Analiza Profitului la S.ϲ. Рetrομ S.a
Cuvinte cheie
V – venituri
C – cheltuieli
Pb – profit brut
Vt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
Pbe – profit brut de exploatare
Prcom – profit comercial
Pn – Profitul net
Vexpl – Venituri din exploatare
Vfin – Venituri financiare
Vex – Venituri extraordinare
Cexpl – Cheltuieli de exploatare
Cfin – Cheltuieli financiare
Cex – Cheltuieli extraordinare
MC – Marja comercială
PE – Producția exercițiului
VA – Valoarea adăugată
Rexpl – Rezultatul exploatării
EBE – Excedentul brut de exploatare
Rre – Rata rentabilității economice
Rrf – Rata rentabilității financiare
Rrc – Rata rentabilității comerciale
RMN – Rata marjei nete
RA – Rotația activelor
Rfin – Rezultatul financiar
Bep – baril echivalent petrol
E&P – Explorare și producție
R&M – Rafinare și marketing
G&E – Gaze și marketing
Mil. – milioane
Mld. – miliarde
Mw – megawatt
Ppm – părți per milionza dinamicii și structurii cifrei de afaceri
3.3.2. Analiza rezultatului net prin soldurile intermediare de gestiune
CONCLUZII
Bibliografie
=== Lucrare_(_cuvinte_cheie) ===
Cuvinte cheie
V – venituri
C – cheltuieli
Pb – profit brut
Vt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
Pbe – profit brut de exploatare
Prcom – profit comercial
Pn – Profitul net
Vexpl – Venituri din exploatare
Vfin – Venituri financiare
Vex – Venituri extraordinare
Cexpl – Cheltuieli de exploatare
Cfin – Cheltuieli financiare
Cex – Cheltuieli extraordinare
MC – Marja comercială
PE – Producția exercițiului
VA – Valoarea adăugată
Rexpl – Rezultatul exploatării
EBE – Excedentul brut de exploatare
Rre – Rata rentabilității economice
Rrf – Rata rentabilității financiare
Rrc – Rata rentabilității comerciale
RMN – Rata marjei nete
RA – Rotația activelor
Rfin – Rezultatul financiar
Bep – baril echivalent petrol
E&P – Explorare și producție
R&M – Rafinare și marketing
G&E – Gaze și marketing
Mil. – milioane
Mld. – miliarde
Mw – megawatt
Ppm – părți per milion
=== Lucrare_partea_1 ===
Analiza profitului la S.C. PETROM S.A.
]
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Prezentarea generală a firmei
1.1. Scurt istoric al societății
1.2. Obiectul de activitate
1.3. Misiune, obiective, strategii
1.4. Structura organizatorică a S.C. PETROM S.A
1.5. Mediul extern
Capitolul II
CAPITOLUL III
Anexe
Bibliografie
Introducere
În prezent, agenții economici sunt preocupați de găsirea celor mai bune modalități pentru creșterea eficienței, a rentabilității, pentru a-și asigura profitul și continuitatea activității. Orice întreprindere este organizată astfel încât din activitatea ei să obțină rezultate superioare cheltuielilor, adică să-și acopere cheltuielile din veniturile proprii și să realizeze un profit. În acest context, o întreprindere mai bine organizată și condusă indică o eficiență mai mare de folosire a mașinilor și utilajelor, materiilor prime, combustibilului și altor mijloace, comparativ cu cele concurente, și permite obținerea unui profit cât mai mare.
Importanța obiectivului strategic de obținere și creștere a performanței constă în obținerea cu eforturi cât mai reduse a unor efecte cât mai mari, pentru satisfacerea unor cerințe concrete ale societății, a unor nevoi reale ale vieții materiale și spirituale ale oamenilor, asigurând în același timp sporirea avuției naționale, sporirea venitului național.
Din aceste considerente, apreciate ca fiind suficiente, mi-am propus ca prin lucrarea de licență intitulată „Analiza profitului la S.C. PETROM S.A.”, să evidențiez modul în care informațiile relevate de situațiile financiare sunt prezentate și valorificate în demersul lor, pentru a caracteriza activitatea unei entități și performanțele acesteia, atât pentru nevoile proprii, cât și pentru terți.
Scopul principal urmărit în elaborarea acestei lucrări, structurată pe 3 capitole, a fost acela de a prezenta și analiza performanța financiară a unei întreprinderii cu aplicabilitate directă și realistă asupra S.C. PETROM S.A. și de a urmări evoluția economică a societății comerciale mai sus amintite prin analiza soldurilor intermediare de gestiune, contului de profit și pierdere, și de asemena analiza fluxurilor de numerar, considerând că urmărirea acestor indicatori pe o perioadă de cinci ani, între 2008 și 2012, este cea mai potrivită metodă de analiză.
Opțiunea tematică a fost stimulată de faptul că, industria, prin contribuția semnificativă pe care o are în dezvoltarea de ansamblu a societății, justifică interesul pentru cunoașterea conținutului și caracteristicilor sale, a particularităților în manifestarea legităților economice din sfera sa de referință, iar problemele performanței nu vor lipsi niciodată din prim-planul abordărilor teoretice si practice ale oricăror tipuri de structuri care realizează activitate economică.
Primul capitol al lucrării începe cu o scurtă prezentare a societății PETROM S.A.
Lucrarea își propune o abordare teoretică și practică asupra analizei și evaluării performanței financiare a întreprinderii, astfel că următoarele două capitole constituie o îmbinare a aspectelor teoretice cu abordări practice.
În capitolul 2, după o scurtă dezbatere a rolului contului de profit și pierdere în determinarea performanțelor, sunt prezentate soldurile intermediare de gestiune, care se înscriu în gama indicatorilor de apreciere a performanțelor economico – financiare a întreprinderii. Determinarea acestora se bazează pe diferențe succesive între două sau mai multe valori, având drept scop, furnizarea unor informații de detaliu referitoare la proveniența rezultatului, precum și în privința cauzelor care au determinat rezultatul respectiv.
În capitolul 3 se vor calcula o parte din indicatorii financiari și de asemenea se va face o analiza SWOT.
Concluziile sunt cele care încheie lucrarea, sintetizând contribuția proprie, ca și posibilitățile (recomandările) de creștere a performanțelor financiare pentru întreprinderea analizată.
CAPITOLUL 1
Prezentarea societății S.C. PETROM S.A.
Acest capitol reprezintă o scurtă prezentare a societății SC OMV PETROM SA BUCUREȘTI, prin care se arată obiectul de activitate al societății, un scurt istoric, misiunea
și obiectivele cât și strategiile de viitor.
Începând cu 1 ianuarie 2010, denumirea companiei este OMV PETROM S.A., ca
urmare a hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 20 octombrie
2009. Denumirea mărcii comerciale și sigla companiei rămân neschimbate. Prin urmare, orice
referire în lucrare la „Petrom” sau „Societate” va fi interpretată ca o referire la persoana
juridică OMV Petrom S.A.
Petrom, cea mai mare companie petrolieră din România și din Europa de sud-est.
Cifra de afaceri netă: 12,842 milioane RON
Țiței procesat: 5,161 milioane tone
Stații de distribuție: 546
Angajați: 27,470
Scurt istoric al societății
Petrom este cea mai importantă companie petrolieră din România, cu activități de explorare și producție, rafinare și petrochimie și marketing având rezerve estimate de circa 1 mld barili echivalent petrol, o capacitate anuală de rafinare de 8 mil. de tone și 550 de benzinării.
În anul 1997, Societatea Comercială Petrom se înființează prin O.U.G nr. 49 din 15 septembrie 1997, prin unirea activităților Regiei Autonome Petrom care avea ca obiect de activitate explorarea și producția de petrol și gaze cu Compania Română de Petrol care avea ca obiect de activitate rafinarea petrolului prin intermediul rafinăriilor Petrobrazi și Arpechim și distribuția produselor petroliere prin intermediul stațiilor PECO.
Anul 2005 a marcat o nouă era pentru Petrom, după privatizarea din 23 iulie 2004, când compania a devenit o parte a grupului OMV Austria, care a achiziționat 51% din acțiunile PETROM , formând cel mai mare grup integrat de petrol și gaze din Europa Centrală.
La sfârșitul anului 2009, Petrom avea rezerve dovedite de 843 mil. bep, o capacitate maximă anuală de rafinare de 8 mil. de tone, circa 546 de stații de distribuții în România și circa 269 de benzinării în Moldova, Bulgaria și Serbia.
Volumul investițional crescut, continuarea proiectelor de modernizare și inițierea de proiecte noi au determinat ca o consecință firească următoarele:
Petrom are cea mai mare valoare de piață din România;
Programul de investiții este cel mai mare din sectorul energetic românesc, și anume mai mult de 3 mil de euro, până în 2010.
Petrom este compania care contribuie cel mai mult la bugetul statului: aproximativ 45% din EBITDA este distribuit instituțiilor statului sub formă de taxe, contribuții și dividende.
Obiectul de activitate
Societatea OMV PETROM S.A. BUCUREȘTI este persoană juridică română, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni.
Sediul societății este în România, municipiul București, Calea Dorobanților numărul 239, sector 1 și este înmatriculată în Registrul Comerțului București sub numărul J40/8302/1997, având codul unic de înregistrare 1590082.
Capitalul social al S.C. PETROM S.A. la 31 decembrie 2009 este în sumă de 5.664.108.335 RON, reprezentând 56.644.108.335 de acțiuni, cu o valoare nominală de 0,1 RON pe acțiune.
În prezent, structura acționariatului Petrom se prezintă astfel:
Tabelul 1.2. Portofoliul de acțiuni la S.C. OMV PETROM S.A.
Societatea are ca obiect principal de activitate explorarea și exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze naturale, conform clasificării CAEN-1110.
Petrom, cel mai important operator integrat în domeniul petrolier din România și din sud estul Europei, desfășoară activități de explorarea zăcămintelor și producție de țiței și gaze naturale, rafinare și petrochimie precum și comercializare de carburanți și produse complemetare si, deasemenea, are activitati in Kazahstan.
Explorare și producție
Petrom este cel mai mare producător de petrol și gaze din sud-estul Europei. Îmbinând experiența primei țări petroliere din lume cu know how-ul internațional al OMV, cel mai important grup de petrol și gaze din Europa Centrală s-au creat premizele transformării Petrom în cel mai de succes producător de țiței și gaze din sud-estul Europei.
Unul dintre obiectivele principale îl reprezintă finalizarea construcției stației de compresoare Hurezani. Programul de investiții va viza în principal optimizarea livrării gazelor la Hurezani, forarea de sonde de dezvoltare și de producție, lucrările de intervenție la sonde, instalațiile de producție și infrastructură.
Petrom face eforturi de a minimiza declinul natural al producției, astfel se va concentra pe managementul rezervoarelor, forajul de îndesire si menținere a numărului de operațiuni, în cadrul programului de intervenții la sonde, la același nivel ca în 2009.
În anul 2009, Petrom a produs, în România, 5,54 mil de tone de țiței și condensat și 5,55 mld mc de gaze naturale. În România, deține dreptul de concesiune a 17 blocuri de explorare, dezvoltare și producție, respectiv circa 270 de câmpuri comerciale de petrol și gaze naturale.
Compania operează aproximativ 11.000 de sonde de petrol și gaze pe teritoriul României (onshore) și 7 platforme de producție offshore în Marea Neagră.
Petrom evaluează permanent oportunitățile de extindere în Marea Neagră, Regiunea Caspică, Rusia. Astfel, la sfârșitul anului 2008, Petrom și Exxon Mobil Explorare și Producție Romania LTD au semnat un acord privind explorarea potențialului de hidrocarburi din zona de mare adâncime a perimetrului Neptun, de pe platoul maritim românesc.
Prospecțiunea seismică 3D în perimetrul Neptun a fost finalizată în noiembrie și a acoperit o zonă de aproximativ 3.200 km².
Rafinare
Procesarea țițeiului extras se realizează prin cele două rafinării, Petrobrazi și Arpechim, ce au o capacitate totală de rafinare de 8 mil. tone/an.
Capacitatea rafinăriei Petrobrazi va fi redusă la 4,2 mil tone/an, iar în intervalul 2010-2014 vor fi efectuate investiții în valoare de 750 mil euro pentru modernizare și lucrări de mentenanță.
Ambele rafinării, Petrobrazi și Arpechim, sunt conectate la un sistem vast de conducte cu ajutorul cărora țițeiul este transportat atât de la zăcămintele Petrom precum și de la terminalul de import de țiței din Constanța. Infrastructura rafinăriilor Petrom permite acestora să livreze produsele prin conducte (pe piața internă și la export prin terminalul Portului Constanța), prin cisterne pe calea ferată și prin autocisterne. Odată ce România a devenit membră a Uniunii Europeane, cadrul legal a trebuit să fie aliniat la standardele de calitate stabilite prin directive, astfel incat carburanții produși sunt conformi cu standardele europene. De aceea, toți combustibilii vânduți în România începând cu anul 2009, trebuie să aibă conținutul maxim de sulf de 10 ppm. Ambele rafinării sunt producătoare ale întregii game de combustibil cu 10 ppm sulf pentru piața românească și pot satisface cererile pieței externe.
Rata de utilizare a capacității de rafinare este de 65 %, acesta fiind efectul optimizării importurilor de țiței în condiții economice nefavorabile. Petrom a renunțat la activitățile secundare (produsele chimice și petrochimice) dat fiind mediul economic nefavorabil și randamentul scăzut al acestor activități, și a decis transferal activelor, la sfârșitul anului 2009, aferente activității de petrochimie din cadrul Arpechim, companiei Oltchim.
Marketing
Activitatea de marketing deține 30 depozite în funcțiune, începând cu 2005 au fost închise din 146 de depozite, 116 până la sfârșitul anului 2009 și deasemenea are 546 stații de distribuție funcționale. Petrom ocupă o poziție puternică pe piața internă.
Aproape jumatăte din stațiile de distribuție ale Petrom au fost modernizate și recondiționate. În acest sector, a fost finalizată modernizarea rețelei de stații de distribuție din România, sistemul full agency (stații deținute de Petrom și administrate de dealerii independenți) fiind implementat integral. Ca o consecință directă, volumul vânzărilor totale în Marketing a crescut, ajungând la nivelul de 4,823 mii tone în 2009, cu 12% comparativ cu 2008, în pofida mediului economic nefavorabil, ca urmare a investițiilor în optimizarea rețelei stațiilor de distribuție.
Petrom este lider pe piața românească de distribuție cu amănuntul, având o rețea puternică de stații de distribuție, cota de piață retail 40%. Pe o piață cu concurență crescută din partea companiilor ca Rompetrol, Lukoil, Mol și Agip, Petrom păstrează un avantaj semnificativ în ceea ce privește asigurarea celui mai bun raport preț-calitate în cele mai bine poziționate stații de distribuție.
Misiune, obiective, strategii
Petrom și-a propus obiective ambițioase pentru a asigura un nivel constant al producției de țiței și gaze în România. Astfel, până în anul 2010, Petrom va stabiliza producția zilnică la 210.000 bep și va ajunge la o rată de înlocuire a rezervelor de 70%.
