Analiza Reperoriului Lui Johan Sebastian Bach, Cesar Frank Si George Enescu

CUPRINS

1. Argument

2. Johann Sebastian Bach

2.1. Johann Sebastian Bach și ateliere celebre de construcție a orgilor în perioada Barocului

2.2. Johann Sebastian Bach – schiță biografică

2.3. Toccata și Fuga Dorică – analiză de formă și interpretativă

2.4. Proiect de registrație a Toccatei și Fugii Dorice

3. César Frank

3.1. Orga romantică în atelierul lui Aristide Cavaillé – Coll

3.2. César Franck – schiță biografică

3.3. Final – analiză de formă și interpretativă

3.4. Proiect de registrație a lucrării

4. George Enescu

4.1. Violonistul, pianistul, dirijorul, profesorul, compozitorul George Enescu

4.2. Enescu și orga

4.3. Preludiu și fugă – analiză de formă și interpretativă

4.4. Proiect de registrație

5. Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT

Pentru susținerea examenului de licență am ales un repertoriu variat, cu trei lucrări din perioade stilistice diferite:

Johann Sebastian Bach – Toccata și Fuga Dorică

César Frank – Final

George Enescu – Preludiu și fugă în stil vechi

Am ales acest repertoriu deoarece deși lucrările diferă ca stil, ca mesaj muzical și ca modalitate de interpretare, mă regăsesc în muzica marilor compozitori, iar prin complexitatea lui cere interpretului stăpânirea diferitelor tehnici interpretative. Doresc ca prin acesta să evindențiez cunoștințele și deprinderile dobândite pe parcusul celor patru ani de studiu în cadrul acestei facultăți.

Repertoriul ales se încadrează în normele impuse susținerii examenului de licență, lucrările fiind studiate în anul 3 respectiv anul 4 de studii.

Cap1. JOHANN SEBASTIAN BACH

1685 – 1750

Johann Sebastian Bach și ateliere celebre de construcție a orgilor în perioada Barocului

J.S.Bach deține un loc important atât ca mare compozitor cât și ca interpret-organist al vremurilor sale.

Perioada în care marele compozitor își desfășura activitatea coincide cu perioada în care în Germania se produc mari schimbări în construcția orgilor. Printre marii constructori de orgi ce și-au dezvoltat ateliere enumerăm: familia Fritzsche și Compenius, Silbermann, Joachim Wagner, Engler, Hildebrandt și Schulze.

Gottfried Silbermann, foarte apreciat în perioada sa de activitate, a fost un constructor de orgi privilegiat la curtea anglo-saxonă, însușindu-și tehnicile de construcție a orgilor în Franța și Alsacia. După terminarea studiilor se întoarce în Germania, unde se împrietenește cu mai mulți compozitori, printre care și Bach.

În structura orgilor sale găsim registre puternice, în special Principalele, aceste orgi având o mare putere de emitere a sunetului. Folosește cu moderație registrele din familia flauților și anciilor, acestea din urmă fiind într-un număr destul de restrâns.

Pentru a exemplifica dispunerea registrelor am ales orga din Catedrala din Freiberg, construită de Silbermann între ani 1710 – 1714.

În calitate de organist, Bach și-a desfășurat activitatea în diferite orașe, printre care : Arnstadt, Weimar, Cothen, Leipzig, Muhlhausen.

Bach a fost cunoscut în vremea sa ca un bun interpret atât al muzicii germane cât și a altor țări. Un alt aspect de care se procupa Bach a fost construcția orgilor, în această privință fiind nemulțumit de registrele de Mixtură a orgilor, spunând despre acestea că au o sonoritate scăzută.

Orgile construite în timpul vieții lui Bach, cu referire în special la cele realizate de G.Silbermann, indică, în construcție și registrație, o îmbinare a stilului tradițional german cu anumite influențe franceze, și anume introducerea unor registre de ancii.

Carl Philip Emanuel Bach face remarca că J.S.Bach, tatăl său, a registrat într-o manieră proprie, fiind un motiv de uimire pentru alți organiști, datorită combinației registrelor. Puține sunt datele care au rămas din perioada respectivă, fiul său considerând că ’’arta registrației a murit odată cu el’’. Lipsa datelor cu privire la registrațiile lucrărilor compuse la Arnstadt (1703 – 1707), Muhlhausen (1707 – 1708) și Weimar (1708 – 1718) vor rămâne neclare. Avem însă documente privind dispozițiile orgilor din acea perioadă.

Biserica Bonifacius din Arnstadt (cunoscută din anul 1935 sub denumirea de J. S. Bach) deține o orgă construită de J.F.Wender în anul 1703, cu următoarea dispoziție :

Dispoziția orgii din biserica de la Weimar:

Un ultim exemplu este cel al dispoziției orgii din Leipzig:

Este ușor sesizabil faptul că tipul de registre utilizate este asemănător la toate orgile.

Există date care arată că organiștii acelor vremuri nu foloseau registre amestecate. Teoreticieni ca Werckmeister au arătat interes față de combinarea registrelor cât și de utilizarea lor separată.

În urma cercetărilor realizate de Werckmeister, în anul 1698, este sugerat faptul că nu se foloseau două registre de aceeași înălțime sau culoare, din cauza cantității de aer, care va face imposibilă emiterea sunetelor la ambele registre.

După vizita lui Bach la Hamburg în anul 1721, Mattheson sugerează un Organo Pleno cu toate registrele, cu excepția anciilor: Principale, Bourdon, Salicionale, Flauți, Quinte, Octave, Aliquote, Mixturi și Sesquialtera.

Constructorul de orgi, Adlung, consideră pă de altă parte că foalele moderne permit folosirea la manuale a următoarelor registre: Principal 8’+ Gedackt 8’ + Gemshorn 8’ + Rorhflöte 8’ și în pedalier Contrabass 32’ + Posaune 32’ + Subbass 16’ + Violon 16’ + Posaune 16’ + Oktave 8’ + Gedackt 8’.

O altă variantă de registrație este sugerată de compozitorul Greinau. Astfel, pentru a adduce melodia de coral în prim plan, avem la manual registrele: Principal 8’ + Flöte 8’ + Oktave 4’ + Flöte 4’ + Salicet 4’ + Trompete 8’ + Oboe 8’.

