Analiza ratelor de rentabilitate la SC. UZCONFTEX TOTAL SA [311437]

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ – [anonimizat]. UZCONFTEX TOTAL SA

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. CARMEN JUDITH POENARU GRIGORESCU

ABSOLVENT: [anonimizat] 2016

* Pentru fiecare criteriu de apreciere se trece semnul X, corespunzător calificativului și notei acordate.

** Nota acordată de conducătorul științific se calculează cu relația: Suma totală a notelor acordate / 10

C U P R I N S

Introducere

CAPITOLUL I

[anonimizat]

1.1 [anonimizat]

1.2 [anonimizat]

1.2.1 Metode calitative

1.2.2 Metode cantitative

1.3 Etapele activității practice de analiză economică

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND ANALIZA RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

2.1 Rentabilitatea ca indicator important de măsurare a eficienței unei firme

2.1.1 Indicatori de măsurare a rentabilității

2.1.1.1 Indicatori exprimați în mărimi absolute

2.1.1.2 Indicatori exprimați în mărimi relative

2.2 Analiza diagnostic privind modele de măsurare a rentabilității

2.2.1 Analiza diagonstic a profitului

2.2.2 Analiza diagnostic a principalelor rate de rentabilitate

CAPITOLUL III

ANALIZA RENTABILITĂȚII LA S.C. UZCONFTEX S.A.

3.1 Prezentarea principalelor date despre întreprindere

3.2 Analiza profitului

3.3. Analiza ratelor de rentabilitate

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

I N T R O D U C E R E

Lucrarea „Analiza ratelor de rentabilitate la S.C. UZCONFTEX TOTAL SA” este un model de analiză ce îmbină elemente teoretice cu un studiu de caz ce evidențiază modul de utilizare a instrumentelor analizei în cunoașterea și interpretarea situației financiare a unei întreprinderi.

Obiectivul prezentei lucrări este reprezentat de diagnosticarea situației financiare a firmei luate în studiu în perioada 31.12.2013 – 31.12.2015, considerând anul 2013 drept an de referință.

Scopul lucrării constă în:

aprecierea, pe scurt, a [anonimizat];

analiza principalelor rate de rentabilitate;

analiza profitului ;

aprecierea echilibrului financiar al agentului economic prezentat;

analiza bonității financiare (respectiv lichiditatea și solvabilitatea) a S.C. UZCONFTEZ SA;

[anonimizat]: bilanțul, [anonimizat]. [anonimizat], fără a [anonimizat]. [anonimizat], respectiv gradul de exigibilitate. Această retratare a bilanțului contabil are ca scop final obținerea bilanțului financiar.

CAPITOLUL I

[anonimizat]-[anonimizat], o disciplină indispensabilă acesteia. Rolul analizei este considerabil amplificat în contextul mecanismelor pieții odată cu creșterea gradului de complexitate a activității economice și financiare a  întreprinderii, cu profunde implicații în procesul de conducere, care nu se mai poate realiza numai pe bază de experiență și rutină, necesitând în plus analize pertinente care să stea la baza deciziilor operative și strategice.

Analiza financiară ajută la identificarea activității nesatisfăcătoare a întreprinderii și la stabilirea măsurilor care vor influența rezultatele în viitor. Prin cunoașterea postfaptică, curentă și previzională a activității agenților economici a rezultatelor interne și a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoașterea continuă a eficienței utilizării resurselor umane, materiale și financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficiența cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.

Într-o economie de piața modernă, principalul obiectiv al oricărei societăți comerciale este de a maximiza averea acționarilor, respectiv de a crește valoarea de piață a unei firme, obiectiv care poate fi realizat numai prin desfășurarea unei activități rentabile. Astfel, incă de la înființare,grijile conducătorilor întreprinderilor sunt legate de supraviețuirea și asigurarea rentabilitații întreprinderii.

Din punct de vedere al importanței sale, activitatea de analiză economico-financiară se plasează în mijlocul câmpului de legături existente între funcțiunile întreprinderii și funcțiile managementului, ceea ce înseamnă că realizarea oricărui atribut al conducerii presupune desfășurarea analizei economice ca instrument indispensabil fundamentării deciziilor.

Pe de altă parte, analiza economico-financiară asigură o evaluare globală a activității întreprinderii și a mediului economic în care aceasta își desfășoară activitatea.

Prin conceptele și tehnicile sale, analiza economico-financiară este organic integrată nu numai în sistemul conducerii și al evaluării ci și în activitatea de auditare a întreprinderilor, oferind o contribuție importantă la realizarea acesteia.

necesitatea informării actualilor și potențialilor acționari despre performanțele întreprinderii.

Analiza economico-financiară este practic indispensabilă în conducerea și gestionarea unei afaceri, motiv pentru care ea se constituie într-un instrument de baza la îndemână managementului întreprinderilor.

Una din principalele funcții ce revin analizei economico-financiare este aceea de instrument al managementului întreprinderii, deoarece a conduce competent înseamnă a cunoaște realitățile vieții economice în care întreprinderea activează, a cunoaște plusurile și minusurile entității pe care o conduci, ori acest lucru nu este posibil fără o analiză pertinentă.

O a două funcție importantă a analizei economico-financiare constă în diagnosticarea fenomenelor și proceselor economice, respectiv diagnosticarea stării de performanță pe care o întreprindere o realizează la un moment dat, în vederea luării unor decizii privind evoluția viitoare a acesteia.

Figura 1.1 – Conținutul procesului de analiză economico-financiară

Principalele metode ale analizei economico-financiare

Analizarea în ansamblu a activității firmei, în funcție de natura performanțelor economico-financiare, sau pe structuri organizatorice, presupusune utilizarea unui complex de metode, tehnici și procedee, respectiv a unei metodologii de analiză.

Noțiunea de metodă provine de la grecescul methodos, care înseamnă cale de cercetare.Metoda în contextul unei discipline științifice, reprezintă un proces teoretico-abstract prin care se stabilește calea ce trebuie urmată pentru realizarea obiectului său. Altfel, metoda reprezintă ansamblul de modalități de abordare, de principii, procedee și tehnici de analiză a fenomenelor și proceselor economice, de expunere a rezultatelor cercetării.

Tehnica reprezintă ansamblul procedeelor folosite în practicarea unei științe. În analiză se utilizează o serie de metode, tehnici și procedee specifice sau împrumutate din domeniul altor științe menite să contribuie la realizarea obiectivului ei.

Acestea se pot grupa în două categorii:

metode ale analizei cantitative;

metode ale analize calitative.

1.2.1 Metode calitative

Metodele analizei calitative a fenomenelor economico-financiare au ca obiect de bază:

stabilirea elementelor și relațiilor lor structurale;

a factorilor și cauzelor care explică fenomenul studiat, precum și dintre factorii care acționează;

construirea modelelor abstracte ale acestor fenomene economico-financiare.

Metodele utlizate, în general în analiza calitativă a realității obiective pot fi departajate în următoare ordine:

Metode de bază, care urmăresc determinarea relațiilor cauzale dintre fenomenele economico-financiare:

Metoda concordanței- un fenomen economico-financiar poate fi considerat drept cauza unui alt fenomen economico-financiar doar dacă face parte din ansamblul de împrejurări care preced fenomenul economico-financiar studiat.

Metoda diferenței-un fenomen economico-financiar poate fi considerat drept cauza unui alt fenomen economico-financiar doar dacă este prezent în ansamblul de împrejurări în care a apărut fenomenul economico-financiar studiat și este absent în ansamblul de împrejurări în care nu a mai apărut fenomenul economico-financiar studiat.

Metoda combinată (a concordanței și a diferenței)-un fenomen economico-financiar poate fi considerat cauza unui alt fenomen economico-financiar numai dacă este prezent în două sau mai multe ansambluri de împrejurări în care a apărut fenomenul economico-financiar studiat și este absent din alte două sau mai multe împrejurări în care a apărut fenomenul studiat.

Metoda variației concomitente-dacă variația unui fenomen economico-financiar determină întotdeauna apariția unui alt fenomen economico-financiar, atunci primul fenomen este cauza celui de-al doilea

Metoda soldului-dacă din cuantumul unui fenomen economico-financiar scădem acea parte care a fost determinată numai de unele fenomene economico financiare, cealaltă parte a acestui fenomen trebuie să fie determinată de fenomenele economico-financiare rămase.

