Analiza Procesului Decizional Pentru Pesc Pesa

Cuprins:

I.Introducere…………………………………………………………………………..p.3

I.1. Motivația și scopul cercetării……………………………………..p.3

I.2. Stadiul cercetării și metodologia de lucru…………………………p.5

I.3.Premisele cercetării………………………………………………..p.6

II. Istoricul PESC de la Tratatul de la Maastrich la Lisabona…………………………p.8

II.1. PESC în Tratatul de la Maastrich……………………………..….p.9

II.2. PESC în Tratatul de la Amsterdam…………………………….…p.14

II.3. Tratatul de la Nisa și drumul către PESA……………………..…p.17

II..4.Concluzii ……………………………………………………..….p.19

III. PESC și PESA în Tratatul de la Lisabona………………………………………….….p.22

III.1. Abordarea PESC în Tratatul de la Lisabona……………………..p.23

III.2.PESA în Tratatul de la Lisabona…………………………….……p.26

IV.Studiu de caz: Impactul Tratatului de la Lisabona în stabilirea unei politici externe reale……………………………………………………………………………………p.31

IV.1. Actorii implicați în procesul decizional………………………….p.31

IV.2. Oportunități limitate de reformă în procesul decizional…………p.35

IV.3. Mecanisme de implementare în Tratatul de la Lisabona…………p.39

V. Tratatul de la Lisabona ; prea puțin pentru PESC/ PESA…………………………..p.44

V.1. Extinderea votului prin majoritate calificată; doar o formalitate………………………………………………………………………………p.44

V.2 Votul prin majoritate calificată: extindere sub controlul statelor membre………………………………………………………………………….……..p.46

V.3. O nouă abordare a mecanismului decizional al PESC/ PESA…….p.47

Lista bibliografica………………………………………………………………….…..p.49

Cap. I.Introducere

La 13 decembrie 2007, șefii de guvern și de state a celor 27 de state membre, au semnat la Lisabona ceea ce urma a fi cunoscut drept Tratatul de Reformă al Uniunii Europene. Acesată dată însemna încheierea unui ciclu lung, în care construcția europeană nu mai cunoscuse o reformă majoră, ținând cont de faptul că în 2004 Tratatul Constituțional fusese respins, iar ultima reforma a tratatelor comunitare avea loc odată cu Tratatul de la Nisa.

În 2007 Uniunea Europeană se lărgea cu 10, respective două noi state membre, dublând numărul acestora de la 15 în 1995 la 27 în 2007.

Acest lucru impunea o actualizare a mecanismelor Uniunii Europene astfel încât acestea să răspundă noilor exigențe la care o Uniune de 27 de state trebuia să facă față. Uniunea Europeană se afla în fața provocării de a demonstra că această extindere, fără precedent în istoria integrării europene, poate fi gestionată eficient, însă acest lucru se putea face doar printr-o regândire a tratatelor create inițial pentru o Uniune Europeană cu cel mult 15 state membre.

Răspunsul clasei politice europene a fost semnarea Tratatului de la Lisabona. Deși semnat, Tratatul de la Lisabona a întâmpinat probleme serioase în a fi ratificat, în prezent lovindu-se de opoziția Irlandei, cu toate că mai există state membre sceptice în ceea ce privește utilitatea noului tratat în contextul actual al Uniunii Europene.

I.1.Motivația și scopul cercetării

Motivația acestei teme de studiu este reprezentată în principal de actualitatea temei în sensul în care Tratatul de la Lisabona este încă discutat. Am ales tratarea unei teme de actualitate pentru implicațiile practice pe care rezultatele cercetării le poate avea. A înțelege o chestiune de interes general actuală reprezintă o zonă de atracție mult mai intensă decât tratarea unui subiect devenit deja istorie.

Totodată motivația cercetării prezente rezidă în intenția de a descoperi dacă și cum Tratatul de la Lisabona va răspunde provocărilor de securitate pe care le va genera o Uniune Europeană cu 27 de state la a cărei granițe se află de acum Rusia și care include ca o enclavă zona Balcanilor de Vest. În acest context este important de analizat gama implicațiilor de securitate căreia Uniunea Europeană va trebui să-i răspundă și dacă Tratatul de la Lisabona se pliază pe această necesitate.

Sursa: http://www.naic.edu/~pfreire/images/EU_MAP_2007.jpg

Totodată în alegerea acestei teme de cercetare un rol important l-a avut interesul de a determina dacă modificările introduse la Lisabona v-or genera efecte de integrare mai rapidă în domeniul PESC/ PESA. Considerăm că în contextul actual Uniunea Europeană necesită un progres pe calea integrării politice, de aceea motivația acestei teme este de a determina gradul de eficiență și utilitate a Tratatului de la Lisabona.

