Analiza Resurselor Si Plasamentelor Bancare la Xyz

CAPITOLUL I

Analiza resurselor si plasamentelor

bancare la B.C.R.

1.1 Situatia bilantiera incheiata la 31 decembrie 1999 a Bancii Comerciale Romane.

La finele anului 1999, activele bilantiere ale Grupului s-au cifrat la 55.595,5 miliarde lei, in crestere cu 27,0% fata de anul precedent, ponderea componentelor in valuta fiind de 36,8% (comparativ cu 28,1% in 1998). Structura plasamentelor s-a caracterizat printr-o repartizare echilibrata intre credite (28,3%), depozite constituite la banci (28,7%) si certificate de trezorerie (25,5%).

Investitiile nete de capital au crescut de circa 2,4 ori, in urma achizitiilor preluate de la Bancorex. Participatiile Grupului sunt orientate preponderent spre sectorul financiar – bancar si de asigurari, din tara si din strainatate, alaturi de care exista insa si unele societati comerciale romanesti cu alt profil de activitate. Valoarea activelor fixe a insumat 6.838 miliarde lei (+27,15), reprezentand, la fel ca in anul precedent, 12,3% din total activ.

Plasamentele interbancare reprezinta conturi curente si depozite la B.N.R. (10.643 miliarde lei), constituie indeosebi pentru rezerva minima obligatorie, plasamente la alte banci centrale (266 miliarde lei), precum si disponibilitati si depozite la bancile comerciale (5.021 miliarde lei). Din acestea, 4.410 miliarde lei sunt plasamente la banci straine, majoritatea din tarile Europei occidentale, rata medie anuala a dobanzii pentru aceste investitii fiind de 6% (fata de 5% in 1998).

Creditele, acordate preponderent clientelei din Romania, au reprezentat in suma bruta – 18.732 miliarde lei (+4,3% fata de 1998). Tendinta caracteristica perioadei a fost de reorientare a politicii de finantare a economiei dinspre industriile mai putin performante, spre activitatile cu potential de dezvoltare si cele care contribuie la sustinerea exporturilor de bunuri si servicii. Aproximativ 42% din portofoliul de credite a fost alocat intreprinderilor mici si mijlocii, proportia aferenta sectorului privat in ansamblu fiind de 66%.

Volumul creditelor acordate agentilor economici cu activitate de comert si transport, in general intreprinderi mici si mijlocii de capital privat, s-a majorat semnificativ (cu 21,3% si respectiv cu 19,8%). In ceea ce priveste ramurile din industria prelucratoare, a crescut cu volumul imprumuturilor pentru producatorii de echipamente si utilaje (+17,6%), aparatura electronica (+7,5%) si materiale de constructii (+114,4%).

In conditiile aplicarii mai exigente a normelor prudentiale in domeniul creditarii, precum si treceri in extrabilantier a creditelor neperformante, calitatea portofoliului s-a imbunatatit. In consecinta, gradul de provizionare s-a redus de la 20,0% in 1998 la 16,1% in 1999. In cursul anului analizat, Grupul B.C.R. a inregistrat in situatiile extrabilatiere credite neperformante in valoare nominala de 2.274 miliarde lei (292 miliarde lei in anul precedent), din care au fost recuperate, pe cale amiabilǎ sau prin executarea garantiilor, 213 miliarde lei (0,7 miliarde lei in 1998).

Tinand cont de riscurile de mediu generate de evolutia volatilǎ a economiei romanesti, majoritatea creditelor au scadente mai mici de un an. Creditele pe termen scurt sunt in general destinate finantǎrii capitalului de lucru, in timp ce imprumuturile pe termen mediu si lung (cu o pondere de 12,7% in total) sunt acordate in cea mai mare parte in valutǎ, pentru proiecte de retehnologizare.

Pe fondul cresterii presiunilor infaltioniste, in anul 1999 rata medie anualǎ a dobanzii la creditele in lei s-a majorat la 60% (comparativ cu 51% in 1998), in timp ce la creditele in valutǎ s-a mentinut la nivelul anului precedent, respectiv 10%.

Reprezentand o investitie cu risc redus si randament ridicat, plasamentele in certificate de trezorerie au avut o crestere mai dinamicǎ decat cea a creditelor (+31,7%), datoratǎ exclusiv componentei in devize. Valoarea certificatelor de trezorerie emise de Ministerul Finantelor in lei, existente in soldla 31 decembrie 1999, s-a redus cu circa 40% comparativ cu anul precedent, rata medie anualǎ a dobanzii – de 70% – fiind insǎ mai mare cu 10 puncte procentuale decat in 1998. La certificatele de trezorerie exprimate in dolari S.U.A. valoarea in sold a crescut de 3,5 ori, rata medie anualǎ a dobanzii situandu-se la 8% (fatǎ de 9%) in anul anterior.

Politica de plasamente a Grupului B.C.R. este subordonatǎ obiectivului major privind cresterea capacitǎtii sale de a genera profit in conditiile gesteionǎrii eficiente a riscurilor. Intrucat majoritatea plasamentelor sunt concentrate in economia romaneascǎ, evolutia acesteia si a mediului de afaceri constituie factori decisivi de influentǎ asupra volumului si structurii activelor.

Un obiectiv important al activitǎtii Grupului B.C.R. il reprezintǎ atragerea de disponibilitǎti de pe piatǎ si de plasare eficientǎ a acestora, avand permanent in atentie mentinerea unui echilibru optim intre resurse si plasamente, corelate pe termene. In acest sens, pentru asigurarea resurselor atrase la termen, banca s-a orientat cu prioritate spre trei produse: depozitele persoanelor fizice si certificatele de depozit.

In anul 1999, depozitele au cosntituit, ca si in anii trecuti, sursa de baza pentru dezvoltarea bancii.

Referitor la sursele atrase, obiectivul strategic al bancii este mentinerea independentei fata de resursele de pe piata interbancara si atragereaa unui volum sporit de depozite de la agentii economici si de la populatie.

Grupul B.C.R. a actionat pe piata romaneasca prin societatea – mama, avand ponderea de 30,3% la depozite ale clientilor si 46,3% la fondurile proprii, in bilantul contabil agregat al bancilor comerciale la 31 decembrie 1999, de unde rezulta pozitia bancii de leader pe piata bancara romaneasca, in acest domeniu.

La 31 decembrie 1999, resursele si capitalurile proprii ale Grupului B.C.R. au insumat 55.595,5 miliarde lei, in crestere cu 27,0% fata de 31 decembrie 1998.

In cadrul acestora, depozitele atrase de la clientii bancari si nebancari au insumat 43.446,5 miliarde lei, in crestere cu 21,3% comparativ cu 31 decembrie 1998. In totalul resurselor, aceste categorii de depozite detineau , la finele anului 1999 o pondere de 78,1% (77% la sfarsitul anului 1998).

Datorita stabilitatii si volumului resurselor atrase de la clientii nebancari, depozitele interbancare sunt utilizate de banca in proportie redusa. Resursele clientilor nebancari aflate in conturi la vedere sau la termen, reprezinta baza activitatii de trezorerie si principala sursa de creditare a bancii.

La 31 decembrie 1999 depozitele clietilor nebancari insumau 35.855,7 miliarde lei, cu 13,5% mai mult comparativ cu anul precedent, reprezentand 64,5% din totalul resurselor bancii.

In cadrul acestora, depozitele la termen reprezinta 60%, ceea ce confirma politica bancii de intensificare a activitatii de atragere a resurselor pe termene mai mari prin practicarea unor dobanzi corespunzatoare, corelate cu necesitatile rezultate din strategia de plasare in titluri de stat, depozite interbancare sau credite.

Ratele dobanzilor variaza in 1999 intre 5% si 75% (1998: intre 10% si 55%) pentru depozite in lei, rata medie ponderata fiind de 32% (1998: 38%) si au variat de la 1% la 5% (1998: intre 2% si 6%) pentru depozitele in valuta, rata medie ponderata fiind de 4% (1998: 4%).

Disponibilitatile constituite la vedere de la clientii nebancari se mentin intr-un anumit echilibru, prezentand o relativa stabilitate, proprie depozitelor la termen.

Maturitatea disponibilitatilor banesti aflate in conturile de depozit la termen ale clientilor nebancari este corelata cu activitatea de creditare in vederea cresterii rezultatelor activitatii bancii.

In aceste conditii, resursele atrase de la clientii nebancari asigura sursele necesare activitatii de creditare cu un cost redus, spre deosebire de resursele atrase de la clientii bancari.

La 31 decembrie 1999, depozitele de la alte banci detin o pondere de 13,7%, iar depozitele de la clientii nebancari 64,5% din totalul obligatiilor bancii.

Structura resurselor pe tipuri de clienti, bancari si nebancari, confirma orientarile strategice ale bancii de evitare a dependentei de resursele atrase pe termene foarte scurte si la costuri ridicate.

Capitalurile proprii continua sa reprezinte baza financiara pe care banca si-a construit activitatea, si-a fixat obiectivele de performanta si politicile de realizare a acestora, iar consolidarea lor a constituit un punct strategic important pentru indeplinirea caruia au fost intreprinse toate masurile si actiunile necesare.

La sfarsitul anului 1999, capitalul social a fost de 5.563,7 miliarde lei, in crestere cu 54,2% fata de anul 1998, dinamica superioara celei inregistrate de bilantul total al bancii. Pe total, capitalurile proprii ale bancii au crescut cu 20,9%.

Capitalul social este detinut in proportie de 70% de Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% de Societati de Investitii Financiare. In timpul anului 1999, au fost emise actiuni din rezerve in valoare de 1.955,7 miliarde lei (1998: 415,8 miliarde lei), atribuite actionarilor existenti in functie de cota lor de participare.

O componenta importanta a capitalurilor proprii o reprezinta profitul nedistribuit (36,2%), care conform normelor romanesti de contabilitate este alocat pe fonduri cu destinatie precisa si ca atare exista restrictii cu privire la posibilitatea de a fi distribuit.

In conformitate cu reglementarile contabile romanesti, o institutie cancara capitalizata suficient trebuie sa aiba Nivelul 1 plus Nivelul 2 de cel putin 12%. La 31 decembrie 1999 raportul de adecvare a capitalului conform reglementarilor B.N.R. a fost de 22,32% pentru Nivelul 1 si respectiv de 25,66% pentru Nivelul 1 plus Nivelul 2.

Grupul urmareste adecvarea capitalurilor proprii folosind rate in conformitate cu normele Bancii Internationale de Decontari. Pe baza informatiilor financiare intocmite corespunzator Standardelor Internationale de Contabilitate, Nivelul 1 si Nivelul 1 plus Nivelul 2 de adecvare a capitalului la 31 decembrie 1999, au fost de 22,80% si respectiv de 24,05%, nivel considerat corespunzator.

1.2 Resursele bancare.

Banca Comerciala Romana incheie primul deceniu de functionare cu un bilant pozitiv, care este efectul tuturor activitatilor desfasurate in banca, a numarului remarcabil de relatii stabilite cu clientii si a calitatii produselor si serviciilor bancare oferite clientelei. In toata aceasta perioada scursa de la infiintare si pina in prezent, conditiile intensificarii concurentei, prin diversificarea continua a serviciilor si produselor concomitent cu sporirea bazei de clienti, s-a inregistrat o consolidare continua a bazei resurselor bancii, menite sa asigure suportul necesar strategiei plasamentelor bancii.

Evolutia de ansamblu a resurselor bancii de la infiintare si pana in prezent poate fi sustinuta printr-o serie de factori caracteristici, dintre care vom evidentia:

● cresterea continua a resurselor si plasamentelor, incepand din 1993, crestere evaluata in echivalent U.S.D. pentru eliminarea deprecierii monedei nationale si posibilitatea compararii datelor din finalul fiecarui an;

● incheierea cu profit a fiecarui exercitiu financiar ce a permis asigurarea unei baze solide a programelor proprii de dezvoltare si strategie;

● sustinerea economiei nationale prin intermediul procesului de creditare la costuri acceptabile pentru agentii economici aflati in plin proces de restructurare si modernizare;

● asigurarea derularii activitatilor de comert exterior pentru clientii bancii, prin utilizarea unor produse si servicii bancare specializate;

● extinderea bazei de clienti si consolidarea resurselor bancii atrase de la persoanele fizice si juridice, eliminandu-se dependenta, prezenta in primii ani ai activitatii B.C.R., de resursele clientilor bancari;

● consolidarea permanenta a imaginii detinute in piata bancara interna si internationala prin activitatea desfasurata pana oltare si strategie;

● sustinerea economiei nationale prin intermediul procesului de creditare la costuri acceptabile pentru agentii economici aflati in plin proces de restructurare si modernizare;

● asigurarea derularii activitatilor de comert exterior pentru clientii bancii, prin utilizarea unor produse si servicii bancare specializate;

● extinderea bazei de clienti si consolidarea resurselor bancii atrase de la persoanele fizice si juridice, eliminandu-se dependenta, prezenta in primii ani ai activitatii B.C.R., de resursele clientilor bancari;

● consolidarea permanenta a imaginii detinute in piata bancara interna si internationala prin activitatea desfasurata pana in prezent, intarirea pozitiei dominante in piata financiara interna fiind indiscutabila in urma reusitei fuziunii prin absorbtie cu Bancorex.

In scopul surprinderii aspectelor privind evolutia de ansamblu a resurselor bancii in perioada 31 decembrie 1992 – 31 decembrie 1999, acestea au fost transformate in echivalent U.S.D. pentru posibilitatea compararii rezultatelor inregistrate la finalul fiecarui an. Evolutia grafica a totalului resurselor B.C.R. in lei (in echivalent U.S.D.) si valuta este prezentata in graficul urmator:

In analiza evolutiei resurselor bancii trebuie sa tinem cont de faptul ca in perioada 1990–1992, cursul leu–dolar S.U.A. nu a reliefat exact evolutie reala a acestuia ca urmare in principal a inexistentei unei piete valutare solide si cu experienta, caracteristic tuturor economiilor in prima faza a tranzitiei de la o economie total controlata la o economie de piata.

Incepand din anul 1993 si pana in prezent, odata cu dezvoltarea pietei financiar-bancare interne si a introducerii unor reglementari specifice acesteia, evolutia ascedenta a resurselor B.C.R., an de an, este indiscutabila.

Din punct de vedere al structurii resurselor de banca, in echivalent U.S.D., se remarca de asemenea o evolutie pozitiva prin consolidarea ponderii detinute de resursele atrase de la persoane fizice si juridice, concomitent cu diminuarea treptata a dependentei B.C.R. de resursele la costuri ridicate precum refinantarea B.N.R. pe termen scurt, resurse ce nu constituiau o baza ideala pentru procesul de sustinere a economiei nationale prin acordarea de credite pe termen mediu si lung. Evolutia structurii resurselor B.C.R. in lei (echivalent U.S.D. si valuta este prezentata in graficul urmator:

Recunoasterea pe plan international a fortei financiare a B.C.R. a constituit-o emiterea pe pietele financiare internationale a unei emisiuni de Eurobonduri in suma de 75 milioane U.S.D. in anul 1997 cu scadenta la 3 ani, emisiune rascumparata integral la scadenta de banca. In prezent, resursele provenite de la clientii bancari sunt, in marea lor majoritate, constituite de limite de finantare externa, surse acordate clientilor B.C.R. de catre institutiile financiare internationale, in baza increderii de care se bucura B.C.R. pe plan international.

Ponderea detinuta de disponibilitatile si depozitele interbancare in lei, pondere dependenta de strategia de plasare pe termen scurt a disponibilitatilor, a inregistrat 3,7 % la finele anului 1999, fata de 1,1% la 31 decembrie 1994.

Evolutia resurselor in lei.

Evolutia ascendenta a resurselor in lei atrase de la clienti nebancari a condus la majorarea ponderii detinute in total resurse in lei de la 57,9% la 31 decembrie 1990 la 84,1% la 31 decembrie 1999. Evolutia ponderii in totalul resurselor in lei atrase de B.C.R. de la clienti nebancari in perioada 31 decembrie 1990 – 31 decembrie 1999 se prezinta in graficul urmator:

In perioada de inceput a activitatii B.C.R., respectiv 31.12.1990 – 31.12.1994, perioada caracteristica oricarei banci nou infiintate, s-au inregistrat acumulari de resurse in special de la clienti bancari. In aceasta perioada de inceput a activitatii, resursele atrase la clienti nebancari au inregistrat o pondere inferioara nivelului de 50% din total resurse in lei.

Continua consolidare a resurselor atrase in lei de la clienti nebancari in perioada 31.12.1995 – 31.12.1999 a generat o independenta de resursele atrase de la banci – resurse cu costuri ridicate si termene reduse. Este de remarcat nivelul constant ridicat al resurselor atrase de la persoane juridice si fizice, de peste 80% din totalul resurselor in lei inregistrat in ultimii 3 ani, ceea ce a conferit o stabilitate superioara resurselor detinute de banca. Evolutia ponderii in totalul resurselor in lei atrase de la clienti nebancari, a celor detinute de persoanele fizice si juridice, certificate de depozit si depozite publice, este prezentata in graficul urmator:

Analizand evolutia resurselor in lei atrase de la clienti nebancari in perioada 31.12.1990 – 31.12.1999, se remarca urmatoarele aspecte:

● resursele atrase de la persoanele juridice au inregistrat o reducere a ponderii in total resurse in lei de la 57,9% la 31.12.1990 ca urmare a cresterii treptate a altore fonduri apartinand clientilor nebancari, precum cele atrase de la persoane fizice. De asemenea, maturitatea acestor resurse a inregistrat o crestere ca urmare a majorarii continue a volumului depozitelor la termen de la 2,2% la 31.12.1992 la 12,3% la 31.12.1999 (ponderi in totalul resurselor in lei), ceea ce a condus ca in prezent sa se inregistreze o pondere aproximativ egala a resurselor atrase la termen si respectiv la vedere de la persoanele juridice;

● resursele atrase de la persoanele fizice au inregistrat ponderi relativ reduse, sub 10% in total resurse in lei, in perioada 31.12.1990 – 31.12.1995, perioada in care resursele in lei utilizata de banca proveneau in special de la clienti bancari si persoane juridice. In perioada anilor 1996 – 1997, aceasta resursa inregistreaza un salt spectaculor, de la o pondere de 8,5% la 31.12.1995 la 36,6% la 31.12.1997, ceea ce a incununat eforturile bancii de diversificare a surselor de finantare si eliminare a celor pe termene scurte si costuri ridicate, precum si cele atrase de la clienti bancari. La 31.12.1999, resursa atrasa de la persoanele fizice detine cea mai mare pondere (41%) in totalul resurselor bancii in lei. In structura, s-a inregistrat o acumulare continua a resurselor la termen, depozitele la termen de o luna reprezentand, pentru persoanele fizice, unul dintre cele mai utilizate produse bancare. Daca la 31.12.1992 se inregistra o pondere relativ egala intre depozitele la vedere si termen constituite de persoanele fizice, prin acumularea resurselor la termen s-a inregistrat o pondere de 98% in total resurse detinute de persoane fizice la 31.12.1999;

● resursele atrase sub forma certificatelor de depozit in lei au inregistrat o dinamica pozitiva de la un an la altul din punct de vedere al acumularii de resurse in lei la o dobanda fixa si termene de minim 3 luni, utilizarea acestuia de catre clienti demonstrand atractivitatea produsului. Aceasta evolutie este evidentiata si de ponderile in total resurse in lei inregistrate de certificatele de depozit la 31.12.1992 de 0,3% si respectiv de 13% la 31.12.1999;

● depozitele publice au fost constituite in special pe baza unor reglementari si baze normative. Va urmare a evolutiei volumului de resurse atrase de la persoanele fizice si juridice, ponderea in total resurse in lei detinute de depozitele publice s-a diminuat treptat, de la 17,1% la 31.12.1992 la 2,9% la 31.12.1999. Evolutia ponderii in total resurse in lei transformate in echivalent U.S.D. a resurselor atrase de la clienti bancari in perioada 31.12.1990 – 31.12.1999, este prezentata in graficul urmator:

Analizand evolutia resurselor atrase de B.C.R. de la banci, in perioada 31.12.1990 – 31.12.1999, se desprind urmatoarele aspecte:

● resursele atrase sub forma liniilor de refinantare de la B.N.R. s-au diminuat treptat ca pondere, de la 38,8% la 31.12.1990 la 10,3% la 31.12.1996. Aceasta evolutie descendenta a ponderii este datorata consolidarii bazei de resurse atrase de la clienti nebancari, ceea ce a condus ca in ultimii 3 ani, B.C.R. sa nu apeleze la astfel de resurse pe termen foarte scurt si dobanzi ridicate, ce necesitau garantii importante solicitate de B.N.R.;

● depozitele interbancare au constituit in perioada 1990 – 1995 o resursa des utilizata de B.C.R. in scopul asigurarii necesarului de lichiditati pentru efectuarea tuturor platilor prin intermediul contului curent deschis la B.N.R. Evolutia resurselor clientilor nebancari a determinat treptat renuntarea la aceasta sursa de finantare pe termen scurt, ceea ce a determinat reducerea ponderii maxime inregistrate, de 12,6% la 31.12.1994 la 0,3% la 31.12.1996. In ultimii ani, banca a atras aceste resurse in situatii conjuncturale, in special in scopul obtinerii de profit prin replasarea acestora la dobanzi superioare sau termene diferite, in functie de strategia de plasamente rezultata pe baza cash-flow-ului operatiunilor bancii;

● disponibilitatile detinute de banci au constituit, in special in perioada anilor 1990 – 1992, o resursa importanta ca urmare a utilizarii conturilor de corespondent in lei, deschise la B.C.R. de celelalte banci, pentru operatiunile de compensare intre ele. Astfel, la31.12.1992, ponderea detinuta de aceste resurse reprezentau 15,5% din totalul resurselor atrase in lei de B.C.R. Odata cu perfectionarea operatiunilor de compensare prin B.N.R., volumul acestei resurse s-a diminuat, inregistrand in ultimii 3 ani ponderi in total resurse in lei inferioare nivelului de 0,2%.

Evolutia resurselor in valuta.

Spre deosebire de resursele in lei, resursele In valuta atrase de banca s-au bazat in mare majoritate pe cele provenite de la clienti nebancari, mentinandu-se in toata perioada scursa de la infiintarea B.C.R. si pana in prezent la un nivel de peste 50% in totalul resurselor in valuta ale bancii.

Pe masura cresterii credibilitatii si reputatiei de banca echilibrata si dinamica s-a inregistrat o majorare a ponderii resurselor atrase de la clienti bancari, in special sub forma liniilor de finantare externa – resurse pe termen mediu si lung – necesare sustinerii procesului de investitii al clientelei. Evolutia structurii resurselor in valuta in perioada 31.12.19990 – 31.12.1999 este prezentata in graficul urmator:

● resursele in valuta atrase de la persoane juridice au reprezentat in perioada 1992–1996 principala sursa de finantare in valuta, banca luand masuri an de an pentru sporirea bazei de clienti ce deruleaza operatiuni de export prin B.C.R. ceea ce a condus ca in perioada 1992–1996 ponderea in totalul resurselor in valuta ale B.C.R. detinute de persoanele juridice sa depaseasca constant nivelul de 50%. Oferirea de produse si servicii specializate, orientate catre sustinerea desfasurarii in conditii optime a activitatilor comerciale externe ale clientelei – persoane juridice – a condus la inregistrarea unui trend ascendent al resurselor in valuta atrase de B.C.R., inregistrandu-se cresteri ale disponibilitatilor si depozitelor persoanelor juridice cuprinse in fiecare an intre 15 si 50 milioane echivalent U.S.D.. Ponderea diponibilitatilor atrase la vedere in total resurse in valuta s-a redus treptat de la 47% la 31.12.1992 la 15,4% la 31.12.1999 concomitent cu majorarea ponderii depozitelor constituite de persoanele juridice de la circa 4,4% la 31.12.1992 la 12,5% la 31.12.1999, ceea ce a condus la majorarea maturitatii resurselor in valuta atrase de banci, element extrem de important avand in vedere necesitatile de creditare pe termen mediu si lung ale agentilor economici.

