Analiza profitului și a pragului de rentabilitate la S.C. … [611915]

Analiza profitului și a pragului de rentabilitate la S.C. …………………..
CAPITOLUL 1. PROFITUL – INDICATOR DE EXPRIMARE A RENTABILITĂȚII
FIRMELOR
1.1. Locul rentabilității În cadrul indicatorilor de exprimare a eficienței economice
1.2. Profitul – expresie absolută a situației real pozitive a firmei
1.3. Sursele informaționale ale analizei profitului
1.3.1. Contul de profit și pierdere
1.3.2. Soldurile intermediare de gestiune
1.4. Aspecte metodologice privind calculul și a naliza pragului de rentabilitate

CAPITOLUL 2. STUDIU PRIVIND ANALIZA PROFITULUI ȘI A PRAGULUI DE
RENTABILITATE LA S.C. ………..
2.1. Prezentarea generală a S.C.
2.2. Analiza excedentului brut de exploatare
2.3. Analiza rezultatului total al exercițiului
2.3.1. Analiza structurală a profitului total
2.3.2. Analiza factorială a profitului total
2.4. Analiza rezultatului din exploatare
2.5. Analiza pragului de rentabilitate
2.6. CĂI DE CREȘTERE A PROFITULUI LA S.C. ..
Concluzii

1.1. Locul rentabilității în cadrul indicatorilor de exprimare a eficienței
economice

Eficienț a are un caracter complex. Ea trebuie analiza tă din punct de vedere economic și
social, la nivel microeconomic și macroeconomic, static și dinamic. Indiferent de modul de
exprimare și de nivelul analizei, eficiența trebuie să asigure orientarea proiectelor spre domeniile
prioritare . Termenii de efici ență ș i eficacita te nu sunt noi, ei fiind folosiți încă din antichitate.
Ambele cuvinte provin din latină: eficienț a deriva din efficere = a efectua, iar eficacitatea din
efficas -efficacis = care are efecte dorite.
Conceptul de eficiență a cunoscut o largă răspândire în secolul nostru. Î n prezent, el are o
aplicabilitate generală la aplicarea deciziilor. Eficiența economică se conturează deci î n urma
compararii ef ectelor unei acț iuni (cum ar fi veniturile), cu eforturile necesare producerii ei (cum
ar fi ch eltuielile). Se formulează și o altă definiție, astfel: categoria economică de eficiență
exprimî relația de cauzalitate î ntre efectele rezultate din desfăș urarea unei activități ș i efortul
ocazionat de acesta. Se poate spune că eficiența economică este str ans legată de pro cesul de
folosire a resurselor în economie, iar trasătura sa esențială este raportul de cauzalitate efort/efect.
Se desprinde astfel ideea că eficiența economică reprezintă interacțiunea ce se stabilește între
cantitatea ș i calita tea resur selor și volumul și structura rezultatelor obținute î n urma consumului
de resurse.
Abordarea sistematică a eficienței economice este o problemă de importanță nu numai
teoretică, ci și practică, sporirea efectelor utile pe unitatea de efort trebuind să aibă în vedere
întreaga activitate în toate ramurile și pe toate treptele structurii organizatorice. În ceea ce
privește abordarea problemei sistemului de indicatori ai eficienței activității economice, pe
primul loc nu se impune găsirea unui criteriu unic sau a aunui indicator sintetic de exprimare a
acesteia. Sistemul de indicatori care exprimă eficiența economică trebuie să asigure nu umai
constatarea unei situații, ci să permită intervenția activă a factorilor de răspundere pentru
obținerea unei eficințe m axime. Eficiența economică poate fi cercetată după mai multe criterii.
a) Din punct de vedere al fazelor producției sociale se disting următoarele forme de
eficiență:
 A cercetării științifice,
 A producției,
 A repartiției,
 A schimbului,
 A consumului.
b) Din punct de vedere al resurselor antrenate de activitățile economico – sociale, avem:
 Eficiența utilizării resurselor umane (productivitatea muncii);
 Eficiența utilizării mijloacelor fixe;
 Eficiența utilizării capitalului total;
 Eficiența investițiilor, etc.
c) Din p unct de vedere al diviziunii muncii pe ramuri de activitate:
 Eficiența activității industriale;

