Analiza Rentabilitatii
Cuprins
Analiza economico-financiară: importanță, metode și tehnici
Analiza financiară a apărut din necesități practice, la sfârșitul secolului al XIX-lea când bancherii solicitau informații pentru evaluarea și aprecierea garanțiilor societăților care doreau să efectueze un împrumut.
Dacă la început aceste informații se refereau la o analiză sumară a solvabilității și la verificarea anumitor echilibre financiare, odată cu dezvoltarea și diversificarea agenților economici precum și ca urmare a creșterii rolului băncilor și instituțiilor financiare în economie, complexitatea analizei financiare crește.
În ultimul timp importanța analizei financiare este amplificată de numeroasele solicitări, de un grad mare de sinteză, generate în special de:
necesitatea informațiilor financiare prelucrate, precum îmbunătățirea gestionării întreprinderii și luării deciziilor de participare pe piața financiară;
dezvoltarea și diversificarea pieței financiare;
restructurarea întreprinderilor și privatizarea acestora;
posibilitatea achiziționării de titluri emise de către alte întreprinderi;
interesul pentru studiul celorlalți parteneri și în special al concurenților;
necesitatea informării actualilor și potențialilor acționari despre performanțele întreprinderilor.
Definire, scop și tipuri de analiză financiară
Analiza financiară constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permite aprecierea situației financiare și a performanțelor unei întreprinderi.
Scopul analizei financiare, privită ca și activitate, este de stabilire a unui diagnostic asupra situației financiare a întreprinderii când sunt identificate punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menținere și dezvoltare în mediul concurențial.
În sens general, finalitatea analizei financiare constă în oferirea de informații financiare atât celor din interiorul întreprinderii, cât și celor interesați din afara acesteia.
În primul caz, când problema diagnosticului este pusă din interiorul întreprinderii (diagnostic financiar intern) utilizatorii pot fi conducătorii, acționarii actuali sau salariații. Obiectivul urmărit în acest caz este de a detecta unele eventuale situații de dezechilibru financiar și de a adopta noi decizii de gestionare a întreprinderii. Aceste decizii se bazează pe identificarea originii și cauzelor dezechilibrelor, pe de o parte, iar pe de altă parte pe stabilirea măsurilor de remediere a dezechilibrelor.
În al doilea caz, când problema este pusă din exteriorul întreprinderii (diagnostic financiar extern) utilizatorii vor fi analiștii financiari, acționarii potențiali, partenerii tradiționali, organisme bancare financiare sau chiar statul. De data aceasta, obiectivul urmărit este capacitatea întreprinderii de a genera profit, capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile, pe termen scurt sau lung (lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii), precum și valoarea întreprinderii.
De cele mai multe ori utilizatorii externi au nevoie de un diagnostic financiar fie pentru acordarea de credite întreprinderilor (în special băncile), fie pentru luarea deciziilor de pătrunderea în capitalul unei întreprinderi (acționari potențiali sau alte întreprinderi) sau pentru aprecierea solidității unui concurent.
Atât analiza pe plan intern cât și cea externă au ca obiectiv aprecierea performanțelor întreprinderii și a riscurilor la care aceasta este supusă și urmăresc:
analiza rentabilității;
analiza riscului;
analiza valorii întreprinderii.
De obicei, diagnosticul este efectuat numai în caz de grave dificultăți sau când cineva cere o astfel de lucrare. Tocmai din acest motiv, independent de rezultatele înregistrate de întreprindere sau de desfășurarea evenimentelor, elaborarea unui diagnostic financiar trebuie să aibă loc periodic. Oferind informații asupra punctelor forte și punctelor slabe ale întreprinderii, diagnosticul financiar identifică factorii favorabili și nefavorabili care vor afecta activitatea viitoare a întreprinderii.
De cele mai multe ori informațiile analizei financiare trebuie completate cu informații referitoare la mediul extern al întreprinderii (starea economiei, a sectorului de activitate și a zonei de activitate), informații independente de întreprinderi, precum și cu informații referitoare la potențialul tehnic și uman, potențial comercial și juridic, managementul întreprinderii, informații dependente de întreprinderi.
Toate aceste elemente influențează performanțele financiare ale întreprinderii determinând, în final, competitivitatea ei.
Folosind metode și tehnici specifice, analiza financiară permite aprecierea situației financiare trecută și actuală, dar pe baza informațiilor furnizate pentru luarea deciziilor de către conducere putem spune că ea urmărește mai ales viitorul.
Informațiile necesare pentru efectuarea analizei financiare sunt preluate din bilanțul contabil care cuprinde: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa la bilanț.
Tipurile de analiză a bilanțului presupun luarea în considerare a mai multor criterii de clasificare. Trebuie însă arătat că în cea mai mare parte aceste clasificări sunt comune cu cele regăsite în analiza economică.
Cele mai uzuale criterii de clasificare ale analizei financiare sunt:
După modul de analiză a corelațiilor bilanțului se disting:
analiza pe orizontală, care cuprinde corelațiile dintre active și pasive (mijloace și resurse) și care evidențiază măsura în care activele fixe și circulante s-au format pe baza resurselor financiare;
analiza pe verticală, care urmărește studierea grupelor și a posturilor din bilanț prin raportarea elementelor urmărite fie la total grupă, fie la total activ, respectiv pasiv. Această analiză are scopul de a aprecia, din punct de vedere calitativ, structura grupelor și a posturilor de activ și pasiv reflectând astfel strategia adoptată de întreprindere;
analiza combinată, care îmbină caracteristicile prezentate anterior.
După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se disting:
analiza retrospectivă, presupune studierea unor fenomene care s-au desfășurat, în scopul explicării lor sub aspectul factorilor și cauzelor care le-au influențat, al intensității acțiunii factorilor și al implicațiilor rezultatelor obținute. Această analiză servește la identificarea factorilor în funcție de intensitatea acțiunii lor, în scopul stimulării acțiunii factorilor cu efecte pozitive și generalizării acestora, respectiv al diminuării factorilor cu acțiune negativă;
analiza prospectivă, presupune proiectarea rezultatelor viitoare, pe baza factorilor de influență. Gradul de siguranță al acestui tip de analiză scade în raport cu orizontul de timp pentru care se face previziunea, și de asemenea, în raport cu gradul de complexitate a fenomenului analizat.
După modul de urmărire a fenomenului în timp distingem:
analiza statică, care studiază fenomenele la un moment dat, relevând relațiile dintre elementele și factorii care determină o anumită poziție a fenomenului cercetat;
analiza dinamică, care cercetează fenomenele în schimbarea lor, relevând poziția acestora într-un șir de momente. Această analiză scoate în evidență legătura dintre pozițiile care s-au succedat sau se vor succeda ale fenomenului, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziționale.
După orizontul de timp pe care se desfășoară, distingem:
analiza pe termen scurt, presupune studierea fenomenului pe o perioadă de timp care merge până la un an și servește pentru luarea deciziilor de către managementul firmei pentru conducerea operativă;
analiza pe termen lung, presupune studierea fenomenului pe o perioadă de timp cuprinsă între 3-5 ani și servește la luarea deciziilor pentru conducerea strategică.
Noțiuni utilizate în activitatea de analiză
Desfășurarea procesului de analiză presupune utilizarea unor noțiuni specifice ca: element, fenomen, factor, cauze, legături factorial-cauzale.
Elementele reprezintă părți componente ale fenomenului (rezultatului) analizat.
Fenomenele sunt forme exterioare ale realității economice, respectiv acele aspecte, laturi și legături dintre actele economice care apar și se manifestă la suprafața acesteia și pot fi cunoscute de oameni în mod direct.
Factorii reprezintă acele forțe motrice care în anumite condiții provoacă sau determină un fenomen (rezultat economic).
Cauzele sunt reprezentate de acele fenomene care explică direct geneza unui fenomen (rezultat economic).
Între noțiunea de factor și cauză este o apropiere din punct de vedere a funcțiilor de realizare a fenomenului (rezultatului). Astfel noțiunea de factor se utilizează pentru fenomene noi, complexe, pe când noțiunea de cauză pentru fenomene primare, simple, care în desfășurarea analizei nu mai poate fi descompus în alți factori.
Legăturile factorial-cauzale sunt forme ale conexiunii sau dependenței prin care interacțiunea unor fenomene, sau părți ale lor, generează fie transformarea fenomenului, fie a altor fenomene.
Dintre noțiunile prezentate un loc aparte îl ocupă factorii, deoarece studiul lor explică schimbările care au loc la nivelul fenomenelor (rezultatelor). Tocmai din această cauză una din sarcinile analizei o constituie cunoașterea factorilor, a naturii lor și a legăturilor prin intermediul cărora participă la formarea și, respectiv modificarea fenomenelor (rezultatelor). Numai în acest fel, la nivelul întreprinderii, se pot identifica posibilitățile de amplificare a factorilor care au efecte pozitive asupra activității întreprinderii, respectiv eliminarea celor cu efecte negative.
Metode și tehnici utilizate în analiza financiară
Analiza financiară folosește aceleași metode și tehnici utilizate în analiza economică, care sunt fie specifice, fie împrumutate din alte domenii.
În literatura de specialitate metoda este definită ca “un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepție privind modul de studiere a unui obiectiv în vederea obținerii de cunoștințe asupra formei sau alcătuirii acestuia”.
Principalele metode și tehnici folosite în analiza financiară sunt:
diviziunea
comparația
modelarea fenomenului
măsurarea relațiilor factorial-cauzale
1.3.1 Diviziunea
Rezultatele activității întreprinderii se divid pentru aprofundarea studierii fenomenelor și localizarea rezultatelor și cauzelor în timp și spațiu. Diviziunea este metoda de studiere a fenomenelor economico-financiare prin pătrunderea în structurile lor și constă în descompunerea fenomenelor și proceselor cercetate în elemente componente.
Prin utilizarea diviziunii se determină contribuția fiecărui element la formarea, dezvoltarea și abaterea totală a fenomenului analizat și, de asemenea, se localizează în spațiu și timp proveniența rezultatelor și a cauzelor acestora.
Un fenomen poate fi descompus după mai multe criterii dintre care cele mai des întâlnite sunt:
diviziunea după timpul de formare a rezultatelor (semestre, trimestre, luni, zile, ore) are scopul de a localiza contribuția diferitelor unități de timp la formarea rezultatului total, de a evidenția abaterile de la tendința generală de manifestare în tip a fenomenului.
diviziunea după locul de formare a rezultatelor (întreprindere, secție, sector, atelier, loc de muncă) are scopul de a evidenția gradul de participare a fiecărui loc analizat la obținerea rezultatului.
diviziunea pe părți sau elemente componente specifice naturii rezultatului asigură cercetarea laturii esențiale a formării și dezvoltării acestuia. În acest caz se poate exemplifica cu descompunerea rezultatului exercițiului înainte de impozitare în rezultat din exploatare, rezultat financiar și rezultat extraordinar.
Între elementele componente ale unui fenomen sau rezultat economic, indiferent de criteriul de descompunere adoptat, există relații de sumă algebrică. Semnul (±) al abaterii elementului indică sensul contribuției sale la abaterea totală, iar coefiei sale la abaterea totală, iar coeficientul (numărul), mărimea contribuției. Suma algebrică a abaterilor absolute a tuturor elementelor reprezintă abaterea absolută totală.
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (F) se prezintă ca o sumă de elemente (fi):
F = f1+f2+f3+…+fn,
iar abaterea absolută totală (ΔF) ca o sumă algebrică a abaterilor parțiale:
unde:
∆fi este abaterea absolută a elementului fi calculată cu relația:
,
unde:
fi1 – nivelul indicatorului în perioada curentă;
fi1 – nivelul indicatorului în perioada de bază.
Sensul și mărimea contribuției fiecărui element la indicele abaterii variației relative (∆ If) se determină prin calcularea indicilor abaterii variației relative specifici elementului “i” (∆ Ifi), prin relația de calcul:
iar:
Pentru a măsura și caracteriza prin diviziune contribuția relativă a fiecărui element la rezultatul total se folosește indicele greutății specifice (gs) calculat ca raport între fi și F.
Dacă se dorește evidențierea realizării unui anumit nivel de structură, se folosește indicele greutății specifice (Igs) care arată de câte ori greutatea specifică (ponderea) efectivă se abate de la nivelul greutății specifice, considerat ca bază.
1.3.2 Comparația
Orice rezultat al întreprinderii se analizează și apreciază nu numai ca o mărime în sine, ci și în raport cu un criteriu, cu o bază de comparație.
Baza de comparație poate fi selecționată dintr-o multitudine de criterii ca: rezultatele perioadei (perioadelor) precedente; nivelul programat sau planificat al unor indicatori; rezultatele altor întreprinderi din același domeniu de activitate; rezultatele medii pe ramură; rezultatele unor întreprinderi similare din alte țări; nivelul optim al indicatorului; normative; standarde; rezultate de laborator etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puțin următoarele condiții:
să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparației (indicatorii comparați să aibă același conținut economic și aceeași metodologie de determinare);
analiza să se refere la aceeași perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.).
După criteriul care stă la bază, se disting mai multe categorii de comparații:
comparații în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale evoluției;
comparații în spațiu, când se compară rezultatele obținute de întreprinderea analizată cu rezultatele altei întreprinderi din aceeași ramură;
comparații mixte, adică acele comparații care se bazează pe ambele criterii (timp și spațiu);
comparații în funcție de un criteriu prestabilit, când se compară rezultatele obținute cu programe, norme, normative, standarde, clauze contractuale;
comparații cu un caracter special, care au loc în determinarea eficienței unor măsuri sau soluții tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime).
Rezultatul comparației se exprimă în valori care arată gradul în care fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca bază de comparație și poate lua forma de: abatere absolută, abatere relativă, indice al variației relative.
Abaterea absolută (Δ F) reprezintă diferența între nivelul efectiv și cel al bazei de comparație al aceluiași fenomen sau rezultat economic și se determină cu ajutorul urmatoarei relații de calcul:
Δ F = F1 – F0
Unde: F1 reprezintă nivelul efectiv al fenomenului
F0 reprezintă nivelul de comparatie al fenomenului
Abaterea relativă (∆rF) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat și nivelul bazei de comparație recalculat în condițiile volumului efectiv al activității, respectiv ponderat cu indicele de creștere (Iq). Ea se determină cu ajutorul relației:
Indicele variației relative (IF) exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut față de nivelul considerat ca bază și se determină cu relația:
Indicele abaterii variației relative (∆IF) este rezultatul comparației care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare și se calculează cu relația:
sau
1.3.3. Modelarea fenomenului
Modelarea fenomenului reprezintă un instrument al cunoașterii bazat pe reproducerea simplificată a realității, în care, prin neluarea în considerare a aspectelor neesențiale se face o sinteză, o generalizare a fenomenului.
Din punct de vedere a modului de prezentare a modelului se disting trei tipuri de modele:
modele imitative reprezintă caracteristicile fenomenului prin ele însele, dar la o altă scară (fotografii, hărți, machete, etc.);
modele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăți se reprezintă alte proprietăți (de exemplu, graficele cu ajutorul cărora se reprezintă evoluții, structuri sau tendințe ale fenomenului studiat);
modele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.