Aceste obiective ambițioase sunt susținute de investiții, dar la un nivel considerabil redus față de perioadele precedente, având în vedere condițiile economice nefavorabile. O atenție deosebită se acorda activității de explorare, pentru care sunt alocate sume considerabile anual pentru a finanța programe vaste de explorare, bazate pe experiență internațională în operarea zăcămintelor mature și folosirea pe scară largă a tehnologiilor moderne de seismică 3D.
Se analizează continuu posibilitatea diversificării resurselor energetice prin explorarea oportunităților de afacere în domeniul energiei regenerabile, urmărindu-se integrarea acestora în activitatea de bază a companiei.
Se implementează proiecte pentru modernizarea instalațiilor și se aplică programe tehnologice pentru zăcăminte mature, se dorește reducerea semnificativă a costurilor de procesare și investește în eficiența energetică și în îmbunătățirea mix-ului de produse.
Se investește semnificativ în extinderea activității în domeniul gazelor naturale și se ia în considerare posibilitatea de a intra pe piața de energie electrică prin construirea unei centrale electrice pe gaze.
Obiective
Obiectivele E&P Petrom sunt de a stabiliza producția, de a asigura o poziție competitivă și un viitor sigur pentru companie, de a dezvolta pe plan internațional și de a avea cei mai buni angajați.
Unul dintre obiectivele diviziei Rafinare este de a crește cantitatea de țiței procesată de către rafinării pentru a atinge un grad de utilizare de 95%. Divizia de
Marketing are ca scop optimizarea rețelei de distribuție și Petrom intenționează să înlocuiască toate depozitele existente cu 9 terminale noi, în concordanță cu standardele Petrom OMV.
Strategia Petrom
E&P
maximizarea și asigurarea producției de țiței și gaze pe termen lung în România;
deblocarea producție de gaze;
obținerea unor costuri de producție competitive;
dezvoltarea activităților internaționale, regiunea Caspică în special.
R&M
extinderea și modernizarea rafinăriei Petrobrazi;
consolidarea poziției pe piața combustibililor pentru aviație și pe piața GPL;
menținerea cotei de piață a vânzărilor cu amănuntul, prin furnizarea serviciilor de cea mai înaltă calitate și prin sporirea eficienței;
G&E
consolidarea poziției Petrom pe piața gazelor naturale, cu scopul de a deveni lider pe piața din România și un important participant pe piața din Sud-Estul Europei.
intrarea pe piața energiei electrice, prin construirea unei centrale de cogenerare de 860 MW;
intrarea pe piața energiei regenerabile.
Structura organizatorică a S.C. OMV PETROM S.A
Pentru personalul de la nivelul managementului de top, atribuțiile și responsabilitățile acestuia sunt descrise în Statutul societății, astfel:
Adunarea Generală a Acționarilor
Consiliul de Administrație
Comitetul Executiv
Directorul general al „SC OMV PETROM S.A” București
Organizarea structurală a Petrom este evidențiată în documentele organizatorice din cadrul societății.
Organigrama este piramidală, specifică unei structuri organizatorice de tip ierarhic-funcțional.
Organigrama companiei Petrom arată modul în care este structurată conducerea, precum și cele mai importante și mai dezvoltate compartimente.
Oamenii cheie în structura și funcționalitatea societății sunt Directorul General, Directorul Financiar, precum și membrii Directoratului. Aceștia au în subordine șefii de compartimente, care fac legătura între structura superioară și angajații respectivului departament.
La rândul său, fiecare departament are o „miniorganigramă”, după care se conduce.
Fiecare compartiment are atribuțiunile sale, bine stabilite, iar toate aceste elemente alăturate formează imaginea unei companii dezvoltate, ale cărei elemente conlucrează armonios.
Pentru personalul de execuție, sarcinile, competențele și responsabilitățile acestora sunt trecute in fișele fiecărui post.
1.5. Mediul extern
Petrom este cea mai mare companie petrolieră din România și face parte din grupul OMV Aktiengesellschaft, care este cea mai mare companie industrială listată din Austria și este lider în industria de petrol și gaze din Europa Centrală, desfășurând activități de rafinare și marketing în 13 țări.
Lider al pieței românești de distribuție a carburanților, Petrom deține cea mai extinsă
rețea de distribuție în România cu 546 benzinării, situate în toate județele țării. În mai 2007, Petrom a achiziționat pachetele majoritare ale Shell Gas și Trans Gas Services, ca urmare a deciziei Shell de a renunța la afacerea cu gaz petrolier lichefiat (GPL). Până în momentul achiziției, Petrom era prezent pe piața internă de GPL, în principal, prin propria rețea de distribuție butelii precum și prin participațiile de 44,47% în Shell Gas România (cel mai mare operator pe piața de distribuție a buteliilor) și 20% în Trans Gas Services SRL, furnizor de propan din import.
Societatea Petrom intră în relații directe, permanente și puternic dictate de necesitatea atingerii obiectivelor sale. Agenții din mediul extern firmei care au o importanță deosebită pentru întreprindere sunt: furnizorii, clienții și concurenții.
Furnizorii
Pentru buna desfășurare a activității, compania Petrom întreține relații comerciale, în calitate de furnizori de materiale și prestatori de servicii, cu importante societăți comerciale.
Clienții
Clienții Petrom se împart în trei mari categorii ale comerțului, respectiv:
Comerțul cu amănuntul, care comercializează produsele noastre direct către consumatori;
Comerțul cu ridicata, care comercializează produse către terțe persoane;
Corporații industriale, agricole, de transport, de taximetrie etc.
Petrom deține marca cea mai cunoscută (86%), urmată de OMV și Shell. Peste 65% din conducătorii auto din România sunt clienți ocazionali ai Petrom (au alimentat cel puțin o dată pe an de la Petrom) și peste 45% sunt clienți fideli, 20% din clienții Petrom folosesc deasemenea magazinele Petrom din stațiile de benzină.
Concurenții
În ceea ce privește distribuția și comercializarea produselor petroliere, Petrom este lider de piață având un număr de 819 stații de benzină, în cadrul Grupului Petrom cu o cotă de piață pe sectorul retail de 40 % pe piața românească. După Petrom, următorii competitori sunt Lukoil și Rompetrol, care au realizat investiții semnificative în rețele de distribuție începând cu anul 2004, urmate de Mol și Agip care au investit și ele sume considerabile creându-și propriile rețele de benzinării în aproape toate regiunile țării.
Datorită poziției sale, Petrom este în mod clar cea care stabilește prețurile pe această piață, cei mai mulți dintre concurenții săi ajustându-și prețurile la același nivel, Lukoil fiind singurul care se află în mod constant sub nivelul Petrom, OMV și MOL aflându-se deasupra Petrom în ceea ce privește nivelul prețurilor.
Pe plan național, Petrom are ca rival compania Rompetrol, deși între cele două companii există înțelegeri de schimburi de produse petroliere, menite a fi de folos ambelor.
Alt rival important pe piața GPL este Rubis, un operator internațional din industria petrolieră cu sediul la Paris, specializat în sectorul downstream și cu o experiență semnificativă în domeniul GPL.
=== Lucrare_partea_3 ===
Introducere
Performanțele obținute de o întreprindere sunt informații prețioase pentru majoritatea utilizatorilor, fiind esențiale în economiile bazate pe investiții private.
Conceptul de performanță se întâlnește în literatura de specialitate cu diferite sensuri, de exemplu: succes, rezultat al unei activități sau acțiune.
În domeniul economic, conceptul de performanță acoperă accepțiuni diferite, cum ar fi : creștere, rentabilitate, productivitate, randament. Furnizarea de informații despre rezultatele obținute de întreprindere în urma desfășurării activității sale pentru îndeplinirea obiectului său de activitate revine situațiilor financiare anuale ale întreprinderii.
Prin intermediul acestora sunt oferite informații unei sfere largi de utilizatori cum ar fi: investitorii, actuali sau potențiali, salariații, creditorii, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, conducătorii întreprinderilor respective, care vor lua decizii economice bazate pe analiza acestor informații.
Nevoile informaționale ale fiecărei categorii de investitori se concretizează astfel: investitorii vor evalua posibilitățile de cumpărare, vânzare sau păstrare a acțiunilor întreprinderii; salariații vor avea informații privind stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii luând decizii privind considerarea altor oportunități profesionale sau schimbarea locurilor de muncă; creditorii vor determina capacitatea de plată a întreprinderii stabilind majorarea, reducerea sau păstrarea în continuare a nivelului creditelor și împrumuturilor acordate; furnizorii și ceilalți creditori comerciali vor evalua gradul de solvabilitate al întreprinderii pronunțându-se asupra inițierii de noi legături comerciale, acordarea sau anularea facilităților comerciale; clienții vor lua decizii privind cumpărarea produselor firmei și colaborări pe termen lung, iar conducătorii întreprinderii iau decizii privind operațiunile pe care urmează să le întreprindă pentru bunul mers al întreprinderii.
Majoritatea informațiilor cerute de utilizatorii de informații sunt cuprinse în contul de proft și pierdere, iar cu cât acesta este mai detaliat, cu atât va fi mai transparent pentru utilizatorul informației financiare.
Existența profitului, obținerea lui de către întreprinzători ridică și problema justificării acestuia, ca o formă de venit distinctă a societății. Deși unii denigrează profitul, considerându-l un câștig imoral obținut de clasa capitaliștilor nu pot fi neglijate funcțiile pe care le îndeplinește acesta în cadrul societății. Considerat de mulți specialiști drept motor al societății noastre, profitul constitue motivația obiectivă a întreprinzătorilor și proprietarilor firmelor. „Motivația producătorului este perspectiva profitului, pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-l maximizeze”.
În această perspectivă se poate spune că toate firmele indiferent de mărimea sau forma lor își organizează și desfășoară activitatea sub semnul profitului, urmărind profitul care de departe se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activității globale a acestora și, desigur, singura sursă de dezvoltare a lor.
Prin aceasta, profitul contribuie și la satisfacerea în perspectivă a unor nevoi potențiale de consum de bunuri și servicii, constituind acel element ce impulsionează pe întreprinzător în organizarea producției de noi bunuri și servicii.
Capitolul 1.
ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Definirea activității economice si utilitatea acesteia
„Activitatea economică este ansamblul comportamentelor indivizilor privind atragerea și folosirea resurselor economice rare (adică a resurselor care evoluează mai încet decât nevoile lor), concretizate în decizii referitoare la producerea, distribuția, schimbului sau consumului de bunuri și servicii în funcție de nevoile și interesele lor.”
Microeconomia este ramura economiei care studiază ansamblul proceselor și comportamentelor participanților individuali la activitatea economică a unui stat. Participanții individuali pot fi firmele, companiile, gospodăriile individuale, băncile, adiminstrațiile și alte entități pe care le numim, în mod curent, organizații. În plus, microeconomia, este un obiect de studiu, care are în vedere și relațiile care se stabilesc între organizații în plan economic.
„Sistemul metodologic al economiei este format din:”
unitatea inducție – deducție;
principiul caeteris paribus;
unitatea analiză – sinteză;
unitatea dintre analiza istorică și analiza actuală;
unitatea analiză cantitativă – analiză calitativă.
Unitatea inducție – deducție se referă la:
inducție – mod de abordare, care trece de la particular la general, de la aspecte concrete la generalizări teoretice;
deducție – mod de abordare, care trece de la general la particular, explicând cazurile particulare prin prisma principiilor generale.
Unitatea analiză – sinteză înseamnă legarea efortului de descompunere a unui proces în secvențe, faze, aspecte, dimensiuni etc. și al celui de asamblare a elementelor, datelor, aspectelor, determinărilor într-un ansamblu coerent.
Unitatea dintre analiza istorică și analiza actuală reprezintă un ansamblu delicat, pentru că principiile, teoriile și practicilor promovate de înaintași nu mai sunt întotdeauna de actualitate. Științele economice sunt în continuă schimbare odată cu schimbările sociale, politice și culturale.
Orice activitate pe care o desfășoară agenții economici necesită, în mod obiectiv, anumite consumuri de muncă vie și materializată, care poartă denumirea generală de cheltuieli. Ele reprezintă sumele sau valorile plătite pentru: consumurile, lucrările executate și serviciile prestate de care beneficiază unitatea patrimonială, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligații legale sau contractuale și cheltuieli extraordinare.
„Cheltuielile, ca de altfel și veniturile, se delimitează, inclusiv în contul de profit și pierdere, în funcție de natura lor, în sensul activității care le generează în trei categorii și anume:”
cheltuieli de exploatare
cheltuieli financiare
cheltuieli extraordinare.
În cadrul fiecăreia din primele două categorii semnificative de cheltuieli, se face diferențierea pe
grupe și feluri de cheltuieli și respectiv pe elemente de cheltuieli. Totodată, sunt delimitate încă două grupe de cheltuieli, cu caracter specific, care privesc amortizările și provizioanele și impozitul pe profit.
Grupele de cheltuieli amintite, se au în vedere în ceea ce privește organizarea contabilității, în sensul că în planul general de conturi sunt stabilite șase grupe de conturi pentru cheltuielile de exploatare, care au structură eterogenă și câte o singură grupă de conturi pentru fiecare din celelalte patru categorii de cheltuieli, așa cum prevăd reglementările contabile în vigoare.
Cheltuielile de exploatare se referă la complexitatea activităților economice pe care întreprinderea le poate desfășura, fiind sistematizate în cinci categorii, care se amintesc în cele ce urmează.
Cheltuieli privind consumurile de materii prime, materiale auxiliare, combustibilul,
materialele de ambalaj, piesele de schimb, semințele și materialele de plantat, furajele și alte
materiale consumabile, costul de achiziție al materialelor de natura obiectelor de inventar consumate, costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor, costul de achiziție al energiei și apei consumate, costul de achiziție al animalelor și păsărilor și costul
mărfurilor și ambalajelor vândute.
„Cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți pentru:”
întreținere și reparații;
redevențe, locații de gestiune și chirii;
studii și cercetări, inclusiv sumele plătite pentru contractile de cercetare;
cheltuieli cu alte servicii executate de terți (colaboratori, comisioane, inclusive cele plătite agenților economici cu activitate de comerț exterior); c
heltuieli de protocol, reclamă și publicitate; cu transportul de bunuri și personal;
pentru deplasări, detașări și transferări;
cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servicii bancare.
„Cheltuieli cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială, cum sunt:”
impozitul pe clădiri și terenuri; alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;
taxa asupra mijloacelor de transport;
diferențele de preț la gaze și țiței obținute din producția internă;
datoriile și vărsămintele privind fondurile speciale.
„Cheltuieli cu personalul, unde se încadrează:”
salariile și alte drepturi de personal;
asigurările și protecția socială (contribuția unității la asigurările sociale și pentru ajutorul de șomaj, cheltuieli cu pregătirea și perfecționarea profesională și alte cheltuieli cu personalul suportate de unitatea patrimonială).
Alte cheltuieli de exploatare, care se referă la pierderile din creanțe și debitori diverși, la despăgubiri, amenzi, penalități, donații și subvenții acordate, activele cedate și alte operații de capital.