● resursele atrase de la persoane fizice au inregistrat ponderi de peste 20% in total resurse in valuta ale bancii in special in ultimii doi ani, ca urmare a eliminarii restrictiilor pentru persoane fizice de achizitionare de valuta. La finele anului 1992, ponderea detinuta in total resurse in valuta de disponibilitatile la vedere si termen detinute de persoanele fizice era de 10,5%, majorandu-se treptat pana la 24,4% la 31.12.1999. Unul din obiectivele strategice ale bancii l-a constituit atragerea de resurse in valuta la termen. In scopul atingerii acestei strategii s-a intensificat procesul de atragere de depozite la termen de la persoane fizice, crestere semnificativa comparand ponderea de 20% la 31,12,1992 cu cea de 59% la 31.12.199 detinuta de depozitele la termen in valuta in total resurse atrase de la persoane fizice.

● resursele atrase de la clienti bancari, ca urmare a increderii castigate de B.C.R. in urma colaborarii cu bancile si investitiile financiare straine, s-au majorat in special pe seama liniilor de finantare extrema, care au inregistrat o sporire a procedurii detinute in total resurse in valuta de 1,3% la 31.12.1992 la 22.% la 31.12.1999.

O resursa importanta atat prin suma cat si prin semnificatie a constituit-o emisiunea de Eurobonduri din anul 1997, in suma de 75 milioane U.S.D. la termen de 3 ani, ceea ce a incununat recunoasterea si prestigiul international de care se bucura B.C.R. la 31.12.1997, ponderea detinuta de Eurobonduri in total resurse in valuta a reprezentat circa 11%, reducandu-se treptat pana la scadenta finala din 2000, an in care a fost rascumparata integral aceasta emisiune.

1.3 Plasamentele bancare ale B.C.R.

Inca de la infiintare – decembrie 1990 – Banca Comerciala Romana si-a structurat activitatea pe o paleta larga de activitatii si operatiuni, incepand cu cele de creditare si continuand cu cele valutare, de procesare a conturilor, oferind astfel o gama diversa de servicii bancare, ceea ce i-a conferit caracterul de banca comerciala universala. In planul acestor activitati catre clienti, creditul bancar si plasamentele asimilate acestuia au constituit elementul de referinta, principalul produs bancar al Bancii Comerciale Romane.

Din analiza evolutiei, se remarca la finele anului 1999 o structura echilibrata a plasamentelor bancii, structura total diferita de cea inregistrata in primii ani de activitate in care plasamentele in credite depaseau doua treimi din totalul plasamentelor B.C.R.. Concomitent cu reconfigurarea in evolutie a structurii resurselor bancii, s-a inregistrat o modificare structurala pozitiva a plasamentelor totale ale B.C.R. (in echivalent U.S.D.), evolutie prezentata in graficul urmator:

Concomitent cu acumularea de resurse in valuta, s-a diminuat ponderea in totalul plasamentelor de peste 67% detinuta de creditele in lei la 31.12.1999 pun cresterea treptata a ponderii creditului in valuta de la 0,6% la 31.12.1992 la circa 15% la 31.12.1999 in conditiile in care creditul in lei detinea o pondere apropiata, de circa 19% la finele anului 1999.

Concomitent cu sporirea resurselor atrase de la persoane fizice si juridice s-a inrgestritat si o sporire a plasamentelor in titluri de stat in lei si valuta, active cu risc zero si dobanda atractiva, menite sa disperseze riscul plasamentelor bancii si implicit sa reduca ponderea creditelor in lei si valuta. Incepand din anul 1995 in portofoliul plasamentelor B.C.R. incep sa-si faca simtita prezenta titlurile de stat in valuta. La 31.12.1999, se inregistreaza in total plasamentele B.C.R. (in echivalent U.S.D.) o pondere echilibrata a titlurilor de stat in lei de 10,5% si respectiv in valuta de 15,4%.

Evolutia plasamentelor in lei.

Evolutia structurii plasamentelor in lei in perioada 31.12.1990 – 31.12.1999 este prezentata in graficul urmator:

● creditele in lei au inregistrat o reducere treptata a ponderii in total plasamente in lei de la 98,5% la 31.12.1990 la 35% la 31.12.1999, ca urmare a strategiei bancii de diversificare a structurii plasamentelor in scopul obtinerii unei flexibilitati a activului si o reducere a expunerii fata de riscul implicat de plasamentele bancii;

● titlurile de stat in lei, pe masura majorarii resurselor disponibile ale bancii atrase de la persoane fizice – inclusiv certificate de depozit – si persoane juridice, au reprezentat in special in ultimii patru ani, una dintre optiunile de plasare cu risc minim si dobanda atractiva, ceea ce a condus la inregistrarea unei majorari a ponderii in total plasamente in lei de la 0,5% la 31.12.1994 la 19,8% la 31.12.1999;

● plasamentele interbancare in lei au fost utilizate de banca in scopul fructificarii eficiente a resurselor disponibile pe termen scurt, ponderea in total plasamente in lei a variat intre 1,3% (31.12.1994) si 24,2% (31.12.1997);

● rezerva minima obligatorie in lei pastrata in cont la B.N.R. a evoluat in functie de reglementarile stabilite la banca centrala privind controlul masei monetare, iar ca urmare a intensificarii utilizarii acestui instrument, ponderea plasamentului la B.N.R. s-a majorat de la 3,2% la 31.12.1995 la 25,2% la 31.12.1999.

Evolutia plasamentelor in valuta.

Diversificarea treptata a plasamentelor in valuta ale bancii de la infiintare si pana in prezent, a condus la inregistrarea unei structuri echilibrate la 31.12.1999, data la care nici un tip de plasament in valuta nu depasea o pondere de 34% in total plasamente in valuta ale B.C.R. Evolutia in perioada 31.12.1990 – 31.12.1999 a structurii plasamentelor in valuta este reprezentata in graficul urmator:

● creditele in valuta nu au depasit ponderea de 50% in total plasamente in valuta, in perioada 31.12.1992 – 31.12.1999. Ca urmare a fuziunii prin absorbtie cu Bancorex si prelucrarii unor pasive in valuta, B.C.R. a primit titluri de stat in valuta, ceea ce a condus la reducerea ponderii detinute de creditele in valuta de la 42,2% la 31.12.1998 la 33,6% la 31.12.1999, cea mai scazuta pondere inregistrata de creditele in valuta in ultimii 5 ani;

● titlurile de stat in valuta au fost incluse in optiunile de plasare ale B.C.R. incepand din anul 1996 ca urmare a sporirii resurselor in valuta atrase de la clienti nebancari. Incepand din 1997 ca urmare a emisiunii de Eurobonduri, resursele atrase au fost plasate in titluri de stat in valuta cu aceeasi scadenta. In urma fuziunii prin absorbtie a B.C.R. cu Bancorex si primirea in contrapartida pasivelor preluate si a activelor neperformante predate la AVAB, titlurile de stat in valuta au atins cea mai mare pondere (33,1% la 31.12.1999) inregistrata in perioada 1990 – 1999.

● disponibilitatile si depozitele interbancare in valuta au inregistrat o reducere treptata a ponderii, in perioada 1990 – 1999, ca urmare a majorarii plasamentelor in valuta in credite si titluri de stat. la 31.12.1992 aceste plasamente inregistrau o pondere in total plasamente in valuta de 92%, reducandu-se la cca.14% la 31.12.1999;

● rezerva minima obligatorie a fost constituita de B.C.R. si in valuta, incepand cu anul 1997, ca urmare a modificarilor survenite in reglementarile B.N.R. ce impuneau constituirea separata (si nu optional in lei sau in valuta) a rezervei minime, atat in lei, cat si in valuta. Aceasta a condus la inregistrarea in perioada 31.12.1997 – 31.12.1999 a unor ponderi in total plasamente in valuta de circa 9 – 12%.

Pentru Banca Comerciala Romana, creditul a reprezentat si reprezinta oferta de baza catre clientii sai, iar activitatea de creditare constituie o componenta fundamentala a strategiei generale a bancii.

O analiza atenta a plasamentelor bancii sub forma creditului bancar in cei 10 ani de la infiintare ne permite evidentierea unor caracteristici specifice ale activitatii B.C.R. in acest domeniu, astfel:

● principala destinatie a creditelor acordate a fost activitatea economica si de productie;

● imprumuturile acordate economiei reale au avut doua destinatii prioritare:creditele pentru capitalul de lucru si creditele pe obiect, care au contribuit in proportii ridicate la acoperirea necesarului de resurse pentru finantarea activelor circulante;

● creditul pe termen scurt a detinut in permanenta o pondere ridicata in volumul total de credite acordate clientelei, in conditiile in care si creditul pe termen mediu si lung a inregistrat o dinamica accelerata;

● creditul in valuta a luat o amploare deosebita in ultimii ani in contextul eforturilor depuse de agentii economici, clienti ai bancii, pentru modernizare si retehnologizare, iar banca s-a oferit sa asigure o mare parte din resursele sale pentru importurile de tehnologie;

● pentru asigurarea unei finantari corespunzatoare a economiei reale, au fost contractate, in completarea resurselor proprii ale bancii, linii de credit de la banci in strainatate;

● Banca a satisfacut cereri de credite ale clientilor din toate ramurile economiei nationale si in principal a celor din industrie, constructii, transporturi, comert, servicii, agricultura.

Principiile generale dupa care banca s-a calauzit in activitatea de creditare se pot sintetiza in:

– prudenta bancara si calitatea portofoliului;

– cunoasterea clientilor si a afacerilor acestora;

– garantarea, rambursarea si recuperarea creditelor.

Prudenta bancara, care a constituit o preocupare constanta si permanenta in procesul de aprobare a solicitarilor de credite, presupune acceptarea unor riscuri in functie si corelate cu profitul care se presupune ca va fi obtinut, cuantificabile si acceptabile dupa termenul scadent.

In aceasta perioada, banca a acordat o atentie deosebita perfectionarii metodologiei de masurare si apreciere a calitatii portofoliului de credite prin dezvoltare si adoptarea sistemelor de apreciere avandu-se in vedere mai mult calitatea cash–flow-ului si a sursei de rambursare, mecanismele si structurile prin care se ramburseaza creditul si dobanzile, precum si calitatea si soliditatea garantiilor constituite.

Ca urmare, procesul de acordare a creditului s-a bazat pe metoda analizei complexe a situatiei economico – financiare a clientilor si respectarea reguluilor specifice de prudenta si anume:

● Operatiunile de aprobare si acordare a creditelor au la baza prudenta bancara, ca principiu fundamental ce caracterizeaza intreaga activitate a bancii;

● Activitatea de creditare se bazeaza in primul rand pe analiza viabilitatii si realismului afacerilor in vederea identificarii si evaluarii capacitatii de plata a clientilor, respectiv de a genera venituri si lichiditati ca principala sursa de rambursare a creditului si de plata a dobanzii;

● Acordarea creditelor trebuie sa fie avantajoasa atat pentru banca, deoarece prin extinderea si diversificarea portofoliului de credite poate obtine profit suplimentar, cat si pentru clienti, care pe seama creditelor pot sa-si dezvolte afacerile, sa obtina profit si, pe aceasta baza, sa ramburseze imprumuturile si sa achite datoriile;

● Analiza si acordarea creditelor trebuie sa aiba in vedere influenta factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienti, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevazute asupra desfasurarii afacerilor si rambursarii creditelor;

● Banca are obligatia sa analizeze si sa verifice, iar imprumutatul sa puna la dispozitie toate documentele care sa permita evaluarea potentialului economic, organizatoric si financiar al clientului;

● Creditele si scrisorile de garantie, indiferent de suma sau durata de rambursare, se acorda pentru destinatia stabilita prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru imprumutati;

● Pentru creditele acordate si scrisorile de garantie eliberate, banca percepe dobanzi si comisioane precum si penalitati stabilite in cazul nerambursarii la scadenta a creditelor si neachitarii dobanzilor datorate;

● Creditele trebuie sa fie in toate cazurile garantate, iar volumul minim al garantiilor constituite trebuie sa acopere datoria maxima a imprumutatului catre banca, formata din credite si dobanzi;

● Pe toata durata creditarii, agentii economici beneficiari de credite au obligatia sa puna la dispozitia bancii un exemplar din bilantul contabil, situatiile contabile periodice si orice alte documente solicitate de banca. Aceasta obligatie este clauza distincta in contractul de credite;

● Creditele se acorda la cererea clientilor persoane fizice sau juridice care indeplinesc anumite conditii legate de modul de constituire, capitalul detinut, felul activitatii desfasurate, anumiti indicatori de bonitate, garantiile pe care le prezinta, situatia conturilor deschise, cum lucreaza cu banca, etc.;

● Dupa aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decat in cazuri justificate, determinate de constatarea furnizarii de catre client a unor date nereale si numai dupa expirarea unui termen de preaviz de minim 5 zile calendaristice, care va fi comunicat in scris acestuia;

● Intre incasarea ratelor din credite la scadenta si a dobanzilor la termenele stabilite, prioritate are incasarea dobanzilor, daca prin acte bilaterale incheiate intre banca si imprumutat nu s-a stabilit altfel;

● In vederea administrarii riscului si acoperirii eventualelor pierderi din credite si dobanzi, banca constituie rezerva generala pentru risc de credite si provizioane specifice de risc pentru credite si dobanzi, potrivit legii;

● Banca acorda credite pe termen scurt, mediu si lung in lei si valuta pe seama resurselor proprii si a celor atrase, in conformitate cu prevederile din planul de credite si resursele de acoperire a acestora aprobate de consiliul de administratie.

Alaturi de planul de credite si al resurselor, plafoanele de credit au constituit un alt instrument de prognoza si planificare cu referire la nivelul total al creditelor pe trimestre si in structura: credite pe termen scurt, mediu si lung, credite in lei si in valuta, precum si pe sectoare de activitate.

Plafoanele aprobate si communicate sucursalelor judetene cuprind niveluri maxime de creditare, care nu pot fi depasite nici pe total si nici in structura.

Bilanturile bancii confirma si strategia de viitor, mentinand creditul bancar ca principal plasament al bancii:

Principala constatare este aceea ca soldul creditelor in cei 10 ani a avut o pondere preponderenta in bilantul bancii comparativ cu celelalte pozitii din activ, desi a scazut continuu si constant ca urmare a politicilor prudentiale de creditare aplicate si a masurilor pentru cresterea calitatii activelor proprii, precum si urmare introucerii de catre Ministerul Finantelor, incepand cu anul 1994, a titlurilor de plasament pentru finantarea deficitului bugetar.

Activitatea de creditare in ansamblu a Bancii Comerciale Romane a evoluat de la infiintare pozitiv in concordanta cu politicile si strategia adoptate de banca, fara evenimente si distorsiuni, fiind mereu principala pozitie in bilant si constituind principalul factor care a alimentat veniturile si profiturile bancii.

Este edificator sa prezentam evolutia creditelor neguvernamen- tale acordate de celelalte banci din Romania, comparativ cu dinamica acestora la B.C.R.

Scaderea in timp a ponderii creditului acordat de B.C.R. de la 24,6% la 31.12 1994 la 19,9% la 31. 12 .1998 se explica pe de o parte prin cresterea numarului de banci comerciale, care astazi au ajuns la 41, iar pe de alta parte este consecinta cresterii exigentei ce s-a acordat prudentei bancare si masurilor pentru cresterea calitatii activelor proprii. Cresterea cu orice pret a activelor si implicit a volumului creditelor nu a constituit si nu va constitui o directie de actiune a Departamentului de credite.

Creditul bancar fiind, asa cum s-a aratat, principalul produs al B.C.R., o importanta deosebita au avut-o segmentele de clienti sau de piata care beneficiaza de asemenea credite. Volumul creditelor acordate de Banca Comerciala Romana a crescut de la an la an, iar dinamica acestora in sold la sfarsitul fiecarui an, comparativ cu soldul de la sfarsitul anului precedent se prezinta conform tabelului urmator:

In cadrul acestei dinamici a creditului, creditele in valuta au avut o crestere superioara cresterii creditelor in moneda nationala, crestere insa favorizata si de evolutia mereu ascendenta a cursului de schimb leu/dolar:

Dupa cum se observa, creditul in valuta in echivalent U.S.D. a crescut de la 114,2 milioane U.S.D. in 1994 la 430,9 milioane U.S.D. in 1999 inregistrand o crestere de circa 3,8 ori. In echivalent lei creditul a inregistrat o crestere de 3,896% si s-a datorat in cea mai mare parte (75,4%) deprecierii cursului de schimb al monedei nationale in raport cu U.S.D. in perioada analizata, cresterea efectiva fiind numai de 24,6%. In structura, dupa termenele de rambursare, creditele pe termen scurt in lei si valuta au fost preponderente fata de creditele pe termen mediu si lung, iar in cadrul creditelor pe termen scurt, cele acordate in moneda nationala au devansat pe cele in devize, asa cum se arata in tabelul urmator:

Dupa cum se observa, creditele pe termen scurt in lei si in valuta, au detinut si detin ponderi semnificative in totalul creditelor angajate, fiind cuprinse intre 86,2% (1994) si 64,5% (2000), iar in cadrul acestora creditele in lei au devansat permanent creditele in valuta, in echivalent lei.

In schimb, la creditele pe termen mediu si lung, care s-au acordat in general pentru modernizari si retehnologizari ale proceselor de productie, ponderea creditelor in valuta a devansat, incepand cu anul 1996 creditele pe termen mediu si lung in lei, fiind la nivelul anului 2000 de circa 5 ori mai mare. Un prim segment de clienti pe care B.C.R. l-a monitorizat permanent a fost acela al sectorului de stat comparativ cu cel privat in functie de care au fost orientate creditele.

In aceste conditii, alocarea creditelor dupa forma de proprietate s-a derulat conform tabelului:

Dupa cum se observa, ponderea creditelor acordate sectorului de stat a inregistrat o scadere continua si constanta, de la 85,6% in 1995 la 25,0% la 31 decembrie 2000 cu cresterea corespunzatoare a creditelor acordate clientilor din sectorul privat de la 14,4% in 1995 la 75,0% in 2000. Evolutia, extensia sau retragerea creditului sunt intr-o stransa si directa relatie cu strategia bancii de expunere prudentiala si in acest fel de protejare a resurselor de la clientii care au incredere in Banca Comerciala Romana si-si plaseaza spre fructificare, aici, disponibilitatile lor financiare.

Banca Comerciala Romana a manifestat constant disponibilitate pentru satisfacerea cererilor de imprumuturi ale clientilor proprii de toate categoriile si din toate sectoarele economiei, cu prioritate a celor destinate productiei materiale si valorificarii acesteia prin export.

Aceasta actiune trebuie inteleasa insa in conditiile aplicarii politicilor adoptate de banca pentru acest domeniu, printre care putem aminti:

● respectarea normelor bancii care reglementeaza procesul de creditare in toata amploarea sa;

● incurajarea afacerilor viabile si sigure care pot sa demonstreze ca sunt profitabile;

● acceptarea clientilor care au un grad corespunzator de bonitate si garantii sigure pentru rambursarea la termenele contractuale a ratelor scadente si a dobanzilor calculate.

Din analiza activitatii de creditare pe care Banca Comenciala Romana a realizat-o in ultimii ani rezulta cuprinderea in sfera creditarii a tuturor ramurilor economiei romanesti, dar ramura prioritara a fost si ramane industria. Acelasi lucru il putem spune despre activitatile ce au facut obiectul creditarii, care cuprind pe cele de: aprovizionare, productie, desfacere, investitii, constructii–montaj, comert interior si exterior, transporturi, telecomunicatii, cercetare – proiectare, turism, prestari servicii, consum gospodaresc si personal si alte activitati pe care clientii proprii le realizeaza.

Daca aceasta este situatia din punct de vedere al finantarii clientilor dupa forma de proprietate, evolutia creditelor dupa volumul inregistrat pe ramuri prezinta o alta infatisare, dupa cum este aratat in tabelul urmator:

Dupa cum se observa, cea mai mare beneficiara de credite a fost industria cu 67,3% din total, urmata in ordine de comert (16,0%), agricultura si transporturi (2,6%), constructii (1,7%). In cadrul industriei, care a avut permanent o pondere semnificativa in volumul total al creditelor acordate pentru finantarea economiei reale, sectoarele prioritare au fost metalurgia, industria chimica si a fibrelor sintetice, industria alimentara, a tutunului si a bauturilor, industria mijloacelor de transport si altele.

Situatia evolutiva a creditelor angajate in industrie se prezinta in perioada 1997-1999 conform tabelului urmator:

Din tabel rezulta ca volumul creditelor acordate diferitelor sectoare a fost intr-o permanenta schimbare. Astfel, creditele acordate industriei metalurgice, industriei alimentare, tutunului si bauturilor, industriei chimice si fibrelor sintetice, industriei mijloacelor de transport, industriei de prelucrare a lemnului, celuloza si productia de mobila si industriei energiei electrice si termice au crescut in perioada analizata de la an la an. In schimb, cele acordate industriei extractive si industriei de masini si echipamente au cunoscut o curba fie de reducere a expunerii, fie de mentinere a acesteia.

Ca o dovada ca Banca Comerciala Romana ramane banca cea mai implicata in economia reala si in special in industrie putem aminti ca si in prezent, sunt finantati cei mai importanti agenti economici din Romania cum ar fi: SIDEX Galati, OLTCHIM Ramnicu Valcea, S.N.PETROM, AUTOMOBILE DACIA Pitesti, SEVERNAV Turnu Severin, GRUPUL TRANSILVANIA, ULTEX Tandarei, SILCOTUB Zalau, SANTIERUL NAVAL Galati, unitatile care s-au desprins din CONEL S.A., ALRO Slatina, etc..