 Agricole,
 De construcții,
 Transporturi, etc.
Ținând seama de posibilitățile de exprimare a eforturilor și a efectelor la nivelul
întreprinderii, sistemul de ind icatori a eficienței trebuie să cuprindă în principal următorii
indicatori:
 Indicatori de eficiență ai utilizării forței de muncă (productivitatea muncii);
 Indicatori de eficiență ai utilizării mijloacelor fixe productive;
 Indicatori de eficiență ai folosirii mijloacelor circulante și de valorificare a meteriilor
prime, materialelor, combustibilului și energiei;
 Indicatori de eficiență ai capitalurilor totale utilizate;
 Indicatori de cheltuieli la 1000 lei venituri;
 Indicatori de rentabilitate .
Rentabilitatea se definește prin capacitatea unei societăți comerciale de a obține din
activitatea pe care o desfășoară un profit sau un beneficiu.
Rentabilitatea reprezintă criteriul fundamental de apreciere a eficienței activității
comerciale, în mărimea ei reflectîndu -se toate raporturile dintre eforturile depuse și rezultatele
obținute de societățile comerciale. Tocmai acest conținut de sinteză motivează abordarea ei în
finalul criteriilor de evaluare a eficienței
Rentabilitatea poate fi exprimat ă prin următoarele categorii de indicatori de evaluare:
 indicatori în mărimi absolute – marje între venituri și cheltuieli. Profitul reflectă
mărimea absolut ă a rentabilității;
 indicatori în mărimi relative – rate între rezultate și cheltuieli sau capitaluri utilizate.
Gradul de rentabilitate al unei întreprinderi nu poate fi exprimat doar prin analiza
marjelor. Acestea nu furnizează un tablou complet, putând exista întreprinderi foarte rentabile cu
marje mici, precum și întreprinderi cu rentabilitate scăzută, dar cu marje mari. Gradul real de
rentabilitate al întreprinderii poate fi caracterizat mai fidel prin ratele de rentabilitate, care
exprimă eficiența utilizării capitalului. La calcularea gradului de rentabilitate al întreprinderii se
poate utiliza ca și rezultat al exercițiului profitul, atât net cât și brut, cuprinzând totodată și
impozitele sau datoriile financiare. Rezultatul financiar al întreprinderii rezultă din diferența între
venituri și cheltuieli.
Cheltuielile și veniturile pot fi structurate p e domenii de activitate, și anume :
 cheltuieli și venituri de exploatare (de bază);
 cheltuieli și venituri financiare;
 cheltuieli și venituri extraordinare.
Plecând de la gruparea indicatorilor de eficiență economică observăm că eficiența este o
categorie economică mai vastă decât rentabilitatea, relația dintre acestea fiind aceea dintre întreg

și parte. Rentabilitatea nu reprezintă decât forma de exprimare a eficienței economice, care
alături de alți indicatori (productivitatea muncii, randamentul utilajelor, gradul de valorificare al
materialelor, etc) formează sistemul de indicatori al eficienței economice. Rentabilitatea este una
din formele de exprimare a eficienței economice, o formă sintetică realizată cu ajutorul
indicatorilor valorici. Calculele de rentabilitate se pot efectua utilizând ca rezultat nu numai
profitul net, ci și întregul profit brut.
În condițiile de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a oricărei întreprinderi. Creșterea
cestuia și implicit a rentabilității constituie o necesitate obiectivă, vitală pentru existența
intreprinderii. Intreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului.
Rentabilitatea apare ca instrum ent hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea
producției în raport cu cerințele consumatorilor. Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri,
în urma vânzării și încasării producției fabriecate, mai mari decât cheltuielile efectuate cu
realizarea acesteia. Deci, rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind
într-o formă sintetică eficiența întregii activități a întreprinderii.
Creșterea rentabilității prezintă interes pentru toți participanții la activitatea firmei:
a) Managerii, ale căror performanțe sunt apreciate pe baza profiturilor obținute. Mai mult,
prin contractul de management li se poate stabili un anumit nivel al profitului ce trebuie
realizat și în funcție de care vor fi remunerați;
b) Acționarii, sunt i nteresați pe de o parte să maximizeze câștigul pe care îl scot din
plasamentul lor, sub forma dividentelor, iar pe de altă parte să maximizeze valoarea pe
piață a intreprinderii, prin creșterea cursurilor acțiunilor cotate la bursă. Ei pot atinge
aceste ob iective prin creșterea rentabilității;
c) Salariații, caută să -și asigure remunerarea imediată și cât mai ridicată posibil, și din acest
punct de vedere intră în conflict cu obiectivele de rentabilitate pe termen scurt. Ei doresc
siguranța locurilor de muncă și a posibilităților de promovare, de aceea numai o
rentabilitate sporită, pe termen lung permite să se mențină și să crească numărul de locuri
de muncă și oferă posibilitatea unor creșteri salariale pe viitor;
d) Băncile și creditorii, sunt interesați de ren tabilitatea operațiunilor intreprinderii pentru că
ea condiționează posibilitatea de rambursare a datoriilor contractate;
e) Statul și organele administrației locale, încasează sub formă de impozite, o parte din
veniturile realizate de firme. O rentabilitate sporită creează premisele realizării unor
venituri mai mari la bugetul statului și la bugetele locale, fie sub forma impozitului pe
profit, fie direct, știut fiind faptul că, de regulă, firmele rentabile pot efectua investiții și
crea noi locuri de muncă.
Chiar dacă maximizarea profitului nu mai reprezintă în toate cazurile obiectivul
primordial al unui agent economic, datorită unor neajunsuri de ordin conceptual și practice, cum
ar fi caracterul său stativ și neluarea în calcul a riscului, studiul rentabil ității prezintă o
importanță deosebită pentru analiza situației finan ciar – patrimoniale a oricărei î ntreprinderi.