Observăm din cele prezentate mai sus că ideea de Organo Pleno în aceea perionadă era în continua schimbare, la fel ca și concepțiile despre numărul și felul registrelor cu rol solistic.

În jurul anului 1700 apare un al treilea manual, Rückpositiv, care nu se află în același dulap al orgii, ci, cum îi spune și numele (Rück = spate), se află în spatele organistului. În Lüneburg, Lübeck și Hamburg, existau deja astfel de orgi. Registrele acestui manual au fost dispuse în dulapul orgii Positiv – renascentistă.

La Mühlhausen, la orga unde a cântat Bach, exista un Rückpositiv cu register destul de diferite între ele ca și timbre, culoare, strălucire, semănând cu registrele orgilor francize, datorită introducerii mai multor aliquote și ancii înalte, de 4’ și 2’.

Unde spațiul permitea, constructorii preferau ca registrele Rückpositivului să fie adăugate manualului al doilea. În acest fel apare Oberwerk-ul (corpul de sus).

Influența franceză exercitată asupra construcțiilor orgilor a dus la eliminarea anumitor registre apropiate de cele solistice care se foloseau pentru redarea cantus firmus-ului, când era la pedalier.

Majoritatea orgilor erau dotate cu câte 3 manuale, cu registre de Cornet, registre solo pentru pedalier, la manual fiind introduse registre ca Viola, Fugara, Weitpfeife, Spillflote.

După unele date, orga din Sf. Wenzel din Naumburg, unde a mai cântat Bach, a avut mai multe registre din familia coardelor (streich), rânduri de terțe singure sau făcând parte din Sesquialtera ori Cornet, registre indispensabile pentru redarea liniilor melodice solistice din corale.

Registrele din familia anciilor nu au fost niciodată numeroase. În mod exceptional erau introduse registrele Vox humana și Krummhorn.

Datorită lipsei de notații din acea perioadă, modalitățile de registrație și schimbul de manuale rămân până astăzi la dispoziția organistului. Trebuie însă păstrate anumite limite pentru o interpretare cât mai apropiată de stilul bachian și, implicit, cel baroc.

2.2. Johann Sebastian Bach – schiță biografică

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken.

În 1703 obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care – deși cu 17 ani mai tânără ca el – a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremFriedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir.

La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”

2.3. Toccata și Fuga Dorică – analiză de formă și interpretativă

Toccata (din Italiană Toccare, "a atinge") este o piesă muzicală virtuoză pentru un instrument cu claviaturi sau cu coarde ciupite ce conține pasaje sau secțiuni rapide, cu sau fără secțiuni de fugă, în care accentul se pune pe dexteritatea degetelor interpretului.

Forma a apărut pentru prima dată în nordul Italiei la sfârșitul perioadei renascentiste. Câteva publicații din anii 1590 includ toccate ale unor compozitori precum Girolamo Diruta, Adriano Banchieri, Claudio Merulo, Andrea și Giovanni Gabrieli, Luzzasco Luzzaschi și alții. Acestea era compoziții pentru claviatură în care o mână, apoi cealaltă, interpretează pasaje virtuoze în cascadă contra unui acompaniament acordic al celeilalte mâini. Unul dintre compozitorii care lucrau în Veneția în această perioadă, Hans Leo Hassler, a adus forma cu el la revenirea sa în Germania. În Germania forma a avut parte de cea mai importantă dezvoltare, culminând cu lucrările lui Johann Sebastian Bach aproape o sută de ani mai târziu.

Toccata barocă, începând cu Girolamo Frescobaldi, a crescut în durată, intensitate și virtuozitate față de forma renascentistă.

Toccata Dorică BWV 538, având o formă liberă improvizatorică, este construită în jurul unui motiv scurt, de jumătate de măsură alcătuit din 8 șaisprezecimi prezentat de mâna stângă, după cum vedem în imaginea de mai jos.

Se observă cu ușurință modelul imitației canonice, unde după doi timpi de pauză, mâna dreaptă va prelua acceași linie melodică e mâinii stângi, model ce îl vom întâlni des pe parcursul întregii piese, alături de modelul secvențial.

A treia prezentare a motivului, din măsura 5, se va face la pedalier, fiind acompaniat de mâini de acorduri. Nu avem notații referitoare la articulație, digitație, aplicație la pedalier sau registrație, acestea rămânând la latitudine interpretului. Totuși, pentru o interpretare în manieră barocă, trebuie ținut cont de puținele materiale referitoare la acest subiect și la cercetările specialiștilor în domeniu. Astfel, la pedalier aplicația se va face doar cu vârful, fiind evitată folosirea călcâiului.

După cum se observă, au rămas indicații legate de manualele pe care compozitorul le indică în interpretarea lucrării, această axându-se destul de mult pe principiul imitației sau al secvențării pe diferite manuale.

Principiul secvențării despre care menționam mai sus îl întâlnim în exemplul de mai jos, unde se observă clar schimbul de manuale și modelul secvențial preluat de la o mână la alta.

Două pasaje asemănătoare ca și structură sunt formate tot pe principiul secvențării, mâinile făcând schimbul de manuale indicat în partitură, de această dată mersul melodiei fiind treptat ascendent, legato, accentul căzând pe nota cea mai înaltă, iar la pedalier mersul descendent în game, maniera de cânt fiind fie legato fie non-legato, a doua variantă fiind mai în manieră barocă.

Un model mai special de secvențare vom întâlni în măsura 58, unde linia melodică nu mai trece de la o voce la alta, ci fiecare e cu șirul ei secvențial.

Specific lui Bach, Toccata se încheie printr-o cadență picardiană, pregătită de o înlănțuire de arpegii construite pe pedala ținută pe nota re timp de 6 măsuri.

În ceea ce privește fuga, Bach excelează, dezvăluindu-și genialitatea sa în scriitura orizontală, fuga fiind cea mai complexă dintre toate formele polifonice.

La sfârșitul sec. XIV, prin forma de fugă se înțelegea un canon. În secolul XV, o imitație. De-abia în sec. XVII fuga va dobândi sensul ei actual.

Din formele polifonice, ricercarul instrumental și motetul vocal, a luat naștere o formă incipientă a fugii. De la motet va prelua principiul imitației, al reprezentării temei la diferite voci. Tot de la motet se păstrează și relația de Cvintă superioară sau cvartă între expunerile tematice la diferite voci.