In analiza financiară se utilizează frecvent modelele analogice (graficele) și modelele simbolice (ecuații).
Măsurarea relațiilor factorial-cauzale
Prin cuantificarea relațiilor factorial-cauzale se determină mărimea, sensul si intensitatea acțiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, crescând posibilitatea pentru interpretarea si caracterizarea stării fenomenului.
Legăturile cauzale între fenomenele economice si caracteristicile lor se manifestă într-o multitudine de forme dintre care cele mai frecvente sunt:
legăturile de tip funcțional sau determinist, sunt relații cauzale în care la o anumită valoare a caracteristicilor luate în considerare îi corespunde o valoare bine determinată a fenomenului rezultat;
legaturile de tip stohastic, sunt relații cauzale în care fiecărei valori a caracteristicii luate în considerare îi corespund mai multe valori ale fenomenului rezultat, situate într-o zonă de minim și maxim.
Măsurarea relațiilor factorial-cauzale se poate face după mai multe metode:
metoda substituțiilor în lanț
metoda ratelor
metoda scorurilor
metoda A.B.C.
metoda corelației
Metoda substituțiilor în lanț se folosește în cazul legăturilor de tip determinist în care dependența factorilor se materializează în relații matematice de produs sau raport.
În cadrul relației de tip determinist există o asemenea dependență între fenomene, încât la variația determinantă a unui factor să corespundă o valoare bine determinată a caracteristicii rezultative. Deci, valoarea pe care o ia una dintre variabile determină valoarea celeilalte.
Metoda substituțiilor în lanț constă în:
identificarea factorilor care influențează abaterea fenomenului economic;
stabilirea relațiilor cauzale dintre factori și fenomen;
măsurarea influenței factorilor, stabilind sensul și intensitatea acțiunii acestora.
Această metodă implică respectarea unor reguli:
R1: ordonarea factorilor se face în funcție de criteriul condiționării economice: în factori cantitativi, factori de structură și factori calitativi;
R2: substituirile se fac succesiv, întâi factorul cantitativ și apoi cel calitativ;
R3: un factor substituit se menține la nivelul curent în operațiile ulterioare;
R4: ultimul factor care se substituie, este cel de natură calitativă.
Aceste reguli sunt convenționale, rezultate și acceptate de practica și teoria economică pe baza experimentelor aplicative.
Metoda ratelor. Ratele reprezintă un raport procentual între două mărimi comparabile logico-economic, fiind utilizate frecvent în analiza economico-financiară.
Cele mai folosite rate pentru măsurarea fenomenelor economico-financiare pot fi grupate în patru mari categorii:
rate de structură;
rate de echilibru;
rate de gestiune;
rate de rentabilitate.
În practică, deși pot fi construite o varietate de rate pe baza datelor din bilanțul contabil, trebuie găsite acele rate care reflectă cel mai bine activitatea întreprinderii. De asemenea, interpretarea ratelor se va face doar în corelație cu fiecare termen al ratei astfel încât informația să nu fie distorsionată.
Metoda scorurilor are ca obiectiv punerea la dispoziția analiștilor a unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza metodelor statistice. Metoda scorurilor reprezintă o funcție construită pe baza unui număr mai mare de indicatori pentru care a fost necesară observarea în timp a mai multor întreprinderi.
Funcția scor “Z” are forma:
Z = ax1+bx2+…+zxn,
unde:
x1,…,xn – rate folosite în calcul;
a, b, z – coeficienți de ponderare.
Scorul Z calculat la nivelul unei întreprinderi indică gradul de vulnerabilitate al acesteia încă înainte ca situația să devină compromisă.
Metoda A.B.C. pornește de la ideea că în studiul unui fenomen nu trebuie să acordăm aceeași importanță tuturor componentelor sale. Astfel, din studii statistice a rezultat că circa 80% din fenomene (rezultate) sunt determinate de un număr redus de componente (variabile). Din această cauză autorul acestei metode propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen, identificând trei subgrupe a acestuia cu caracteristici specifice:
o subgrupă care cuprinde foarte puține componente, dar care realizează o mare parte din fenomenul studiat;
două subgrupe care realizează mai puțin de jumătate din fenomenul studiat, dar care concentrează majoritatea componentelor.
Coordonatele curbei teoretice a metodei A.B.C. au fost stabilite pe baza studiilor și sunt:
10–15% din componente reprezintă 60–70% din fenomenul studiat (zona A);
20–30% din componente reprezintă 25–30% din fenomenul studiat (zona B);
65–70% din componente reprezintă 10–15% din fenomenul studiat (zona C).
Aplicarea metodei A.B.C. se face parcurgând următoarele etape:
stabilirea domeniului și a conținutului parametrului specific acestuia (în gestiunea stocurilor parametrul specific este stocul mediu, în gestiunea vânzărilor – cifra de afaceri);
stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor componentelor fenomenului analizat (stocul mediu pe produs, cifra de afaceri pe fiecare client);
încadrarea componentelor fenomenului analizat în una din zonele curbei ABC (în ordinea descrescătoare a parametrilor specifici);
trasarea curbei reale ABC și compararea cu cea teoretică.
Deciziile asupra fenomenului studiat sunt luate în funcție de apropierea curbei reale de curba teoretică. Situarea curbei reale sub cea teoretică semnifică faptul că fenomenul are o pondere mare a componentelor în zonele B și C, pe când situarea curbei reale deasupra celei teoretice semnifică faptul că în acest caz predomină componentele zonei A.
Metoda corelației se utilizează în cazul relațiilor de tip stohastic între fenomenul analizat și factorii săi de influență.
Contul de profit și pierdere – sursă de informații pentru analiza performanțelor întreprinderii
Conținut informațional
Sintetizând, pentru o perioadă de activitate dată (de obicei un exercițiu financiar), ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de îmbogățire) și cheltuieli (ca surse de sărăcire), contul de profit și pierdere arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială inițială la cea finală, reflectate în bilanțurile de la începutul și sfârșitul exercițiului (realizează legătura dintre bilanțul inițial și cel final).
Definiția cheltuielilor include pierderile, precum și acele cheltuieli care apar în procesul desfășurării activităților curente ale întreprinderii. De exemplu, cheltuielile ce apar în cursul activității curente ale întreprinderii includ costul vânzărilor, salariile si amortizarea. Ele se regăsesc de obicei sub forma iesirilor sau scăderii valorii activelor, cum ar fi: numerarul sau echivalentele numerarului, stocurile, terenurile si mijloacele fixe.
Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiției cheltuielilor și care pot apărea pe parcursul desfășurării activității întreprinderii. Pierderile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice și din acest punct de vedere nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli. În categoria pierderilor sunt incluse cele rezultate din dezastre, precum si cele rezultate din ieșirea activelor pe termen lung. De asemenea, definiția cheltuielilor include si pierderile nerealizate, cum ar fi cele din creșterea cursului de schimb în cazul unor împrumuturi contractate în valută. De obicei, în contul de profit si pierdere, prezentarea pierderilor se efectuează distinct, datorită importanței cunoașterii existenței și valorii acestora în procesul decizional. Pierderile sunt raportate de regulă la valoarea netă, exclusiv veniturile aferente.
Definiția veniturilor include atât venituri din activități curente, cât si câștiguri din alte surse. Veniturile din activitațile curente sunt cele provenite din vânzări, prestări servicii, comisioane, dobânzi, chirii, etc.
Câștigurile reprezintă alte elemente care corespund definiției veniturilor și pot apărea, sau nu, ca rezultat al activității economice și din acest punct de vedere nu diferă ca natură de venituri. Prin urmare, în acest cadru general câștigurile nu sunt privite ca elemente separate. Câștigurile includ, de exemplu, sume rezultate în urma ieșirii activelor imobilizate pe termen mediu si lung.
Definiția veniturilor include totodată și câștigurile nerealizate, de exemplu cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament și cele rezultate din cresterea valorii contabile a activelor pe termen lung. Prezentarea câștigurilor în contul de profit și pierdere se realizează de obicei distinct, deoarece cunoașterea existenței acestora este importantă pentru procesul decizional. Câștigurile sunt prezentate de regula la valoarea netă, exclusiv cheltuielile aferente.
Veniturile pot fi utilizate pentru achiziționarea de active sau pentru creșterea valorii diferitelor tipuri de active, de exemplu: numerar, creanțe, bunuri si servicii primite în schimbul bunurilor si serviciilor furnizate. Veniturile pot rezulta chiar și din lichidarea datoriilor. De exemplu, o întreprindere poate furniza bunuri și servicii unui creditor în scopul lichidării unei datorii legate de un credit în derulare.
În figura de mai jos se prezintă succint situația contului de profit și pierdere, pentru a crea o imagine generală asupra structurii veniturilor și cheltuielilor precum și a rezultatelor întreprinderii.
Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora. Acest aspect conduce la diferențierea fluxurilor de venituri și cheltuieli din cadrul contului de profit și pierdere în două categorii: fluxuri de venituri încasabile/cheltuieli plătibile și fluxuri calculate.
Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și veniturile de încasat în exercițiul următor (livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii ca și produsele, lucrările, serviciile în stoc, executarea unor obligații din partea terților, veniturile extraordinare din operații de gestiune, din cesiunea imobilizărilor, etc.).
Cheltuielile plătibile cuprind cheltuielile plătibile în cursul exercițiului și cheltuielile de plătit în exercițiul următor (cheltuieli cu materialele și serviciile procurate din afară și consumate, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligații de către întreprindere, cheltuieli extraordinare privind operațiile de gestiune, impozitul pe profit). Veniturile încasabile/cheltuielile plătibile, majorează și respectiv diminuează rezultatul net și trezoreria, în timp ce veniturile și cheltuielile calculate nu au influență decât asupra rezultatului fără a afecta direct trezoreria întreprinderii (reluări asupra provizioanelor, cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului, amortizări și provizioane calculate, valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate). Veniturile și cheltuielile calculate pot influența trezoreria întreprinderii numai sub incidența unor aspecte fiscale.
Profitul net al exercițiului, ca reflectare a rentabilității întregii activități desfășurată de întreprindere în cursul exercițiului financiar, urmează a fi repartizat conform reglementărilor în vigoare.
Conținutul informațional al contului de profit și pierdere permite aprecierea performanțelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanțare și riscul economic.
tabel 1 – Structura Contului de Profit și Pierdere
Figura 2 – Structura Contului de Profit și Pierdere (continuare)
Contul de profit și pierdere face parte dintre situațiile financiare de închidere a exercițiului financiar, fiind un document contabil de sinteză, care măsoară performanțele activității unei firme în cursul unei perioade date.
În contul de profit și pierdere este prezentat rezultatul activității desfășurate de o societate pe parcursul unui exercițiu financiar, care poate fi profit sau pierdere. Așa cum se cunoaște, “obiectivul situațiilor financiare este de a furniza informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice”.
Profitul reprezintă componenta principală a avuției unei societăți și reflectă atât performanța întreprinderii, cât și capacitatea firmei de a reinvesti sau de a acorda dividende.
Utilizatorii informațiilor furnizate de contul de profit si pierdere
Înainte de a discuta despre profit ca măsură a performanței, trebuie să înțelegem care sunt principalii utilizatori ai informațiilor financiare și ce urmăresc ei.
Utilizatorii informațiilor degajate de situațiile financiare sunt:
investitorii (acționari actuali sau potențiali)
manageri
creditori financiari
clienții
salariații
statul
publicul
analiștii financiari etc.
Când vorbim de acționari trebuie să distingem două categorii, și anume acționarii ordinari și cei preferențiali.
Acționarii ordinari doresc să obțină informații privind: nivelul profitului, și în mod special profitul viitor, eficiența managementului (dacă activele sunt utilizate în mod eficient), profitul pe care îl aduce investiția lor și dacă ar fi fost mai bine să investească diferit, riscul financiar și de exploatare, cheltuielile care sunt făcute de firmă în scopuri personale ale administratorilor (asigurarea mașină folosită numai de administrator), lichiditatea, gradul de îndatorare, capacitatea de autofinanțare etc.
Acționarii preferențiali își asumă un risc mai mic decât acționarii ordinari deoarece, indiferent de profitul societății, aceștia primesc o sumă fixă ca dividend.
Ei urmăresc informații ca: valoarea netă a activelor, proporția în care dividendele preferențiale sunt acoperite din profit. Acest grup de investitori este interesat mai mult de informația dacă s-a obținut profit și nu dacă activitatea se poate dezvolta în viitor, acționarii ordinari sunt cei care beneficiază de dezvoltarea afacerii.
Creditorii sunt investitori pe termen scurt, mediu și lung.
Creditorii pe termen scurt sunt, în general, furnizorii care urmăresc: lichiditatea și solvabilitatea firmei, valoarea netă realizabilă a activelor, profitul viitor, șansele de dezvoltare a societății, riscul de exploatare, riscul financiar.
Creditorii pe termen lung și mediu doresc să fie informați despre profitul actual și viitor, gradul de îndatorare, autonomia financiară, lichiditatea, dobânda acoperită, de fapt toate informațiile privind structura financiară și rentabilitatea firmei.
Salariații sunt preocupați în primul rând de securitatea locului de muncă și de remunerarea lor, de aceea vor să obțină informații privind valoarea adăugată, rentabilitatea societății, lichiditate, profitul viitor. Prin noul cod al muncii, societățile sunt obligate să pună la dispoziția salariaților situațiile financiare, veniturile, cheltuielile, profitul, politicile contabile, impozitele etc.
În ceea ce privește managerii, este foarte greu să sintetizezi ce informații financiare le sunt utile pentru că nevoile diferă de la o situație la alta. Pe de o parte, aceștia sunt interesați în obținerea tuturor informațiilor de mai sus, pentru că activitatea lor este interpretată în funcție de aceste informații. Conducerea cere informații detaliate pentru a putea analiza și lua decizii în vederea acționării într-o anumită direcție. În afara informațiilor enumerate mai sus, ei urmăresc și informații care țin de contabilitatea de gestiune și care au implicații asupra tuturor indicatorilor, cum ar fi cost/produs, modificările în structura vânzărilor, profitul/produs etc.
Statul urmărește dacă societatea respectă reglementările legale în vigoare, precum și dacă societatea a achitat datoriile pe care le are către stat. În cazul în care contabilitatea este conectată la fiscalitate, informațiile prezentate de situațiile financiare servesc pentru stabilirea impozitului pe profit, TVA, alte impozite și taxe.
Analizând ceea ce este menționat mai sus, putem spune că majoritatea informațiilor cerute de utilizatorii de informații sunt cuprinse în contul de profit și pierdere. De aceea, cu cât va fi mai detaliat contul de profit și pierdere, cu atât va fi mai transparent pentru utilizatorul informației financiare. În cadrul contului de profit și pierdere, componentele sale sunt trecute într-o anumită ordine, astfel încât fiecare linie să arate utilizatorului care este situația societății, în funcție de ce element este analizat.