O analiza retrospectiva de detaliu a plasamentelor bancii sub forma creditului bancar permite evidentierea si a altor caracteristici specifice ale activitatii B.C.R. in aceasta perioada si anume:

● productia de export si export de produse ale agentilor economici au fost sustinute cu prioritate. Pe langa finantarea activitatii de aprovizionare, productie, desfacere, Banca Comerciala Romana a dus o politica de stimulare a productiei de export si a exportului de produse, acordat clientilor, credite cu o dobanda redusa cu pana la 5 puncte procentuale fata de celelalte credite curente. Numai in 1999, 28 de clienti au beneficiat de credite cu dobanda diferentiata pentru stimularea productiei de export in suma de 764,0 miliarde lei. Printre principalii beneficiari de asemenea credite putem aminti: Santierul Naval Braila, Santierul Naval Daewoo Mangalia, Severnav Turnu Severin, IME Pitesti, Siderurgica Hunedoara, Santierul Naval Galati, Tehnomet Timisoara, Trimond Bucuresti, Santierul Naval Oltenita, Alprom Pitesti, IAME Covasna, Santierul Naval Orsova, R.A. Santierul Naval Mangalia, Aris Bistrita, Heim Milcov, Alprom Slatina;

● au crescut an de an alocarile de credite cu precadere pentru creditele noi destinate sectorului privat si catre intreprinderile mici si mijlocii, urmare si a calitatii mai bune a angajamentelor acordate clientilor din acest sector;

● au fost incurajate eforturile si initiativele agentilor economici de restructurare a productiei si de retehnologizare, acestia beneficiind de importante credite, in special in valuta;

● a continuat dezvoltarea operatiunilor cu amanuntul prin cresterea ponderii creditelor acordate populatiei.

Procesul de creditare la Banca Comerciala Romana s-a concretizat printr-o mare complexitate, o arie foarte vasta de clienti din toate zonele din economie. Acest proces a fost stapanit urmare a doi factori determinanti: un management de buna calitate si norme de lucru in care spiritul de prudenta a fost preponderent.

Normele metodologice privind activitatea de creditare au facut obiectul unei ample actiuni de elaborare si actualizare in acesti 9 ani de activitate. Ultima editie a normelor elaborate in 1997 comprima in ea valorificarea intregii experiente a bancii in domeniu, dublata de preluarea cerintelor moderne ale activitatii de creditare pe care bancile din lume le-au solutionat corespunzator. Normele metodologice numarul 1/1997 privind activitatea de creditare constituie, credem, un manual de referinta pentru sistemul bancar romanesc. Competentele de aprobare au fost bine gradate pe toate treptele organizatorice ale bancii, Comitetul de Credite si Comitetul de Directie fiind angajate in aprobarea celor mai importante solicitari de credite.

Banca Comerciala Romana, ca de altfel orice societate comerciala, a fost obligata potrivit normelor legale ca, in scopul protejarii capitalului bancii precum si a depozitelor persoanelor fizice si juridice, sa faca clasificarea creditelor din portofoliu si sa constituie provizioane specifice de risc. Potrivit acestor norme, analiza si clasificarea portofoliului de credite s-a facut tinand cont de evaluarea performantelor financiare ale imprumutatilor si de serviciul datoriei acestora care reprezinta capacitatea de a-si onora datoriile la scadenta.

Stabilirea performantei financiare a imprumutatilor are la baza un sistem de analiza si clasificare a agentilor economici in 5 categorii distincte, iar Banca Comerciala Romana a facut incadrarea agentilor economici intr-o categorie sau alta pe baza analizei performantelor economico-financiare ale acestora, in functie de punctajul obtinut la criteriile cuantificabile, coroborat cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile, potrivit Normelor metodologice de creditare ale B.C.R..

Banca Comerciala Romana a procedat de mul a procedat de multi ani la analiza si aprecierea semestriala a portofoliului sau de credite dupa metodologia reglementata de Banca Nationala. Evolutia calitatii portofoliului de credite al B.C.R. in ultimii doi ani prezinta urmatoarele caracteristici principale:

● la sfarsitul anului 1999, creditele catre clientii de calitate buna (standard+observatie) erau in crestere cu 1,9 puncte procentuale fata de sfarsitul anului anterior;

● creditele de calitate medie (substandard) au crescut cu 5,72 puncte procentuale, iar creditele cu risc major (indoielnic si pierdere) au scazut cu 7,69 puncte procentuale;

● din analiza portofoliului la 30 iunie 2000 a rezultat cresterea ponderii creditelor cu o calitate buna cu 3,5 puncte procentuale si scaderea celor clasificate “pierdere” cu 5,3 puncte procentuale;

● pe forme de proprietate, plasamentele catre sectorul privat au avut o calitate superioara fata de cele din sectorul de stat, cu exceptia creditelor incadrate la categoria indoielnic unde volumul acestora a fost dublu fata de cel al clientilor de stat, ceea ce face ca in continuare expansiunea creditelor catre sectorul privat sa se faca selectiv si cu mai multa prudenta;

● ca urmare a imbunatatirii calitatii portofoliului de credite, gredul de provizionare a scazut pe ansamblul Bancii Comerciale Romane la 31 decembrie 1999 fata de 30 iunie 1999 cu 0,6 puncte p0rocentuale.

Aceasta reducere a gradului de provizionare pe total si in structura s-a datorat imbunatatirii calitatii creditelor prin politicile prudentiale de creditare, in sensul cresterii plasamentelor cu risc minim, diminuarii expunerii la clienti cu pierderi si fara perspective, a continuarii sprijinirii prin credite a sectorului privat si a societatilor cu productie de export, a asanarii portofoliului de credite prin trecerea in afara bilantului, conform art. 53 si art. 56. din Legea bancara nr. 58/1998, a creditelor si dobanzilor aferente contractelor de credite investite cu formula executorie.

Trebuie mentionat ca, gradul de provizionare la expunerile in valuta, este superior celui stabilit pentru expunerile in lei, cu 10,3 puncte procentuale. La categoriile cu risc major aceasta tendinta s-a accentuat, astfel: la categoria pierdere gradul de provizionare este de 61,0% pentru creantele in valuta si de 36,4% pentru creantele in lei, iar la categoria indoielnic gardul de provizionare este de 18,9% pentru creantele in valuta si de 18,6% pentru cele in lei.

De mentionat ca, prin aplicarea de la 1 octombrie a.c. a Regulamentului nr 2/2000 cu privire la clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc, emis de Banca Nationala a Romaniei ca unul din instrumentele de reformare a sistemului bancar romanesc, portofoliul de credite al Bancii Comerciale Romane a fost clasificat in proportie de circa 92% in categoria “standard”.

O alta preocupare majora a bancii a constituit0o recuperarea creantelor sale. In cadrul acestor creante, in centrul atentiei au stat dobanzile, comisioanele de incasat, precum si creditele cu mari intarzieri. In sprijinul actiunilor de recuperare a creantelor neincasate constituite din credite si dobanzi, banca a emis o serie de reglementari interne, care impuneau unitatilor teritoriale sa actioneze prin procedurile juridice la determinarea debitorilor pentru efectuarea platilor datorate urmand ca, in situatiile in care agentii economici nu dispun de lichiditati, sa se treaca la valorificarea garantiilor materiale. Cu toate ca si in anii anteriori s-au facut demersuri in acest sens, actiunile de recuperare au capatat o amploare mai mare si cu rezultate apreciabile incepand cu anul 1997. In acest an, spre exemplu, banca a intreprins un numar mare de actiuni impotriva agentilor economici care nu si-au achitat datoriile procedandu-se la notificarea debitorului prin executare judecatoreasca, obtinerea de titluri executorii, investirea cu formula executorie a biletului la ordin, executarea silita directa prin solicitarea ordonantei de autorizare a vanzarii gajului sau ipotecii, poprirea asupra conturilor de la banci, lichidarea judiciara (faliment).

In anul 1999, prin procedurile de mai sus, s-au actionat in instanta creante neincasate intr-un volum de circa 80% din totalul creditelor si dobanzilor restante. Conducerea bancii a cerut unitatilor subordonate sa analizeze si sa promoveze actiuni impotriva debitorilor proprii, astfel incat creantele neincasate sa se afle intr-o urmarire continua pana la recuperare incepand de la notificare si pana la epuizarea procedurilor de valorificare a bunurilor din patrimoniul agentilor economici. In urma masurilor declansate in cursul anului 1999 s-au incasat de la persoane juridice si fizice peste 1.998 miliarde lei in perioada procedurilor judiciare declansate de banca, prin plati efectuate de catre debitori sau ca urmare a valorificarii bunurilor aduse in garantie.

In acest an, s-au finalizat obiectivele strategiei B.C.R. pentru perioada 2001 – 2004. Un prim capitol se refera la mentinerea si consolidarea locului B.C.R. in cadrul sistemului bancar romanesc in care se arata ca “obiectivul strategic fundamental pentru perioada 2001 – 2004 il reprezinta mentinerea cotei de piata atat in total sistem bancar, cat si in ansamblul economiei romanesti, B.C.R. pastrandu-si in continuare pozitia de principal finantator al economiei reale. In mod corespunzator ponderea creditelor neguvernamentale ale B.C.R. in PIB va reprezenta in anul 2004 circa 4,4%.

Gama produselor si serviciilor oferite va fi structurata corespunzator categoriilor de clienti pe care se axeaza banca – produsele destinate activitatii cu amanuntul se vor dezvolta ca produse standard, iar cele destinate clientilor mari vor putea fi adaptate cerintelor specifice. Astfel:

● pentru companiile mari vor putea fi oferite credite sindicalizate, acorduri financiare complexe, consultanta pentru operatiunile de leasing, achizitii si fuziuni, pachete de produse cuprinzand managementul activelor si scheme de finantare;

● pentru agentii economici cu activitate de export vor fi dezvoltate scheme avantajoase de finantare a productiei de export si exportului de produse, cu perceperea unor dobanzi stimulative si acordarea unor facilitati suplimentare;

● pentru populatie vor fi dezvoltate produsele existente din gama creditelor de consum (cu destinatii si facilitati variate);

● in capitol privind strategia plasamentelor B.C.R. se mentioneaza ca se va urmari asigurarea unei structuri echilibrate a activelor prin cresterea plasamentelor cu risc minim, respectiv diminuarea plasamentelor cu risc ridicat si asigurarea unei lichiditati sporite prin valorificarea oportunitatilor oferite de piata monetara si valutara.

In acest context, creditele vor reprezenta in continuare principala pozitie de activ in bilantul bancii (aproximativ 35 – 40%). Ca urmare, creditarea agentilor economici va fi orientata spre sustinerea redresarii economiei romanesti (in special a productiei de export si a exportului de produse) si a sectorului privat, prin:

● dezvoltarea unor produse de credit mai complexe (sindicalizari, finantari structurate, etc.) destinate clientilor importanti ai bancii;

● cresterea ponderii creditelor acordate pe obiect in total credite;

● utilizarea pe scara mai larga a creditului de scont, a creditului pentru activitatea de leasing, a factoring-ului, precum si a creditului pentru cumpararea de active fixe de la unitatile supuse privatizarii;

● acordarea de credite cu op dobanda incurajatoare, favorabila relansarii economice (de 15 – 20% la sfarsitul intervalului 2003 – 2004);

● cresterea ponderii sectorului privat in total portofoliu de credite.

Un alt obiectiv vizeaza imbunatatirea calitatii portofoliului de credite:

● monitorizarea si dezvoltarea afacerilor cu clientii din ramurile pentru care se prefigureaza tendinte de crestere in urmatorii ani: constructii, industria alimentara, industria de prelucrare a lemnului, echipamente electrice si optice, transporturi, comert, turism si alte servicii;

● diminuarea expunerii fata de agentii economici cu un serviciu necorespunzator al datoriei fata de banca – creditele restante sa reprezinte 7 -8% din total portofoliu, pe baza reducerii mai puternice a ponderii creditelor restante in valuta;

● reducerea semnificativa a creditelor clasificate drept indoielnice si pierdere astfel incat acestea sa ajunga la sfarsitul anului 2004 la aproximativ 15% din ansamblul portofoliului de credite, in primul rand prin restrictionarea pana la anulare a accesului la credite a unitatilor cu pierderi si care nu au posibilitati de redresare;

● corespunzator imbunatatirii calitatii portofoliului de credite, se va inregistra o diminuare a cheltuielilor cu provizioanele si a gradului de provizionare (la circa 11% pentru creditele in lei si 12% pentru creditele in valuta);

● intensificarea actiunilor de recuperare a creantelor scoase in afara bilantului (obiectiv trimestrial de recuperare a 10 – 12% din soldul creditelor si dobanzilor atasate pentru anii 2000 – 2001), urmata de o politica restrictiva de scoatere in afara bilantului a creantelor.

Pe baza planurilor de implementare a obiectivelor strategice ce se vor adopta pentru fiecare an din perioada 2001 – 2004 se vor nominaliza acele politici si masuri menite sa permita aplicarea in bune conditii a strategiei in domeniul creditelor si pe aceasta cale, sa se asigure o dezvoltare si consolidare a bancii la nivelul proiectat si dorit.

1.4 Optimizarea activitatii bancare prin corelarea operatiunilor active cu cele pasive.

Banca Comerciala Romana incheie primul deceniu de functionare cu un bilant pozitiv, care este efectul tuturor activitatilor desfasurate in banca, a numarului remarcabil de relatii stabilite cu clientii si a calitatii produselor si serviciilor bancare oferite clientelei. O serie de aspecte majore ce au caracterizat evolutia constant pozitiva a bancii de la infiintare si pana in prezent, decurg atat din eforturile intreprinse de angajatii unitatilor teritoriale in zona de contact cu clientela, cat si de extinderea Bancii Comerciale Romane spre zone noi de activitate, specifice bancilor universale.

In toata aceasta perioada scursa de la infiintare si pana in prezent, in conditiile intensificarii concurentei, prin diversificarea continua a serviciilor si produselor concomitent cu sporirea bazei de clienti, s-a inregistrat o consolidare continua a bazei resurselor bancii, menite sa asigure suportul necesar strategiei plasamentelor bancii. Dinamica accelerata a amplificarii resurselor bancii a permis, in prima parte a existentei B.C.R., preluarea fara sincope a activitatilor traditionale care anterior datei de 1 decembrie 1990 se efectuau in cadrul Bancii Nationale – in principal creditarea pe termen scurt a economiei nationale – ca apoi B.C.R. sa sustina activitatea investitionala atat in lei cat si in valuta, derularea operatiunilor de comert exterior si o gama larga de operatiuni in lei si valuta pentru persoane fizice.

Evolutia de ansamblu a resurselor bancii de la infiintare si pana in prezent poate fi sustinuta printr-o serie de factori caracteristici, dintre care vom evidentia:

● cresterea continua a resurselor si plasamentelor, incepand din 1993, crestere evaluata in echivalent U.S.D. pentru eliminarea deprecierii nationale si posibilitatea compararii datelor din finalul fiecarui an;

● incheierea cu profit a fiecarui exercitiu financiar ce a permis asigurarea unei baze solide a programelor proprii de dezvoltare si strategie;

● sustinerea economiei nationale prin intermediul procesului de creditare la costuri acceptabile pentru agentii economici aflati in plin proces de restructurare si modernizare;

● asigurarea derularii activitatilor de comert exterior pentru clientii bancii, prin utilizarea unor produse si servicii bancare specializate;

● extinderea bazei de clienti si consolidarea resurselor bancii atrase de la persoanele fizice si juridice, eliminandu-se dependenta, prezenta in primii ani ai activitatii B.C.R., de resursele clientilor bancari;

● consolidarea permanenta a imaginii definite in piata bancara interna si internationala prin activitatea desfasurata pana in prezent, intarirea pozitiei dominante in piata financiara interna fiind indiscutabila in urma reusitei fuziuni prin absorbtie cu Bancorex.

Aceste cateva elemente caracteristice au fost detasate din intreaga activitate a bancii, evolutia constant pozitiva a B.C.R. permitand reliefarea a mul mai multor elemente. Permanent in atentia B.C.R. s-a aflat competitia de atragere a resurselor si plasarea lor atat in conditii de profitabilitate cat si in vederea mentinerii si dezvoltarii unui parteneriat specific fiecarui client in parte al bancii. Succesul acestei abordari se poate oglindi in prezent, prin volumul impresionant al bazei de clienti ce insumeaza aproximativ o treime din totalul resurselor atrase de bancile comerciale ce activeaza in Romania.

In scopul surprinderii aspectelor privind evolutia de ansamblu a resurselor si plasamentelor bancii in perioada 31.12.1992 – 31.12.1999, acestea au fost transformate in echivalent U.S.D. pentru posibilitatea compararii rezultatelor inregistrate la finalul fiecarui an.

In analiza evolutiei resurselor bancii trebuie sa tinem cont de faptul ca in perioada 1990-1992, cursul leu-dolar SUA nu a reliefat exect evolutia reala a acesteia, ca urmare in principal a inexistentei unei piete valutare solide si cu experienta, caracteristic tuturor economiilor in prima faza a tranzitiei de la o economie total controlata la o economie de piata.

Incepand din anul 1993 si pana in prezent, odata cu dezvoltarea pietei financiar-bancare interne si a introducerii unor reglementari specifice acesteia, evolutia ascendenta a resurselor B.C.R., an de an, este indiscu-tabila. Din punct de vedere al structurii resurselor atrase de banca, in echivalent U.S.D., se remarca de asemenea o evolutie pozitiva prin consolidarea ponderii detinute de resursele atrase de la persoane fizice si juridice, concomitent cu diminuarea treptata a dependentei B.C.R. de resursele la costuri ridicate precum refinantarea B.N.R. pe termen scurt, resurse ce nu constituiau o baza ideala pentru procesul de sustinere a economiei nationale prin acordarea de credite pe termen mediu si lung.

Recunoasterea pe plan internatinal a fortei financiare a B.C.R. a constituit-o emiterea pe pietele financiare internationale a unei emisiuni de Eurobonduri in suma de 75 milioane U.S.D. in anul 1997, cu scadenta la 3 ani, emisiune rascumparata integral la scadenta de banca. In prezent, sursele provenite de la clientii bancari sunt in marea lor majoritate constituite de liniile de finantare externa, surse acordate clientilor B.C.R. de catre institutiile financiare internationale, in baza increderii de care se bucura B.C.R. pe plan international. Concomitent cu reconfigurarea in evolutie a structurii resurselor bancii, s-a inregistrat o modificare structurala pozitiva a plasamentelor totale ale B.C.R. (in echivalent U.S.D.).

Din analiza evolutiei, se remarca la finele anului 1999 o structura echilibrata a plasamentelor bancii, structura total diferita de cea inregistrata in primii ani de activitate in care plasamentele in credite depaseau doua treimi din totalul plasamentelor B.C.R.. Concomitent cu acumularea de resurse in valuta, s-a diminuat ponderea in totalul plasamentelor de peste 67% detinuta de creditele in lei la 31.12.1992 prin cresterea treptata a ponderii creditului in valuta de la 0,6% la 31.12.1992 la circa 15% la 31.12.1999 in conditiile in care creditul in lei detinea o pondere apropiata, de circa 19% la finele anului 1999.

CAPITOLUL II.

Profiturile si riscurile bancare,componente ale performantelor bancare

2.1 Analiza veniturilor si cheltuielilor bancare.

Anul 1999 s-a caracterizat din punct de vedere al rezultatelor financiare ale unitatilor retelei Bancii Comerciale Romane prin:

● Obtinerea unui profit calculat in suma de 1446 milioarde lei, superior anului precedent cu 327 miliarde lei.

● Scaderea ponderii cheltuielilor cu functionarea bancii in total cheltuieli de 10,6% in anul 1998 la 9,4% in anul 1999.

● Realizarea unui profit pe salariat la nivelul retelei bancii de la 160,7 milioane lei/salariat.

● Inregistrarea unui grad de acoperire a salariilor din comisioane pe toatl retea de 141,7%.

● Situarea gradului de acoperire a cheltuielilor cu functionarea bancii din comisioane la nivelul de 109,6%.

VENITURI

Principalele elemente de venituri realizate au avut in anul 1999 urmatoarea dinamica:

● veniturile din dobanzi la credite in lei si valuta acordate clientilor au fost in suma de 5966 miliarde lei, cu 2176 miliarde lei mai mari decat realizarile anului precedent;

● veniturile din comisioane, taxe, speze au insumat 1446 miliarde lei fiind superioare anului 1998 (+565 miliarde lei);

● veniturile din excedentul de resurse au fost in crestere cu 1840 miliarde lei fata de realizarile inregistrate in anul precedent.

Situatia grafica a structurii veniturilor realizate la 31 decembrie 1999 fata de 31 decembrie 1998 este prezentata in diagrama urmatoare:

● Unitatile din reteaua bancii au continuat politica de atragere a resurselor in lei si valuta de la persoane fizice si juridice, indeosebi prin agentiile de gradul I – IV, ca unitati de baza stabilite prin politica bancii in domeniul retelei pentru atragerea de resurse si obtinerea de venituri din excedentul plasat la nivelul centralei bancii. Mentionam ca in anul 1999, cresterea soldului resurselor in lei si valuta la nivelul retelei a fost de 9469 miliarde lei, din care 865 miliarde lei au fost atrase de agentii (9,1% din total crestere).

● Efectuarea prin cele 159 agentii din totalul celor 274 unitati B.C.R. existente la finele anului de raportare a unor operatiuni specifice la care veniturile obtinute au fost realizate indeosebi pe seama incasarilor si platilor cu si fara numerar, constituirea de depozite, derulari de credite de valori mai mici pentru populatie si alte servicii de ghiseu.

● Diminuarea marjei dintre dobanda activa si pasiva. In prima jumatate a anului, tendinta generala a evolutiei dobanzilor active generatoare de venituri a fost de crestere in medie cu 2,5 puncte procentuale pe luna. Incepand cu luna august si pana in decembrie dobanzile active au scazut in medie cu 4,8 puncte procentuale, cu influenta asupra diminuarii veniturilor obtinute din dobanzi. In acest context, marja intre dobanzile medii active si pasive realizata de B.C.R. in anul 1999 a scazut, datorita cresterii dobanzii medii pasive intr-o proportie mai mare decat cea a dobanzii medii active.

● Continuarea actiunilor de recuperare a creantelor bancii inregistrate in afara bilantului si cresterea pe aceasta baza a veniturilor obtinute.

CHELTUIELI

Cheltuielile inregistrate la 31 decembrie 1999 comparativ cu realizarile anului 1998 se prezinta astfel:

● cheltuielile cu dobanzile la disponibilitatile si depozitele in lei si valuta atrase de la clientii bancii si cu comisioanele platite au insumat 8076 miliarde lei, fiind superioare anului precedent cu 3550 miliarde lei;

● cheltuielile cu functionarea bancii (inclusiv cele cu personalul) au insumat 1319 miliarde lei;

● cheltuielile cu pierderi din creante nerecuperabile acoperite cu provizioane la finele anului 1999 erau in suma de 1736 miliarde lei iar cele neacoperite cu provizioane erau la aceeasi data de 517 miliarde lei.

Situatia grafica a structurii cheltuielilor realizate la 31 decembrie 1999 fata de 31 decembrie 1998 este aratata in urmatoarea diagrama:

In anul 1999 a continuat politica de provizionare a creantelor bancii, nivelul cheltuielilor cu provizioanele aferente retelei bancii fiind in suma de 1727 miliarde lei, ceea ce procentual reprezinta 12,3% din totalul cheltuielilor. In anul 1998 cheltuielile cu provizioane au insumat 1573 miliarde lei, ceea ce procentual a reprezentat 21,1% dint totalul cheltuielilor retelei. Mentionam ca in anul 1999 au aparut alte elemente de cheltuieli ca urmare aplicarii legislatiei in vigoare si normelor B.N.R. reprezentand pierderi din creante nerecuperabile acoperite cu provizioane in suma de 1736 miliarde lei fiind situata la un nivel aproximativ egal cu cheltuielile cu provizioanele si pierderi din creante nerecuperabile neacoperite cu provizioane in suma de 517 miliarde lei.