Metode complementare, care urmăresc determinări analitice privind modelele economico-financiare:

Metoda descompunerii în elemente componente- vizează latura structurală a fenomenului economico-financiar studiat, rezultatele activității economico-financiare a întreprinderilor fiind reflectate cu ajutorul unor indicatori care se divid și se descompun constituind un suport concret al diagnozei fenomenelor petrecute în a activitatea firmei precum diviziunea după timpul de formare al rezultatelor, diviziunea după locul de formare al rezultatelor și diviziunea pe părți sau elemente componente.

Metoda grupării- constă în separarea colectivității cercetate în categorii omogene de unități, după variația uneia sau a mai multor caracterisitici. Alegerea caracteristicilor de grupare se face în funcție de scopul urmărit de analiză.

Metoda comparației- este utilă în aliza fenomenelor economico-financiare întrucât prezintă interes nu numai în comportarea fenomenului economico-financiar într-o anumită împrejurare, dar și comporatiile ce ar trebui făcute cu alte fenomene economico financiare. Este obligatorie asigurarea comparabilității datelor, atât din punct de vedere al omogenității conținutului, cât și al modului de exprimare într-un etalon unic care să fie determinat după o metodologie unitară.

1.2.2 Metode cantitative

Metodele cantitative de analiză au rolul de a măsură contribuția factorilor și elementelor componente asupra variației fenomenului studiat față de un anumit criteriu de comparație, fiind surprinsă, finalitatea de mărime și sens a legăturilor cauzale.

Principalele metode ale analizei cantitative sunt:

Metoda substituțiilor în lanț permite măsurarea contribuției diferiților factori la formarea sau modificarea rezultatului față de nivelul de bază.

Se aplică în cazul în care relațiile de tip determinist dintre factorii de influență au formă de produs sau raport.

Aplicarea corectă a metodei necesită respectarea următoarelor criterii de ordin procedural:

substituirea factorile, se face, obligatoriu, în ordinea condiționării lor economice: întâi factorii cantitativi, apoi factorii cu rol structural, apoi în final factorii cu rol calitativ;

operațiunile de substituire se fac succesiv, nu simultan;

un factor substuit rămâne în aceeași poziție și în operațiile ulterioare.

Metoda balanțieră sau metoda imput-output este folosită în analiza economică când se urmărește asigurarea unui echilibru între resursele și necesitățile din diferite domenii de activitate. Analiza oricărui fenomen se poate face atât în mărimi absolute, cât și în mărimi relative.

Metoda ABC își propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcție de poziția lor în cadrul întregului, purtând și denumirea de metoda 20/80.

Etapele aplicării metodei sunt:

definirea fenomenului și a parametrului specific acestuia;

stabilirea valorilor parametrului specific;

clasarea componentelor fenomenului analizat după legea ABC (în ordinea descrescătoare a parametrului specific);

determinarea valorii cumulate a parametrului specific;

determinarea celor trei grupe de semnificație ABC;

reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.

Metoda ratelor

Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile din punct de vedere logico-economic și care valorează mai mult decât cele două mărimi evaluate separat.

Metoda ratelor constituie un instrument operațional în procesul de analiză și evaluare internă a întreprinderii, serviind totodată și scopului analizei financiare externe.

Interpretarea ratelor necesită prudență pentru că în aparență pot arăta o situație bună, în realitate să ascundă anumite riscuri. Astfel sunt calculate mai ales acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menținere și dezvoltare a unei firme într-un context concurențial.

După conținutul lor ratele pot fi:

rate de lichiditate și solvabilitate, exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plata pe termen scurt, cu o perioadă de maturitate mică;

ratele de echilibru financiar evidențiază anumite proporționalități care se stabilesc în cadrul și între diferite fluxuri financiare;

ratele de gestiune, măsoară eficiența cu care întreprinderea își utilizează activele de care dispune;

ratele privind managementul datoriei, explică în ce măsură întreprinderea este finanțată prin credite;

ratele de rentabilitate, măsoară eficacitatea echipei manageriale, așa cum rezultă ea din veniturile obținute și din rentabilitea investițiilor.

Metoda analizei regresionale se aplică în cazul când între variabilele unui model economico-financiar există relații de cauzalitate de tip probabilist statistic.

Caracterul practic al acestei metode, justifică utilitatea sa atât în analiză post-factum, cât și în analizele previzionale, cu scopul declarat de a extrapola tendințele de evoluție ale unor fenomene economice în viitor.

Datorită complexității cauzale, formularea matematică a dependențelor statistice este inevitabil legată de unele simplificări. Astfel, modelul de corelație include unul sau mai mulți factori cu influență esențială.

Utilizarea acestei metode presupune respectarea unui anumit traseu:

stabilirea conținutului economico-financiar al fenomenului analizat și al factorilor care își exercită acțiunea asupra sa. În această fază se aleg variabilele modelului;

cunoașterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomen și factorii de influență și alegerea pe această baza a ecuației de regresie corespunzătoare;

determinarea valorilor parametrilor ecuației de regresie, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate, în vederea identificării complete a acestor funcții.

Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminantă, constituind o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea și interpretarea riscului la care se expune investitorul(creditorul întreprinderii), dar și între întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare.

Funcția scor reprezintă o funcție construită pe baza unui anumit număr de rate și a semnificației acestora în definirea sănătății financiare a firmei. În literatură de specialitate, primele funcții de scor au fost elaborate de economistul american Altman în anul 1968 și de economiștii francezi Connan și Holder în anul 1978.

Funcția scor se notează cu Z și are forma:

Z= ax1+bx2+…+zxn

Metoda scorurilor se folosește preponderent în analiza echilibrului financiar, unde nu înlocuiește alte metode ci le completează.

Metoda Cercetărilor Operaționale studiază obiectul supus atenției, pentru a se putea lua decizii fundamentate pe baza unor astfel de indicatori, în toată complexitatea lui și mai ales legăturile și interdepențele prin care se caracterizează fenomenul complex.

Principalele caracteristici sunt:

se concentrează în principal asupra procesului de luare a deciziilor;

fundamentează ștințiific deciziile manageriale;

examinează situațiile decizionale dintr-o perspectivă cuprinzătoare;

utilizează metode și cunoștințe din multe discipline;

constituie un suport pentru modelele matematice;

permite folosirea calculatoarelor electronice.

Metodologic foarte complex, cercetarea operațională poate răspunde unui câmp larg de probleme ale practicii economice: planificarea operativă și de perspectivă, repartiția optimă a investițiilor, prognoza progresului tehnic și a creșterii economice etc.

Desfășurarea etapelor cercetării

Din lucrarea fundamentală a lui C. W. Churchman, R. L. Ackoff, desfășurarea unei cercetări operaționale trebuie să parcurgă șase etape, după cum urmează:

formularea problemei- presupune stabilirea comportamentului eficient într-un anumit scop în funcție de obiectivele urmărite de beneficiarul cercetării; eficientă trebuie să se exprime în termeni comensurabili, iar aplicabilitatea modului de comportare să fie testată.

proiectarea unui model matematic pentru sistemul ce formează obiectul cercetării.

determinarea unei soluții optime prin metode matematice analitice sau prin soluțiile numerice ale modelului.

testarea modelului și a soluției. Această constituie etapă în care se examinează care din rezultatele obținute prin calcule sunt valabile și care nu mai corespund.

controlul și adecvarea soluției. Această etapă este necesară întrucât soluția își poate păstra valabilitatea doar cu condiția că variabilele necuprinse în model să-și conserve valorea, iar relațiile dintre variabilele cuprinse să rămână egale

transpunerea soluției în practică.

Metoda calculului marginal

Fundamental pentru analiza economică este ideea de funcție de producție. Ea și conceptul său apropriat, de funcție de utilitate, formează polii economiei neoclasice. Producătorul urmărește executarea acelor activități ce îi asigură obținerea outputului dorit. Intervin astfel factorii de producție, din a căror combinare rezultă diferite niveluri ale producției.

Abordarea marginalistă este o analiză statistică, dar și analitică, în același timp, a diferitelor fenomene. Are ca principal scop identificarea posibilităților de optimizare a unor factori de producție limitați sau costisitori de care dispune întreprinderea.