Putem spune că situația financiară numită “cont de profit și pierdere” explică câteva, dar nu toate modificările care apar în cadrul activelor, pasivelor și al capitalurilor proprii între două bilanțuri consecutive, pentru că în contabilitate se aplică principiul recunoașterii veniturilor și cheltuielilor care precizează: “…Recunoașterea veniturilor în contul de profit și pierdere se realizează simultan cu recunoașterea creșterii activelor și a reducerii datoriilor (de exemplu, creșterea netă a activelor rezultă din vânzarea produselor sau a serviciilor ori descreșterea datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii)…” și “…Recunoașterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoașterea creșterii datoriilor sau a reducerii acestora (drepturile salariale angajate sau amortizarea mijloacelor fixe)”.
Modele de prezentare
Modul de prezentare a contului de profit și pierdere diferă de la o țară la alta, după conținutul informațional și după forma de prezentare.
După conținutul informațional, distingem două forme, și anume:
cont de profit și pierdere, cu prezentarea veniturilor și cheltuielilor după natura lor;
cont de profit și pierdere, cu prezentarea după destinație a cheltuielilor de exploatare (pe funcții ale întreprinderii).
După forma de prezentare, se întâlnesc:
sub formă de listă (verticală) care prezintă formarea din treaptă în treaptă a rezultatului exercițiului;
sub formă de cont (tablou bilateral), în care cheltuielile și pierderile sunt prezentate în partea stângă, iar veniturile și profitul în partea dreaptă.
Modelele mai sus prezentate sunt recomandate prin Directiva a IV-a a Uniunii Europene.
Schema-listă a contului de profit și pierdere, cu prezentarea veniturilor și cheltuielilor după natura lor, așa cum este concepută de Directiva a IV-a a CEE, se prezintă astfel:
Mărimea netă a cifrei de afaceri
Variația stocurilor de produse finite și lucrări în curs
Lucrări efectuate de întreprindere pentru sine și capitalizate
Alte venituri din exploatare
Consumuri externe
Cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile
Alte cheltuieli externe
Cheltuieli de personal
Salarii
Cheltuieli sociale, cu menționarea separată a celor care acoperă pensiile
Ajustări de valoare
Corectările de valoare privind cheltuielile de constituire, imobilizările corporale și necorporale
Corectările de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care ele depășesc corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii
Alte cheltuieli de exploatare
Venituri care provin din participații, cu menționarea separată a celor ce provin de al întreprinderile asociate
Veniturile care provin din alte valori mobiliare și din alte creanțe ale activului imobilizat, cu menționarea separată a celor ce provin de al întreprinderile asociate
Alte dobânzi și venituri asimilate, cu menționarea separată a celor ce provin de la întreprinderile asociate
Corectările de valoare privind imobilizările financiare și valorile mobiliare aparținând activului circulant
Dobânzi și cheltuieli asimilate, cu menționarea separată a celor ce vizează întreprinderile asociate
Impozitul asupra rezultatului care provine din activitățile curente (ordinare)
Rezultatul care provine din activitățile curente, după impozitare
Veniturile extraordinare
Cheltuieli extraordinare
Rezultatul extraordinar
Impozitul asupra rezultatului extraordinar
Alte impozite care nu figurează la posturile anterioare
Rezultatul exercițiului
Modelul sub formă tabelară, având în vedere gruparea veniturilor și cheltuielilor după natura lor, se prezintă astfel:
Tabel 2
Schema-listă a contului de profit și pierdere, alcătuită după funcția (destinația) cheltuielilor, se prezintă astfel:
Cifra de afaceri netă (vânzări nete)
Costul de producție netă aferentă afacerilor
Profitul – pierdere (1–2)
Costul de distribuție
Cheltuieli generale de administrație (inclusiv amortizările și provizioanele)
Alte venituri din exploatare
Venituri financiare (pe structuri)
Cheltuieli financiare (pe structuri)
Impozitul asupra profitului curent al exercițiului
Profitul sau pierderea netă din activitatea curentă
Venituri extraordinare
Cheltuieli extraordinare
Structura contului de profit și pierdere sub formă tabelară, prezentată după funcția (destinația) cheltuielilor, se prezintă astfel:
Tabel 3
În România, conform OMF 1752/ 2005 privind aprobarea Reglementărilor Contabile conforme cu Directivele Europene, structura contului de profit și pierdere se prezintă astfel:
Cifra de afaceri netă cuprinde sumele provenite din vânzarea bunurilor și serviciilor ce intră în categoria activități curente ale întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a TVA și a altor impozite și taxe aferente.
Variația stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate și producție în curs, reprezentând variația în plus (creștere) sau în minus (reducere) dintre valoarea la costurile de producție efectivă a stocurilor de produse și producție în curs de la sfârșitul perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și producției în curs, neluând în calcul provizioanle pentru depreciere constituite. Variația stocurilor de produse finite și în curs de execuție pe parcursul perioadei reprezintă o corecție a cheltuielilor de producție pentru a reflecta faptul că fie producția a mărit nivelul stocurilor, fie vânzările suplimentare au redus nivelul stocurilor.
Producția imobilizată reprezintă costul lucrărilor și cheltuielile efectuate de unitate pentru ea însăși, care se înregistrează ca active imobilizate, corporale și necorporale.
Alte venituri din exploatare sunt veniturile din creanțe recuperate și alte venituri din exploatare.
Consumuri externe:
Cheltuielile cu materiile prime și materialele consumabile; costul de achiziție al obiectelor de inventar consumate, costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei și apei consumate; valoarea animalelor și păsărilor; costul mărfurilor vândute și al ambalajelor;
Alte cheltuieli din afara – cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți, redevențe, locații de gestiune și chirii; prime de asigurare; studii și cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terți (colaboratori); comisioane și onorarii; cheltuieli de protocol; reclamă și publicitate; transportul de bunuri și personal; deplasări, detașări și transferări; cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servicii bancare și altele;
Cheltuieli cu personalul:
salarii;
cheltuieli cu asigurările și protecția socială, cu menționarea distinctă a celor referitoare la pensii;
Ajustari de valoare:
ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale cu acele cheltuieli de exploatare privind amortizările și provizioanele;
ajustarea valorii activelor circulante:
Cheltuielile
Se ajustează valorile activelor circulante cu pierderile din creanțe și cu cheltuielile privind deprecierea activelor circulante.
ii. Veniturile:
Se ajustează valorile cu suma creanțelor reactivate privind clienții și cu debitorii diverși și cu veniturile din provizioanele pentru deprecierea activelor circulante.
Alte cheltuieli de exploatarea – pierderi din creanțe și debitori diverși; despăgubiri, amenzi și penalități; donații și alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital etc.
Veniturile din interese de participare
Venituri din alte investiții financiare și creanțe ce fac parte din activele imobilizate, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului.
Veniturile din dobânzi și alte venituri similare, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului.
Ajustarea valorii imobilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active circulante.
Cheltuieli cu dobânzile și alte cheltuieli similare, cu menționarea separată a celor care privesc societățile din cadrul grupului.
Profitul sau pierderea din activitatea curentă.
Veniturile extraordinare.
Cheltuielile extraordinare.
Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
Impozitul pe profit.
Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus.
Rezultatul exercițiului financiar.
Rezultatul pe acțiune:
de bază;
diluat.
De asemenea, Nota 4 prevăzută în “Analiza rezultatului din exploatare” a OMF 1752/ 2005 privind aprobarea Reglementărilor Contabile conforme cu Directivele Europene are următorul conținut (apropiat de modelul contului de profit și pierdere care folosește criteriul destinație):
Cifra de afaceri netă
Costul bunurilor vândute și al serviciilor prestate (3+4+5)
Cheltuielile activității de bază
Cheltuielile activităților auxiliare
Cheltuielile indirecte de producție
Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (1-2)
Cheltuielile de desfacere
Cheltuieli generale de administrație
Alte venituri din exploatare
Rezultatul din exploatare (6-7-8+9)
Analiza rentabilității pornește de la contul de profit și pierdere și de la indicatorii economico-financiari care se pot construi plecând de la informațiile furnizate de acesta, împreună cu bilanțul și notele explicative la situațiile financiare.
Contul de profit și pierdere – concepții internaționale
Directivele Uniunii (Comunității) Europene
Potrivit Directivelor Uniunii (Comunității) Europene, în prezent nu există o schemă universală de prezentare a contului de profit și pierdere. Mai mult decât atât, este cunoscută existența unei varietăți de modele ale acestuia, rod al convențiilor naționale, precum și al exigențelor juridice, fiscale și chiar economice.
Directiva a IV-a propunea în fapt patru scheme ale contului de profit și pierdere, deosebirile dintre acestea constând în norme de așezare ale elementelor în cadrul fiecăreia. Sub formă orizontală (sau în cont), sau format vertical (în listă). Cele patru scheme propuse sunt în esență două care se diferențiază în raport cu criteriul ales pentru structurarea cheltuielilor și veniturilor, anume cel al naturii și, respectiv, cel al destinației (funcțiilor) acestora.
În pofida naturii prescriptive a textelor care prevăd obligativitatea prezentării standardizate a contului de profit și pierdere, directiva lasă totuși statelor membre posibilitatea opțiunii atât în ceea ce privește forma de prezentare a contului de profit și pierdere, cât și din punct de vedere al criteriului ales pentru structurarea cheltuielilor și a veniturilor. În contul de rezultate, valorile aferente fiecărui post sunt prezentate atât pentru exercițiul curent, cât și pentru cel precedent, în scopul satisfacerii cerințelor privind asigurarea comparabilității informațiilor contabile.
Prezentarea detaliată a contului de profit și pierdere, format vertical și, respectiv, orizontal, cu structurarea cheltuielilor după natura lor, se regăsesc în anexele 5 și 6.
Potrivit respectivelor scheme, este posibilă calcularea indicatorilor: producția exercițiului, cifra de afaceri și valoarea adăugată. Sunt astfel satisfăcute, pe de o parte, cerințele de ordin fiscal, iar pe de altă parte, cerințele determinării unor indicatori macroeconomici (suma valorii adăugate colectată de la agenții economici formează produsul intern brut).
Pe baza acestui mod de analiză, analistul financiar poate aprecia bogăția creată de întreprindere (valoarea adăugată) și modul de remunerare a factorilor care au contribuit la crearea acestei bogății.
Potrivit celor menționate, modelul prezintă interes atât pentru participanții la crearea și distribuția bogăției, cât și pentru structurile care analizează informațiile furnizate de întreprindere. Sunt create astfel premisele stabilirii politicii fiscale, cât și posibilitatea calculării produsului intern, venitului național, precum și a altor indicatori statistici agregați. Subliniem, de asemenea, că pe baza contului de profit și pierdere pot fi stabilite o serie de compatibilități între contabilitatea întreprinderii și contabilitatea națională.
Structura contului de profit și pierdere, potrivit prevederilor Directivei a IV-a, în format vertical și, respectiv, formatul orizontal, cu analiza cheltuielilor după funcția sau destinația lor (anexele 7 și 8), permite construirea și delimitarea indicatorilor privind rezultatul.
Acest model oferă posibilitatea studierii gestiunii funcțiilor întreprinderii (prin raportarea costurilor diferitelor funcții la producția vândută, se determină eficiența gestiunii). El prezintă, totodată, interes informațional pentru investitorii de capital, preocupați atât de riscul asumat, cât și de nivelul profitului scontat a fi realizat, urmare a investiției lor.
Informațiile furnizate creează investitorului cadrul propice pentru a evalua în cunoștință de cauză profitabilitatea întreprinderii, iar pe această bază să poată decide conștient în problemele privind cumpărarea, păstrarea sau vânzarea de acțiuni.
2.4.2 Contul de profit și pierdere, potrivit normelor contabile internaționale
Contul de profit și pierdere, în concepția I.A.S.C., constituie un element component al situației financiare, care măsoară performanțele activității întreprinderii, iar în calitatea sa de instrument de informare financiară servește la satisfacerea nevoilor unei game largi de utilizatori.
Elementele care măsoară performanțele întreprinderii, potrivit cadrului conceptual I.A.S.C., sunt veniturile și cheltuielile. Acestea sunt definite cadrului prin optica conceptului de profit (determinat ca diferență între venituri și cheltuieli), deoarece constituie criteriul de apreciere a performanțelor întreprinderii.
Veniturile reprezintă creșteri de avantaje economice, în cursul exercițiului financiar urmare a creșterii de active sau diminuării de pasive, iar această creștere poate fi măsurată în mod evident. Veniturile definite potrivit acestei concepții provin din activitatea curentă (vânzări, chirii, comisioane, dobânzi, dividende etc.) a întreprinderii, cât și din alte venituri și plusuri de valori sau câștiguri (plusurile de valoare din reevaluarea activelor, profiturile din cedarea imobilizărilor etc.).
Cheltuielile sunt definite ca diminuări de avantaje economice pe parcursul exercițiului financiar și se prezintă sub forma diminuării activelor sau creșterii pasivelor, cu consecințe directe asupra scăderii capitalurilor proprii, alta decât distribuirile către proprietarii de capital. Constituie o cheltuială orice diminuare a capitalurilor proprii, alta decât reducerea capitalului social sau distribuirea de dividende.
Orice cheltuială este contabilizată în contul de profit și pierdere, atunci când s-a produs o diminuare a avantajelor economice viitoare, generată de o diminuare de activ și o creștere de pasiv, diminuare care poate fi măsurată în mod fiabil.
Contul de profit și pierdere, potrivit concepției americane
În mediul american, contul de profit și pierdere (profit and loss account) are un conținut divers, deoarece nomele contabile nu impun un anumit model. Totuși, el trebuie să furnizeze anumite informații solicitate de Comisia Valorilor Mobiliare (Securities and Exchange Commission, S.E.C.), cum sunt: costul vânzărilor, cheltuieli de exploatare, cheltuieli de cercetare și dezvoltare, veniturile și cheltuielile financiare.
Contul de profit și pierdere în format vertical (în listă) este cel mai des utilizat și cuprinde în structura sa în mod explicit atât veniturile, cât și cheltuielile aferente ultimelor două exerciții financiare. Când la finele exercițiului veniturile sunt excedentare cheltuielilor, se înregistrează beneficiu, iar în situația inversă activitatea se soldează cu pierdere.
În contul de profit și pierdere, clasificarea cheltuielilor se face după destinația acestora sau funcțiile întreprinderii, caz în care distingem:
funcția de producție, prin costul bunurilor vândute;
funcția de vânzare, prin cheltuielile de vânzare;
funcția administrativă, prin cheltuielile generale și administrative;
funcția financiară, în special prin cheltuielile cu dobânzile.
Contul de profit și pierdere este astfel structurat, încât pe baza datelor conținute permite determinarea a două tipuri de rezultate generate de activitatea firmei: rezultat curent, în accepțiunea de rezultat al activității curente, respectiv al activității de exploatare, și rezultatul noncurent, structurat pe trei categorii de rezultate. Orice modificare a strategiei întreprinderii trebuie reflectată în mod explicit, fapt ce justifică această diferențiere și, în consecință, reflectarea sa în contul de rezultate.