1.2. Profitul – expresie absolută a situației real pozitive a firmei

Termenul de profit provine din latinescul proficue (a progresa sau a da rezultate). Este
cunoscut și ca beneficiu desemnând câștigul net obținut sub formă bănească dintr -o acțiune,
operație sau activitate.
Profitul exprimă raționalitatea activității economice și se determină ca diferență între
prețul de v ânzare și costul serviciului (produsului).

𝑃𝑟=𝑃𝑣−𝐶𝑝
unde Pr reprezintă profitul, Pv prețul de vânzare , iar Cp costul produsului.

Necesitatea maximizării profitului rezultă din funcții îndeplinite de acesta:
a) Funcția de stimulare a activității economice , deoarece el constituie un scop
fundamental al acestuia. Obținerea celui mai mare profit, constituie un obiectiv
fundamental pentru toți agenții economici determinându -i să-și asume toate riscurile
pe care le implică organizarea și desfășurarea afacerilor în care se angajează;
b) Funcția de creștere economică , îndeplinite de profit întrucât aceasta reprezintă una
din principalele surse ale acumulării destinate investițiilor, în vederea creșterii și
dezvoltării economice, inclusiv de crearea a noi lo curi de muncă;
c) Funcția de sursă de finanțare a acțiunilor cu caracter social , deoarece profitul
servește la formarea veniturilor bugetare din care sunt finanțate acțiunile
guvernamentale ce stau la baza finanțării învățământului, culturii, sănătății,
admin istrației publice, armatei, etc;
d) Funcția de control , asupra activității agenților economici. Nivelul și dinamica
profitului realizat constituie un adevărat barometru al calității activității agenților
economici. Cu cât profitul este mai mare și cu cât se asigură o anumită stabilitate a sa
în timp, cu atât mai mult se verifică în practică calitățile și abilitatea managerilor
respectivi în rândul oamenilor de afaceri. Firmele care se dovedesc nerentabile sunt
eliminate de pe piață fiind supuse falimentului;
e) Funcția de amplificare a bogăției . Indiferent dacă este utilizat pentru dezvoltare sau
pentru consum, cu cât profitul unei firme este mai mare cu atât va crește avuția
tuturor agenților implicați în activitatea firmei (manageri, acționari, salariați, bănci ,
stat).
Pe lângă funcțiile amintite, profitul se mai poate constitui într -un:
 indicator sintetic de apreciere a eficienței activităților și capitalurilor;
 mijloc de control asupra gestiunii economice și financiare;
 izvor de plată a costurilor capitalurilor împrumtate;
 pârghie de cointerese a acționarilor sau a asociațiilor, proprietarilor individuali și
salariaților.
În cadrul activităț ii unei întreprinderi, importanță practică, operațională, prezintă profitul
contabil . Acesta este considerat u n profit oficial, legislativ și statistic, care este supus

impozitării, fiind denumit ș i profit legitim (legal), deoarece este un venit rezultat în condițiile
respectă rii prevederilor legale, inclusiv a celor referi toare la metodologia de calcul ș i impozit are.
Ca excedent al venitului asupra c osturilor totale ale unităț ilor economice, profitul co ntabil
este un profit brut. Dacă din aces ta se scad impozitul pe profit și alte scăzăminte prevazute de
lege rezultă profitul net, denumit ș i profit admis , care poate fi efectiv utilizat. Profitul net s e
repartizează pe destinații economice și sociale prevăzute în legislația fiecărei țări și în statutele
societăț ilor comerciale.
Din punct de vedere economic, profitul contabi l se compune din profit normal și
suprap rofit (profit economic sau pur). Profitul normal exprimă mă rimea mini ma a profitului
care trebuie obținută de o firmă pentru a se asigura funcționarea acesteia în continuare. Lipsa
acestuia înseamnă pierdere, noțiune opusă profitului, care creează dificult ăți în derularea
activităț ii economice. Men ținerea acestei situa ții pe o perioad ă mai îndelungat ă de timp duce la
lichidarea, falimentarea unit ăților respective.
Supraprofitul reprezintă un excedent față de profitul normal, venitul ce depășeș te costul
total de oportunitate; caracterizează acele firme care au rate de profit ce depăș esc minimul
necesar pentru continuarea activităț ii și a rămâne într-o anumit ă ramur ă economic ă.
Mărimea profitului însușit de unităț ile economice depinde de nivelul prețului u nitar și de
mărimea elementelor sale componente, deoarece: preț = cost + profit , deci, profit = preț –
cost.
În virtutea diviziunii sociale a muncii, producerea bunurilor e conomice este rezultatul
utiliză rii tuturor factorilor de producț ie. De aceea, posesorii factorilor de producție sunt
îndreptățiț i să-și însușească o parte din venitul realizat din vânzarea bunurilor obținute, în funcție
de contribuția adusă la pro ducerea lor. Astfel, participanț ii la p roducerea bunurilor economice, în
funcț ie de na tura factorilor de producție utilizați, obț in venitu ri sub formă de salariu, dobândă,
profit, rentă .
Profitul se exprimă în mărimi absolute ș i relative. Sub aspect absolut, mărimea profitului
este relevată prin masa profitului, care exprimă suma câștigului bănesc obținut de firmă, ramură
sau economie naț ională. Mărimea relativă a profitului se măsoară prin rata profitului, care
exprimă raportul procentual dintre masa profitului ( Pf’) și un indicator de referință (cifra de
afaceri, capitalul propriu utilizat , costu rile etc). Aceasta se calculează pe produs, f irmă, ramură și
chiar economie națională. Pentru agenții economici care sunt interesați să producă acele bunuri
economice ce oferă cele mai mari posibilități de câștig, mărimea ș i dinamica ratei profitulu i
constituie un criteriu de orientare a structurii p roducției și investiț iilor.
În funcț ie de natura eforturilor depuse, exprim ate prin parametrii de referință, în practica
economică, rata profitului (Pf’) se determină prin mai multe modalităț i, cele mai u tilizate fiind:
• rata profitului în funcție de cifra de afaceri (CA) – exprimă eficiența actelor de
vânzare -cumpă rare efectuate de firmă, și se calculează pe baza formulei: Pf ' = Pf /
CA x 100 ;