Metoda calculului marginal se folosește preponderent în analiza costurilor (în acest caz operându-se cu un indicator numit cost marginal), în analiza eficienței economice a utilizării factorilor de producție (indicatorii ce pot fi utilizați sunt: productivitatea marginală a muncii, productivitatea marginală a capitalului), precum și în analiza profitului (folosindu-se indicatorul profit marginal).

Benchmarkingul reprezintă procesul de căutare a unor performanțe superioare în raport cu concurența, prin aplicarea unor metode mai eficiente care permit întreprinderii să-și amelioreze performanțele și să creeze un avantaj concurențial.

Pe plan mondial sunt recunoscute următoarele tipuri de benchmarking:

benchmarking intern- Comparația se face între unități sau compartimente ale aceleiași firme. Este recomandabil în special firmelor cu structură teritorială care permite fiecărei unități teritoriale o dezvoltare specifică.

benchmarking competitiv- Comparația se face cu principalii competitori din domeniul de activitate al firmei.

benchmarking extern- Comparația se face cu liderii recunoscuți din domeniul de activitate. Analiza se face în special pentru a înțelege mecanismele de funcționare ale acestora și pentru a identifica ce anume se poate asimila la nivelul organizației analizate.

benchmarking funcțional(sau generic)- Comparația se face cu liderii recunoscuți din alte domenii de activitate. Analiza se face în special pentru a înțelege mecanismele de funcționare ale acestora și pentru a identifica practici ce pot fi asimilate la nivelul organizației noastre.

benchmarking de proces- Comparația se face pentru a îmbunătăți operații sau procese critice cu liderii recunoscuți din domeniul de activitate. Analiza se face pe baza hărților de proces pentru facilitarea comparației și analizei.

benchmarking internațional- Comparația se face cu firme situate în alte țări, în special când informațiile necesare nu sunt disponibile pe plan intern sau când se dorește că firma să fie competitivă și pe plan internațional.

Benchmarking-ul devine un nou mod de a face afaceri, obligând la o privire spre exterior pentru a asigura corectitudinea stabilirii obiectivelor, o permanentă testare a deciziilor interne comparativ cu standardele externe ale practicilor în domeniu.

Etapele activității practice de analiză economică

Efectuarea unei analize economice tematice sau complexe implică mai multe etape:

întocmirea tematicii de analiză. Analiza economică într-o unitate industrială începe prin stabilirea tematicii ce urmează a fi cercetată. Este necesar acest lucru pentru ca să fie stabilite problemele cheie ale analizei cărora trebuie să li se acorde toată atenția, întrucât atât pierderea în minuțiozitate, cât și studierea prea generală a unor laturi importante sunt tot atât de dăunătoare calității analizei și deci eficienței ei.

culegerea materialului necesar pentru analiză. În funcție de obiectivele concret stabilite ale analizei economice, se trece la gruparea informației necesare documentării asupra lor.

În analiza făcută la fața locului se poate folosi o informație bogată, inclusiv din categoria celei primare, de fundamentare, în felul acesta asigurându-se o bază de dimensiuni mai mari ceea ce se va reflecta în calitatea aprecierii și măsurilor ce se vor preconiza.

verificarea complexă a datelor supuse analizei. Informația economică în cadrul unităților industriale nu este totdeauna și absolut lipsită de erori sau chiar de defecțiuni de reflectare a proceselor sau evenimentelor economice. De aceea, indiferent de modalitatea de reflectare, prelucrare, stocare a informației, este necesară garanția veridicității. Această garanție presupune în esență două laturi, una de fond și alta de exactitate privind forma de exprimare.

Latura de fond privește măsura în care prin sistemul informațional economic al întreprinderii se oglindesc veridic evenimentele economice având în vedere definirea lor de esență și structurală în acord cu cerințele conducerii eficiente a unității sau sistemului.Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul, la exactitatea datelor de intrare.

prelucrarea și studierea datelor pe baza modelelor și procedeelor analizei economice. Materialul obținut, pentru a fi analizat necesită o sistematizare și prelucrare prealabilă, adaptată studierii evoluției indicatorilor, comparației rezultatelor, obținute de unitate cu sarcinile de plan, cu rezultatele perioadelor precedente sau ale altor unități similare.

Pornind de la aprecierea îndeplinirii planului la indicatorii generali, de la început se pot lămuri care sunt problemele ce necesită o analiză economică mai amănunțită spre care trebuie îndreptată atenția pentru desprinderea situațiilor cauzale.

Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor după timp și loc, o analiză care să depășească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează rezultatele și în spatele cărora se pot ascunde unele dificiențe. De aici rezultă necesitatea detalierii rezultatelor pe perioade cât mai scurte și diviziunii organizatorice cât mai mici.

În procesul de analiză economică se stabilesc, de asemenea, factorii, gradul și sensul în care ei au acționat asupra activității economice a unității. Măsurarea acțiunii lor se face prin metode de analiză adecvate grupului de legături cauzale care se cercetează.

elaborarea concluziilor și a măsurilor pentru ridicarea eficienței activității unității industriale. Pe baza materialului prelucrat, se stabilesc concluzii care privesc laturile principale ale activității unității industriale și propunerile pentru îmbunătățirea ei.

Concluziile se referă la problemele esențiale ale activității economico-financiare a unității, iar propunerile la măsurile concrete care să ducă la creșterea eficienței valorificării resurselor. Aceasta contituie substanța deciziilor adoptate de către organele de conducere.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND ANALIZA RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

2.1 Rentabilitatea ca indicator important de măsurare a eficienței unei firme

Într-o economie de piață modernă, maximizarea rentabilității reprezintă criteriul fundamental al deciziilor entităților de angajare a cheltuielilor de organizare a producției, de extindere sau de restrângere a acesteia.

Rentabilitatea este definită prin capacitatea unei entități de obținere din activitatea pe care o desfășoară un profit, în condițiile mobilizării resurselor de care dispune și constituie un instrument de fundamentare a tuturor deciziilor ce privesc atât gestiunea internă a entităților, cât și relațiile acestora cu partenerii de afaceri, dobândind în consecință și calitatea de a fi un criteriu important de apreciere a eficienței economice.

Eficiența economică are o sfera mai largă decât noțiunea de rentabilitate, întrucât vizează întregul sistem de indicatori ce reflectă diversele forme specifice eficienței economice- sistem grupat în subsisteme între care figurează și subsistemul indicatorilor rentabilității. Totuși, rentabilitatea oglindește eficientă economică finală a întregii activități economico-financiare, reprezentând o adevărată chintesența a tuturor laturilor eficienței economice.

O relație esențială o reprezintă relația dintre rentabilitate(profitabilitate) și dezvoltarea durabilă, ce trebuie adăugată în politică entităților că variabilă obligatorie, în momentul când la cele economice nu se obține reacția necesară, de compatibilitate cu cerințele dezvoltării durabile. Astfel nu se pune problema obținerii unui profit mare și cu orice preț, ci pe baza de activitate corelată cu asigurarea condițiilor ecologice normale.

Rentabilitatea sintetizează activitatea tuturor factorilor procesului de producție fiind un indicator de prim plan în sistemul de indicatori ai eficienței economice la nivelul microeconomic întrucât cea mai elementară judecată economică conduce la concluzia că ceea ce definește rezultatul activității din economie eficientă economică nu poate fi altceva decât valoarea suplimentar rămasă peste cea cheltuită, plusprodusul comparativ cu mijloacele investite pentru realizarea acestor valori. Rentabiliatea este o categorie economică legată de existența producției de mărfuri și a relațiilor bănești. Că o unitate economică să fie rentabilă , ea trebuie să acopere toate cheltuielile de producție și de circulație din venituri proprii și să realizeze un profit. Rentabilitatea reflectă tocmei capacitatea unităților economice de a obține profit de care să dispună ele și societatea în vederea dezvoltării economico-sociale.

Rentabilitatea este în concordanță cu eficiența economică, cu criteriile generale ale acesteia când:

ea este rezultatul muncii sociale recunoscute de societate, produsele activității întreprinse satisfac nevoile reale ale societății umane;

veniturile obținute pot acoperi costurile generate de activitatea respectivă;

se mai pot obține și alte necesități de ordinul general.