În categoria rezultatului noncurent sunt incluse:
Rezultatul activităților abandonate. Acest rezultat este prezentat la valoarea netă după impozitare, formarea sa intervine din momentul în care s-a hotărât un program precis de închidere a unei activități. Nu este justificată includerea sa în rezultatul curent al exploatării, deoarece este vorba de o activitate abandonată. Chiar și în aceste condiții, ale unei activități abandonate, pot fi evidențiate cele două componente ale rezultatului: una se referă la rezultatul din această activitate (între data demarării programului de abandon și închiderea efectivă), iar cealaltă la rezultatul vânzării acestei activități.
Rezultatul elementelor extraordinare. Includerea unui element în această categorie de rezultate trebuie să îndeplinească cumulativ două criterii. Primul se referă la natura neobișnuită a respectivului element, caracterizat ca având un grad ridicat de anormalitate în raport cu activitatea curentă a întreprinderii, iar cel de-al doilea vizează frecvența slabă sau probabilitatea scăzută ca un anumit “eveniment” să se producă în viitor, luând în considerare mediul întreprinderii. Neîndeplinirea cumulativă a celor două criterii determină înscrierea respectivei operațiuni (considerată doar “extraordinară”) în categoria rezultatului curent. În contul de rezultate apare doar soldul rezultatului elementelor extraordinare, fără o detaliere a elementelor componente.
Rezultatul generat de schimbarea principiilor contabile aplicate. Adoptarea unui nou principiu contabil sau a unei noi metode față de cele anterior utilizate generează modificări ale rezultatului. Acestea sunt evidențiate în contul de rezultate la valoarea netă, fiind consecința schimbării metodei de evaluare a stocurilor înlocuirea amortizării progresive cu cea liniară și invers, modificarea metodei de contabilizare a contractelor pe termen lung etc.
Urmarea celor mai sus prezentate, concluzionăm:
criteriul funcție de care rezultatele activității se structurează în cele două categorii de rezultate (rezultatul curent și rezultatul noncurent) îl reprezintă natura operației sau al contextului;
în contul de rezultate cele trei categorii de rezultate noncurente apar evidențiate la valoarea lor netă (după impozitare). Elementele care determină apariția acestor categorii de rezultate sunt considerate ca fiind “semnificative”, ceea ce impune evidențierea corespunzătoare a acestora, concomitent cu reliefarea dificultăților cu care se confruntă întreprinderea (situații de forță majoră, decizii de ordin strategic, schimbări de metode contabile);
elementele considerate “extraordinare” sunt o rezultantă a neîndeplinirii cumulative a celor două criterii care converg spre “rezultatul elementelor extraordinare”, ele constituind un element al rezultatului curent, în timp ce elementele extraordinare constituie o parte a rezultatului noncurent.
Contul de profit și pierdere, potrivit concepției anglo-saxone
Situațiile financiare anglo-saxone au drept scop satisfacerea cu prioritate a nevoilor informaționale ale investitorilor, fapt ce justifică existența în contul de profit și pierdere a indicatorului “profit pe acțiune”, funcție de care se apreciază performanța întreprinderii.
Contul de profit și pierdere se prezintă sub forma a patru modele: două dintre ele îmbracă forma de prezentare verticală (în listă), iar celelalte două au o formă de prezentare orizontală (în cont).
Tot ca o caracteristică a contului de profit și pierdere, în două dintre modele, cheltuielile se structurează pe funcții, iar în celelalte două după natura lor. O parte din modele prezintă elemente de atribuire a profitului.
Modelul vertical “în listă” este orientat spre determinarea rezultatului brut. În mod evident, sunt determinate și: rezultatul curent, rezultatul extraordinar și rezultatul net.
Teoretic, cel de-al doilea format, orizontal “în cont”, este orientat spre calculul rezultatului brut, dar această informație nu apare în mod distinct în structura contului. Comparativ cu primul format, nu sunt evidențiate distinct: rezultatul activității ordinare înaintea impozitării și rezultatul extraordinar, totuși aceste informații pot fi ușor determinate prin scăderea cheltuielilor din veniturile corespunzătoare.
Singurele informații privind performanțele întreprinderii (niveluri de rezultat) care apar în structura contului sunt: rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului, în debit sau în credit, după cum este vorba de pierdere sau profit.
Pivotul central al modelului vertical “în listă” îl constituie indicatorul “producția exercițiului”, care nu este determinat ca atare, cu toate că primele trei rubrici permit calculul acestuia.
Structura cheltuielilor și veniturilor după natura lor permite determinarea rezultatului curent, extraordinar și net, ceea ce creează premisele analizei performanțelor întreprinderii pe baza “soldurilor intermediare de gestiune”.
Deși performanțele întreprinderii nu pot fi analizate prin prisma “profitului brut”, celelalte niveluri de rezultat (curent, extraordinar și net) servesc cu prisosință acestui scop.
Și cel de-al doilea model, format orizontal “în cont”, are ca obiectiv determinarea “producției exercițiului”, care nu se regăsește ca atare în structura sa, dar care poate fi determinată. În structura sa se regăsesc rezultatul activității ordinare după impozitare și rezultatul net al exercițiului, în debit sau în credit, după cum este vorba de pierdere sau de profit. Sunt create astfel condițiile pentru determinarea “soldurilor intermediare de gestiune”, precum și analizei performanțelor întreprinderii.
Dintre cele patru modele de cont de profit și pierdere, primul format are cea mai largă utilizare în țesutul economic britanic.
Contul de profit și pierdere, potrivit concepției franceze
Modelul francez al contului de profit și pierdere (în fapt, contul de rezultate), acceptat și de instituțiile de normalizare contabilă din țara noastră, este astfel structurat, încât permite efectuarea analizei economico-financiare a întreprinderilor și determinarea soldurilor intermediare de gestiune.
Informațiile cuprinse în contul de rezultate sunt structurate pe trei niveluri (exploatare, financiare și extraordinare), completate printr-un al patrulea nivel care cuprinde participarea salariaților la profit și impozitul pe profit.
Potrivit sistemului de bază, modelul contului de rezultate îmbracă două forme de prezentare: format orizontal (în cont) și, respectiv, vertical (în listă).
Modelul format orizontal (în cont) structurează cheltuielile și veniturile după natura lor, în timp ce în modelul sub formă de listă structurarea se face pe categorii de activități, ceea ce permite calculul soldurilor intermediare de gestiune.
Structurarea veniturilor și cheltuielilor pe categorii de activități permite analiza acestora pe trei niveluri distincte, astfel:
Activitatea de exploatare: veniturile și cheltuielile legate de activitatea de exploatare au un caracter curent și se identifică cu însuși obiectivul de activitate al întreprinderii. Ele se delimitează de celelalte categorii de operații, prin caracterul lor obișnuit și repetitiv, fapt ce permite determinarea rezultatului curent;
Activitatea financiară: veniturile financiare se referă la aceleași elemente, dar la operații generatoare de câștiguri, în timp ce cheltuielile financiare includ dobânzile plătite, sconturi acordate, pierderi din diferențe de curs, cât și pierderi din cesiunea titlurilor de plasament;
Activitatea extraordinară: veniturile și cheltuielile au un caracter neobișnuit, nerepetitiv, ocazional în cadrul unei exploatări normale.
Cifra de afaceri constituie unul dintre indicatorii relevanți ai contului de rezultate, ea reprezentând valoarea afacerilor realizate de întreprindere prin exercitarea curentă a activității sale profesionale. Cifra de afaceri se determină prin însumarea vânzărilor de mărfuri cu vânzările de produse fabricate și/sau de servicii. Dacă la cifra de afaceri se adaugă (adună) producția stocată și producția imobilizată se obține indicatorul “producția economică brută”.
Calculul “soldurilor intermediare de gestiune” răspunde cerințelor analizei economico-financiare a întreprinderii pe baza documentelor contabile de sinteză și funcționării contabilității naționale (soldurile asigură legătura dintre nivelul microcontabil și conturile naționale).
Indicatorii performanței întreprinderii, determinați potrivit tabloului soldurilor intermediare de gestiune, sunt:
marja comercială, se determină ca diferență între vânzările de mărfuri și costul de cumpărare al mărfurilor vândute. Marja comercială este un indicator de performanță specific întreprinderilor de distribuție, dar poate fi determinat și pentru partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Ea permite efectuarea de comparații între întreprinderi pe ramuri de activitate și constituie în același timp o etapă importantă în calculul “marjei asupra costului variabil”, pe baza căreia se determină “pragul de rentabilitate al întreprinderii”;
producția exercițiului, reprezintă suma algebrică între producția vândută, producția stocată și producția imobilizată. Deși are un caracter eterogen datorită modului de evaluare a elementelor componente, totuși ea permite evaluarea performanțelor anuale ale întreprinderii;
valoarea adăugată, reprezintă surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terți, respectiv bogăția creată prin valorificarea resurselor umane, tehnice și financiare ale întreprinderii. Utilizarea acestui indicator conduce la ameliorarea calității informației economice în general prin realizarea legăturii dintre micro și macrocontabilitate (prin agregarea valorilor adăugate la nivelul microeconomic se determină la nivel macroeconomic Produsul Intern Brut);
excedentul brut din exploatare (sau insuficiența brută din exploatare) reprezintă rezultatul economic, independent de politicile financiare și de amortizare ale întreprinderii, înaintea rezultatului extraordinar și a impozitării profitului. Utilizarea sa este esențială în analizele de gestiune și în efectuarea analizelor comparative dintre întreprinderi;
rezultatul exploatării, evaluează doar rentabilitatea economică a activității normale și curente a întreprinderii, utilitatea sa fiind legată de efectuarea comparațiilor între întreprinderile care au politici financiare diferite;
rezultatul curent al exercițiului, decurge din activitatea curentă (de exploatare și financiară) a întreprinderii. Divergențele conceptuale privind conținutul rezultatului curent (anglo-saxonă față de cea franceză) antrenează dificultăți în realizarea comparabilității respectivului rezultat obținut de societățile din Europa continentală față de țările anglo-saxone;
rezultatul extraordinar, sintetizează rezultatul activității cu caracter de excepție al întreprinderii și se referă fie la operațiuni de gestiune, fie la operațiuni de capital;
rezultatul exercițiului, îmbracă forma profitului sau pierderii și se determină prin însumarea rezultatului curent cu rezultatul extraordinar din care se scade impozitul pe profit. Acest indicator reprezintă soldul final al contului de rezultate care este supus repartizării.
Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerarea a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoarea adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.
Tabel 4 – Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.
3.1. Marja comercială
Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale, sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială și comercială). Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeași stare.
Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute (revândute) include prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activității, suma marjei comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica demonstrează că, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeași cifră de afaceri, marje comerciale diferite. Ori, marja comercială constituie singura resursă veritabilă a întreprinderii comerciale. Analiza tendinței în timp a ratei marjei comerciale (marja comercială/cifra de afaceri) și compararea acesteia cu cele înregistrate de alte întreprinderi, din același sector, constituie elementele de bază în evaluarea performanțelor financiare ale acestor întreprinderi.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerț de lux, sau comerț tradițional care asigură și service după vânzare. Din contră, întreprinderile care dispun de suprafețe comerciale mari și practică metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje comerciale mai reduse.
Pentru aprecierea oportunității politicii comerciale promovată de întreprindere, marja comercială trebuie descompusă pe produse sau evidențiată pe ramuri de activitate. De asemenea, variația marjei trebuie explicată în funcție de rotația stocurilor, știut fiind faptul că reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensată printr-o creștere a vânzărilor, care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.
În fine, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile previzionale, permițând determinarea pragului de rentabilitate, sau punctului critic al activității comerciale (cheltuielile fixe/marja comercială unitară).
În mod similar, și cu semnificație apropiată, întreprinderile industriale sau de service, pot calcula un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale, ca diferență între producția exercițiului și consumurile materiale (cumpărări de materii prime și materiale în cursul perioadei de gestiune). Această marjă este cu atât mai semnificativă cu cât producția imobilizată este mai redusă și consumul de materiale mai important.
3.2. Producția exercițiului
Producția exercițiului (în cadrul activității industriale) include valoarea bunurilor și serviciilor “fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.
Producția exercițiului fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de gestiune, alături de marja comercială, merită diferențiat de indicatorul cifră de afaceri. La întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale aceasta reflectă doar producția vândută. Ignorând anumite aspecte esențiale privind activitatea întreprinderii, cum sunt decalajele între momentul fabricării și cel al facturării antrenând variația stocurilor ca și producția imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra activității întreprinderii. Dimpotrivă, producția exercițiului oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune.
Producția exercițiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu, întrucât este construit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), iar altele, la cost de producție (producția stocată și producția imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.
3.3. Valoarea adaugată
Valoarea adăugată (primul sold intermediar de gestiune) exprimă creșterea de valoarea rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.
Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.
Valoarea adăugată = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumuri de la terti
în care:
Consumuri de la terți = Cumpărări de materii prime și materiale ± Variația stocurilor de materii prime și materiale + Alte cheltuieli și cumpărări externe.
Valoarea adăugată nu este evidențiată în contul de profit și pierdere, dar acesta din urmă, conține elemente necesare pentru determinarea sa, în special, pentru stabilirea consumurilor provenind de la terți. Aceste consumuri includ două categorii esențiale: aprovizionări consumate (cumpărări de materii prime și alte aprovizionări + variația stocurilor (Stoc inițial – Stoc final) + cumpărări nestocate) și alte cheltuieli externe consumate (lucrări și servicii executate de terți).
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune evidențiază prima metodă de calcul a valorii adăugate – metoda deductivă. Valoarea astfel stabilită este o valoare adăugată brută, care nu ține cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor și provizioanelor calculate.
Fundamentându-se pe producția exercițiului, valoarea adăugată brută păstrează caracterul eterogen al conceptului, de producție. Această limită poate fi depășită prin descompunerea soldului (VA) în două componente corespunzătoare structurii producției. Se obține astfel, valoarea adăugată vândută, corespunzătoare producției vândute și valoarea adăugată produsă, aferentă producției stocate și imobilizate.
Sub aspect financiar, noțiunea de valoare adăugată brută nu prezintă interes deosebit, analiza financiară preocupându-se în special, de fluxurile monetare corespunzătoare valorii adăugate vândute, sub rezerva luării în seamă a decalajelor privind creanțele și datoriile aferente operațiilor care au generat această valoare adăugată vândută.
Adoptarea noțiunii de valoarea adăugată vândută, obligă întreprinderea producătoare la separarea costurilor de producție în costuri externe (CE) și costuri interne (CI) sau costuri adăugate. Această structură a producției permite determinarea:
unei marje asupra costului de producție;
unui cost adăugat;
unei valori adăugate prin adunarea la marjă a costului intern (adăugat).
Valoarea adăugată prezintă o deosebită semnificație în perspectiva distribuirii veniturilor întreprinderii. În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerearea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a sa: salariați, stat, creditori, acționari, întreprindere.
