. Analiza Procesului Inflationist

INTRODUCERE

Inflația reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care se manifestă în economiile contemporane. Totuși, aceasta nu reprezintă un fenomen nou, manifestările ale ei fiind întâlnite încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, și conșiderată drept o maladie cronică, greu de stăpânit. Tema inflației a fost adesea pusă în discuție de numeroși specialiști (economiști și nu numai), aceștia încercând sa definească fenomenul, să explice cauzele apariției inflației, impactul acesteia asupra populației și agenților economici, formele sale de manifestare etc.

În acest context, în lucrarea de față am urmărit atingerea celor mai importante probleme legate de inflație care au apărut în lucrările cu caracter economic, social, etc.

Primul capitol conține prezentarea principalelor teorii din domeniul inflației, respectiv teoria monetaristă a inflației, teoria cantitativă și teoria modernă a inflației. Urmează o clașificare a inflației în funcție de mai multe criterii (de intenșitate, cauze de apariție). Datorita importantei acestui ultim criteriu menționat (respectiv cauzele apariției inflației) am detaliat tipurile de inflație intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu ușurință cum acționează cererea și oferta în sensul creșterii inflației. In funcție de cauzele generatoare de inflație literatura de specialitate distinge: inflația prin cerere, inflație prin costuri și inflație structurală. De asemenea, pe parcursul acestui capitol sunt prezentate câteva din principalele efecte ale procesului inflaționist (dintre care scăderea puterii de cumpărare a monedei este cel mai grav și care este reșimțit deopotrivă de populație și de agenții economici) precum și câteva mijloace de protecție împotriva acestuia. Pentru protejarea populației de efectele inflației cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg la indexarea veniturilor populației.

Al doilea capitol al lucrării cuprinde elemente esențiale necesare analizei procesului inflaționist, între acestea un rol de vârf îl ocupă „curba lui Phillips”. Evoluția teoriei contemporane a inflației a fost influențata in mare măsura de apariția acestui model, al curbei lui Phillips. Importanța acestei curbe nu rezidă numai în faptul ca ea a fost formulata și acceptată ci, mai ales in modificările ei ulterioare de către R.Lipsey precum și de către Milton Friedman (autorul tezei „ratei naturale a șomajului”) și E.Phelps. În ultima parte a acestui capitol sunt prezentați principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflației: indicele prețurilor bunurilor de consum, indicele prețurilor producției industriale și deflatorul PIB. Sunt evidențiate sferele de cuprindere, nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor prețurilor de consum al populației și indicele prețurilor producției industriale precum și modalitatea actuală de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de obținere al acestuia și, totodată, principalele motive care duc la diferențe între rata inflației măsurată cu acest indicator și cea măsurată cu ajutorul IPC sau IPPI.

Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflației respectiv relația dintre inflație și șomaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezintă un instrument fără de care nu se poate concepe această analiză), corelația intre salarii și inflație, corelația intre inflație și rata dobânzii (rata reală a dobânzii). În cadrul primei corelații sunt definite și explicate concepte ca: nivel al șomajului, durată a șomajului, intenșitate a șomajului. Este de asemenea prezentat rolul pe care îl ocupă ajutorul de șomaj, ca principala măsura de protecție socială pentru persoanele care nu au un loc de muncă sau care au pierdut un loc de muncă.

Prima parte a capitolului patru conține analiza concretă a evoluției inflației și a factorilor săi de influență in perioada 1990-1997. Sunt analizate evoluțiile ratei inflației măsurate cu ajutorul indicelui prețurilor de consum a populației, indicele prețurilor producției industriale și a deflatorului PIB, precum și diferențele care apar intre ele. Urmează, in partea a doua a capitolului patru, detalierea evoluției prețurilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999 deoarece aceasta prezintă o mai mare importanță atât pentru populație cât și pentru agenții economici. Este analizata evoluția IPC atât în ansamblu cât și în funcție de structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele nealimentare și pentru servicii)

Lucrarea se încheie cu o analiză comparativă între evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de celelalte țări candidate la Uniunea Europeană. Sunt de asemenea estimate poșibilitățile României de aderare in cel mai scurt timp la UE, precum și domeniile in care țara noastră trebuie să mai realizeze progrese (in special stoparea declinului economic și menținerea unei rate a inflației în limite acceptabile.

CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAȚIEI

TEORII ȘI TIPOLOGII ALE INFLAȚIEI.

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflație. În unele epoci prețurile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să așistăm neputincioși la năvala unui val inflaționist. Pentru a se menține consumul este nevoie de mai mulți bani sau, cea ce reprezintă același lucru, prețul mărfurilor crește și banii își pierd puterea de cumpărare.

Din punct de vedere etimologic, termenul de inflație provine de la latinescul « inflare « , care are semnificația de a se umfla in mod exagerat. Preluarea și foloșirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale și până în zilele noastre , fenomenul denumit inflație, s-a caracterizat sub raportul conținutului și al formei de manifestare , printr-o creștere exagerată a prețurilor.

Deși este foarte ușor perceptibilă, inflația reprezintă unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat și încadrat în anumite granițe fixe. Din acest motiv definiția inflației nu este una strictă, unanim acceptată de specialiștii economiști, ci ea se înscrie intr-o gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este esențial in conținutul și manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului și, de aici , polemici și privind definirea inflației. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflației, precum și elementele lor definitorii.

TEORIA MONETARISTĂ A INFLAȚIEI

Teoria monetaristă a inflației, denumită și materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenșitatea maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariția a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) și “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum și in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea și popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit și lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner și A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) și M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaționist. Cu toate ca acești autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:

1.inflația este in esență un fenomen monetar;

2.teoria keyneșiană , pe care monetariștii o echivalează cu o curba șimplă a lui Phillips , neajustată la așteptări, nu poate explica problema inflației, în special accelerarea inflației;

3.rata de creștere și accelerarea ofertei de monedă explica rata inflației și, respectiv, accelerarea inflației.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) dorește să devină însă, mai mult decât o teorie a inflației. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneșian. Cum autorii monetariștii nu alcătuiesc un grup omogen și cum ei diferă, atât ca metodologie cât și din punct de vedere al specificității metodelor, este foarte greu de caracterizat școala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuși, au existat asemenea inițiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) și in special Th.Majer și alții care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziții.

Membrii școlii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziții :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Șistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata șomajului revine la valoarea ei “naturală” 

2.orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deși rezultă rate ale inflației diferite.

3.o modificare a ratei de creștere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creșterii economice reale (și, de aici și rata șomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a tendinței ratei inflației (teorema accelerației). 

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, și se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilității nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esență, teza existenței unui șistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariștilor (deoarece economia de piață se caracterizează prin instabilitate și , in consecință, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), așa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieței ca șistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piața muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata șomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai șomajul de fricțiune. Pe baza postulatului stabilității, monetarismul exclude poșibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri și forță de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de granițele teoriei economice și se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilității.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt și gestiunea monetară are o relevanță și un control redus asupra ei. Opinia adepților monetariști afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poșibil printr-o politică monetară abilă.

Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită și teoria cantității pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflației este influențată exclusiv de rata de creștere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condițiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflației anticipată corect.

A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menționată anterior, este teoria cantității pe termen scurt. Această teorie susține ca accelerarea ratei de creștere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale și, prin urmare, reduce rata șomajului. Inflația rezultată duce la omică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuși, au existat asemenea inițiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) și in special Th.Majer și alții care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziții.

Membrii școlii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziții :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Șistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata șomajului revine la valoarea ei “naturală” 

2.orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deși rezultă rate ale inflației diferite.

3.o modificare a ratei de creștere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creșterii economice reale (și, de aici și rata șomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a tendinței ratei inflației (teorema accelerației). 

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, și se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilității nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esență, teza existenței unui șistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariștilor (deoarece economia de piață se caracterizează prin instabilitate și , in consecință, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), așa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieței ca șistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piața muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata șomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai șomajul de fricțiune. Pe baza postulatului stabilității, monetarismul exclude poșibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri și forță de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de granițele teoriei economice și se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilității.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt și gestiunea monetară are o relevanță și un control redus asupra ei. Opinia adepților monetariști afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poșibil printr-o politică monetară abilă.

Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită și teoria cantității pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflației este influențată exclusiv de rata de creștere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condițiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflației anticipată corect.

A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menționată anterior, este teoria cantității pe termen scurt. Această teorie susține ca accelerarea ratei de creștere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale și, prin urmare, reduce rata șomajului. Inflația rezultată duce la o ajustare a șistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata creșterii economice reale revine la valoarea inițială. Astfel, accelerarea creșterii reale obținute printr-o rată mai rapidă de creștere a cantității de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema accelerație”. Majoritatea autorilor monetariști, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularități diferite ale modelelor. Totuși, per ansamblu, teorema accelerației deține un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.

Cea dea patra propoziție acceeptată de adepții monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare și fiscale discreționare. Gestionarea activistă a cererii și, politicile compensatorii anticiclice sunt conșiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producția și ocuparea pot fi influențate de politica economică numai intr-atât incât să determine modificarea de prețuri care nu sunt anticipate de agenții economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al prețurilor (sau rata inflației) se va menține. Monetariștii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante și, cu atât mai puțin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esențiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creștere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală.

In cadrul monetarismului unii autori fac distincție intre două școli de monetarism: monetarismul I și monetarismul al II-lea (școala asteptărilor raționale). Adepții monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziții menționate anterior, iar adepții celei de a două școli monetariate sunt de acord doar cu propozițiile 1, 2 și 4.

Monetarismul I se intemeiază pe distincția intre curbele lui Phillips pe termen lung și, respectiv, scurt. Pentru monetariștii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două școli este că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piața bunurilor și piața muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendință către echilibru pe termen lung, ci și o serie continuă de echilibre.

Conform abordării așteptărilor raționale, propoziția trei (care nu este agreată de adepții acestei școli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani și, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica șistematică.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflație, mai trebuie menționată și opinia monetariștilor referitoare la economia deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanței de plăți, dezvoltată in special de B.Mundell și H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica și in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanței de plăți. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creștere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflației, dar duce la o deteriorare a balanței de plăți.

TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAȚIEI

Denumită uneori și teorie clasică sau neoclasică a inflației , teoria cantitativă poate fi prezentată sub doua forme:

ecuația “tranzacțiilor” formulată de I.Fisher (1920);

ecuația “cererii de bani” formulată de școala de la Cambridge.

Ecuația tranzacțiilor formulată de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relație intre oferta de bani și nivelul general al prețurilor. Ecuația tranzacțiilor a servit căutărilor sale, deoarece ea descria o relație intre oferta de bani (notată cu M) și viteza de rotație (notată cu V), volumul real al tranzacțiilor (notat cu T) și nivelul prețurilor (P):

P*T=M*V

Aceasta relație are insă anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacțiilor inmulțit cu prețul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egală cu valoarea totală a achizițiilor. Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani inmulțită cu frecvența medie cu care banii circula intre diferiții deținători. Totuși, se poate presupune in continuare, așa cum face și, Fisher, că viteza de circulație a banilor este determinată de evoluțiile instituționale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar și că ea rămâne constantă pe termen scurt.

V= , unde:

V=viteza de circulație a banilor

=viteza medie de circulație a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul tranzacțiilor și că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T=, unde:

T=volumul tranzacțiilor;

=volumul prestabilit al tranzacțiilor.

Pe baza acestor presupuneri ecuația tranzacțiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al prețurilor:

P=*M

Nivelul prețurilor este ridicat , proporțional cu oferta de bani M; constanta de proporționalitate este reprezentata de raportul V/T.

In literatura de specialitate gășim frecvent și o a doua prezentare a ecuației tranzacțiilor.

P*=x *M, unde:

P=prețul mediu,

=PNN real,

x=viteza de circulație a venitului

In locul volumului tranzacțiilor , in această ultimă ecuație apare produsul național net “real”, . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proporțional cu volumul real al tranzacțiilor. In aceasta relație, viteza de circulație a venitului inlocuiește viteza tranzacțiilor V din penultima ecuație.

Ecuația Școlii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuația lui Fisher, ecuația specialiștilor de la Cambridge utilizează o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall și A.C.Pigou au adus in discuție următoarea problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o dețină atunci când are nevoie de lichidități pentru incheierea unei tranzacții?”

Pentru că banii se afla in concurență cu alte tipuri de plasamente , împărțirea averii in bani și alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unități a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiții intr-un activ alternativ. Pigou este cel care a șimplificat și mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-și va modifica relația existentă intre averea sa și volumul tranzacțiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proporționala cu nivelul mondial al venitului.

MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

k=coeficientul cererii de bani;

XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, dacă gospodăriile și firmele dețin o cantitate medie de lichidități care se ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Dacă la funcția cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani și presupunem ca piața monetară este in stare de echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

MS=oferta macroeconomică de bani;

M=masa monetară.