Cheltuielile cu functionarea bancii au inregistrat un trend descrescator astfel incat la o pondere de 10,6% in total cheltuieli existenta in anul 1998 a ajuns la 9,4 % in 1999. Din analiza in evolutie a profitabilitatii inregistrate de unitatile din reteaua B.C.R. rezulta situatia din tabelul urmator:

In anul 1999 s-a manifestat mai accentuat preocuparea pentru aplicarea liniilor generale cuprinse in strategia de dezvoltare a bancii pentru perioada 1998 – 2000, respectiv:

● cresterea competitivitatii bancii indeosebi prin trecerea in sarcina sucursalei judetene si a sucursalelor de grad superior a atragerii de clienti strategigi atat straini cat si locali, care pot beneficia de finantari pentru investitii sau creditari pentru productie la nivelul standardelor internatinale. In acest fel sucursalele au diversificat activitatea prin atragerea celor mai importanti clienti dezvoltand in acelasi timp activitatea de analiza, coordonare si control a unitatilor subordonate;

● elaborarea si urmarirea incepand cu anul 1999 a incadrarii in parametrii orientativi de profitabilitate cu rol important in imbunatatirea activitatii de planificare si in mobilizarea unitatilor retelei B.C.R. pentru cresterea eficientei activitatii desfasurate.

Din analiza profitabilitatii unitatilor B.C.R. in anul 1999 au rezultat urmatoarele aspecte:

● 101 unitati bancare au depasit parametrii de profitabilitate stabiliti, astfel:

– 12 sucursale judetene activitate proprie, dintre care exemplificam:

Galati cu un profit de 123 miliarde lei, Prahova 58,8 miliarde lei,

Arges 46,5 miliarde lei, Dolj 46,1 miliarde lei, etc.;

– 43 sucursale, dintre care cele mai mari realizari le-au inregistrat:

Medias (Sibiu) 32,3 miliarde lei profit, Roman (Neamt) 21,7

miliarde lei, Tandarei (Ialomita) 18,1 miliarde lei, etc.;

– 46 agentii cu profit cuprins intre 0,2 miliarde lei la Tg. Bujor

(Galati) si 8,3 miliarde lei la Victoria (Brasov).

Activitatea Bancii Comerciale Romane in anul 1999, desfasurata in contextul unor dificultati care au marcat cel de-al treilea an consecutiv de declin al economiei romanesti, activitate influentata si de absorbtia Bancorex de catre B.C.R., s-a materializat in obtinerea unor rezultate superioare in termeni nominali anului 1998, care i-au permis consolidarea pozitiei de lider al pietei bancare interne.

In aplicarea prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 39/1999, la 10 septembrie 1999 B.C.R. a absorbit Bancorex, preluand de la aceasta active de 8.716,1 miliarde lei si pasive de 11.073,9 miliarde lei. Diferenta de 2.357,8 miliarde lei, reprezentand pierderea contabila a Bancorex, a fost acoperita de Ministerul Finantelor cu titluri de stat, care au fost utilizate de B.C.R. pentru rambursarea partiala a creditului special de 4.319,8 miliarde lei acordat Bancorex de Banca Nationala.

In urma analizei efectuate de Banca Comerciala Romana, au fost predate la A.V.A.B., diverse ministere si R.A.A.P.P.S. credite si alte active preluate de la Bancorex si refuzate de banca, pentru care s-au primit titluri de stat in suma de 807,1 miliarde lei si 191,4 milioane U.S.D.. De asemenea, au fost predate F.P.S. participatii preluate de la Bancorex in suma de 82,0 miliarde lei si 6,8 milioane U.S.D., care au fost compensate in cursul anului 2000 cu dividendele cuvenite F.P.S..

Ca urmare a dezvoltarii activitatii si a influentelor determinate de absorbtia Bancorex da catre B.C.R. , activele bilantiere ale bancii la 31 decembrie 1999 insumau 50.054,6 miliarde lei, mai mari cu 23.638,8 miliarde lei (+89,5%) fata de cele de la 31 decembrie 1998. Politica conducerii bancii de disipare a riscului plasamentelor este reflectata de ponderea echilibrata a diverselor active in totalul bilantului:

● depozite si plasamente la B.N.R. si banci comerciale – 30,1%;

● credite acordate clientelei nebancare – 32,0%;

● operatiuni cu titluri si diverse – 25,9%;

● valori imobilizate – 12,0%.

In cursul anului 1999 au fost acordate clientelei credite in suma de 55.319,6 miliarde lei si au fost rambursate credite in suma de 48.267,2 miliarde lei. In aceeasi perioada, au fost scoase in afara bilantului creante neperformante in suma de 2.273,9 miliarde lei. In acelasi timp, in cursul anului au fost recuperate creante scoase in afara bilantului in suma de 242,8 miliarde lei. La finele perioadei, provizioanele constituite pentru credite reprezentau 2.038,4 miliarde lei, iar cele pentru dobanzi 677,0 miliarde lei.

In cadrul pasivelor bilantiere, ponderea o reprezinta resursele atrase de la clientela (70,8%) urmate de capitalurile proprii ale bancii (14,5%), resursele atrase de la banci (12,1%) si operatiunile cu titluri si diverse (2,6%). Capitalurile proprii ale bancii, in suma de 7.231,4 miliarde lei, au crescut cu 4.299,3 miliarde lei (+146,6%) fata de anul anterior ca urmare a repartizarilor din profit si a reevaluarii unor active imobilizate, in conditiile in care fuziunea cu Bancorex nu a adus nici un aport la capitalurile bancii.

Rezultatele financiare ale B.C.R. in anul 1999, prezentate in tabelul de mai jos, cu toate influentele negative ale absorbtiei Bancorex, au fost superioare realizarilor anului 1998.

Fata de prevederile din Bugetul de venituri si cheltuieli al bancii, veniturile realizate in anul 1999 au fost superioare cu 164,8 miliarde lei, cheltuielile au depasit prevederile cu 39,8 miliarde lei, iar profitul brut a depasit cu 125,0 miliarde lei profitul planificat. Aceste rezultate nu pot fi consolidate in anul 2000 fara o crestere a exigentei contabililor sefi in exercitarea controlului financiar preventiv si a controlului ierarhic operativ curent, prin instituirea ca obiecte prioritare ale tuturor salariatilor bancii a reducerii cheltuielilor si maximizarii surselor de venituri ale bancii.

2.2 Indicatori de performanta bancara

Strategia a stabilit necesitatea adoptarii unor politici de evaluare a performantelor unitatilor bancare, in functie de care conducerea bancii poate adopta decizii mai bine fundamentate pentru aprecierea evolutiei si posibilitatile de dimensionare a retelei proprii. Instituirea unui sistem de indicatori de ordin calitativ pentru evaluarea performantei se coreleaza cu decizia strategica privind organizarea sucursalelor, astfel incat evaluarea pe baza criteriilor de performanta contribuie la analiza calitativa a resurselor fiecarei sucursale, pentru veniturile, cheltuielile si rezultatele obtinute comparativ cu activitatea celorlalte sucursale.

Evaluarea se efectueaza utilizand unii indicatori si are ca scop controlul si coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea si modernizarea retelei bancii, in functie de contributia efectiva la realizarea profitului inregistrat pentru o perioada determinata, de catre societatea bancara analizata. Strategia bancii prevede instituirea unui sistem propriu de determinare a profitabilitatii in trei etape: la nivelul sucursalelor, pentru centre de profit si apoi pe produse, servicii si clientii bancii. Acest proces este complex si el poate ajunge in faza finala, in masura aplicarii programului de informatizare totala a bancii.

Criteriile de evaluare a performantelor sunt urmatoarele:

1. Cheltuieli la 1000 lei venituri.

Reprezinta volumul cheltuielilor efectuate intr-o perioada determinata pentru obtinerea a 1000 lei venituri.

Criteriul cuantifica efortul sucursalei pentru cresterea veniturilor pe de o parte in corelare cu reducerea cheltuielilor cu operatiunile bancare si indeosebi a celor cu functionarea bancii astfel incat raportul dintre cheltuieli si venituri sa fie minim:

O rata scazuta a criteriului reflecta o activitate pozitiva determinata in principal de reducerea cheltuielilor si indeosebi a celor cu functionarea bancii. Maximizarea veniturilor se realizeaza pe seama plasamentelor, astfel:

●sub forma creditelor bancare;

●acoperirea rezervei minime obligatorii aferente depozitelor la vedere si la termen de la clientii nebancari;

●numerarul in caserie necesar efectuarii platilor curente;

●diferenta de resurse atrase si neplasata sub forma categoriilor de mai sus reprezinta excedent de resurse ce se preia de catre centrala bancii prin Directia de Trezorerie pentru fructificare.

Un factor de influenta asupra criteriului analizat il reprezinta atat cheltuielile cu dobanzile bonificate la resursele atrase, cat si cele cu functionarea bancii riguros diminuate astfel incat performantele activitatii sucursalei sa se imbunatateasca de la o perioada la alta.

2. Rata rentabilitatii.

Masoara rezultatele managementului bancar, de optimizare a fluxurilor de activ in corelare cu volumul si structura resurselor atrase.

Optimizarea raportului intre venituri si cheltuieli reprezinta o latura esentiala a managementului bancar, sursa principala a cresterii profitului activitatii bancare.

Pentru obtinerea unui nivel optim al cheltuielilor, se iau in considerare atat tendinta de reducere a ponderii acestora raportat la volumul de activitate, cat si cresterea cheltuielilor determinata indeosebi de urmatoarele elemente:

●majorarea volumului de resurse atrase si a nivelului dobanzilor bonificate acestora in functie de evolutia activitatii economice si a dobanzilor bonificate de societatile bancare concurente;

●cresterea volumului produselor si serviciilor oferite clientilor prin dezvoltarea celor patru produse de baza: imprumuturile, garantiile, serviciile de procesare (constituirea de depozite, operatiuni privind acordarea de imprumuturi, operatiuni cu titluri de valoare, transferul electronic de fonduri, activitati pe pietele de capital) si cele de consultanta privind produsele si serviciile bancare oferite.

In evaluarea cheltuielilor unei unitati bancare se delimiteaza cheltuielile cu operatiunile bancare fata de cheltuielile cu functionarea bancii (salarii si cheltuieli aferente acestora, impozite si taxe, mijloace fixe, cheltuieli cu materiale pentru prelucrarea automata a datelor, cheltuieli cu energia electrica si incalzirea, etc.).

Rata rentabilitatii este cu atat mai mare cu cat o unitate de profit se obtine cu un volum minim de cheltuieli.

3. Rentabilitatea resurselor atrase.

Reflecta efortul sucursalei pentru maximizarea profitului ca urmare a utilizarii resurselor atrase in perioada raportata de la persoane fizice si juridice.

Indicatorul furnizeaza informatii privind profitul raportat la resursele atrase. Sucursalele care sunt deficitare de resurse vor tinde sa inregistreze o rata ridicata a indicatorului, ca urmare a diferentei intre plasamentele efectuate si resursele inferioare acestor. Acest indicator calitativ este o expresie semnificativa a profitabilitatii, care masoara rezultatele managementului bancar in ansamblul sau si exprima pentru fiecare sucursala efectul utilizarii resurselor in activitatea bancii. O rata ridicata poate fi un indiciu ca resursele atrase de catre sucursala sunt mici si ca posibilitatea de a acorda noi credite este limitata.

4. Rentabilitatea activelor producatoare de venituri.

Reflecta efectul capacitatii manageriale de a utiliza resursele financiare atrase pentru realizarea profitului.

Nivelul procentual al criteriului depinde de modalitatea de gestionare a plasamentelor bancii sub forma: creditelor, excedentului de resurse si rezervei minime obligatorii. Precizam ca numerarul in casierie nu este luat in calcul avand in vedere ca nu reprezinta un activ producator de venituri. Cresterea ratei criteriului mentionat se poate realiza in principal pe urmatoarele cai:

●cresterea profitului pe seama diminuarii cheltuielilor ca urmare a normarii stricte a acestora, in conditiile mentinerii la un nivel constant a veniturilor si respectiv a activelor producatoare de venituri;

●majorarea veniturilor din alte servicii decat cele de plasare a resurselor existente la dispozitia sucursalei, indeosebi pe seama comisioanelor pentru serviciile prestate;

●mentinerea volumului de active producatoare de venituri in conditiile obtinerii aceluiasi nivel sau chiar majorarii profitului brut, situatie determinata indeosebi de cresterea marjei dintre dobanda medie activa si dobanda medie pasiva etc..

5. Profitul pe salariat.

Criteriul caracterizeaza volumul si eficienta activitatii sucursalei, dimensionarea personalului in functie de activitatea si complexitatea serviciilor bancare oferite clientilor, precum si capacitatea manageriala de utilizare a personalului in functie de gradul de dotare si informatizare al bancii.

Valoarea profitului pe salariat este cu atat mai mare cu cat volumul de operatiuni si calitatea acestora sunt efectuate in numele clientilor bancii, astfel incat veniturile obtinute sa fie maxime in raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de catre salariatii bancii.

Modernizarea retelei bancare prin cresterea gradului de informatizare va crea premisele unei evaluari cat mai reale a profitului pe salariat ca urmare a eliminarii in cea mai mare parte a operatiunilor interne ale bancii, necesare dar care nu generaza venituri. Mentinerea unui numar de personal supradimensionat in raport cu volumul de operatiuni si servicii prestate clientilor bancii are un efect negativ pe termen mediu si lung pentru activitatea bancii, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare si cu consecinte directe asupra diminuarii profitului realizat.

6. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase.

Criteriul reflecta, la nivelul centrelor de profit, masura in care plasamentele in credite, rezerva minima obligatorie, excedentul de resurse, precum si numerarul in casierie se efectueaza pe seama resurselor atrase.

Criteriul are o latura cantitativa (fiind un raport intre resurse si plasamente) dar si una calitativa care este determinata de:

●veniturile obtinute din plasamentele efectuate in functie de structura acestora (credite pe termen scurt, mediu si lung in lei si valuta), marimea rezervei minime obligatorii la care dobanda bonificata este cea stabilita de Banca Nationala a Romaniei pentru aceasta categorie de plasamente, costul de transfer si marimea excedentului de resurse si volumul numerarului in casierie care nu este purtator de dobanda;

●cheltuielile cu dobanzile bonificate in functie de maturitatea acestora si costul de transfer al deficitului de resurse.

Astfel, daca din punct de vedere al laturii cantitative criteriul prezinta procentual un grad cu atat mai mare cu cat volumul resurselor acopera plasamentele efectuate, analiza calitativa din punct de vedere al costurilor, asa cum s-a prezentat mai sus, reprezinta efortul financiar efectuat pentru obtinerea unui grad cat mai mare de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase.

Avand in vedere obiectivul principal al bancii de reducere a dependentei de imprumuturile contractate cu Banca Nationala a Romaniei sau de la alte societati bancare, resurse cu costuri mult superioare celor atrase de la persoanele juridice si fizice, precum si termenul redus al perioadei pentru care pot fi obtinute astfel de resurse, consideram necesara in etapa actuala evaluarea performantei din punct de vedere cantitativ a acestui criteriu.

7. Credite restante in total credite.

Criteriul reflecta gradul de rambursare a creditelor acordate in perioada de timp analizata.

Analiza nivelului si tendintei ratei conduce la identificarea riscului potential al portofoliului de imprumuturi astfel incat o rata inalta reflecta un risc ridicat. Totodata, o rata inalta conduce la cresterea nivelului provizioanelor constituite de sucursale ca urmare a deteriorarii serviciului datoriei in relatia banca-client, cu consecinte directe asupra cheltuielilor si a profitului brut.

8. Gradul de incasare a dobanzii.

Gradul de incasare a dobanzii reflecta calitatea activitatii in ce priveste acordarea imprumuturilor cu respectarea principiului prudentialitatii, astfel incat sunt create premisele incasarii la termen a dobanzilor datorate si a ratelor scadente la creditele acordate.

Criteriul caracterizeaza capacitatea clientilor bancii de a achita dobanzilr aferente imprumuturilor contractate cu banca, in functie de fluxul de lichiditati (cash – flow) care reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasari) si a iesirilor de lichiditati (plati) in perioada raportata. Totodata, criteriul reflecta modul in care sunt utilizate resursele existente la dispozitia centrelor de profit, pentru care banca bonifica dobanzile corespunzatoare, dar nu incaseaza veniturile cuvenite la imprumuturile acordate. O consecinta directa a inregistrarii de catre sucursala a unei rate situate sub 100% o reprezinta constituirea de provizioane pentru dobanzile neincasate, cu afectarea cheltuielilor si respectiv diminuarea profitului.

9. Volumul resurselor pe salariat.

Reflecta pe de o parte increderea depunatorilor persoane fizice si persoane juridice in constituirea de depozite si derularea de operatiuni prin societatea bancara, iar pe de alta parte modul in care relatia banca – client se concretizeaza in atragerea de resurse suplimentare.

O rata inalta a criteriului caracterizeaza capacitatea salariatilor de a oferi intreaga gama de servicii si produse existente la un moment dat, precum si a altor categorii de servicii solicitate de clienti cu respectarea instructiunilor, a competentelor si normelor in vigoare. Prin imbunatatirea continua a relatiei banca – client, prin apropierea indeosebi fata de clientii mari care realizeaza atat activitate interna, cat si export, precum si prin diversificarea produselor bancare oferite intreprinderilor mici si mijlocii si persoanelor fizice in perioada urmatoare, se creeaza posibilitatea atragerii de resurse care sa acopere plasamentele efectuate, astfel incat sa se reduca dependenta de imprumuturile contractate cu Banca Nationala a Romaniei sau cu alte societati bancare.

Utilizarea eficienta a timpului de lucru, precum si desfasurarea activitatii in program prelungit de lucru, creeaza conditiile atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzatoare a personalului. Criteriul reflecta de asemenea, pozitia bancii in sistemul concurential in functie de zona de interes economic, operativitatea prestarii serviciilor si increderea clientilor in soliditatea bancii si respectarea sigurantei depozitelor constituite.

10. Rata profitului.

Reprezinta efortul depus pentru maximizarea veniturilor in stricta corelare cu minimizarea cheltuielilor.

La un nivel obtinut al veniturilor din plasamentele efectuate, rata profitului va fi cu atat mai mare cu cat cheltuielile sunt corespunzator dimensionate atat in ce priveste cheltuielile cu operatiunile bancare, cat mai ales a celor cu functionarea bancii.

Rata profitului, fiind calculata ca raport intre profitul brut si veniturile totale, prezinta un caracter specific avand in vedere ca atat indicatorul de la numaratorul, cat si cel de la numitorul fractiei sunt elemente ce trebuiesc maximizate. Aceasta se poate realiza numai prin imbunatatirea raportului dintre venituri si cheltuieli (maximizarea veniturilor si minimizarea cheltuielilor).

11. Cheltuielile de functionare pe salariat.

Sunt o componenta a cheltuielilor totale ale bancii, valoarea profitului pe salariat fiind cu atat mai mare cu cat volumul de operatiuni si calitatea acestora efectuate in numele clientilor bancii este mai mare.

Daca cheltuielile cu operatiunile bancare depind de politica bancii de atragere a clientilor cu bune performante economico-financiare, prin nivelul de comisioane si dobanzi practicate, cheltuielile cu functionarea bancii au caracter normativ atat pentru cheltuielile de interes general, cat si pentru cele administrativ-gospodaresti. Cheltuielile cu functionarea bancii depind pe de o parte de dimensionarea corespunzatoare a personalului in functie de volumul de activitate, dar si de dimensionarea si functionalitatea spatiului in care se desfasoara activitatea bancara.

12. Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile si cele aferente acestora din comisioane, taxe.

Reflecta eficienta utilizarii timpului de lucru de catre personalul angajat al bancii ca urmare a operatiunilor efevtuste atat pentru clientii sai, cat si pentru activitatea proprie.

Avand in vedere ca operatiunile ce se comisioneaza sunt producatoare de venituri pentru banca, iar cele efectuate in nume propriu nu produc venituri dar sunt necesare in activitatea bancara, prin informatizarea bancii se creaza premisele pentru reducerea celei de a doua categorii, cu efect direct asupra evaluarii reale a aportului angajatilor bancii la obtinerea profitului si determinarii gradului in care personalul este corect dimensionat.

13. Gradul de acoperire a cheltuielilor de functionare din comisioane si taxe.

Reflecta masura in care veniturile obtinute din operatiunile efectuate in numele clientilor acopera cheltuielile proprii cu functionarea bancii (cheltuieli administrativ-gospodaresti si cele de interes general).

Dimensionarea cheltuielilor cu functionarea bancii se efectueaza in stricta corelare cu volumul de activitate, numarul optim de personal si gradul de functionalitate si utilizare a spatiului in care se desfasoara activitatea bancara. Cheltuielile cu functionarea bancii trebuie sa asigure operativitatea serviciilor bancare prestate in conditii moderne si ergonomice pentru personalul angajat al fiecarei unitati a bancii.

O rata inalta a gradului de acoperire a cheltuielilor de functionare din comisioane si taxe, reflecta o buna organizare a activitatii si fluxurilor bancare, precum si o pozitie importanta detinuta in sistemul concurential bancar ca urmare a calitatii si diversitatii serviciilor oferite clientilor.

2.3 Analiza riscurilor asumate

Managementul riscurilor bancare debuteaza cu identificarea acestora. Etapa urmatoare consta in analiza riscurilor si a efctelor induse, care se realizeaza in cadrul societatilor bancare de catre compartimente specializate. Dupa parerea noastra, se poate vorbi despre o analiza standard de risc la bancile comerciale, avand in vedere reglementarile in domeniu care exista pe plan national (aliniate la practica internationala) si care structureaza un anumit model procedural.

Potrivit statutului sau de functionare, banca centrala exercita o activitate de supraveghere prudentiala, in scopul reducerii riscurilor si asigurarii stabilitatii globale a sistemului bancar, astfel, B.N.R. emite reglementari in conformitate cu prevederile legii pentru analiza si limitarea riscului de creditare, a riscului de lichiditate, a riscului de solvabilitate, riscului ratei dobanzii, riscului valutar, precum si pentru alte categorii de risc. La randul sau, fiecare banca comerciala isi elaboreaza propriile norme in acest sens, avand ca scop final prevederea si limitarea riscurilor si maximizarea profitului.

Identificarea si analiza riscurilor devine si o necesitate obiectiva, in conditiile unor modificari intervenite in activitatea bancii sau in oferta sa pe piata. Orice produs sau serviciu bancar nou presupune initierea de proceduri specifice pentru depistarea riscurilor accidentale si gestionarea eficienta a acestora. Analiza riscurilor este permanenta, in concordanta cu schimbarile intervenite in tranzactiile bancare. Ea incepe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri, urmarindu-se depistarea acestora inainte de a deveni o realitate, si continua cu evaluarea pe baza situatiilor financiare si contabile, care reflecta iminenta aparitiei riscurilor sau eventual producerea lor. Gestionarea eficienta a riscurilor depinde, in mare masura, de capacitatea bancii de a reduce perioada de timp dintre momentul aparitiei si momentul descoperirii acestora.

Analiza riscurilor interne.