Regrupând fluxurile financiare din contul de profit și pierdere, în aval de distribuirea valorii adăugate, se poate arăta că aceasta revine:
personalului și organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu personalul;
statului, sub formă de impozite, taxe, vărsăminte asimilate și impozit pe profit (minus subvențiile de exploatare);
furnizorilor de capitaluri, sub formă de cheltuieli financiare și dividende;
întreprinderii, sub formă de autofinanțare.
A două metodă de calcul a valorii adăugate este metoda adițională.
Curent utilizată în practica financiară, această marjă de acumulare bănească (VA) prezintă interes pentru că:
realizează legătura între nivelul micro și macroeconomic. Prin agregarea valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obține Produsul Intern Brut;
reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri și producția. Cifra de afaceri evidențiază performanța comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare. Dar, cifra de afaceri nu este un indiciu pertinent pentru aprecierea dimensiunii unei întreprinderi (cu instalații reduse, o întreprindere poate realiza o cifră de afaceri importantă, dacă utilizează în proporție semnificativă subansamble de la terți pentru realizarea producției sale). Numai valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producției sale;
este criteriul de apreciere a creșterii întreprinderii. Rata creșterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creșterea valorii adăugate permite evaluarea creșterii reale a întreprinderii (în caz de inflație, rata de creștere trebuie defalcată);
măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoarea adăugată/producție (CA). Cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrată, adică își poate asigura ea însăși, un număr mare de faze de fabricație, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor subansamble). Se remarcă de asemenea că pe măsură ce gradul de integrare crește, se așteaptă o creștere semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care trebuie căutate noi surse de finanțare;
evidențiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuielile cu personalul, cheltuielile financiare, impozite și taxe, autofinanțare) la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii;
reflectă gradul de utilizare al factorilor de producție. Se poate constata că pentru același nivel al valorii adăugate, și cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producție poate fi diferită. Această diferențiere este determinată de randamentul diferit al utilizării forței de muncă și al echipamentelor productive afectate efectiv forței de muncă și al echipamentelor productive afectate efectiv activității de exploatare (valoarea adăugată/număr personal; valoarea adăugată/imobilizări de exploatare). Legătura dintre cele două rapoarte este asigurată de rata intensității capitalistice (echipament pe salariat):
Randamentul muncii Intensitatea capitalistică Randamentul echipamentelor
Se observă că, randamentul muncii va fi cu atât mai mare cu cât intensitatea capitalistică este mai puternică (echipamentul modern cu grad înalt de automatizare) și randamentul echipamentelor mai mare;
permite, în condiții de funcționare identice, realizarea anumitor clasificații sectoriale. Astfel, la o extremitate, se vor situa întreprinderile comerciale care revând ceea ce ele cumpără, cu o valoarea adăugată slabă, iar la cealaltă extremitate, firmele de consultanță, care cumpără puțin și vând (“materie cenușie”), cu o valoare adăugată importantă. Între cele două și sectorul industrial, se întâlnesc, pe de o parte, întreprinderi de înaltă tehnologie, cu o valoare adăugată ridicată, iar pe de altă parte, industria constructoare de mașini, cu o valoare adăugată modestă.
Eficiența informațiilor furnizate de noțiunea de valoare adăugată se fundamentează pe o interpretare prudentă a indicatorului. De pildă, creșterea valorii adăugate nu este neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, în măsura în care această creștere poate fi însoțită de o scădere bruscă a performanțelor comerciale și de o înrăutățire a trezoreriei. În legătură cu rolul valorii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei întreprinderi, se pot prezenta două aspecte: majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creștere a valorii adăugate, în timp ce rezultatul și rentabilitatea întreprinderii se pot reduce brusc; creșterea valorii adăugate poate fi rezultatul creșterii stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piața va fi incapabilă să le absoarbă datorită prețurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice.
Aceste aspecte ne obligă la o interpretare prudentă a valorii adăugate în raport cu factorii care au generat-o.
3.4. Excedentul brut al exploatării (EBE)
Excedentul brut al exploatării (EBE), sau, după caz insuficiența brută de exploatare (IBE), se stabilește ca diferență între valoarea adăugată (plus subvențiile de exploatare), pe de o parte, și impozitele, taxele și cheltuielile de personal, pe de altă parte.
Excedentul brut al exploatării = (Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul + Impozite, taxe și vărsăminte asimilate).
Excedentul brut al exploatării, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare (operații strict legate de producția industrială, de activitatea comercială sau prestări de servicii), resursă principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane, profit).
Rolul excedentului brut al exploatării, în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:
Excedentul brut al exploatării este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reținut în calculul rentabilității economice (EBE/capital economic), sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/CA). Un excedent brut al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) și/sau conservată prin autofinanțare.
Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a întreprinderii (nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii), de politica de investiții (nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării), de politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele extraordinare (nu ia în calcul impozitul pe profit, și rezultatul extraordinar).
Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în materie de finanțare, investiții, provizioane, fiscalitate, furnizează informații semnificative cu privire la performanțele industriale și comerciale, fiind de aceea recomandat în studii previzionale și analize comparative ale întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate. El poate să pună în evidență, mai bine decât rezultatul final, o deficiență structurală a întreprinderii în plan pur industrial și comercial.
Excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere. Sub rezerva producției imobilizate și a decalajelor generatoare de creanțe, stocuri și datorii cu consecințe asupra trezoreriei, excedentul brut de exploatare constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior. Dar, această resursă financiară fundamentală, nu este decât o resursă de trezorerie potențială, un cash-flow potențial degajat de exploatare (cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a se transforma în disponibilități pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile și resursele exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul a excedentului brut de exploatare:
Excedentul brut al exploatării = Venituri din exploatare încasabile – Cheltuieli pentru exploatare plătibile
Pornind de la veniturile și cheltuielile încasabile, respectiv plătibile și având în vedere diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate clienților și creditelor furnizor, sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de retenție a fluxurilor monetare, se poate arăta că o parte din excedentul brut al exploatării se va regăsi imobilizat în variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare (producția imobilizată nu generează fluxuri monetare).
Excedentul brut al exploatării = Venituri din exploatare încasate (în cursul exercițiului) + Venituri din exploatare de încasat (în exercițiul următor) – Cheltuieli pentru exploatare plătite (în cursul exercițiului) – Cheltuieli pentru exploatare de plătit (în exercițiul următor)
==> Excedentul brut al exploatării = Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) + Venituri din exploatare de încasat – Cheltuieli pentru exploatare de plătit
Dar, veniturile și cheltuielile realizabile, în exercițiul următor, sunt expresia resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante, care, articulate cu soldul lor din bilanț, conduc la evidențierea variației nevoii de fond de rulment pentru exploatare (ΔNFRE):
Excedentul brut al exploatării (EBE) = Excedentul de trezorerie al exploatării (EFE) + Producția stocată (Stoc final – Stoc inițial) + Variația stocurilor (Stoc inițial –Stoc final) + Producția imobilizată + Variația creanțelor de exploatare (Sold final – Sold inițial) – Variația datoriilor de exploatare (Stoc final – Sold inițial)
Așadar, excedentul brut al exploatării exprimă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE) rezultat după acoperirea variației nevoii de fond de rulment pentru exploatare. Excedentul de trezorerie al exploatării joacă un rol important în cadrul analizei fluxurilor de trezorerie. Excedentul brut al exploatării constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Rezultatul exploatării
Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat la cheltuielile extraordinare) și provizioanele din excedentul brut al exploatării acesta devine un rezultat net al exploatării:
Rezultatul exploatării = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare + Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli pentru exploatare)
Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate).
Exprimarea sub formă relativă (Rezultatul exploatării/Active de exploatare) a rentabilității activității de exploatare servește la realizarea unor comparații între diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.
3.6. Rezultatul curent
Rezultatul curent (RC: profit sau pierdere) este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare. Este, deci, rezultatul tuturor operațiilor curente ale întreprinderii.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Nefiind perturbat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.
Matricea privind analiza rezultatului curent pune în evindeță nouă situații:
Tabel 5 – Matricea pentru analiza rezultatului curent
Rezultatul curent este aproximativ zero: RC ≈ 0
Cazurile 1, 2 și 3 corespund “pragului de rentabilitate a activității curente”, respectiv situațiilor în care suma veniturilor din exploatare și financiare au permis acoperirea exactă a cheltuielilor din exploatare și financiare. Aceste situații sunt mai mult sau mai puțin precare, căci dacă pragul de rentabilitate “curentă” este un minim ce trebuie atins, el nu permite și dezvoltarea întreprinderii.
Cazul 1: pragul de rentabilitate curentă “levier financiar”
Exploatarea foarte rentabilă ar trebui să permită întreprinderii asanarea rapidă a situației financiare, astfel încât cheltuielile financiare se vor diminua și rezultatul curent se va ameliora.
Există totuși două situații periculoase, privind durabilitatea profitului exploatării:
Care este gradul de învechire a imobilizărilor? Dacă rezultatul exploatării este pozitiv, pentru că întreprinderea nu a înregistrat cheltuieli de amortizare datorită gradului avansat de învechire a imobilizărilor aceasta riscă să întâmpine dificultăți când va trebui să facă față global noilor investiții. Acesta nu este însă un caz curent, întrucât îndatorarea este de cele mai multe ori o sursă semnificativă pentru realizarea investițiilor.
Care este starea pieței? Dacă aceasta este în scădere, în lipsa stabilizării prin lansarea de noi produse care să permită relansarea, întreprinderea va întâmpina dificultăți.
Riscul asumat de întreprindere este de altfel, mai mult sau mai puțin suportabil, în funcție de structura financiară a întreprinderii reflectată în bilanț, și de natura activității sale.
Cazul 2: pragul de rentabilitate curentă “supraviețuire”
Întreprinderea echilibrează și exploatarea și politica sa financiară rămânând în stare de supraviețuire, fără să-și asume vreun risc financiar. Devenirea sa, transformarea sa progresivă, depinde de nivelul investițiilor și de starea pieției.
Cazul 3: pragul de rentabilitate “transformare”
Întreprinderea renunță la activitatea de exploatare nerentabilă în favoarea activității financiare: această preschimbare poate fi temporară, sau definitivă?
Exploatarea va fi transferată unei alte întreprinderi? Întreprinderea este holdingul unui grup? Sau este în transformare?
Rezultatul curent este pozitiv: RC>0
Cazurile 4, 5 și 6 corespund situațiilor în care întreprinderea degajă rentabilitatea din activitatea sa, întrucât rezultatul exploatării și rezultatul financiar nu sunt niciodată negative. Acestea sunt deci situațiile ideale.
Cazul 4: profit curent “manager întreprindere”
Datorită unui bun echilibru al politicii financiare, rezultatul exploatării nu este absorbit de cheltuielile financiare: este situația ideală. Întreprinderea a investit suficient? Promovează ea o politică de independență financiară “bun manager al întreprinderii”, beneficiind de efectul de levier care îi permite ameliorarea rentabilității financiare, fără să fie afectată de riscul financiar?
Cazul 5: profitul curent “supermarché” sau “holding”
Întreprinderea desfășoară o activitate generatoare de lichidități (stocuri reduse sau cu rotație rapidă, credite-clienți limitate sau inexistente), pentru care caută cele mai bune plasamente posibile, supraveghind zi de zi expansiunea pieței și gestiunea trezoreriei.
Alte posibilități: întreprinderea este un holding, al cărui obiectiv este maximizarea dividendelor percepute de filialele sale, singura sursă de venituri care permite acoperirea cheltuielilor pentru exploatare.
Cazul 6: profitul curent “monopol”
Întreprinderea ocupă o poziție forte pe piață. Exploatarea foarte rentabilă permite degajarea unor lichidități sporite al căror plasament constituie sursa de rentabilitate suplimentară.
Situația este ideală, dar este durabilă?
Rezultatul curent este negativ: RC<0
Cazurile 7, 8 și 9 corespund situațiilor în care activitatea curentă a întreprinderii nu degajă rentabilitate, întreprinderea confruntându-se cu numeroase dificultăți.
Cazul 7: deficit curent “redresare”
Întreprinderea echilibrează rezultatul exploatării, dar ea este grevată de importante cheltuieli financiare. Se poate crede că îndatorarea a permis realizarea unor investiții care vor ameliora în viitor rezultatul exploatării, asigurând astfel rambursarea datoriilor financiare. Situația este deci viabilă.
Dacă piața nu este în expansiune, întreprinderea se va confrunta curând cu dificultăți foarte grave.
Cazul 8: deficit curent “dilemă”
Exploatarea nefiind rentabilă, dar rezultatul financiar echilibrat, întreprinderea dispune de noi atuuri comerciale (produse noi, publicitate, etc)? Dacă da, ea va trebui să se îndatoreze pentru a procura disponibilități necesare realizării investițiilor sale.
Dar dacă ea a așteptat prea mult pentru a investi, sau a fost depășită de concurenți mai dinamici sau mai bine echipați, atunci este de preferat ca întreprinderea să realizeze o preschimbare, sau o cedare a activității.
Cazul 9: deficit curent “criză”
Întreprinderea este cu siguranță în dificultate. Ea trebuie să-și restabilească situația financiară prin fonduri proprii, și de asemenea să depisteze cauzele deficitului său de exploatare și să-l remedieze.
3.7. Rezultatul net al exercițiului
Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat, constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.
Analiza rezultatelor care exprimă profitabilitatea activității
Profitabilitatea activităților lucrative este o trăsătură a stării de performanță ce caracterizează aceste activități, definind abilitatea lor de a genera profituri.
Majoritatea analiștilor sunt conștienți și de acord cu importanța analizei în mărimi absolute a rezultatelor care măsoară profitul, considerând că masa profitului poate caracteriza puterea și sănătatea financiară a unei întreprinderi. În același timp ei consideră că această analiză nu poate constitui un criteriu determinant de evaluare a performanțelor activității de producție și comercializare, și nici de stimulare a interesului aportorilor de capital, aceștia fiind mai degrabă interesați de marjele de profitabilitate obținute prin raportarea profitului la producția obținută sau vândută.
Prin urmare, voi analiza masa profitului și implicațiile pe care o serie de politici manageriale sau factori de influență (interni sau externi) o pot avea asupra acesteia.
Abordări conceptuale
Conceptul de performanță se întâlnește în literatura de specialitate cu diferite sensuri, de exemplu: succes, rezultat al unei activități, acțiune.
În domeniul economic, conceptul de performanță acoperă accepțiuni diferite, cum ar fi: creștere, rentabilitate, productivitate, randament.
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind “capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora”.
Rentabilitatea este una dintre formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței activității economico-financiare a unei firme, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, ținând cont de toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție și vânzare.
Pentru măsurarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori: profitul și ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilității este reflectată de profit, iar gradul în care capitalurile sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilității.
Ca indicatori de reflectare în mărime absolută a rentabilității se pot avea în vedere: rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exercițiului, rezultatul net al exercițiului.
Pentru exprimarea în mărime relativă a rentabilității se folosesc, de regulă, următoarele rate: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității resurselor consumate, rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare.
Analiza rentabilității sub formă absolută – analiza factorială a profitului
Rentabilitatea este o categorie economică ce exprimă capacitatea unei întreprinderi de a obține profit oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a acesteia.