În literatura economică sfera de cuprindere a rentabilității este tratată în mod diferit: unii autori apreciază rentabilitatea prin întregul plusprodusul creat:;alții reduc rentabilitatea numai la nivelul profitului. Este evident că rentabilitatea în sens larg cuprinde întregul plusprodus creat, însă în practică rentabilitatea este privită în sens restrâns , fiind sinonoma cu obținerea de profit.

Creșterea maximă posibilă a profitului nu poate fi concepută că o situație absolută și definitivă. Structura factorilor ce condiționează mărimea rentabilității nu trebuie înțeleasă într-o manieră statică. În realitate ea se află într-o permanentă evoluție, asistăm la o continuă restructurare a îmbinării lor. Dinamică extrem de rapidă și diversă a acestor factori ce intră în corelație nu poate fixă rentabilității o valoare absolută și definitivă ci definește micșorarea acesteia imprimîndu-i tendința de a se apropia cît mai mult de acest punct. Prin urmare, creșterea maxim posibilă a profitului apare că fiind o suită de momente a căror evoluție se înscrie pe o linie de tendință.

Sporirea rentabilității are implicații favorabile nu numai pe plan intern, ci și relațiile economice externe ale țării respective.

2.1.1 Indicatori de măsurare a rentabilității

În mod obișnuit, pentru a exprimă rentabilitatea se utilizează două categorii de indicatori: profitul care reflectă marima absolută a rentabilității- fiind deci un indicator de volum al rentabilității și ratele de rentabilitate care reflectă mărimea relativă a rentabilității, fiind astfel un indicator ce măsoară gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit.

Exprimarea în mărimi absolute este limitativă, pe când cea în mărimi relative este comparabilă în timp, spațiu și structura organizatorică.

Figura 1.2: Rentabilitatea reprezentată schematic

Profitul reflectă modul de distribuire a resurselor consumate și are ca și componente esențiale veniturile și cheltuielile din activitatea economică.

În concordanță cu actualul sistem de planificare și de evidență economico-financiară, profitul net este prezentat într-o dublă ipostază:

1. ca profit net, ce rămâne la dispoziția firmei pentru a fi repartizat conform destinațiilor prevăzute, calculat ca diferența între profitul brut și impozitul pe profit;

2. ca profit brut, calculat ca diferență între veniturile totale și cheltuielile totale ale entității.

Pe baza sistemului informațional actual, putem afirma că, profitul brut al entității permite efectuarea unei analize nu doar la nivelul activității totale a întreprinderii, ca în cazul ptofitului net, ci pe cele trei tipuri de activități sau pe întreaga filieră a structurilor organizatorice, precum și pe fiecare produs al entității.

Putem determina rata rentabilității economice, de obicei, în două feluri:

ca un raport între masa profitului și volumul activității economice, reprezentat de cifra de afaceri. Masa profitului reflectă performanță entității, indiferent de modul de finanțare și sistemul fiscal. Aceasta permite aprecierea efortului depus de o entitate pentru obținerea de profit, volumul desfacerilor sintetizând în mod indirect consumul de resurse.

ca raport între profit și marimirea fiecărui factor de producție sau a altor elemente ce compun patrimoniul.

Modelele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au rol informativ diferit, dar, în același timp, oglindesc eficiența diferitelor laturi ale activității economice pe o perioada de timp. În cea mai mare parte, modelele utilizate în activitatea practică se bazează pe folosirea indicilor ce permit descompunerea pe factori a variației ratei rentabilității, stabilirea sensului și a mărimii influenței acestor factori. Indicatorii care exprimă efectul și efortul unei entități sunt cei ce se pot utiliza pentru determinarea ratei rentabilității.

2.1.1.1 Indicatori exprimați în mărimi absolute

Principalii indicatori utilizați sunt:

rezultatul exploatării;

rezultatul financiar;

rezultatul curent;

rezultatul exercițiului înaintea impozitării profitul impozabil (fiscal);

rezultatul net al exercițiului.

Rezultatul exploatării (profitul sau pierderea din exploatare) se determină ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile pentru exploatare. Modelul sintetic al exprimării este:

Pe= Ve – Che

Unde:

Pe = rezultatul exploatării

Ve = venituri din exploatare

Che= cheltuielile pentru exploatare

Modelul este valabil atât pentru firmele de turism cât și pentru cele de comerț. Pentru firmele de comerț veniturile din exploatare reprezintă în principal vânzările de mărfuri și respectiv stocarea (destocarea) mărfurilor.

Rezultatul financiar (profitul sau pierderea financiară) se determină ca diferență între veniturile financiare și cheltuielile financiare. Modelul sintetic al exprimării este:

Pf = Vf – Chf

Unde:

Pf = rezultatul financiar

Vf = veniturile financiare

Chf = cheltuielile financiare

Rezultatul curent (profitul sau pierderea curentă) se determină ca diferență între veniturile curente și cheltuielile curente. Modelul sintetic exprimat este:

Pc = Vc – Chc sau

Pc = (Ve + Vf) – (Che + Chf)

Unde:

Pc = rezultatul curent (rezultatul exploatării + rezultatul financiar)

Vc= veniturile curente (venituri din exploatare+venituri financiare)

Chc = cheltuielile curente (cheltuielile pentru exploatare + cheltuielile Financiare).

Rezultatul exercițiului înaintea impozitării se obține prin însumarea rezultatului curent cu rezultatul exercițiului. Modelul sintetic al exprimării este:

P’ = Pe + Pf

Profitul impozabil (fiscal) este format pe baza exercițiului înaintea impozitării la care se adaugă depășirile față de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli sau cu deducerile fiscale prevăzute de lege.

Pi = P’ – α,

Respectiv Pi = (Pe + Pf) – A

unde:

Pi = profitul impozabil;

Pe = rezultatul exploatării;

Pf = rezultatul financiar;

Α = corecturi în sensul precizat.

Rezultatul net al exercițiului (profitul sau pierderea netă) se determină ca diferență între profitul impozabil și impozitul pe profit. Modelul sintetic al exprimării este:

Pn = Pi – I

unde:

Pn = profitul net;

Pi = profitul impozabil;

I = impozitul pe profit.

Indicatori exprimați în mărimi relative

Indicatorii în mărimi relative utilizați în analiza rentabilității economice sunt ratele de rentabilitate.

Ratele de rentabilitate pun în evidență caracteristicile economice și financiare ale entităților, permițând comporararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora. În general ratele de rentabilitate se determină ca un raport între efectele comerciale și financiare obținute și eforturile depuse pentru obținerea lor.

Rentabilitatea unei entități se analizează prin trei mari categorii de rate:

ratele de rentabilitate comercială;

ratele de rentabilitate economică;

ratele de rentabilitate financiară.

Ratele de rentabilitate comercială

Analiza eficienței politicii comericiale (aprovizionare, stocare, vânzare), a politicii de prețuri practicate, se realizează cu ajutorul ratei rentabilitatii comerciale. Prin raportarea unui indicator al rentabilității în mărimi absolute la volumul vînzărilor, se evaluează capacitatea entității de a genera un profit pentru o mărime data a cifrei de afaceri

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor studii ale activității entității la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valorea adăugată.

Calitatea gestiunii unei întreprinderi este validată prin aprecierea produselor sale pe piață, situație evidențiată prin cifra de afaceri. Raportul dintre rezultatul obținut și cifra deafaceri reprezintă rata rentabilității comerciale.

Obiectivele analizei si sfera de investigare implica constructia acestui indicator prin luarea in considerare, in calitate de “efect” a rezultatului brut/net al exploatarii, excedentului brut al exploatarii sau marja comerciala, corespunzator activitatii curente de exploatare sau totale, reflectate prin intermediul cifrei de afaceri.

Există următoarele categorii de rate:

Rata marjei comerciale este utilizată în pricipal de entitățile cu activitate comercială. Această rată pune în evidență strategia comercială a entității analizate. O marja comercială redusă presupune cheltuieli generale riguroase și deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor ce permit reducerea costurilor cu privire la personal și economii asupra cheltuielilor de trasport, depozitare, etc. O marjă comercială ridicată presupune cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune către clienți.

Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare, independent de politica financiară, politica de investiții, incidența fiscalității și a elementelor extraordinare. Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit. Valoarea ridicată a ratei EBE evidențiază posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. O reducere a ratei EBE exprimă o creștere a productivității, în măsura ce în care rata nu este o simplă consecință a creșterii ratei marjei comerciale. O rată EBE scăzută în raport cu o rată a marjei comercială stabilă, exprimă o împovărare referitor la costurile exploatării.

Rata marjei nete exprimă eficiența globală a entității, respectiv capacitatea sa de a produce profit și de a rezista concurenței. Rata marjei nete prezintă facilități de calcul fiindcă aceasta nu presupune o pregătire ulterioară a datelor, fiind recomandată în analiza financiară, vizând scurte perioade dar și entități mici. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în totalitate un rezultat al activității de exploatare ci acesta poate fi generat de rezultatul unor operații de dezinvistire, operații extraordinare, sau a unor plasamente financiare.

Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării evidențiază eficiența activității de exploatare sub toate aspectele ei: industrial, administrativ și comercial. Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortismente și provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.

Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune entitatea pentru a-și asigura dezvoltarea si/sau renumerarea acționarilor săi.

Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune entitatea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri si cheltuieli de personal) pentru 0,1 lei bogăție creată.

Tabelul 1 Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică evidențiază eficiența capitalului economic angajat alocat activității de producție a entității. Acestea se calculează raportând un rezultat economic la total capitaluri investite (capital economic angajat). Ca rezultat economic se poate utiliza rezultatul exploatării sau excedentul brut de exploatare.

Rentabilitatea economică surprinde eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate pentru desfășurarea activității unei întreprinderi. Capitalurile angajate de o întreprindere în cursul unui exercițiu financiar sunt reprezentate de capitalurile proprii și capitalurile împrumutate. Remunerarea capitalurilor sub formă dividendelor sau a dobânzilor se realizează după ce sunt acoperite investițiile strategice (active fixe), investițiile de exploatare (nevoia de fond de rulment) și investițiile de echilibru (pentru asigurarea disponibilităților bănești). Rentabilitatea economică a capitalurilor investite nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor.

Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia.

Formula de determinare a ratei rentabilității economice este:

Unde:

– rata rentabilității economice;

– rezultatul exploatării;

– active totale;

CA- cifra de afaceri.

Rentabilitatea capitalului economic angajat in exploatare poate fi exprimata sub doua forme:

Re1= Rentabilitate economică brută

Re2=Rentabilitate economică netă

Tabel 2

Capital economic si capital economic angajat

Rata de rentabilitate economică trebuie să fie mai mare ca 0,25. În cazul acesta, entitatea poate reuși sa reînnoiască capitalurile angajate prin excedentul brut de exploatare în activitatea productivă a entității in circa patru ani. Pentru ca entitatea să aibă posibilitatea să își recupereze în totalitate capitalul economic angajat în activitatea de exploatare, este nevoie ca rata de rentabilitate economică să fie mai mare ca rata inflației.

Descompunerea rentabilității economice

Factorii determinanți ai rentabilitații economice sunt puși in evidență prin descompunerea acesteia în două rate explicative conform relației:

Nivelul marjei brute evidențiază rezultatul activității de exploatare, inclusiv finalizarea ei prin condițiile de comercializare evidențiate în cifra de afaceri

Rotația capitalului economic angajat prin cifra de a faceri exprimă gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

Rentabilitatea economică poate fi pusă în corelație direct cu rentabilitatea factorului muncă evidențiată de rata marjei asupra valorii adăugate, cu productivitatea activelor fixe și cu structura investiției. Formula de calcul este:

În concluzie, rata rentabilității economice poate fi majorată prin:

creșterea marjei asupra valorii adăugate;

creșterea productivității activelor fixe;

creșterea gradului de imobilizare a capitalului economic brut angajat;

acțiunea simultană a celor trei factori.

Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea unei entități de a degaja profit net prin intermediul capitalurilor proprii angajate în activitatea financiară.

Aceasta reflectă scopul dorit de acționari în final pentru entitatea sa, exprimat prin rata de remunerare a investiei de capital realizată de aceștia în procurarea acțiunilor ei sau a reinvestiri totale sau parțiale a profiturilor ce le revin de drept.

Formula clasică prin care exprimăm rentabilitatea financiară (Rf) este:

În situația în care capitalurile investite includ alături de capitalurile proprii și împrumuturile pe termen lung, putem calcula și rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente.

Rentabilitatea exprimată în acest mod renumerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor, având și o dimensiune pentru renumerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor.

Putem afirma deci că, rentabilitatea financiară este influențată de sursa de proveniență a capitalurilor proprii investite fiind, de aceea sensibilă la structura financiară a entității, respectiv la situația îndatorării acesteia.

Coeficientul de capitalizare bursieră( PER=Price earning ratio) se calculează în cazul în care entitatea supusă analizei este cotată la bursă.

Ca si rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă astfel:

adică:

Rentabilitatea financiară cu originea în rentabilitatea economică, va fi determinată de aproximativ aceiași factori, adică:

rata marjei nete de acumulare, factor cantitativ, ce măsoară profitabilitatea entității, fiind un indicator de politică industrială;

rotația activului total prin cifra de afaceri, factor calitativ, indicator de politică comercială;

rată globală de îndatorare, factor calitativ, ce reprezintă structura financiară și deci politica de finanțare.

Rata de rentabilitate financiară mai poate fi exprimată și sub forma:

Re=rentabilitatea economica

Rd=rata medie a dobanzii

CP=capitaluri proprii

DAT=datorii totale

i=cota de impozit pe profit

Dacă entitatea este profitabilă, fiscalitatea limitează efectul de levier. În cazul in care entitatea nu produce profit, fiscalitatea nu va avea influență asupra rentabilității financiare, iar relația se simplifică:

(Re-Rd)=efect de levier

(DAT/CP)-bratul levierului

Dacă efectul de levier este mai mare decât zero, rentabilitatea financiară va fi mai mare cu cât indatorarea va fi mai ridicată. Entitatea are interesul să se imprumute la maxim pentru a putea beneficia de efectul de levier.

Dacă efectul de levier este mai mic decât zero, îndatorarea va determina scăderea rentabilitații capitalurilor proprii, generând un efect invers efectului de levier si anume efectul de maciucă.

Ratele de rentabilitate a resurselor consumate

Rata rentabilității resurselor consumate se calculează prin raportarea unui indicator al rezultatelor la consumul de resurse implicat în obținerea lui, exprimînd în acest fel eficiența efortului materializat în costuri. Literatura de specialitate ne prezintă rată rentabilității resurselor consumate sub următoarele modalități de calcul:

sau

sau

sau

unde:

Rrc = rata rentabilității resurselor consumate;

P = profit aferent cifrei de afaceriș

CH = cheltuieli aferente cifrei de afaceri;Rexpl = rezultatul exploatării;

CHexpl = cheltuieli din exploatare; venituri din exploatare.

Dimensiunea ratei rentabilității resurselor consumate este dată în principal de variația structurii vînzărilor, a costului unitar și a prețurilor de vînzare.

Asupra ratei rentabilității resurselor consumate se remarcă influența costului, în sensuri diferite, atît prin numărătorul cît și prin numitorul raportului: creșterea costului antrenează atît scăderea numărătorului (a profitului) cît și creșterea numitorului (a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri). Din acest punct de vedere, impactul costului asupra ratei rentabilității resurselor consumate este mult mai puternic comparativ cu alte rate*.

După cel de-al doilea model, dimensiunea ratei rentabilității resurselor consumate este direct proporțională cu rezultatul exploatării și invers proporțională cu cheltuielile de exploatare. Prin dinamică relativă a rezultatului exploatării superioară celei înregistrate de cheltuielile de exploatare, creșterea ratei rentabilității resurselor consumate este evidență.

În literatura de specialitate, se discuta despre valoarea optimă a ratei rentabilității resurselor consumate că fiind încadrată între 9% și 15%.

Analiza diagnostic privind modele de măsurare a rentabilității

Rezultale finale ale activității economice-financiare desfășurată de o entitate se reflectă în profit și rata rentabilității.

Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul, în întregul său, capitalul propriu sau capitalul permanent, respectiv activele entității, aduc profit sau excedent de exploatare

În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității se situează printre cei mai sistematici indicatori de eficiență ai activității entității.