Analiza riscurilor bancare, in cadrul B.C.R., presupune, in primul rand, abordarea cat mai completa a principalelor categorii de riscuri interne, respectiv: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul ratei dobanzii, riscul valutar.

1. Analiza riscului de creditare.

Principala operatiune efectuata de catre bancile comerciale este acordarea de credite, care se situeaza, ca pondere, pe primul loc in cadrul plasamentelor totale. Maniera in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta, intr-un mod hotarator, dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi, insa, nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a managementului bancar este de a controla si analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.

Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor) din timp.

Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se repeta, parcurgand mai multe momente, dintre care se detaseaza doua:

● momentul ce precede acordarea creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respectiv analiza interna, la care se aduc in completare si aspecte nefinanciare;

● etapa acordarii si post-acordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile.

Analiza se concentreaza, in principal, asupra eventualelor modificari ale calitatii portofoliului de credite, fata de momentul acordarii imprumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca pentru derularea acestora, datorita unor factori imprevizibili. Inainte de toate, sunt cateva conditii reglementate de care orice banca trebuie sa tina seama permanent. Ele sunt reglementate, fie de Banca Nationala in virtutea functiei sale de supraveghere bancara, fie de propriile norme si proceduri.

Este cunoscut ca normele bancare romanesti stabilesc unele restrictii sau conditii in acordarea creditului de care, ca orice banca comerciala, si Banca Comerciala Romana tine seama si isi face prin aceasta prisma propriile verificari de incadrare in aceste prevederi. Vom exemplifica:

● Imprumuturile acordate de o societate bancara unui singur debitor nu pot depasi, cumulate, 20% din capitalul si rezervele bancii.

● Regiile autonome pot contracta credite in proportie de cel mult 20% din veniturile brute realizate in anul precedent, pentru acoperirea cheltuielilor curente, in conditiile in care mijloacele acestora nu sunt suficiente in decursul unui an.

● Suma totala a imprumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii. Imprumutul mare este definit ca fiind egal cu suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv garantii si alte angajamente asumate in numele acestuia, in lei si valuta, ce depasesc 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; nu se include imprumuturile garantate de stat sau de alte societati bancare. Regula se aplica si oricaror acordari de noi credite, indiferent de suma, care, cumulat cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depasesc limita de 10% din fondurile proprii ale bancii.

● Toate creditele si scrisorile de garantie si orice alte angajamente in lei si valuta pe termen scurt, mediu si lung, acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare si de natura capitalului social, nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Capitalurile proprii ale agentului economic reprezinta capitalul social si primele de capital, diferentele din reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenti, subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate.

● Clientilor inclusi in programele guvernamentale speciale de restructurare si redresare financiara, banca le va putea acorda credite numai in limita sumelor cuprinse in aceste programe.

Toate aceste elemente constituie prevederi si proceduri anti-risc pe care banca le analizeaza permanent si asupra carora face o evaluare globala, menita sa limiteze expunerea, chiar in conditiile in care restrictiile legale sunt respectate.

Analiza calitatii portofoliului de credite se face in contextul luarii in calcul si a acestor elemente de expunere, pana la bariera reglementata in principal prin normele bancii centrale. Banca Comerciala Romana acorda o atentie speciala analizei si clasificarii portofoliului de credite si pentru protectia impotriva riscului, prin constituirea de provizioane specifice de risc. Potrivit reglementarilor in vigoare, unitatile bancare teritoriale efectueaza semestrial (30 iunie si 31 decembrie) analiza portofoliului de credite si clasificarea lor pe baza soldurilor existente la aceste date, in termen de 30 de zile calendaristice de la expirarea semestrului pentru care se efectueaza analiza.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac avand in vedere si evaluarea performantelor financiare ale imprumutatului, precum si serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacitatii sale de a-si onora datoriile la scadenta. Agentii economici sunt clasificati in 5 categorii (A, B, C, D, E), in vederea determinarii performantelor lor financiare.

Categoria A – performantele financiare, sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei. Totodata, se prefigureaza si mentinerea in perspectiva a performantelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B – performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata.

Categoria C – performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire.

Categoria D – performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate in intervale scurte de timp.

Categoria E – performantele financiare arata pierderi si exista perspectiva clara ca nu pot fi platite nici ratele nici dobanzile.

Aceasta incadrare a agentilor economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile, care, apoi, se coroboreaza cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei, potrivit normelor Bancii Comerciale Romane, este apreciat astfel:

● bun – in situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile;

● slab – cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;

● necorespunzator – in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

In analiza destinata aprecierii serviciului datoriei si, apoi, a calitatii portofoliului de imprumuturi, bancile se confrunta cu situatii in care unitatile beneficiaza de mai multe categorii de credite (lei, valuta, termen scurt, termen lung, etc.) si in care trebuie aplicate proceduri acoperitoare pentru unitatile proprii. Metodologiile B.C.R. stipuleaza ca serviciul datoriei unui agent economic fata de banca va fi unic si se va stabili in functie de modul de achitare a datoriilor imprumutatului (credite si dobanzi), indiferent daca acestea provin de la creditele in lei sau de la cele in valuta.

De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic, este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzilor neplatite. De exemplu, un imprumut poate avea, in cadrul categoriei credite pentru capital de lucru rate nerambursate si dobanzi neachitate mai vechi de 30 de zile in suma de 20 milioane lei, in timp ce ratele si dobanzile neachitate aferente creditului pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar au o vechime de pana la 7 zile si totalizeaza 50 milioane lei. De asemenea, agentul economic inregistreaza dobanzi neachitate pana la 30 zile aferente unui credit in valuta. In situatia de fata, serviciul datoriei va fi detrminat de restanta cea mai veche – de 20 milioane lei – si nu de celelalte datorii mai recente, chiar daca sumele sunt mai mari. In acest exemplu, serviciul datoriei va fi necorespunzator.

In politica de creditare, banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei activitati. Astfel, banca nu acorda credite:

● agentilor economici cu pierderi, fara perspectiva de redresare;

● agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau a investitiilor;

● unitatilor economice reorganizate sau lichidate, potrivit Legii nr. 64/1995.

Trebuie amintit, de asemenea, ca persoanele care se afla in relatii speciale cu banca intra intr-un regim special de analiza si aprobare. Pentru asemenea persoane, deciziile de aprobare a imprumuturilor le ia numai Consiliul de administratie, pe baza unui raport al directiilor de specialitate. In acelasi timp, normele Bancii Nationale obliga la asigurarea evidentei acestor imprumuturi in “Registrul imprumuturilor acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca” si la tinerea evidentei soldurilor curente si restante.

In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:

● Standard – acele credite care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute, respectiv credite acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune.

● In observatie – acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp, intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si dobanzilor aferente. Pentru acesti clienti, banca estimeaza o scadere a profiturilor lor in viitor, ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piata, a altor probleme de natura tehnica, organizatorica, de personal.

● Substandard – sunt creditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

● Indoielnice – sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte.

● Pierdere – sunt credite care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata.

O forma de asigurare impotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizionare in cadrul B.C.R., reglementat de normele in vigoare, este destinat protejarii capitalului bancii, protejarii depozitelor persoanelor fizice si juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini in recuperare.

Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de derulare la unitatile bancii si sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, in urma analizei performantelor financiare ale imprumutatilor si a serviciului datoriei, prezinta incertitudine in recuperarea lor.

In vederea determinarii provizioanelor specifice de risc, expunerea bruta a debitorului, respectiv soldul creditelor pe termen scurt, mediu si lung, in lei si valuta (in echivalent lei), curente si restante si dobanzile aferente acestora inregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie, poate fi micsorata doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi: garantii de la Guvernul Romaniei sau de la B.N.R., garantii de la banci inregistrate in unele tari din categoria A nominalizate de B.N.R. in cadrul limitelor de risc acceptate, depozite gajate plasate la B.C.R., garantii de la alte banci din Romania in cadrul limitelor de risc acceptate, colaterale non-cash acceptate de banca.

Expunerea neta se determina diminuind volumul creditelor si dobanzilor aferente cu valoarea reala a garantiilor, stabilita in functie de posibilitatea de valorificare a acestora pe piata, chiar daca, in unele cazuri, aceasta este diferita de valoarea din evidenta contabila. O atentie deosebita se acorda evaluarii corecte si reale a riscului de creditare si dobanzilor aferente, precum si a posibilitatilor certe de valorificare a garantiilor avute in vedere la acordarea creditelor, astfel incat volumul provizioanelor constituie sa fie acoperitor pentru creditele si dobanzile incerte.

Daca valoarea reala (de piata) a garantiilor constituite este acoperitoare pentru expunerea bruta, expunerea neta va fi zero si, in acest caz, nu vor fi constituite provizioane. In vederea administrarii riscului general de credite, rezultat din activitatea de creditare, banca are obligatia sa constituie rezerva generala pentru riscul de credit, in limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfarsitul anului, in conformitate cu Normele nr. 10/1995 ale B.N.R..Banca constituie provizioane specifice de risc, in conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/1994 pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora:

a) credite “pierderi” – in limita a 100% din soldul acestora;

b) credite “indoielnice” – in limita a 50% din soldul acestora;

c) credite “substandard” – in limita a 20% din soldul acestora;

d) credite “in observatie” – in limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele “standard” nu se constituie provizioane. In vederea limitarii riscurilor in activitatea de creditare si pentru a mentine in permanenta un nivel minim de solvabilitate, banca isi constituie provizioane specifice de risc, in urma clasificarii creditelor in functie de calitatea lor. In B.C.R., constituirea si inregistrarea pe cheltuieli a provizioanelor specifice de risc se face centralizat, de catre Directia contabilitatii generale, in termen de 30 zile de la data stabilita pentru depunerea de catre societatile bancare a raporturilor financiar-contabile intocmite pentru 30 iunie si, respectiv, bilantul contabil la 31 decembrie. Referitor la rezerva generala pentru riscul de credit, aceasta este destinata acoperirii de pierderi din credite numai daca au fost epuizate toate celelalte masuri de recuperare a creditelor si acoperire a pierderilor.

La 31 decembrie 1999, Banca Comerciala Romana dispunea in bilant de urmatoarele rezerve si provizioane de risc:

Ca si analiza calitatii portofoliului de credite, cea de constituire a provizioanelor de toate categoriile capata un caracter continuu si rezulta, implicit, din evolutia calitatii creditelor acordate de banca.

In cele ce urmeaza va fi prezentata analiza privind calitatea portofoliului de credite angajate de clientii Bancii Comerciale Romane si determinarea provizioanelor specifice de risc la data de 31 decembrie 1999. Banca urmareste permanent si controleaza intregul portofoliu de credite in vederea adoptarii masurilor care se impun pentru limitarea riscului. Astfel, semestrial, se analizeaza calitatea creditelor si, pe baza rezultatelor obtinute, se constituie provizioane, atat pentru credite, cat si pentru dobanzile aferente, in conformitate cu normele in vigoare.

Structura portofoliului de imprumuturi acorfate, existente in sold la 31 decembrie 1999, precum si a dobanzilor neincasate aferente acestora se prezinta in tabelul urmator:

Din datele prezentate in tabel, rezulta ca ponderea creditelor de calitate buna (standard si in observatie) a fost de 41,3% din totalul portofoliului, cele de calitate medie (substandard) 21,3%, iar creditele cu risc major (indoielnice si pierdere) 37,4%. Din dobanzile aferente creditelor existente in sold la 31 decembrie 1999, 16,9% corespundeau creditelor de buna calitate (standard si in observatie), 8,0% creditelor substandard, cu o calitate medie, 5,9% creditelor indoielnice, iar 69,2% celor considerate pierdere.

Pe forme de proprietate, structura portofoliului de imprumuturi existente in sold la 31 decembrie 1999 si a dobanzilor aferente acestora, din punct de vedere al calitatii, se prezinta in tabelul urmator:

Creditele acordate agentilor economici din sectorul privat se remarca printr-o calitate superioara celei a plasamentelor din sectorul de stat, numai o cincime din volumul total al acestora fiind incadrate drept pierderi (proportie dubla in cazul sectorului de stat). In functie de calitatea creditelor existente in sold, la 31 decembrie 1999, si volumul dobanzilor neincasate aferente acestora, au fost constituite provizioane specifice de risc.

Structura si nivelul de provizionare se prezinta in tabelul urmator:

Expunerea bruta a fost recalculata, pe seama creantelor bancii scoase in afara bilantului (investite cu titlul executoriu), potrivit reglementarilor B.N.R. si, respectiv, prevederilor legale. La 31 decembrie 1999, ponderea provizioanelor specifice de risc in functie de calitatea creditelor a fost la creditele “in observatie” de 1,4%, la cele “substandard” 6,0%, la creditele “indoielnice” 22,9%.

Dezvoltarea unui sistem performant de analiza si evaluarea a portofoliului de credite, precum si de determinare a nivelului optim de provizionare reprezinta un domeniu de interes deosebit pentru conducerea bancii, cu atat mai mult cu cat, volatilitatea mediului economic – specifica tarilor in tranzitie – incumba necesitatea unor abordari prudente in activitatea operatorilor pe piata financiara. Consideram ca acasta clasificare a riscului, practicata de toate bancile comerciale, este mai putin operanta in faza de aprobare a creditelor, fiind specifica etapei ulterioare, de analiza a portofoliului de credite. Astfel, la acordare, toate creditele pot fi cu risc zero (fara risc), ceea ce nu poate fi real, intrucat inflatia constituie, in sine, un factor de risc.

Analiza riscului de creditare, pe baza calitatii portofoliului, se face de catre toate societatile bancare din Romania, clasificarea clientilor tinand cont de evaluarea performantelor financiare ale acestora si capacitatea de a-si onora datoria la scadenta (Normele 3/1994 ale B.N.R.). In urma acestei analize, se determina creditele neperformante care genereaza pentru banci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins in cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic si care sunt acoperite din provizioanele constituite.

Putem afirma ca urmarirea operativa a calitatii creditelor din portofoliu ar trebui realizata prin sisteme de evaluare pe baza de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a datelor, precum si pe baza unor sisteme expert in vederea gestionarii riscului de creditare individual si global, pe toate pietele creditului. Toate aceste tehnici permit, la nivel national, minimizarea influentei principalei cauze a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor incredintate. Studiul Oficiului Controlului Monedei din SUA pentru anii ’80 arata ca, dintre bancile americane al caror faliment a fost cauzat de proasta gestiune, patru din cinci au avut calitative substandard la analiza creditelor, iar trei din cinci aveau proceduri inadecvate de identificare a creditelor problematice.

De aceea, principalele domenii de generalizare a aplicarii procedurilor de prelucrare si analiza a datelor portofoliului de credite sunt: gestiunea bazelor de date, sistemele de monitorizare a performantelor de credite, sistemele expert de analiza a cererilor de creditare si sistemele informatice integrate de analiza si gestiune. Consideram necesara utilizarea unui sistem de gestiune a bazelor de date care sa permita monitorizarea rapida a starii creditelor din portofoliu. Cu un asemenea sistem performant, personalul bancii poate gestiona si agrega creditele, in functie de diverse criterii (sector de activitate, localizare geografica, tip de proiect). Sistemul asigura un control superior asupra datelor de baza si permite lucrul in timp real cu debitorii, ori de cate ori o actualizare este necesara.

Pentru protejarea fata de pierderile din credite, bancile folosesc atat provizionarea (preponderenta), cat si cedarea riscurilor prin asigurare. Astfel, banca poate incheia asigurari, cu institutii specializate, in vederea acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite. Creditele cu probleme (nerambursate la scadenta si cele indoielnice) ale bancilor pot fi tratate, in functie de politica de creditare, in mai multe feluri.

Unele banci mentin creantele active pana cand debitorul se redreseaza, pana cand sunt presate de timp sau pana cand sunt fortate de autoritatea bancara sa recupereze pierderea inregistrand-o ca atare. Este cazul cel mai frecvent pentru bancile de stat care au clienti intreprinderi de stat. Alte banci considera creanta nerambursata drept pierdere, pe care o acopera din rezerva si, dupa aceea, incearca sa recupereze cat se poate de la debitor. In analiza creditelor cu probleme, de mare importanta sunt garantiile, respectiv tipul si marimea lor. Acestea sunt solicitate de banci pentru acoperirea creditelor acordate (in lei si valuta) si a altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garantie bancara, avalizari). Garantiile sunt folosite in caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperi, prin valorificare, debitul neacoprit de beneficiarul facilitatilor oferite de banca.

Pana in anul 1999, in Romania, executarea garantiilor nu avea un caracter obligatoriu. Bancile trebuiau sa initializeze actiuni in justitie pentru obtinerea titlului executoriu, si abia dupa aceasta procedura se putea trece la vanzarea bunurilor constituite drept garantie materiala a creditului. Prin Legea bancara nr. 58/1998 a fost reglementata executarea garantiilor, in cazurile limita, cand numai prin valorificarea acestora se mai pot acoperi pierderile suferite de banci. Analiza de risc a creditului este continua, ajungand pana la cuantificarea efectelor probabile a evenimentelor de risc.

2. Analiza riscului de lichiditate.

Lichiditatea reprezinta abilitatea bancilor de a-si onora obligatiile financiare asumate; ea exprima capacitatea activelor de a fi transformate rapid si cu cheltuieli minime in moneda lichida (numerar sau disponibil in contul curent). De fapt, lichiditatea bancara este o problema de gestiune a pasivelor si activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Riscul de lichiditate pentru o banca este expresia insasi a probabilitatii pierderii capacitatii de finantare a operatiunilor curente, aspect de o importanta deosebita pentru banca, interesata atat de lichiditatea colateralului oferit de debitori, cat si de managementul propriei activitati.

Un nivel de lichiditate necorespunzator poate duce, in situatia unei reduceri neasteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducand astfel profitabilitatea bancii si determinand, in ultima instanta, insolvabilitatea. Pe de alta parte, o lichiditate excesiva duce la scaderea rentabilitatii activelor (profit/active) si, in consecinta, la performante financiare slabe.

Mentinerea unei lichiditati adecvate depinde de modul in care piata percepe situatia financiara a bancii. Daca imaginea bancii se deterioreaza, ca urmare a unei pierderi importante in portofoliul de credite, va apare o cerere mare de lichiditate. In aceste conditii, banca va putea atrage fonduri de pe piata numai cu costuri foarte mari, inrautatindu-si astfel situatia veniturilor. Ca urmare, o deteriorare a imaginii bancii pe piata poate avea consecinte serioase asupra pozitiei lichiditatii.

Principalelel cauze care determina aparitia riscului de lichiditate sunt urmatoarele:

● situatia economiei reale;

● indisciplina financiara a agentilor economici;

● dependenta de evolutia pietei financiare;

● necorelarea scadentelor la depozite si credite.

Apreciem ca sarcina esentiala a managementului bancar este de a estima si acoperi in mod corect nevoile de lichiditate bancara. Pe termen lung, rentabilitatea bancii poate fi afectata negativ daca banca detine in portofoliu prea multe active financiare lichide fata de nevoile sale. Dar, pe de alta parte, prea putine lichiditati pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru bancile mici, putand genera chiar falimentul bancii. Mentinerea unui grad adecvat de lichiditate de catre toate bancile este, de asemenea, extrem de importanta si pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontarile interbancare. Analiza riscului de lichiditate se face in teritoriu, in cadrul sucursalelor bancii, precum si in centrala B.C.R.. la Directia de trezorerie. La nivelul sucursalelor se analizeaza sursele de lichiditate si destinatia acestora.

In cadrul Directiei de trezorerie, din centrala B.C.R., analiza lichiditatii presupune:

● gestionarea pozitiei monetare;

● gestionarea pozitiei lichiditatii;

● elaborarea si analiza raportului de lichiditate.

Gestionarea pozitiei monetare presupune evaluarea, la un moment dat, a activelor lichide.

Pentru o intelegere corecta a pozitiei monetare este importanta cunoasterea principalelor sale componente, care sunt:

a) Numerarul, format din moneda metalica si bancnote aflate la ghisee si in tezaur, care se estimeaza, respectiv analizeaza, pe baza volumului de incasari si plati zilnice in numerar (graficul de incasari si plati in numerar).

b) Disponibilul in contul de rezerva la B.N.R., respectiv rezerva minima obligatorie.

c) Disponibilul la alte banci, respectiv depozitele constituite de B.C.R. pe piata interbancara.

d) Sume de incasat de la alte banci, care reprezinta sumele in tranzit la alte banci, valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca depuse la bancile corespondente.

In afara de disponibilul in contul de rezerva la B.N.R. si a disponibilului la alte banci, pentru care se bonifica dobanzi, celelalte componente ale pozitiei monetare nu aduc venituri bancii. Analiza pozitiei monetare presupune urmatoarele:

● asigurarea incadrarii in nivelul minim al rezervei obligatorii;

● identificarea si luarea in calcul a tuturor tranzactiilor importante care afecteaza soldul contului curent;

● efectuarea tuturor operatiunilor necesare pentru contracararea influentei tranzactiilor asupra pozitiei monetare.

Actualizarea permanenta, in timp real, a pozitiei monetare a bancii este esentiala. Chiar daca valoarea rezervelor minime obligatorii este cunoscuta inca de la inceputul zilei, in functie de natura si volumul operatiunilor curente. Cererile aleatoare de credite sau fluctuatiile depozitelor/imprumuturilor bancare pot impune fie atragerea de fonduri (rezerve) de pe piata, la preturi peste nivelul optim (intrucat sunt necesare fonduri urgente), fie plasarea la rentabilitati suboptimale (pentru ca exista rezerve excedentare de plasat imediat).

Pozitia monetara este analizata atat la bancile mari, cat si la cele mici. La bancile mari, pozitia monetara este influentata doar de numarul tranzactiilor zilnice de valoare semnificativa. In acest caz, actualizarea se poate face in timp real. Un alt element al riscului de lichiditate, care trebuie analizat si gestionat corect, este pozitia lichiditatii, care reprezinta diferenta intre volumul activelor lichide si cel al pasivelor volatile. In practica trezoriei B.C.R., pozitia lichiditatii se determina, de regula, in vederea depistarii nevoilor de lichiditate pe termen scurt.

Pentru a estima pozitia lichiditatii se pot anticipa doua situatii, si anume:

● o crestere mai rapida a nevoilor de credite fata de volumul depozitelor si, in acest caz, rezulta o nevoie suplimentara de lichiditate pe termen lung, care se poate reduce prin diminuarea marjei lichiditatii sau prin imprumut;

● o crestere a necesarului de credite mai lenta decat cea a depozitelor, rezultant un plus de lichiditate pe termen lung, care poate fi folosit pentru majorarea marjei lichiditatii sau pentru finantarea plasamentelor bancare.

Analiza riscului de lichiditate continua, in cadrul trezoriei B.C.R., cu elaborarea si analiza raportului de lichiditate. Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoriei, care reflecta evolutia masei monetare. El se elaboreaza la nivelul centralei, in lei si in valuta, pe baza informatiilor transmise de subunitati, avand periodicitate zilnica si lunara.

Raportul de lichiditate global influenteaza in mod direct deciziile cu privire la:

● asigurarea lichiditatii bancare;

● diminuarea riscului de lichiditate si altor tipuri de risc bancar;

● adoptarea politicii de dobanzi;

● introducerea de produse si servicii bancare noi, urmarind in permanenta concurenta.