Vincent d’Indy dă o definiție generală : ’’Fuga este o compoziție polifonică, scrisă în stil contrapunctic, pe o temă unică sau subiect expus succesiv într-o ordine total determinată de către legea cadențelor.’’

Istoric, fuga aparține Barocului. Compozitorul care a realizat o sinteză a tot ce s-a scris până la el, fiind și un deschizător de drum cu perspective noi a fost Johann Sebastian Bach.

S-au găsit documente în care Philip Emanuel Bach îi scria lui N. Forkel, primul biograf a lui J.S.Bach: ’’În afară de Froberger, Kerll și Pachebel, el a iubit și studiat lucrările lui Frescobaldi, Fischer, Strungk, ale organistului din Lüneberg, Böhm. Toți favoriții de mai sus au fost fugiști (starke Fugisten)’’, făcând cunoscute cunoștințele extrem de largi ale neîntrecutului maestru al fugii.

Fuga în studiu, la patru voci, are structura fugii baroce, cu expoziție, dezvoltare și repriză, cu o temă și un contra subiect.

Prima prezentare a temei se face la vocea a doua, cu o durată atipică de 7 măsuri în care mersul sincopat se face simțit prin aplicarea corectă în manieră barocă a accentelor, tonalitatea acesteia fiind re minor.

Imediat după terminarea primei teme, urmează răspunsul tonal, la dominană, prezentat de către vocea superioară, acompaniată de un contrapunct liber. Va urma din nou tema la vocea a treia, iar ultima prezentare a temei din repriză o va face pedalierul, a patra voce, la dominantă.

Urmează, din măsura 36 un interludiu de 12 măsuri în care fluctuațiile modulante ne duc către tonalitatea Sol Major, pentru o nouă încercare de prezentare a temei, la vocea a treia,

2.4. Proiect de registrație a Toccatei și Fugii dorice

Cap.2 César Frank

1822 – 1890

2.1 Orga romantică în atelierul lui Aristide Cavaillé – Coll

Cultura organistică din Franța mijlocului sec.XIX cunoaște o nouă înflorire. Trecerea de la dinamica trasată a Barocului, introducerea nuanțelor și folosirea lor deplină în Romantism sunt etape importante ce influențează construcția orgilor. Ca și în alte țări cu tradiție în construcția de orgi, în Franța sunt activă atelierele din perioada Renașterii.

Adevărate opere de artă sunt realizate în perioada romantică și post-romantică de către un constructor cu renume internațional : Aristide Cavaillé – Coll (1811 – 1899). Născut într-o familie de constructori de orgi, a arătat de mic copil talent în inovații mecanice.

Orgile sale sunt simfonice. Este considerat ca fiind cel mai distins constructor de orgi ai secolului XIX. Mișcarea de reformă a orgii a încercat să întoarcă construirea de orgi la un stil mai baroc, dar în ultimele decenii ale secolului XX modele lui Cavaillé-Coll au devenit iar la modă. Cavaillé-Coll a fost autorul a numeroase articole publicate în reviste științifice, și cărți pe tematica orgii, în care a publicat rezultatele cercetărilor și experimentelor sale.

Cavaillé-Coll este responsabil pentru multe inovatii care au revoluționat construcția de orgi, performanța și compoziția. El a rafinat pedalele de expresie și prin crearea unora (mai echilibrate) cu arc cu care îi permite organistului să crescă potențialul de orgii și exprimarea acesteia. El a schimbat major registrele, permițând astfel o amplă și dezvoltată tehnică de execuție, creând noi posibilități din punct de vedere al tehnicii și compoziției.

Îmbunătățirile aduse în tehnica de construcție a orgilor ar fi următoarele:

Utilizarea tuburilor de lungime dublă (32’) – tuburi de 8’ închise, care printr-un circuit dublu al aerului dau efectul de 16’ (sau cele de 16’ dau de 32’);

Manualul Grande-orgue a fost pus în locul Positivului, cel mai de jos, iar introducerea cuplelor de manuale a facilitat folosirea tuturor tonalităților orgii de pe Grande-orgue;

Cutia de crescendo englezească este îmbunătățită, creând pedalul echilibrat, cu care, organistul putea opera sweller-ul, crescând astfel potențialul expresiv al orgii;

Registrele anciilor sunt mai bine construite, dând un sunet mai clar;

Apare un nou registru – flute harmonique;

Adaugă orgii aparatul de introducere a aerului sub presiune, ușurând realizarea comenzilor. Astfel, a fost pentru prima data când s-a folosit în Franța sistemul pneumatic, unde fiecare sistem de comandă a fost plasat la un tub pneumatic de la clapă la supapă.

Toate inovațiile sale au permis executarea unui crescendo neîntrerupt de la pianissimo la fortissimo, ceva ce nu era posibil înainte. Orga sa de la Basilica Sainte-Clotilde, Paris (proclamată basilică de către Papa Leon al XIII-lea în 1897) a fost una dintre primele care a fost construită cu aceste noi caracteristici. Prin urmare, aceasta l-a influențat pe César Franck, care a fost organist titular acolo. Lucrările de orgă ale lui Franck au inspirat generații de compozitori organiști care au venit după el.

Lista de mai jos cuprinde orgile construite de Cavaillé-Coll, numărul lor fiind impresionant.