„Cheltuielile financiare se referă la:”
pierderile din creanțe legate de participații;
investițiile financiare cedate;
diferențele nefavorabile de curs valutar din operațiile curente și disponibilitățile în devize; dobânzile curente aferente împrumuturilor primite și altor datorii privind exercițiul în curs; sconturile acordate clienților;
alte cheltuieli financiare ( pierderi din creanțe de natură financiară).
Cheltuielile extraordinare reprezintă acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a unității patrimoniale.
Ele se referă la calamități și alte evenimente extraordinare sau altfel spus la pierderile din calamități și exproprieri de active.
„Cheltuielile cu amortizările și provizioanele sunt grupate, în funcție de natura lor, pe activitățile care le ocazionează, de exploatare și financiară, și cuprind:”
cheltuielile ce privesc amortizarea imobilizărilor necorporale și corporale, provizioanele pentru riscuri;
cheltuieli de exploatare și deprecierea imobilizărilor corporale, necorporale și financiare, activelor circulante de natura stocurilor și celor financiare .
Cheltuielile cu impozitul pe profit și alte impozite reprezintă sumele de această natură datorate bugetului statului,de către toate entitățile economice, inclusiv microîntreprinderi.
Delimitări conceptuale privind profitul
Scopul esențial al oricărui întreprinzător îl constituie obținerea profitului, acesta fiind obiectivul fundamental care îi motivează comportamentul și îi condiționează organizarea
întregii activități. Profitul ocupă, indubitabil, un loc primordial în cadrul gestiunii economice, realizarea
acestuia de către întreprindere în cadrul unei perioade de timp (an, trimestru) demonstrând faptul că societatea comercială lucrează profitabil. Modul de definire a conceptului de profit influențează legislația economică și întreg procesul ulterior de tranzacții. Această preocupare universală de definire a profitului este caracteristică și în teoria și practica economică și financiară din România.
„Prin profit se înțelege venitul adus de capitalul utilizat într-o întreprindere, reprezentând diferențele dintre încasările efective și totalul cheltuielilor aferente veniturilor”.
„Profitul (beneficiul) ca indicator absolut de mărime a rentabilității constituie premisă și consecință a unei afaceri”.
Cea mai simplă definire din punctul meu de vedere a noțiunii acceptată și sistemul contabil actual este acea parte care reflectă profitul că diferență între venitul total pe de o parte și costul total pe de altă parte, această diferență ar mai putea fi numită și venit net.
„Profitul este denumirea generică dată diferenței pozitive dintre venitul obținut din vânzarea bunurilor realizate de un agent economic și costul lor, considerată ca expresie a eficienței economice. De fapt, profitul se reprezintă ca un excedent de venit obținut din vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora”.
Profitul (beneficiul) este expresia bănească a câștigului obținut în urma unei operațiuni, acțiuni sau activități.
Profitul reprezintă principalul indicator de performanță economică, deoarece într-o economie de piață, obținerea lui este rațiunea de a fi a oricărei afaceri.
Rămânând în sfera relațiilor economice și financiare, concluzionăm că la nivelul întregii întreprinderi și al tuturor sectoarelor sale de activitate, profitul este diferența dintre venitul total și costul total. Este o valoare real pozitivă, rezultată din activități economice-financiare concrete ca efect al interacțiunii și interdependenței factorilor de producție. Este plusul monetar reieșit din rotația completă a capitalurilor, urmărit și dorit de toți întreprinzătorii pentru autofinanțarea, menținerii și dezvoltării propriei firme.
„Pentru a obține profit, în toate situațiile veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile. Privindu-l astfel, profitul poate fi definit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor”.
Pentru ca profitul să realizeze rolul său activ și deosebit de complex în mecanismul economiei de piață este necesar ca în întreg procesul de previziune, formare și repartizare a acestuia să se țină seama de următoarele cerințe:
profitul obținut de întreprinderi să exprime rezultatele proprii în raport cu eforturile depuse;
indicatorii și prevederile statutare și legale privind repartizarea și utilizarea profitului să stimuleze rezultatele maxime.
Interesul agenților economici pentru maximizarea profitului este condiționat hotărâtor de posibilitatea întreprinderilor de a folosi o parte din profit pentru satisfacerea unor nevoi proprii, ca și pentru distribuirea unor venituri asociațiilor sub forma dividendelor, tantiemelor.
În mecanismul de conducere, organizare și previziune al activității economice, profitul îndeplinește un multiplu rol, sursă de finanțare a activității societăților comerciale, pârghie de stimulare materială a agenților economici și a salariaților, indicator cu mare putere de sinteză care caracterizează sub raport calitativ, întreaga activitate a întreprinderii, în sfârșit, mijloc de control asupra realizării obiectivelor propuse.
„Profitul de fapt rezultatul, este diferența între venitul total al întreprinderii și costul total, iar definiția se nuanțează și structurează în raport de naturile de venituri și cheltuieli, respectiv funcțiile întreprinderii delimitate ca segmente comparabile la nivelul cărora se asociază venitul cu costul corespondent.”
În definirea profitului nu poate fi ocolit punctul de vedere patrimonial, acela adoptat pentru menținerea capitalului financiar. Din acest punct de vedere evaluarea și calculul profitului trebuie să asigure menținerea capacității de finanțare a capitalului ca sumă investită de către proprietar. Fondurile investite de proprietar sub formă de capital trebuie astfel reconstituite încât acesta să-și mențină în plan monetar și financiar capacitatea inițială de finanțare la începerea unui nou exercițiu. Orice modificare, creștere sau micșorare a acestei capacități se explică prin rezultatul pozitiv-negativ sau prin aportul proprietarului, iar în aceste se identifică cu variația situației nete a patrimoniului.
În timpul perioadei contabile, orice întreprindere își fixează ca obiective profit imediat sau pe termen mediu și continuitate. Pentru a realiza aceste obiective ea cumpără, vinde, fabrică, plătește salarii și impozite, investește în mașini și echipamente, își plasează excedentele financiare în capitalul altor societăți sau efectuează și alte operații consumatoare de resurse și producătoare de rezultate.
Aceste tranzacții ocazionează de fiecare dată cheltuieli și generează venituri care modifică situația netă a patrimoniului. Dacă valoarea acestei situații nete a crescut în raport cu cea a situației nete inițiale, întreprinderea a realizat profit pe timpul perioadei.
Această creștere este profitul net, în afară de cazul în care întreprinderea a primit noi aporturi de capital în timpul exercițiului, caz în care se efectuează o corecție prin diminuarea echivalentă a creșterii situației nete. Dacă valoarea noii situații nete s-a diminuat în raport cu cea de la începutul exercițiului, întreprinderea a suferit o pierdere egală cu această diferență.
O importanță deosebită, în aplicarea acestei metode, denumită și metoda prezervării patrimoniului este bazată mai mult pe metoda de evaluare folosită, care ar putea fi: costurile istorice, valoarea actualizată a fluxurilor monetare (valoarea economică), costurile actuale sau adevărata valoare de piață (valoarea netă de realizare).
Întrucât capitalurile proprii ale întreprinderii reprezintă un indicator bilanțier esențial, care dă dimensiune „gradului de sănătate a întreprinderii, acestea trebuie să mai aibă în vedere un obiectiv (pe lângă cele clasice de „maximizare a profitului sau de „investiții masive pe piețe noi) și anume cel de menținere a capitalului (financiar sau fizic).
Acest obiectiv este cu atât mai important într-o economie inflaționistă în care capitalul este permanent erodat de inflație. Alegerea unuia din cele două concepte depinde de necesitățile utilizatorilor de informații.
Astfel va fi adoptat conceptul financiar, dacă utilizatorii sunt preocupați în primul rând de
menținerea puterii de cumpărare a capitalului investit. Dacă, însă, utilizatorii sunt preocupați de capacitatea de exploatare a întreprinderii va fi utilizat conceptul fizic al capitalului.
„Menținerea capitalului financiar” se referă la situația în care profitul este obținut numai dacă valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la sfârșitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la începutul perioadei, după excluderea oricăror distribuiri/contribuții către/din partea proprietarilor, în cadrul respectivei perioade.
„Menținerea capitalului fizic” presupune ca profitul să fie obținut numai atunci când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatare) a întreprinderii (sau capacității) la sfârșitul perioadei este mai mare decât capacitatea fizică productivă la începutul perioadei după excluderea oricăror distribuiri/contribuții către/din partea proprietarilor, în cadrul perioadei analizate.
Apariția contului de profit ca document ce explică variația patrimoniului,este atestată în a doua jumătate a sec. XIV-lea și condiționată într-o măsură semnificativă de evoluția bilanțului contabil.
„Încă de la începutul sec. XX-lea (1908), Eugen Schmalenbach opune viziunii patrimoniale
tradiționale a bilanțului o analiză pe care o califică drept dinamică și care se concentrează pe măsurarea rezultatului, considerat mai util pentru gestionarea întreprinderii.”
În S.U.A. anilor '30, W.A. Paton și A.C. Littleton dezvoltă un model de determinare a
rezultatului fondat pe „teoria contabilității convenționale” (conventional accouting). Potrivit
acestei teorii, contul de profit este un rezultat al utilizării de către manageri a resurselor, care le-au fost încredințate în cursul unei perioade de timp. Cei doi definesc rezultatul astfel: „Funcția principală a contabilității este de a calcula o valoare reziduală, un sold, ca diferență între venituri (efecte) și costuri (eforturi).
Diferența reflectă eficacitatea managerială și se dovedește semnificativă pentru aportorii de capital care își asumă riscul”. Lucrarea lui Paton și Littleton „An introduction to corporate accounting standard”, publicată în 1940, justifică focalizarea asupra contului de profit și pierdere care marchează practica americană de mai bine de 50 de ani.
În ceea ce privește câmpul de observare a performanței, două curente sunt opozabile. Unii apără un concept restrictiv de rezultat (current operating concept), în timp ce alții preferă o
definiție largă (all inclusive concept). Primii nu vor să includă în contul de profit decât
consecințele operațiilor ordinare, normale ale perioadei în curs și să impute rezervelor operațiile
care nu privesc exploatarea.
Elementele specifice exploatării sunt considerate obișnuite, recurente, permițând previziuni ale performanțelor viitoare, precum și comparații în timp și spațiu ale acestor performanțe. Această teorie corespunde priorității acordate contului de profit și pierdere. Potrivit „all inclusive concept”, rezultatul cuprinde toate elementele care afectează creșterea sau diminuarea capitalurilor proprii în cursul perioadei, cu excepția distribuirilor de dividende și a mișcărilor de capital social.
Chiar dacă se definește prin referire la rezultat, acest concept relevă o prioritate acordată
bilanțului. Refuzul excluderii operațiilor extraordinare din contul de profit se justifică prin perspectiva transparenței în comunicarea financiară și a eliminării judecăților subiective.
Imaginea performanței redată de contul de profit a evoluat în timp și spațiu sub influența unor factori precum modul de organizare și gradul de dezvoltare a economiei, modul dominant de finanțare a întreprinderilor, relațiile cu mediile de afaceri, cu puterea publică.
Structura contului de profit
„Contul de profit trebuie să includă, cel puțin, elemente-rânduri care să prezinte următoarele valori:”
veniturile;
rezultatele activității de exploatare;
costurile de finanțare;
partea din profituri și pierderi aferentă întreprinderilor asociate si în participare contabilizată prin metoda punerii in echivalență;
cheltuielile cu impozitul pe profit;
profitul sau pierderea din activități curente;
elementele extraordinare;
interesul minoritar ;
profitul net sau pierderea netă a perioadei.
Efectele diferitelor activități, tranzacții și evenimente ale unei întreprinderi diferă ca stabilitate, risc și previzibilitate, iar prezentarea elementelor de performanță ajută la înțelegerea performanțelor realizate și la evaluarea rezultatelor viitoare.
Elementele sunt incluse în contul de profit, iar descrierile utilizate și ordinea elementelor sunt modificate când este necesar pentru explicarea elementelor de performanță. Factorii ce trebuie avuți în vedere cuprind pragul de semnificație, precum și natura și funcția diferitelor componente de venituri și cheltuieli.
Întreprinderile trebuie să prezinte, fie în contul de profit și pierdere, fie in notele la contul de profit si pierdere, o analiză a cheltuielilor utilizând o clasificare bazată fie pe natura cheltuielilor, fie pe funcția lor în cadrul întreprinderii. Elementele de cheltuieli suni în continuare subclasificate pentru a evidenția sfera componentelor rezultatelor financiare care pot diferi în ceea ce privește stabilitatea, potențialul de câștig sau pierdere. Aceste informații sunt furnizate într-unul din două moduri posibile.
„Prima metodă de analiză este cunoscută ca metoda clasificării după natura cheltuielilor.”
Cheltuielile sunt cumulate în contul de profit și pierdere conform naturii lor (de exemplu amortizarea, achizițiile de materii prime, cheltuielile cu transportul, salariile, cheltuielile de publicitate) și nu sunt realocate pe diferitele funcții din cadrul întreprinderii. Această metodă este simplu de aplicat în multe întreprinderi mai mici deoarece nu este necesară nici o alocare a cheltuielilor de exploatare pe clasificările funcționale.
Un exemplu de clasificare utilizând metoda naturii cheltuielilor este următorul:
Venituri
Alte venituri din exploatare
Variația stocurilor de produse finite și produse în curs de execuție
Materii prime și consumabile utilizate
Cheltuieli cu personalul
Cheltuielile cu amortizarea
Alte cheltuieli de exploatare
Total cheltuieli de exploatare
Profitul din activitatea de exploatare
Variația stocurilor de produse finite și în curs de execuție pe parcursul perioadei reprezintă o corecție a cheltuielilor de producție pentru a reflecta faptul că fie producția a mărit nivelul stocurilor, fie vânzările suplimentare au redus nivelul stocurilor prezentată, însă prezentarea utilizată nu trebuie să sugereze că astfel de valori reprezintă venituri.
„Cea de-a doua metodă, de analiză este cunoscută ca metoda clasificării după funcția cheltuielilor sau a costului vânzărilor și clasifică cheltuielile după funcția lor ca parte a costului vânzărilor, distribuției sau activităților administrative.”
Această prezentare oferă deseori informații mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea cheltuielilor după natură, dar alocarea costurilor pe funcții poate fi arbitrară și implică în mod considerabil raționamentul profesional.
Un exemplu de clasificare utilizând metoda funcției cheltuielilor este următorul:
Venituri
Costul vânzărilor
Marja brută
Alte venituri din exploatare
Costurile de distribuție
Cheltuielile administrative
Alte cheltuieli de exploatare
Profitul din activitatea de exploatare
Întreprinderile care clasifică cheltuielile după funcție trebuie să prezinte informații suplimentare despre natura cheltuielilor, inclusiv cheltuielile cu amortizarea și cu personalul. Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzărilor și metoda naturii cheltuielilor depinde atât de factori istorici și cei aferenți sectorului economic respectiv, cât și de natura organizației.
Ambele metode indică acele costuri care se așteaptă probabil să varieze, direct sau indirect, în funcție de nivelul vânzărilor sau producției întreprinderii. Deoarece fiecare metodă de prezentare are avantaje pentru diferite tipuri de întreprindere, acest Standard solicită o opțiune între clasificări în funcție de cea care prezintă cel mai fidel elementele de performanță ale întreprinderii.