Componentele principale ale raportului de lichiditate sunt structurate pe doua grupe, respectiv:

a) grupa elementelor generatoare de lichiditate – sursele (intrari);

b) grupa elementelor consumatoare de lichiditate – destinatii (iesiri).

Elementele generatoare de lichiditate (intrari) sunt:

● rambursari de credite acordate de banca clientilor;

● dobanzi de incasat aferente creditelor acordate de banca;

● depozite plasate de banca la alte banci si ajunse la scadenta;

● dobanzi de incasat aferente depozitelor scadente plasate la alte banci;

● contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin operatiuni de arbitraj;

● contravaloarea in lei a valutei vandute pe piata interbancara;

● rascumpararea certificatelor de trezorerie.

Elementele consumatoare de lichiditate (iesiri) sunt:

● rezerva minima obligatorie;

● depozite ajunse la scadenta ale persoanelor fizice, juridice, precum si ale intitutiilor publice;

● certificate de depozit ajunse la scadenta;

● dobanzi de platit aferente depozitelor si certificatelor de depozit ajunse la scadenta;

● depozite atrase de pe piata interbancara, ajunse la scadenta;

● dobanzi de platit aferente depozitelor atrase de piata interbancara, ajunse la scadenta;

● contravaloarea in lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj;

● contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara;

● achizitionarea certificatelor de trezorerie.

Analizand sursele de lichiditate, banca poate actiona in vederea unei gestionari corecte a lichiditatii, utilizand noi tehnici si instrumente financiare. Una dintre aceste metode consta in achizitionarea de titluri (obligatiuni) emise cu o optiune de cumparare inainte de scadenta la un pret fix, cunoscut dinainte. In acest fel, se elimina, practic, riscul de piata la lichidarea titlului si se mareste lichiditatea obligatiunilor. Atunci cand se considera necesar, obligatiunile pot fi vandute emitentului care s-a obligat sa le rascumpere si valoarea incasata este certa. Banca mai poate folosi si piata de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate (mai ales pe termen lung) prin emisiuni proprii de obligatiuni sau piata monetara in sens larg pentru emisiunea de titluri pe termen scurt.

In concluzie, prin gestionarea eficienta a lichiditatii, banca poate diminua riscul de lichiditate, precum si influentele negative generate de interdependenta dintre acesta si celelalte categorii de riscuri. Dintre modalitatile de reducere a riscului de lichiditate, pe care le consideram utile, se numara urmatoarele:

● diversificarea sistemului depozitelor;

● utilizarea resurselor complementare;

● obtinerea garantiilor de stat la creditele problema;

● urmarirea si controlul echilibrului active – pasive.

Filozofia manageriala este foarte importanta pentru strategia bancii de acoperire a nevoilor de lichiditate. In baza ei se stabilesc normele interne si reperele impuse in mod implicit sau explicit de conducerea bancii, salariatilor.

O prima norma ar fi cea care se refera la masura in care banca depinde de surse volatile (imprumuturi de pe piata, de exemplu), de fapt, masura in care banca este dispusa sa depinda de astfel de surse. Din acest punct de vedere, se poate aprecia ca o banca ce apeleaza rareori sau deloc la surse imprumutate, bazandu-se exclusiv pe activele lichide proprii, este o banca cu o filosofie manageriala conservatoare.

Sunt si banci care adopta o filosofie agresiva, utilizand imprumuturile de pe piata drept resursa permanenta, cu o pondere de peste 10% in total bilant. In acest caz, banca este dependenta de piata pentru continuare activitatii. De aceea, conducerea trebuie sa fie foarte prudenta in gestionarea globala a riscurilor pentru ca, in aceste conditii, imaginea bancii devine esentiala pentru accesul viitor la sursele de imprumut.

Riscul de lichiditate este asociat cu riscul ratei dobanzii intrucat activele riscante sunt “imperfect lichide”. Banca nu poate lichida aceste active fara a lua in consideratie riscul unei pierderi cauzate de schimbarile privind nivelul ratelor de dobanda. Masurarea riscului de lichiditate se realizeaza, in cadrul B.C.R., cu ajutorul unui set de indicatori.

3. Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital.

Din punct de vedere contabil, capitalul reprezinta diferenta intre totalul activelor si totalul obligatiilor, aceasta concretizandu-se in valoarea investitiei actionarilor. In sectorul bancar, conceptul de capital difera de cel de capital contabil prin aceea ca include anumite surse prevazute de reglementarile bancare internationale, preluate si in Normele nr. 2-4/1994 ale Bancii Nationale a Romaniei.

Brenton C. Leavitt, de la Federal Reserve System Board of Governors, evidentia patru functii importante ale capitalului bancar, respectiv:

● protejarea deponentilor neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;

● absorbtia pierderilor neanticipate, intr-o proportie suficienta pentru a mentine increderea in banca;

● achizitionarea de echipamente de baza pentru prestarea serviciilor bancare;

● restrictionarea, in termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.

Alti specialisti resping consideratiile lui Leavitt privind prima functie a capitalului bancar, apreciind ca aceasta ar consta, de fapt, in asigurarea increderii in banca a deponentilor si autoritatilor de supraveghere, astfel incat sa nu fie fortata sa intre intr-o lichidare costisitoare. Este probabil arhicunoscut faptul ca, increderea este ingredientul vital al succesului unei banci. Problema care se pune, insa, este posibilitatea de exprimare printr-un indicator a acestei increderi. Orice masura privind dimensiunea necesara a capitalului, pentru mentinerea increderii in banca a deponentilor, beneficiarilor de credite, actionarilor si celorlalte parti interesate, este, in cel mai bun caz, imprecisa si poate oscila sub impactul conditiilor economice si de reglementare. Managerul unei banci, care incearca sa asigure un capital adecvat pentru indeplinirea acestei functii, se confrunta, in mod evident, cu o sarcina necuantificabila. In concluzie, putem afirma ca semnificatia adecvarii capitalului consta in determinarea increderii publicului in banca, astfel incat aceasta sa continue sa functioneze si sa absoarba pierderilor pe sema veniturilor viitoare si nu a fondurilor proprii.

In conformitate cu Normele nr. 2/24.02.1994 ale B.N.R., fondurile proprii ale unei societati bancare sunt constituite din doua categorii de capital: capitalul propriu si capitalul suplimentar.

Pentru evitarea riscului de capital, conform legislatiei in vigoare (Normele B.N.R. nr. 4/24.02.1994), bancile trebuie sa mentina in permanenta un grad corespunzator de solvabilitate. Relatia dintre capitalurile bancii si risc este invers proportionala; cu cat acestea sunt mai mari, cu atat riscul asumat de banca este mai mic.

Banca Comerciala Romana este preocupata in mod deosebit de structura si marimea capitalurilor sale, in masura sa-i asigure o functionare normala si o protectie impotriva riscului in general, fapt care se confirma prin realizarea consecventa a unor indici de adecvare a capitalului cu mult peste nivelul minim stabilit prin reglementarile prudentiale in domeniu. Cauzele majore care determina riscul de solvabilitate vizeaza: o politica a dobanzilor necorelata cu realitatile existente in economie (variatie a ratei dobanzii), un volum si o calitate necorespunzatoare a portofoliului de credite.

In vederea evitarii, prevenirii si diminuarii actiunii acestor cauze consideram necesara aplicarea si respectarea normelor prudentiale referitoare la:

● asigurarea unui nivel minim al capitalului;

● analiza riguroasa, pe principii stiintifice, a dobanzilor bancii;

● asigurarea garantarii creditelor;

● calculul si analiza ratei de acoperire a riscului.

In vederea reducerii influentei factorilor de risc, indeosebi, asupra activitatii desfasurate de trezoreria B.C.R., un rol important revine gestionarii corecte si eficiente a lichiditatii si unei politici de dobanzi echilibrate.

Concluzionand, consideram oportun a enumera caile principale de reducere a influentei factorilor de risc:

● majorarea capitalului propriu;

● diminuarea, pe cat posibil, a riscului de portofoliu;

● crearea de rezerve (provizioane) pentru creantele indoielnice.

Putem afirma ca, in cadrul B.C.R., cresterea substantiala a capitalului propriu s-a produs in anul 1998, cand capitalul social s-a majorat cu dividendele din profitul net al anului 1997 cuvenite actionarilor, precum si cu rezervele si fondurile constituite din profit. Analiza portofoliului de credite si constituirea provizioanelor specifice de risc se realizeaza semestrial (asa cum s-a prezentat la subpunctul “Analiza riscului de credit”).

4. Analiza riscului ratei dobanzii.

Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau. Depinzand de caracteristicile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii, modificarile ratei dobanzii pot determina cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi si a valorii de piata a activelor si pasivelor.

Astfel, daca ratele dobanzilor cresc peste nivelul asteptat, cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci vor creste mai mult decat veniturile din dobanzile aferente activelor, in asa fel incat venitul net din dobanzi si valoarea bancii scad. Daca ratele dobanzilor scad sub nivelul anticipat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare si valoarea bancii va creste corespunzator.

Riscul ratei dobanzii este acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii, sub influenta unei modificari adverse a nivelului dobanzilor pe piata. De asemenea, putem considera riscul ratei dobanzii ca exprimand sensibilitatea rezultatelor financiare la variatia nivelului ratelor dobanzii. Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se afla sub influenta unor factori endogeni (importanti pentru gestionarea riscului, in sensul ca, actionandu-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc) si a unor factori exogeni (determinati de evolutia conditiilor macroeconomice).

Exemple de factori endogeni, care determina aparitia riscului ratei dobanzii, sunt:

● strategia bancii;

● structura activelor si pasivelor bancare;

● volumul si valoarea creditelor;

● calitatea portofoliului de credite;

● esalonarea scadentelor creditelor;

● scadenta fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni, care influenteaza aparitia riscului ratei dobanzii, putem enumera:

● mediul economic existent;

● politica economica, monetara, financiar-valutara, practicata de autoritati;

● necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului;

● evolutia pietei interbancare;

● factori de ordin psihologic.

In opinia noastra, riscul ratei dobanzii are doua componente esentiale si anume:

● riscul venitului, care reprezinta riscul realizarii unor pierderi in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, ca urmare a sincronizarii imperfecte a miscarii ratelor dobanzilor la imprumuturile contractate, respectiv la imprumuturile acordate;

● riscul investitiei, care este riscul producerii unor pierderi in patrimoniul net ca rezultat al unor modificari neasteptate ale ratei dobanzii.

Analiza riscului ratei dobanzii porneste de la clasificarea activelor si pasivelor bancare, dupa cum urmeaza:

● active si pasive cu dobanzi fixe, care difera ca scadenta si conditii de remunerare;

● active si pasive cu dobanzi variabile, care au perioade de reevaluare a dobanzii mai mari sau baze de indexare diferite.

In cadrul Bancii Comerciale Romane, acest tip de risc este analizat de Directia de trezorerie si este urmarit pe baza prognozelor privind modificarile ce pot interveni in nivelul dobanzilor, volatilitatea evolutiilor economice si mutatiile in structura ratelor dobanzilor.

Banca are permanent in vedere variatia dobanzilor de pe piata, pentru a nu influenta negativ pozitia marjei nete, care se determina prin compararea dobanzilor active si pasive. Practic, banca procedeaza la modificarea dobanzilor pentru clienti, atat la credite, cat si la depozite, odata cu modificarea ratei dobanzii pe piata, ceea ce permite neutralizarea riscului ratei dobanzii. De asemenea, B.C.R. limiteaza riscul ratei dobanzii, ce poate decurge din situatia posturilor bilantiere cu dobanda fixa, prin echilibrarea depozitelor cu scadenta mai mica de 1 an cu activele in acelasi regim de dobanda.

Evolutia activelor si pasivelor cu dobanda fixa este urmarita de banca pentru o administrare corespunzatoare a riscului, in situatia in care intervin modificari ale pozitiilor respective. O atentie deosebita se acorda si riscului care poate decurge din structura financiara a bancii, respectiv situatiile in care apare un surplus de pasive sau unul de active, in conditiile dobanzilor de piata variabile.

Riscul ratei dobanzii poate sa evolueze in functie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele purtatoare de dobanzi, in conditiile actuale ale pietei romanesti. Tocmai pentru minimizarea efectului acestui risc este potrivit ca rezultatul raportului de mai sus sa fie cat mai aproape de 1. De aceea, consideram ca este de o importanta deosebita elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi, pentru asigurarea nivelului optim dorit de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi cu active purtatoare de dobanzi.

Riscul ratei dobanzii trebuie gestionat avand in vedere obiectivul fundamental, constand in obtinerea unei marje a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp. Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobanzii consideram ca ar trebui parcursi urmatorii pasi:

● gestionarea marjei dobanzii;

● calculul si analiza indicatorilor riscului ratei dobanzii;

● gestionarea pozitiei bancii.

5. Analiza riscului valutar.

Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa duca la diminuarea profitului net al bancii sau probabilitatea ca o variatie a cursului valutar pe piata sa influenteze negativ marja dobanzii bancare.

In cadrul Bancii Comerciale Romane, riscul valutar este administrat de departamentele autorizate ale bancii, pe baza analizarii permanente a sumei pozitiilor nete deschise in toate monedele. Situatia neta pe fiecare valuta este revizuita si modificata in functie de conditiile din economia internationala, urmarindu- se sa se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar datorita necorelarii scadentelor activelor cu cele ale pasivelor si, pe de alta parte, situatia in care ratele dobanzilor in valuta ar putea depasi nivelul pietei.

Banca Comerciala Romana si-a structurat un sistem de lucru cu bancile corespondente pe baza limitelor de expunere aprobate si revizuite periodic. Aceste limite se stabilesc pentru toate categoriile de banci, atat straine, cat si din tara, fiind corelate cu evolutia institutiei si pozitia valutei in tara in care respectiva banca isi are centrala.

Consideram necesar, pentru diminuarea riscului valutar, sa se elaboreze prognoze de evolutie, care sa permita structurarea adecvata pe valute a activelor si pasivelor in devize, pentru asigurarea stabilitatii de ansamblu a portofoliului de depozite si plasamente valutare ale bancii. In cadrul B.C.R., atributiile de gestionare a riscului valutar revin Directiei de trezorerie, unde se tine o evidenta clara a miscarilor de valuta, se fac operatiuni pe piata monetara si operatiuni de vanzare/cumparare de valuta. Arbitrajul are un rol determinant in acest sens, prin executarea tranzactiilor.

In concluzie, analiza riscului valutar presupune, in principal:

● ajustarea periodica a pozitiilor valutare pentru a echilibra pozitiile lungi si scurte;

● acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode si tehnici specifice, in special a instrumentelor derivate.

Pentru realizarea celor doua etape de analiza a riscului trebuie parcursi urmatorii pasi:

● definirea si identificarea periodica a tipurilor de expuneri care pot afecta banca;

● evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valuta, in contextul volatilitatii anticipate a pietelor valutare;

● controlul riscului valutar prin: formularea politicii valutare a bancii, desemnarea persoanelor autorizate sa angajeze operatiunile valutare, determinarea procedurilor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere;

● executarea tranzactiilor propriu-zise.

Analiza standard de risc, la Banca Comerciala Romana, este un proces continuu, care vizeaza gestionarea globala a riscurilor, impusa de existenta relatiilor de interdependenta dintre diferite operatiuni, tranzactii si activitati ale bancii, dar si de legaturile – prin cauze si efect – dintre diferitele tipuri de risc.

Analiza riscurilor externe.

Analiza riscurilor bancare interne este completata de evaluarea riscurilor externe, cum ar fi cele asociate procesului de livrare a produselor si serviciilor (risc tehnologic, risc de produs) sau mediului de afaceri (risc economic, legislativ, de reglementare, de concurenta), asupra carora bancile au, in cel mai bun caz, un control limitat. Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu consecinte serioase asupra societatilor bancare care efectueaza tranzactii internationale, este riscul de tara. Acesta capata semnificatii deosebite in contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare, motiv pentru care am considerat necesara prezentarea sa detaliata in continuare.

Analiza riscului de tara.

Pornind de la faptul ca toate tranzactiile economice externe sunt expuse riscului de tara, vom incerca sa definim acest tip de risc, sa evidentiem aspectele sale fundamentale, cu accent deosebit pe analiza. Specificul acesteia consta in faptul ca reflecta intotdeauna pozitia creditorului.

Riscul de tara reprezinta expunerea la pierderea unei sume de bani intr-o tranzactie economica externa, cauzata de evenimente specifice care sunt, cel putin partial, sub controlul guvernului tarii partenere. Din punct de vedere bancar, identificarea corecta a riscului de tara, relativ la o anumita tranzactie, este o conditie esentiala pentru stabilirea nivelului optim necesar de protectie a tranzactiei respective. Referitor la un credit, probabilitatea de aparitie a riscului de tara depinde de o serie de factori, cum ar fi: perioada pentru care se acorda creditul, scopul acestuia, tipul debitorului si situatia tarii in care este localizata protectia principala in raport cu rambursarea credtului.

Sunt supuse riscului de tara toate imprumuturile externe catre guverne, banci, intreprinderi private sau persoane fizice. Riscul de tara este un concept mai larg decat riscul suveran care semnifica, de fapt, riscul legat de imprumuturile acordate guvernelor unor natiuni suverane.

Materializarea riscului de tara este determinata de evenimente care se afla, chiar partial, sub influenta guvernului. De exemplu:

● falimentul unei banci poate fi un risc de tara, daca este cauzat de conducerea gresita a economiei de catre guvern si poate fi considerat un risc comercial, daca este rezultatul managementului defectuos al bancii respective;

● catastrofele neturale nu pot fi considerate drept risc de tara daca sunt imprevizibile, dar daca se manifesta cu o anumita periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de tara, chiar daca guvernul respectiv ia masuri pentru limitarea daunelor.

Cele mai frecvente evenimente care pot duce la materializarea riscului de tara sunt de natura:

● politica: razboi, ocupatie militara straina, revolte cu substrat ideologic, dezordini cauzate de revendicari teritoriale, conflicte de interese economice, polarizare politica regionala;

● sociala: razboi civil, revolte si dezordini provocate de diferende etnice, repartitie inechitabila a venitului national, sindicalism militant, divizari religioase, antagonisme manifestate intre anumite clase sociale;

● economica: diminuarea cresterii PIB intr-o perioada indelungata, cresterea mult prea rapida a costurilor de productie, scaderea accentuata a incasarilor din export, cresteri bruste ale importurilor de produse alimentare si petrol, recesiunea economica.

In practica, riscul de tara poate fi abordat din perspectiva a cel putin sapte considerente:

1) natura riscului, respectiv ce anume este supus riscului (imprumut sau investitie directa);

2) perioada cat dureaza expunerea la risc (termen scurt, mediu, lung);

3) tipul debitorului (institutie cu capital de stat majoritar sau privat);

4) evenimente care pot duce la materializarea riscului (politice, sociale, economice);

5) probabilitatea evenimentelor mentionate anterior;

6) cuantificarea riscului;

7) cai de evitare sau minimizare a riscului.

Pentru o intelegere corecta a naturii riscului de tara s-au incercat diferite tipuri de clasificari. Dintre acestea, consideram ca, probabil, cea mai relevanta este clasificarea dupa actiunile debitorului, care include urmatoarele situatii:

● sistarea platii sau, extrem de rar, repudierea acesteia – cand debitorul stopeaza platile pentru ca nu poate sau nu vrea sa mai plateasca;

● renegocierea – cand donorul va primi mai putin decat a convenit initial, deoarece rata dobanzii s-a diminuat si o parte a imprumutului nu va fi rambursata;

● reesalonarea sau moratoriul – cand intervine o relaxare a termenilor imprumutului, prin diminuarea cuantumului rambursarilor anuale sau acordarea unei perioade de gratie pana la reluarea rambursarilor, ceea ce determina o suplimentare a costurilor;

● defectiuni tehnice – care survin cand debitorul nu indeplineste termenii acordului de creditare, din cauza incapacitatii temporare de plata sau a unor intarzieri administrative;

● dificultati de transfer numite si riscul de transfer – apar in cazul unui debitor entitate privata, atunci cand intervine restrictiv guvernul tarii sale, facand imposibil transferul sumelor datorate catre creditor.

Referitor la localizarea riscului de tara, se urmareste sa se identifice carei tari apartine riscul. In general, riscul de tara se refera la situatia tarii in care este acordata protectia principala pentru rambursarea imprumutului. Analiza riscului de tara este necesara daca banca doreste sa aiba o eficienta buna. Cu cat evaluarea riscului de tara este mai precisa, cu atat performantele bancii si nivelul veniturilor din operatiuni internationale vor fi mai mari, iar pierderile vor fi mai mici. Calitatea evaluarii riscului de tara depinde de cea a informatiilor de care dispune banca, de capacitatea de analiza si nivelul de dezvoltare a tehnicilor utilizate.

In vederea unei analize eficiente a riscului de tara, consideram ca ar trebui respectate cateva principii si anume:

● daca resursele sunt limitate ele trebuie utilizate numai acolo unde ele sunt absolut necesare, atentia concentrandu-se asupra tarilor cu potential de risc mare;

● evaluarea riscului de tara trebuie sa fie facuta numai de profesionisti, capabili sa prevada si sa interpreteze evolutiile economice si/sau politice;

● riscul trebuie diferentiat, in cadrul analizei aceleiasi tari, in functie de scadenta creditului (termen scurt sau mediu), identitatea beneficiarului de credit (de stat sau privat) si scopul creditului (comercial sau de investitii);

● rapoartele privind riscul de tara trebuie sa fie focalizate pe chestiunile importante pentru capacitatea de sustinere a platilor externe, sa contina prognoze intr-un orizont de timp specificat si sa furnizeze concluzii clare, in vederea fundamentarii deciziilor operative.

La analiza riscului de tara sunt luate in considerare criterii orientative, cum ar fi:

● stabilitatea regimului din tara debitorului, care este mai importanta decat cea a guvernelor;

● efectele nationalizarii sau indigenizarii;

● amploarea unor eventuale conflicte, dezordini, greve;

● abundenta resurselor economice versus calitatea managemen-tului economic;

● democratie sau dictatura si abilitatea de a suporta serviciul datoriei externe;

● influenta crizelor asupra serviciului datoriei externe;

● posibilitatea de degradare a conditiilor dintr-o tara pana la trecerea sa intr-o alta clasa de risc;

● cercetarea performantelor anterioare este utila doar daca ofera indicii pentru viitor, mai importante fiind tendintele de evolutie prognozate.

In operatiunile de evaluare a riscului de tara se utilizeaza o serie de indicatori cantitativi si calitativi, selectionarea acestora depinzand de: marimea economiei tarii analizate si nivelul sau de dezvoltare (reflectat, in principal, de produsl intern brut/locuitor), structura economica a tarii.

Scopul final al analizei riscului de tara il constituie fundamentarea deciziilor operative ale bancii, pentru care este necesar sa se realizeze urmatoarele produse:

● rapoarte periodice asupra evolutiei si perspectivelor de evolutie a riscului intr-o anumita tara sau zona;

● avize conforme asupra operatiunilor bancare care necesita avizare din punct de vedere al riscului de tara, fundamentate pe prognozele privind materializarea riscurilor potentiale;

● clasamente de risc de tara, care ierarhizeaza tarile supravegheate in functie de nivelul previzionat al potentialului de risc;

● materiale informative relevante asupra riscului de tara.