În Europa

Franța

Caen: Biserica Ste.-Étienne

Carcassonne: Catedrala St. Michel

Épernay: Biserica Saint-Pierre Saint-Paul

Lyon: Biserica St. François-de-Sales, Lyon

Orléans: Caedrala Sf. Cruci (Cathédrale du Saint-Croix – ușor modificată de Haerpfer)

Mazamet Biserica Saint-Sauveur

Nancy: Catedrala

Paris: Biserica Saint-Roch

Paris: Biserica de la Madeleine (recontruită și modificată de Gonzales)

Paris: Notre-Dame-de-la-Croix

Paris: Catedrala americană în Paris

Paris: Notre Dame de Paris (modificată)

Paris: Saint Clotilde Basilica (modificată și contruită de Dargassies în 2004)

Paris: Saint-Sulpice (de François-Henri Clicquot, reconstruită și îmbunătățită de Cavaillé-Coll)

Paris: Saint Vincent de Paul

Paris: Sainte-Trinité

Paris: Église Saint-Jean-de-Montmartre (mutată de la Școala Sacré-Cœur de la Ferrandière, Lyon)

Paris: Basilique du Sacré-Cœur, Paris

Paris: Val-de-Grâce, orgă de capelă

Courbevoie (aproape de Paris): Biserica Saint-Maurice de Bécon

Perpignan: Catedrala

Rouen: Biserica St. Ouen

Saint-Denis: St. Denis

Saint-Yrieix-la-Perche : Collégiale du Moustier

Toulouse: Basilica Saint-Sernin

Trouville-sur-Mer: Biserica Notre-Dame des Victoires

Lavaur: Catedrala Saint-Alan

Rabastens: Biserica Notre-Dame-du-Bourg (cea mai mică)

Catedrala Rennes

Catedrala Angers

Spania

Lekeitio: Basilica de la Asunción de Nuestra Señora (Lekeitio)

Madrid: Basilica San Francisco cel Mare

Alegia: San Juan

Azkoitia: Santa María

Azpeitia: Basilica de Loyola

Getaria (Guetaria): San Salvador

Irún: Santa María

Mutriku (Motrico): Santa Catalina

Oiartzun: San Esteban

Pasaia (Pasajes)

San Sebastián (Donostia): Résidence de Zorroaga

San Sebastián (Donostia): San Marcial d’Altza

San Sebastián (Donostia): Santa María del Coro

San Sebastián (Donostia): Santa Teresa

San Sebastián (Donostia): San Vicente

Urnieta: San Miguel

Vidania (Bidegoyan), San Bartolomé

Regatul Unit

Warrington: Parr Hall, Warrington (Anglia)

St Michael's Abbey, Farnborough, Hampshire

Manchester Town Hall

Jersey: Colegiul Highlands, Jersey (Insulele Canalului)

Paisley: Paisley Abbey

Țările de Jos

Haarlem: Philharmonie

Amsterdam: Augustinuskerk

Amsterdam: Joannes en Ursulakapel Begijnhof

Belgia

Brussels: Conservatorul regal de muzică

Ghent: Saint Nicholas' Church, Ghent

Portugalia

Lisabona: Igreja de São Luís dos Franceses

Lisabona: Igreja de São Mamede – oferită de ducele de Palmela în 1956

Italia

Roma: Capela Casei Santa Maria a Colegiului Pontifical Nord American

Danemarca

Copenhaga: Jesus Church (Biserica lui Isus) (1890)

Rusia

Moscova: Sala Bolshoi a Conservatorului din Moscova (orga instalată de Charles Mutin)

America Latină

Venezuela

Caracas: Biserica San Francisco.

Caracas: Biserica Altagracia (inoperativă)

Caracas: Biserica Santa Teresa. Folosită pentru serviciile obișnuite.

Caracas: Biserica San José (în situație delicată)

Caracas: Parohia La Encarnación del Valle. După câteva decade de tăcere, din 2011 se cântă regulat la orgă.

Los Teques: Catedrala (inoperativă)

Brazilia

Campinas: Catedrala Metropolitană.

Campo Largo: Biserica Matriz de Nossa Senhora da Piedade

Belém: Catedrala da Sé

Lorena: Catedrala Nossa Senhora da Piedade

Mexic

Mazatlán: Catedrala basilică de la Inmaculada Concepción

Chile

Valparaíso: Biserica de los Sagrados Corazones (1872)

Argentina

Lujan: Basilica de Lujan

Asia

Japonia

Fuji: Haus Sonnenschein

Cu 5 manuale și peste 100 de registre, orga de la Saint-Sulpice este cea mai mare orgă construiă de Cavaillé-Coll. Construită în anul 1862, orga are 6588 de tuburi, fiind una din cele 3 orgi din Europa care au 100 de registre. Orgii i s-au făcut modificări atât electrică cât și operații mecanice, însă ea este menținută până astăzi aproape exact cum Cavaillé-Coll a terminat-o.

Este foarte important de remarcat faptul că orgii franceze îi este caracteristică abundența de ancii și aliquote (introducerea armonicelor peste sunetul de bază). La orga romantică și post-romantică, observăm însă, din expunerea dispoziției orgii din Catedrala St. Sulpice că predomină registrele de 8’, repartizarea registrelor fiind mult mai echilibrată.

Tendința secolului era spre constuirea unei orgi cu efect orchestral, lucru ce a influențat scriitura compozitorilor vremii. Nu e de mirare că orgile din acea perioadă sunt de dimensiuni foarte mari și oferă bogate posibilități de combinare a registrelor, de realizare a nunațelor, posibilități care până la acea vreme erau irealizabile. Astfel, construcția orgii ajunge la o culme a creativității, a profesionalismului, datorită înventivității, curajului și ambițiti constructorilor.

Marcel Dupré a afirmat că ‘‘a compune pentru orchestră este foarte diferit față de a compune pentru orgă… cu excepția orgilor simfonice construite de Dl. Cavaillé-Colle, caz în care un compozitor trebuie să fie de o extreme atenție când compune pentru un asemenea instrument maiestuos.’’

Alt mare compozitor, César Franck, afirmă extaziat descoperirea sa asupra unui instrument a lui Cavaillé-Colle ‘‘Mon nouvel orgue? C’est un orchestra!’’. Cuvintele acestea au exprimat exact ceea ce constructorul de orgi a încercat să realizeze .

2.2. César Franck – schiță biografică

César – Auguste – Guillaume – Hubert Franck se naște la 10 decembrie 1822 la Liege. Se mută în 1835 cu familia în Paris, unde după insuccesul de a deveni un pianist virtuoz, lucru droit de tatăl său, este admis, la vârsta de 15 ani la Conservator unde va studia orga cu binecunoscutul professor Benoist, pianul cu Zimmerman și compoziția cu Anton Reicha. După patru ani de studii la Conservator, în anul 1842 întrerupe școala pentru a face un tur de concerte. Starea de sănătate nu i-a permis însă tânărului muzician un succes răsunător. În anul 1848 se căsătorește și începe să lucreze ca professor de muzică și organist.