Principalul scop al acestei cercetări este de a identifica modificările ce țin de procesul decizional pe care Tratatul de la Lisabona le introduce. Considerăm că procesul decizional reprezintă oglinda perfectă a identificării nivelului de integrare politică a statelor membre în contextul PESC și PESA, motiv pentru care analiza noilor reglementări introduse la Lisabona devine esențială pentru a cuantifica nivelul și viteza de integrare în domeniul PESC/ PESA.

În același timp această lucrarea are ca scop să ofere un argument, tratat prin prisma eficienței în domeniul PESC/ PESA pentru care Tratatul de la Lisabona trebuie ratificat de către statele membre.

Nu în ultimul rând acest studiu dorește să determine impactul Tratatului de la Lisabona asupra evoluției viitoare a PESC/ PESA, precum și crearea unui cadru teoretic de înțelegere a proceselor decizionale în domeniul securității și apărării europene.

I.2. Stadiul cercetării și metodologia de lucru

Dată fiind actualitatea temei în cauză nu putem vorbi despre o literatură bogată în ceea ce privește tratarea acestui subiect. Literatura de specialitate pe seama acestui subiect este reprezentată îndeosebi de articole și studii ce au apărut îndeosebi în spațiul occidental. În ciuda lipsei unei literaturi abundente pe marginea acestui subiect merită amintiți autorii și studiile din domeniul integrării europene precum, Simon Bromley, Governing the European Union(2001), William Wallace și Helen Wallace, Policy making in the European( 1996), Cameron Fraser, An Introduction to European Foreign Policy ( 2007),precum și Ginsberg Roy și Cameron Fraser, The European Union Foreign and Security Policy( 1999). În România, studiile vizând integrarea europeană au apărut mai des în ultima vreme, trebuind menționate autorii Petre Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene( 2004), Vasile Vese și Adrian Ivan, Istoria integrării europene( 2001) sau Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeana : de la national la federal .

În ceea ce privește studiile asupra Tratatului de la Lisabona, se impune să amintim studiul The Treaty of Lisbon and the EEA ( 2008), Sophie Dagand, The Impact of the Lisbon Treaty on CSFP and ESDP ( 2008), Wolfgang Wessels, The Institutional Architecture of CFSP after the Lisbon Treaty( 2008), ca fiind cele mai representative pentru stadiul cercetării în domeniu, în momentul de față.

Dat fiind caracterul asumat stiințific al acestei lucrări, în cercetarea desfășurată de-a lungul acestui studiu, am apelat la o serie de metodologii, menite să structureze cât mai bine această cercetare, metodologii ce merită amintite, înainte de a purcede efectiv, în analiza propriu-zisă.

În primul rând, se impune să amintim că lucrarea are ca primă metodă metodologică, analiza prin studiul de caz. Studiul de caz reprezintă o metodă calitativă, prin care se cerecetează un fragment de realitate din exterior, utilizând și metoda observației. Studiul de caz implică o formă riguroasă de descriere, explicație și interpretare globală, care pornește de la un cadru teoretic , esențial pentru cunoaștere de date . în lucrarea de față am apelat la studiul de caz instrumental, prin care un anumit aspect este cercetat cu scopul de a lămuri o teorie generală. Astfel, cazul este un instrument al unei strategii de cunoaștere mai largi, de la acre se asteaptă răspunsuri mai consistente în legătura cu anumite aspecte.

Totodată, am apelat la instrumentele de cercetare ce țin de analiza calitativă a cantitativului, analiza calitativă a documentelor, prin tehnici precum crearea de fișe, conspecte sau rezumate. Metodologiile utilizate au conferit lucrării o anumită coerență și un pronunțat caracter stiințific. Acest caracter stiințific este însă limitat la nivelul de pregatire la care am ajuns până în prezent, motiv pentru care nu asumăm adevărul absolul al acesti lucrări, ci menționăm, că reprezintă o fațetă din multele existente ale cercetării în acest domeniu.

I.3.Premisele cercetării

Pentru o construcție coerentă și științifică a acestei lucrări, în demararea lucrării de față am pornit de la o serie de premise care să ne ajute să inferăm la sfârșitul cercetării o serie de informații cu caracter deductiv privind obiectul de cercetare.

În primul rând lucrarea pornește de la premisa că Tratatul de la Lisabona reprezintă o necesitate pentru că actualizează mecanismele de securitate și apărare a Uniunii Europene la rigorile impuse de o Uniune cu 27 de state. Astfel considerăm că Tratatul de la Lisabona reprezintă o evoluție firească și obligatorie în ansamblul construcției europene, fără de care procesul integrării europene nu ar putea continua.

În același timp lucrarea de față pornește de la premisa că noile reglementări adâncesc procesul de integrare politică în domeniul PESC/ PESA. Considerăm că acest nou tratat prin natura sa reprezintă un pas înainte în drumul către crearea unor mecanisme decizionale eficiente pentru PESC/ PESA.