„O întreprindere trebuie să prezinte, fie în contul de profit si pierdere, fie în note, valoarea dividendelor pe acțiune, declarate sau propuse, pentru perioada la care se referă situațiile financiare. Întreprinderile trebuie să prezinte, ca o componentă separată a situațiilor sale financiare, o situație care să evidențieze:”
profitul net sau pierderea netă a perioadei;
fiecare element de venit si cheltuială, câștig sau pierdere care, așa cum este cerut de alte Standarde, este recunoscut direct In capitalul propriu, și totalul acestor elemente;
efectul cumulativ al modificărilor politicii contabile și corecția erorilor fundamentale abordate;
Întreprinderile trebuie să prezinte, fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în note:
tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;
soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate ta începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;
reconciliere între valoarea contabila a fiecărei clase de capital propriu, prime de capital și fiecare rezervă la începutul și sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.
Modificările în capitalul propriu al întreprinderii între două date ale bilanțului reflect creșterea sau reducerea activului net sau a avuției în cursul perioadei, în baza principiilor particulare de evaluare adoptate și prezentate în situațiile financiare. Cu excepția modificărilor rezultate din tranzacțiile cu acționarii, cum ar fi aporturile de capital și dividendele, modificarea globală a capitalului propriu reprezintă câștigurile și pierderile totale generale de activitățile întreprinderii pe parcursul perioadei. IAS 8 Profilul net sau Pierderea Netă a Perioadei, Erori Fundamentale fi Modificări ale Politicilor Contabile cere ca toate elementele de venituri și cheltuieli recunoscute într-o perioadă să fie incluse la determinarea profitului net sau a pierderii nete a perioadei.
Alte Standarde cer ca pierderile și câștigurile, cum ar fi deficitele și surplusurile din reevaluare și anumite diferențe de curs valutar să fie recunoscute direct ca modificări ale capitalului propriu împreună cu tranzacțiile de capital și cu distribuțiile către proprietarii întreprinderii, întrucât este importantă luarea în considerare a tuturor câștigurilor și pierderilor la evaluarea modificărilor poziției financiare a unei întreprinderi între două date ale bilanțului, acest Standard solicită o componentă distinctă a situațiilor financiare care să evidențieze câștigurile și pierderile totale ale unei întreprinderi, inclusiv pe cele care sunt recunoscute direct în capitalul propriu.
Forme ale profitului
Activitatea economică privită în dinamică și prin prisma strategiilor de apărare și dezvoltare, evidențiază încă o dată necesitatea obținerii de profit care să aibă o destinație productivă și nu una consumaționistă.
Din aceste coordonate rezultă că toți factorii subiectivi implicați în formarea profitului sunt interesați în obținerea lui, în sensul că:
deținătorul sau deținătorii de capital primar au motivația sporirii patrimoniului firmei fondate prin reinvestirea unei părți din profit și însușirea unei părți care să le asigure nevoile proprii de consum;
deținătorii forței de muncă au motivația menținerii și dezvoltării potențialului economic al firmei în perspectiva participării și însușirii din venituri, a echivalentului muncii depuse, a sporirii acestora și a posibilității de a fi redistribuiți inclusiv din profit;
statul, întrucât pentru acesta profitul reprezintă materia impozabilă din care o parte, mai mică sau mai mare – în funcție de politica fiscală practicată – se va mobiliza, ca venituri directe la bugetul său.
„În raport cu criteriul structural, există câteva categorii de profit:”
– Profitul brut (Pb), care reprezintă diferența dintre veniturile totale realizate (Vt) și cheltuielile totale (Cht) pentru obținerea rezultatului unei activități economice (respective diferența dintre veniturile menționate și remunerarea aporturilor productive, altele decât cele ale întreprinzătorului):
Pb = Vt-Cht
– Profitul brut de exploatare (Pbe) se referă la diferența pozitivă dintre veniturile (totale) din activitatea proprie (cifra de afaceri) și remunerarea aporturilor productive (costurile totale):
Pbe = V(CA)-CT
– Profitul comercial (Prcom) este obținut prin deducerea din veniturile încasate, a cheltuielilor ocazionate de o activitate:
Prcom = Va – Vf
– Profitul net (Pn) rezultă în urma diferenței dintre profitul brut și impozitul pe profit:
Pn = Pb – Ip
În legătură cu conceptul de profit net se vorbește și despre profitul admis. Acesta constituie o mărime nu atât sub incidența factorilor economici, cât instituțional, prin decizia autorității statale (e vorba de politica statului, îndreptată spre destinațiile profitului net obținut în diverse sectoare de activitate).
„După un criteriu vizând limitele profitului, există următoarele categorii de profit:”
– Profitul normal, este privit ca nivel minim al profitului, necesar (suficient) pentru ca agentul economic să-și continue activitatea, sub această valoare, producția nu se mai motivează.
De aceea se admite că atunci când profitul economic este zero, întreprinderea realizează profit normal (numit uneori și profit minimal).
– Profitul pur apare ca diferență pozitivă între profitul brut și cel normal (iar dacă aceste din urmă este nul, profitul pur se suprapune celui brut).
– Supraprofitul este surplusul de profit peste cel normal datorat unor condiții particulare, de obicei economice (ca urmare a prețurilor fără acoperire, a diferențelor de preț între piețe) – naturale, sau preferențiale, așa cum sunt considerate, de pildă, cazul pozitiv al eficienței deosebite și cel negativ al monopolului.
„Potrivit surselor de finanțare, există două clase de profit”:
– Profitul legitim constituie acel venit care i se cuvine întreprinzătorului, pentru contribuția sa la desfășurarea activității economice.
El este motivat de procese de producție (pentru servicii aduse în legătură cu procesul tehnico-economic), management, de reduceri și de elemente de depășire a riscurilor.
Acest profit rezultă din respectarea prevederilor legale în vigoare (bază pentru realizarea de economii și/sau investiții);
– Profitul nelegitim (necâștigat, nemeritat) este suma însușită de proprietarul unui factor de producție, fără ca acesta să fi participat în vreun fel la activitatea economică.
El apare ca urmare a încălcării prevederilor legale, a creșterii arbitrare a costurilor și prețurilor, a majorării marjei de profit peste cea admisă, a dublelor înregistrări, a sustragerii de la plata impozitelor, a câștigurilor datorate unei poziții privilegiate pe piață, a unor politici
protecționiste, a inflației.
Profitul obținut oricăruia din criteriile relevate anterior se utilizează în următoarele scopuri:
pentru investiții și dezvoltare
pentru distribuirea veniturilor aferente titlurilor de valoare (acțiuni, obligațiuni) și pentru consumul personal al întreprinzătorului.
Importanța profitului se subscrie unui număr de două categorii de funcții: economice și sociale.
Factorii care influențează masa profitului
La nivel micro, mezo sau macroeconomic (și prin extensie la nivel mondoeconomic) profitabilitatea activităților reprezintă scopul și efectul către care tinde orice întreprinzător.
„Profitul net este un rest ce revine deținătorului pentru capitalul său investit într-o afacere. El este rezultatul prevederii viitorului și al reducerii riscurilor într-o măsură mai mare decât au putut-o face majoritatea concurenților.”
Modul economic de gândire reliefează că „profiturile există și continuă să existe fără să fie reduse la zero de concurență. Aceasta se întâmplă din cauza incertitudinii, în absența căreia toți ar cunoaște ce este relevant pentru obținerea de profit, toate șansele de profit ar fi exploatate și în consecință, peste tot, profitul ar fi egal cu zero.”
Rezultă clar, chiar dacă la prima vedere apare abstract, că cel mai important factor – alături de factorii de producție cantitativi consacrați – ce determină mărimea profitului îl constituie incertitudinea.
„Atât mărimea masei, cât și cea a ratei profitului este influențată atât de factori cu acțiune directă, cât și de factori cu acțiune indirectă, cantitativi și calitativi, dintre care:”
volumul, structura și calitatea producției;
nivelul costurilor de producție;
nivelul prețurilor de vânzare;
nivelul productivității muncii;
repartizarea veniturilor între principalii posesori ai factorilor de producție;
viteza de rotație a capitalului.
Dintre factorii mai sus evidențiați, primii trei se regăsesc implicit în masa profitului, determinând masa acestuia.
Asupra acestor factori de gradul I acționează factori de ordin calitativ, îndeosebi nivelul productivității muncii, nivelul absolut și relativ al repartizării veniturilor între posesorii factorilor de producție, precum și de viteza de rotație a capitalurilor plasate, fie în active imobilizate, dar mai ales în active circulante.
Volumul, structura și calitatea producției
Acționează asupra profitului atât în unanimitatea lor, cât și separate; abordând producția sub aspectul său calitativ, acesta este singurul factor care conduce implicit spre posibilitatea formării profitului, după ce a fost valorificată pe piață prin intermediul prețului.
„Masa profitului este dependentă direct de mărimea producției destinate vânzării, dacă producția răspunde unor parametrii economici, dintre care:”
– volumul fizic al producției este dimensionat pe criteriile rentabilității, luânduse în considerare rezultatele analizei tehnice a valorii;
– întreaga producție destinată vânzării are piață de absorbție asigurată;
– în jocul concurențial de piață, valoarea de întrebuințare a produselor satisfice trebuințele sociale într-o măsură mai mare sau cel puțin egală cu altele similare fabricate de alți întreprinzători.
Structura producției fiind adaptabilă și ca o rezultată a cerințelor pieței, reprezintă în fapt elementul care trebuie să fie cel mai elastic.
Volumul fizic al producției poate rămâne constant, însă structural ea trebuie să se deplaseze frecvent către produsele solicitate de piață și care, în consecință, pot fi valorificate la prețuri reale mai mari, aspect deloc neglijabil în aportul la formarea profitului. Deplasarea structurii producției către produsele la care cererea de piață este mai mare se face, sau trebuie făcută, numai în condițiile menținerii costurilor proiectate ori chiar reducerii lor, urmărinduse astfel minimalizarea consumului factorilor de producție.
În industrie, din producția fizică netă total obținută și oferită pieței, structura sortimentală este factorul care influențează preponderent mărimea veniturilor brute de vânzare.
„Presiunea cererii pieței asupra deciziei manageriale privitoare la structura producției poate avea drept consecință:”
renunțarea la fabricarea unor produse;
diminuarea volumului fizic al produselor cu piață îngustată;
creșterea volumului mărfurilor a căror cerere este confirmată în procesul actelor schimbului de proprietate;
introducerea în fabricație a unor produse a căror utilitate finală a fost testate și confirmată de piață.
Calitatea producției condiționează direct alături de volumul fizic și structura sortimentală, masa profitului întrucât produsele de o calitate superioară, confirmată, penetrează și sunt absorbite de piață mai repede, având ca efect economic:
obținerea unor prețuri de vânzare mai mari;
scurtarea timpului de stocare – vânzare și ca urmare a reîntregirii mai rapide a plasamentelor de capital imobilizate temporar în sfera aprovizionării și producției.
Nivelul costurilor de producție
Costul de producție înglobează totalitatea cheltuielilor aferente consumării și interacțiunii factorilor de producție utilizați pentru producerea și vânzarea produselor, lucrărilor și serviciilor, fiind factor complex din punct de vedere al componentelor sale.
Dacă prețul de vânzare al mărfurilor fabricate se formează în funcție de nivelul cererii și al ofertei de pe piață la un moment dat, nivelul costului de producție, în anumite limite, poate fi prevăzut de întreprinzător, atât ca sumă totală pentru întreaga producție, cât și ca sumă (cost) pe unitate de produs fabricat.
„Posibilitatea dimensionării apriorice a costului de producție, în condiții de relative stabilitate economică și socială, este posibilă deoarece pot fi cunoscute:”
a) cheltuielile convențional constante legate de amortizarea capitalului fix, chiriile, primele de administrare, întrețineri și consumuri constant netehnologice, cheltuieli ce sunt acceptate ca formând costul fix;
b) cheltuieli variabile, pentru o anume dimensiune fizică a producției formate din consumul de capital circulant în sfera creării stocurilor necesare producției și în sfera procesului de producție propriu-zis, precum și din salariile directe, contribuțiile asupra acestora și alte impozite, taxe, contribuții și asimilate reglementate, toate acestea formând costul variabil;
c) costurile marginale, determinate de intenția sau definitivarea deciziei de creștere a costului fizic al producției, întreprinzătorul dimensionându-și opțiunea prin
Dintre toți factorii cu acțiune directă asupra mărimii profitului, costul producției are cea mai mare influență, aspect care ține în stare alertă permanentă pe oricare întreprinzător sau manager.
Acceptând că ceilalți factori rămân constanți sau relativ constanți, minimizarea costurilor – regăsindu-se în această stare cu aceeași sumă în profit – poate fi făcută și are ca principale efecte:
a) economisirea resurselor economice ce se încorporează în produse, fie pe seama perfecționării tehnologiilor, a reducerii consumurilor netehnologice și a pierderilor, fie pe seama folosirii unor înlocuitori mai ieftini ai resurselor de bază. Oricare din aceste soluții se adoptă, calitatea produsului fabricat nu trebuie să scadă;
b) minimizarea costului pe unitate de produs și a costurilor pe ansamblul activității are corespondent în maximizarea profitului, ca relație dintre costul de producție și costul competitiv;
c) reducerea costurilor poate oferi cadrul sporirii ofertei de produse întrucât economia de factori de producție poate fi folosită fie pentru amplificarea producerii acelorași sortimente, fie pentru transferul acestei economii spre alte ramuri;
d) costul redus pe produs are ca efect direct un curs de revenire net superior în cazul valorificării produselor la export, acestea devenind competitive și eficiente pe piața internațională.
Nivelul prețurilor de vânzare
Prețul exprimă suma în bani plătită pentru intrarea în posesia unei mărfi (a unui bun, lucrare sau servicii) la un moment dat.
„În sfera industriei sunt practicate uzual atât pentru inputuri, cât și pentru outputuri – în economia națională – mai multe categorii de prețuri, după stadiul schimbului:”
prețuri cu ridicata, la care circulă mărfurile (produsele) între întreprinderi;
prețuri cu amănuntul, practicate pentru finalizarea valorii mărfurilor (produselor) prin consum individual;
tarife pentru serviciile prestate întreprinderilor și populației.
Atât prețurile, cât și tarifele, real stabilite pe piață – în funcție de acțiunea cererii și ofertei – conțin, sub aspectul profitabilității, în structura lor cel puțin elemente referitoare la: cost, obligații fiscale, amortizări aferente activelor corporale și evident profit.
„Mai există și alte categorii de prețuri, cum ar fi:”
prețul la bursă sau cotația la bursă, pentru mărfuri fungibile, standardizate sau la termen;
prețul de listă sau de catalog, impus de exportatori dar adaptabil la cerere și ofertă;
prețul de tranzacție efectiv, realizat în momentul vânzării-cumpărării produselor (mărfurilor);
prețul indexat, care cuprinde pe lângă elementele de bază (cheltuieli de exploatare, financiare, excepționale și profit) și evaluarea unor indexări.