Indicatorul rata de rentabilitate, ca indicator de eficiență, poate căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau net, marja comercială, excedentul de exploatare- la numarător sau după cum se schimbă baza de raportare, care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, volumul producției vândute exprimată în prețuri de vânzare, mărimea activelor firmei etc.).

Diferitele modele de exprimare ale ratei rentabilității au putere informațională diferită, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activității econonomico financiare a entității. Indicatorii construiți în funcție de capitalul avansat sau angajat exprimă, în mare parte, interesele investitorilor, pe lângă ce indicatorii construiți pe baza resurselor consumate exprimă, în mare parte, interesele entității.

În general, ratele de rentabilitate sunt determinate ca un raport între efectele economice și financiare obținute (diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea acestora (activ total, capital investit, capital economic etc.).

Analiza diagnostic a profitului

Profitul este indicatorul de bază al conceptului de eficiență economico – financiară, ce constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi într-o economie de piață.

Economistul francez Fr. Perroux afirmă: „profitul este motorul esențial al societății. Proprietarii, oricare ar fi ei, agricoli sau industriali, au interesul de a produce cât mai mult posibil bogății punând în aplicare cele mai bune mijloace. Cu toate că repartiția finală a bogăției nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată”.

Profitul reprezintă scopul final al activității de exploatare al oricărei activități lucrative. Profitul reflectă eficiența folosirii resurselor materiale, umane si financiare ale firmei, respectiv rezultatul final al activității de exploatare al întregii activități economico-financiare a firmei.

Profitul brut și profitul net al firmei reprezintă indicatori sintetici prin care se apreciază sub formă absolută rentabilitatea unei firme. Analiza profitului brut și a profitului net se realizează pe baza contului de profit și pierdere, acesta reprezentând principala sursă de informații pentru analiza rentabilității.

Examinarea din punct de vedere structural a profitului brut (înaintea impozitării) presupune aprecierea ponderii și dinamicii celor trei tipuri ale profitului: din exploatare,financiar și extraordinar. Important într-o asemenea evaluare este ca dinamica profitului din exploatare să devanseze dinamica celorlalte tipuri, acesta punând în valoare de fapt eficiența potențialului tehnico–tehnologic și uman și nu în ultimul rând eficiența managerială.

Analiza diagnostic a profitului brut

Relațiile de calcul ce pot fi ulilizate în analiza diagnostic de tip factorial a profitului brut sunt:

Pb=Vt-Ct,

Vt=Ve+Vf și Ct=Ce+Cf

unde:

Vt- venituri totale;

Ct- cheltuieli totale;

Pb- profitul brut;

Explicarea factorială a profitului brut după modelul Pb=Vt-Ct se prezintă astfel:

Abaterea profitului brut

Măsurarea influenței factorilor:

Influența veniturilor totale

-Influența veniturilor din exploatare

-Influența veniturilor financiare

Influența cheltuielilor totale

-Influența cheltuielilor din exploatare

-Influența cheltuielor financiare

Analiza diagnostic a profitului din exploatare

Profitul aferent activității din exploatare (producție și comercializare) se poate determina pe baza contului de profit și pierdere ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielilor din exploatare. Pe lângă această modalitate se mai pot utiliza o serie de modele

de analiză prezentate mai jos.

Profitul din exploatare, ca oricare rezultat, în afară de analiza dinamică se examinează și din punct de vedere factorial.

Într-o asemenea analiză diagnostic se pot avea în vedere modelele următoare:

Modele care evidențiază resursele utilizate:

modele bazate pe influența resurselor de muncă:

respectiv

unde:

– numărul mediu de salariați;

Qe- producția exercițiului;

CA- cifra de afaceri;

Pe- profitul din exploatare;

– productivitatea muncii;

-gradul de valorificare a producției exercițiului;

-profitabilitatea vânzărilor, respectiv a veniturilor din exploatare.

modele bazate pe influența resurselor tehnice:

unde:

-valoarea medie a mijloacelor fixe;

-valoarea medie a mijloacelor fixe active;

-rata de structură a mijloacelor fixe sau ponderea mijloacelor fixe active in total mijloace fixe;

-randamentul mijloacelor fixe active.

Modele care evidențiază influența patrimoniului și a elementelor sale componente:

unde:

At-activ total;

Ac-Activ circulant;

-ponderea activelor circulante în total activ;

-eficiența activelor circulante caracterizate pe baza cifrei de afaceri;

-eficiența activelor de exploatare caracterizate exercițiului.

Pornind de la modelul , explicarea factorială a profitului din exploatare se realizează astfel:

Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă parte principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de faceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării. De aceea, în analiza rentabilității agenților economici, studiul rezultatului aferent cifrei de afaceri i se recomandă o atenție deosebită.

În vederea analizei diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri în ipoteza în care entitatea nu efectuează și cumparări-vânzări, se pot utiliza mai multe modele ca de exemplu:

Modelul stabilit în funcție de volumul vânzărilor, prețului de vânzare al produselor precum și costul acestora:

După modelul explicarea factorială a profitului aferent cifrei de afaceri se realizează in modul următor:

Modele stabilite în funție de timpul de muncă total respectiv volumul de muncă și a resurselor tehnice:

P=Tx

După modelul: P=Tx explicarea factorială a profitului aferent cifrei de afaceri se realizează astfel:

T1xT0x

După modelul : explicarea factorială a profitului aferent cifrei de afaceri se realizează astfel:

2.2.2 Analiza diagnostic a principalelor rate de rentabilitate

Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere) și un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afaceri netă, resurse consumate) sau un stoc (capital propriu, active totale). Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul său aduce profit. În ansamblul indicatorilor economico-financiari rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficiență ai activității întreprinderii.

Analiza diagnostic a ratei rentabilitații economice

Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia. Ea exprimă eficiența activității comerciale a firmei, asigurând legătura dintre profitul și cifra de afaceri netă. Rata rentabilității economice măsoară performanțele totale ale activității unei firme, independent de modul de finanțareși de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima sub mai multe forme, iar în funcție de modul de exprimare a indicatorului de efort întâlnim:

rata rentabilității economice a activelor, când indicatorul de efort este reprezentat de activele totale sau cele de exploatare;

rata rentabilității economice a capitalului investit, când indicatorul de efort este reprezentat de capitalul investit.

Modelul principal de exprimare a ratei rentabilitatii economice pot fi considerate:

Unde:

Re-rata rentabilității economice;

Pb-Profitul brut;

At-Activ totalș

Ai-active imobilizate;

Ac-active circulante.

După modelul: explicarea factorială a ratei rentabilității economce se realizează astfel:

Construirea ratei pe baza unui anumit rezultat determină o viziune specifică semnificației rezultatului:

utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată independentă atât de politica fiscală și

de structura capitalurilor (politica de finanțare), cât și de fluxurile extraordinare;

daca rata rentabilității economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării ,

va fi independentă și de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele

menționate anterior;

folosirea profitului brut, variantă mai puțin uzitată, este utilă managerilor întreprinderii și va

determina un nivel mai ridicat al ratei, în măsura în care celelalte doua activități (financiară

și extraordinară) aduc profit.

În teoria și practica internațională, această rată este cunoscută sub denumirea „Return OnAssets”(ROA):

,

unde:

ROA – rata rentabilității economice;

EBIT – rezultatul înainte de impozitare și dobânzi (earnings before interests and taxes);

TA – total active (total assets).

Analiza diagnostic a ratei rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare (Rf) exprimă eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei. Din acest considerent, rata rentabilității financiare prezintă o importanță deosebită, în primul rând, pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acesteia, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunțarea, pentru o perioadă limitată, la o parte din dividendele cuvenite. Managerii, la rândul lor, vor fi interesați să păstreze un nivel corespunzător al acestei rate, pentru a-și putea păstra pozițiile și a realiza criteriile de performanță ale firmei.

Rata rentabilitatii financiare reflecta corelatia dintre profitul net, considerat venit al actionarilor si capitalurile proprii ale firmei:

După modelul de corelație: , explicarea factorială a ratei rentabilității financiare se prezintă astfel:

Această rată constituie un indicator relevant în aprecierea poziției întreprinderii pe piață. O remunerare în creștere a capitalurilor investite asigură:

un acces facil la resurse financiare datorită încrederii proprietarilor actuali de a reinvesti în întreprindere și a potențialilor investitori – deținători de resurse financiare disponibile pentru plasamente;

capacitatea de dezvoltare.