Nu în ultimul rând considerăm că Tratatul de la Lisabona reprezintă o reformă obligatorie pe care valurile de extindere din 2004, respectiv 2007 o reclamă în contextul gestionării cât mai eficiente a securității și apărării europene.

Pentru o coerență ridicată a lucrării, acest studiu este structurat riguros în capitole și subcapitole, fiecare tratând aspecte particulare ale temei alese.

Capitolul II introduce tema de cercetare printro prezentare generală a politicii externe și de securitate de-a lungul evoluției sale, de la Maastrich la Amsterdam, și mai apoi la Nisa.

Capitolul III este dedicat analizei PESC și PESA în cadrul Tratatului de la Lisabona, așa cum acestea sunt tratate, punând accent pe prezentarea noilor reglementări introduse.

Capitolul IV analizează modificările în mecanismul decizional al PESC/PESA, urmărind cu atenție impactul noilor reglementări ce conturează procesul decizional al acestui domeniu.

Ultimul capitol este dedicat expunerii principalelor concluzii pe care le-am dedus în urma cercetării efectuate de-a lungul acestui studiu.

CAP II. Istoricul PESC de la Tratatul de la Maastrich la Lisabona

Ultimul deceniu al secolului XX a adus modificări de sistem importante, ceea ce a generat modificări în comportamentul actorilor din sistemul internațional. Astfel în aceste condiții uniunea Europeană a fost nevoită să-și dezvolte o nouă abordare a politicii externe datorită faptului că sfârșitul războiului rece a pus capăt bipolarismului din sistemul internațional și a facilitat afirmarea unor noi actori în planul relațiilor internaționale. Acest nou context internațional a implicat necesitatea asumării unei responsabilități internaționale din partea UE, responsabilitate concretizată printr-o implicare mai efectivă în planul relațiilor internaționale.

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#EPZ

Din aceste motive politica externă de securitate a Uniunii Europene a dobândit o nouă semnificație funcțională și o centralitate semnificativă în ansamblul instituțional al Uniunii Europene.

II.1. PESC în Tratatul de la Maastrich

În ciuda eșecului de a ratifica Comunitatea Europeană de Apărare, Uniunea Europeană nu a renunțat la scopul de a avea o politică externă de securitate comună. Franța și Germania erau de acord că pentru completarea pieței unice și avansarea către uniunea economică și monetară era necesară o coordonare în acțiunea către o uniune politică, în care PESC era percepută ca elementul central.

Exista opinia între satele membre importante că în ceea ce privește Tratatul Uniunii Europene definirea PESC era un element vital.

Conferința interguvernamentală plănuitări în comportamentul actorilor din sistemul internațional. Astfel în aceste condiții uniunea Europeană a fost nevoită să-și dezvolte o nouă abordare a politicii externe datorită faptului că sfârșitul războiului rece a pus capăt bipolarismului din sistemul internațional și a facilitat afirmarea unor noi actori în planul relațiilor internaționale. Acest nou context internațional a implicat necesitatea asumării unei responsabilități internaționale din partea UE, responsabilitate concretizată printr-o implicare mai efectivă în planul relațiilor internaționale.

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#EPZ

Din aceste motive politica externă de securitate a Uniunii Europene a dobândit o nouă semnificație funcțională și o centralitate semnificativă în ansamblul instituțional al Uniunii Europene.

II.1. PESC în Tratatul de la Maastrich

În ciuda eșecului de a ratifica Comunitatea Europeană de Apărare, Uniunea Europeană nu a renunțat la scopul de a avea o politică externă de securitate comună. Franța și Germania erau de acord că pentru completarea pieței unice și avansarea către uniunea economică și monetară era necesară o coordonare în acțiunea către o uniune politică, în care PESC era percepută ca elementul central.

Exista opinia între satele membre importante că în ceea ce privește Tratatul Uniunii Europene definirea PESC era un element vital.

Conferința interguvernamentală plănuită pentru 1990-1991 era menită să se concentreze asupra uniunii monetare și a consecințelor sale instituționale, nu asupra uniunii politice definite în termenii politicii externe și de apărare. Cu toate acestea evenimentele de la sfârșitul anului 1989 și căderea URSS au impus pe agenda Conferinței problema politicii externe și de securitate. Washington a răspuns noului context prin declarația de la Bruxelles a secretarului de stat James Baker, care a propus (într-un discurs ținut la 12 decembrie 1989) redefinirea înțelegerii transatlantice pentru a reflecta sfârșitul securității vest-europene prin piloni americani și europeni și o agendă care să acopere întreaga arie de probleme politico-militare, economice și de mediu. Guvernele europene s-au opus redefinirii relațiilor transatlantice într-un taratat formal, motive pentru care cooperarea pe domeniul securității nu a înregistrat succese majore.

În ianuarie 1990 la propunerea Belgiei, Franța și Germania au fost de acord cu organizarea unei a doua conferințe interguvernamentale care să formuleze o politică externă și de securitate comună ca aspect central al Uniunii Europene. Viziunea majorității în cadrul Consiliului European de la Strasbourg din iulie 1990a stabilit o legătură formală între unificare Germaniei, uniunea politică EMU, ca aspecte centrale ale conferinței interguvernamentale.