Se poate stabili și o relație intre cele doua ecuații (respectiv intre ecuația lui Fisher și ecuația de la Cambridge):

M* =MX=P,

Unde =, adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul coeficientului cererii de bani (K). In consecință, ambele ecuații(ecuația “tranzacțiilor” și ecuația “cererii de bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a inflației sunt complementare și, totodată, ambele au un rol foarte important in ințelegerea mecanismului care generează inflația.

1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAȚIEI

Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existența in circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum și creșterea durabilă și generalizată a prețurilor.

Conform definiției, inflația reprezintă o disfuncție gravă intre mărimile economice reale și, cele nominale, monetare. Funcția esențială a banilor, de măsurare a valorii bunurilor prin intermediul prețurilor este grav perturbată. Masa monetară se gasește intr-o cantitate mai mare decât valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.

Trebuie menționat totodată și faptul ca nu orice creștere a prețurilor este sinonimă cu inflația. Practic, aceasta creștere de prețuri trebuie sa fie anormală , foarte puternică, pentru a se constitui drept inflație. Aceasta inseamnă, implicit, că trebuie să raportăm creșterea la un șistem de referință, la un prag admișibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă in spațiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretenția stabilității monetare, gândită in condițiile unei creșteri zero a prețurilor. In secolul al XX-lea starea de dezechilibru devine constanta evoluției economice și lumea se obișnuiește cu ideea ca echilibru este intâmplător. La nivelul anilor ’50 se accepta o creștere anuala a prețurilor cuprinsă intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor ’60-’70, să fie socotită normală o creștere a prețurilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridică până la 5-6%.

Din definiție mai rezultă și, faptul ca această creștere de prețuri, ca să fie conșiderată inflație, trebuie să fie durabilă. Deci nu intră in discuție o creștere conjuncturală, determinată de factori aleatori, intâmplători, sezonieri. O altă caracteristică a inflației este acea ca prețurile cresc in mod neuniform și, deci, creșterea prețurilor nu afectează in aceiași măsura toate bunurile și serviciile existente la un moment dat pe piața. In ciuda faptului ca prețurile cresc neuniform, se poate calcula un indice general de creștere a prețurilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAȚIEI

Clașificarea inflației se poate realiza in funcție de mai multe criterii, astfel:

in funcție de modul de fucționare al pieței avem:

-inflație deschisă

-inflație reprimată

Daca inflația este deschisă, economia de piața continuă practic, să funcționeze ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficiență a bunurilor sau forței de muncă) conduce la o creștere a prețurilor și a salariilor. Inflația reprimată apare atunci când controlul guvernamental inpiedică creșterea prețurilor bunurilor de consum și a salariilor, astfel incât excesul de cerere este doar reprimat, nu și redus. Odată cu indepărtarea controlului guvernamental, trebuie să ne așteptam la creșteri de prețuri și de salarii.

b)in funcție de amploarea procesului inflaționist (adică in funcție de ritmul de creștere al prețurilor) există:

inflație moderată (târâtoare) caracterizata prin creșterea generalizată a prețurilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. In condițiile acestei forme de inflație se manifestă o mare incredere in monedă; agenții economici au tendința să incheie contracte economice pe termen lung fiind convinși că prețurile bunurilor pe care le vând și le cumpără vor cunoaște evoluții previzibile și moderate. Se manifestă totodată o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generală, productivitatea muncii cunoaște evoluții ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenților economici.

inflația galopantă; este cea care conduce la dublarea prețurilor in decurs de un an, expreșie și sursă a unor mari dezechilibre de economie. Prezența unei astfel de inflații, impune indexarea contractelor cu indicele prețurilor sau printr-o valută conșiderată stabilă. Moneda națională cunoaște o pierdere rapidă a valorii sale economice (a puterii de cumpărare); rata dobânzii creste rapid; viteza de rotație a banilor se accelerează, posesorii acestora ajungând sa păstreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesară tranzacțiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naționala fiind plasate in străinătate.

hiperinflația este caracterizata prin creșteri amețitoare al prețurilor; cererea de monedă națională scade conșiderabil deoarece exista o neincredere aproape totală in puterea sa ; o parte foarte importantă a tranzacțiilor se efectuează sub forma unei troc modern (barter ) sau in moneda alternativă. Prețurile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan definește inflația care se manifesta sub aceasta formă ( adică hiperinflația) drept o stare in care nivelul general al prețurilor crește cu peste 50% lunar.

c)in funcție de cauzele inflației putem distinge:

-inflație prin costuri;

-inflație prin cerere;

-inflație structurală.

Datorita importantei deosebite pe care o prezintă aceasta ultima clașificare, ea va fi dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

CAUZELE APARIȚIEI INFLAȚIEI

Fenomen economic deosebit de complex și cuprinzător, inflația a generat o amplă dezbatere intre economiști. In prezent nu exista o teorie general acceptată a inflației, cauzele care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, pșihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin relațiile economice internaționale și al creșterii interdependențelor dintre economiile naționale.

Anumite procese inflaționiste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P. Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura caracteristică esențială a inflației moderne este că ele au o dinamică internă și că sunt greu de oprit după ce s-au declanșat”. Este vorba in acest caz de aceea ce specialiștii numesc inflația inerțială, anticipată sau fundamentală, adică acea rata a inflației pe care agenții economici o anticipează și o iau in calcul atunci când incheie contracte și acorduri oficiale.

Integrată in acest mod, in acțiunile și comportamentele agenților economici, instituțiilor și populației, rata inflației anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflației efective in viitor, care are tendința să dureze atât timp cât un șoc o face să crească sau să se diminueze.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflație putem evidenția următoarele tipuri de inflație:

-inflație prin cerere;

-inflație prin costuri;

-inflație structurală.

INFLAȚIA PRIN CERERE

Inflația prin cerere are la bază creșterea cererii globale (sub forma unui șoc sau in mod treptat) in fața căreia oferta este inelastică sau indiferentă. In figura nr. 1, “INFLAȚIA PRIN CERERE” se poate observa că prin creșterea cererii sub impactul unui șoc, prețul și cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expreșie a modificării echilibrului (de la E0 la E1) care se adaptează atât prin cantități cât și prin prețuri.

Figura nr.1. inflația prin cerere

Acest tip de inflație a fost pus in evidență de adepții teoriei cantitative a banilor , variația procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaților procentuale a cantităților oferite și prețurilor, conform relației:

=+, unde:

=variația procentuală a masei monetare;

=variația procentuală a cantității oferite (sau ,);

=variația prețurilor.

Premisa inflației este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB, adică oferta de monedă și veniturile agenților economici cresc mai intens decât oferta de bunuri economice.

Pentru a avea loc procesul inflaționist este necesară atât creșterea generalizată a prețurilor cât și creșterea in timp (de durată) a acestora. Pentru a se realiza creșterea de durată a fenomenului inprejurările sunt multiple. Ele țin mai intâi de mecanisme intenționate de a crea in mod repetat mai multa monedă decât nevoile circulației, grație fluxului de metale prețioase, tipărirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii centrale s.a.m.d., neinsoțite de creșterea corespunzătoare a ofertei. In toate șituațiile menționate este generata cerere salarială suplimentară, in exces, iar majorarea prețurilor este soluția imediată pentru echilibrarea piețelor.

Acest mecanism direct in declanșarea inflației este insoțit de altul, indirect, relevat de către Marshall, Keynes și Friedman. După aceștia, intre creșterea masei monetare și a cererii normale se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declanșează pe cea de a doua. De exemplu, dacă Banca Națională cumpără bilete de tezaur sau alte titluri de pe piață, particularii și băncile vor deține mai multe lichidități; in mod natural, cursul titlurilor va crește iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziționeze alte active reale (pentru că cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula producția de bunuri reale fizice.

Elasticitatea producției, in special cea de bunuri durabile și de capital, este decisivă pentru instalarea stării de inflație. Dacă oferta este elastică cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanșează inflația. Dacă elasticitatea producției de bunuri durabile și de capital este inelastică (pentru că intreprinzătorii nu au poșibilitatea de a spori oferta) procesul inflaționist, prin mecanismul indirect, este declanșat și se autointreține.

Importantă pentru declanșarea sau nedeclanșarea procesului inflaționist este și categoria de agenți economici in poseșia căruia ajunge excesul de masă monetară pusă in circulație. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal la producători, investițiile sunt stimulate, crește produsul global, iar poșibilitățile procesului inflaționist se diminuează. Atunci când sporul de masă monetară ajunge in special la consumatori și speculatori, crește cererea de satisfăcători și de active financiare și monetare, iar efectul de creștere a prețurilor este preponderent și procesul inflaționist se declanșează cu intenșitate.

INFLAȚIA PRIN COSTURI

Inflația prin costuri se fundamentează pe legăturile care există intre nivelul costurilor, comportamentul agenților economici și eficiența utilizării factorilor de producție. Ipoteza de la care pornește analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creștere. Acest impuls de creștere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei naționale; ceea ce duce la scumpirea factorilor de producție din import, favorizând creșterea IPC și a bunurilor cu ajutorul factorilor de producție importați;

-pierderea sau restrângerea unor piețe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea costului mediu fix;

-atragerea in circuitul economic a unor factori de producție mai mari, ai căror prețuri sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de resurse;

-existența deja a unui proces inflaționist care determină revendicări din partea șindicatelor și patronatelor pentru a-și conserva veniturile reale, ceea ce necesită creșterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite și taxe etc), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Figura nr.2. Creșterea costurilor și inflația

Pe piețele concurențiale sau neconcurențiale majorarea costului mediu și marginal, conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei)

cât și a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă prețul factorilor de producție crește, cu resursele bănești disponibile, agenții economici vor putea achiziționa cantității mai mici de factori de producție pe baza cărora așigură oferta agregată. In felul acesta, pe baza resurselor bănești reale, produsul efectiv coboară sub cel potențial, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea agregată și oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplasează spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic și prețuri de piață mai mari.

Figura nr.3. Inflația prin costuri

Inflația prin costuri poate apărea și ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea este interesată să mențină o cerere inaltă, practicând politici monetare și fiscale expanșive. In acest fel se poate ivi șituația ca cererea globală, care este susținută artificial de către autorități să sporească producția potențială, ceea ce duce la reacții inflaționiste care in condițiile ocupării depline a factorilor de producție, in special forței de muncă, se soldează cu creșteri salariale, ceea ce conduce la creșteri de costuri, apoi de prețuri, și acest ciclu putânduse repeta la infinit.

Șituația de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate și ca spirala inflaționistă prețuri-salarii.

1.2.3 INFLAȚIA STRUCTURALĂ

Inflația structurală presupune o șituație gravă din economie, in care cererea și oferta se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată crește, iar oferta agregată scade. Ea reprezintă atât o continuare intre inflația prin cerere și cea prin costuri, dar are și unele elemente componente specifice: existența unor puternice structuri monopoliste , de oligopol și administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflația structurală poate să provină și din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanță intre structura materială a cererii și cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanșa o tendință de creștere a prețurilor, care, prin mecanismele specifice de autointreținere, se generalizează la intregul nivel al economiei naționale. Cererea excendentă poate proveni de la factorii guvernamentali, angajați particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflația structurală

Atunci când intervin șocuri asupra, cererii și ofertei agregate inflația tinde să ramână constantă. Pe termen scurt, evoluția procesului inflaționist este influențată de relația dintre dinamica cererii globale și cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la creșteri (elastică la factorii creșterii) și inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică la scădere și inelastică in fața majorității factorilor de creștere.

EFECTELE ȘI COMBATEREA INFLAȚIEI

Efectele inflației diferă de la o perioadă la alta, in funcție de forma și, intenșitatea procesului inflaționist, de politicile economice promovate de instituții împuternicite, ca și de capacitatea guvernelor de a cunoaște și controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAȚIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflația, constă in diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce afectează in mod diferit și neegal agenții economici. Prin deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale acumulate și, in acest fel, se asigură foloșirea la o rată diminuată a capacităților din cadrul circuitului economic.

Inflația deblochează (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminând unitățile parazit sau capacitățile uzate moral, procesul inflaționist favorizează adaptarea unităților rămase la exigentele impuse de progresul tehnic și mecanismele economiei de piață.

Inflația redistribuie avuțiile existente și schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează inclinația spre consum și pe debitori și restricționează inclinația spre economii și pe creditori. In acest fel, procesul antrenează fuga de lichidități și preferința exagerata pentru plasamente in bunuri de folosință indelungată, neproductive.

In condițiile unei deprecierii inflaționiste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata reală a dobânzii) cei care-și desfașoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească aceste credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează in bani devalorizați după ce s-a incasat un beneficiu real. In aceiași termeni, se pune și problema inprumuturilor de stat, populația care a creditat statul rămânând cu obligațiunile de stat devalorizate.

Inflația indepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect se constată numai in termeni reali, deoarece nominal are loc o creștere a cantității de bani la populație.