Metodologia de analiza a riscului de tara este flexibila, adaptandu-se caracteristicilor fiecarei tari analizate. Aceasta metodologie combina utilizarea unei parti standard de analiza cu una flexibila, in asa fel incat riscul de tara sa fie cat mai corect evaluat. Astfel, nici o analiza a riscului de tara nu poate sa omita studiul balantei de plati externe, a datoriei externe sau stabilitatii economice, acestea reprezentand aspecte fundamentale de care depinde riscul de tara, ceea ce face ca ele sa constituie partea standard a analizei. Modul in care sunt abordate aceste aspecte in cazul concret al unei tari, fiind influentat de caracteristicile specifice acesteia, constituie partea flexibila a analizei.

Metodele de analiza se pot elabora pe grupe de tari cu caracteristici similare, cum ar fi: tari industriale avansate, tari nou industrializate, tari exportatoare de materii prime si produse cu grad redus de prelucrare, tari puternic indatorate, tari europene ex-comuniste. Dintre produsele analizei riscului de tara, avizele conforme si clasamentele de risc de tara reprezinta rezultatele directe ale aplicarii metodologiei de lucru. In cazul avizelor conforme, se impune o diferentiere a analizei cel putin in functie de scadenta imprumutului, tipul debitorului si scopul imprumutului. Diferentierile nu sunt necesare in cazul clasamentului de risc, al carui scop consta in ierarhizarea tarilor din punct de vedere al potentialului de risc.

Procesul de analiza a riscului de tara se desfasoara gradual. Indiferent de tipul produselor finale care trebuie sa se obtina, prima etapa consta in identificarea elementelor specifice, necesare pentru producerea evenimentelor ce conduc la materializarea riscului de tara, precum si a intensitatii cu care se manifesta aceste elemente. Realizarea primei etape presupune utilizarea unor indicatori specifici cantitativi sau calitativi, dupa caz.

In continuare, procedura de lucru se diferentiaza in functie de obiective.

Daca se doreste obtinerea unui aviz conform, atunci, in a doua etapa, se evalueaza care sunt evenimentele semnificative pentru riscul de tara care pot sa se produca si cu ce probabilitate se va intampla acest lucru. In etapa a treia se trece la identificarea tipurilor de riscuri care se pot materializa ca urmare a producerii evenimentelor semnificative. In etapa a patra se va urmarii identificarea daunelor posibile si a extinderii acestora. A cincea etapa presupune alegerea celei mai adecvate protectii in cazul tranzactiei care a ocazionat analizarea riscului de tara si care implica, cel putin, studiul urmatoarelor aspecte:

a) identificarea tipului si nivelului optim de acoperire;

b) elaborarea de propuneri pentru eventuala limitare a expunerii.

Daca produsul final al analize se doreste a fi clasamentul de risc, atunci, in a doua etapa, se va realiza cuantificarea printr-o nota a fiecarui indicator specific, conform unor scari de punctaj cu limite prestabilite.

In a treia etapa, notele asociate indicatorilor se insumeaza pentru a obtine punctajele grupelor de elemente de risc. Punctajele maxime sunt distribuite proportional cu influenta fiecarei grupe asupra riscului de tara, astfel incat, suma maxima a tuturor punctajelor din cadrul unei categorii de elemente de risc sa fie, in mod conventional, de 100 puncte. Se considera ca notele obtinute in aceasta etapa reflecta potentialul de risc al fiecarei grupe de elemente.

In a patra etapa, notele obtinute anterior se insumeaza pentru obtinerea punctajului economic si, respectiv, non-economic, corespunzator fiecarei categorii de elemente de risc.

In a cincea si ultima etapa, se calculeaza punctajul general de risc, conform formulei:

Punctaj general = Punctaj non-economic x Punctaj economic / 100

Modul de stbilire a scarilor de punctaj si ponderilor grupelor ramane la latitudinea analistului, pentru ca orice incercare de a aplica uniform niste criterii rigide tuturor tarilor ar duce la rezultate discutabile, care ar reflecta partial si distorsionat situatia reala.

Apreciem ca, diferenta intre cele doua abordari analitice ale riscului de tara consta in faptul ca: la elaborarea avizului conform, riscul de tara este vazut din perspectiva afacerii, deci raportat la un caz concret, in timp ce, la elaborarea clasamentului de risc se urmareste evidentierea potentialului de risc al tarii respective, intr-un mod relativ abstract. Pentru a evita eventualele confuzii generate de conceptele utilizate, prezentam cateva exemplificari.

Astfel, daca ne referim la categoria elementelor de risc non-economic, in grupa relativa la pozitia internationala, unul dintre elementele specifice care poate declansa evenimente nefavorabile se refera le diferendul teritorial intre tara analizata si o tara vecina. Indicatorul calitativ care carcterizeaza intensitatea diferendului este tensiunea politica. Izbucnirea unui razboi este evenimentul care materializeaza un risc. Probabil, primul risc care se va materializa va fi riscul de transfer.

In cadrul categoriei elementelor de risc economic, unul dintre elementele specifice de risc, din grupa relativa la datoria externa, il reprezinta existenta unei datorii catre banci comerciale. In aceasta situatie un indicator cantitativ corespunzator este raportul intre datoria externa catre banci comerciale si total datorie externa. Daca tara este importator net de petrol, o crestere a pretului international al petrolului ar putea constitui evenimentul care sa duca la materializarea riscului de defectiune tehnica, in urma aparitiei incapacitatii temporare de plata.

Clasamentul de risc, ca produs al analizei riscului de tara, reprezinta o ierarhizare a tarilor supravegheate in functie de potentialul lor de risc, in scopul fundamentarii orientarii relatiilor economice externe. Incadrarea tarilor in clasamentul de risc se realizeaza dupa punctaje generale, pe o scara de la 100 la 0 puncte, respectiv, de la potentialul de risc minim lacel maxim. Functie de potentialul de risc, pot fi materializate diverse aspecte ale riscului si se pot produce anumite daune. Tari cu punctaje relativ apropiate pot fi confruntate cu riscuri similare, iar prudenta bancara impune identificarea acestora si a daunelor. Un astfel de proces ar trebui realizat pentru fiecare tara in parte, identificandu-se in acelasi timp limitele expunerii in functie de serviciul bancar solicitat.

Daca acest lucru nu se considera oportun, un compromis acceptabil intre utilitate si cost il poate constitui impartirea clasamentului pe grupe de tari ale caror punctaje reflecta riscuri potentiale comparabile. In acest context, trebuie avuta in vedere posibilitatea impartirii pe clase de risc, pentru a se asigura un cadru general de estimare a potentialului de pierderi in tranzactiile cu tarile supravegheate, fara particularizare functie de caracteristicile afacerii. Consideram ca nu este eficienta utilizarea unui numar prea mare de clase.

Printre considerentele in virtutea carora clasamentul de risc ar putea fi utilizat pentru fundamentarea politicii bancii, in general, si a orientarii exporturilor, in special, se mentioneaza urmatoarele:

● relatiile economice cu tarile din clasa D ar trebui reduse la minim, deoarece situatia generala a acestora este prea deteriorata;

● relatiile economice cu tarile avand punctajul economic inferior valorii de 20 puncte ar trebui abordate cu maxima prudenta deoarece, chiar daca exista vointa de a plati, nu va exista probabil suficienta capacitate de plata;

● relatiile economice cu tarile avand punctajul non-economic inferior valorii de 20 puncte ar trebui serios diminuate, pana cand situatia politica si/sau sociala a acestora se va clarifica deoarece, chiar daca exista capacitatea de plata, probabil vointa de a plati va fi insuficienta.

In continuare vom prezenta modelul de analiza a riscului de tara. Data fiind necesitatea de a nu se afecta eficienta cu care analistii isi pun in valoare competenta in analiza riscului de tara, prin impunerea unor proceduri de lucru uniforme, modelul cuprinde, in partea sa standard, categoriile si grupele de lemente de risc relative la aspectele fundamentale, iar in partea sa flexibila – posibile modalitati de interpretare a elementelor specifice.

Partea standard a modelului se prezinta astfel:

A. Categoria de elemente de risc non-economic

1. Grupa de elemente de risc relativa la pozitia internationala.

2. Grupa de elemente de risc relativa la stabilitatea interna.

3. Grupa de elemente de risc relativa la imaginea externa.

B. Categoria de elemente de risc economic

4. Grupa de elemente de risc relativa la managementul macroeconomic.

5. Grupa de elemente de risc relativa la conjuctura economica.

6. Grupa de elemente de risc relativa la balanta de plati.

7. Grupa de elemente de risc relativa la datoria externa.

Fiecare grupa, asociata unui aspect fundamental, cuprinde elemente specifice, pentru care se pot utiliza indicatori corespunzatori de estimare. Exista institutii specializate in analiza riscului (agentii de evaluare), care acorda ratinguri de tara si de banca, acestea fiind disponibile contra-cost pentru bancile si institutiile interesate.

In Banca Comerciala Romana, Directia de relatii internationale evalueaza riscul de tara, folosind cele mai recente ratinguri ale agentiilor specializate sau, in cazul in care asemenea ratinguri nu sunt acordate, elaborand propriile analize. Pe baza rezultatelor astfel obtinute se propun spre aprobare limite de expunere pe fiecare tara si banca, pe total si pe categorii de tranzactii efectuate cu bancile corespondent straine sau autohtone.

In cadrul limitelor de expunere, personalul comercial si de relatii internationale poate sa actioneze, avand autonomia si autoritatea necesare pentru a derula tranzactii, oferind produse in numele bancii, fara a expune banca la riscuri inacceptabile. De regula, la nivelul bancii se calculeaza:

● limite de expunere pe tara;

● limite de exunere pe banca.

Pentru riscul si limitele de expunere pe tara, B.C.R. are in vedere, pe langa analiza fiecarei banci partenere, si faptul ca anumite banci sunt expuse la riscuri similare. De aceea, banca nu poate sa-si limiteze expunerea numai fata de parteneri pe o baza individuala, ci si pe baza de grupuri de parteneri care prezinta acelasi profil de risc.

In cazul B.C.R., riscul de tara este riscul ca partenerul sa nu isi onoreze datoria, mai degraba din motive macro decat micro, adica din motive in afara riscurilor obisnuite care apar in legatura cu expunerile la credit.

Evaluarea riscului de tara este foarte dificila, datorita conditiilor specifice de realizare, cum ar fi:

● inexistenta unui concept bilantier la nivelul unei tari;

● comparabilitatea imperfecta a datelor economice publicate in diferite tari, din punct de vedere al metodologiei de calcul, al bazei de stabilire a preturilor si valorilor;

● inaplicabilitatea analizei asupra profitului sau costului capitalu-lui la nivelul unei tari.

In general, nu exista active care practic sa constituie garantii in cazul neindeplinirii obligatiilor asumate de catre o tara. In ciuda dificultatilor de masurare a riscului de tara, B.C.R. – care efectueaza plasamente in mai multe tari sau confirma acreditive pentru banci straine – determina un risc relativ de tara. Pornind de la acesta, banca stabileste plafoane individuale pentru expunerea sa fata de alte banci, situatie motivata si de relatiile bancii pe diferite piete, strategia sa de marketing extern, dorinta de a realiza un portofoliu echilibrat.

Tinand cont de perspectivele dezvoltarii activitatii sale externe, Banca Comerciala Romana este direct interesata sa aiba un sistem adecvat de evaluare a riscului de tara. Agentiile internationale, specializate in calcularea riscului de tara sau de banca, pe baza experientei castigata de-a lungul anilor, au stabilit o serie de factori sintetici economico-financiari si politici, care au relevanta la calcularea riscului de tara. Clasificarile efectuate de catre aceste agentii (Institutional Investor, Euromoney, Standard & Poor’s, Moody’s, IBCA) sunt utilizate atat de catre organismele guvernamentale, cat si de bancile comerciale mari sau mici.

Cele doua categorii de factori, avute in vedere de catre agentiile internationale specializate, sunt:

a) Factori economico – financiari:

● balanta de plati

● datoria externa

● povara serviciului datoriei externe

● cresterea PIB

● inflatia

● consumul intern

● rezerve

b) Factori politici:

● stabilitatea interna

● stabilitatea externa (in zona)

● alinierea (orientarea) internationala.

Pentru fiecare factor se acorda un punctaj, in functie de care se ajunge la clasamentul tarilor. Trebuie precizat, de asemenea, ca la cele doua categorii de factori obiectivi se adauga factorii de judecata (de apreciere), cum ar fi: istoria experientei bancare in tara respectiva, obiectivele strategice in domeniul bancar, alte aspecte de politica economica, factori care sunt urmariti de catre responsabilii de zona, pe baza cunoasterii detaliate a sistemului economic si bancar dintr-o tara sau alta.

In scopul determinarii riscului si limitelor de expunere pe banci, B.C.R. are in vedere riscul de credit fata de o banca partenera, in eventualitatea intrarii acesteia in lichidare, ceea ce ar duce la pierderea fondurilor plasate in depozite si plata fondurilor in cadrul acreditivelor sau garantiilor confirmate. Desigur ca, probabilitatea inchiderii bruste a unei banci partenere difera de la caz la caz, dar exemplele mai indepartate (inchiderea BCCI in 1991) sau mai recente (caderea IMPEXBANK din Turcia in 1994 si Barrings din Anglia in 1995) reprezinta avertismente reale, la fel ca si dificultatile prin care au trecut in 1992 bancile scandinave sau in prezent bancile japoneze, care au trebuit si trebuie sa anuleze datorii proaste foarte mari din creditele acordate. Cand in 1991, Chemical Bank si Manufacturers Hanover Trust au anuntat fuziunea, pe piata americana si internationala cele doua banci erau apreciate ca fiind slabite de pierderile rezultate din creditele acordate tarilor din lumea a treia sau pe piata tranzactiilor imoboliare din S.U.A..

Falimentele bancare sunt rare, dar un risc pentru B.C.R. poate exista si cand o banca partenera inregistreaza pierderi sau are probleme datorita deteriorarii bilantului, ori adopta o pozitie mai agresiva in gestionarea portofoliului sau de credite (intern si extern), reducand facilitatile pe care le acorda bancilor cu care au relatii. Retinerea unor banci mari din tari dezvoltate de a acorda B.C.R. facilitati adecvate pentru derularea tranzactiilor comerciale sau de trezorerie este determinata nu numai de riscul de tara sau de banca din Romania, ci si de dificultatile financiare prin care aceste banci au trecut sau trec.

Riscul de credit se extinde la o mare varietate de activitati bancare, cum ar fi: acoradrea de garantii, decontarile externe, plasamentele, precum si intreaga gama de activitati specifice trezoreriei (tranzactii fores, futures, swaps, bonds, options, equities si metale pretioase).

Natura expunerii de credit variaza de la o activitate la alta, iar in multe cazuri de la o etapa la alta a aceleiasi tranzactii. Pentru unele tranzactii (plasamentele la banci straine), intreaga suma a tranzactiei (plus dobanda acumulata) reprezinta o expunere de credit. In cazul altor tranzactii (exemplu:tranzactii la termen cu valute), expunerea este, in mod normal, limitata la diferenta valorica intre pretul negociat si pretul de piata curent pentru inlocuirea contractului daca un partener nu-si indeplineste obligatia, iar costurile au evoluat in asa fel incat banca trebuie sa plateasca o prima pentru a reface fluxul platilor intrerupte de catre acesta. Pana la scadenta, insa, o tranzactie la termen cu valuta creeaza, in mod specific, o scurta perioada de risc de credit (risc de decontare) pentru intreaga valoare a tranzactiei.

Pornind de la faptul ca, pe de o parte, activitatea economica a clientilor B.C.R. este in curs de relansare si, pe de alta parte, tranzactiile de trezorerie ale B.C.R. s-au diversificat, se impune tot mai mult largirea ofertei de produse si servicii pentru bancile partenere si, implicit, stabilirea limitelor de expunere fata de aceste banci, pe baza evaluarii riscului.

In stabilirea riscului de banca, se iau in considerare urmatoarele: sistemul de indicatori pentru aprecierea bancii (locul bancii pe plan intern si international, clasificarea din punct de vedere al riscului, capitalul bancii, marimea bancii din punct de vedere al activelor, marimea depozitelor, profitabilitatea, gradul de adecvare a capitalului, lichiditatea); clasificarile de risc efectuate de catre Institutional Investor si IBCA. In plus, se mai au in vedere o serie de alte aspecte, cum ar fi:

1) factori specifici sectorului bancar:

● situatia actuala a sectorului bancar;

● obiective strategice viitoare;

● vulnerabilitatea ciclica;

● concurenta;

● vulnerabilitatea fata de schimbarile tehnologice in

domeniu;

● structura costurilor;

● bariere privind patrunderea pe noi segmente de piata;

● evolutia cursurilor de schimb valutar.

2) factori specifici activitatii bancii partenere:

● calitatea managementului;

● puterea financiara si stabilitatea bancii partenere;

● perspectivele bancii partenere;

● relatiile B.C.R. cu banca respectiva;

● interesul B.C.R. fata de banca sau piata respectiva;

● riscul si avantajul relatiei respective (pe baza

tranzactiilor anterioare);

● aspecte sau cerinte legale – reglementari ale bancii

centrale, reglementari interne.

De asemenea, se mai analizeaza daca bilantul bancilor partenere este:

● elaborat conform standardelor internationale de contabilitate;

● expertizat de catre o firma autorizata, reconoscuta pe plan international, conform standardelor internationale de expertizare.

In procesul de calculare a limitelor de expunere pe tari, banci si categorii de tranzactii, B.C.R. nu se limiteaza doar la analiza statisticilor si rapoartelor furnizate de catre banci si agentiile guvernamentale ale tarilor analizate. Directia relatii internationale ia in considerare volumul tranzactiilor derulate cu fiecare banca in parte, precum si informatiile disponibile pentru fiecare tara, din reviste si publicatii de specialitate, cum ar fi: The Banker, The Economist, Financial Times, Euromoney, Global Investment, Emerging Markets Investor, Global Finance, International Financing Review, Tribuna Economica, Economistul, Piata Financiara, Reuters, Internet. Se au in vedere opiniile reprezentantilor bancilor straine, firmelor si altor organizatii in legatura cu bancile cu care acestea au relatii, indeosebi din tarile unde riscul este mai ridicat, precum si rapoartele personalului propriu care s-a deplasat in tara analizata.

De o importanta deosebita pentru stabilirea limitelor de expunere sunt clasificarile facute de agentiile internationale de rating (Standard & Poor’s, Moody’s, Fitch IBCA, Thompson Bankwatch), pornind de la definirea riscului de tara prin incapacitatea acesteia de a genera suficienta valuta pentru acoperirea obligatiilor externe, vointa politica insuficienta de a crea un mediu economic favorabil comertului si investitiilor straine si incapacitatea economica de a rezista la socuri interne si externe. Potrivit calificativelor acordate de Moody’s, in 1999, se prevede o deteriorare a ratingului pentru tari ca Mexic, afectat inca de prima criza din 1982, Argentina, Brazilia si Columbia, care se afla in situatii financiare critice, Indodezia, care desi parea ca-si revina a intrat intr-o profunda criza economico-financiara, Japonia, blocata de la inceputul anilor ’90 de expansiunea financiara fara acoperire economica si creditarea statelor sud-est asiatice, Kzakhstan si Slovacia. In concluzie, din Asia de est criza trece prin Rusia si Asia centrala, cu ceva semnale prin Africa de Sud, se reintoarce in America Latina si se apropie de S.U.A., care a inceput sa inregistreze undele de soc ale acestora din urma.

Datorita interdependentei pietelor financiare, o criza aparuta pe o anumita piata declanseaza imediat o reactie in lant (criza bancara interna panasiatica, criza yenului si a dolarului Hong Kong, criza creditului bancar international centrata pe Asia, caderea pretului tuturor actiunilor pe pietele de capital asiatice, caderea dolarului canadian, incetarea completa de plati a Rusiei si instalarea crizei economico-financiare pe fondul celei politice, retinerea fata de obligatiunile si monedele tarilor est-europene, inghetarea ofertei de obligatiuni germane, criza monedelor scandinave, caderea monedei si a obligatiunilor din Republica Africa de Sud, etc.).

Avand in vedere situatia nefavorabila a sistemului bancar din aceste tari, precum si din tari ca Bulgaria, Albania, Belarus, Ucraina, propunerile pentru noile limite de expunere s-au facut in continuare global, pe tari, tranzactiile analizandu-se de la caz la caz, conform procedurii aprobate. Expunerea pe tara va fi stabilita selectiv pe banci, numai in cazul ca se observa o dinamica pozitiva a reglementarilor bancare nationale si a performantelor financiare ale bancilor.

La stabilirea limitelor de expunere s-a tinut seama si de modificarile importante care se produc la nivelul industriei bancare odata cu trecerea la moneda unica europeana Euro, de la 1 ianuarie 1999, care va deveni o importanta moneda de rezerva, datorita stabilitatii sale.]

In concuzie, putem aprecia ca analiza riscului de tara este un proces extrem de laborios, care depinde in mod direct de competenta specialistilor si calitatea infotmatiilor utilizate, deoarece, in ultima instanta, principalul sau obiectiv consta in realizarea de prognoze cu grad mare de acuratete.

In cadrul analizei riscurilor bancare, o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statica si dinamica a riscurilor, prin raportarea la standardele internationale sau la propria experienta istorica a bancii. Masirarea riscurilor se relationeaza in mod direct cu cea a veniturilor, intrucat pentru a obtine profit o banca trebuie sa-si asume riscuri. In consecinta, indicatorii de risc capata mai multa relevanta intr-un context general de apreciere a profitabilitatii bancii si a competitivitatii sale pe piata, obiectivul final al managementului bancar constand, de altfel, in maximizarea veniturilor actionarilor ajustate cu influenta riscurilor.

Literatura de specialitate abordeaza tema indicatorilor pentru masurarea riscurilor bancare propunand diferite variabile asociate, de regula, principalelor categorii de risc. In continuare, vom prezenta cativa dintre indicatorii traditionali, a caror utilitate pentru cuantificarea riscurilor interne a fost confirmata in practica B.C.R..

2.4 Gestionarea riscurilor bancare si implicatiile asupra profitului bancar.

Societatile bancare isi desfasoara activitatea intr-un mediu economic complex, marcat de un dinamism tot mai accentuat, in conditiile intensificarii competitiei. Riscurile pe care le incumba activitatea bancara au o determinare multipla, mergand de la particularitatile operatiunilor proprii desfasurate, pana la caracteristicile mediului economic intern si extern.

In ultimul timp, bancile si-au extins activitatea atat pe piata nationala cat si pe cea internationala, ceea ce a condus la o crestere accentuata a incertitudinilor, ca urmare a dificultatilor in previzionarea cu acuratete a evolutiei viitoare a activelor si pasivelor, implicit a veniturilor si cheltuielilor aferente.