Intenția de a înlătura moștenirea gaullistă vizând separearea EPC, de comunitatea europeană era împărtășită de guvernele germane, belgiene și olandeze, în timp ce guvernele francez și britanic erau retzicente ăn a transfera autoritate către o politică externă și creșterea puterii Comisiei, ceea ce ar fi implicat o presiune de a se trece dinspre decizia de consens către acțiunile comune și votul majoritar.

Problema politicii de securitate și apărare comună evidenția diviziunea între atlantiști (care se opunea la o modificare substanțială a cadrului în care UEO era puternic integrată în NATO) și europeniști, cu Germania pendulând între aceste două tendințe.

Dosarul PESC a fost puternic influențat de crizele contemporane (Războiul din Golf, tensiunile din statele balcanice și criza iugoslavă) așa că statele membre au fost preocupate să-și demonstreze atașamentul față de parteneriatele anterioare (NATO Comunitatea Europeană și UEO) trecând în plan secund creșterea extensivă și rapidă a angajamentelor față de o politică de securitate vest-europeană.

În cadrul conferinței interguvernamentale Franța și Marea Britanie au susținut că este utopic să se creadă că o politică externă efectivă, care să includă elemente hard ale securității și apărării, poate fi construită pe legitimitatea slabă a Comunității Europene, sugerându-se că aceasta se poate baza doar pe angajamentul guvernelor reprezentând statele.

Deși președinția olandeză prin Piet Dankert a propus o structură integrată acre să aducă procesul decizional și implementarea politicii externe și de securitate în cadrul instituțiilor Tratatului de la Roma, statele membre au folosit declarația emisă de către președinția luxemburgheză a Consiliului ca bază pentru înțelegerea finală de la Maastrich.

În fața divergențelor evidente dintre statele membre în ceea ce privește PESC, compromisul a fost stabilit în urma summitului NATO de la Roma dintre 7 și 8 noiembrie, unde a fost introdus „conceptul strategic al NATO”. Acest concept a permis dezvoltarea forțelor europene multinaționale, dar totodată a reafirmat primatul NATO ca formau pentru cooperarea defensivă.

Ambiguitatea deliberată al textului final de la Maastrich reflectă angajamentul politic neconcentrat și neatenția la detalii. Rezultatul a mulțumit toți participanții parțial pentru că reprezenta un progres real către o viziune comună, și parțial pentru că lăsa multe probleme majore deschise. Inițiativa politică, reprezentare și implementarea erau rezervate explicit președinției rotative a consiliului, asistat dacă era nevoie de statele precedente și viitoare ce urmau la președinție. Angajamentul către pilonul interguvernamental era contrabalansat de asigurarea că și Comisia va fi pe deplin asociată, și că viziunea Parlamentului va fi luată în considerare.

Prevederile PESC stabilite la Maastrich au fost caracterizate ca reprezentând un compromis instabil.

Tratatul Uniunii Europene precizează că UE trebuie să își afirme identitatea pe scena internațională, în particular prin implementarea unei politice externe și de securitate comună.

Tratatul Uniunii Europene de la Maastrich dedica Titlul V prevederilor asupra politicii externe și de securitate comună. Astfel prin articolul J.1 Uniunea și membrii săi se angajau să definească și să implementeze o politică externă și de securitate comună care să acopere toate aspectele de politică externă și de securitate.

Conform aceluiași articol Uniunea Europeană stabilea următoarele obiective de politică externă și de securitate:

apărarea valorilor comune, intereselor fundamentale și dependența Uniunii;

întărirea securității Uniunii și a statelor membre în toate modalitățile;

prezervare păcii și întărirea securității internaționale în concordanță cu principiile Cărții Națiunilor Unite, ca și cu principiile Actului Final de la Helsinki și obiectivele Cărții de la Paris;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și consolidare democrației, a statului de drept și a respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale.

În cadrul paragrafului 3 al articolului J.1 Uniunea Europeană stabilea că obiectivele sus-amintite vor fi urmărite prin:

stabilirea unei cooperări sistematice între satele membre în construirea politicii. În concordanță cu articolul J.2;

implementarea graduală, în concordanță cu articolul J.3, a acțiunilor comune în zonele în care statele membre au importante interese în comun.

Articolul J.2 era dedicat reglementării cooperării între statele membre prevăzând totodată și posibilitatea emiterii unor poziții comune în chestiunile de interes comun. Pozițiile comune erau declarații formale care specificau scopul Uniunii Europene în raport cu o chestiune de interes general.