În anul 1851 este numit organist la Biserica Sf. Jean-Saint François, iar 7 ani mai târziu, în 1858 devine organist la biserica Saint-Clotilde, post pe care îl va deține până la moarte. A fost de asemenea și succesorul profesorului său Benoist la catedra de orgă a Conservatorului din Paris, din anul 1872, având studenți iluștri precum Vincent d’Indy, Duparc, Chapuis și Luis Vierne.

Fiind specializat în muzica religioasă și improvizații, era considerat ca fiind cel mai bun improvizator al timpului său: ‘‘una din plăcerile lui cele mai mari era să cânte și să improvizeze la orga de la St. Clotilde, cuprins de extaz religios’’.

Pentru orgă a compus în jur de 100 de piese, majoritatea scurte, cu scop liturgic. Pot fi cântate ca preludii, oratorii și postludii. Melodiile sale, bazate pe contrapunctul bachian, țintesc spre idealul unei muzici absolute. Multe din lucrări pot fi cântate și la armoniu deoarece le lipsește partea de pedalier.

Viitoarele sale compoziții, 12 la număr grupate, în trei cicluri, definesc măiestria compozitorului.

Șase piese – 1859 – 1862

Trei piese – 1878

Trei corale – 1890

Prin primul ciclu de lucrări, Frank a reînnoit estetica instrumentului și s-a arătat a fi precursorul simfoniei pentru orgă. Al doilea volum, scris pentru inaugurarea orgii Cavaillé-Coll de la vechiul Trocadero, demonstrează posibilitățile simfonice pure, care fac din instrumental său un rival al orchestrei. Prin ultimele Trei corale, Frank propune o fuziune a coralului în stil german cu lirismul Gregorian, dar și cu cromatisml moștenit de la Wagner și cu contrapunctul traditional. Frank face astefel o sinteză a tot cee ace s-a scris înaintea lui.

Deși din punct de vedere a stilului componistic a dus la confuzii ale auditoriului din acele vremuri datorită cromatismului Wagnerian din armoniile sale cu extindere la forma ciclică, muzica lui Frank este astăzi recunoscută pentru bogăția armonică și structura ei inovatoare.

Cap. 3 George Enescu

1881 – 1955

Violonistul, pianistul, dirijorul, profesorul, compozitorul George Enescu

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?” – Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu''

Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „în multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.

Celebritatea internațională a lui George Enescu – de care era el însuși intrigat – se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

3.2. Enescu și orga

Orga în opera și viața lui George Enescu

Analizând vastul testament muzical pe care l-am moștenit de la compozitorul George Enescu, nu găsim lucrări solistice destinate acestui instrument, pentru care cei mai apropiați profesori ai săi din Paris au scris adevărate capodopere muzicale. În istoria muzicii mai găsim și alți mari compozitori, chiar renumiți improvizatori și interpreti ai orgii, după cum aflăm din diferitele cronici și documente, ca de exemplu Wolfgang Amadeus Mozart sau Anton Bruckner, de la cunoaștem numai câteva lucrări destinate acestui instrument, dar acestea sunt mici fascicule pe lânga lucrările lor care imbogătesc tezaurul muzicii uiniversale. Din datele biografice ale lui Enescu știm, că de la inceputul anilor de studiu, el s-a aflat in preajma orgii: la Viena, la Paris, în castelul Peleș din Sinaia sau la București, unde existau în vremea aceea orgi în Palatul Regal, biserica luterană și în catedrala Sf. Iosif.

Începând cel târziu cu ziua de 26 ianuarie 1892, Enescu face cunoștintă cu acel instrument, despre care Mozart spune că ar fi "regina instrumentelor". Este vorba de prima apariție în public al tânărului Enescu în orasul în care iși începuse studiile muzicale: la Viena. Cum a parcurs probabil acest eveniment petrecut în renumitul Musikvereinssaal, putem afla din ampla monografie apărută în anul 1971: "El trece totuși cu curaj pe lânga marea orgă, construită de Ladegast, ce trona în fundul scenei, dar care, prea "mașinărie" și prea gălăgioasă, necorespunzând profilului intim al muzicalitătii sale. Nu-l atrăgea, cu toate caracteristicile ei tehnice… Ieșind de pe scenă, acesta se uita din nou la orgă, cu legitimă mândrie pentru succesul ce l-a avut, dar trece pe lânga ea tot fără atracție, preferându-i orga mică destinată ăn principal studiului, pe care Titz o instalase în sala cea mică: aici se simte mai acasă, colosul sonor nu-l strivește, aici poate să viseze și să incerce eventual să-și imagineze sonoritățile propriilor sale "compoziții liturgice", ca Fantezia sa pentru pian sau ca acea Piéce d´église care, deschisă și încheiată prin tunătoare acorduri pline de orgă, deși era scrisă pentru pian, face să se desfăsoare o melodie simplă, aproape de cea a coralului luteran, uimitoare noutate în orizontul sonor al acestui copil familiarizat, cât privește muzica de cult, cu cântarea principal deosebită a bisericii ortodoxe ai cărei slujitori au fost strămoșii săi."

Enescu și regina-organistă Carmen Sylva

Cu toate că in orașul muzicii Enescu a făcut prima cunoștintă cu acest instrument, regina Elisabeta a României, Carmen Sylva, va fi aceea care trezește interesul tânărului muzician pentru orgă. Regina Elisabeta a primit la vârsta de 12 ani lecții de orgă de la organistul, pianistul și compozitorul Sigismund Neukomm, când acesta se afla ca oaspete în castelul Monrepos la Neuwied. George Enescu scria despre Carmen Sylva: "Pianistă si organistă, Regina Elisabeta cânta impreuna cu (…) D. Dinicu, cu Loebel, cu Dall´Orso (…) și cu mine. Cântam mai ales quartete și genere muzică de ansamblu".

Regina Elisabeta l-a cunoscut personal pe Enescu cu ocazia interpretării lucrării Poéme romain la Bucuresti în ziua de 1/13 martie 1898. Enescu însăși scrie: "Regina m-a adoptat sufletește, când s-a înapoiat din Germania, în 1898, după o îndelungată absentă." Cu acest an începând, George Enescu a petrecut o mare parte de timp în castelul Peleș la Sinaia. El petrecea lunile de vară de obicei în castel, ceea ce s-a petrecut până în anul 1914, anul morții regelui Carol I. Se presupune că deja în anul 1896, Carmen Sylva a știut de talentul tânărului muzician George Enescu pe care voia să-l ajute. Până și ușile Palatului Regal din București îi stăteau deschise începând cu anul 1898, ori de câte ori voia el, aflându-se la Bucuresti.