Variabilele generatoare de risc bancar care, intr-o abordare globala, permit un management integrat al riscului sunt determinate de:

● evolutiile macroeconomice, in principal dinamica PIB pe total si pe componente, evolutia ratei inflatiei, precum si utilizarea instrumentelor de politica monetara;

● modificarile intervenite in legislatia economica in general si in cea financiar-bancara in special, care se repercuteaza asupra eficientei si sigurantei activitatii bancare;

● sitatia politica si economica actuala si de perspectiva a tarii, cu implicatii asupra serviciului datoriei externe;

● perturbatii provocate de deficientele structurii organizatorice a bancii, pregatirea necorespunzatoare a personalului, realizarea unor operatiuni ineficiente sau insuficient supravegheate care pot genera pierderi;

● luarea unor decizii financiare cu efecte negative asupra masei creditului, ratei dobanzii, lichiditatii sau capitalului propriu al bancii.

Avand in vedre ca riscul este o realitate permanenta, insotind toate afacerile bancii, el se manifesta sau nu in functie de conditiile care i se creaza. Adoptarea deciziilor in functie de corelatia rentabilitate-risc si prognoza indicatorilor care o influenteaza reprezinta o problema centrala a managementului bancar, care vizeaza trei elemente importante:

● utilizarea unor metodologii viabile pentru analiza rezultatelor bancii;

● identificarea cailor de evaluare a profiturilor si a riscurilor aferente asumate de banca;

● cunoasterea si controlul relatiei de interdependenta risc-profit.

In activitatea de conducere si supraveghere a riscului bancar se recomanda folosirea unei metodologii care utilizeaza o procedura in patru etape, respectiv:

1. identificarea si analiza riscului

2. controlul sau eliminarea riscului

3. asumarea riscului

4. transferul riscului.

Aceasta metodologie porneste de la ideea ca riscul este un fenomen inerent operatiunilor bancare, care induce efecte negative asupra activitatii bancii, prin deteriorarea calitatii afacerii, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi si afectarea functionalitatii bancii. Managementul riscului apare ca functie a raportului risc-profit, existand din acest punct de vedere doua strategii clasice:

● asumarea constienta a unor riscuri mari, atunci cand obiectivul privind nivelul de profit este, de asemenea, foarte ridicat;

● abordarea unei atitudini prudente, concentrata pe minimizarea riscului, acceptand castiguri mici dar sigure.

Monitorizarea atenta a factorilor potentiali de risc trebuie integrata in strategia si managementul societatilor bancare, din considerente care tin atat de siguranta proprie, cat si de calitatea mediului de afaceri in care opereaza acestea. Calitatea activitatii desfasurate de orice entitate bancara poate fi cauza, dar si efect al producerii unor riscuri, iar implicatiile sale depasesc sfera strict economica, avand conotatii sociale importante.

In orice institutie bancara, managementul riscurilor reprezinta responsabilitatea conducerii sale superioare si a conducerii executive. Desi dezideratul managerilor este acela de a maximiza “valoarea actionarilor”, un management performant are la baza si cerintele clientilor, salariatilor, precum si ale societatii in ansamblu.

Principalele obiective ale unui sistem performant de management al riscurilor vizeaza:

● stabilirea unei definitii larg acceptate a notiunii de “risc” si a tipurilor de risc, care sa determine elaborarea unei “harti a riscurilor” bancii;

● evaluarea cuprinzatoare si continua a surselor existente si potentiale de riscuri interne si externe;

● stabilirea unor responsabilitati clare in domeniul managementului riscurilor (de sus in jos, in ierarhie) si a sistemului de raportare (de jos in sus), pentru a evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau pierderea din vedere a unor aspecte importante;

● asigurarea transparentei, printr-un sistem cuprinzator de informare a conducerii, precum si printr-un sistem de monitorizare si raportare, prin care sa se prezinte, sa se analizeze si sa se comunice expunerile efective, castigurile si pierderile care trebuie cunoscute si stocate pentru referiri viitoare;

● elaborarea unui sistem de masurare a performantei financiare care sa ia in considerare pierderea prevazuta (costul activitatii), pierderea neprevazuta (masurarea riscurilor), alocarea de capital pe fiecare categorie de risc acolo unde este posibil, precum si veniturile ajustate pentru fiecare risc (rentabilitatea capitalului ajustat cu riscurile);

● evaluarea in functie de piata a costului capitalului, a ratei minime de rentabilitate si a posibilitatilor si limitelor cresterii organice a expunerilor la risc;

● definirea si utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor si de management al portofoliului;

● eleborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei anticipate de neperformanta;

● stabilirea preturilor produselor si serviciilor, luand in considerare toate elementele mentionate anterior;

● identificarea inclinatiei/tolerantei in asumarea riscurilor si stabilirea limitelor de expunere in concordanta cu aceasta;

● elaborarea unui cadru conceptual consistent, prin care sa se stabileasca obiectivele si sa se evalueze performantele unitatilor operative, produselor, relatiilor cu clientii si salariatii;

● instalarea, in toate domeniile de activitate ale bancii a unor planuri de recuperare in caz de dezastre si/sau a unor planuri de continuitate a activitatii, actualizarea si teastarea cu regularitate a acestor planuri;

● analiza permanenta a realizarilor si esecurilor sistemului de management al riscurilor si ajustarea, in functie de acestea, a instrumentelor de control;

● stabilirea si implementarea unui sitem independent de management al riscurilor, separat de desfasurarea activitatii;

● asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor salariatilor in domeniul neutralizarii si controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare.

In plan general, strategia unei banci confirma faptul ca structurile organizatorice sunt cele care sustin in mod direct realizarea obiectivelor proprii. Fara structuri adecvate, strategiile si politicile bancii fie ca nu au sanse de realizare, fie realizarea lor va fi foarte mult incetinita. Acest lucru este valabil si in domeniul riscului bancar. Banca trebuie sa adopte politici corespunzatoare in planul organizarii sale pentru a monitoriza in mod eficient fiecare categorie de risc in parte si, in mod integrat, intreg sistemul de riscuri care insoteste activitatea bancara.

Atunci cand ne referim la domeniul organizatoric, avem in vedere doua zone distincte:

● organizarea sistemului propriu de norme si proceduri capabile sa creeze cadrul normativ propriu care, aplicat in procesul de derulare a operatiunilor bancare si a afacerilor contractate cu clientela proprie sa asigure evitarea sau minimizarea riscurilor in anumite conditii date;

● organigrama bancii, care trebuie sa asigure compartimente si departamente adecvate supravegherii si monitorizarii riscului bancar.

In mod implicit, toate normele si procedurile bancii care reglementeaza operatiunile proprii au prevederi subordonate obiectivului de diminuare a riscului, fie ca este vorba de activitatea de creditare, de trezorerie, sau, in sens mai larg, de gestionarea activelor si pasivelor bancare.

Daca ne referim, de exemplu, la activitatea de creditare, in cazul Bancii Comerciale Romane, normele care reglementeaza aprobarea, derularea, urmarirea si rambursarea imprumuturilor acordate clientilor bancii stabilesc conditiile ce trebuie respectate pentru cuantificarea si diminuarea riscului.

Reglementarile proprii ale unei banci in domeniul managementului riscurilor se bazeaza in primul rand pe prevederile legii bancare nr. 58/1998, pe normele prudentiale ale B.N.R., pe experienta specialistilor proprii, pe schimburi de experienta cu banci si institutii financiare nationale si internationale, agregate si sintetizate in instructiuni de lucru proprii bancii comerciale respective.

Dintre reglementarile prudentiale aplicabile in domeniul managementului riscurilor, a caror punere in practica reprezinta una din preocuparile zilnice ale conducerii bancii si specialistilor din compartimentele de resort, mentionam:

● Expunerea neta a societatii bancare fata de un singur debitor nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii.

● Suma totala a expunerilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori fondurile proprii ale bancii.

Se considera expunere mare orice expunere neta (determinata prin insumarea tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, a garantiilor si a altor angajamente asumate in numele acestuia in lei si valuta) care depaseste 10% din fondurile proprii ale societatii bancare.

● Toate creditele si scrisorile de garantie si orice alte angajamente in lei si valuta pe termen scurt, mediu si lung acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare si de natura capitalului social, nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv.

In cazul agentului economic, capitalurile proprii cuprin capitalul social si primele legate de capital, diferentele de reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat din anii precedenti, subventiile pentru investitii, provizioanele reglementate, precum si aportul intreprinzatorului individual, daca exista angajamentul scris, in forma autentica, privind mentinerea acestuia pe durata creditarii.

● Rata de solvabilitate in functie de fondurile proprii ale bancii si rata de solvabilitate determinata pe baza capitalului propriu trebuie sa fie de minim 12% si respectiv 8%.

● Normele bancii stabilesc si restrictii, adica interzic acordarea de credite in anumite conditii, astfel de prevederi avand rolul de a elimina din start riscul in activitatea proprie.

Aceste restrictii vizeaza:

– agentii economici care inregistreaza pierderi si sunt fara

perspective de redresare, cu exceptia cazurilor in care prin acte

normative s-a reglementat astfel;

– agentii economici care nu contribuie cu capital propriu la

fintarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de

dezvoltare;

– unitatile economice pentru care s-a instituit procedura de

reorganizare sau lichidare financiara.

● In cazul clientilor inclusi in programe guvernamentale de restructurare sau de redresare financiara, banca va putea acorda credite numai in limita sumelor cuprinse in aceste programe, cu aprobarea si in conditiile stabilite de organele abilitate.

● Pentru o mai buna protectie impotriva riscurilor, se stabilesc limitele de risc pentru cei mai importanti clienti ai bancii.

Limita de risc reprezinta nivelul maxim potential la care banca se poate expune la risc fata de un singur debitor, prin credite, scrisori de garantie, avaluri si alte facilitati, fiind stabilita de banca pe baza tuturor informatiilor financiare si nefinanciare disponibile in ceea ce priveste debitorul respectiv.

● Acordarea de credite se realizeaza pe baza unui sistem de rating de credit, determinat in functie de caracteristicile clientului si de caracteristicile creditului respectiv. Caracteristicile clientului urmaresc aspectele de ordin general, financiar, managerial ca si pe cele care vizeaza ramura de activitate din care acesta face parte.

Caracteristicile creditului se refera la istoricul relatiei de credit, conditiile de eligibilitate, de administrare, sursa de rambursare si garantiile colaterale.

Normele bancare mai prevad si alte masuri menite sa asigure protectia impotriva riscului. Astfel, pentru afacerile cu partenerii straini, banca urmareste incadrarea in limitele de expunere la riscul de tara si pe societati bancare, care se stabilesc prin hotarari ale organelor de conducere ale bamcii. Limitele de expunere la risc pe tari si banci se revizuiesc anual sau ori de cate ori este cazul. In general se poate aprecia ca normele proprii ale bancilor constituie o parghie organizatorica fundamentala pentru protectia impotriva riscului, prin caracterul lor preventiv.

In mod concret, structurile organizatorice au un rol esential in coordonarea responsabilitatilor in domeniul managementului riscului. La nivelul bancii, responsabilitatea permanenta pentru gestionarea riscurilor revine Conducerii executive, care reprezinta Consiliul de Administratie al bancii intre doua sedinte ale acestuia. Succesul activitatii de management al riscului decurge din modul in care este conceputa responsabilitatea monitorizarii acestuia, in cadrul departamentelor din structura bancii.

Noua lege bancara reglementeaza infiintarea unor structuri destinate administrarii riscurilor, astfel incat sa se realizeze un cadru minim de monitorizare si minimizare a riscului la nivelul fiecarei entitati bancare si, prin aceasta, a riscului sistemic: Comitetul de Risc, Comitetul de Credit, Comitetul de Administrare a Activelor si Pasivelor.

Comitetul de Risc analizeaza conditiile de producere a riscului bancar si propune politicile bancii pentru protectia impotriva riscurilor generate de activitatea de creditare, subscriere, tranzactii comerciale si alte activitati desfasurate de banca in interesul clientilor din tara si strainatate.

Comitetul de risc urmareste permanent riscul aferent tuturor pozitiilor din bilant si din afara bilantului. Este vorba in principal, de riscurile majore: riscull de credit, riscul ratei dobanzii, riscul de capital, riscul valutar, dar si de alte riscuri care pot influenta activitatea bancii: riscul de sistem, riscul de reglementare, riscul de tara, riscul de functionare.

Comitetul de credite analizeaza, din punctul de vedere al oportunitatilor si costurilor, documentatiile care stau la baza cererilor formulate de clientii bancii si aproba creditele, emiterea scrisorilor de garantie, precum si alte angajamente solicitate a fi asumate de banca in lei si valuta, potrivit prevederilor normelor proprii de lucru.

De asemenea, Comitetul de Credite analizeaza si aproba solicitarile privind suplimentarea unor credite, modificarea conditiilor de utilizare, garantare si rambursare a unor credite acordate anterior, precum si solicitarile de prelungire a termenului de valabilitate a scrisorilor de garantie emise anterior. Comitetul de credite analizeaza si propunerile privind caile de solutionare a creditelor neperformante propuse de directiile de specialitate si le aproba sau le avizeaza pentru a fi supuse aprobarii Consiliului de Administratie, in conformitate cu normele interne ale bancii.

Comitetul de Administrare a Activelor si Pasivelor analizeaza si face propuneri cu privire la gestionarea tuturor componentelor bilantului bancii si altor activitati legate de activele si pasivele bancii, in conformitate cu strategia acesteia.

Comitetul de Administrare a Activelor si Pasivelor functioneaza ca organ de sinteza cu caracter consultativ, avand ca obiective:

● protejarea actionarilor si deponentilor;

● mentinerea unei lichiditati suficiente pentru acoperirea cerintelor de cash-flow si investirea profitabila a surplusului de lichiditate;

● managementul gap-ului pentru a maximiza profitul in cadrul limitelor de risc;

● realizarea unor castiguri din operatiunile de schimb valutar in cadrul limitelor de risc;

● stabilirea pretului produselor pentru a sprijini managementul activelor si pasivelor si a maximiza veniturile bancii.

Un aspect deosebit de important care trebuie evidentiat este acela ca diferitele categorii de riscuri nu se manifesta izolat, ci se afla in relatie de interdependenta, astfel ca materializarea unui risc genereaza efecte in lant. Astfel, riscurile de lichiditate si de rata a dobanzii sunt corelate; creditele neperformante pot expune banca la un risc de pret; deficientele operationale pot cauza riscuri de credit, de lichiditate, chiar de insolvabilitate.

In legatura cu cele prezentate anterior, se pot evidentia, in sinteza, cele trei trepte de monitorizare a riscurilor ce decurg din operatiunile bancare:

T1–structurile operative unde se desfasoara propriu-zis activitatea generatoare de riscuri;

T2–structurile specializate (Comitetul de Credite, Comitetul de Administrare a Activelor si Pasivelor, Comitetul de Risc) si Condu-cerea executiva;

T3–Consiliul de Administratie.

In cadrul structurilor organizatorice, un rol important revine auditorilor interni si externi, acestia avand o functie distincta, in afara structurii prezentate mai sus.

Rolul auditului intern si extern vizeaza:

● inspectarea evidentelor contabile si verificarea activelor si pasivelor la toate sediile bancii, periodic, la termene prestabilite;

● realizarea unei verificari permanente a operatiunilor efctive de control al riscurilor din toate domeniile de activitate;

● participarea la elaborarea oricaror norme noi de control (inclusiv pentru produsele noi);

● realizarea unei baze de date cuprinzand fraudele, investigarea tuturor cazurilor importante de fraude si a oricaror pierderi neprevazute, in momentul aparitiei lor;

● reprezentarea bancii, impreuna cu alte departamente din banca, in relatiile cu politia sau serviciile speciale.

Auditorii externi ai bancii vor avea un rol de inspectare la nivel macro si vor efectua controale cu periodicitate anuala. In activitatea lor, acestia vor realiza controale prin metoda esantioanelor si, intr-o anumita masura, se vor baza pe activitatea de detaliu desfasurata de structurile de audit intern ale bancii. In aceste conditii, este necesara existenta in banca a unui comitet de audit care sa faciliteze legatura cu auditorii externi, sa analizeze rapoartele acestora si sa supravegheze aplicarea masurilor de remediere, conform constatarilor facute.

In Marea Britanie, Germania si Elvetia, autoritatile de reglementare solicita comitetelor de audit rapoarte periodice, in special in legatura cu cheltuielile bancii. In acest fel, bancile centrale primesc informatii fara a desfasura controale la fata locului in societatile bancare, asa cum se intampla in Franta si SUA. La Citibank, Comitetul de Risc evalueaza si gestioneaza pro-activ profilul de risc al bancii, care apare din activitatea de creditare, subscriere, tranzactionare si din alte activitati derulate in numele clientilor, atat in SUA, cat si in exterior.

Comitetul de Risc foloseste un cadru analitic numit “WINDOWS ON RISK” (compartimente de risc prin care se controleaza concentrarea riscului pe fiecare tara, ramura industriala, produs, client, etc.), in scopul reducerii vulnerabilitatii bancii din punctul de vedere al portofoliului, operatiunilor, tehnologiei si legislatiei.

Pentru a crea un echilibru intre profilul de risc al bancii, venituri si capital, sistemul “WINDOWS ON RISK” are in cadrul acestei banci trei componente majore:

1. elaborarea unei prognoze pe termen scurt privind mediul global extern, cu identificarea riscurilor majore;

2. examinarea profilului de risc al bancii care afecteaza afacerile si operatiunile banesti;

3. initierea de actiuni care influenteaza profilul de risc.

In activitatea Comitetului de Risc, analiza profilului de risc se refera la:

● tendintele de evolutie a riscului, inclusiv a raportului risc-profit;

● concentrarea pe industrii, la nivel global si regional;

● limitele stabilite pe relatii si programe;

● concentrarile pe produs si pe regiuni;

● riscul de tara, riscul de contra-partida, riscul de pret, riscul lichiditatii, riscul de capital.

In Romania, bancile au inceput de curand sa dobandeasca o anumita experienta in problema administrarii riscului bancar, fiecare avand o modalitate proprie de abordare, reflectata la nivelul structurii organizatorice.

Sistemul bancilor comerciale romanesti s-a format si a inceput sa se consolideze din 1990, legislatia in vigoare si contextul macroeconomic favorizand optiunile strategice pentru profilul de universalitate. Implicarea bancilor in finantarea unei economii aflate intr-un proces inconsistent de restructurare, ale carui efecte s-au manifestat prin inflatie ridicata, deficite bugetare si comerciale, depreciere valutara, contractia consumului intern, a determinat o permanenta inasprire a climatului de afaceri si de amplificare a riscurilor in activitatea curenta.

In consecinta, optimizarea managementului riscurilor bancare reprezinta un obiectiv obligatoriu al politicilor de dezvoltare durabila, atat la nivelul fiecarei banci in parte, cat si la nivel global. Concomitent, insa, potentialul operational inca redus al pietei de capital, al pietei secundare a titlurilor de stat, precum si al pietelor specifice pentru executarea garantiilor, coroborat cu utilizarea incompleta a instrumentelor financiare moderne, limiteaza foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, facand necesara aplicarea unor tehnici adaptate situatiilor concrete.

Una dintre conditiile necesare pentru un management eficient al riscurilor bancare consta in stabilirea de structuri organizatorice adecvate, bazate pe o conceptie clara din punctul de vedere al responsabilitatilor, monitorizarii si controlului in acest domeniu.

Ca in orice afacere, managementul riscului bancar este responsabilitatea Consiliului de Administratie si, implicit, a Comitetului de Directie care reprezinta managementul executiv. Obiectivul fundamental al Consiliuluin de Administratie vizeaza tratarea riscurilor intr-o maniera care sa maximizeze veniturile actionarilor, concomitent cu minimizarea potentialelor daune, avand in vedere in acelasi timp protejarea intereselor clientilor si personalului propriu.

Cadrul organizatoric stabilit imperativ prin legea bancara creeaza premisele unei activitati eficiente de management al riscurilor, dar prevederile legale nu au caracter limitativ. Pe langa structura statuata prin lege, orice banca isi poate constitui, in conditiile respectarii legalitatii, si alte comitete care sa abordeze anumite laturi ale riscului bancar, astfel incat, acesta sa fie monitorizat si controlat in cele mai bune conditii.

O alta directie importanta pentru diminuarea impactului negativ al riscurilor bancare consta in diversificarea acestora.

Mentinerea unei structuri “granulare” a portofoliului de plasamente presupune realizarea unui echilibru optim al activelor dupa gradul de risc. In acest sens, consideram ca o structura asiguratorie a plasamentelor trebuie sa fie construita pe investitii cu risc minim in proportie de circa 30%, pe cele cu risc mediu – circa 30%, iar plasamentele cu risc ridicat care sunt si cele mai rentabile sa detina circa 40% din total. Concomitent, bancile trebuie sa urmareasca in mod consecvent diversificarea resurselor atrase, in general, si a sistemului de depozite, in special.

Analiza, in timp real, a diferentei dintre plasamentele si resursele cu scadenta ramasa in anumite intervale de timp reprezinta un instrument de lucru eficient pentru supravegherea lichiditatii pe termen scurt, mediu si lung. In legatura cu acest aspect, apreciem ca un obiectiv central trebuie sa fie acela de a asigura un GAP cumulat pozitiv pana intr-o luna, GAP calculat pentru toate activele lichide introduse in acest interval si ponderate cu un anumit factor in functie de gradul lor de lichiditate. Pentru realizarea analizei in timp real este absolut necesara dezvoltarea unui sistem informational performant, care se fundamenteaza pe solutii informatice moderne.

Datorita ponderii semnificative ce revine creditelor in portofoliul bancilor comerciale, putem aprecia ca riscurile asociate acestora trebuie sa focalizeze in mod deosebit atentia managerilor.

Avand in vedere faptul ca riscul poate fi identificat, monitorizat si diminuat, dar niciodata eliminat complet, bancile trebuie sa dezvolte un set de politici generale (in functie de prevederile legale si reglementarile bancii centrale), politici specifice (in raport de strategia de dezvoltare a bancii) si politici sectoriale (limite de expunere pe ramuri si sectoare de activitate, pe zone si unitati teritoriale). Consideram ca liniile directoare pentru diminuarea riscului de credite al bancilor comerciale trebuie sa urmareasca:

● analiza viabilitatii si realismului afacerilor creditate;

● obtinerea de garantii acoperitoare;

● analiza periodica a calitatii portofoliului de credite si provizionarea corespunzatoare;

● asigurarea impotriva riscului la institutii specializate (Fondul Roman de Garantare a Creditelor pentru Intreprinzatorii Privati, Fondul de Garantare a Creditului Rural, Eximbank, societati de asigurare – reasigurare);

● dispersia riscului prin sindicalizarea imprumuturilor mari cu alte societati bancare;

● stabilirea unor limite de expunere pe ramuri de activitate, pe baza unor modele proprii de analiza.

In conditiile concrete ale economiilor in tranzitie, un manage-ment adecvat al riscurilor bancare trebuie sa vizeze si consolidarea continua a capitalurilor proprii, preponderent pe seama cresterii profiturilor.

Bancile comerciale sunt institutii concepute functional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevar, care a dobandit valente profunde in experienta economiilor de piata in ultimii ani, pe masura ce fenomenul globalizarii redimensioneaza mediul de afaceri si relatiile internationale, impune bancilor romanesti adaptari comportamentale in consecinta.

Managementul riscurilor bancare devine, astfel, un test de competenta si competitivitate pentru realizarea unui sistem bancar viabil si performant, compatibil din punctul de vedere al performantelor cu standardele economiilor de piata dezvoltate.