Articolul J.3 stabilea mecanismul legal pentru adoptare unei acțiuni comune. Astfel, pe baza directivelor generale ale Consiliului European, Consiliul va decide că un anumit aspect va fi subiectul unei acțiuni comune. Oricând Consiliul decide asupra principiului de acțiune comună acesta va preciza scopul comun, obiectivele specifice și generale ale Uniunii în desfășurarea unei asemenea acțiuni și, dacă este cazul durata, mijloacele, procedurile și condițiile pentru implementarea acestuia.

În ceea ce privește reprezentarea Uniunii în aspecte ce țin de politica externă și de securitate comună, articolul J.5 stabilește că președinția se va ocupa de reprezentarea Uniunii și totodată va fi responsabilă pentru implementarea măsurilor comune. Președinția va consulta Parlamentul European asupra aspectelor principale și alegerilor de bază pentru PESC și se va asigura că opiniile Parlamentului vor fi luate în considerare. Totodată prin articolul J.9 Comisia va fi integral asociată activității desfășurate în domeniul politicii externe și de securitate comună.

O ultimă precizare ce se impune în analiza Titlului V al Tratatului de la Maastrich este mențiunea că prin articolul J.8 Consiliul European este responsabil de definirea principiilor și liniilor îndrumătoare generale pentru politica externă și de securitate comună.

Textul final al Tratatului de la Maastrich reprezenta un compromis între cele două abordări existent: abordarea interguvernamentală și abordarea comunitară.

Problema majoră a funcționării mecanismului PESC era numărul mare de actori implicați în procesul decizional și formulările destul de vagi în ceea ce privește prevederile PESC.

În acest sens era evident că se impunea o reevaluare a mecanismului PESC, reevaluare prevăzută în paragraful 6 al articolului J.4 din Tratatul de la Maastrich.

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#Nizzaer_Vertrag

II.2. PESC în Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a încercat o definire mai clară a instrumentelor disponibile pentru PESC prin precizarea că acțiunile comune există pentru scopuri operaționale, în timp ce pozițiile comune sunt declarații generale către regiuni geografice sau teme de politică externă.

Totodată Amsterdam părea să ridice probabilitatea uzului votului prin majoritate pentru acțiunile comune și pozițiile comune prin îndepărtarea prevederilor din Tratatul Uniunii Europene ce permitea statelor membre să decidă prin consens dacă vor folosi majoritatea într-un stadiu ulterior în dezvoltarea unei politici. Noul aranjament împuternicea consiliul să adopte acțiuni comune sau poziții comune dacă Consiliul European a decis că statele membre au un interes împărtășit definit într-o strategie comună. Consiliul European va defini strategiile comune și mijloacele disponibile pentru acestea prin consens. Pe această direcție de acțiune Consiliul de Miniștri va putea utiliza majoritatea pentru a decide asupra oricărei acțiuni comune ce va urma.

Amsterdam încerca să îmbunătățească capacitatea PESC de a executa decizii însă nu a introdus nici o schimbare fundamentală în natura interguvernamentală a Pilonului II.

Tratatul de la Amsterdam reafirma prin articolul 11 obiectivele și modalitatea de implementare va acestor obiective ce fuseseră afirmate în cadrul Tratatului de la Maastrich.

În ceea ce privește procesul decizional în cadrul PESC deciziile luate în acest context erau adoptate de către Consiliu prin unanimitate. Cu toate acestea exista mențiunea că abținerea unui membru nu va preveni adoptarea unei asemenea decizii. Inovația introdusă de către Amsterdam consta în faptul că deși unanimitatea a rămas regula obligatorie pentru adoptarea unei decizii în scopul ameliorării procedurilor de luare a deciziilor au fost introduse următoarele două proceduri:

abținerea constructivă: consta în posibilitatea acordată statelor membre de a se abține printr-o declarație formală atunci când se adoptă o decizie; în acest caz statul respectiv nu este obligat să aplice decizia, ci este suficient ca acesta să o recunoască ca fiind obligatorie pentru Uniune;

procedura votului cu majoritate calificată: a fost extinsă la cazurile în care Consiliul Uniunii Europene implementează strategia comună decisă de Consiliul European și la deciziile de implementare a acțiunilor și pozițiilor comune; când o decizie este adoptată cu majoritate calificată, un stat membru poate invoca motive importante de politică națională pentru a se opune textului; în acest caz, Consiliul poate prin majoritate calificată să transfere textul Consiliului European, care trebuie să voteze textul cu unanimitate de voturi.

Conform articolului 23 statul membru ce se abține de la luarea unei decizii, se va abține totodată și de la orice acțiune ce ar putea intra în conflict cu acțiunea Uniunii, bazată pe acea decizie, iar celelalte state membre îi vor respecta decizia. Totodată dacă membrii Consiliului își declară abținerea în proporție de o treime din numărul voturilor, în concordanța cu articolul 205, paragraful 2, al Tratatului Instituind Comunitatea Europeană, decizia nu va fi acceptată.