Analiza ratei rentabilității financiare permite defalcarea influenței factorilor determinanți și identificarea anumitor aspecte semnificative pentru interpretarea performanțelor întreprinderii la nivelul fiecăruia dintre aceștia, utilizându-se mai multe modele de analiză factorială, în funcție de obiectivele urmărite:

a) ;

b).

unde:

Vt – venituri totale;

At – activul total;

Vt/At – viteza de rotație a activului total exprimat prin nr de rotații;

Cp – capitalul propriu;

At/Cp – factorul de multiplicare al capitalului propriu (brațul pârghiei financiare);

Pn – profitul net;

Pb – profitul brut;

Pn/Vt – profit net la 1 leu venituri.

În baza primului model se pot face următoarele observații:

Accelerarea vitezei de rotație a activului total reprezintă o condiție esențială pentru creșterea ratei rentabilității financiare a întreprinderii, exprimată în baza capitalurilor proprii.

Cu cât factorul de multiplicare a capitalului propriu este mai mare, cu atât rentabilitatea financiară este mai mare. În practica economică există însă o limită a gradului de îndatorare, fixată de bănci, majoritatea acestora considerând că limita maximă admisă pentru gradul de îndatorare este de 70% din sursele totale ale întreprinderii și că depășirea acestei limite trebuie să atragă pentru întreprinderea în cauză dobânzi mai mari și garanții suplimentare, întrucât riscul financiar este mai mare, iar factorul de multiplicare este mai mare

Creșterea rentabilității nete a veniturilor totale reprezintă calea cea mai sigură pentru creșterea profitului net, fiind determinată în primul rând de eficiența activității de exploatarea firmei.

Cel de-al doilea model scoate în evidență eficiența utilizării capitalului propriu, rentabilitatea brută a veniturilor totale și ponderea profitului net în profitul brut, acest din urmă element reflectând evoluția impozitului pe profit a elementelor nedeductibile din punct de vedere fiscal precum și a deducerilor fiscale.

Analiza diagnostic a ratei rentabilității comerciale

Calitatea gestiunii unei întreprinderi este validată prin aprecierea produselor sale pe piață, situație evidențiată prin cifra de afaceri. Raportul dintre rezultatul obținut și cifra deafaceri reprezintă rata rentabilității comerciale.

Rata rentabilitatii comerciale calculata in functie de marja comerciala pune in evidenta posibilitatea acoperirii tuturor cheltuielilor intreprinderii, cu exceptia costului de achizitie a marfurilor vandute. Importanta cunoasterii acestui indicator rezida in aceea ca in cazul intreprinderilor comerciale o singura categorie de cheltuieli, respectiv costul de cumparare, este direct proportional cu vanzarile realizate, celelalte cheltuieli avand un caracter structural accentuat.

În literatura de specialitate există mai multe moduri de calcul a acestei rate de rentabilitate, dar cele mai utilizate sunt următoarele:

unde:

Rc – rata rentabilității comerciale;

Rcn – rata rentabilității comerciale nete;

RMb – rata marjei brute din vânzări;

CA – cifra de afaceri netă;

Pr – profit aferent cifrei de afaceri nete;

Po – profit operațional;

Pn – profit net.

` Ca modele de calcul și analiză ale ratei rentabilității comerciale se pot utiliza:

unde:

P–profitul aferent cifrei de afaceri;

qvi–producția vândută pe produse;

ci–costul pe produse;

pi-preț mediu de vânzare pe produse;

ci -costul pe produsul „i”.

Explicarea factorială a ratei rentabilității comerciale pe baza modelului, se prezintă astfel:

Majoritatea autorilor consideră că ordinea în care acționează factorii asupra ratei rentabilității comerciale este următoarea:

structura cifrei de afaceri pe produse;

prețul de vânzare pe produs, fără TVA;

costul complet unitar.

Analiza diagnostic a ratei rentabilității resurselor consummate

Rata resurselor consumate, denumită și rata rentabilității costurilor, reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor. În opinia multor specialiști, rata resurselor consumate ar trebui să fie cuprinsă între 9% și 15%.

Dimensiunea ratei rentabilității resurselor consumate este dată în principal de variația structurii vînzărilor, a costului unitar și a prețurilor de vînzare.

Rata resurselor consumate, denumită si rata rentabiliățtii costurilor, reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor. În opinia multor specialiști, rata resurselor consumate ar trebui să fie cuprinsă între 9% și 15%.

Asupra ratei rentabilității resurselor consumate se remarcă influența costului, în sensuri diferite, atît prin numărătorul cît și prin numitorul raportului: creșterea costului antrenează atît scăderea numărătorului (a profitului) cît și creșterea numitorului (a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri). Din acest punct de vedere, impactul costului asupra ratei rentabilității resurselor consumate este mult mai puternic comparativ cu alte rate.

În analiza diagnostic de tip factorial a ratei rentabilității resurselor consumate se poate utiliza următorul model de analiză:

După modelul , explicarea factorială a ratei rentabilității resurselor consumate se prezintă astfel:

Factorii direcți de influență asupra modificării ratei rentabilității resurselor consumate sunt:

structura cifrei de afaceri pe produse;

costurile complete unitare;

prețurile de vânzare.

Asupra acestei rate de rentabilitate, costurile exercită o dublă acțiune, influențând diferit mărimea numărătorului și numitorului. În cazul depășirii costurilor unitare numărătorul (reprezentând profitul) se reduce, iar numitorul (reprezentând cheltuielile totale) crește, ceea ce face ca influența negativă a acestui factor asupra ratei rentabilității resurselor consumate să fie mult mai puternică decât în cazul altor rate.

CAPITOLUL III

ANALIZA RENTABILITĂȚII LA S.C.UZCONFTEX TOTAL S.A.

3.1 Prezentarea principalelor date despre întreprindere

3.2 Analiza profitului

Determinarea profitului în perioada determinată se poate vizualiza cu ajutorul graficelor individuale, ce permit o sesizare mai rapidă a evoluției veniturilor si a cheltuielilor totale.

Astfel, profitul brut poate fi calculat ca diferență între veniturile totale si cheltuielile totale ale entității:

În anul 2013:

=Vt2013-Ct2013= 602498-545657= 56841 lei

În anul 2014:

=Vt2014-Ct2014= 484610-422313= 62297 lei

În anul 2015:

=Vt2015-Ct2015= 87052-74938= 12114 lei

În acest caz, pot constata că anul 2014 a reprezentat un an foarte bun în activitatea entității, aceasta a înregistrat cea mai mare valoare a profitului brut de 62297 lei. Anul anterior s-a înregistrat o valoare a profitului brut mai mică decât în anul 2014, 56841 lei, însă cea mai mică valoare a profitului a fost atinsă în perioada 2013-2015, în anul 2015 cu valoarea de 12114 lei.

Analiza structurală a profitului

Pentru realizarea analizei structurale a profitului o să utilizez valorile veniturilor si cheltuielilor din toate cele trei domenii de activitate, pentru perioada 2013-2015, pe care le voi prelua din contul de profit și pierdere și le voi prezenta în tabelul următor:

Rezultatul exploatării

Profitul sau pierderea din exploatare se determină ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile din exploatare:

În anul 2013:

=Ve2013-Ce2013= 602169-543551=58618 lei

În anul 2014:

=Ve2014-Ce2014= 484136-420958=63178 lei

În anul 2015:

=Ve2015-Ce2015= 87046-74938=12108 lei

Graficul rezultatul exploatării este reprezentat în figura:

În acest caz, constat că entitatea a înregistrat un profit din activitatea de exploatare, cea mai mare valoarea fiind înregistrată in anul 2014, 63178 lei. Anul 2014 a fost un an bun și pentru activitatea de exploatare.

Ca si în cazul profitul brut, cea mai mică valoare a fost înregistrată în anul 2015, 12108 lei. Anul 2013 a fost un an la fel de bun pentru activitatea de exploatare ca si anul 2014 înregistrând cu doar 4560 lei mai puțin.