• rata profitului în funcție de capitalul propriu utilizat (KT) – reflectă gradul de
valorificare a capitalului aflat în proprietatea agenților economici; se calculează pe
baza formulei: Pf ' = Pf / KT x 100 ;
• rata profitului în funcție de costuri (CT) , denumită și rata rentabilității . Se calculează
pe baza relaț iei ma tematice: Pf ' = Pf / CT x 100 și exprimă eficienț a consumului de
factori de producț ie.
Rezultatele acestor modalităț i de calcul al ratei profi tului sunt diferite, deoarece mărimea
eforturilor este diferită. Astfel, cifra de afaceri, în funcție de viteza d e rotaț ie a capitalului, este
mai mare decâ t capital ul utilizat, iar mă rimea ca pitalului poate fi mai mare decât a costurilor de
producție, ultimul cuprinzâ nd numai o parte a capitalului fix utilizat, sub forma amortiză rii.
Mărimea și dinamica masei profitului ș i a ratei profitului sunt influenț ate de o seri e de
factori, ș i anume:
• nivelul productivității factorilor de producție . Cu c ât produ ctivitatea factorilor de
producț ie este mai mare, cu atât masa ș i rata profitului vor fi mai mari, ș i invers;
• nivelul costului unitar . Cu c ât nivelul costului unitar este mai mare, cu at ât masa și
rata profitului pe produs vor fi mai mici, și invers;
• nivelul prețului de vâ nzare al bunurilor economice . Cu c ât nivelul pre țului de v ânzare
al unui bun economic va fi mai mare, cu at ât masa și rata profitului vor fi mai mari, și
invers. Deci, la un anumit nivel al pre țului de v ânzare masa și rata profitului vor fi cu
atât mai mari cu c ât nivelul costului unitar al bunurilor economice va fi mai mic, și
invers;
• volumul, stru ctura și calitatea producției (activităț ii economice) . Dacă structura
producției ș i calitatea bunurilor economice r ămân neschimbate, masa ș i rata profitului
sunt direct proporționale cu volumul producției. Agenții economici își orientează
producț ia spre bu nurile economice solicitate de piață ș i care au o rentabilita te mai
ridicată. De aceea, cu câ t ponderea sortimentelor de bunuri cu rentabilitate ridicată
este mai mare, cu atât masa ș i rata profitului vor fi mai mari, ș i invers. Produsele de
calitate super ioară au prețuri mai ridicate, obținându -se astfel o masă ș i o rată a
profitului mai mari;
• viteza de rotație a capitalului (propriu și î mprumutat) . Cu câ t timpul afectat de
agentul economic proc eselor de aprovizionare, producție ș i desfacere a bunuril or
economice este mai mic, adică cu cât viteza de rotaț ie a capita lului (propriu și
împrumutat) este mai mare, cu atât masa ș i rata profitului vor fi mai mari, ș i invers.
Asupra vitezei de rotație a capitalului real influențează structura acestuia ș i
economisir ea elementelor sale componente. Dacă partea fixă a capitalulu i este mai
mare, viteza de rotaț ie a capitalului real este mai mică, și invers. În primul caz, se
manifestă tendința de scădere a masei și ratei profitului; î n cel de -al doilea caz,
dimpotrivă, t endința de creș tere a acestora. Economisirea componentelor materiale
ale capitalului real este posibilă prin introducerea progresului științ ifico-tehnic,
utiliz area unor echipamente de producț ie performante, substituirea unor resu rse

naturale cu cele sinte tice și mai ieftine etc. În această situaț ie, se reduce costu l unitar
al producției și, în consecință, sporește masa ș i rata profitului;
• proporția repartizării veniturilor î ntre posesorii factorilor de producț ie. Dacă partea
de venit însușită de posesorii capitalului este mai mare, comparativ cu părțile însuș ite
de posesorii celorlalți factori de producție, masa ș i rata profitului vor fi mai mari, ș i
invers.