Articolul 26 stabilește că Secretarul General al Consiliului va îndeplini și funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, și va putea asista Consiliul în aspecte ce țin de PESC, în particular prin a contribui la formularea, prepararea și implementarea deciziilor politice, și, când acționează din partea Consiliului la cererea Președinției, prin angajarea unui dialog politic cu părțile terțe. Javier Solana deține funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC.

Conform Tratatului de la Amsterdam schema instituțională pentru PESC reprezintă o mixtură de partajare de competențe între cinci organisme instituționale principale:

Consiliul European: definește liniile directoare pentru PESC și stabilește strategiile comune ale Uniunii Europene în ceea ce privește politica externă;

Președinția: reprezintă Uniunea Europeană și este responsabilă pentru implementarea deciziilor PESC, luând adesea forma organizațională de troika (sunt asociate atât delegațiile președinției viitoare cât și delegațiile Comisiei);

Înaltul Reprezentant: asistă Președinția și Consiliul;

Consiliul pentru Afaceri Generale și Relații Externe: reunește miniștrii de externe ai statelor membre cu participarea Înaltului reprezentant și al reprezentanților Comisiei reprezentând teoretic forul decizional pentru PESC.

Prin Amsterdam rolul Comisiei a fost extins prin crearea unui nou Directorat General însărcinat îndeosebi cu competențe în domeniul PESC.

Sursa : http://www.dadaloseurope.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#Nizzaer_Vertrag

Un alt element important pe care îl introduce Tratatul de la Amsterdam este reprezentat de încorporarea Uniunii Europei Occidentale în structurile Uniunii Europene.

Cu toate acestea nici după Tratatul de la Amsterdam nu putem vorbi de o politică externă a Uniunii Europene în sensul celei specifice unui stat, dar remarcăm dezvoltarea unui proces intens de consultări. Coordonări și acțiuni comune într-o zonă extinsă care acum includea elemente de politică externă.

Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în 1999, moment în care atmosfera pentru implementarea PESC și a prevederilor de politică externă se modificase radical.

II.3. Tratatul de la Nisa și drumul către PESA

La Nisa motorul PESC a fost intensificat prin stabilirea unui Comitet Politic și de Securitate cu sediul la Bruxelles. Acesta are competența de a acoperi toate aspectele PESC inclusiv cele legate de chestiuni de apărare.

Instituit prin Tratatul de la Nisa Comitetul Politic și de Securitate are mandatul de a „monitoriza situația internațională în regiunile acoperite de politica externă și de securitate comună și să contribuie la definirea politicilor prin furnizarea opiniilor către Consiliu, la cererea Consiliului sau la inițiativa proprie”.

Totodată va monitoriza implementarea politicilor acceptate, fără a aduce prejudicii responsabilitații Președinției și Comisei. În acest scop, Comitetul va exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic și direcția strategică a operațiunilor de management al crizei.

Comitetul politic și de securitate reunește ambasadorii la Bruxelles ai statelor membre, dezvoltând un rol cheie în plănuirea și anticiparea operațiunilor de management al crizei.

În decembrie 1998 Jaques Chirac și Tony Blair s-au întâlnit la St. Malo (în Franța), unde au lansat un apel către dezvoltarea unei politici de apărare comune cu capabilități militare. Mai mult, în cadrul summit-ului aniversar al NATO din aprilie 1999, s-a vehiculat ideea dezvoltării unei Identități Europene de Securitate și Apărare, iar în mai membrii UEO au decis să avanseze către coorganizarea în UE.

În iunie 1999 summit-ul de la Cologne a Consiliului European, a luat în discuție propunerea de a încorpora mari părți din UEO în UE, și de a oferi Consiliului de Miniștri putere de decizie în managementul crizelor militare.

La Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 aceste propuneri au fost adoptate, precum și un plan de creare a unei Forțe de Intervenție Rapidă. Punerea în funcțiune a diferitelor mecanisme de planificare a apărării, managementul crizelor și coordonarea militară stabilite la Cologne au îmbunătățit calitativ instituțiile de securitate și apărare ale UE.

În spiritul acestor inițiative Uniunea Europeană și-a prezentat perspectivele de politică externă și de securitate în Convenția Asupra Viitorului Europei. Convenția a stabilit două grupuri de lucru asupra PESC, printre a căror concluzii s-au numărat:

vot prin majoritate calificată pentru PESC;

acțiuni pentru întărirea vocii UE în organismele internaționale;

stabilirea unui serviciu diplomatic al UE;

crearea unei Agenții pentru Cercetare și Armamente a UE;

solidaritate în combaterea terorismului.

Concluziile raportului Președinției emis în urma Consiliului de la Nisa atingeau următoarele aspecte:

consolidarea capabilităților de management civil al crizei;

rolul viitorului Comitet Politic și de Securitate;

rolul viitorului Stat Major Militar al UE;

organizarea viitorului Comitet Militar al UE;

aranjamentele UE care vor permite managementul militar al crizei;

consultarea și participarea membrilor europeni ai NATO care nu sunt membri ai UE și a altor țări candidate privind cooperarea între UE și NATO.