Pentru exprimarea rentabilității sunt utilizate două categorii de indicatori, și anume:
Indicatorii profitului – profitul ca indicator de volum, care evidențiază mărimea absolută a rentabilității.
Ratele rentabilității – indicatori relativi care arată gradul în care capitalul sau resursele folosite aduc profit.
Analiza factorială a rezultatelor își propune identificarea factorilor care influențează rezultatele și măsura influențelor acestor factori în vederea identificării cauzelor generatoare de pierderi și a luării de măsuri corespunzătoare în vederea reducerii sau eliminării pierderilor, respectiv a creșterii profitului.
Modele de analiză factorială:
Analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri pe total întreprindere
Profitul aferent cifrei de afaceri poate fi analizat pe baza unor modalități specifice domeniului de activitate.
În cazul întreprinderilor care desfășoară activitate de producție (industrială, agricolă etc.), pentru analiza de tip factorial a profitului aferent cifrei de afaceri se recomandă următoarele metode:
Pr = profit brut
qvi = cantitatea vândută din produsul i
pi = prețul de vânzare al produsului i
ci = costul de producție aferent produsului i
Factorii de influență a modificării masei profitului sunt: cantitatea vândută (qvi), structura producției (s) – ca factor cantitativ, costul de producție (ci) și prețul de vânzare (pi) – ca factori calitativi.
Astfel, modificarea cantității vândute din produsul i va determina o modificare corespunzătoare a profitului. Creșterea sau scăderea cantității vândute, în condițiile păstrării celorlalți parametrii neschimbați, poate avea loc în urma unor influențe interne, printr-o politică de marketing mai eficientă sau mai puțin eficientă, prin îmbunătățiri aduse produsului, respectiv apariția unor defecte de fabricație sau a unor influențe din exteriorul firmei prin apariția pe piață a unei situații favorabile sau nefavorabile (creșterea, respectiv reducerea cererii pentru produsul în cauză, scăderea/creșterea ofertei concurenței, reducerea/îmbunătățirea calității produselor concurenței).
Modificarea structurii producției poate avea ca și cauze modificarea structurii cererii, lipsa unor factori de producție sau obținerea cu întârziere a acestora, defecțiuni apărute la linia de producție și alte cauze care determină abaterea producției de la plan sau față de anul anterior.
Modificarea costului de producție poate determina o modificare invers proporțională a masei profitului. Dintre cauzele care pot duce la modificarea costului producției se remarcă două categorii: cauze care țin de mediul intern al societății și cauze care țin de mediul exterior firmei. Cauze interne: modificarea organizării procesului de producție, modificarea politicii salariale, modificarea rețetarului produselor. Cauze externe: modificarea prețurilor la materiile prime, modificarea costurilor salariale (prin modificarea contribuțiilor salariale și a impozitelor).
Modificarea prețului de vânzare determină modificarea în aceeași direcție a masei profitului, în condițiile în care toți ceilalți factori rămân constanți (inclusiv cantitatea vândută). Și cauzele modificării prețului de vânzare pot fi din interiorul societății sau din mediul extern ei. Astfel, dintre cauzele interne se remarcă politica de marketing stabilită în urma studiului pieței și modificarea prețului ca urmare a modificării calității, iar dintre cauzele externe creșterea generalizată prețurilor ca urmare a inflației sau modificarea prețurilor la produsele concurente.
CA = cifra de afaceri
= cota medie a profitului
s = număr mediu de salariați
Chf = cheltuieli fixe
Mbcv = marja brută aferentă producției realizate
Chf = cheltuieli fixe
Pentru firmele care desfășoară activitate de comerț se recomandă modele de tipul următor:
CAmf = cifra de afaceri aferentă vânzării de mărfuri
= rata medie a marjei comerciale
= nivelul mediu al cheltuielilor de distribuție
, ,
Rc = rata rentabilității comerciale
unde:
= rata rentabilității comerciale pe grupe de mărfuri;
rmci = rata marjei comerciale pe grupe de mărfuri;
ni = nivelul cheltuielilor de distribuție pe grupe de mărfuri;
gi = structura vânzărilor pe grupe de mărfuri.
Pentru determinarea influenței unor factori care acționează indirect asupra rezultatului se pot construi expresii care să conțină acești factori obținuți ca rapoarte între anumiți indicatori prin înmulțirea și împărțirea concomitentă cu indicatorii necesari:
Cpm= capital permanent (poate fi înlocuit și cu capitalul propriu)
eCpm= eficiența capitalului permanent
rv= rentabilitatea vânzărilor
Factorii de influență ce acționează asupra profitului în acest caz sunt: capitalul permanent (Cpm), eficiența capitalului permanent (eCpm) și rentabilitatea vânzărilor (rv).
Variația capitalului permanent influențează în aceeași direcție variația masei profitului. Capitalul permanent poate fi modificat:
ca urmare a contractării de credite pe termen lung, respectiv achitării acestora;
modificarea capitalului social al întreprinderii prin aporturi la capital, încorporarea profiturilor în capital, acoperirea unor pierderi din exercițiile financiare precedente din capitalul social, diminuarea capitalului ca urmare a reducerii activității;
modificarea rezervelor prin repartizarea unei cote din profitul realizat asupra rezervelor sau prin utilizarea lor în vederea acoperirii unor pierderi din anii precedenți.
Eficiența capitalului permanent arată de câte ori e este cuprins capitalul permanent în cifra de afaceri, fiind un barometru al eficienței utilizării capitalului. Modificarea eficienței capitalului permanent determină o modificare în același sens a masei profitului. Acest indicator este influențat atât de mediul economic dintr-o țară la un moment dat, de stabilitatea economică, cât și de priceperea și dăruirea managerilor.
Rentabilitatea vânzărilor se calculează ca raport între profitul brut și cifra de afaceri. Astfel, creșterea acestui indicator este un aspect pozitiv pentru întreprindere însemnând o creștere mai accelerată a profitului față de cifra de afaceri. Reducerea valorii ratei vânzărilor înseamnă o reducere a marjei comerciale practicate de firmă. Creșterea rentabilității vânzărilor poate fi favorizată de:
îmbunătățirea structurii vânzărilor;
optimizarea costurilor;
creșterea prețurilor pe baza îmbunătățirii calității produselor;
accelerarea vitezei de rotație a stocurilor.
h), de unde rezultă
= numărul mediu de salariați
ît = înzestrarea tehnologică
ct = compoziția tehnologică
r = randamentul mijloacelor fixe active
gv = gradul de valorificare a producției fabricate
rv = rentabilitatea vânzărilor
Analiza factorială a profitului pe produs
Aprofundarea analizei profitului total al întreprinderii presupune studierea profitului aferent principalelor produse și stabilirea influențelor factorilor direcți și indirecți care acționează asupra acestora.
Analiza profitului pe produs (Prp) se poate realiza pe baza modelului:
Prp = qv(p–c)
în care:
cm = cheltuielile cu materiile prime și materialele directe pe unitatea de produs;
csd = cheltuieliele cu manopera directă pe unitatea de produs;
ci = cheltuielile indirecte pe unitatea de produs;
csj = consumul specific din resursa materială “j”;
pj = prețul de aprovizionare al resursei “j”;
t = timpul de muncă pe unitatea de produs;
sh = salariul mediu orar (inclusiv contribuțiile pentru asigurări și protecție socială);
Ci = suma cheltuielilor indirecte;
q = volumul fizic al producției obținute.
Sistemul de factori care acționează asupra modificării profitului pe produs se prezintă ca în tabelul de mai jos:
Metodologia de analiză a profitului pe produs presupune cuantificarea influențelor factorilor mai sus prezentați.
Analiza rentabilității sub formă relativă
Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul aduce profit.
Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere) și un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afaceri netă, resurse consumate etc.) sau un “stoc” (capital propriu, active totale etc.).
Pentru analiza financiară prezintă importanță constituirea unui sistem de rate operaționale care prin structură și conținut să reprezinte un instrument de lucru util și performant.
Principalele rate de rentabilitate utilizate sunt:
rata rentabilității comerciale;
rata rentabilității resurselor consumate;
rata rentabilității economice;
rata rentabilității financiare.
Indiferent de modalitatea de exprimare, analiza urmărește modificarea față de prevederi sau față de perioada anterioară a nivelului ratei, cu scopul de a identifica rezervele interne care pot să ducă la asigurarea nivelului prevăzut. Aceste rate de rentabilitate au valențe informaționale diferite și oglindesc multiple laturi ale activității economico-financiare ale firmei.
Analiza acestor rate presupune prezentarea modului de calcul al lor, explicarea semnificației ratelor, determinarea factorilor de influență, măsurarea mărimii și sensului influenței fiecărui factor, precum și identificarea principalelor măsuri de creștere a rentabilității.
Rata rentabilității comerciale
Rentabilitatea comercială sau rentabilitatea vanzărilor măsoară eficiența activității desfașurate de întreprindere într-un exercițiu financiar prin prisma valorificării activitătii de bază.
Rentabilitatea comercială se poate exprima prin doua rate:
rata marjei brute, calculată ca raport între profitul brut și cifra de afaceri:
qi = cantitatea din bunul i vândută
pi = prețul de vânzare al bunului i
ci = costurile aferente unei unități din produsul i vândut
si = structura produsului i
Factorii de influență a ratei marjei brute sunt: structura (si) – ca factor cantitativ, costurile unitare pe produs (ci) și prețul de vânzare al produselor (pi) – ca factori calitativi.
rata marjei nete, care exprimă raportul dintre profitul net și cifra de afaceri:
Ip = Impozitul aferent profitului brut
ci% = cota de impozitare aferentă produsului i
Analizată în dinamică, creșterea rentabilității comerciale reflectă o situație favorabilă și are loc în condițiile în care creșterea profitului devansează creșterea cifrei de afaceri.
Principalele direcții de creștere a rentabilității comerciale sunt:
îmbunătățirea structurii vânzărilor;
optimizarea costurilor;
creșterea prețurilor pe baza îmbunătățirii calității produselor;
accelerarea vitezei de rotație a stocurilor.
Rata rentabilității resurselor consumate
Această rată arată profitul brut care revine pe unitatea de cheltuială totală, calculându-se ca raport între profitul brut și cheltuielile totale sau între profitul aferent cifrei de afaceri și costul producției vândute.
Poartă denumirea și de rentabilitatea costurilor, și se calculează după formula:
Factorii de influență a ratei rentabilității resurselor consumate sunt: structura (calculată ca raport între qi și ∑qi) – ca factor cantitativ, costurile unitare pe produs (ci) și prețul de vânzare al produselor (pi) – ca factori calitativi.
Rata rentabilității economice
Rata rentabilității economice măsoară performanța activului total sau gradul de valorificare a capitalurilor investite, respectiv a capitalurilor permanente (în funcție de relația de calcul utilizată) exprimând câți lei profit brut (EBE) se obține la 100 lei capital investit sau permanent independent de modul de finanțare sau de sistemul fiscal.
, Cinv = Afixe+NFR+Disp.băn.
Cpm = capitalul permanent
At = activ total
Cinv = capitalul investit
Rata rentabilității economice este independentă de mecanismul de finanțare, deoarece nu ține seama de raporturile dintre capitalurile proprii și cele împrumutate și este independentă de sistemul fiscal, deoarece ia în considerare rezultatul brut. În analiza acestei rate se utilizează frecvent descompunerea sa în rate explicative, apărând ca un produs între o rată de rotație și o rată de marjă.
Rata marjei brute exprimă eficacitatea comercială a întreprinderii.
Potrivit modelului, măsura de creștere a rentabilității economice se referă la:
accelerarea vitezei de rotație a capitalurilor, reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție, creșterea ponderii mijloacelor fixe active, reducerea nivelului stocurilor, reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare;
creșterea ratei rentabilității comerciale prin modificarea structurii producției în sensul creșterii ponderii produselor cu rata rentabilității unitare mai mare decât nivelul mediu, reducerea costurilor, creșterea prețurilor bazată pe îmbunătățirea calității produselor.
Analiza ratei rentabilității economice trebuie să aibă la bază urmărirea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora.
Rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța economică.
Rentabilitatea economică trebuie să asigure remunerarea capitalurilor la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzilor) și a riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii).
Rata rentabilității financiare
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în desfășurarea activității, reprezentând un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investiției lor, respectiv oportunitatea menținerii acesteia.
Se calculează, de regulă, ca raport între profitul net (Pn) și capitalurile proprii (Cpr).
unde, vr = viteza de rotație a capitalului propriu;
rmn = rata rentabilității comerciale nete.
unde, Pt = pasiv total;
At = activ total;
ref = rata de eficiență a folosirii resurselor.
Rata structurii financiare arată măsura în care elementele de activ sunt finanțate din surse proprii, considerându-se că riscul finanțării pentru întreprinderii este cu atât mai mic cu cât apelează într-o măsură mai mică la împrumuturi. Pentru întreprindere este esențial să realizeze un echilibru între efectele favorabile și cele nefavorabile sau între beneficiile și costurile finanțării prin credite.
Chiar dacă teoretic întreprinderea are posibilitatea alegerii gradului de risc pe care și-l asumă, practic există anumite constrângeri economice și instituționale în acest sens.
Viteza de rotație a activului total arată eficiența utilizării activelor, exprimând vânzările generate pe unitatea monetară de active utilizate. Este necesară o analiză a activelor totale pe categorii de active imobilizate și active circulante, acordându-se atenție activelor circulante care se pot transforma relativ ușor în lichidități.
Într-o firmă competitivă, valoarea activelor circulante se modifică în același sens cu vânzările. În general, în perioadele cu activitate favorabilă cresc stocurile și valoarea creanțelor, în timp ce scăderea vânzărilor antrenează scăderea valorii activelor circulante, eliberându-se astfel bani pentru alte utilizări.
Rata rentabilității comerciale nete (Rmn) exprimă profitul obținut pe unitatea monetară de vânzări. Când se analizează profitabilitatea este utilă separarea costurilor în fixe și variabile, deoarece întreprinderile cu o pondere ridicată a costurilor fixe sunt mai vulnerabile la scăderea vânzărilor, ele neputând reduce costurile fixe o dată cu scăderea vânzărilor. În consecință, la întreprinderile cu costuri fixe ridicate, scăderea vânzărilor determină reduceri importante ale profitului.
Diferența dintre rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare a întreprinderii, astfel la rate ale rentabilității economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită, în funcție de modul de finanțare a întreprinderii din surse proprii sau împrumutate, diferență determinată de influența cheltuielilor cu dobânda și impozitul pe profit.
, unde
rd = rata medie a dobânzii, iar
Ip = impozitul pe profit.
Expresia, , poartă denumirea de efect de levier al îndatorării. Unde, re–rd reprezintă levierul exploatării, iar raportul dintre datorii și capitalurile proprii este brațul levierului și exprimă structura financiară a întreprinderii.
Dacă re>rd, atunci creșterea îndatorării întreprinderii are o influență pozitivă asupra rentabilității financiare ca urmare a efectului de levier favorabil.
Dacă re<rd, atunci creșterea îndatorării are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare, deoarece cu fiecare procent de creștere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre re și rd, efect cunoscut sub denumirea de efect de măciucă.