1.3. Sursele informaționale ale analizei profitului

O analiză financiară efectuată în scopul realizării unui diagnostic financiar, care să
permită adoptarea unor decizii și stabilirea unor previziuni financiare se bazează în primul rând
pe de date și informații provenite din situațiile financiare ale întreprinderii, dar nu se poate limita
doar la acestea. Ea trebuie să înceapă prin adunarea mai multor informații:
• informații generale pe plan economic, fiscal și monetar;
• informații asupra sectorului de care aparține întreprinderea;
• informații de ordin juridic și economic asupra întreprinderii.
Informațiile generale privesc conjunctura economică – situația generală a economiei la un
moment dat, știut fiind că rezultatele întreprinderii sunt influențate de conjunctura favorabilă sau
nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală pot de termina creșterea (reducerea)
activității, a beneficiului și a cursului acțiunilor la bursă.
Informațiile sectoriale specifice activității întreprinderii se referă la: natura produselor,
procesele tehnologice utilizate, structura de producție, care au incidență asupra rentabilității,
rotației stocurilor, mijloacelor de finanțare.
Informațiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii și publice, altele
sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la ce rere.
Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitatea
generală , care oferă informațiile necesare analizei financiare prin documente de sinteză (conturi
anuale), care cuprind următoarele documente egale ca import anță:
1. Bilanțul;
2. Contul de profit și pierdere;
3. Situația modificării capitalurilor proprii;
4. Situația fluxurilor de numerar;
5. Politici contabile și note explicative.

1.3.1. Contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux. El
înregistrează în credit totalul de bunuri, servicii sau monedă care intră ca venituri (fluxul de
intrări), iar în debit, bunurile, serviciile, moneda care ies ca și cheltuieli (fluxul de ieșiri).

Contul de rezultat regrupează , sub form ă de tabel, sau în listă, cheltuielile și veniturile
exercițiului, structurate pe categorii (exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite
determinarea ca sold, a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activități.
Altfel spus, co ntul de profit și pierdere reflectă performanța întreprinderii, respectiv,
capacitatea de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri
viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale per ioadei),
permițând să se stabilească gradul de eficiență în utilizarea de noi resurse.
Datele din contul Profit și pierdere stau la baza analizei rentabilității. Contul Profit și
pierdere este o situație financiară anuală exprimată în termeni de flux, refl ectând fluxurile de
venituri și cheltuieli de gestiune de la începutul și până la încheierea exercițiului. Performanța
întreprinderii, sau contraperformanța, se reflectă prin soldul net al contului creditor sau debitor.
Contul de rezultat poate fi prezenta t în două moduri, după natură (origine) sau după
funcții (destinație), și poate fi redat sub formă de tabel sau sub formă de listă.
Redarea contului de profit și pierdere sub formă de tabel permite determinarea marjelor
de rentabilitate pe mai multe nivelu ri, astfel:
Debit Contul de profit și pierdere Credit
Cheltuieli pe tipuri de activități Venituri pe tipuri de activități
1. Cheltuieli de exploateare 1. Venituri din exploatare
A. Rezultatul din exploatare
2. Cheltuieli financiare 2. Venituri financiare
B. Rezultatul financiar
C. Rezultatul curent (A + B)
3. Cheltuieli extraordinare 3. Venituri extraordinare
D. Rezultatul extraordinar
Cheltuieli totale Venituri totale
E. Rezultatul brut (C + D)
Impozit pe profit
F. Rezultatul net al exercițiului

Studiul modului de determinare a rezultatului constituie preambulul analizei rentabilității,
al analizei financiare, al diagnosticului financiar și al evaluării întreprinderii. Pornind de la
rezultat, se definește capacitatea de autofinanțare a întreprinde rii, autofinanțarea și conceptul de
cash-flow, care sunt la originea conceptului de flux de trezorerie.