Orice categorie sau tip de preț ce se are în vedere pe piața concurențială se formează și este realizat în funcție de cerere și ofertă. Prețul exprimă rezultatul confirmării cererii date bunului ce urmează a fi achiziționat de consumator, de capacitatea de plată a cumpărătorului și de costul cumpărării aceluiași produs din altă parte. În același timp prețul exprimă interesele ofertei legate de costul de producție (consumul factorilor necesari producerii bunului respectiv) și prețurile practicate pe alte piețe pentru marfa oferită.
În relația costuri – prețuri, intenția, actele decizionale și speranța întreprinzătorului nu pot fi direcționate decât în două sensuri:
minimizarea costurilor, ce oferă producătorului competitivitate pe piața internă și externă;
maximizarea prețurilor de vânzare prin structura și calitatea producției sale pentru o cerere de piață constantă sau în creștere.
Nivelul productivității muncii
„Viabilitatea și bonitatea activității oricărei întreprinderi, bazată pe raționalitatea economică, este restricționată de două condiții:”
utilizarea deplină a resurselor;
utilizarea eficientă a resurselor.
În practică, mai ales la nivel microeconomic, productivitatea muncii este acceptată ca fiind posibilitatea forței de muncă de a produce, într-o perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri (a efectua un anume volum de lucrări sau de a presta servicii).
Tendința productivității muncii, într-o întreprindere rentabilă, nu poate fi decât una constant crescătoare, având efecte directe asupra mărimii costului global prin reducerea costurilor variabile aferente cheltuielilor cu salariile și contribuțiile legate de acestea.
Asigurarea creșterii productivității muncii are multiple implicații și corelații economice în sensul că:
– același volum de producție se poate obține cu un număr mai redus de salariați;
– volumul producției poate să crească în condițiile folosirii aceluiași număr de salariați sau chiar în situația reducerii lui;
– randamentul superior al utilizării factorului de muncă o corelație economică justă sub aspectul sporului de productivitate – mai mare – față de creșterea cheltuielilor cu salariile – mai mică.
Randamentul utilizării factorului de muncă privit prin intermediul efectului asupra minimizării cheltuielilor cu salariile se regăsește ca:
a) o reducere absolută a costului când aceeași producție se realizează cu un număr
mai mic de salariați;
b) ca o reducere a costului când același număr de salariați produc un număr mai
mare de producție.
„Din aceste combinări și condiționări, productivitatea muncii este privită ca:”
1. Productivitatea parțială;
2. Productivitatea globală;
3. Productivitatea marginală.
Actul decizional, în sfera creșterii productivității muncii, ține seama de reducerea influenței factorilor de risc pe piața concurențială, și ca urmare se va concentra și în acest domeniu pe elemente aferente protecției prin dezvoltare.
Ca urmare, productivitatea crescută se va putea asigura prin existența și combinarea unor factori esențiali, și anume:
a) asimilarea și utilizarea progresului științific și tehnic paralel cu utilizarea rațională a capitalului existent;
b) creșterea calificării forței de muncă;
c) revoluția managerială prin care se urmărește organizarea, conducerea și administrarea întreprinderii, utilizarea intensivă a capacităților de producție, folosirea intensă a timpului de producție.
Repartizarea veniturilor între principalii posesori ai factorilor de producție
„Sfera activităților economice, altele decât agricultura, antrenează în circuitul economico-financiar doi factori de producție:”
capitalul, deținut de una sau mai multe persoane ca asociați sau acționari;
munca, care generează cheltuieli sub forma salariilor și asimilate ale acestora.
Profitul, ca rezultat al utilizării și rotației capitalului, se cuvine deținătorului sau deținătorilor care și-au asumat riscul plasamentelor în întreprinderea creată.
Dimensionarea cuantumului părții de venit distribuite sub forma veniturilor directe din salarii pentru personalul întreprinderii are în vedere o seamă de corelații economice, dintre care:
1. Raportul dintre producție și salarii,
2. Raportul între salarii și productivitatea muncii.
În plaja profitabilității, indicele de creștere a producției și cel de creștere a productivității muncii trebuie să fie superior celui de creștere a salariilor.
Veniturile brute obținute din activitatea economică și financiară, după deducerea cheltuielilor cu salariile și asimilate ale acestora, sunt afectate pentru reconstituirea fondurilor consumate în procesele economice, pentru achitarea obligațiilor fiscale și de asigurări, precum și pentru amortizarea activelor fixe corporale. Partea rămasă din veniturile brute reprezintă în fapt beneficiul (profitul) brut impozabil, care, după vărsarea impozitului, va deveni masa profitului net supus repartizării în funcție de strategia și voința deținătorului, respectiv deținătorilor de capital.
Actul decizional singular sau al adunării generale a asociaților și acționarilor trebuie să armonizeze interesele întreprinderii cu cele individuale privitoare la dividende.
Pentru întreprindere, în vederea asigurării protecției și dezvoltării, o parte din profit va fi afectată rezervelor, dezvoltării și majorării capitalului social, adică asigurarea capacității de autofinanțare. Pentru deținătorii de capital, restul de profit reprezintă plățile „reziduale ce li se cuvin sub forma dividendelor.
Viteza de rotație a capitalului
„Viteza de rotație a capitalului, ca indicator calitativ, exprimă eficiența utilizării acestuia în funcție de posibilitatea recuperării, reîntregirii și reactivării plasamentelor inițiale în noi cicluri economice.”
Ca factor de influență al masei profitului brut, acest indicator dă posibilitatea ca atât în sfera previziunii, cât și în cea a analizei de gestiune să se evidențieze numărul rotațiilor capitalului într-o perioadă de timp, de regulă un trimestru sau un an, precum și numărul de zile în care se înfăptuiește o rotație.
Teoria și practica economică acceptă luarea în considerare, cu preponderență, a rotației capitalului circulant ca fiind parte de plasamente ce se regăsește permanent în toate fazele și formele circuitelor economico-financiare.
„Circulația capitalului din forma lichidităților bănești în forma stocurilor, a cheltuielilor avansate în producție și revenirea – cu un plus de monedă – în stadiul lichidităților bănești efective, are două efecte globale asupra profitului:”
dimensionarea necesarului de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare, care pot fi:
– mai mari în cazul rotației lente, datorate fie unui ciclu lung de fabricație, fie/și unor imobilizări de fonduri cheltuite în diverse stadii ale proceselor economico financiare;
– mai mici la întreprinderile cu ciclu scurt de fabricație sau/și în cazul evitării stocajelor, întreruperilor tehnologice, evitarea rebuturilor și remanierilor.
– sporirea părții de venit brut rezultat din vânzarea și încasarea ritmică a producției marfă oferită și absorbită de piață.
privită prin prisma cifrei de afaceri, viteza de rotație a capitalului reprezintă raportul dintre aceasta și suma mediei soldurilor de active circulante, ea reflectând numărul de rotații complete necesare formării cifrei de afaceri.
Capitolul 2.
Criterii de apreciere a profitului unei societăți comerciale
2.1. Analiza profitului
Profitul constituie mobilul oricărui agent economic și reprezintă excedentul venitului peste costul de producție, el fiind necesar nu numai pentru remunerarea capitalurilor, ci și pentru investiții de dezvoltare a activității.
„Obiectivul final al oricărei firme în economia de piață este obținerea profitului și, implicit, creșterea rentabilității; ca urmare, pentru a se dezvolta și supraviețui în condiții de concurență, firma trebuie să desfășoare o activitate rentabilă, care să se soldeze cu rezultate (R) favorabile cât mai mari.”
Rezultatul exercițiului reprezintă diferența dintre venituri (V) și cheltuieli (C):
• Dacă V > C = > R = V – C > 0 = > profit sau beneficiu
• Dacă V < C = > R = V – C < 0 = > pierdere
În consecință, firma trebuie să-și stabilească strategia și tactica astfel încât prin măsuri sistematice pe termen scurt, mediu și lung să acționeze asupra:
creșterii veniturilor (încasărilor);
reducerii cheltuielilor.
„Veniturile firmei pot fi grupate după sursele de formare în:”
A. Venituri din exploatare (Vexpl):
venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor și serviciilor prestate;
venituri din producția stocată;
venituri din producția imobilizată;
venituri din subvenții de exploatare;
alte venituri din exploatare.
B. Venituri financiare (Vfin):
dobânzi încasate de la bănci;
din obligațiuni;
dividende din acțiuni.
C. Venituri extraordinare (Vex):
din reevaluarea stocurilor ca urmare a creșterii prețurilor;
din despăgubiri, penalități încasate;
din vânzarea / cedarea activelor.
„Cheltuielile firmei pot fi grupate după destinație în:”
A. Cheltuieli de exploatare (Cexpl) cuprind cheltuielile efectuate cu activitatea de bază și cu
alte activități conexe sau auxiliare și cuprind:
cheltuieli materiale;
cheltuieli cu personalul;
cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți;
alte cheltuieli (impozite, taxe,chirii)
B. Cheltuieli financiare (Cfin):
pierderi din creanțe legate de participanți;
pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
diferențe nefavorabile de curs valutar, din operații curente și disponibilitățile în devize;
dobânzi curente aferente împrumuturilor primate și altor datorii;
sconturile acordate clienților;
alte cheltuieli financiare
C. Cheltuieli extraordinare (Cex):
cheltuieli privind calamitățile și alte evenimente xtraordinare cum sunt: penalitățile, amenzi, lipsurile neimputabile, etc;
La nivelul unei firme se calculează următoarele categorii de profit:
profitul de exploatare – este rezultatul activității de exploatare a firmei, și se determină ca diferența între veniturile totale din activitatea de exploatare și cheltuielile totale aferente activității de exploatare.
rezultatul financiar (profit sau pierdere) – este rezultatul activității pur financiare a firmei și se determină ca diferență între veniturile totale financiare și cheltuielile totale financiare;
profitul exercițiului – se referă la rezultatul activității de exploatare și al activității financiare și se determină ca diferență între veniturile totale (de exploatare și financiare) și cheltuielile totale (de exploatare și financiare) sau, ceea ce este același lucru, ca sumă a profitului de exploatare și profitului financiar;
rezultatul extraordinar – se referă la rezultatul activității extraordinare a firmei și se determină ca diferență între veniturile din activitatea excepțională și cheltuielile aferente activității extraordinare;
rezultatul exercițiului înaintea impozitării – se calculează prin însumarea rezultatului curent și a celui extraordinar;
profitul impozabil – reprezintă rezultatul exercițiului înaintea impozitării la care se adaugă depășirile față de prevederile legale la unele categorii de cheltuieli și din care se scad deducerile fiscale legale
profitul net – se determină ca diferență între profitul impozabil și impozitul pe profit.
„Contabilitatea, ca instrument principal de cunoaștere, gestiune și control al operațiilor patrimoniale, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, păstrarea, valorificarea și prezentarea informațiilor cu privire la patrimoniu și la rezultatele obținute atât pentru necesitățile proprii, cât și în relațiile cu terții.”
Astfel, profitul poate fi analizat din punct de vedere structural, prin descompunerea sa pe tipuri de activități din care provine.
Analiza profitului se face prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune (SIG-uri).
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă principalii indicatori economico-financiari stabiliți pe baza datelor din Contul de Profit și Pierdere, cu ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare și umane ale firmei. Un astfel de sold este diferența a două valori; prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii firmei.
Referitor la indicatorii din tabloul soldurilor intermediare de gestiune, se impun unele precizări, și anume:
Marja comercială (MC) este un indicator specific întreprinderilor comerciale și măsoară rentabilitatea politicii comerciale a firmei. Se calculează astfel:
MC = Vanzări de mărfuri – Costul mărfurilor vandute
Producția exercițiului (PE) este un indicator calculat la firmele cu activitate productivă și evaluează nivelul activității de producție. Se calculează prin însumarea a 3 elemente:
producția vândută: produse finite, lucrări și servicii facturate;
producția stocată: variația stocurilor (Sf – Si) de produse finite, în curs de execuție și servicii;
producția imobilizată: investiții efectuate de firmă în regie proprie.
Valoarea adăugată (VA) arată aportul real al firmei, respectiv bogăția creată prin munca salariaților și prin aportul firmei însăși. Se calculează astfel:
VA = Marja comercială + Producția exercițiului – Consumuri de la terți (intermediare)
Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă partea din valoarea adăugată care revine întreprinderii și acționarilor (asociaților) și indică resursa generată de activitatea de exploatare a firmei:
EBE = VA + Subvenții de exploatare – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate –
Rezultatul exploatării (Rexpl) reprezintă rezultatul economic obținut din activitatea desfășurată de firmă și măsoară performanțele industriale (de producție) și comerciale ale firmei, independent de politica sa financiară:
Rexpl = EBE + Alte venituri de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare – (Amortizări + Provizioane)
2.2. Criteriile de apreciere a performanțelor în scopul obținerii de profit
Măsurarea performanței întreprinderii din perspectiva financiară se referă la instrumentele și metodele utilizate de întreprindere pentru a supraveghea atingerea obiectivelor. Acest aspect implică stabilirea unor ținte de performanță, măsurarea performanței realizate, compararea acesteia cu ținta propusă inițial, calcularea diferenței între performanța măsurată și cea propusă inițial și opțiunea pentru ajustarea variației.
Criteriile de evaluare a performanțelor au un caracter dinamic; în decursul timpului, performanța financiară s-a măsurat fie prin mărimea organizației, fie prin rentabilitatea și profitul obținut. Se știe că orice organizație, pentru a supraviețui trebuie să-și echilibreze încasările cu plățile.
Pentru evidențierea rezultatelor s-a prevăzut în acest sens elaborarea unei situații de sinteză specifică numită contul de profit și pierdere.
„O analiză financiară pertinentă, credibilă, efectuată pe baza acestui document contabil de sinteză, trebuie să vizeze, însă, nu numai rentabilitatea prezentă, ci mai ales, rentabilitatea viitoare a întreprinderii, care să identifice riscurile cu care întreprinderea se va confrunta în viitor, pe linia obținerii profitului.”
Informația contabilă privind rezultatul întreprinderii se poate construi și transmite utilizatorilor prin intermediul a două situații financiare: bilanț și contul de profit și pierdere.
„Bilanțul constată rezultatul sub formă de profit sau pierdere, în calitatea sa de variație a bogăției întreprinderii determinată de activitatea desfășurată în timpul unui exercițiu financiar, contul de profit și pierdere descrie și explică rezultatul prin prisma structurilor de cheltuieli și venituri care l-au determinat.”
Este cunoscut faptul că documentul contabil de sinteză, contul de rezultate, este documentul care degajă informația privind performanțele întreprinderii, contul de profit și pierdere fiind considerat modul adecvat de raportare a performanței financiare, potrivit contabilității în costuri istorice.
Măsurarea performanțelor întreprinderii vizează în mod esențial măsurarea profitului. Aprecierea performanței unei întreprinderi se orientează cu precădere spre calculul și analiza soldurilor intermediare de gestiune și a capacității de autofinanțare, metode moderne de calcul și analiză a performanțelor, ratele de rentabilitate și fluxurile de numerar.