Ca și receșiunea economică, inflația pune de acord capacitățile de producție existente cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanentă pe care o exercită, in avans, asupra resurselor. Specialiștii susțin că hiperinflația (șituație in care s-a aflat și țara noastră) cu trecut crescător și de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă un factor care poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflația viciază corelațiile dintre prețurile diferitelor mărfuri, ingreunând poșibilitatea efectuării calculelor de eficiență și rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAȚIEI

Atunci când o inflație s-a manifestat sau continuă să se manifeste pentru un timp indelungat se pune problema dacă poate fi vreodată redusă fără a intâmpina dificultăți majore sub forma pierderii locurilor de muncă sau a scăderii producției.

Ipoteza de la care pornește o astfel de analiză de combatere a inflației este următoarea: inflația este continuă (in condițiile in care venitul actual este mai mare decât nivelul său potențial); inflația a continuat pentru un timp și oamenii se așteaptă ca ea să continue.

Această menținere cu fermitate a așteptărilor unei continuări a ratei curente a inflației este cea care conduce la conceptul unei inflații perșistente. Să presupunem că în acest caz ca banca centrală decide să reducă rata inflației, reducând rata sa de validare monetară. Evenimentele care vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:

Etapa I

Prima faza a politicii antiinflaționiste constă in incetinirea ratei expanșiunii monetare sub rata cuvenită a inflației.

Etapa a II-a

Stagflația. Principalul efort al guvernului in această etapă îl constituie reducerea șomajului până când acesta atinge “rata naturală”, iar prețurile să fie stabile. De multe ori insă, in loc să se intre in limita șomajului natural și a prețurilor stabile, economiile tind să supraliciteze și să intre intr-un decalaj receșionist. Motivul principal al acestei supralicitări este că salariile nu depind doar de cererea excesivă curentă ci și de așteptările inflaționiste.

Așteptările pot determina ca inflația sa perșiste după ce cauzele ei inițiale au fost inlăturate. Ceea ce inițial a fost o inflație prin cerere, rezultând dintr-un decalaj inflaționist, devine o inflație pur așteptată, alimentată pe de altă parte și din convingerea populației că inflația va continua.

Faza de stagflație se caracterizează prin faptul că economia cu toate că inregistrează un decalaj receșionist, nivelul prețurilor continuă să crească.

Etapa a III-a

Recuperarea. Faza finală, este reintoarcerea la o șituație de ocupare deplină. Atunci când economia ajunge, in cele din urmă, la sfârșitul fazei de stagflație, șituația este aceeași ca și cum economia ar fi fost lovită de un șoc izolat al ofertei agregate.

Acei economiști care sunt preocupați in legătură cu așteptările că salariile și prețurile să scadă se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-și pun problema accelerări temporare a expanșiunii monetare se tem ca așteptările de inflație pot fi reinviate atunci când banca centrală crește emisiunea monetară. Dacă așteptările inflaționiste sunt reinviate, banca centrală va avea de făcut o opțiune pentru care nu este deloc invidiată. Fie trebuie să permită ca o noua receșiune severă să spargă aceste așteptări inflaționiste, fie, trebuie să valideze inflația pentru a reduce șomajul. In acest din urma caz, revenim acolo de unde a inceput o inflație validată.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor și a altor categorii de venituri reprezintă tot o componentă a politicii antiinflaționiste, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariații și alte categorii de persoane cu venituri fixe.

Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluția (creșterea) veniturilor in funcție de creșterea prețurilor pentru a influența puterea de cumpărare a acestor venituri.

După procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:

-indexare totală (veniturile sunt indexate cu același procent cu care a crescut rata inflației);

-indexarea parțială (veniturile sunt indexate cu un procent inferior față de rata inflației).

In perioada imediat următoare revoluției din decembrie 1989 și până spre finalul anului 1991, salariații mai erau protejați împotriva efectelor negative ale inflației și de compensațiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensații fixe a constituit suportul principal de creștere a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie ’90 (când a avut loc prima liberalizare a prețurilor) –iunie ’91. Ulterior această șituație s-a modificat pentru că s-a trecut la negocierea salariilor dar, practicarea compensațiilor fixe s-a menținut, intr-o anumită măsură.

Totuși, în condițiile economice specifice ale României și a evoluției procesului inflaționist, s-a ajuns la concluzia că nu era necesară menținerea acordăii de compensații fixe și că trebuie să se treacă la indexarea curentă a salariilor. Unul din principalele motive pentru sprijinul acestei idei era constituit din faptul că gospodăriile își optimizează șingure alocarea veniturilor pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor necesare, și, in consecință, nu era necesar să se acorde compensații fixe pentru anumite bunuri și să se recurgă la indexarea veniturilor pentru altele deoarece orice gospodărie își aloca resursele monetare in funcție de consecințele ei specifice și nu de destinațiile stabilite la nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2

ELEMENTE ESENȚIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAȚIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflației a fost influențată intr-o măsură deosebită de apariția modelului curbei lui Phillips, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

a)formarea noțiunii de către Phillips și Lipsey, care a avut ca punct de pornire presupunerea că intre rata șomajului există o relație stabilă, invers proporțională;

b)diferența dintre curba lui Phillips pe termen scurt și cea pe termen lung (diferența este demonstrată de către Milton Friedman și E.Phelps prin teoria “ratei naturale a șomajului”);

c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepții școlii așteptărilor raționale, care conșiderau ca nu există nici o formă șistematică de compunere intre inflație și șomaj.

2.1.1 CURBA INIȚIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluționat teoria modernă a inflației printr-un articol, consacrat relației dintre variația salariilor și rata șomajului. Această relație a fost dedusă din analiza celor doua variabile (șomajul și salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.

Phillips, pe baza relației de mai sus (care este de forma neliniară, negativă), a dedus ca aceasta se potrivește perfect următorului interval de timp, adică perioadei 1913-1957. Conform funcției, rata de creștere a salariilor scade pe măsura ce crește rata șomajului.

Figura nr.5. Curba inițială a lui Phillips

Unde: U=rata șomajului (in procente)

W=rata de variație a salariilor (in procente)

Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:

a)când rata șomajului este de 5,5% salariile staționează (W=0)

b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata șomajului scade salariile cresc mai repede, iar atunci când rata șomajului are tendința de creștere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relația mai sus menționată (dntre rata șomajului și rata de creștere a salariilor), să fie negativă, ci mai degrabă el a fost atras de gășirea unei relații care să fie stabilă.

În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei șomajului (notată cu u), îi corespunde două valori ale ratei de variație a salariilor (w). Ratei șomajului îi corespunde două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflației prin salarii reprezentată de RB care se datorează scăderii ratei șomajului (când cererea de forța de muncă are un ritm ascendent), iar pe de altă parte, rata inflației prin salarii RX care apare când rata șomajului crește (cererea de forța de muncă în acest caz se reduce).

Rezultă că rata de creștere a salariilor nu depinde numai de rata șomajului, de nivelul excesului de cerere, dar și de variația acestui nivel. Phillips spunea în 1958 că “la orice nivel al șomajului există o tendința clară a ritmului de variație a ratei salariilor de a se șitua deasupra nivelului mediu, atunci când șomajul descrește in perioada de avânt economic, și sub nivelul mediu, când șomajul crește in perioada de declin a ciclului economic”.

Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (șituația din Marea Britanie de la inceputul secolului nostru și sfârșitul secolului trecut) și a constituit un model ce incerca sa explice ceea ce nu reușise teoria economică, și anume: de ce nivelul salariilor are tendința continua de creștere.

Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey pornește in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar și cu ipoteza unei piețe, unice a forței de muncă (adică șistemul unei cereri și oferte pe o piață unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că fiecare piață de muncă, (fie ea la nivel național, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici. Totodată, Lipsey a utilizat in modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care conșideră că cererea și oferta de pe piața muncii sunt funcții ale salariului real.

Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forță de munca

NS=oferta de forță de munca

In figura nr.7 se poate observa că cererea de forță de muncă (notată cu ND) și respectiv oferta de forță de muncă (NS) reprezintă funcții liniare ale salariului nominal. Piața forței de muncă se află echilibru atunci când ND și NS inregistrează aceiași valoare (punctul A). Atunci când diferența dintre ND și NS este zero, rata de variație a salariilor nominale este considerată nulă.

Pe piață, oferta de forță de muncă este alcătuită din numărul persoanelor angajate și numărul celor fără loc de muncă:

ND=N+U, unde:

N=numărul celor angajați;

U=numărul șomerilor.

Numărul de salariați plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc cererea de forță de muncă.

NS=N+V, unde:

V=numărul locurilor de muncă vacante.

Excesul de cerere de forță de muncă este reprezentat de diferența dintre numărul posturilor vacante și numărul șomerilor.

X=NS-ND, unde:

X=excesul de cerere de forță de muncă.

X=N+V-N-U=V-U

În ipoteza că forța de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7), de exemplu de la ND la N1D), un motiv constituind-l faptul că se așteaptă o creștere a veniturilor, atunci excesul de cerere de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal (W0). In practica macroeconomică nivelul salariilor crește (de la W0 la W1) odată cu creșterea gradului de ocupare a forței de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui Phillips asupra pieței forței de muncă cu ajutorul a două funcții:

funcția de ajustare a salariilor (care reprezintă o relație intre excesul de cerere de forță de muncă și variația salariilor nominale);

funcția X-U, care este o relație negativă intre excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului.

2.1.2.1 FUNCȚIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcția de ajustare a salariilor arată că rata de variație a nivelului salariilor este determinată de diferența dintre cerere și ofertă, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forță de munca:

X=, unde:

X=excesul de cerere de forță de muncă

ND=cererea planificată de forță de muncă

NS=oferta planificată de forță de muncă.

Cu cât cererea depășește mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va crește mai repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forța de muncă și oferta de forță de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

Figura nr.8. Funcția de ajustare a salariilor

Astfel, funcția de ajustare a salariilor este:

W=

W=k.,

sau altfel spus variația nivelului salariilor nominale este direct proporțională cu excesul de cerere de forță de muncă.

In figura nr.8, un exces de cerere de forță de muncă produce o variație relativă AC a salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor și variația acestuia sunt observabile pe cale empirică, excesul de cerere de forță de muncă ND-NS reprezintă o diferență intre două mărimi planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul de cerere de forță de muncă a fost necesară introducerea unei relații ajutătoare, pe care R.G.Lipsey a obținut-o facând legătura intre excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului.

2.1.2.2 FUNCȚIA X-U

Alături de funcția de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit și o relație negativă intre excesul de cerere de forță de muncă(X) și rata șomajului (u).

Figura nr.9. Funcția X-U

Uf=nivel funcțional al șomajului

In concepția lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al șomerilor egal cu cel al locurilor de muncă vacante și, astfel curba x-u intersectează axa OU(abscisa din figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Dacă cunoaștem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creștere a excesului de cerere de forță de muncă va genera o scădere a șomajului (u) și că o creștere a excesului de ofertă de forță de muncă va conduce la majorarea ratei șomajului.

Din combinarea celor două funcții (funcția de ajustare a salariilor și relația x-u), rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piață individuală a forței de muncă. Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflației prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piața forței de muncă.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Milton Friedman și Phelps sunt primii economiști care au manifestat neincredere la adresa curbei lui Phillips. Ei și-au pus intrebarea dacă aceasta curbă reprezintă o relație stabilă atât pe termen lung dar și pe termen scurt. Totodată Friedman critică interpretarea dată de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul așteptările inflaționiste. Phelps și Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips determină o anumită rată de inflație, dar dacă rata anticipată a inflației se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflației actuale, mai ridicată, va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată mult mai ridicată a inflației așteptate și in acest mod curba lui Phillips va avea o tendință de urcare ce va împiedica orice compensare intre inflație și șomaj pe termen lung (vezi figura nr.11).

In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se așteptă o creștere generală a prețurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată șomajului mai scăzută sau mai ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aștepta o stabilitate a prețurilor viitoare, iar cererea globală s-ar comporta de o manieră care să determine prețuri medii stabile?”. Deși nu neagă existența unei curbe pe termen scurt Friedman și Phelps susțin că acesta se modifică odată ce se schimbă rata anticipată a inflației.

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

In figura de mai sus se evidențiază mai multe curbe ale lui Phillips, șingura diferența dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza unei rate a inflației anticipate diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% și 3%). Conform opiniei celor doi economiști (Friedman și Phelps) tocmai din acest motiv ecuația ce dă curba lui Phillips trebuie să arate astfel:

r=f(u)+r*, unde:

r=rata inflației

u=rata șomajului

r*=rata anticipată a șomajului

Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:

-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a inflației;

-orice schimbare a ratei anticipate a inflației are drept urmare deplasarea curbei lui Phillips ascendent (dacă rata inflației așteptate crește) și descendent (dacă rata inflației anticipate inregistrează o scădere).