Rezultatul financiar

Profitul sau pierderea financiară se determină ca diferență între veniturile financiare și cheltuielile financiare:

În anul 2013:

=Vf2013-Cf2013= 329-2106= -1777 lei

În anul 2014:

=Vf2014-Cf2014=474-1355= -881lei

În anul 2015:

=Vf2015-Cf2015= 6-0= 6 lei

Graficul rezultatului financiar este reprezentat în figura:

În cazul acesta, constat că entitatea a înregistrat pierdere din activitatea financiară, în anul 2013 înregistrând o pierdere în valoare de 1777 lei, ca mai apoi în anul următor să înregistreze o pierdere mai mică în valoare de 881 lei, ajungând in 2015 la un mic profit de 6 lei, o valorea care este înregistrată din cauză că în acest an nu am avut parte de venituri și cheltuieli financiare, în schimb ce în anii precedenți,2013 si 2014, cheltuielile financiare au fost mai mari decît veniturile financiare.

Rezultatul curent al exercițiului

Profitul sau pierderea curentă se determină ca diferență între rezultatul exploatării și rezultatul financiar:

În anul 2013:

=Re2013-Rf2013= 58618-1777= 56841

În anul 2014:

=Re2014-Rf2014= 63178-881= 62297

În anul 2015:

=Re2015-Rf2015= 12108-6= 12102

Graficul rezultatului curent al exercițiului este reprezentat în figura:

În acest caz avem de a face din nou cu un profit, valorile înregistrate fiind aceleași cu cele ale profitului brut.

Rezultatul net al exercițiului

Profitul sau pierderea netă se determină ca diferență între profitul impozabil (profitul brut) și impozitul pe profit.

Din analiza contului 691 “Cheltuieli cu impozitul pe profit” reiese faptul că entitatea a avut următoarele cheltuieli conform contului de profit si pierdere:

În anul 2013-impozit pe profit 9095 lei

=Pfb2013-Ipf2013= 56841-9095= 47746 lei

În anul 2014-impozit pe profit 10592 lei

=Pfb2014-Ipf2014= 62297-10592= 51705 lei

În anul 2015-impozit pe profit 0 lei

=Pfb2015-Ipf2015= 12114-0= 12114 lei

Grafic profit net al exercițiului este reprezentat în figura:

3.3 Analiza ratelor de rentabilitate

Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere) și un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afaceri netă, resurse consumate) sau un stoc (capital propriu, active totale).

Analiza ratei de rentabilitate economică

Rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia.

Pentru analizarea ratei rentabilității economice în cadrul societății alese voi folosi următorul model:

Unde:

– rata rentabilității economice;

– rezultatul exploatării;

– active totale;

CA- cifra de afaceri.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil voi realiaza un tabel cu informațiile necesare pentru a determina rata rentabilității economice:

Rata rentabilității economice va avea următoarele valori:

În anul 2013:

În anul 2014:

În anul 2015:

Analiza factorială a ratei rentabilității economice:

Pentru perioada 2013-2014:

, din care datorită influenței următorilor factori direcți și indirecți:

influența modificării vitezei de rotație a activului total exprimată ca număr de rotații ():

=

influența modificării ratei rentabilității comerciale (

Pentru perioada 2014-2015:

, din care datorită influenței următorilor factori direcți și indirecți:

influența modificării vitezei de rotație a activului total exprimată ca număr de rotații ():

=

influența modificării ratei rentabilității comerciale (

Graficul ratei rentabilității economice este reprezentat în tabelul:

În perioada 2013-2014 pot constata o creștere a ratei rentabilității economice cu 5,2%, de la 12,7%, valoarea înregistrată în anul 2013, la 17,9%, valoarea înregistrată în anul 2013. În schimb în perioada 2014-2015, constat o scădere a ratei rentabilității economice cu 2,6%.

Această scădere se datorează faptului că atât viteza de rotație a activului total, cât și rata rentabilității ecomerciale au influențat în mod negativ evoluția ratei rentabilității economice.

În anul 2014 constat că s-a înregistrat cea mai mare valoare a ratei rentabilității economice, 17,9 %.

Analiza ratei rentabilității financiare

Rentabilitatea financiară exprimă corelația dintre profit și capitaluri în calitatea lor de surse de finanțare a activității entității.

În funcție de capitalul utilizat în determinarea aceste rate, în literatura de specialitate avem doi indicatori:

Rata rentabilității financiare a capitalului propriu;

Rata rentabilității financiare a capitalului permanent.

Formula clasică prin care exprimăm rentabilitatea financiară (Rf) este:

unde:

– rata rentabilității financiare a capitalului propriu;

– profitul net;

– capitalul propriu;

– venituri totale;

– active totale.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și a bilanțului contabil voi realiza un tabel cu informațiile necesare pentru a determina rata rentabilității financiare după cele două modele:

Valorile ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii sunt:

În anul 2013:

În anul 2014:

În anul 2015:

Analiza factorială a ratei rentabilității financiare:

Pentru perioada 2013-2014:

, din care :

influența modificării vitezei de rotație a activului total, exprimată prin număr de rotații (;

influența modificării factorului de multiplicare a capitalului propriu ( );

influența modificării rentabilității nete a veniturilor totale ():

Pentru perioada 2014-2015:

, din care:

influența modificării vitezei de rotație a activului total, exprimată prin număr de rotații (;

influența modificării factorului de multiplicare a capitalului propriu ( );

influența modificării rentabilității nete a veniturilor totale ():

Grafic rata rentabilității finaciare este reprezentat în graficul:

Constat ca rata rentabilității financiare crește semnificativ.

În perioada 2013-2014, rata rentabității financiare crește de la 16,55%, valoare atinsă în anul 2013, la 24,14% în anul 2014, fiind înregistrată o creștere cu 7,59%. Creșterea ratei rentabilității financiare continuă ajungând în anul 2015 la o valoarea aproape de 100%, 92,91%. Influența modificării factorului de multiplicare a capitalului propriu a contribuit la acestă creștere înregistrând o valoare de 74,6% în perioada 2014-2015.

Analiza ratei rentabilității comerciale

Analiza ratei rentabilității comerciale se poate realiza prin utilizarea următorului model:

unde:

– rata rentabilității comerciale;

– rezultatul exploatării;

CA- cifra de afaceri.

Utilizând datele din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil voi întocmi următorul tabel cu informațiile necesare pentru a determina rata rentabilității comeciale:

Valorile ratei rentabilității comerciale sunt:

În anul 2013:

În anul 2014:

În anul2015:

Analiza factorială a ratei rentabilității comerciale a fost realizată la analiza factorială aratei rentabilității economice.

Graficul ratei rentabilității comeciale este reprezentat în figura:

Constat o ușoară creștere a ratei rentabilității comerciale calculată prin raportarea rezultatului exploatării la cifra de afaceri de la 9,73%, valoare înregistrată în anul 2013, la 13,04% în anul 2014. În continuare această rata continuă să crească, înregistrând o creștere cu 0,86% de la 13,04% la 13,9%.

Analiza ratei rentabilității resurselor consumate

Rata rentabilității resurselor consumate se calculează prin raportarea unui indicator al rezultatelor la consumul de resurse implicat în obținerea lui, exprimînd în acest fel eficiența efortului materializat în costuri.

Formula de calcul pe care o voi folosi în determinarea ratei rentabilității comerciale:

unde:

– rezultatul exploatării;

– cheltuieli din exploatare.

Utilizând datele din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil voi întocmi următorul tabel cu informațiile necesare pentru a determina rata rentabilității resurselor consumate:

Valorile ratei rentabilității resurselor consumate sunt:

În anul 2013:

În anul 2014:

În anul 2015:

Graficul ratei rentabilității resurselor consumate o voi reprezenta în figura:

Se observă că rata rentabilității resurselor consumate are tendința de a crește, în anul 2014 crescând de la 10,7%, valoare înregistrată în anul 2013, la 15,00%, o creștere cu 4,3%.

În anul următor, în 2015, a crescut și mai mult, înregistrând o valoare de 16,15%, cu 1,15% față de anul 2014.

Astfel, pot spune că rata rentabilității resurselor conumate în perioada 2013-2015 are un trend ascendent, pornind de la 10,7% în 2013, ajungând în anul 2015 la 16,15%.