Sursa: http://www.dadaloseurope.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#Nizzaer_Vertrag

Strategia Europeană de Securitate, adoptată în anul 2003, s-a dovedit extrem de utilă. Aceasta îi oferă Uniunii cadrul relevant pentru politica sa externă. Acest lucru a făcut ca Inaltul Reprezentant să aibă schema generală pentru a defini felul de a acționa a PESC și PESA.

II..4.Concluzii

În urma analizei ce au pus bazele legislative ale Pilonului II, reprezentând politica externă și de securitate comună, se impun o serie de considerații asupra naturii intrinsece a domeniului de cooperare politică la nivelul Uniunii Europene.

În primul rând trebuie remarcat faptul că ideea de cooperare politică nu este una recentă ci subscrie o serie de experiențe și încercări anterioare din partea liderilor europeni. Astfel, în prisma conceptului de spillover, a fost necesară o construcție instituțională eficientă și o integrare în domeniile de lowpolitics (aici avem în vedere domeniul economic, tarifar, vamal, al transporturilor etc.) pentru ca odată ajunși la un nivel de integrare suficientă Uniunea Europeană să demareze proiectul de dezvoltare al unei identități politice europene. În acest context, ținând cont de desăvârșirea pieței unice europene, și de schimbările de configurație sistemică din sistemul internațional contemporan, anii 90 s-au dovedit a fi prielnici pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, atât de necesară dar deopotrivă inevitabilă.

Totodată se impune observația că fiind la început de drum în ceea ce privește dezvoltarea PESC, Uniunea Europeană a demonstrat numeroase lacune în instituționalizarea PESC. Astfel se explică deficiențele funcționale înregistrate de PESC în decursul anilor 90.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că remarcăm tendința permanentă a Uniunii Europene de a reglementa și de a reactualiza permanent prevederile din cadrul Titlului V din Tratatul Uniunii Europene, remarcam tendința Uniunii Europene de a încerca să completeze lacunele funcționale ale PESC.

De asemenea este necesar să remarcăm faptul că într-un context global în permanentă dinamică Uniunea Europeană a răspuns acestei dinamici prin ajustări permanente ale PESC. Aceasta atitudine a dus la crearea unor instrumente noi în ceea ce privește politica externă și de securitate, dar și dobândirea unor valențe inedite de către PESC prin încorporarea PESA în Pilonul II.

În final trebuie să remarcăm faptul că Uniunea Europeană are nevoie de o imagine externă și de o politică de securitate eficientă care să-i garanteze coerența ca actor pe scena relațiilor internaționale. Fără a-și defini instrumente de exprimare externă și de acțiune comună pe planul relațiilor internaționale Uniunea Europeană nu-și poate apăra interesele de orice natură, în acest sistem global competițional.

Procesul dezvoltării politice externe și de securitate comună implică trei elemente esențiale:

convergența progresivă a politicilor externe a statelor membre;

schema generală instituțională necesară pentru a sprijini procesul de convergență cu expertiză specializată, și componența adecvată, pentru a permite un proces decizional eficient;

instrumente pentru a implementa PESC, incluzând reprezentarea Uniunii în țările terțe, participarea în scheme generale multilaterale și managementul crizelor.

Cap. III PESC și PESA în Tratatul de la Lisabona

Ca actor global, UE poate fi doar o putere parțială și incompletă, din moment ce capacități le sale sunt limitate la domeniul economic, neexprimând competențe cu implicații politice.

Tratatul de la Lisabona poate corecta această situație, prin faptul că introduce o voință reală dinspre UE de a integra capabilități militare și de a unifica politica externă și de securitate, creând o politică singulară în sfera politico-strategică. Identitatea politică a UE, capătă astfel, un rol major în stabilirea poziției Uniunii în sistemul internațional. Cu cât această identitate politică va fi mai bine conturată, cu atât mai mult Uniunea va putea reclama un rol major în sistemul internațional.

La aceste aspecte caută Tratatul de la Lisabona să răspundă, încercându-se ca prin noile prevederi introduse de acest tratat sub Pilonul II , destinat Politicii Externe și de Securitate Comună, să se deschidă noi posibilități de afirmare pe plan extern a Uniunii Europene, ca un actor politic coerent.

În ceea ce privește Tratatul de la Lisabona , prima impresie indică o construcție complexă a acestuia. În realitate întâlnim de fapt o construcție redusă, simplificată ca formă, dar cu o structură complexă.

Schema de mai jos indică complexitatea construcției PESC/ PESA, și modalitatea în care aceste două politici sunt tratate în cadrul Tratatului de la Lisabona.