2.1.4 INOVAȚIILE ADUSE DE SAMUELSON ȘI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson și R.Solow au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o imensă popularizare. Acești doi autori au incercat in primul rând să demonstreze importanța conceptului teoretic de curbă a lui Phillips pentru politica economică a unei țări. Specificul tratării curbei lui Phillips de către Samuelson și Solow derivă din următoarele motive:

a)curba inițială a lui Phillips (care reprezintă o relație intre rata șomajului și rata de variație a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o relație intre rata șomajului și rata inflației.

b)Samuelson și Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politică economică care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina, alternativ, rate ale șomajului cu rate ale inflației.

După apariția lucrării celor doi specialiști, această formulare a curbei lui Phillips (ca relație intre inflație și rata șomajului) a ajuns să aibe prioritate in dezbaterile ce aveau această temă, ca și în cercetările ulterioare. Există insă o relație intre formulările lui Phillips-Lipsey și ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de profit inclusă in preț. Agenții economici își determină prețurile de vânzare ale produselor lor cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă (acest adaos include marfa de profit obișnuită la nivel de ramură precum și un coeficient care să remunereze deprecierea capitalului fix):

P=(1+a), unde:

P=prețul produsului (sau nivelul prețului)

W=nivelul salariului nominal;

N=număr de salariați;

X=nivelul producției efective

=costul pe unitatea de muncă

a=adaos

După logaritmare și derivare rezulta:

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflației

W=rata de creștere a salariilor nominale

=rata de creștere a productivității muncii

Din modul de formare a prețului se deduce ca rata inflației este egală cu diferența dintre rata de creștere a salariilor nominale și rata de creștere a productivității muncii.

In continuarea demonstrației lor, Samuelson și Solow, presupun că, curba lui Phillips se mai poate scrie sub următoarea forma:

W=r*+bu-1+, b>0

01, unde:

r*=rata anticipată a inflației.

Rata de variație a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde de rata așteptată a inflației (r*), de gradul de preșiune al cererii (notat cu u-1) și de rata de creștere a productivității muncii ().

Din penultimele două relații se obține curba lui Phillips, modificată de Samuelson și Solow:

r=r*+bu-1-(1-)

Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflației(r) este determinată de preșiunea exercitată de cerere asupra pieței muncii (bu-1), de rata așteptată a inflației(r*) și de termenul (1-), care arată partea din creștere a productivității muncii ce nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creșteri salariale. Cu cât această componentă a productivității muncii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflației.

In același timp, Samuelson și Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o teorie economică, intr-un instrument de politică economică. Astfel, în opinia lor, fiecare punct de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta poșibila a politicii economice dusă de guvern.

Intre punctele A și B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifestă o relație invers proporțională intre ratele șomajului și ale inflației. Cu alte cuvinte se poate obține o inflație mai scăzută in schimbul unui șomaj mai ridicat, sau se poate realiza un șomaj mai scăzut, dar in acest caz inflația va cunoaște un trend ascendent.

Figura nr.11. Curba lui Phillips

Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de timp prețurile au crescut cu 4% anual și că rata șomajului s-a menținut in jur de 7,5%. Guvernul conșiderând ca aceasta rată a șomajului este ridicată incearcă să o reducă prin stimularea cererii, cum ar fi, de exemplu, creșterea deficitului bugetar finanțat printr-o creștere a ofertei de bani. Modelul macroeconomic este al ocupării, care are atât efecte reale, cât și efecte inflaționiste, astfel incât creșterea cererii globale nu numai că reduce rata șomajului dar și sporește rata inflației.

2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES

In esență modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente și anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul național, cerere, ofertă, consum, economie, investiții globale etc), fie din rata lor sau raportul dintre două categorii (inclinația spre consum, rata dobânzii etc).

2.relațiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuații sau inegalități, precum și, interdependența dintre ele redată cu ajutorul unor funcții (funcția ocupării, funcția ofertei, funcția investițiilor etc).

3.parametrul investițional multiplicator (K) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intenșitate.

Pentru ințelegerea demonstrației lui Keynes se impune prezentarea amănunțită a elementelor ce fac parte din modulul său.

2.2.1 Variabilele

Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau determinate) și variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregați care caracterizează nivelul activității economice la scara economiei naționale și anume:

-prețul global de oferta a producției realizat (Z);

-cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de incasări obținute de intreprinzători din vânzarea mărfurilor; această cerere efectivă de mărfuri se compune din două părți: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) și cererea de bunuri destinate investițiilor (D2);

-venitul global (y)

-consumul final global (C)

-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care rămâne după scăderea consumului final global (C)

S=Y-C

-investițiile globale (I)

-volumul foloșirii mâinii de lucru sau al ocupării (N sau E)

Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcționarea economiei de piață este cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece in funcție de nivelul și modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile.

b)variabilele exogene constau intr-o serie de proporții (rate) date, cu privire la comportamentul agenților economiei, atât in calitate de consumatori (inclinația spre consum), cât și in calitate de intreprinzători. Variabilele exogene foloșite de Keynes sunt in număr de trei:

-inclinația spre consum, privită ca raport intre consum și venit (C/Y) sau direct, sporul de consum și sporul de venit (inclinația marginală spre consum C’=DC(DY), cu reversul ei inclinația spre economie, in expreșie medie (S/Y) sau sub formă marginală (n=DS/DY).

-eficienta marginală a capitatului, sau procentul de profit obținut cu ultima investiție.

-rata dobânzii.

2.2.2 Relațiile dintre variabile

Relațiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui șistem de ecuații și inegalități (ecuații de comportament-funcțiile-, ecuația fundamentală a modelului, ecuația de echilibru etc). Pentru ințelegerea modelului, trebuie să amintim concepția lui Keynes despre economia de piață și, care sunt cauzele, in opinia sa, care generează dezechilibrul in economie.

In contradicție cu economiștii clașici care, de regulă, presupuneau deplina utilizare a capacităților de producție, negând astfel șomajul, iar mai târziu, unii dintre ei (A.C.Pigou) admiteau numai șomajul voluntar și funcțional (temporar), J.M.Keynes admite și recunoaște existenta șomajului involuntar (șomajul economic de masă) și incearcă să-i descopere cauzele.

Keynes este de părere ca nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau de incasările intreprinzătorilor din vânzarea producției, respectiv de cererea solvabilă:

N=f(D)

Daca luăm in calcul structura cererii da mărfuri și mărimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) și a investițiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=Y

Relația de mai sus reprezintă ecuația fundamentală a modelului keyneșian.

In realitate nu toate mărfurile găsesc desfacere pe piață (astfel luând naștere dezechilibrul in economie) și astfel:

C+I<Y,

Ceea ce demonstrează faptul ca incasările sunt mai mari decât producția oferită, că cererea globală de bunuri finale (C) și bunuri pentru investiții(I) este mai mică decât oferta (Y și Z), că o parte din producție nu se poate vinde și, in mod logic, o parte din muncitori nu găsesc de lucru, perșistând astfel șomajul involuntar.

Căutând o soluție pentru această șituație nefavorabilă, Keynes arată că dacă se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte nefolosită din cadrul venitului, adică acea parte care nu a avut piața conșiderat ca economic pentru firme (S):

Y-C=S

Dacă această parte din economie “S” ar fi egală cu investițiile (I), este poșibil sa se realizeze echilibru economic și ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru (respectiv să se reducă rata șomajului).

S=I

Ecuația S=I, poartă numele ecuația de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate insă, nu tot ce se economisește sau se acumulează nu este investit, putând exista șituația in care S>I sau S<I. Faptul acesta este conșiderat de Keynes ca generator al dezechilibrelor și exprimă dificultăți in vânzarea unei părți din produsele realizate sau chiar a intregii producții, menținerea sau accentuarea șomajului involuntar.

2.2.3 PARAMETRUL “MULTIPLICATOR INVESTIȚIONAL” (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legătura ce exista (interdependența) dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor. Paternitatea conceptului de “multiplicator” revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legătură cu ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K) crește ocuparea totală in raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiții.

Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un multiplicator al ocupării mâinii de lucru o relație mai complexă, denumită “multiplicatorul investițional”. Keynes spunea despre acest multiplicator că “el nu spune că, atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investițional”. Formula multiplicatorului este următoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, mărimea multiplicatorului este direct proporțională cu inclinația spre consum (DC/DY), ceea ce inseamnă ca in țarile avansate din punct de vedere economic, in care inclinația spre consum este mai mică și mărimea multiplicatorului va fi mai mică, iar in țarile sărace, unde oamenii sunt inclinați sa consume o parte mai mare din veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât DC/DY (adică inclinația marginală spre consum) va fi mai aproape de zero și cu atât mai mare cu cât inclinația marginală spre consum este mai aproape de 1.

Keynes afirma că “principiul general al multiplicatorului este acela căruia trebuie să ne adresam când căutam o explicație a modului in care fluctuațiile mărimii investițiilor, reprezentând o parte relativ mică a venitului național, venit capabil să genereze fluctuații ale volumului total de ocupare și ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine”.

2.3 INDICATORI NOMINALI ȘI REALI

2.3.1.INDICELE PREȚURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuți și utilizați indici de prețuri in statistica internațională. Cea mai mare parte a țarilor dezvoltate calculează și publică lunar indicele prețurilor de consum, ca o măsură a inflației din țara respectivă. IPC are o mare importanță datorita faptului ca in contractele colective de muncă este prevăzută clauza compensării creșterii prețurilor, creștere care este evidențiată de acest indice. Ca urmare, politica monetară și fiscală sunt afectate de modificările IPC.

IPC măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de populație intre două perioade. Pentru calculul indicelui se folosește o formulă de tip Laspeyres. Deci el exprimă evoluția medie a prețurilor pentru menținerea unei structuri a consumului constantă (structura din perioada de bază) și nu exprimă evoluția medie a prețurilor conform structurii consumului din perioada curentă (pentru aceasta variantă ar fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza adoptării indicelui de tip Laspeyres este cel al ușurinței calculului: se determină structura consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este necesară numai inregistrarea prețurilor.

IPC=

IPC=Ip.qip0q0, unde:

P1=prețurile perioadei curente (analizate)

P0=prețurile perioadei de bază

Q0=consumul in perioada de bază

Qipoq0= exprimă structura consumului pe categorii de bunuri și servicii, determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de bază.

In România calculul indicelui se efectuează pe baza structurii cheltuielilor pentru cumpărarea produselor și serviciilor de către aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) și a prețurilor înregistrate in circa 4300 puncte amplasate in toate județele țarii.

Observarea și inregistrarea prețurilor/tarifelor se efectuează de către anchetatori specializați, in 41 municipii reședință de județ (inclușiv municipiul București) și in principalele așezări urbane din toate județele. Nomenclatorul unităților s-a alcătuit cu respectarea cerințelor de reprezentativitate din punct de vedere al volumului și structurii consumului. Eșantionul unităților de observare cuprinde două categorii. Primul tip îl constituie magazinele, piețele țărănești și unitățile prestatoare de servicii care practică prețuri libere pentru mărfurile alimentare, agroalimentare, nealimentare și o parte din servicii. Din cele aproximativ 5300 de magazine și unității prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au forma de proprietate privată. Al doilea tip de unități se referă la acelea care practică prețuri unice pe țară, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM, POȘTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM.

Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare și serviciilor pentru care se culeg prețurile și tarifele include mărfurile și serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de consum ale populației, astfel incât, schimbarea acestora sa reflecte evoluția prețurilor grupei din care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi de cheltuieli și sortimente:

Tabelul nr.1

NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

Până in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un șistem de ponderare bazat pe structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990. Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulată “ STRUCTURA CONSUMULUI POPULAȚIEI UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC).

Calculul indicelui se realizează prin agregări succeșive pornind de la indicele sortimentului. Se obțin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe și in final indicele general al prețurilor de consum.

In țara noastră se publică lunar indici ai prețurilor de consum, pe total și pe categorii de mărfuri.

2.3.2 INDICELE PREȚURILOR PRODUCȚIEI INDUSTRIALE

(IPPI)

Prin calcularea indicelui prețurilor producției industriale (IPPI) se are in vedere obținerea unei imagini cât mai complete asupra majorității operațiilor de piața efectuate de ansamblul agenților și totodată, reflectarea cât mai corectă a evoluției proceselor inflaționiste.

Indicele prețurilor producției industriale măsoară evoluția prețurilor industriale livrate de producătorii interni in primul stadiu al comercializării, potrivit nomenclatoarelor oficiale aflate in rigoare in momentul calculului.

Acești indici sunt calculați la nivelul intregii producții industriale, care include atât producția destinată pieței interne cât și producția livrată la export.

Prețurile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul stadiu de vânzare, adică la ieșirea pe poarta intreprinderii. In aceste prețuri sunt incluse costurile de producție, profitul firmei producătoare și eventual alte taxe incluse de stat sau de administrația locală (aici nu se include TVA).

Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unități, sortimente și indicele propriu-zis se calculează prin agregări succeșive conform Clașificării Activității din Economia Naționala(CAEN): sortiment, produs, clasă de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa, diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie menționat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu este unic pe țară, ci se realizează la nivelul fiecărui agent economic de către statisticieni împreuna cu specialiștii din intreprinderi.