Dintre măsurile ce se pot lua pentru creșterea ratei rentabilității financiare amintim:
creșterea gradului de îndatorare dacă întreprinderea beneficiază de efect de levier favorabil;
sporirea vitezei de rotație a activelor, ceea ce înseamnă o valorificare superioară a acestora;
sporirea rentabilității comerciale (de exemplu prin modificarea pasivelor nete într-un ritm superior modificării cifrei de afaceri).
Studiu de caz privind analiza rentabilității la
LEMNUL S.C.M. ORADEA
Descriere generală a LEMNUL S.C.M. ORADEA
In primăvara anului 1945, Oradea, orașul vechi de pe malurile Crișului Repede, ca și atâtea altele din țară, avea înfățișarea tristului tablou al urmelor lăsate de cel de-al doilea Război Mondial. Un proces-verbal încheiat la 14 aprilie 1945 atestă nașterea nucleului de bază al cooperativei de producție în ramurile mobilă-zugrăveli și construcții, adunând la un loc primii 22 de membri cooperatori fondatori. La 19 septembrie 1945 se hotărăște fuzionarea Cooperativelor Lemn și Mobilă și Constructorul sub emblema Cooperativei Lemnul.
Societatea s-a reorganizat în baza Legii 1/2005. Ea este un agent economic cu capital privat, o asociație autonomă de persoane fizice, fiind deținută în comun și controlată democratic de către membrii săi în conformitate cu principiile cooperatiste.
Societatea iși are sediul in Oradea, str. Războieni nr. 83, CUI 74881, nr. Înreg.Reg.Com. C05/59/2005. Capitalul social subscris la data de 31.12.2005 este in suma de 220.850 lei.
Obiectul de activitate al firmei este divers, dar activitățile desfășurate cu preponderență sunt: producția de mobilier din lemn pentru piața internă și externă, exportul de mobilier (livrări intracomunitare), comerț cu amănuntul al mobilei și închirierea de bunuri imobiliare.
Societatea se organizează și funcționează potrivit prevederilor legii și ale statutului propriu și este condusă de organele alese dintre cooperatori în adunările generale. Organizarea activității în cadrul cooperativei este stabilită și împărțită pe procese de muncă fizică și intelectuală, impărțită pe activități de natură economică și tehnică, cu desfășurarea activității de muncă în sectoare, secții și compartimente necesare atingerii obiectivelor fixate. Activitatea cooperativei se desfașoară pe baza Statutului Cadru al Cooperativei și a Regulamentului Intern al acesteia.
Organele de conducere și revizie ale cooperativei sunt: Adunarea Generală, Consiliul Cooperativei, Adunarea Generală a secției și Consiliul acesteia, Comisia de revizie, Consiliul social al cooperativei și Comisia de cenzori.
Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Marja comercială (Mc)
Mc = Vmf – Chmf
Tabel 6 – Date necesare pentru calcului marjei comerciale lei
Având în vedere obiectul de activitate al societății (de producție și nu de comerț), marja comercială nu reprezintă un indicator semnificativ. Ponderea veniturilor din vânzarea mărfurilor în cifra de afaceri se situează la nivelul de aproximativ 0,4%, ceea ce demonstrează că unitatea nu a manifestat interes prea mare pentru vânzarea la intern a producției. Cu toate acestea din anul 2005 se remarcă de pe acum tendința generală de scădere a producției și a profitabilității unității ca urmare a creșterii generalizate a costurilor de producție în condițiile în care și veniturile societații au stagnat sau au scăzut.
Producția exercițiului (Qex)
Qex = Qv + Qst + Qimob – ∆St
Tabel 7 – Date necesare pentru calcului producției exercițiului lei
In urma analizei producției exercițiului se poate remarca politica unității de orientare a producției către client. Datorită specificului activității, export, nu toată producția fabricată poate fi și vândută în aceeași lună. Faptul că în anii 2004 si 2005 variația stocurilor prezintă sold debitor, față de anul 2003 când are sold creditor, ne arată că rentabilitatea din productie scade simtitor. Acest lucru reiese și din analiza efectuată cu ajutorul contabilității de gestiune, pe care unitatea o conduce. Comenzile încep să fie în pierdere asffel că societatea începe să înregistreze un regres.
Valoarea adăugată (VA)
VA = Qex + Mc – Consext
TabeL 8 – Date necesare calculului valorii adăugate lei
Valoarea adăugată prezintă o tendință de creștere în anul 2004, fapt apreciat ca pozitiv, lucru ce nu se poate spune despre anul 2005 când ea scade sub nivelul anului 2003.
Excedentul brut din exploatare (EBE)
EBE = VA – Ch.impoz.,taxe – Chpers
Tabel 9 – Date necesare pentru calculul EBE lei
Din tabelul de mai sus remarcăm o tendință de creștere a impozitelor și taxelor înregistrate de societate. Cheltuielile cu personalul au crescut mult în anul 2004 față de 2003 ajungând să fie aproximativ 60% din veniturile unității. Ca urmare a acestui fapt din anul 2005 s-a pus în aplicare o politică de reducere a personalului, care însă nu a fost corelată cu o retehnologizare astfel că unitatea a înregistrat și o scădere a veniturilor.
Ca urmare a acestor influențe, excedentul brut al exploatării înregistrează o scădere continuă și inevitabilă.
Rezultatul exploatării (RE)
RE = EBE + Proviz +Alte ven.expl. – Amort. – Alte ch.expl.
Tabel 10 – Date necesare calculului rezultatului exploatării lei
Rezultatul exploatării caracterizează performanțele activității de exploatare, independent de politica financiară și fiscala. Rezultatul exploatării este obținut în urma eliminării amortizărilor din excedentul brut al exploatării și a influențelor „ altor venituri si cheltuieli de exploatare”. În cadrul altor cheltuieli de exloatare unitatea a înregistrat cu preponderență ajutoarele materiale acordate salariaților. Situația financiară grea din 2005 a făcut ca acestea să fie mai atent studiate înainte de a se acorda, făcându-se o diferențiere mai atentă între cazurile sociale ivite. La venituri din exploatare s-a înregistrat în 2004 vânzarea unui spațiu comercial, lucru care a determinat creșterea profitului în acel an. Suma înregistrată în 2005 ca rezultat al exploatării ne face să apreciem faptul că unitatea începe să se confrunte tot mai mult cu cheltuieli materiale foarte mari ca urmare a creșterii prețului de aprovizionare în contextul imposibilității de a mări proporțional prețul în Euro al produselor. Se remarcă o creștere semnificativă a ponderii cheltuielilor salariale în total venituri din exploatare, ca urmare a necorelării salariilor cu rezultatele obținute.
Rezultatul curent (Rcrt)
Rcrt = RE + Vfin – Chfin
Tabel 11 – Date necesare calculului rezultatului curent lei
Rezultatul curent reprezintă rezultatul tuturor operațiilor curente, obișnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât și de cel al activității financiare. Rezultatul curent semnalează o susținere a investițiilor din surse împrumutate, care însă sunt acoperite integral, chiar dacă rezultatul curent este mult diminuat în 2004 și 2005. Se observă o scădere a veniturilor financiare și o creștere a cheltuielilor cu dobânzile. Societatea trebuie să încerce să echilibreze și activitatea financiară pentru a nu ajunge în situația în care activitatea de exploatare să nu mai poată sustine nici activitatea financiara și nici relansarea producției. Trebuie studiat atent portofoliul de produse și stadiul fiecărui produs astfel încât să se poată preveni un colaps al societății când produsele ajung să devină „pietre de moară” pentru societate. În acest sens trebuie desfășurată o activitate de marketing care să caute noi oportunități pe piață și o activitate de cercetare-dezvoltare de noi produse, care să se încadreze în costuri și să aibă un profit mulțumitor.
Rezultatul net al exercițiului (Rex)
Rex = Rcrt + Vextraord – Chextraord – Ip
Tabel 2 – Date necesare calculului rezultatului net al exercițiului lei
Având în vedere că rezultatul net al exercițiului a înregistrat o scădere bruscă în 2004 și mai apoi în 2005 societatea trebuie să studieze atent motivele care au dus la acest lucru. Trebuie luate măsuri urgente de reducere a costurilor prin raționalizarea consumurilor de materiale și a unor cheltuieli indirecte de producție fără a afecta calitatea produselor, găsirea celor mai avantajoși furnizori, corelarea salariilor cu rezultatele obținute.
Analiza rentabilității sub formă absolută
Tabel 13 – Date necesare analizei rentabilității lei
Pr0 = 12.709.868 x 0,0475 = 603.719 lei
Pr1 = 15.752.832 x 0,019 = 299.304 lei
Pr2 = 14.211.099 x 0,022 = 312.644 lei
∆Pr10 = Pr1 – Pr0 = 299.304 – 603.719 = – 304.415 lei
∆Pr20 = Pr2 – Pr0 = 312.644 – 603.719 = – 291.075 lei
Factorii de influență:
a1) Cifra de afaceri (CA)
∆Pr10(CA) = 15.752.832 x 0,0475 – 12.709.868 x 0,0475 =
748.260 – 603.719 = 144.541 lei
∆Pr20(CA) = 14.211.099 x 0,0475 – 12.709.868 lei x 0,0475 =
675.027 – 603.719 = 71.308 lei
a2) Cota medie a profitului ()
∆Pr10() = 15.752.832 x 0,019 – 15.752.832 x 0,0475 =
299.304 – 748.260 = – 448.956 lei
∆Pr20() = 14.211.099 x 0,022 – 14.211.099 x 0,0475 lei =
312.644 – 675.027 = – 362.383 lei
Pe total unitate se observă o scădere a profitului de 304.415 lei în anul 2004 și de 291.075 lei în anul 2005 față de anul de referință 2003. În anul 2004, creșterea factorului cantitativ, cifra de afaceri, nu a putut anihila scăderea factorului calitativ, cota medie a profitului, scăderea acesteia fiind foarte mare. În anul 2005 cu toate că factorul calitativ are o scădere mai lentă, creșterea insuficientă a factorului cantitativ a făcut ca și în acest an să se înregistreze o scadere a profitului. Cauzele creșterii cifrei de afaceri în anul 2004 a constat în sporirea ușoară a producției corelată cu o creștere a cererii pe piată, lucru ce în 2005 s-a diminuat semnificativ.
Dintre cauzele care au condus la această situație putem evidenția o creștere modestă a vânzărilor în anul 2004 în condițiile în care cota medie a profitului a scăzut la 1,9 % de la 4,75 %. În anul 2005 scăderea cifrei de afaceri s-a accentuat față de anul de bază, creșterea nesemnificativă a cotei medii a profitului la 2,2 %, ducând tot la scăderea profitului.
Tabel 14 – Date necesare analizei rentabilității lei
Pr0 = Cpm0 x eCpm0 x rv0
Pr0 = 4.314.096 x 2,946 x 0,054 = 686.304 lei
Pr1 = Cpm1 x eCpm1 x rv1
Pr1 = 4.021.956 x 3,917 x 0,019 = 299.326 lei
Pr2 = Cpm2 x eCpm2 x rv2
Pr2 = 3.736.394 x 3,803 x 0,003 = 42.629 lei
∆Pr10 = Pr1 – Pr0 = 299.326 – 686.304 = – 386.978 lei
∆Pr20 = Pr2 – Pr0 = 42.629 – 686.304 = – 643.675 lei
Factorii de influență:
b1) Capitalul permanent (Cpm)
∆Pr10(Cpm) = Cpm1 x eCpm0 x rv0 – Cpm0 x eCpm0 x rv0
∆Pr10(Cpm) = 4.021.956 x 2,946 x 0,054 – 686.304
= 639.829 – 686.304 = – 46.475 lei
∆Pr20(Cpm) = Cpm2 x eCpm0 x rv0 – Cpm0 x eCpm0 x rv0
∆Pr20(Cpm) = 3.736.394 x 2,946 x 0,054 – 686.304
= 594.401 – 686.304 = – 91.903 lei
b2) Eficiența capitalului permanent (ECpm)
∆Pr10(ECpm) = Cpm1 x eCpm1 x rv0 – Cpm1 x eCpm0 x rv0
∆Pr10(ECpm) = 4.021.956 x 3,917 x 0,054 – 639.829
= 850.716 – 639.829 = 210.887 lei
∆Pr20(ECpm) = Cpm2 x eCpm2 x rv0 – Cpm2 x eCpm0 x rv0
∆Pr20(ECpm) = 3.736.394 x 3,803 x 0,054 – 594.401
= 767.313 – 594.401 = 172.912 lei
b3) Rentabilitatea vânzărilor (rv)
∆Pr10(ECpm) = Cpm1 x eCpm1 x rv1 – Cpm1 x eCpm1 x rv0
∆Pr10(ECpm) = 4.021.956 x 3,917 x 0,019 – 850.716
= 299.326 – 850.716 = – 551.390 lei
∆Pr20(ECpm) = Cpm2 x eCpm2 x rv2 – Cpm2 x eCpm2 x rv0
∆Pr20(ECpm) = 3.736.394 x 3,803 x 0,003 – 767.313
= 42.629 – 767.313 = – 724.684 lei
Folosind procedeul descompunerii pe fracții pentru analiza profitului se obține aceeași tendință ca și la punctul a) din prezentul subcapitol, adică de scădere a profitului. Prin această metodă avem însă o viziune mai largă asupra factorilor care au influențat rezultatele respective.
Capitalul permanent are un aport negativ în ambele perioade de studiu. Dintre cauzele posibile sunt creșterea datoriilor pe termen lung prin contractarea unui credit de investiții pentru achiziționarea de utilaje și scăderea aportului membrilor cooperatori la capitalul social prin lichidarea acestora de la unitate.
Eficiența capitalului permanent are o influenta pozitivă în ambele perioade. În anul 2004 această influență are la bază scăderea capitalului permanent și creșterea concomitentă a cifrei de afaceri față de perioada de baza (2001), iar în anul 2005 această influență pozitivă (însă mai redusă față de cea a anului 2004) se datorează creșterii cifrei de afaceri, dar într-o măsură mai mică ca în 2004, corelată cu o scădere în continuare a capitalului permanent datorită rambursării parțiale a creditului pentru investiții contractat.
Rentabilitatea vânzărilor are influența negativă cea mai mare asupra profitului. În anul 2004 cifra de afaceri a crescut dar profitul unitații a scăzut semnificativ.