Chiar dacă rezultatul net este cel mai cunoscut, se observă tendința de a face apel la indicatori de performanță nelegați de rezultate. Indicatorii de performanță financiară precum profitul se articulează direct cu obiectivele întreprinderii pe termen lung care sunt, de regulă, pur financiare. Alegerea corectă a unor indicatori de performanță conferă o viziune de sinteză asupra performanței întreprinderii.
Necesitățile informaționale privind rezultatul vizează, mai ales din partea investitorilor și managerilor, cunoașterea fluxurilor de cheltuieli și venituri care explică acest rezultat.
Profitul, ca indicator de performanță, are însă o serie de limite, unele legate de distorsiunile impuse de principiile contabile clasice, altele legate de incapacitatea de a reflecta diferitele niveluri de risc dintr-o întreprindere.
Aceste observații în legătură cu profitul obținut explică de ce situația de sinteză denumită tabloul soldurilor intermediare de gestiune aduce informații complementare în vederea analizei financiare a performanțelor.
Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub formă de rezultate intermediare, ceea ce pune în evidență etapele formării rezultatului net al exercițiului. În ceea ce privește capacitatea de autofinanțare, aceasta nu reprezintă propriu-zis un sold intermediar de gestiune ci, reprezintă un indicator monetar privind rezultatul exercițiului financiar care rezultă din compararea veniturilor monetare cu cheltuielile monetare.
Pe lângă indicatorii considerați clasici în analiza financiară, practica a dezvoltat anumiți indicatori moderni, care se încadrează în viziunea acționarială a firmei, așa numiții indicatori de creare de valoare.
Valoarea adăugată este măsura randamentului global care este distribuit tuturor partenerilor întreprinderii. Conceptul de valoare adăugată vizează să furnizeze utilizatorilor de informații financiare un indiciu al contribuției întreprinderii la crearea bogăției naționale. Valoarea adăugată furnizează o perspectivă mai largă cu privire la utilitatea situațiilor financiare care, tradițional, sunt centrate pe un singur grup de utilizatori, investitorii. Prin prisma valorii adăugate, beneficiul apare ca rezultat al eforturilor colective ale proprietarilor, managerilor, creditorilor, statului și salariaților. Nu este de neglijat că, în prezent, majoritatea guvernelor își fondează strategiile economice pe criterii legate de valoarea adăugată.
Fluxul de trezorerie este un indicator de rezultate care poate substitui în anumite condiții profitul contabil. Trecerea la indicatorii de flux de numerar, potențial sau real, a permis o gestiune mai riguroasă a exploatării resurselor și a riscului. Numeroase studii arată că fluxurile de trezorerie din exploatare furnizează investitorilor o informație complementară rezultatului net. De cele mai multe ori în spatele profitabilității unei întreprinderi, aceasta ascunde grave probleme de trezorerie. Pentru evitarea acestei situații, un rol important revine gestiunii trezoreriei. Gestiunea zilnică a trezoreriei presupune o cunoaștere mai exactă a acestor fluxuri, deoarece pe baza ei pot fi realizate previziuni pentru perioade mai scurte de timp, respectiv o decadă, o săptămână, sau o zi.
„Realizarea unei astfel de previziuni nu este lipsită de dificultăți, având în vedere că ea trebuie să țină seama de toate elementele de disponibilități și de realizarea obiectivului de trezorerie”.
Gestiunea trezoreriei câștigă astfel un loc tot mai important, dacă avem în vedere că orice diferență reprezintă o greșeală care costă bani: excedentul generează un cost de fructificare, iar deficitul un cost explicit. Așadar, o trezorerie bună este efectul unei previziuni bune.
Informația despre performanță de care investitorii au nevoie nu este de natură exclusiv istorică. Ei trebuie să aibă acces și la o informație orientată spre viitor. Una din calitățile așteptate ale informației privind performanța este caracterul său predictiv, cu alte cuvinte capacitatea sa de a releva tendințele viitoare. În ultimii ani informația de tip cash–flow a devenit măsura cheie pentru a judeca performanța unei întreprinderi. Aceasta deoarece fluxul de trezorerie este o realitate de necontestat, pe când profitul este o construcție mai mult sau mai puțin ancorată de această realitate.
Pe baza raporturilor semnificative dintre mărimile referitoare la starea financiară a întreprinderii, metoda ratelor permite o bună apreciere a performanței financiare. Această apreciere se realizează de regulă pe baza unei comparații între ratele calculate de întreprindere și ratele de referință exprimate de normele semnificative, interne sau externe. Performanța nu se mai măsoară într-o manieră statică, ci într-o manieră dinamică. Bună performanță este aptitudinea de a îmbunătăți performanța. Conținutul acesteia devine aproape secundar în raport cu dinamica sa. Totuși, astăzi, nevoia de flexibilitate este mai mare ca oricând pentru întreprinderile care-și stabilesc drept obiective maximizarea concomitentă a profiturilor și a fluxurilor de trezorerie.
Concluzionând, se poate spune că nu trebuie confundată performanța cu indicatorii care o descriu. Este necesar să se recurgă nu numai la rezultatele financiare, ci la o viziune globală a interdependențelor dintre parametrii interni și externi, tehnici și umani, cantitativi și calitativi, fizici și financiari ai gestiunii.
2.3. Determinarea ratelor de rentabilitate (economică, financiară și comercială)
Starea rentabilității unei firme se poate analiza pe baza ratelor. Din punct de vedere metodologic, o rată reprezintă raportul a două mărimi, raport exprimat procentual. Sistemul de rate uzual folosit în analiza rentabilității activității firmei este compus din:
rata rentabilității economice;
rata rentabilității financiare;
rata rentabilității comerciale (a vânzărilor).
În principiu, se impune ca valorile ratelor de rentabilitate să fie cât mai ridicate, pentru a reflecta o situație favorabilă din punct de vedere economic.
„Utilizarea ratelor de rentabilitate în procesul de analiză și gestiune se poate face fie în dinamică, prin compararea evoluției lor în timp în cadrul aceleiași firme, fie prin raportarea la valorile medii ale ratelor de rentabilitate calculate la nivelul sectorului de activitate din care face parte firma în cauză sau la valorile înregistrate de firme-leader din sectorul respectiv.”
1. Rata rentabilității economice. Se referă la eficacitatea cu care sunt utilizate activele
firmei. Se obține ca raport între rezultatul net al exercițiului și valoarea activelor totale:
Rre=
O valoare ridicată a ratei rentabilității economice se obține prin gestionarea eficientă a activelor, ca de exemplu:
folosirea unor echipamente tehnologice neutilizate fizic și moral;
obținerea unui grad de utilizare a capacităților de producție cât mai ridicat;
evitarea unor imobilizări financiare fără justificare economică: stocuri, creanțe etc.
2. Rata rentabilității financiare. Se referă la eficacitatea cu care este utilizat capitalul
firmei.Se determină ca raport între profitul net al exercițiului și valoarea capitalului propriu
(Kpr) de care dispune firma:
Rrf=
Această rată măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci a plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor firmei. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende și prin creșterea rezervelor, care în fapt reprezintă o creștere a averii proprietarilor.
Prin efectul de îndatorare se înțelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-l obține agentul economic ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obține comparând rentabilitatea economică a întreprinderii (Rre) cu costul capitalului împrumutat (Rd = rata dobânzii). Dacă se ia în calcul formula generală a efectului de îndatorare, se observă că această rentabilitate este în funcție de proporția care există între datoriile financiare (D) și capitalurile proprii (Kpr), Rre fiind rentabilitatea economică și Rd costul mediu al datoriei financiare.
Din această relație se pot trage câteva concluzii:
Rentabilitatea financiară este direct proporțională cu structura financiară Datorii/Capital propriu și cu diferența dintre rata rentabilității economice (Rre) și rata dobânzii (Rd);
Practic, rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată și cu cât este mai mare diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii;
Pentru o întreprindere neîndatorată (D = 0), rata rentabilității financiare coincide cu rata rentabilității economice (Rrf = Rre). Aceeași situație se înregistrează și în cazul în care Rre =Rd, când apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilității financiare, nivelul fiind egal cu cel al rentabilității economice;
Dacă Rre > Rd, Rrf este cu atât mai ridicată cu cât D/Kpr este mai mare, astfel, apelarea la capitaluri împrumutate va duce la creșterea rentabilității financiare (Rrf > Rre). Efectul de pârghie (de levier financiar) joacă un rol pozitiv. Astfel, firma care speră să-și maximizeze rentabilitatea financiară va trebui, în cadrul constrângerilor financiare impuse, să aleagă să se împrumute mai curând decât să-și crească fondurile proprii;
Dacă Rre < Rd, Rrf este cu atât mai mică cu cât D/Kpr este mai mare, adică contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei rentabilității financiare (Rrf < Rre).
Efectul de îndatorare joacă un rol negativ. În acest caz, firma va trebui să se abțină să mai facă noi împrumuturi, întrucât îndatorarea deteriorează performanțele firmei.
În plus, orice variație a rentabilității economice are repercusiuni mai mult decât proporționale asupra rentabilității financiare, în sensul pozitiv sau negativ și cu atât mai mult cu cât îndatorarea este puternică. În cazul efectului de levier pozitiv, prin îndatorare, întreprinderea își crește rentabilitatea financiară făcând-o în același timp mai fragilă, mai riscantă, mai sensibilă la turbulențele rentabilității economice. Majorarea riscului corespunde unei bonificări a rentabilității.
Decizia de structură financiară va trebui să fie cea optimă, adică să se stabilească un asemenea raport între finanțările prin credite și prin resurse proprii astfel încât costurile de finanțare să fie cât mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creștere economică a societății, de nivelul rentabilității scontate și de riscurile pe care consimte să și le asume, dar și de terți adică de acționari, bănci și alți împrumutători, de stat ca și de conjunctura economică.
3. Rata rentabilității comerciale (a vânzărilor) arată eficiența funcțiunii comerciale a
firmei:
Rrc=
Nivelul ratei rentabilității comerciale depinde în principal de:
poziția concurențială a firmei în cadrul sectorului de activitate;
faza în care se află sectorul în ansamblul său;
strategia urmată de firmă.
Metoda ratelor constituie un instrument larg și tradițional folosit în analiza financiară. Analiza pe baza ratelor este procesul de interpretare și de calcul al raportului dintre două mărimi comparabile din punct de vedere logico-economic. Pentru analiza financiară și economică, fundamentele economice ale metodei ratelor se găsesc în teoria economică privind eficiența economică care presupune realizarea unei comparații între două variabile, care se află fie în raport efort/efect (sau invers), fie în raport de structură (efort/efort, efect/efect). Ratele reprezintă mărimi care se exprimă prin punctaj, număr sau durată și reprezintă instrumentele de analiză utilizate pentru cunoașterea anumitor fenomene economice și financiare, previzional sau istoric, precum și a elementelor și a factorilor care le determină. În principiu, utilizarea metodei ratelor exprimă dorința de a determina praguri sau norme care să permită aprecierea stării unei companii prin compararea valorilor ratelor calculate pentru compania respectivă cu valorile de referință ale acelor rate. Valorile de referință respective pot fi rezultate obținute prin calcule statistice, valori înregistrate de companie considerate etalon sau obiective pe care conducerea întreprinderii dorește să le atingă.
Cu toate acestea, mediul afacerilor nu poate fi supus unor praguri și norme care să poată reprezenta indicatori general valabili și invariabili, care să permită diagnosticarea stării, gestiunii și evoluției unei firme.
Capitolul 3.
Studiu de caz privind profitul obținut la S.C. PETROM S.A.
3.1. Prezentarea societății S.C. PETROM S.A.
Acest capitol reprezintă o scurtă prezentare a societății SC OMV PETROM SA BUCUREȘTI, prin care se arată obiectul de activitate al societății, un scurt istoric, misiunea și obiectivele cât și strategiile de viitor.
Începând cu 1 ianuarie 2010, denumirea companiei este OMV PETROM S.A., ca urmare a hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 20 octombrie 2009. Denumirea mărcii comerciale și sigla companiei rămân neschimbate. Prin urmare, orice referire în lucrare la „Petrom” sau „Societate” va fi interpretată ca o referire la persoana juridică OMV Petrom S.A.
Petrom este cea mai mare companie petrolieră din România și din Europa de sud-est.
Cifra de afaceri netă: 12,842 milioane RON
Țiței procesat: 5,161 milioane tone
Stații de distribuție: 546
Angajați: 27,470
Scurt istoric al societății
Petrom este cea mai importantă companie petrolieră din România, cu activități de explorare și producție, rafinare și petrochimie și marketing având rezerve estimate de circa 1 mld barili echivalent petrol, o capacitate anuală de rafinare de 8 mil. de tone și 550 de benzinării.
În anul 1997, Societatea Comercială Petrom se înființează prin O.U.G nr. 49 din 15 septembrie 1997, prin unirea activităților Regiei Autonome Petrom care avea ca obiect de activitate explorarea și producția de petrol și gaze cu Compania Română de Petrol care avea ca obiect de activitate rafinarea petrolului prin intermediul rafinăriilor Petrobrazi și Arpechim și distribuția produselor petroliere prin intermediul stațiilor PECO.
Anul 2005 a marcat o nouă era pentru Petrom, după privatizarea din 23 iulie 2004, când compania a devenit o parte a grupului OMV Austria, care a achiziționat 51% din acțiunile PETROM , formând cel mai mare grup integrat de petrol și gaze din Europa Centrală.
La sfârșitul anului 2009, Petrom avea rezerve dovedite de 843 mil. bep, o capacitate maximă anuală de rafinare de 8 mil. de tone, circa 546 de stații de distribuții în România și circa 269 de benzinării în Moldova, Bulgaria și Serbia.
Volumul investițional crescut, continuarea proiectelor de modernizare și inițierea de proiecte noi au determinat ca o consecință firească următoarele:
Petrom are cea mai mare valoare de piață din România;
Programul de investiții este cel mai mare din sectorul energetic românesc, și anume mai mult de 3 mil de euro, până în 2010.
Petrom este compania care contribuie cel mai mult la bugetul statului: aproximativ 45% din EBITDA este distribuit instituțiilor statului sub formă de taxe, contribuții și dividende.
Obiectul de activitate
Societatea OMV PETROM S.A. BUCUREȘTI este persoană juridică română, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni.
Sediul societății este în România, municipiul București, Calea Dorobanților numărul 239, sector 1 și este înmatriculată în Registrul Comerțului București sub numărul J40/8302/1997, având codul unic de înregistrare 1590082.
În prezent, structura acționariatului Petrom se prezintă astfel:
Tabelul 1.2. Portofoliul de acțiuni la S.C. OMV PETROM S.A.
Societatea are ca obiect principal de activitate explorarea și exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze naturale, conform clasificării CAEN-1110.
Petrom, cel mai important operator integrat în domeniul petrolier din România și din sud estul Europei, desfășoară activități de explorarea zăcămintelor și producție de țiței și gaze naturale, rafinare și petrochimie precum și comercializare de carburanți și produse complemetare și, de asemenea, are activități în Kazahstan.
Explorare și producție
Petrom este cel mai mare producător de petrol și gaze din sud-estul Europei. Îmbinând experiența primei țări petroliere din lume cu know how-ul internațional al OMV, cel mai important grup de petrol și gaze din Europa Centrală s-au creat premizele transformării Petrom în cel mai de succes producător de țiței și gaze din sud-estul Europei.