Practic, calculul IPPI se face foloșind indicele Laspeyres și, presupune următoarea metodologie:

1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

IS=.100, unde:

PS1=prețul sortimentului din luna curentă

PS0=prețul sortimentului in anul de bază

2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs și de agent economic:

IPA=.100,

I=,

I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic

3.calculul indicilor de prețuri la nivel de produs final:

IPT=.100

I=, I=semiprodusele ce compun produsul final

VPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza

4.calculul indicilor de prețuri la nivel de clasa CAEN:

ICT=, unde:

I= produsele fianale realizate in țară din clasa CAEN respectivă

VPTO=valoarea producției din clasa CAEN respectiva in anul de bază

5.calculul indicilor de prețuri la nivel de grupă:

IG=.100, unde:

I= clasele din grupa respectivă

VCTO=valoarea totală a claselor din grupa respectivă in anul de bază

6.calculul indicilor de prețuri la nivel de diviziune:

ID=.100, unde:

I= grupele ce compun diviziunea

VGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectivă pentru anul de bază.

7.indicele prețurilor pe total industrie:

IT=.100, unde:

I= diviziunile CAEN

VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de bază.

2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimenșionare a inflației îl reprezintă deflatorul PIB. Deflatorul PIB este indicele implicit al prețurilor produsului intern brut (PIB). Dacă ținem cont de utilizarea finală, mărimea PIB este egală cu diferența dintre valoarea bunurilor finale și cea a bunurilor importate. In acest caz deflaționarea pornește de la fiecare componentă Cj, și se calculează câte un indice de prețuri de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre Cj in prețuri curente și indicele volumului fizic de tip Laspeyres.

Deflaționarea presupune impărțirea fiecărei componente Cj in prețurile grupei care îi corespunde. Prin agregarea componentelor deflaționiste se obține PIB real. Deflatorul rezultă din raportul dintre PIB nominal și PIB real. Dacă din aceasta mărime a deflatorului, care este exprimată in procente se scade 100 rezultă rata inflației.

D=.100, unde: D=deflactorul

r=d-100, unde: r=rata inflației

Spre deosebire de rata inflației calculată pe baza indicelui bunurilor de consum, care exprimă numai evoluția prețurilor pentru bunuri și tarifelor pentru serviciile consumate de populație, rata inflației determinată pe baza deflatorului PIB reflectă evoluția prețurilor pentru o sfera mai cuprinzătoare de bunuri și servicii, inclușiv a celor de capital. Din acest punct de vedere putem conșidera ca aprecierea inflației se face mult mai corect utilizând deflatorul PIB.

CAPITOLUL 3. CORELAȚII ALE INFLAȚIEI

3.1 CORELAȚIA INFLAȚIE-ȘOMAJ

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat contemporan, indeosebi in perioada de tranziție de la un tip de economie la altul (lucru valabil și in cazul României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piața) sunt reprezentate de inflație și de șomaj. Aceste două probleme sunt și mai accentuate la nivelul instituțiilor care pot lua decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de puține ori, acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia șingur. Altfel spus, guvernul care incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acționeze asupra ambelor probleme (inflație și șomaj). Factorii decizionali trebuie sa “cântărească” implicațiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va crește rata șomajului, temporar, pentru a se reduce rata inflației cu un anumit procent) și, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante alternative pe cea mai puțin “nocivă“ pentru populație.

3.1.1 DEFINIREA ȘOMAJULUI

Forța de muncă reprezintă in contextul economiei de piața, un bun care se comercializează, in mod liber pe o anumita piață, denumită piața forței de muncă (sau, mai pe scurt, piața muncii). Din acest punct de vedere, șomajul reprezintă excedentul de oferta de forță de muncă față de cererea de forță de muncă:

S=O-C, unde:

S=reprezintă șomajul;

O=oferta de forță de muncă;

C=cererea de forță de muncă.

Dar, definiția dată mai sus șomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări de genul: Este șomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un student șomer atunci când caută de lucru in timpul vacanțelor și nu găsește?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera anumite elemente care incadrează o anumită persoană in categoria șomerilor. Astfel de elemente pot fi următoarele:

-după trimiterea in șomaj persoana respectivă a căutat in mod activ și sistematic de lucru in ultimule patru săptămâni.

-așteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.

-in decursul următoarei luni se așteaptă să găsească un nou loc de muncă in locul celui pierdut.

Dintre aceste condiții care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu șomer, cea care reprezintă importanța cea mai mare ar fi ca persoana care și-a pierdut locul de muncă să caute in mod activ o noua slujbă și nu doar să reclame faptul ca nu găsește de lucru.

O alta definiție foarte cunoscută a șomajului este dată de Biroul Internațional al Muncii-organizație cuprinsă in Șistemul Națiunilor Unite, care elaborează statistici, studii și analize pe baza informațiilor primite de la țările membre și care are ca scop mai buna fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea șomajului. Conform definiției acesteia este șomer:

-orice persoană care a împlinit 15 ani;

-este apt de muncă;

-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;

-nu muncește

-caută un loc de muncă.

In România problema șomajului tinde să se agraveze și datorita faptului că a inceput să se restructureze o parte a intreprinderilor mari și foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci, și pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul șomerilor deja existenți pe această piață nu va reuși decât să agraveze problema șomajului, iar in ultimă instanță va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieșiri in stradă, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA ȘOMAJULUI

Șomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate clașifica in:

a)șomajul voluntar, care este o forma de șomaj proprie celor care decid in mod deliberat să inceteze să muncească (total sau parțial), fie pentru ca ei apreciază ca salariul este prea mic și preferă timpul liber sau să-și insușească o nouă meserie, fie pentru că sunt in căutarea unui loc de munca mai bine reenumerat și costurile antrenate de acesta căutare or fi mai mult decât compensate prin creșterea salariului.

b)șomajul involuntar, adică acea formă de șomaj determinată de impoșibilitatea de a găși un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul acceptat de cei care lucrează. Adesea cei care se includ aici se datorează neconcordanței dintre calificarea pe care o are o persoană și calificarea pe care o solicită postul respectiv.

c)șomajul structural, specific in acestă perioadă României, și care este determinat de tendințele de restructurare a economiei pe activități, pe forme de proprietate, etc., care are loc sub incidența procesului tehnico-economic, mutațiilor din departamentul respective, unor importante fenomene sociale sau politice. Această categorie de șomaj include de obicei:

șomajul din țarile sărace cu creștere demografică, dar lipșite de capital și de competențele necesare exploatării raționale a resurselor umane.

șomajul din țările avansate economic afectate de disfuncțiile modului de organizare a muncii care nu mai permite creșteri de productivitate ca inainte astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea și păstrarea piețelor lor recurg la creșterea productivității și nu a aparatului de producție, își recompun aparatul de producție concomitent cu scăderea locurilor de muncă.

șomajul din țările aflate in tranziție la economia de piață care traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condițiile pieței, fapt ce impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităților economice determinate de mediul concurențial, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de angajare cu durată determinată și timp de muncă parțial.

3.1.2.1 NIVELUL ȘOMAJULUI

Nivelul șomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de șomeri) dar se determină și ca rată:

Rs=, unde:

Rs=rata șomajului;

NS=numărul de șomeri;

PA=populația activă

Șomajul cunoaște nivele diferite in cadrul țărilor lumii, iar, uneori, șomajul este diferit și pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiași teritoriu național. Economiștii contemporani au căzut de acord cu permanentizarea șomajului in cadrul economiei, unii autori susținând ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, alții conșiderând inceputul acestui proces in anii ’50-’60.

Deși este acceptat ca există șomaj, acest lucru nu inseamnă ca se exclude definitiv existența unui echilibru pe piața forței de muncă (starea de ocupare deplină). Ca urmare, ocuparea deplină a forței de muncă a devenit echivalenta cu un șomaj al cărui nivel este scăzut, reflectat printr-o rata a șomajului de câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de părere ca foloșirea deplină a mâinii de lucru inseamnă absenta șomajului, dar este compatibilă cu un șomaj voluntar și funcțional.

Dacă ocuparea deplină implica un șomaj de 3-5 procente, in mod analogic, se conșidera ca scăderea șomajului sub minimul respective caracterizează o stare de supraocupare a forței de muncă. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, dacă rata șomajului atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependență pentru cei care vor să angajeze și totodată, costul plătit de cei care angajează salariați tinde sa crească in mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertările sale de la permanentizarea șomajului (in lucrările sale a fost luată ca exemplu șituația din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou concept-rata naturala a șomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de Friedman. Rata naturală a șomajului este strâns legată de rata inflației; practic, rata naturală corespunde unei rate stabile a inflației.

Pentru a ințelege cea ce inseamnă rata naturală a șomajului pornim de la premisa existenței inflației in economie, exprimată printr-o anumita rată și realizarea, concomitent, a doua condiții care fac sa nu se modifice dimenșiunile inflației:

*să nu se creeze un excedent de cerere;

*sa nu se producă șocuri in ofertă.

Dacă se realizează prima condiție, șomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale, adică la nivelul determinat de egalizarea preșiunii in direcția creșterii salariilor ca urmare a reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preșiunea pentru scăderea salariilor care se formează sub incidența existentei șomajului. Realizarea celei de a doua condiții face ca oferta agregată să nu cunoscă altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflației care, daca rămâne constantă, menține șomajul in limitele ratei naturale.

Prin realizarea celor două condiții punctate anterior, cererea și oferta agregate se modifică numai in funcție de fenomenul inflaționist și de aceea rata naturală a șomajului o reflectă. Dacă cererea agregată și oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica și datorită altor factori decât inflația, atunci șomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală, iar inflația-conform teoriei economice-va începe să scadă.

3.1.2.2 DURATA ȘOMAJULUI

In ceea ce privește durata șomajului se poate spune ca aceasta depinde de mai mulți factori, dintre care esențiali sunt.

-gradul de organizare al pieței muncii care presupune, printre altele, existenta unei rețele de agenții de plasare a forței de muncă, agenții și servicii destinate in special populației tinere etc.

-structura demografică a forței de muncă.

-abilitatea și interesul unei persoane de a căuta și găși o slujbă mai bună.

-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata șomajului (care începe din momentul pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in viata economică o durata a șomajului legiferată, dar exista in legislația fiecărei țări reglementată o perioada (care poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizată primește ajutor de șomaj.

3.1.2.3 INTENȘITATEA ȘOMAJULUI

Intenșitatea șomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanță deosebită. In funcție de intenșitatea șomajului putem distinge:

a)șomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită restructurării temporare a unor activități, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de muncă, să se recalifice sau să lucreze in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.

b)șomaj parțial. In acestă șituație se află salariații unor societăți care-și restrâng activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne același. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4 zile dintr-o săptămână normală de lucru, evident cu reducerea proporțională a salariilor.

c)șomaj deghizat care este specific țărilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu productivitate scăzută.

3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE ȘOMAJ

Acordarea ajutorului de șomaj de către stat pentru persoanele care și-au pierdut locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecție socială pentru aceste persoane.

Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soți venitul respectivei familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un șingur soț este aproximativ 75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim caz persoana devine șomer, pe parcursul perioadei in care primește ajutor de șomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a fost anterior și extrem de mic față de familia cu doi salariați. In țările dezvoltate, atât timp cât șomajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de șomaj, venitul celui trecut in șomaj se menține aproape de venitul obținut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de șomaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de șomaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar după acest an era impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând și ajutorul de șomaj) depășea un plafon prestabilit de stat.

Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale. Mulți specialiști conșiderau ca datorită nivelului ridicat al ajutoarelor de șomaj este influențat nivelul ridicat al ratei șomajului. Mărimea ratei șomajului datorita alocației de șomaj, are ca principală motivație faptul ca pentru a obține ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regăsească in “forța de muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulți dintre ei nu vor să lucreze. Daca ar lipși indemnizațiile de șomaj, o parte ar ieși din forța de muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a șomajului. Conform opiniei unor specialist , daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in același timp ar crește rata ocupării cu 1%.

Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de șomaj s-ar realiza o stabilizare. Existând ajutorul de șomaj, agenții economiei nu au interes sa așigure o ocupare stabilă și deplină a forței de muncă. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita perioada in șomaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face și mai ușoară decizia agentului economic de a-l trimite in șomaj.

Din enumerarea și dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai ales caracterul “nociv” al ajutorului de șomaj, la o primă vedere se poate spune că mai bine s-ar renunța la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunța la acordarea acestei indemnizații, lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare dar este cert faptul că nu se poate renunța la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse motive și-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de șomaj trebuie acordat chiar și numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale pentru gășirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru gășirea unui nou loc de muncă.

Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă doar din șimplul motiv ca actualmente este șomer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate superior și care pierzându-și locul de muncă nu pot accepta orice slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna totodată și o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de șomaj, persoanele cu statutul de șomer își asigură un standard minim de trai.