1.3.2. Soldurile intermediare de gestiune

Contul de rezultat al exercițiului furnizează date care pot fi analizate pentru a obține
indicatori necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune
(Cascada SIG).
Aceste solduri, determinate sub forma unor marje, pot fi împărțite în două categorii: SIG
– activitate și SIG – rentabilitate .
În partea finală a tabloului se determină două mărimi care, fără a fi solduri intermediare
au o mare importanță pentru caracterizarea situației financiare a întreprinderii – capacitatea de
autofinanțare și autofinanțarea – solduri reziduale, care prezintă interes în analiza financiară prin
semnificație și utilitate.
Din punctul de vedere al analizei economice, soldurile intermediare de gestiune
caracteristice exploatării sunt indicatorii valorici ai producției și comercializării, care permit în
sumarea tuturor rezultatelor ob ținute de întreprindere, materializate în produse finite,
semifabricate, prestații destinate pieței sau utilizării în interes propriu și imobilizate în
întreprindere:
1. Cifra de afaceri (CA) – exprimă volumul afacerilor realizate cu terții cu ocazia activității
curente a întreprinderii și se determină cu ajutorul relației:
CA = Vânzări de mărfuri (activitate comercială + prestări
servicii)(Vmf) + Producția vândută (activitatea industrial ă)(Pv).
2. Marja comercială (Mc) este suplimentul de valoare adusă de întreprindere prin
activitatea de comercializare (produse și mărfuri cumpărate și revândute), fiind element al
valorii adăugate și se determină cu ajutorul relației:
Mc = Vânzări de mărfuri (Vmf) – Costul mărfurilor (Chmf).
3. Producția exercițiului (Pex) – cuprinde bunurile și serviciile produse de întreprindere în
cursul exercițiului, indiferent de destinație, fiind egală cu suma:
Pex = Producția vândută (Pv) + Producția stocată (± ΔS) +
Prod ucția imobilizată (Pi).
4. Valoarea adăugată (Vad) – exprimă ceea ce adaugă întreprinderea la circuitul economic
prin propria activitate și se calculează cu relația:
Vad = Marja comercială (Mc) + Producția exercițiului (Pex) –
Consumurile intermediare (Ci).
Aceste solduri intermediare de gestiune, ca indicatori valorici ai activității de producție și
comercializare, rezultă din evaluarea bănească a volumului fizic (q) al activității cu ajutorul
prețului (p):
𝑄=∑𝑞∗𝑝
Gradul de realizare a valorii producției ( IQ) este influențat atât de dinamica volumului
fizic (Iq) cât și de dinamica prețului (Ip):

𝐼𝑄= 𝑄1
𝑄0∗100 = ∑𝑞1∗𝑝1
∑𝑞0∗𝑝0 ∗100 = 𝐼𝑞∗ 𝐼𝑝
100(%)
Pentru a asigura comparabilitatea datelor privind evoluția reală a indicatorilor fizici se
impune fie utilizarea unor prețuri constante (p), fie calculul mărimii reale a volumului producției
(Qreal) cu ajutorul indicelui prețurilor:
𝐼𝑞= ∑𝑞1∗𝑝
∑𝑞0∗𝑝∗100 , sau: 𝑄𝑟𝑒𝑎𝑙 = 𝑄1
𝐼𝑝 , în care : 𝐼𝑝= ∑𝑞1∗𝑝1
∑𝑞1∗𝑝0∗100
În cazul unei rate a inflației mai mari de 10 %, creșterea reală a indicatorilor fizici
impune deflatarea cu ajutorul formulei lui Fisher:

𝐶𝑟= (1+𝐶𝑟 𝑛𝑜𝑚
1+𝑅𝑖−1)∗100 = 𝐶𝑟 𝑛𝑜𝑚 −𝑅𝑖
1+𝑅𝑖∗100 (%)

în care: Cr = creșterea reală, iar Cr nom = creșterea nominală.

1.4. Aspecte metodologice privind calculul și analiza pragului de
rentabilitate

Pragul de rent abilitate al explotarii, numit ș i punct c ritic sau punct mort, reprezintă acel
nivel al cifrei de afaceri pentru care rezultatul exploatării este nul. El evidențiază nivelul minim
de act ivitate pe care firma trebuie să -l desfăș oare pentru a nu lucra în pierdere. Peste acest nivel,
rezultatul exploată rii dev ine pozitiv, activitatea de bază a întreprinderii fiind rentabilă . Pragul de
rentabilitate se poate determina în unităț i fizice sau valorice, pent ru un singur produs sau pentru
întreaga activitate a firmei.
Pentru estimarea riscului de exploatare și a riscului financiar, p ractica afacerilor
utilizează ca instrument de analiză pragul de rentabilitate ( Breakeven Point Analysis ), ca metodă
de analiză previzională care permite stabilirea condițiilor necesare realizării echilibrului
microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort).
Pragul de rentabilitate poate fi determinat printr -un procedeu matematic sau printr -unul
grafic.
A. Procedeul matematic

Acest procedeu apelează la calculul aritmetic sau la calculul algebric.
1. Calculul aritmetic se bazează pe utilizarea regulilor de proporț ionalitate dintre
marja pe costurile variabile și volumul vânză rilor.