Unul dintre obiectivele principale îl reprezintă finalizarea construcției stației de compresoare Hurezani. Programul de investiții va viza în principal optimizarea livrării gazelor la Hurezani, forarea de sonde de dezvoltare și de producție, lucrările de intervenție la sonde, instalațiile de producție și infrastructură.
Petrom face eforturi de a minimiza declinul natural al producției, astfel se va concentra pe managementul rezervoarelor, forajul de îndesire si menținere a numărului de operațiuni, în cadrul programului de intervenții la sonde.
În anul 2009, Petrom a produs, în România, 5,54 mil de tone de țiței și condensat și 5,55 mld mc de gaze naturale. În România, deține dreptul de concesiune a 17 blocuri de explorare, dezvoltare și producție, respectiv circa 270 de câmpuri comerciale de petrol și gaze naturale.
Compania operează aproximativ 11.000 de sonde de petrol și gaze pe teritoriul României (onshore) și 7 platforme de producție offshore în Marea Neagră.
Petrom evaluează permanent oportunitățile de extindere în Marea Neagră, Regiunea Caspică, Rusia. Astfel, la sfârșitul anului 2008, Petrom și Exxon Mobil Explorare și Producție Romania LTD au semnat un acord privind explorarea potențialului de hidrocarburi din zona de mare adâncime a perimetrului Neptun, de pe platoul maritim românesc.
Prospecțiunea seismică 3D în perimetrul Neptun a fost finalizată în noiembrie și a acoperit o zonă de aproximativ 3.200 km2.
Rafinare
Procesarea țițeiului extras se realizează prin cele două rafinării, Petrobrazi și Arpechim, ce au o capacitate totală de rafinare de 8 mil. tone/an46.
Capacitatea rafinăriei Petrobrazi va fi redusă la 4,2 mil tone/an, iar în intervalul 2010-2014 vor fi efectuate investiții în valoare de 750 mil euro pentru modernizare și lucrări de mentenanță.
Ambele rafinării, Petrobrazi și Arpechim, sunt conectate la un sistem vast de conducte cu ajutorul cărora țițeiul este transportat atât de la zăcămintele Petrom precum și de la terminalul de import de țiței din Constanța. Infrastructura rafinăriilor Petrom permite acestora să livreze produsele prin conducte (pe piața internă și la export prin terminalul Portului Constanța), prin cisterne pe calea ferată și prin autocisterne. Odată ce România a devenit membră a Uniunii Europeane, cadrul legal a trebuit să fie aliniat la standardele de calitate stabilite prin directive, astfel incat carburanții produși sunt conformi cu standardele europene. De aceea, toți combustibilii vânduți în România începând cu anul 2009, trebuie să aibă conținutul maxim de sulf de 10 ppm. Ambele rafinării sunt producătoare ale întregii game de combustibil cu 10 ppm sulf pentru piața românească și pot satisface cererile pieței externe.
Rata de utilizare a capacității de rafinare este de 65 %, acesta fiind efectul optimizării importurilor de țiței în condiții economice nefavorabile. Petrom a renunțat la activitățile secundare (produsele chimice și petrochimice) dat fiind mediul economic nefavorabil și randamentul scăzut al acestor activități, și a decis transferal activelor, la sfârșitul anului 2009, aferente activității de petrochimie din cadrul Arpechim, companiei Oltchim.
Marketing
Activitatea de marketing deține 30 depozite în funcțiune, începând cu 2005 au fost închise din 146 de depozite, 116 până la sfârșitul anului 2009 și deasemenea are 546 stații de distribuție funcționale. Petrom ocupă o poziție puternică pe piața internă.
Aproape jumatăte din stațiile de distribuție ale Petrom au fost modernizate și recondiționate. În acest sector, a fost finalizată modernizarea rețelei de stații de distribuție din România, sistemul full agency (stații deținute de Petrom și administrate de dealerii independenți) fiind implementat integral. Ca o consecință directă, volumul vânzărilor totale în Marketing a crescut, ajungând la nivelul de 4,823 mii tone în 2009, cu 12% comparativ cu 2008, în pofida mediului economic nefavorabil, ca urmare a investițiilor în optimizarea rețelei stațiilor de distribuție.
Petrom este lider pe piața românească de distribuție cu amănuntul, având o rețea puternică de stații de distribuție, cota de piață retail 40%. Pe o piață cu concurență crescută din partea companiilor ca Rompetrol, Lukoil, Mol și Agip, Petrom păstrează un avantaj semnificativ în ceea ce privește asigurarea celui mai bun raport preț-calitate în cele mai bine poziționate stații de distribuție.
Misiune, obiective, strategii
Petrom și-a propus obiective ambițioase pentru a asigura un nivel constant al producției de țiței și gaze în România. Astfel, până în anul 2010, Petrom va stabiliza producția zilnică la 210.000 bep și va ajunge la o rată de înlocuire a rezervelor de 70%.
Aceste obiective ambițioase sunt susținute de investiții, dar la un nivel considerabil redus față de perioadele precedente, având în vedere condițiile economice nefavorabile. O atenție deosebită se acorda activității de explorare, pentru care sunt alocate sume considerabile anual pentru a finanța programe vaste de explorare, bazate pe experiență internațională în operarea zăcămintelor mature și folosirea pe scară largă a tehnologiilor moderne de seismică 3D.
Se analizează continuu posibilitatea diversificării resurselor energetice prin explorarea oportunităților de afacere în domeniul energiei regenerabile, urmărindu-se integrarea acestora în activitatea de bază a companiei.
Se implementează proiecte pentru modernizarea instalațiilor și se aplică programe tehnologice pentru zăcăminte mature, se dorește reducerea semnificativă a costurilor de procesare și investește în eficiența energetică și în îmbunătățirea mix-ului de produse.
Se investește semnificativ în extinderea activității în domeniul gazelor naturale și se ia în considerare posibilitatea de a intra pe piața de energie electrică prin construirea unei centrale electrice pe gaze.
Obiective
Obiectivele E&P Petrom sunt de a stabiliza producția, de a asigura o poziție competitivă și un viitor sigur pentru companie, de a dezvolta pe plan internațional și de a avea cei mai buni angajați.
Unul dintre obiectivele diviziei Rafinare este de a crește cantitatea de țiței procesată de către rafinării pentru a atinge un grad de utilizare de 95%. Divizia de
Marketing are ca scop optimizarea rețelei de distribuție și Petrom intenționează să înlocuiască toate depozitele existente cu 9 terminale noi, în concordanță cu standardele Petrom OMV.
Strategia Petrom
E&P
maximizarea și asigurarea producției de țiței și gaze pe termen lung în România;
deblocarea producție de gaze;
obținerea unor costuri de producție competitive;
dezvoltarea activităților internaționale, regiunea Caspică în special.
R&M
extinderea și modernizarea rafinăriei Petrobrazi;
consolidarea poziției pe piața combustibililor pentru aviație și pe piața GPL;
menținerea cotei de piață a vânzărilor cu amănuntul, prin furnizarea serviciilor de cea mai înaltă calitate și prin sporirea eficienței;
G&E
consolidarea poziției Petrom pe piața gazelor naturale, cu scopul de a deveni lider pe piața din România și un important participant pe piața din Sud-Estul Europei.
intrarea pe piața energiei electrice, prin construirea unei centrale de cogenerare de 860 MW;
intrarea pe piața energiei regenerabile.
Analiza diagnostic a rentabilității firmei
Contul de profit și pierdere ca imagine a performanței
Organismul internațional de normalizare contabilă – IASC, consideră contul de profit și pierdere ca o componentă a ansamblului de situații financiare destinate procesului de informare financiară.
În „Cadrul de pregătire și prezentare a situațiilor financiare”, denumit și cadru conceptual, IASC a definit ca elemente care măsoară performanța întreprinderii veniturile și cheltuielile. Veniturile sunt creșteri de avantaje economice pe parcursul perioadei de gestiune, sub formă de creșteri de active sau de diminuări de pasive, care au ca rezultat crearea de bogăție (creșterea capitalurilor proprii, sub alte forme decât noile aporturi de capital). Cheltuielile sunt definite în cadrul conceptual IASC ca fiind diminuări de avantaje economice pe parcursul unui exercițiu, sub forma diminuării activelor sau creșterii pasivelor și care generează un consum de bogăție (o scădere a capitalurilor proprii, altele decât distribuirile către proprietarii de capital).
Pe baza contului de profit și pierdere, investitorii pot evalua foarte exact valoarea economică a întreprinderii unde sunt acționari, creditorii pot aprecia măsura în care își pot recupera creanțele asupra întreprinderii. Există de asemenea și alți utilizatori care se sprijină pe informațiile degajate de contul de profit și pierdere: clienții sunt interesați dacă întreprinderea poate continua să le furnizeze bunurile și serviciile de care au nevoie, sindicatele vor să cunoască rezultatele pentru negocierea de noi convenții colective, Guvernele utilizează informațiile oferite de contul de rezultate, pentru fundamentarea politicilor economice și fiscale și nu în ultimul rând managerii pentru evaluarea eficacității resurselor consumate și proiectarea de noi strategii de firmă.
Astfel, informațiile despre performanța întreprinderii (contul de profit și pierdere) și îndeosebi despre rentabilitatea acesteia, sunt folosite de utilizatori pentru:
a evalua potențialele modificări ale resurselor economice ale întreprinderii ce pot fi controlate în viitor de aceasta. Informațiile despre variabilitatea performanțelor sunt, de aceea, deosebit de importante;
a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente;
a formula raționamente despre eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.
Deși utilizatorii de informație contabilă se sprijină foarte mult pe informațiile degajate de contul de rezultate, totuși, aceștia trebuie să țină cont de faptul că rezultatele contabile sunt consecința aplicării unei serii de postulate și principii contabile, mai ales a principiului independenței exercițiului, constatării veniturilor și conectării cheltuielilor la venituri și, deci, să manifeste prudență în interpretarea și utilizarea acestor informații, atunci când acestea vin să influențeze deciziile lor economice.
De asemenea, utilizatorii interpretează diferit performanța unei întreprinderi, ținând cont atât de interesele lor cât și de postulatele și principiile contabile aplicate de întreprindere la determinarea rezultatului. Unii utilizatori de informație contabilă sunt interesați mai mult de informația referitoare la beneficiu, alții urmăresc fluxurile viitoare de trezorerie.
Contul de profit și pierdere prezintă astfel un interes dublu:
permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;
permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.
Cum am văzut deja, contul de profit și pierdere permite crearea unei imagini a activității întreprinderii (a performanței acesteia) într-o perioadă dată și oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic (explică modul de formare a rezultatelor).
3.2.2. Soldurile intermediare de gestiune
Calculul și prezentarea soldurilor intermediare de gestiune permit aducerea de informații complementare în vederea analizei financiare a performanțelor. Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub formă de rezultate intermediare, ceea ce pune în evidență etapele formării rezultatului net al exercițiului.
În continuare sunt prezentați și analizați indicatorii ce constituie tabloul soldurilor intermediare de gestiune, cu aplicabilitate directă și realistă asupra Societății Comerciale PETROM S.A.
3.3. Indicatorii financiari ai S.C. PETROM S.A.
3.3.1. Analiza dinamicii și structurii cifrei de afaceri
OMFP nr. 234/2007 privind modificarea OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglemenarilor contabile conforme cu directivele europene definește cifra de afaceri înscrisă în Contul de profit și pierdere, ca fiind suma provenită din vânzarea de produse finite și furnizarea de servicii, după scăderea reducerilor comerciale și a taxei pe valoare adăugată.
Nivelul ridicat al cifrei de afaceri este premisa desfășurării unei activități profitabile de întreprindere, precum și garanția creșterii valorii sale.
Pentru a vedea evoluția în timp a cifrei de afaceri vom trece la o analiză a acesteia pe mai mulți ani succesivi, calculând indicatorul ritmurilor de creștere atât cu bază fixa, cât și cu bază mobilă.
Tabel nr. 3.3.1 Analiza cifrei de afaceri în prețuri comparabile
– RON –
Sursă: Calcule proprii
Analiza datelor din tabelul nr.1 evidențiază tendința crescătoare a cifrei de afaceri nominale. Fără a avea în vedere evoluția ratei inflației și implicațiile acesteia asupra cifrei de afaceri, întreprinderea poate fi caracterizată ca fiind dinamică, cu o poziție bună pe piață și cu perspective de creștere și dezvoltare. Ritmul de creștere cu bază fixă reflectă creșteri semnificative ale indicatorului analizat, valoarea maximă fiind atinsă în ultimul an, respectiv 2012. Ritmul de creștere cu baza în lanț sugerează creșteri moderate ale cifrei de afaceri, de la un an la altul în perioadele analizate, creșterea cea mai mare fiind cea din anul 2012, respectiv 117,47%.
3.3.2. Analiza rezultatului net prin soldurile intermediare de gestiune
EBITDA este un acronim pentru câștigurile înainte de aplicarea taxelor, dobânzilor de depreciere și amortizare, fiind o măsură des folosită în determinarea valorii unei afaceri. EBITDA se folosește pentru a analiza profitabilitatea unei companii sau pentru a compara companii și industrii pentru că din acesta sunt eliminate influentele deciziilor de ordin financiar sau contabil.
EBITDA = Venit – Cheltuieli
EBIT (Earnings Before Interest and Taxes = Profitul înainte de dobânzi și impozit) este excedentul brut înainte de deducerea impozitului pe profit și a cheltuielilor cu dobânzile. După plata dobânzilor și a impozitului pe profit rezultă profitul net folosit la constituirea fondurilor proprii și remunerării acționarilor.
EBIT = Profitul brut + Cheltuielile cu dobândă
Profitul brut (Pb) este reprezentat de partea ce rămâne din venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producție.
Pb = Venitul – Cheltuieli de funcționare
Profitul net este partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse: dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda și chiria pentru terenul și clădirea care îi aparțin, impozitele și taxele ce se suportă direct din profit.
Marja profitului net – este un indicator de profitabilitate, care ne arată cât de profitabilă este activitatea totală a unei firme. Marja profitului se exprimă în procente și rezultă din împărțirea profitului net realizat de companie la cifra sa de afaceri.
% MPN = (Profit Net) / (CA)
Marja profitului brut – reprezintă raportul dintre profitul brut și vânzările nete. Marja profitului brut este un indicator al capacității unei firme de a transforma în profit un dolar obținut din vânzări, după ce costul bunurilor vândute a fost acoperit.
% MPB = (Profit Brut) / (CA)
Tabel nr. 3.3.2 Calculul indicatorilor 2008 – 2012 (S.C. PETROM S.A.)
– mil. lei-
Grafic 3.3.2. Reprezentarea grafică a indicatorilor EBITDA, EBIT, MPB, MPN
Sursă : Calcule proprii
În anii 2008 și 2012 s-au înregistrat valori pozitive ale EBITA de 1.21 mld. lei, respectiv de 5.66 mld. lei, ce arată că firma dispune de resurse financiare necesare menținerii sale sau creșterii acesteia. Valorile pozitive ale EBITA și EBIT în 2008 – 2012 după remunerarea factorilor de producție mână de lucru și stat demonstrează performanța economică a unității, independența politicii de investiție și a celei de dividend.