Cu ocazia implinirii vârstei de 17 ani, Enescu primește din partea reginei Elisabeta un adevărat cadou regal: operele complete ale lui J. S. Bach, editate de către Bachgesellschaft din Leipzig. Regina însăsi a fost unul din subscribenții acestei ediții. Până la sfârsitul vieții, Enescu va păstra acest cadou în locuința din Paris. Un cadou și mai valoros din partea reginei din punct de vedere bibliofil, a fost un set de autografe cu compoziții pentru orgă de Johann Jacob Froberger (1616-1667). Acest lucru îi dădea tânărului compozitor prilejul de a studia stilul polifonic specific barocului timpuriu direct din scriitura unui mare muzician.

Enescu a compus mai multe lieduri pe textele poetei Carmen Sylva. Din compozițiile scrise pe textele ei se numără și liedul ’’Legende von der Glocke’’ pentru bariton, vioară, violoncel, pian și orgă, compus la 1/13 octombrie 1898. În ce măsură compoziția (sau schița lucrării) Kyrie din Missa în sol minor, compusă cu un an înaintea acestei lucrări, în anul 1897 la Paris, are o legătură cu orga, nu s-a putut afla pâna în momentul de fată. În anul 1900 el va compune lucrarea ’’Jenseits der Finsternisse’’ pentru cor mixt, instrumente cu coarde, harpă, orgă, percuție. De la această lucrare neterminată, din care sunt cunoscute mai multe variante, ne-au rămas numai câteva fragmente. Din câte se poate descifra din paginile autografului, orga joacă mai mult un rol de susținere armonică. Interesant este și faptul, că autorul se semnează cu "Georg Enescu".

Orgile regale

Enescu putea oricând să exerseze în salonul de muzică a reginei din castelul Peleș sau la Palatul Regal din București. Carmen Sylva scria într-o scrisoare către fratele ei Principele Wilhelm zu Wied în anul 1906: "Enescu spielt wie Engel … Gestern abend sang der St… in den Bäumen, während Enescu an der Orgel saß, die beiden Instrumente schienen einander zu antworten. Es war wundervoll. Abends herrlicher Mondschein, und im Mondschein spielte er noch…" Există si câteva poze cu regina Elisabeta la orgă si Enescu la vioară.

Orga castelului Peleș (Sinaia) a fost construită în anul 1904 de firma Rieger (Jägerndorf) ca op. 1000. Deja numărul acestei lucrări atestă importanța instrumentului regal. Este vorba de un instrument cu o dispoziție romantică, registrele fiind dispuse pe două manuale și pedal:

Registre ajutatoare: 2 combinații libere; combinațiile fixe: pp, p, mf, f, ff, Tutti, Reg. Prolongement, Rohrwerke ab, Pedalcoppel I und II, Super I, Super II, Super II/I, Sub II/I, II/I.

Acest instrument este înzestrat cu o tractură pneumatică, tubulatura se afla într-un dulap cu jalouzii. Instrumentul se află într-o nișă intre două încăperi și poate fi cântat din două console. În dormitorul reginei se află încă o orgă mai mică cu un singur manual și două registre: Gedeckt 8´ și Salicional 8´.

Și în Palatul Regal din București a existat o orgă deja în a doua jumătate al secolului al XIX-lea, constructorul ei nu este cunoscut. Theodor Fuchs care a activat în ultimul deceniu al sec. XIX-lea ca pianist al curtii regale, scrie despre sala de muzică a castelului că sonoritatea instrumentelor a fost inghițită de către covoarele valoroase care acopereau parchetul și pereții acestei încăperi. În sală se afla pe lângă un pian Steinway și o orgă. Știm că in anul 1935 firma brasoveană Karl Einschenk a construit pentru Palatul Regal o orgă cu două manuale și pedal, op. 42, având 14 registre. După 1947, acest instrument a fost demontat și depozitat în clădirea conservatorului de muzică din Bucuresti. Consola instrumentului se afla în anii șaptezeci încă în sala de orgă a conservatorului. Nu stim ce s-a intâmplat cu primul instrument din palat, construit probabil în a doua jumătate a sec. al XIX-lea pentru Palatul Regal.

Primele lucrări pentru orgă

Enescu a avut ocazia să cunoască în timpul studiului la Paris cei mai de seamă organiști ai vremii sau compozitori care au scris importante lucrări pentru acest instrument: Charles Marie Widor, Camille Saint-Saens, Théodore Dubois, Gabriel Fauré și nu in ultimul rând Marcel Dupré. Din anii 1926-1927 există chiar un program de la un curs de improvizație la orgă, susținut la Ecole Normale de Musique de către Marcel Dupré. Prințesa Elena Bibescu-Epureanu a fost și o cunoscută pianistă care a petrecut cea mai mare parte a timpului ei la Paris. Aici a fost foarte apreciată din partea multor muzicieni francezi, care s-au simțit bine în salonul ei de artă din capitala franceză. Saint-Saens, Fauré, Massenet, Proust, Anatol France și multi alții s-au întâlnit aici și cu oaspeți și studenți din România, ca de exemplu cu George Enescu, care în perioada 1894-1899 a locuit aici în casa Bibescu. Probabil că aici trebuie căutat și sensul dedicației Fanteziei pentru orgă a lui Saint-Saens, op. 101, compusă in anul 1895: ’’Fantaisie pour Grand Orgue par C. Saint-Saens. A Sa Majesté la Reine Elisabeth de Roumanie’’.

În anul 1899 Enescu compune în timpul studiului la Paris pentru un concurs o fugă la patru voci, care s-ar potrivi ideal pentru orgă. Sfârșitul lucrării se termină chiar cu un Orgelpunkt, notată de Enescu cu "Pédale tonique". Această lucrare este notată pe patru portative în cheile de sopran, alto, tenor și bas. O prelucrare a acestei lucrări de școală pentru orgă s-ar potrivi chiar și cu caracterul temei.