Analiza ratelor de rentabilitate
Rata rentabilității comerciale
Tabel 15 – Date necesare analizei ratei rentabilității comerciale lei
Pentru calculul indicatorilor de la punctele 4 și 5 din tabelul 15 s-a folosit un indice de creștere a prețurilor Ip1 = 1,225 pentru anul 2004 si respectiv Ip2 = 1,398 pentru anul 2005, ambele având ca bază de calcul anul 2003 pentru care Ip0 = 1. Aceste valori au fost extrase din Raportul anual al B.N.R. referitor la indicele de inflație pe anii 2004 si 2005.
rmbo = = =− 2,15 %
rmb1 = = = 2,75 %
rmb2 = = = 3,80 %
Δrmb10 = rmb1 – rmb0 = 2,75 % − (−2,15 %) = 4,90 %
Δrmb20 = rmb2 – rmb0 = 3,80 % − (− 2,15 %) = 5,95 %
Factorii de influență
a1) Structura (si)
Δrmb10 (si) = −
Δrmb10 (si) = − ( −2,15 %) =
Δrmb10 (si) = 2,11 % + 2,15 % = 4,26 %
Δrmb20 (si) = −
Δrmb20 (si) = − (− 2,15 %) =
Δrmb20 (si) = 4,76 % + 2,15 % = 6,91 %
a2) Costurile unitare pe produs (ci)
Δrmb 10 (ci) = −
Δrmb 10 (ci) = − 2,11 % =
Δrmb 10 (ci) = − 2,94 % − 2,11 % = − 5,05 %
Δrmb 20 (ci) = −
Δrmb 20 (ci) = − 4,76 % =
Δrmb 20 (ci) = − 7,63 % − 4,76 % = −12,39 %
a3) Prețul de vânzare al produselor (pi)
Δrmb 10 (pi) = − =
Δrmb 10 (pi) = 2,75 % − (−2,94 %) = 5,69 %
Δrmb 20 (pi) = −
Δrmb 20 (pi) = 3,80 % − (−7,63 %) = 11,43 %
Din analiza rezultatelor se constată o ușoară creștere a rentabilitații comerciale, fenomen pozitiv, dar datorită valorilor mici obținute este un aspect ce nu poate fi considerat satisfăcător.
În analiza evoluției ratei marjei brute se poate aprecia faptul că structura vânzărilor și prețul de vânzare al produselor au avut o influență pozitivă atât în anul 2004 cât și în anul 2005 raportat la anul de baza 2003.
Influența pozitivă a modificării structurii pe sortimente se explică prin creșterea ponderii acelora la care rata rentabilitătii comerciale unitare era mai mare decât nivelul mediu pe întreprindere.
Creșterea prețurilor de vânzare a dus la creșterea rentabilitătii dar acest lucru nu este un efort al unitații ci este datorat inflației.
Creșterea costurilor unitare reflectă o activitate necorespunzătoare a unitătii. Costurile unitare trebuie supuse unei analize amănunțite prin prisma elementelor care le compun și în acest mod să se găsească soluții de reducere a costurilor.
Rata rentabilității resurselor consumate
Tabel 16 – Date necesare analizei ratei rentabilității resurselor lei
consumate
rc0 = = =− 2,10 %
rc1 = = = 2,83 %
rc2 = = = 3,95 %
Δrc10 = rc1 – rc0 = 2,83 % − (−2,10 %) = 4,93 %
Δrc20 = rc2 – rc0 = 3,95 % − (− 2,10 %) = 6,05 %
Factorii de influență
b1) Structura (si)
Δrc10 (si) = −
Δrc10 (si) = − (−2,10 %) =
Δrc10 (si) = 2,16 % + 2,10 % = 4,26 %
Δrc20 (si) = −
Δrc20 (si) = − (−2,10 %)
Δrc20 (si) = 5 % +2,10 % = 7,10 %
b2) Costurile unitare pe produs (ci)
Δrc10 (ci) = −
Δrc10 (ci) = − 2,16 %
Δrc10 (ci) = − 2,85 % − 2,16 % = − 5,01 %
Δrc20 (ci) = −
Δrc20 (ci) = − 5 %
Δrc20 (ci) = 7,09 % − 5 % = 2,09 %
b3) Prețul de vânzare al produselor (pi)
Δrc10 (pi) = −
Δrc10 (pi) = 2,83 % −(−2,85 %) = 5,68 %
Δrc20 (pi) = −
Δrc20 (pi) = 3,95 % −7,09 % = −3,14 %
Rata rentabilității resurselor consumate reprezintă pe total unitate o creștere de aproape 5% în anul 2004 și de 6% în anul 2005 față de anul folosit ca bază de comparație. Influențele factorilor sunt aceleași ca și în cazul ratei rentabilității comerciale, dar se poate observa mai bine cauza scăderii ratei rentabilității resurselor consumate: în anul 2004 structura produselor și prețul de vânzare al produselor a anihilat creșterea costurilor unitare iar în anul 2005 structura și costurile unitare au estompat scăderea prețurilor de vânzare.
Rata rentabilității economice
TABEL 17 – Date necesare analizei rentabilității economice lei
Δre10 = Re1 – Re0 = 4,63% – 16,14% = – 11,51 %
Δre20 = Re2 – Re0 = 1,06% – 16,14% = – 15,08 %
Factorii de influență
c1) Viteza de rotație
Δre10(vr) = vr1 x rmb0 – vr0 x rmb0
Δre10(vr) = 3,92 x 5,47% – 16,14% = 21,44% – 16,14% =
= 5,3%
Δre20(vr) = vr2 x rmb0 – vr0 x rmb0
Δre20(vr) = 3,80 x 5,47% – 16,14% = 20,79% – 16,14% =
= 4,65%
c2) Rata marjei brute
Δre10(rmb) = vr1 x rmb1 – vr1 x rmb0
Δre10(rmb) = 4,63% – 3,92 x 5,47% = 4,63% – 21,44%
= -16,81%
Δre20(rmb) = vr2 x rmb2 – vr2 x rmb0
Δre10(rmb) = 1,06% – 3,80 x 5,47% = 1,06% – 20,79%
= – 19,73%
Din analiza rezultatelor se constată o scădere a rentabilității economice, fenomen negativ din punct de vedere economic, fapt care este determinat în principal de scăderea accentuată a profitului ca urmare a creșterii costurilor unitare. Acest lucru reflectă o activitate necorespunzătoare a unității, costurile unitare trebuind a fi supuse unei analize amănunțite prin prisma elementelor care le compun și în acest mod să se găsească soluții de reducere a costurilor.
Sub influența vitezei de rotație rentabilitatea economică crește în anul 2004 față de anul 2003 ca urmare a creșterii vânzărilor în condițiile scăderii capitalului permanent. Sub influența ratei marjei brute rentabilitatea economică scade.
În anul 2005 se remarcă aceeași tendință de scădere a rentabilității economice, având aceleași motive ca în anul anterior, în condițiile în care unitatea nu a implementat un program de scădere a costurilor.
În concluzie nivelul negativ al rentabilității economice pune în pericol continuarea activității. Se vede aici necesitatea de a lua măsuri urgente de creștere a acesteia:
creșterea vitezei de rotație a capitalului prin realizarea unei cifre de afaceri cât mai ridicate corelată cu menținerea unui capital permanent în limite normale; se impune deci creșterea eficienței utilizării capitalului ce poate fi realizată printr-un marketing mai bun, prin utilizarea surplusului de capital (din credite și din surse proprii) pentru realizarea de produse finite și scurtarea procesului de producție.
creșterea marjei brute prin asigurarea unei creșteri a profitului superioară creșterii cifrei de afaceri; pentru creșterea profitului se impune în principal reducerea costurilor unitare folosindu-se căile concrete cele mai eficiente începând cu materiile prime, materialele folosite, energie, tehnologie, cheltuieli salariale.
Rata rentabilității financiare
TABEL 18 – Date necesare analizei rentabilității financiare lei
Δrf10 = Rf1 – Rf0 = 4,86% – 18,64% = – 13,78%
Δrf20 = Rf2 – Rf0 = 0,93% – 18,64% = – 17,71%
Factorii de influență
d1) Viteza de rotație
Δrf10(vr) = vr1 x rmn0 – vr0 x rmn0 = 4,86 x 4,73% – 18,64% =
= 22,98% – 18,64% = 4,35%
Δrf20(vr) = vr2 x rmn0 – vr0 x rmn0 = 4,23 x 4,73% – 18,64% =
= 20,01% – 18,64% = 1,37%
D2) Rata marjei nete
Δrf10(rmn) = vr1 x rmn1 – vr1 x rmn0 = 4,86% – 4,86 x 4,73%=
= 4,86% – 22,99% = – 18,13%
Δrf20(rmn) = vr2 x rmn2 – vr2 x rmn0 = 0,93% – 4,23 x 4,73%=
= 0,93% – 20,01% = – 19,08%
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în desfășurarea activității.
Din analiza datelor rezultă aceeași tendință de scădere a valorilor care se manifestă la nivelul tuturor indicatorilor analizați. Dacă în anul luat ca bază de comparație aceasta reprezenta un procent mulțumitor, în anii următori ea a scăzut până aproape de zero. Acest lucru reprezintă un fenomen negativ pentru unitate datorat atât scăderii vitezei de rotație a capitalului cât și înregistrării de valori în scădere a ratei marjei nete.
Concluzii: Puncte tari și puncte slabe. Măsuri propuse
Analiza performanțelor financiare ale întreprinderii permite formularea de aprecieri asupra formării rezultatelor activității acesteia.
În anii studiați, Lemnul S.C.M. Oradea, a înregistrat o scădere a majorității indicatorilor, fapt determinat în principal de creșterea costurilor unitare.
Ca linii generale toate soldurile intermediare de gestiune au avut o evoluție descrescătoare. Acest lucru se remarcă înca din analiza Rezultatului exploatării (RE) care scade simțitor, fapt ce se menține și în calculul Rezultatului curent (Rcrt) și al Rezultatului net al exercițiului (Rex).
Din analiza rentabilității în formă absolută se poate trage concluzia că creșterea cifrei de afaceri nu a putut anihila scăderea cotei medii a profitului fapt ce a dus la scăderea profitului. Prin metoda descompunerii pe fracții avem o viziune mai largă în ceea ce privește factorii care au influențat scăderea profitului: capitalul permanent și rentabilitatea vânzărilor au avut o influență negativă iar eficiența capitalului permanent o influență pozitivă.
Analiza celor patru rate de rentabilitate nu a schimbat cu nimic aspectul negativ al activității unității. Rata rentabilității comerciale a înregistrat o ușoară creștere determinată de creșterea ponderii produselor la care rata rentabilității comerciale unitare era mai mare decât nivelul mediu pe întreprindere precum și de creșterea prețurilor, dar nu datorită creșterii calității ci a inflației. Și pentru Rata rentabilității resurselor consumate punctul slab îl constituie creșterea costurilor unitare care trebuie analizate pe componente. Rata rentabilității economice a înregistrat o scădere continuă sub influența ratei marjei brute care a înregistrat valori în scădere, viteza de rotație neputând decat diminua puțin aspectul negativ. Rata rentabilității financiare înregistrează și ea valori negative datorate atât scăderii vitezei de rotație a capitalului cât și înregistrării de valori în scădere a ratei marjei nete.
Ca urmare a acestor aspecte se pot delimita punctele tari si punctele slabe ale unitații.
Punctele tari sunt:
societatea are capitaluri proprii care îi permit consolidarea poziției pe piață, iar în paralel cu reducerea îndatorării îi oferă o mai largă libertate de decizie și o reducere a riscului financiar;
orientarea producției spre satisfacerea nevoilor clientului chiar și în situația în care produsele au o rentabilitate scăzută;
calitatea produselor este net superioară celor concurente fapt ce a făcut ca societatea să-și lărgească portofoliul de clienți;
durata de încasare a clienților este sub limita normală ceea ce determină un flux bun de lichiditați.
Punctele slabe sunt:
costuri materiale mari datorate în principal creșterii prețurilor de aprovizionare a materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei, etc.;
costuri fixe ridicate, scăderea vânzărilor ducând la reduceri importante ale profitului;
creșterea consumului de materiale ca urmare a nerespectării consumurilor specifice;
salariile personalului sunt necorelate cu productivitatea muncii;
creșterea cheltuielilor cu personalul peste creșterea randamentului;
scăderea cifrei de afaceri ca urmare a imposibilității de a se realiza planul ca urmare a plecării personalului spre alte locuri de munca, din alte domenii, plătite mai bine;
scăderea cantitaților livrate clienților datorată faptului că clienții externi s-au orientat și spre alte piețe care produc mobilier de o calitate inferioară dar practică prețuri mai mici;
imposibilitatea de retehnologizare a unității datorată lipsei surselor proprii de finanțare.
Măsuri propuse pentru creșterea rentabilității la LEMNUL S.C.M. Oradea:
creșterea și diversificarea clienților externi pentru a reduce riscurile și pentru a spori puterea de negociere a societății în vederea creșterii valorii adăugate;
retehnologizarea societății, lucru ce nu se poate realiza din surse proprii ci doar din surse împrumutate, fapt ce ar crește gradul de îndatorare;
urmărirea mai atentă a productivității muncii personalului și acordarea de creșteri salariale doar pe baza creșterii productivității muncii, dar
într-o măsură mai mică decât creșterea acesteia;
analiza atentă a procesului de producție și a diviziunii muncii în cadrul întreprinderii care să permită reorganizarea procesului de producție ori de câte ori se impune acest lucru pentru creșterea productivității muncii și reducerea duratei de stocare a materiilor prime și semifabricatelor în diferite faze de producție cu scopul de a crește viteza de rotație a capitalului și de a satisface nevoile clienților în timp cât mai scurt;
domeniul dependent de efortul unității trebuie să îl reprezinte costurile unitare care trebuie supuse unei analize amănunțite, prin prisma elementelor care le compun, folosindu-se căile concrete cele mai eficiente: găsirea celor mai avantajoși furnizori, raționalizarea consumurilor de energie și apă, menținerea costurilor salariale la un nivel optim astfel încât să aibă o pondere acceptabilă în total cheltuieli și mai apoi în prețul produselor;
trebuie studiat atent portofoliul de produse și stadiul fiecărui produs astfel încât să se poată preveni un colaps al societății când produsele ajung să devină „ pietre de moară” pentru societate;
creșterea calității pentru a spori prestigiul dobândit și a atrage cât mai mulți clienți;
stabilirea atentă a prețului antecalculat care va fi prezentat potențialilor clienți, astfel încât să includă un profit rezonabil;
optimizarea costurilor;
accelerarea vitezei de rotație a stocurilor;
creșterea mijloacelor fixe active ce va duce la creșterea rentabilității economice;
creșterea rentabilității comerciale, adică modificarea profitului net în sensul creșterii într-un ritm superior modificării CA prin reducerea cheltuielilor de exploatare și sporirea volumului vânzărilor;
îmbunătațirea structurii vânzărilor în funcție de necesitățile clienților.
Bibliografie:
1) Georgescu, Nicolae – Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București, 1999;
2) Mihai, Ioan coordonator – Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997;
3) O.M.F.P. 1752/ 2005 pentru aprobarea Reglementărilor Contabile conforme cu Directivele Europene;
4) Popa (Lezeu), Dorina, Meșter, Cornelia – Analiză economico-financiară: Elemente teoretice și aplicații practice, Editura Universitătii din Oradea, 2006;
5) Robu, Vasile, Popescu, Ana Maria, Vasilescu, Camelia, Țuțui, Daniela – Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2004;
6) Ștefea, Petru – Analiza rezultatelor întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2002;
7) Vintilă, Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii Ediția a II-a, EDP, București, 1999;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Rentabilitatii (ID: 130525)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.