Procedeul matematic presupune determinarea unui punct critic în unități fizice și a unui
punct critic în unităț i monetare. Punctul de echilibru fizic este egal cu raportul dintre costurile
fixe ș i marja pe costul variabil u nitar. Relaț ia de calcul a punctu lui de echilibru fizic este:
𝑄𝑒=𝐶𝑓 (𝑝𝑣−𝐶𝑣) ⁄ sau 𝑄𝑒=𝐶𝑓 𝑀𝑗/𝐶𝑣 ⁄ unde:
▪ Qe – punctul de echilibru fizic;
▪ Cf – cheltuielile fixe;
▪ pv – prețul de vânzare unitar;
▪ Cv – costul variabil unitar;
▪ Mj/Cv – marja de costuri variabile.
Pragul de rentabilitate în unități fizice este operaț ional la firmele monoprod uctive. La
firmele care produc ș i comercializează o gamă variată de produse, cu prețuri ș i costuri diferite,
calculul pragului de rentabilitate ș i valoarea lui sunt condiț ionate de modul de organizare a
evidenței cheltuielilor, dar ș i de modul de repartizare a cheltuielil or fixe. Prin multiplicarea
relației de calcul a punctului fizic critic cu prețul de vânzare unitar se obține relaț ia de calcul a
punctului de echilibru valoric. Relaț ia de calcul este:
𝑄𝑒∗𝑝𝑣= (𝐶𝑓
𝑀𝑗/𝐶𝑣)∗𝑝𝑣 sau 𝐶𝐴𝑐 = [𝐶𝑓 (𝑀𝑗/𝐶𝑣)/𝑝𝑣 ⁄ ] unde:
▪ CAc – cifra de afaceri critică.
Punctul d e echilibru valoric se determină ca raport între costurile fixe totale ș i rata m arjei
pe costurile variabile.
CAc = Cf /R = rata marjei pe costurile variabile.
2. Calculul alagebric al punctului de ech ilibru este preferabil atunci când se cere și o
reprezentare grafică , deoarece este necesară în acest scop definirea ecuaț iilor diferitelor drepte
(cifra de afaceri, costuri totale, marja de costuri variabile, costurile fixe).
Ținând seama de relaț iile de echilibru privind modalităț ile de calcul al punctului critic se
pot con strui următoarele ecuaț ii:
 calculul bazat pe egalitatea: CA = Cv + Cf;
 calculul bazat pe egalitatea: R = 0;
 calculul bazat pe egalitatea: Mj/Cv = Cv.

B. Procedeul grafic
Prin metoda grafică se ralizează o reprezentare a elementelor care prin diferență dau
beneficiul: pe abscisă se reprezintă volumul producției vândute (q), iar pe ordonată, cifra de
afaceri (C A), costurile totale (C T), fixe (Cf) și variabile (C V).
Metoda este aplicabilă în cazul producției omogene sau pe produs, după repartizarea
cheltuielilor și pleacă de la ipoteza liniarității costurilor și cifrei de afaceri (Figura I.1).

Fig. I.1 Pragul de rentabilitate în condiții de liniaritate

Realizarea echilibrului la punctul mort (B = 0) presupune egalitatea:
𝐵 = 𝐶𝐴 – 𝐶𝑇 = 𝑞 · 𝑝 – (𝐶𝑓 + 𝑞 · 𝑣) = 𝑞(𝑝 – 𝑣) – 𝐶𝑓.
Relația poate fi restrânsă sub forma: 𝐵 + 𝐶𝑓 = 𝑀𝑐𝑣 ,
în care:
▪ q = Volumul fizic al vânzărilor;
▪ p = Prețul de vânzare;
▪ v = Cheltuieli variabile pe unitate de produs;
▪ p – v = mcv = Marja unitară a costurilor variabile;
▪ q (p – v) = Mcv = Marja totală a costurilor variabile;
▪ Cf = Costurile fixe.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al vânzărilor –
volumul critic) la care veniturile (cifra de afaceri) echilibrează cheltuielile, rezultatul fiind egal
cu zero (B = 0 – punctul mort).
Grafic, punctul E de intersecție a dreptei veniturilor (CA) cu dreapta costurilor (Ct) are
aceeași ordonată, ceea ce, analitic, înseamnă egalitatea:
𝐶𝐴 = 𝐶𝑓 + 𝐶𝑣 = 𝐶𝑓 + 𝑞 · 𝑣 ,

Sau factorial:
𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 · 𝑝 = 𝐶𝑓 + 𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 ·𝑣 .
Începând de la acest punct, întreprinderea, avâ nd acoperit ansamblul cheltuielilor fixe și
variabile, intră în zona de beneficii.
Diagrama pragului de rentabilitate sau diagrama punctului mort este utilizată în cadrul
analizei în mai multe scopuri, cum ar fi:
1) Stabilirea condițiilor necesare în vederea recuperării cheltuielilor din venituri fără
realizarea de profit, pentru atingerea punctului mort (B = 0), se înregistrează egalitatea:
𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 (𝑝 – 𝑣) = 𝐶𝑓, de unde rezultă:
a) Volumul critic al vânzărilor: 𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 = 𝐶𝑓
𝑝−𝑣= 𝐶𝑓
𝑚𝑐𝑣 (unități),
b) Cifra de afaceri critică: 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 =𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 ∗𝑝= 𝐶𝑓
1−𝑣/𝑝 (lei).
Graficul din Figura I.1 arată că punctul E, situat la intersecția dreptei veniturtilor cu
dreapta cheltuielilor, numit punct mort, delimitează două zone:
• zona pierderilor , unde cheltuielile depășesc cifra de afaceri (O'E > OE), ca
urmare a faptului că vânzările sunt mai mici decât volumul critic (qv < qcritic);
• zona beneficiilor , unde cifra de afaceri depășește cheltuielile (ECA > ECT) ca
urmare a vânzărilor care depășesc volumul critic (qv > qcritic).
2) Determinarea condițiilor necesare în vederea realizării unui beneficiu (B0), când
din ecuația de echilibru: CA = Cf + Cv + B0, rezultă:
a) Volumul vânzărilor: 𝑞𝐵0= 𝐶𝑓+ 𝐵0
𝑝−𝑣 (unități);
b) Cifra de afaceri: 𝐶𝐴 𝐵0= 𝑞𝐵′0∗𝑝= 𝐶𝑓+ 𝐵0
1−𝑣/𝑝 (lei).
3) Determinarea marjei de securitate (Ms), care să asigure desfășurarea unei
activități în condiții de siguranță:
𝑀𝑠= 𝑞𝑉 − 𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 (unit ăți); sau 𝑀𝑠=𝐶𝐴−𝐶𝐴 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 (lei);
4) Determinarea intervalului de siguranță (Is) oferit de vânzările efectuate:
𝐼𝑠= 𝑞𝑉− 𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐
𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐∗100 , respectiv: 𝐼𝑠= 𝐶𝐴− 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐
𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐∗100 (%).
5) Calculul indicelui de rentabilitate care măsoară marja de securitate în procente din
cifra de a faceri, sau sporul de eficiență (Se):
𝑆𝑒= 𝑞𝑉− 𝑞𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐
𝑞𝑉∗100 , respectiv: 𝐶𝐴= 𝐶𝐴− 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐
𝐶𝐴∗100 (%).