Din punct de vedere organistic extrem de interesant sunt și cele puține măsuri care au fost compuse pentru ’’Symphonie concertante pour orgue et orchestre in Re major’’. Notată probabil în jurul anului 1900, ne-a rămas de la această schită doar introducerea pentru orgă la partea I și cea orchestrală pentru partea a II-a. Partea orgii începe cu un punct de orgă (Fa) pe care se dezvoltă o armonie polifonă la 4 voci, tonalitatea ar fi mixolidic pe Fa. Din păcate schița cuprinde numai primele 16 măsuri.

Andante religioso

Singura lucrare compusă de George Enescu, în care orga joacă un rol mai mare este ’’Andante religioso’’ în Mi bemol major pentru două violoncele și orgă, compusă în ziua de 11 aprilie 1900 la București. Compoziția este alcătuită dintr-o singură parte. Prima schită este datată cu 11 aprilie 1900, instrumentele și semnele de interpretare sunt specificate în limba germană: Orgel, Manual, Pedal, Violoncell, sehr breit, das 2te mal ppp, etc. Imediat în ziua următoare, Enescu transcrie lucrarea aceasta cu mici modificări din nou, o titulează și o semnează: "Andante religioso für 2 Violoncelle und Orgel", "Georges Enesco, Bucarest den 12. April 1900". În volumul George Enescu, publicat în anul 1964, apare data compunerii 30 martie 1900. Aici este prezentat și locul primei audiții împreună cu specificarea interpreților: Bucuresti, Biserica evanghelică, 31 martie 1900, C. Dimitrescu și Dimitrie Dinicu (violoncele) și Eduard Jaksch (orgă). În altă sursă este vorba de un concert de binefacere, la care s-a cântat în primă audiție absolută această lucrare.

Pedalul acestei lucrări este un ostinato, asemănător cu cel al Adagioului din Toccata, Adagio și Fuga de Bach. Motivul acesta este preluat după câteva măsuri de mâna dreaptă, pedalul preluând funcția de bas. Cu toate că orga joacă în această lucrare numai rolul acompaniator, Enescu îi atribuie multă atenție. Articulația în pedal, dinamica, susținerea armoniei prin legato, linia melodică a vocilor de mijloc, etc.

Orga bisericii evanghelice (luterane) din București pe care s-a cântat această lucrare și care precis a afost cunoscută de către George Enescu, a fost construită în anul 1851, donațiile au venit din partea regelui Friedrich Wilhelm IV, asociației Gustav-Adolf și din partea credincioșilor. Acest instrument a fost dat cadou bisericii reformate din București în anul 1912 cu ocazia construirii unui nou instrument. Aceasta a fost a doua orgă din biserica luterană, prima a fost din anul 1783. În anul 1910 firma Walcker din Ludwigsburg (Germania) a construit a treia orgă pentru acest lăcas, donațiile au venit de data aceasta din partea regelui Suediei Gustav V., din partea coralei Bukarester Deutsche Liedertafel și din partea multor credincioși. Deja în ziua de 1/14 ianuarie 1912, orga Walcker a fost distrusă din cauza unui incendiu. Încă în același an, aceeași firmă va construi și următoarea orgă pentru biserica luterană, care și astăzi mai este în funcțiune.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, constructorul de orgi Merklin din Paris a livrat un instrument pentru catedrala Sf. Iosif din București.

Această orgă avea 18 registre distribuite pe două manuale și pedalier. Dispoziția era următoarea:

Fiind vorba probabil de cea mare orgă din București în vremea aceea, este mai mult decât sigur, că Enescu a cunoscut acest instrument. Cu câțiva ani înainte de construirea orgii pentru Ateneu, acest instrument va fi 1930 înlocuit cu o orgă din atelierul firmei Wegenstein din Timișoara. Josef Paschill (1877-1966) a activat mulți ani ca organist la acest instrument, a concertat în prezenta reginei Elisabeta, de la care a primit și un fotoportret cu dedicație. El a studiat în anii 1901-1902 orgă și compoziția cu Gabriel Fauré la Paris.

Enescu și orga Ateneului Român

Orga Ateneului Român s-a inaugurat în ziua de 22 aprilie 1939. Initiațiva aparține tot lui George Enescu. Înzestrarea principalei săli de concerte din capitală cu o orgă mare s-a aflat de la început în preocupările Asociatiei Muzicale Române. În momentul în care s-a adresat Ateneului, lucrurile erau deja inaintate, începuse să strângă fondurile necesare și deja intrase în legătură cu firma Walcker din Ludwigsburg, aceeasi firmă, care a construit și cele două orgi pentru biserica luterană.

Știm, că deja in anii 1915-1916 Enescu a dat o serie de concerte pentru a strânge bani pentru orga Ateneul Român. În perioada ianuarie-martie 1915 el a dat 14 concerte în acest scop la Craiova, Caracal, Turnu Severin, Bacău, Botoșani, Iași, Pitești, Slatina, Constanța, Ploiești și Galați. Urmează 16 concerte în perioada noiembrie-decembrie 1915 la Târgu Jiu, Craiova, Târgoviste, Turnu Măgurele, Ploiești, Râmnicu Sărat, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Galați, Focșani, Tecuci, Bacău și Iași. În lunile ianuarie-februarie 1916 mai dă incă 8 concerte în acelasi scop la Focșani, Slatina, Câmpulung, Huși, Iași, Bacău, Constanța și Bazargic. Probabil din cauza războiului acest proiect nu a putut fi infăptuit la timp. Vor trece încă 24 de ani până când Ateneul va primi o orgă.

Între timp, Enescu compune în perioada 18 mai 1916 – 20 august 1918 simfonia nr. 3 in do major, op. 21, pentru orchestră mare, pian, celestă, armoniu și cor. Lucrarea aceasta a fost începută la Sinaia și interpretată în primă audiție absolută la Ateneul Român în ziua de 25 mai 1919 sub bagheta compozitorului. La începutul partiturii există chiar indicația: ’’orgue ou bien Harmonium’’. Deci această lucrare trebuia cântată la Ateneu cu un armoniu, orga încă nu a fost construită pentru această sală. Concertele de binefacere pentru finanțarea orgii Ateneului, folosirea orgii în simfonia a treia, atestă faptul, că Enescu s-a preocupat intensiv cu acest instrument.