In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a șomajului și că intr-o economie de piață (unde cererea și oferta de forță de muncă se formează in mod liber) este un fapt economic pozitiv existența unei anumite rate a șomajului.

3.2 CORELAȚIA SALARII-INFLAȚIE

In strânsă corelație cu inflația se afla salariile populației. Atunci când inflația crește, salariile reale ale populației au tendința inversă, de scădere. Acest fenomen se reșimte la nivelul întregii societăți prin scăderea nivelului de trai. Pentru ca populația să nu reșimtă aceste efecte negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul prețurilor și tarifelor. Acest lucru nu s-a realizat in mod optim in România, in special după 1990-1991 și rezultatul a constat in ample manifestații ale populației (greve, mineriade etc).

In practică, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate două tipuri de metode pentru atenuare șocului produs de creșterea prețurilor și tarifelor la bunurile și serviciile de consum asupra nivelului de trai al populației:

a)acordarea unor compensații fixe și egale, atât pentru salariați cât și pentru penșionari;

b)indexarea curentă a salariilor, prin aceasta urmărindu-se diminuarea pe cât posibil a efectelor negative provocate de deprecierea monedei naționale (reducerea puterii de comparare a monedei), corelând creșterea salariilor cu cea a prețurilor și tarifelor.

După prima liberalizare a prețurilor din noiembrie 1990 in România s-a recurs la foloșirea ambelor metode. Practicarea celor două metode concomitent a avut rezultate specifice asupra modelului de fundamentare a acțiunilor de corelare a creșterii veniturilor nominale cu evoluția puterii de cumpărare a monedei.

Contextul in care au fost aplicate măsurile menționate anterior poate fi caracterizat astfel:

a)în țara noastră prețurile bunurilor și tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea evoluției dintre cererea și oferta de pe piața factorilor de producție, bunurilor de consum și de servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai rolul de “semnal” al opțiunilor de politică economică, adaptate in deosebi in legătură directă cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanță prioritară intr-o anumită perioadă, pentru anumite structuri. Rezultă de aici, că toate modificările de prețuri și tarife au fost decise la nivel guvernamental și nu aveau nici o legătura cu teoria economică in care echilibrul pe piață se realizează cu ajutorul fluctuației libere a cererii și ofertei.

b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor și tarifelor au cunoscut o tendința de creștere generalizată, specifică unei economii de piață.

c)modificarea, in sensul de creștere a prețurilor și tarifelor in România, până in 1989 a fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de creștere al prețurilor și tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar după revoluție creșterile de prețuri și tarife s-au făcut in salturi și discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioară revoluției din 1989 sa se poată realiza o protecție mai eficace a populației impotriva efectelor generate de fenomenul inflaționist.

d)tarifele și prețurile ce se practicau pe “piața neagră” au fost scăpate complet de sub control, evoluând liber in funcție de raportul dintre cerere și ofertă. In cazul in care se realiza o anumită protecție socială se luau in calcul, deci, nivelurile prețurilor și tarifelor oficiale.

Specialiștii in economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada (1990-1995) acordarea de compensații fixe nu se justifica economic și trebuie renunțat la acordarea lor din mai multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste compensații exercita preșiuni foarte mari asupra bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar și mai accentuat. Contramăsura pentru evitarea agravării dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reducă nivelul de trai pentru toate persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanților a contat insa in agravarea șituației pentru cei care o duceau prost și foarte prost, ei resimțind cel mai puternic efectele inflației).

In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflației din România, era să se renunțe la acordarea de compensații fixe și sa se recurgă la indexarea curenta a veniturilor, dacă este poșibil in cel mai scurt timp după o creștere semnificativa a ratei inflației. Gradul de compensare a efectelor negative ale inflației se negociază cu șindicatele.

Indexarea salariilor pentru a compensa creșterea ratei inflației poate face total (o compensare de 100%) sau parțial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de creștere a inflației). In multe din țările dezvoltate se practică o indexare care cunoaște doua forme:

-indexarea “cu prag”

-indexarea cu “plafon”

In ambele cazuri insă salariile nu se indexează in mod automat. In cazul indexărilor “cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creșterii prețurilor. Dacă acest prag este depășit atunci se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci când “pragul” nu este depășit) salariile nu sunt indexate deloc.

In celalalt caz se stabilește un nivel superior al creșterii prețurilor iar până la acest nivel sunt compensate salariile.

Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două poșibilități, din punct de vedere al posibilităților de evaluare:

a)o schemă de indexare a salariilor, după evoluția indicelui prețurilor bunurilor de consum IPC, cu o revizuire trimestrială in cel mai bun caz, automată in funcția de oscilația acestuia.

b)o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic, conform cu creșterea așteptată a inflației.

Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii șindicatelor cu patronatul și intră de obicei in contractele colective de muncă încheiate pentru anul viitor. In nici unul din aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele trebuie sa cuprindă de la început toate elementele de prognoză și ajustările automate necesare.

3.3 INFLAȚIA ȘI RATA DOBÂNZII

Dobânda, in sens larg, reprezintă venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este însușită de proprietarul oricărui capital care este antrenat intr-o activitate economică, indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat. Dobânda se justifica prin serviciul obișnuit sau normal adus de un capital in condiții legale. In cazul in care utilizarea capitalului are loc in condiții de risc, acestea se acoperă prin plăți suplimentare ce măresc suma încasată de proprietare, fără a fi insă dobândă. Este obținută fie ca renumerare pentru orice împrumut bănesc in condiții de garanție, fie ca este adusă de o obligațiune sau orice altă valoare imobiliară cu aceleași garanții, fie că este câștigată prin serviciul realizat cu orice element de capital real (mașina, utilajul, brevetul de investiții etc) pe orice piață concurențială când riscurile sunt inexistente sau când toți factorii de risc au constituit deja obiectul plații unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective. Fiind un surplus plătit proporțional, peste mărimea capitalului foloșit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau acțiune economică ce se realizează prin eficiență, in care se produce mai mult decât se cheltuiește.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII ȘI INFLAȚIA

Dacă o instituție bancară oferă bani împrumut, in mod normal va prezenta celui creditat o schema de rambursări și îi cere să plătească o dobândă pentru împrumutul acordat. De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un an se va cere de către banca și plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezintă o dobânda de 1200$ pe an, ceea ce se poate exprima și procentual, ca rata a dobânzii de 12% pe an:

=12%

Rata dobânzii este prețul care este plătit pentru a împrumuta bani pentru o perioada determinată de timp și este exprimată ca un procent per $ împrumut. In exemplul nostru, cu o rata a dobânzii de 12% pe an înseamnă ca, persoana împrumutata trebuie sa plătească 12 cenți pe an pentru fiecare $ luat cu împrumut.

După cum pe piața bunurilor și serviciilor există mai multe preturi și tarife, tot așa există mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu împrumut unui client industrial la o rată a dobânzii mai scăzută decât cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor juridice există un risc mai scăzut de rambursare. Totodată rata dobânzii cerută la un împrumut pe termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt.

Dobânda reală este renumerarea unui capital calculată prin deducerea inflației din dobânda nominala. Convențional, prezentarea acestei modalități de existenta a dobânzii pornește de la ecuația lui Irving Fisher:

I=R+r, unde:

I=rata dobânzii nominale (rata de piață a dobânzii)

R=rata reala a dobânzii

r=rata inflației

R=i-r

In condițiile in care fenomenul inflaționist nu se manifestă, rata dobânzii nominale este egală cu rata dobânzii reale:

R=i

Mărimea și dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa și rata dobânzii reale și această forma a dobânzii are o importanță majoră pentru stimularea economiei veniturilor unitaților economice și, îndeosebi ale populației pentru acumularea capitalului și creșterea investițiilor.

Comparativ cu rata inflației dobânda reală poate fi:

a)pozitivă când i>r, care incita in mod deosebit economiile și utilizarea acestora pentru realizarea unor obiective economice prin investiții.

b)negativă când i<r, care frânează economișirea banilor și investirea lor, pentru că cei care au economișit pot înregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate anterior presupunem ca avem un împrumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma plătita la sfârșitul anului pentru acest împrumut este măsurata in termeni nominali și este formata din:

-100$ (capitalul împrumutat)

-8$ dobânda plătita ( in cazul unei rate nominale a dobânzii de 8%)

La o prima vedere se pare ca cel care a împrumutat a câștigat 8$, insa, această afirmație nu este integral adevărată deoarece nu s-a luat in calcul nivelul prețurilor pe parcursul anului respectiv.

Dacă preturile rămân constante intr-un an, atunci rata reală a dobânzii pe care o câștigă împrumutătorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpăra cu 8% mai multe bunuri și servicii cu cei 108$ rambursați, decât putea cumpăra cu cei 100$ pe care i-a împrumutat.

Insă, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reală a dobânzii va fi zero, deoarece cu cei 108$ rambursați cumpăra aceiași cantitate de bunuri ca și cu cei 100$ împrumutați inițial. Dacă împrumutătorul a împrumutat cu o dobânda de 8% anual iar prețurile cresc cu 10% atunci rata reala a dobânzii este de 2%.

Dacă creditorii și debitorii sunt preocupați de costurile reale, măsurate in raport cu puterea de cumpărare, rata nominală a dobânzii va fi fixată la rata reală la care cad de acord să fie rambursați banii plus o suma pentru a acoperii orice rată preconizată a inflației.

Ru=rr+r*, unde:

Ru=rata nominala dobânzii;

Rr=rata reala a dobânzii

r*=inflația anticipata

Conșiderând ca un împrumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acordă împrumutul și rata inflației este 5% atunci rata nominală a dobânzii este de 15%

Ru=10+5=15%

Dacă inflația este conșiderate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominală a dobânzii va fi de 10%.

Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4

ANALIZA EVOLUȚIEI ȘI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI INFLAȚIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-1999. EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflația in România, comparativ cu celelalte țări aflate in tranziție de la economia de tip centralizat la economia de piață, a avut forme de manifestare și caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul inflaționist din tara noastră a fost de mai lungă durată și in același timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se intr-o măsura mai mare sau mai mică și unor cauze ce au ținut de condițiile economice din România de la începutul anilor’90 și de natura și ritmicitatea măsurilor care au fost luate in direcția liberalizării prețurilor și a dorinței relansării economiei naționale.

4.1 EVOLUTIA INFLAȚIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evoluția inflației in această perioadă (1990-1997) diferă in funcție de metoda prin care a fost măsurată. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuală a inflației atinge niveluri diferite și are tendințe, in anumite perioade contrare, in funcție de indicele prin care este exprimat, indicele prețurilor bunurilor de consum IPC, indicele prețurilor producției industriale IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

Evoluția ratei anuale a inflației măsurate cu ajutorul IPC, IPPI și dPIB in perioada 1991-1997

-procente-

In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât indicele prețurilor de consum cât și deflatorul PIB au avut o evoluție diferită de cea a indicelui prețurilor producției industriale. Astfel, in timp ce rata inflației exprimată prin IPC și deflatorul PIB are un ritm rapid și ascendent, rata inflației redată prin IPPI are o tendință de diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei șituații se pot menționa pe de parte deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte momentele diferite ale aplicării masurilor de liberalizare a prețurilor, modul in care agenții economici au reacționat la aceste masuri.

In perioada 1994-1996 inflația se caracterizează, indiferent de indicele luat in conșiderare, ca având o tendința de creștere. Totodată, in acesta perioadă (1994-1996) și nivelurile atinse de inflația exprimată prin indicele preturilor de consum, indicele prețurilor producției industriale și prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 să difere foarte (54,8% prin indicele prețurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele prețurilor producției industriale și 144,2% prin deflatorul PIB).

Valorile luate de inflație au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranziție. Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% și s-a înregistrat in 1993; tot in 1993 a atins nivelul maxim și deflatorul PIB, adică 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUȚIA PREȚURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat prețurile de consum in România in perioada 1991-1997 este strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a subvențiilor de la buget pentru unele mărfuri alimentare și servicii conșiderate de bază in consumul populației, precum și de modificările intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanță in reflectarea acestei evoluții in șituațiile statistice o au sursele de date utilizate in acești ani pentru calculul indicilor prețurilor de consum și măsurile luate in vederea perfecționării acestor indicii.

Analizând datele din tabelele 3 și 4 precum și graficele din figurile 13 și 14 se constată o creștere continuă a prețurilor de consum atât in ansamblu cat și pe grupe (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare și servicii) comparativ cu anul 1990, precum și de la un an la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 prețurile de consum să fie de peste 200 de ori mai mari decât in 1990, cea mai mare creștere înregistrându-se la prețurile produselor alimentare.

Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 când a fost de 356,1% față de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu creșteri mai reduse, pentru ca in 1996 sa aibă loc un mare salt la 138,8% față de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3

Evoluția preturilor de consum in perioada 1991-1997 (față de 1990)

Tabelulul nr.4

Evoluția preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul precendent=100)

-procente-

Dacă se au in vedere componentele indicelui total al prețurilor de consum, se constată ca evoluția acestora este oscilantă: in anii 1991-1992 creșterea prețurilor mărfurilor alimentare a devansat-o atât pe cea a prețurilor mărfurilor nealimentare cât și a serviciilor. In 1993 și 1997 au dominat creșterile la prețurile mărfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-1996 cele ale prețurilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii prețurilor mărfurilor alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 și 1995 indicii prețurilor mărfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUȚIA MEDIE LUNARĂ A INFLAȚIEI

In ceea ce privește creșterile lunare ale prețurilor de consum se observă o evoluție oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu 12,1%. In următorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal și al prețurilor a condus la scăderea ratei medii lunare a inflației la 4,1% in 1994 și 2,1% in 1995. In 1996 și 1997 se produce insă o nouă intenșificare a procesului inflaționist, rata medie lunară înregistrând un nivel de 3,8% in 1996 și 8% in 1997.

Tabelul nr.5

Rata medie lunară a inflației in perioada 1991-1997

-procente-

Dacă in primii doi ani, cele mai mari creșteri medii lunare s-au făcut la prețurile mărfurilor alimentare, iar in 1993 și 1996 la cele ale mărfurilor nealimentare, in anii 1994, 1995 și 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populației, piața acestora continuând sa fie dominată de sectorul public, in condițiile unui consum relativ scăzut și puțin flexibil.

4.1.3 EVOLUȚIA PREȚURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE VÂNDUTE PE PIAȚA ȚĂRĂNEASCĂ

Produsele agroalimentare vândute pe piața țărănească ocupă o pondere deosebit de importantă in consumul populației din țara noastră. Evoluția prețurilor de-a lungul celor șapte ani a fost strâns legată de etapele de liberalizare a prețurilor, de evoluția acestora și de nivelul salariilor din economie.

Încă de la începutul anului 1990 au avut loc creșteri ale prețurilor produselor agroalimentare vândute pe piața țărănească ca o consecință a creșterii salariilor populației orășenești și a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapidă creștere a acestor prețuri a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% față de 1991).

Tabelul nr.6

Evoluția prețurilor produselor agroalimentare vândute pe piața țărănească in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

Tabelul nr.7

Evoluția preturilor produselor agroalimentare vândute pe piața țărănească in perioada 1991-1997 (anul precedent=100)

-procente-

Primele semne ale stabilizării macroeconomice apărute in anul 1993 și manifestate mai puternic in 1994 au influențat și tendințele de evoluție a acestor prețuri. Anul 1994 s-a caracterizat prin creșterea veniturilor populației și echilibrarea raportului dintre cerere și oferta la produsele agroalimentare, precum și prin mărirea gradului de aprovizionare a populației cu produse agroalimentare de pe piața țărănească. Preturile acestor produse cunosc creșteri din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât anul anterior (38,5%), pentru ca la sfârșitul perioadei analizate sa scadă din nou (34,9%).

Urmărind evoluția prețurilor pe categorii de produse agroalimentare (adică: produse de origine vegetală; animale și pasări vii și produse de origine animală), se constată diferențe de ritm atât intre ele, cât și față de total. Astfel, prețurile la produsele de origine vegetală au atins nivelul maxim in 1994, după o creștere continuă din 1991, iar până in 1997 înregistrează creșteri tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul să se accelereze. Prețurile la grupa „animale și pasări vii” au crescut până in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioadă 1990-1997, după care creșterea a fost mai redusă. Preturile produselor de origine animală au sporit cel mai rapid in anul 1993 (216,3% față de anul 1992), după care ritmul s-a redus până in anul 1996 când a avut un nou salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o creștere mai mică in 1997 (45,2%)

Comparativ cu anul 1990, prețurile produselor agroalimentare vândute pe piața țărănească au crescut de aproape 103 ori, cu creșteri aproximativ egale la prețurile produselor de origine vegetală și a celor de origine animală (de aproximativ 101 ori și o creștere mai redusă pentru grupa „animale și pasări vii” (de 73 de ori)).

In concluzie se poate spune ca vânzările pe piața țărănească au ocupat o pondere din ce in ce mai mare in totalul vânzărilor deoarece prețurile pe această piață l-a reprezentat raportul direct și liber dintre cerere și ofertă.

4.1.4 EVOLUȚIA PREȚURILOR PRODUCȚIEI INDUSTRIALE ÎN PERIOADA 1991-1997

Liberalizarea prețurilor producției industriale a reprezentat o măsură importantă și necesară pentru realizarea autonomiei activității întreprinderilor și pentru restructurarea lor pe criterii de rentabilitate.

După cum rezultă și din tabelele 8 și 9 și din graficele din figurile 18 și 19 încă din 1991, imediat după liberalizare, prețurile de producție au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsă in acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai înalt nivel din perioada analizată, luându-se in calcul anul precedent). Aceasta creștere a avut ca factori determinanți scumpirea salariilor, materiilor prime și energiei și a sporirii costurilor cu forța de muncă. Până in 1996 majorarea prețurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest an creșterea acestora să se accelereze. Această tendința s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI total) cât și pe fiecare ramură din economie.

Tabelul nr.8

Evoluția prețurilor producției industriale in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

Tabelul nr.9

Evoluția prețurilor producției industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)

-procente-

In ceea ce privește dominația uneia sau alteia din componentele indicelui total al prețurilor de producție (ramurile: industria extractivă, industria prelucrătoare, energie electrică, termică, gaze și apă), se observă ca in primii doi ani prețurile la energie electrică, termică, apă și gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapidă creștere, pentru ca din 1993 și până in 1996 industria prelucrătoare să fie cea mai avansată și in anul 1997 cea extractivă să devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare și energie electrica, termică, apă și gaze, cea mai mare creștere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% și, respectiv 478,4%) in timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o creștere deosebită, au înregistrat-o prețurile la energie electrică, termică, apă și gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramură atingând nivelul de 49034,6%. Au urmat creșterile din industria extractivă, cu 38162,9% și din industria prelucrătoare cu 26813,5% fața de 1990.

4.2 INFLAȚIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflaționist in cadrul acestui capitol este împărțită pe două perioade 1990-1997 și, respectiv 1997-1999, datorită unei schimbări intervenite in metoda de calcul a indicelui prețurilor de consum. IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixă. Începând din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixă se face cu prețurile medii din anul 1997 (anul 1997=100) și ponderile din același an determinate pe baza cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).

Pentru așigurarea continuității seriilor de indici construiți cu baze diferite s-a utilizat un „coeficient de racordare” care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul 1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza (1995=100) și un altul de același tip și pentru aceeași lună in noua bază (1997=100). Compararea a doi indici calculați in baze diferite se face raportând indicele de comparat in noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compară calculat in vechea bază (aceasta metodologie este utilizata de UE).

Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizată cu metodologia utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de clașificări, nomenclatoare metode de eșantionare și de calcul. Clașificare COICOP (Clașificare consumului individual pe destinații) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigură comparabilitatea indicilor la nivel european. Ultima verșiune a acestei clașificări, adaptata din noiembrie 1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe și 61 clase de mărfuri și servicii.

4.2.1 INDICII PREȚURILOR DE CONSUM ÎN 1998 ȘI 1999

Anul 1998 se caracterizează din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflației drept unul bun, deoarece in toată perioada de tranziție și până in prezent anul 1998 constituie perioada cu cea mai mica inflație (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Deși după datele din tabelul 10 și din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale sale inflația a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% și februarie 7,2%), ratele lunare ale inflației, in continuare au înregistrat valori sub cele atinse in primele două luni.

Tabelul nr.10

Evoluția lunară a IPC in 1998 și 1999

-procente-

In privința inflației pe structură (adică mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare și servicii) aceasta a avut următoarea evoluție:

4.2.1.1 IPC –mărfuri alimentare

Tabelul nr.11

Evoluția lunara a IPC –mărfuri alimentare

-procente-

Cea mai mare creștere de prețuri față de luna precedentă s-a înregistrat la grupa de mărfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, creșteri semnificative înregistrându-se la legume și conserve de legume (+10,1%), ouă (+10,0%), pâine (+7,56%), lapte și produse lactate (+4,6%), fructe și conserve din fructe (4,1%). Aceste produse dețin 24,0% din totalul cheltuielilor bănești de consum ale populației.

4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare

Tabelul nr.12

Evoluția lunara a IPC-mărfuri nealimentare

-procente-

La mărfurile nealimentare creșterea prețurilor a fost in 1999 superioară celei din 1998 (60,2% in 1999 și 46,8% in 1998), creșteri mai însemnate fiind la combustibili (+4,5%), tricotaje (+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui prețurilor de consum.

4.2.1.3 IPC-servcii

Tabelul nr.13

Evoluția lunară a IPC-servcii

-procente-

Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar in cadrul acestei grupe creșteri lunare mai mari s-au înregistrat la tarifele pentru igienă și cosmetică (3,9%), îngrijire medicală (+2,0%), apă, salubritate (+2,6%), transport interurban (2,2%) care reprezintă 4,7% din totalul cheltuielilor bănești ale populației.

4.3 EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN PERIOADA 1989-1999 ȘI POȘIBILITĂȚILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

După 10 ani de la declanșarea tranziției la economia de piață, nivelul relativ al produsului intern brut diferă de la o țară la alta și reflectă eficiența

masurilor promovate de țările respective. De regulă, volumul fizic al produsului intern brut este mai mic decât la începutul perioadei și a condus la adâncirea decalajelor față de țările UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele din tabelul nr.14.

Datele indică două procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul 1989-1998 au înregistrat o creștere medie a produsului intern brut cu 19%; creșteri superioare au avut loc in țările mai mici, inclușiv in cele mai puțin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania și creșterea record de 83,9% in Irlanda. De asemenea, Germania, de departe cea mai mare țara europeană, s-a afirmat și in aceasta perioada ca principala locomotivă a UE. Concomitent cu integrarea și structurarea fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%, procent superior față de cel mediu din Uniunea Europeană.

Pe de alta parte, in majoritatea țărilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998 este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9% mai mic, fapt ce a indus un decalaj in creștere față de țările UE. Dacă avem in vedere ca in România produsul intern brut a căzut in 1999 cu circa 3,6%, iar in țările UE a avut loc o creștere de circa 1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE și România a crescut in deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14

Indicele produsului intern brut în țările UE și țările candidate la UE în 1998 față de 1989

-procente-

Indicele produsului intern brut este senșibil mai mic și in alte țări europene candidate la Uniune –in Bulgaria cu 31% și in celelalte trei țări baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte țări insă – Republica Cehă, Ungaria, Slovacia și Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic apropiat sau asemănător cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele arată, totodată, ca in ultimul timp majoritatea țărilor central și est –europene

s-au înscris pe un trend constant de creștere economică, unele din 1992-1993 ca, Polonia, Ungaria și R.Cehă, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia și Lituania.

România prezintă o șituație aparte, după o creștere a PIB in fiecare an in intervalul 1993-1996 a urmat o scădere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-1999 și prognozele obținute arată ca abia in anul 2000 se va stopa scăderea și se va relua creșterea economică. Bulgaria a avut o șituație asemănătoare, in 1996 și 1997 când a înregistrat o scădere a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita creștere.

Eficiența masurilor de reformă din țările in tranziție rezultă și din evoluția altor indicatori.

4.3.2 PRODUCȚIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul producției globale ne referim, in primul rând, la evoluția producției industriale, întrucât prin ponderea ei ridicată in economia tuturor țărilor, are o influență majoră asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in România producția industrială reprezenta in 1998 numai 46,3% din cea a anului in 1989, in țările central europene aceasta a fost de 98,2%, cu precizarea că in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha și Slovacia aproape 80% și in Slovenia 75,9%. Fără îndoială, volumul fizic mai mare al producției industriale in țările menționate mai sus reflectă un grad superior de restructurare și de adaptare a agenților economici la cerințele economice libere de piață.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esențial al restructurării și modernizării producției, formarea brută a capitalului fix a avut o evoluție destul de sinuoasă in România. Comparativ cu 1989, nivelul real al indicatorului a scăzut brusc in următorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai 44,0%; a urmat o creștere lentă in 1996, când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, după care a scăzut din nou. In 1998 formarea brută a capitalului nu reprezintă decât 57,4% din valoarea anului 1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumătate, respectiv cu perioada prerevoluționară, este dificil sa se relanseze creșterea economică și să se atingă intr-un timp scurt nivelul produsului intern brut și al producției industriale din 1989.

In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România (44,1% in 1997). Spre deosebire de șituațiile amintite, in celelalte țări candidate la UE formarea brută a capitalului fix a atins volumul real din 1989 și chiar l-a depășit, in R.Cehă din 1995, in Polonia din 1996 și in Ungaria și Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Cehă, Ungaria și Polonia indicele formarii brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 față de 1989.

