ajustate astfel:

Valoarea indicatorului este influențată direct de ramura de activitate. Astfel, în ramurile industriale aceasta va fi mai mare decât în ramurile comerciale. Indiferent de situația analizata, solvabilitatea trebuie să fie supraunitară.

Gradul de îndatorare

Gradul de îndatorare generala

Gradul de îndatorare generală exprimă raportul dintre toate sursele atrase și capitalurile proprii nete în sens strict. Acest indicator furnizează o informație generală privind nivelul de participare a capitalurilor proprii nete și în sens strict în totalul activității, și măsura riscului acceptat de proprietari in cadrul afacerii. Un nivel ridicat al acestui indicator este un semnal de alarmă că societatea este subcapitalizată.Formula de calcul este:

Gradul de îndatorare financiară

Gradul de îndatorare financiară arată raportul intre sursele financiare împrumutate și capitalurile proprii nete în sens strict. Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât societatea este mai îndatorată, și deci este mai vulnerabilă la o scădere a profitului sau o creștere a ratei dobânzii. Se poate accepta un nivel mai mare al acestui indicator in cazul in care profitabilitatea activității clientului este ridicată și constantă.

În urma efectuării calculelor am obținut:

Deși gradul de îndatorare generală a scăzut aparent cu 44.75% în 2005 față de 2003, a rămas totuși în categoria de „necorespunzător”, fapt care a dus la amendarea scoringului final cu -1.

Totuși, S.C.Detacan SA a reușit ca în anul 2005 gradul de îndatorare financiară să scadă suficient astfel încât să treacă de la un nivel necorespunzător la unul satisfăcător, dupa cum se vede:

Viteza de rotatie a activelor circulante

Arată numarul de cicluri efectuate de activele circulante in ecursul unei perioade si se determina astfel:

Cu cât numarul de rotații efectuate în decursul unei perioade este mai mare, cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.

Se constată scăderea vitezei de rotație de la 6.012 in anul 2003 la 3.716 in anul 2005, dovedind astfel o utilizare ineficienta a activelor circulante.

C2. Indicatorii de performanță ai contul de profit si pierdere

Rentabilitatea

Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie. Având in vedere modul de structurare a contul de profit și pierdere și baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi grupați astfel:

Rentabilitatea de exploatare exprimă capacitatea unei societăți de a obține profit din activitate propriuzisa, înaintea oricăror influențe ale elementelor financiare și excepționale și poate fi calculată astfel:

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a obține profit din întreaga sa activitate economico-financiara:

Cu cât acești indicatori au o valoare mai mare, cu atât rentabilitatea economica este mai buna.

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit:

Din punctul de vedere al rentabilității, S.C.Detacan SA a inregistrat o evoluție ascendenta:

Rentabilitatea de exploatare a înregistrat o creștere cu 67 procente in 2005 fața de 2004, aducând astfel 4 puncte în plus pentru scoringul financiar.Rentabilitatea economică a crescut si ea cu aproximativ 24%, trecând astfel într-o categorie superioara față de anul 2004.

Rentabilitatea financiara s-a aflat în ficare an în categoria „rentabilitate foarte bună”, și în creștere față de anul precedent.

Acoperirea dobânzii

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa sursele de finanțare ale unei activități.Premisa fundamentală ca o firmă să-și sporească rentabilitatea financiară în condițiile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii.Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care arată capacitatea societății de a plăti dobânda la creditele angajate:

Se consideră ca un nivel al acestui indicator mai mare decât 3 reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-și achita dobânda.

Indicatorul a scăzut mai întâi din 2003 in 2004 cu 5%, ca apoi să înceapă să crească ușor în 2005 până la 27.55%. Vom acorda în acest caz 2 puncte. Această situație a fost generată de creșterea rezultatului înaintea plații dobânzii și impozitului pe profit în anul 2005.

D.Decizia de creditare

În urma analizei amănunțite a tuturor acestor factori și indicatori, ABN AMRO întocmește o grilă, bazându-se pe aceste rezultate, evidențiind o clasificare în funcție de scoringul obținut la analiza criteriilor cuantificabile:

Din punct de vedere a analizei criteriilor necuantificabile, vom trece în „revista” Analiza SWOT pe baza de calificative:

În cazul societății S.C. Detacan SA., acesta este un credit în observație. Rambursarea se efectuează în timpul și la termenele prevăzute, creditul fiind acordat unui client solvabil cu o afacere buna .Pentru a reduce riscul nerambursării creditului sau întârzierii la plata ratei și a dobânzii, ofițerul de credite trebuie să urmărească creditul în continuare.

Un al treilea element care ne va ajuta sa luam o decizie este Fluxul de Fonduri (Anexa 7)

Fluxul de fonduri indică sursele din care societatea a obținut fonduri și cum au fost utilizate acestea pe perioada analizată. Tendințele rezultate din analiza fluxului de fonduri dau informații despre modul în care clientul și-a desfășurat activitatea, și în condițiile în care se folosesc proiecții de fluxuri, oferă informații despre situația societății în viitor.Acest mod de analiză oferă informații despre abilitatea financiară a conducerii societății, respectiv despre capacitatea acesteia de a atrage surse cu costuri reduse și de a utiliza cu eficiența resursele proprii.

Analiza situației financiare cu ajutorul fluxului de fonduri oferă posibilitatea unei mai bune înțelegeri a mișcărilor care au loc la nivelul activelor și pasivelor într-o anumită perioadă, precum și a impactului acestora asupra poziției lichidității./* nivelul maxim al creditelor care se pot acorda unui agent economic este de 337.603.000 lei în prima lună, de 850.529.000 lei în a doua lună, și de 156.498.000 lei în cea de-a treia luna.

Aceste fluctuații mari de disponibil de lichidități de la lună la lună,calificativele „foarte bune” in medie, si categoria de incadrare (B) obtinuta pe baza modelului de rating, duce la concluzia ca ABN AMRO Bank va finanta SC Detacan SA pe perioada solicitata.