Într-o scrisoare din data de 18 noiembrie 1937, Asociația Muzicală Română arată mult interes pentru înfăptuirea acestui ideal, el fiind de natură să dea instituției "o nouă strălucire și un prestigiu nou". Scrisoarea a fost semnată de C. G. Manu (președinte), Ecaterina Ghiată (vicepreședinte), Irina Procopiu, Ol. Bossy, Maria M. Caragiale, Sabina Cantacuzino, Maria Mavrocordat, Radu Mandrea, Margareta Vâlcovici, Zoe Sturza, Cella Delavrancea-Lahovary, Nicolae Rădulescu.

Aprobarea de principiu a fost dată imediat. Dar pentru ca această aprobare să devină definitivă, erau necesare o seama de investigații și măsuri de prevedere. S-a cerut Asociației, în consecință, să delege un specialist constructor de orgi, care împreună cu arhitectul Ateneului să cerceteze dacă scena din sala de concerte îngăduie, atât ca rezistentă, cât și din punct de vedere estetic, instalarea orgi, și dacă, prin această instalare, nu s-ar prejudicia ceva din spatiul necesar concertelor simfonice.

După studiul de rigoare, timp de câteva luni, conducerea Ateneului era în măsură să confirme acceptarea. Desprindem din scrisoarea adresata Asociatiei: "… Vă aducem la cunostință că în sedința de (…) iunie 1938, Comitetul Ateneului Român a aprobat instalarea unei orgi în sala de spectacole a Ateneului Român, în condițiile tehnice stabilite de către inginer I. Gr. Stratilescu, porfesor la Scoala Politehnică din Bucuresti, care a întocmit un raport detaliat cu privire la partea artistică și la rezistența instalației…" Episodul s-a încheiat prin donația în formă făcută Ateneului de către Asociația Muzicală Română. Orga are 60 de register, care sunt destinate celor trei manuale si pedalierului. Dispozitța instrumentului este deja, în contrast cu orga din castelul Peleș sau cu cea de la Palatul Regal, cu caracter neobaroc, cu alicvote și mixturi. În ce măsură, Enescu a jucat un rol în alegerea dispoziției instrumentului, nu se știe. În orice caz, acest instrument, cel mai modern în vremea aceea din București, s-a construit sub auspiciile marelui muzician. Enescu însăși nu a fost de față la inaugurarea orgii Ateneului Român, fiind intr-un turneu de concerte prin Statele Unite ale Americii și în Europa. Abia cu ocazia celor patru recitaluri de sonate în lunile octombrie-noiembrie 1939 în această sală, va cunoaște pentu prima dată acest instrument, pentru realizarea căruia s-a ostenit o lungă perioadă de timp.

Câteva din lucrările instrumentale ale lui George Enescu au fost prelucrate și pentru orgă, ca de exemplu Toccata pentru pian, op. 10, de către organistul Franz Xaver Dressler (1898-1981), Suita în stil vechi, op. 3, de către Dan Racoveanu, sau Andante religioso.

O altă transcripție a Suitei în stil vechi este realizată de către Prof. Univ. Dr. Felician Roșca, această lucrare fiind a treia piesă din programul lucrării de licență.

Bibliografie

ABRUDAN, Maria – Probleme ale interpretării muzicii baroce pentru instrumente cu taste, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009

BENTOIU, Pascal – Capodopere Enesciene, Editura Muzicală, București, 1984

BUGHICI, Dumitru – Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București, 1978

COSMA, Viorel – Enescu azi, Editura Facla, Timișoara, 1981

FROTSCHER, Gotthold – Geschichte des Orgelspiels und der Orgelkomposition, Editura Verlag Merseburger, Berlin, 1959

GLEICH, Clemens-Christoph; SONNLEITNER, Johann – Bach Tempo Guide With 200 Practical Exercises, Editura GOArt, Göteborg, 2002

D’INDY, Vincent – César Franck, Editura Muzicală, București, 1982

KELLER, Herman – Die Orgelwerke Bachs, Editura Peters, Leipzig

LUKAS, Viktor – Reclams Orgelmusikführer, Stuttgart, 1963

NEUMANN, Frederick – Ornamentation in Baroque and Post-Baroque Music, Editura Princeton University, 1978

SPITTA, Philipp – Johann Sebastian Bach, Editura Breitkoff & Härtel, Leipzig, 1979

ROȘCA, Felician – George Enescu – Lucrări și transcripții pentru orgă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007

SCHWEITZER, Albert – Johann Sebastian Bach, Editura Breitkoff & Härtel, Leipzig, 1951

www.wikipedia.org

www.OrganFocus.com

http://www.ucmr.org.ro/listMembri.asp?CodP=2474

http://www.edition-musik-suedost.de/html/enescu_orgel.html

Bibliografie

ABRUDAN, Maria – Probleme ale interpretării muzicii baroce pentru instrumente cu taste, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009

BENTOIU, Pascal – Capodopere Enesciene, Editura Muzicală, București, 1984

BUGHICI, Dumitru – Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București, 1978

COSMA, Viorel – Enescu azi, Editura Facla, Timișoara, 1981

FROTSCHER, Gotthold – Geschichte des Orgelspiels und der Orgelkomposition, Editura Verlag Merseburger, Berlin, 1959

GLEICH, Clemens-Christoph; SONNLEITNER, Johann – Bach Tempo Guide With 200 Practical Exercises, Editura GOArt, Göteborg, 2002

D’INDY, Vincent – César Franck, Editura Muzicală, București, 1982

KELLER, Herman – Die Orgelwerke Bachs, Editura Peters, Leipzig

LUKAS, Viktor – Reclams Orgelmusikführer, Stuttgart, 1963

NEUMANN, Frederick – Ornamentation in Baroque and Post-Baroque Music, Editura Princeton University, 1978

SPITTA, Philipp – Johann Sebastian Bach, Editura Breitkoff & Härtel, Leipzig, 1979

ROȘCA, Felician – George Enescu – Lucrări și transcripții pentru orgă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007

SCHWEITZER, Albert – Johann Sebastian Bach, Editura Breitkoff & Härtel, Leipzig, 1951

www.wikipedia.org

www.OrganFocus.com

http://www.ucmr.org.ro/listMembri.asp?CodP=2474

http://www.edition-musik-suedost.de/html/enescu_orgel.html