Rezultatul din exploatare (Rexp) – reprezintă rezultatul net degajat de totalitatea operațiunilor de exploatare, obținut după deducerea cheltuielilor cu amortizarea, provizioanele și ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare. Rezultatul exploatării permite măsurarea rezultatului activității, necesar remunerării acționarilor și autofinanțării. De asemenea, el „permite măsurarea eficienței aparatului productiv ca o combinație între capital și forța de muncă”. Rezultatul din exploatare este un indicator de gestiune important din punct de vedere al menținerii și creșterii activității întreprinderii, însă, el este totodată și primul flux de numerar care condiționează capacitatea de dezvoltare a întreprinderii. Rexp caracterizează performanțele comerciale și financiare ale unei întreprinderi, indiferent de politica fiscală și financiară. Spre deosebire de EBE ( excedent brut din exploatare), acest sold ține seama de politica de amortizare și de constituire a provizioanelor. Într-o accepțiune generală, rezultatul din exploatare este obținut ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile aferente.
Rexp = Venit. exploatare – Chelt. Explotare
Tabel nr. 3.3.3 Calculul Rezultatului din exploatare 2008 – 2012 (S.C. PETROM S.A.)
– RON-
Sursă : Calcule proprii
Grafic 3.3.3 Reprezentarea grafică a Rexp 2008 – 2012
Sursă: Calcule proprii
Datele de mai sus arată că societatea obține profit din activitatea de exploatare în 2008 și 2012, exprimând rentabilitatea activității curente din deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile de exploatare.
Rezultatul financiar – se calculează ca diferența dintre veniturile financiare si cheltuielile financiare. Evoluția rezultatului financiar al S.C. PETROM S.A. pe anii 2008-2012 este redat în tabelul de mai jos, precum si în grafica mai jos realizată.
Rfin = Venituri finaciare – Cheltuieli financiare
Tabel nr. 3.3.4 Calculul rezultatului financiar S.C. PETROM S.A.
– RON –
Sursă: Calcule proprii
Grafic nr. 3.3.4. Rezultatul finaciar 2008 – 2012
Sursă: Calcule proprii
Din calculele efectuate rezultă că rezultatul financiar a înregistrat atât valori pozitive, cât și valori negative în perioada analizată. Deși întreprinderea nu poate să finanțeze costul activității, rezultatul financiar puternic negativ înregistrat în perioada 2010 – 2012 înseamnă dezechilibrea bilanțieră, dar nu neapărat o întreprindere a cărei sănătate este periclitată, dinamismul economic creând adesea dezechilibre financiare, ceea ce nu este cazul pentru societatea luată în calcul.
Rezultatul curent indică valoric scăderea performanțelor financiare ale întreprinderii în 2010 – 2012, în principal, datorită scăderii profitului din exploatare, dar și datorită rezultatului financiar negativ. În 2008 și 2009 rezultatul curent deține o poziție bună față de anul 2010.
Rezultatul brut al exercițiului concretizat în profit sau pierdere exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Rezultatul brut al exercițiului cuprinde veniturile totale și cheltuielile totale, corectat cu participarea salariaților la profit și impozitul pe profit; el este astfel egal cu suma veniturilor minus suma cheltuielilor exercițiului.
Rezultatul brut = Venituri totale – Cheltuieli totale
Tabel nr. 3.3.5 Rezultatul exercitiului brut SC Petrom SA 2008 – 2012
– RON –
Sursă: Contul de profit și pierdere publicat de S.C. PETROM S.A.
Grafic nr. 3.3.5. Reprezentare grafică a Rez. Brut 2008 – 2012
Sursă : Contul de profit și pierdere publicat de SC Petrom SA
Atât din tabelul de calcul cât și din reprezentarea grafică a evoluției rezultatuluiut brut al exercițiului observăm o situație asemănătoare ca în cazul profitului net. Indicatorul principal care condiționează profitul net este profitul brut.
An de an profitul obținut a fost reinvestit, rezultatul obținut nefiind repartizat pe dividende; în exercițiul financiar încheiat la 31.12.2008 societatea a înregistrat un profit brut în sumă de 1.022.387.463 RON, iar în 2012 acesta a ajuns să însumeze 4.583.469.637. Astfel, partea nedistribuită din profitul obținut constituie o sursă de finanțare proprie sau un element de autofinanțare, izvorât din activitatea întreprinderii.
Rata marjei nete (RMN) – exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a face față concurenței.
Rata marjei nete = Rezultatul net al exercițiului/Cifra de afaceri
Această rată prezintă facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare specifice perioadelor scurte, dar și întreprinderilor mici. De aceea, specific perioadelor mai lungi și în special marilor întreprinderi, evaluarea activității de exploatare (comercială, industrială) este bine să fie făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării (RRE).
Pentru întreprinderea analizată, rata marjei nete înregistrează următoarele valori:
Tabel nr.3.3.6. Rata marjei nete
Sursă: SC Petrom SA
Grafic nr. 3.3.6 Rata marjei nete SC Petrom SA
Sursă: Calcule proprii
Interpretarea rezultatelor
Rata rentabilității comerciale utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate. Rata rentabilității comerciale la S.C Petrom S.A a avut o evoluție crescătoare, de la an la an, exceptând faptul că în anul 2012 acesta a scăzut deoarece începând cu sfârșitul anului 2011 aceasta a înregistrat o rentabilitate comercială scăzută.
Aceasta se datorează faptului că unitatea economică a pierdut o serie de parteneri străini, cărora le exporta o mare parte din produse. Toate acestea au condus la micșorarea profitului și implicit la diminuarea rentabilității comerciale.
Rotația activelor – reprezintă o măsură a eficienței utilizării activelor. Rotația activului total se calculează ca raport între cifra de afaceri netă și totalul activelor societății, și înseamnă de câte ori sunt transformate activele în vânzări pe parcursul unui an, sau mai simplu câți bani rezulta într-un an din utilizarea unor active de o anumită valoare (sau câți lei de vânzări rezultă dintr-un leu de active).
RA = Cifra de afaceri/ Total active
Tabelul nr.3.3.7 Rotația activelor
-%-
Sursă: Calcule proprii
Grafic nr. 3.3.7.Rotația stocurilor SC Petrom SA
Sursă: Calcule proprii
Interpretarea rezultatelor
Conform calculelor efectuate și reprezentării grafice, viteza de rotație a activelor în perioada 2008-2012 la S.C „Petrom” S.A se prezintă astfel:
în 2009 viteza de rotație a activelor scade față de 2008. Aceasta se datorează scăderii veniturilor; încetinirea rotației a activului total, concretizată în scăderea numărului de rotații, a avut o influență negativă asupra ratei rentabilității economice. De asemenea, scăderea ratei rentabilității comerciale a avut o influență negativă asupra ratei rentabilității economice. Acțiunea ratei comerciale (a ratei marjei nete) a adâncit efectul negativ al încetinirii rotației activelor și a condus la o scădere importantă a rentabilității economice.
în 2010, 2011 și 2012 viteza de rotație a activelor înregistrează o creștere ușoară față de 2009, datorită creșterii vânzărilor.
Din cele prezentate mai sus rezultă o diminuare a rentabilității activului ceea ce ar echivala cu o sporire a imobilizărilor în elemente patrimoniale, ca efect al încetinirii vitezei de rotație a întregului activ.
CONCLUZII
Pentru limitarea diminuării cifrei de afaceri, întreprinderea trebuie să adopte măsuri ce pot privi: găsirea de noi piețe de desfacere; schimbarea strategiei de produs; menținerea în structura producției a produselor care, prin rentabilitatea lor, contribuie în mod semnificativ la obținerea rezultatului exercițiului și renunțarea la produsele la care nu se înregistrează marje pe produs semnificative; controlul dinamicii costurilor, cu consecințe favorabile asupra foarfecelui preț-cost; îmbunătățirea calității produselor pentru a deveni competitive cu cele ale concurenților.
Pentru creșterea eficienței cheltuielilor totale, întreprinderea trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat creșterea mai rapidă a veniturilor totale comparativ cu cheltuielile totale, cum ar fi: o mai bună utilizare a capacităților de producție existente, prin reducerea fluctuației volumului de producție; alegerea clienților care să aibă o cerere stabilă astfel încât să se asigure desfacerea produselor, determinând creșterea veniturilor din exploatare ale companiei; reducerea cheltuielilor de producție, prin realizarea de produse la un cost mai scăzut; achiziționarea de materii prime și materiale la prețuri mai avantajoase; creșterea productivității muncii; reducerea consumului specific pe unitatea de produs, să urmărească diminuarea cheltuielile financiare și/sau creșterea veniturilor financiare.
În ceea ce privește producția exercițiului, întreprinderea trebuie să urmărească creșterea producției vândute, ca urmare a politicii de produs, dezvoltării de noi piețe, și nu pe seama creșterii componenței producției stocate, a cărei creștere ar putea fi consecința necorelării între cererea și oferta de produse, poziții slabe pe piață din cauza lipsei avantajelor competitive, concurența agresivă, strategii de piață neeficiente, utilizarea de materiale substituibile, puțin costisitoare și calitativ superioare, optimizarea stocurilor de materii prime și materiale consumabile, precum și cele de produse finite destinate vânzării, etc..
O evoluție ascendntă a valorii adăugate se poate determina prin: creșterea producției exercițiului, prin mărirea productivității medii anuale a muncii, ca urmare a creșterii motivării și calificării personalului; modernizarea tehnologiilor de fabricație și diminuarea pe cât posibil a ponderii consumurilor intermediare în producția exercițiului, procurarea factorilor de producție la prețuri și în condiții avantajoase de la furnizori.
O mai mare rentabilizare a vânzărilor întreprinderii ar putea fi realizată printr-o mai bună adaptare a portofoliului de produse la cerințele consumatorilor, astfel încât să se asigure utilizarea integrală a capacităților de producție existente, creșterea în structura vânzărilor a ponderii produselor care aduc marje semnificative de profit, optimizarea consumului de resurse, controlul calității materiilor prime utilizate în porcesul de fabricație.
Creșterea ratei rentabilității economice, de către companie, s-ar putea realiza prin creșterea performanței activităților de exploatare și financiare, astfel încât să se reducă dificultățile de valorificare a producției, veniturile financiare să fie superioare cheltuielilor financiare, să se utilizeze cât mai eficient unele elemente de active imobilizate, prin antrenarea lor în activitatea de exploatare, practicarea unei politici de stocare eficiente, diminuarea obligațiilor față de participanți la activitatea sa.
În ceea ce privește rata rentabilității financiare, întreprinderea ar trebui să își diminueze gradul de îndatorare, astfel încât cheltuielile financiare să se diminueze, pentru ca în caz contrar să se evite diminuarea raportului dintre rezultatul net și rezultatul din exploatare.
Bibliografie
Ana Gh., Profitul, Ed. Economică, București, 2002;
Burtescu C, Rezultatul exercițiului, Ed. Independența Economică, București, 2002;
Ciucur E., Bratu A. Bazele contabilității, Editura Universității din București, 2008;
Coman F., „Contabilitatea financiară a societăților comerciale”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, Popescu L., Metode și procede de calculație a costurilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Feleagă N., Malciu L., Bunea Ș., Bazele Contabilității, Ed. Economică, București 2002;
Ghic G., C. J. Grigorescu, Analiza economico-financiara. Repere teoretice și practice, Ed. Universitară, București, 2009;
Ionescu C., Contabilitate – Baze și proceduri, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008;
Mărgulescu D., Analiza economico-financiară a întreprinderii , Ed. Tribuna Economică, București, 2004;
Niculescu M., Diagnostic financiar, Volumul 2, Ed. Economică, București, 2005;
Oprea I., Bazele Contabilității agenților economici din România, Ediția a IV-a, Ed. Intelcredo, Deva 2001;
Oprea C., Ristea M., Bazele Contabilității, Ed. Național, București 2000;
Oprea C., Ristea M., Bazele Contabilității, E.D.P., București, 2004;
Pântea P., Bodea Gh., Contabilitatea financiară–sinteze și aplicații practice, Ed. Intelcredo, Deva 2001;
Petcu.M, Analiza economico financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București 2003;
Popescu L. , Metode și procede de calculație a costurilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Ristea M., Metode și politici contabile de întreprindere, Ed. Tribuna Economică, București 2000;
Siminică M., Diagnosticul financiar al firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2008;
Spătaru L., Analiza economico-financiară, Ed. Economică, București, 2004;
Tutu A., Bilanțul contabil în gestiunea firmei, Ed. Tribuna Economică, București, 1999;
Vâlceanu Gh., V. Robu, N. Georgescu, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, București, 2004;
Ph. Avare, G. Legros, L. Ravary, P. Lemonnier, Gestiune și analiză financiară, Ediția în limba română coordonată de M. Niculescu, Alain Burland, Editura Economică, București, 2002
Bibliografie
Ana Gh., Profitul, Ed. Economică, București, 2002;
Burtescu C, Rezultatul exercițiului, Ed. Independența Economică, București, 2002;
Ciucur E., Bratu A. Bazele contabilității, Editura Universității din București, 2008;
Coman F., „Contabilitatea financiară a societăților comerciale”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, Popescu L., Metode și procede de calculație a costurilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Feleagă N., Malciu L., Bunea Ș., Bazele Contabilității, Ed. Economică, București 2002;
Ghic G., C. J. Grigorescu, Analiza economico-financiara. Repere teoretice și practice, Ed. Universitară, București, 2009;
Ionescu C., Contabilitate – Baze și proceduri, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008;
Mărgulescu D., Analiza economico-financiară a întreprinderii , Ed. Tribuna Economică, București, 2004;
Niculescu M., Diagnostic financiar, Volumul 2, Ed. Economică, București, 2005;
Oprea I., Bazele Contabilității agenților economici din România, Ediția a IV-a, Ed. Intelcredo, Deva 2001;
Oprea C., Ristea M., Bazele Contabilității, Ed. Național, București 2000;
Oprea C., Ristea M., Bazele Contabilității, E.D.P., București, 2004;
Pântea P., Bodea Gh., Contabilitatea financiară–sinteze și aplicații practice, Ed. Intelcredo, Deva 2001;
Petcu.M, Analiza economico financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București 2003;
Popescu L. , Metode și procede de calculație a costurilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Ristea M., Metode și politici contabile de întreprindere, Ed. Tribuna Economică, București 2000;
Siminică M., Diagnosticul financiar al firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2008;
Spătaru L., Analiza economico-financiară, Ed. Economică, București, 2004;
Tutu A., Bilanțul contabil în gestiunea firmei, Ed. Tribuna Economică, București, 1999;
Vâlceanu Gh., V. Robu, N. Georgescu, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, București, 2004;
Ph. Avare, G. Legros, L. Ravary, P. Lemonnier, Gestiune și analiză financiară, Ediția în limba română coordonată de M. Niculescu, Alain Burland, Editura Economică, București, 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Profitului la S.ϲ. Рetrομ S.a (ID: 136105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.