Strâns legat de aceste aspecte esențiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat încă doua șituații:

-cheltuielile aferente consumului curent total al societăților romanești din 1998 sunt mai mari decât cu 10 ani in urmă. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de către dinamica consumului se manifestă și in alte țări candidate la UE, dar intenșitatea acesteia este mai redusă decât in cazul țării noastre.

-economiile interne brute (diferența dintre PIB și consumul total) au o rată foarte scăzută in România (14% in 1997), țara noastră plasându-se pe penultimul loc in cadrul țărilor europene candidate la Uniune, după noi aflându-se Letonia cu o rata a economișirii de 10%.In celelalte țări indicatorul are dimenșiuni mai mari: in R.Cehă și Slovacia 28%, Ungaria 27% și Slovenia 23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investiții, cea mai puternica pârghie a creșterii economice.

4.3.4 INVESTIȚII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul străin are dimenșiuni conșiderabil mai mari in Ungaria, R.Ceha și Polonia și mai mici in România, Bulgaria și Slovacia.

Tabelul nr.15

Investiții străine de capital in tarile europene candidate la UE

-milioane dolari-

Din volumul investițiilor străine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri se află Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari și țările baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investițiile directe de capital străin pe locuitor au fost de 355 dolari.

In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari și in Bulgaria de 163 dolari. După cum rezultă din cifre, investitorii străini ocolesc România și Bulgaria, ca efect, probabil, al poziției lor geografice și a lipsei de încredere in stabilitatea politică și economică din țările respective. Fără îndoială, efectele nu pot fi decât negative in planul asimulării tehnologiilor de producție moderne, a managementului unităților economice și a integrării eficiente in relațiile economice internaționale.

4.3.5 BALANȚA CONTULUI CURENT

Toate țările central și est-europene candidate la UE înregistrează un deficit însemnat in balanța contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria și Slovenia deficitul este in scădere, in Polonia, România și Slovacia deficitul este in creștere. Pentru anul 1998 volumul deficitului și proporția lui față de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de menționat ca procentele sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al produsul intern brut din 1997).

Tabelul nr.16

Balanța contului curent in 1998

Comparativ cu celelalte țări candidate la UE, in România deficitul balanței contului curent este foarte mare atât ca mărime absolută, cât și ca proporție in PIB. In condițiile unor investiții directe de capital străin scăzute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la creșterea datoriei externe și, pe de altă parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA și alte valute.

4.3.6 ȘOMAJUL

Restructurarea producției sociale in deosebi a industriei a generat un șomaj ridicat in majoritatea țărilor central și est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata șomajului a înregistrat o oscilație de regula, intre 10 și 15%.

Rate mai scăzute de șomaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 și 7,5%) și țările baltice ( in medie intre 5,3 și 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o poziție intermediară: rata șomajului a fost relativ mai mare in primii ani ai tranziției (10,9% in 1994), după care a cunoscut o anumita reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp șomajul sa se înscrie, din nou, pe o curba crescătoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 și 11,3% in iunie 1999).

Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorică privind relația dintre mersul reformei și rata șomajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansată pe calea economiei libere de piață, rata șomajului a avut un nivel relativ scăzut in aproape toți anii tranziției. In schimb, in alte țări ca Polonia care a făcut, de asemenea, pași mari in direcția economiei de piața, rata șomajului a avut constant niveluri ridicate (rata maximă a fost de 16,0% in 1994).

4.3.7 INFLAȚIA

Tranziția la economia de piața a fost insoțită de o inflație foarte mare, galopantă, mai ales in primii ani când s-au liberalizat prețurile și s-a trecut la formarea lor pe baza cererii și ofertei. De la o inflație cu trei chiar patru cifre in Slovenia și țările baltice, rata inflației este măsurată, in prezent, cu doua sau o șingura cifra. Ritmurile anuale ale creșterii prețurilor de consum sunt prezentate in tabelul următor.

Tabelul nr.17

Preturile de consum in țările europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala, creșterea procentuala fata de anul precedent)

-procente-

In Polonia, creșterea prețurilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, după care creșterea a fost din ce in ce mai mică, in 1998 înregistrându-se o inflație de 11,7%. In R.Ceha și Ungaria inflația a avut dimenșiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in R.Ceha și de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflației s-a redus de la un an la altul și in 1998 mărimea ei a fost de 10,6% și respectiv 14,2%.

Ca și in cazul altor indicatori, in România rata inflației a avut o evoluție care a atins niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, mărimea maxima fiind 256,1% in 1993; a urmat o scădere in 1995 și 1996, cu rate de 32,3% și 38,8%, după care creșterea prețurilor de consum a atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 creșterea a depășit 55%.

Bulgaria prezintă, de asemenea, o experiența aparte. Nivelul maxim al creșterii prețurilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de creștere mai scăzuta a preturilor (intre 62,1% și 36,2%), pentru ca in 1996 și 1997 rata inflației să sară la 123,1% și respectiv, la cifra record de 1082,6%. In urma acestei creșteri șoc a prețurilor de consum, rata inflației s-a redus la 22,2% in 1998 și se pare ca aceasta tendință va continua.

Evoluțiile care au intervenit in rata inflației din România își au sursa in ritmul lent in care au fost liberalizate prețurile și in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice (bugetul consolidat, balanța comerțului exterior și a contului curent).Rata ridicată a inflației din România a fost generată, in același timp, de existența unor puternice poziții monopoliste in sectoare vitale ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca și de existenta unor mari întreprinderi care înregistrează pierderi și, intr-un fel sau altul, au primit sau mai primesc încă subvenții de la bugetul statului.

CONCLUZII

„Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenta in circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, fapt ce atenuează deprecierea banilor neconvertibili in aur și a celor neconvertibili in general, ca și creșterea durabilă și generalizata a prețurilor.”

Deci inflația este percepută de către populație ca un fenomen negativ (de altfel și șomajul este privit ca având, exclușiv, efecte negative),dar aceasta reprezintă, atât timp cat se află in anumite granițe fixe și perfect controlate, un impuls al creșterii economice. Dacă granițele amintite sunt depășite, inflația se transformă dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte perverse atât pentru agenții economici care acționează in economia națională cât și pentru populație.

Pentru populație inflația este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, penșiilor etc. Aceasta se întâmplă pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata inflației. Conform unor studii de caz, in condiții de inflație, pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi dețin mai multe active nominale care sunt mai vulnerabile in fața procesului inflaționist (chiar dacă unele ajutoare sociale și rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).

In România procesul inflaționist s-a declanșat odată cu prima liberalizare a prețurilor ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că până atunci țara noastră nu a cunoscut inflație. Până in anul 1990 insa, economia a funcționat pe bazele unui șistem centralizat la maximum, cu subvenționari și efectuări de investiții care nu aveau legătură cu nici o logică economică. In același timp se practicau prețuri „dictate”, rigide, care nu luau in calcul raportul dintre cererea și oferta de pe piața, iar de multe ori prețul era mai mic decât costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piață, intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe piața sau manifestat mult mai târziu) să așistam la o explozie a prețurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populației. Durata și intenșitatea procesului inflaționist din România au avut coordonate mai ridicate față de celelalte țări care au trecut de la economia de tip centralizat la economia de piață și datorită unui ansamblu de cauze (unele menționate mai sus) care țin de condițiile obiective de funcționare a economiei dar, in special de natura politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere.

In circa zece ani de tranziție inflația sa manifestat ca un proces aproape in permanență ascendent doar cu mici întreruperi ale creșterii prețurilor, de obicei scăderii care au durat mai puțin de două luni. Semnificativ pentru scăderea inflației este doar anul 1994 când aceasta s-a datorat reluării creșterii economiei, creștere înregistrată încă din 1993 (deși la un nivel foarte scăzut, de numai 1,5%).

Inflația are totodată efecte asupra mediului de afaceri din țara noastră, dându-i un grad sporit de incertitudine. Când creșterea prețurilor este conșiderată și de durată se reduce orizontul temporar al deciziilor agenților economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinzătorii nu se lansează in proiecte de investiții ample și de lunga durată, cu risc ridicat. Se preferă investiții cu orizont scurt și risc redus. Inflația persistentă și generalizatî din România inhibă procesul de economișire și de investire transformând un număr mare întreprinzătorilor in speculatori, specializați in a cumpăra azi mai ieftin și a vinde mâine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc sa fie din ce in ce mai puțini iar cei care se ocupă cu operațiunile comerciale să devină tot mai numeroși.

In perspectiva integrării României in Uniunea Europeană trebuie menționat faptul ca reducerea inflației și reluarea creșterii economice reprezintă obiective primordiale pentru îndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in iunie 1993.

In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comișiei Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alături de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta și Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obținute in înfăptuirea criteriului politic și contribuția pe care a

avut-o, alături de celelalte țări in conflictul din Kosovo, conflict care a indus economiei românești serioase pagube.

Deschiderea negocierilor este condiționată de promovarea unor măsuri adecvate care să conducă la stabilizarea macroeconomica, componentă esențială a unei economii de piața viabile.

Comisia Europeana apreciază ca România nu a obținut progrese majore in realizarea criteriului economic de aderare. „Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999, România nu poate fi luată in considerare drept economie de piața funcțională și nu este in stare să facă față presiunii competitive și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene”.

Nerealizarea de către România a criteriului economic de aderare la Uniunea Europeană, neputința controlării procesului inflaționist, este strâns legată de nivelul scăzut al productivității muncii și ai altor indicatori economici și sociali, comparativ cu cei din țările Uniunii Europene și celelalte țări candidate, precum și de involuțiile care au avut loc in economia reală, generate de modul in care este gestionată de la economia de comandă la economia de piață.

BIBLOGRAFIE

1.ADUMITRACHESEI I.D.

NICULESCU E.

NICULESCU N.G. –––-„Economie politică—teorie și politică economică

pentru România”, Editura POLIROM, Iași,

1998.

2.ALBU LUCIAN LIVIU––„Tranziția economiei sau tranziția Științei

Economice?”, Editura Expert,București

, 1998

3.BĂDIȚĂ MARIA

BARON TUDOR

KORKA MIHAI–––––„Statistica pentru afaceri”, Editura Eficient

, București, 1998

4.BEGU LIVIU STELIAN––„Statistica internațională”, Editura All Beck,

București, 1999

5.CIUCUR DUMITRU

GAVRILĂ ILIE

POPESCU CONSTANTIN–„Economie”, Editura Economică,Bucuresti,1999

DIDIER MICHEL––––-„Economia: regulile jocului”, Editura Humanitas

București, 1998

6.DOBROTĂ NIȚĂ(coordonator)—„Dicționar de economie”, Editura

Economică, București, 1999

7.DOBROTĂ NIȚĂ–––––„Economie politica”, Editura Economică,

București, 1997

8.FRISCH HELMUT––––-„Teorii ale inflației”,Editura Sedona

Timișoara, 1997

9.IANCU AUREL–––––-„Bazele politicii economice”,Editura All Beck

București, 1998

10.IGNAT ION

POHOATĂ ION

CLIPA NICULAI

LUTAC GHEORGHE–-„Economie politică”, Editura Economică

București, 1998

11.ISAIC MANIU ALEXANDRU

KORKA MIHAI

MITRUȚ CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL–„Statistica”, Editura Independența Economică Brăila, 1998

12.ISAIC MANIU ALEXANDRU

MITRUȚ CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL–––„Statistica pentru managementul afacerilor”

Editura Economică, București, 1999

13.LIPSEZ G.RICHARD

CHRZSTAL ALEC––––„Economie pozitivă”, Editura Economică

București, 1999

14.POPESCU CONSTANTIN

BĂBESCU MARIN

CIUCUR DUMITRU

POPESCU ION–––-„Echilibrul înaintării”, Editura Eficient, București

1998

15.RADOCEA AL.

BOGDAN V––––––„Inflație și indexare”, Centrul de informare și

Documentare Economică, București, 1992

16.RADU VASILE––––„Monedă și politică fiscală”, Editura

Uranus, București, 1994

17.RADU VASILE––––„Între echilibru și recenșiune”, Editura Economică

București, 1998

18.SCURTU MARIN–––„Economie”, Editura Independența Economică

Brăila, 1999

19.ZAMFIR CĂTĂLIN––„Politici sociale în România:1990-1998”, Editura

Expert, București, 1999

*** Adevărul economic

*** Anuarul Statistic al României, Comișia Națională de Statistică, 1997 și 1998

*** Buletine statistice lunare și buletine statistice de prețuri, 1991-1999, Comișia Națională de Statistică

*** Piața financiară

*** Tribuna economică

Anexa 1

Structura consumului populației utilizata la calculul IPC

Sursa: Buletin statistic de informare publică, nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

Anexa 2

Poziția României fata de tarile Uniunii Europene și tarile candidate la Uniune

inclușiv electricitate, gaze, apă și construcții;

teren arabil plus vii și livezi;

teren arabil

export de mărfuri, fără servicii productive

Sursa: CNS (octombrie 1999)