Pentru evitarea riscului de exploatare, a cărui valoare definită prin coeficientul levierului
de exploatare este maximă în zona punctului mort, se consideră necesară o marjă de securitate de
10 – 20 % peste cifra de afaceri critică.
Analiza cost -volum -profit și utilizarea ei în stabilirea echilibrului pe baza pragului de
rentabilitate prezintă limite din următoarele considerente:
1. Presupune fie o cerere nelimitată la un preț fix, fie o piață concurențială perfectă
care justifică liniaritatea cifrei de afaceri, precum și randamente factoriale constante care conduc
la costuri variabile liniare;
2. În condițiile pieței concurențiale imperf ecte și randamentelor factoriale variabile,
cifra de afaceri și cheltuielile sunt neliniare (Figura I.2).
3. Nu poate fi extinsă la nivelul unei producții neomogene, ci vizează fie producții
omogene, fie individualizare la nivelul produselor;
4. Orizontul de tim p este pe termen scurt, când nu au loc modificări structurale ale
producției.

Fig. I.2 Pragul de rentabilitate în condiții de neliniaritate
În realitate (Fig. I.2), atât cifra de afaceri cât și cheltuielile variabile evoluează neliniar,
ceea ce schimbă condițiile de echilibru: intersecția curbelor ce le reprezintă în două puncte (E 1,
E2) atestă două pr aguri de rentabilitate (q critic 1, qcritic 2), care delimitează zona optimă de creștere a
volumului producției.
Cu toate aceste limite, analiza punctului m ort este folosită în gestiunea întreprinderii
deoarece oferă unele informații utile în următoarele direcții:

1) Oferă o indicație asupra nivelului minimal de activitate pentru ca întreprinderea să
realizeze beneficii.
2) Este un instrument de ajutor deciziei în privința alegerii investiției într -un nou
produs, investiției de extindere sau de modernizare.
3) Permite anticiparea profiturilor în diferite ipoteze de lucru.
4) Explică diferențele între previziuni și realizări, indicând în ce măsură o scădere a
beneficiilor este datorată unei scăderi a vânzărilor, unei creșteri a costurilor fixe sau costurilor
variabile.
5) Permite aprecierea gradului de risc economic și financiar al activității.
6) Permite estimarea condițiilor de maxim al beneficiului prin anularea derivatei:
a) 𝑑𝐵
𝑑𝑞= 𝐵𝑀= 𝑑
𝑑𝑞[𝑞(𝑝−𝑣)−𝐶𝑓]=0 , de unde rezultă: p = v , respectiv
mcv = 0 .
b) 𝐵𝑀= 𝑑
𝑑𝑞(𝐶𝐴−𝐶𝑡)= 𝐶𝐴 𝑀− 𝐶𝑀=0 , de unde rezultă: CA M = C M.
Egalitatea capătă expresii care permit determinarea prețului optim în funcție de tipul
cererii și de variația cifrei de afaceri:
a) La o cerere perfectă (pură) și la o cifră de afaceri liniară :
𝐶𝐴 𝑀=𝑑𝐶𝐴
𝑑𝑝=𝑑(𝑞𝑝)
𝑑𝑝=𝑝 , de unde rezultă: 𝑝𝑜𝑝𝑡𝑖𝑚 = 𝐶𝑀.
b) La o cerere imperfectă (monopol) și o cifră de afaceri parabolică :
𝐶𝐴 𝑀=𝑑(𝑞𝑝)
𝑑𝑝=𝑝∗ (1+𝐸𝑝/𝑞), de unde rezultă: 𝑝𝑜𝑝𝑡𝑖𝑚 = 𝐶𝑀
1+𝐸𝑝/𝑞,

în care: Ep/q = Elasticitatea preț -cerere.