Sursa: The Institutional Architecture of CFSP asfter the Lisbon Treaty, Wolfgang Wessels

III.1. Abordarea PESC în Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona reia în primele sale articole și paragrafe, obiectivele pe care Uniunea Europeană și le-a asumat și în tratatele anterioare. Completările apar în ceea ce privește scopurile Politicii Externe și de Securitate Comună, care conform Articolului 21, paragraful 2, sunt, pe lângă cele avocate anterior în tratate, si urmatoarele:

promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu, a țărilor în curs de dezvoltare , în scopul de a eradica săracia;

încurajarea tuturor țărilor de a se integra în economia globală, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor din calea comerțului internațional;

acordarea de asistență țărilor,regiunilor și populațiilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om;

promovarea unui sistem bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică și pe o bună guvernare globală.

Astfel remarcăm tendința Uniunii Europene de a-și dezvolta capabilități de putere civilă, menite să ajute la gestionarea mai eficientă a problemelor ce apar în sistemul internațional.

Astfel, prevederile Tratatelor precedente, nu sunt major schimbate ci mai degrabă actualizate și îmbunătățite. Modificările majore lipsesc din Tratatul de la Lisabona, fapt pentru care , în ceea ce privește PESC, tratatul reia majoritatea prevederilor si clauzelor din tratatele anterioare.

Ceea ce este de menționat este faptul că, Înaltul Reprezentant primește o serie de prerogative mai extinse. Astfel, acesta „consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale și la opțiunile fundamentale din domeniul politicii externe și de securitate comune și ale politicii de securitate și apărare comune și îl informează în privința evoluției acestora. Acesta se asigură că punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanții speciali pot fi implicați în activitatea de informare a Parlamentului European”. Înaltul Reprezentant devine figura centrală a expresiei în plan extern a PESC.

Capacitatea Consiuliului European Sub noile atribuții conferite de Tratatul de la Lisabona, de a putea defini intereselșe și obiectivele strategice, pentru toate domeniile de acțiune externă a UE, reprezintă o importantă inserție simbolică a autorității statelșor membre, asupra domeniilor de politică comunitară, deși ramâne de văzut impactul practice al acesteia.

De asemeni, trebuie avut în vedere faptul că, prin acordarea de personalitate juridică, Uniunea Europeană va fi mult mai ușor percepută ca o entitate politică.

Identitatea politică a Uniunii Europene este strâns legată de dezvoltarea Politicii Externe și de Securitate Comună. Tratatul de la Lisabona întărește cooperarea în domeniul politicii externe, aducând statele membre mai aproape de a împărtăși o politică externă comună, care s-ar reflecta în cristalizarea unei identități politice europene.

Dacă Tratatul de la Maastricht reprezintă primul pas spre conceptualizarea unei identități politice europene, Tratatul de la Lisabona reprezintă cu siguranță, primul pas în exprimarea concretă a unei atare identități în planul relațiilor internaționale.

În ceea ce privește discuția prezentă, Tratatul de la Lisabona aduce o inovație majoră. Astfel, conform Tratatului se introduce funcția de Președinte al Consiliului European, ales de către membrii acestuia, care însă nu poate exercita un mandat național. Acesta urmează a asigura reprezentarea PESC fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant.

Președintele ales, cu mandat determinat, rezolvă problema confuziei în reprezentarea externă, întrucât se renunță la alternanța de Președinți, șefi de executive ale statelor membre, cu direcții și interese în politica externă diferite.

Din punct de vedere a dezvoltării și percepției PESC pe plan extern, reprezentarea printr-un președinte care să exprime o direcție unică și constantă de politică externă, va favoriză perceperea Uniunii ca un bloc politic cu o identitate politică aparte.

Coerența politicii externe și de securitate comunăva fi de asemenea ameliorată în viitor, prin crearea unui post de Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, în același timp Vice-Președinte al Comisiei Europene, care va dispune de prerogativele unui ministru de externe al Uniunii, fiind ajutat și de un important serviciu diplomatic.

Ministrul de Externe al Uniunii Europene introdus de către Tratatul de la Lisabona, urmează a deține , atât, responsabilitățile Înaltului Reprezentant, cât și cele ale Comisarului responsabil de Afaceri Externe, fiind astfel încadrat atât în Consiliu, cît și în Comisie, în calitate de Vice-Președinte. Astfel, Ministrul de Externe va contribui la atît la prepararea, cât și la implementarea dispozițiilor PESC și PESA. Totodată, acesta va asigura reprezentarea Uniunii Europene, în cadrul Conferințelor Internaționale, și se va ocupă de a asigura consistență dialogului politic cu terții. Ministrul de Externe al UE, va prezida , Serviciul de acțiune Externă European, o nouă instituție introdusă de către Tratatul de la Lisabona. Serviciul de acțiune externă, introdus de Articolul 13a, paragraful 3, are rolul de a asista Înaltul Reprezentant, în îndeplinirea mandatului acestuia. Funcționează în cooperare cu serviciile diplomatice ale statelor membre, și înglobează în componența sa oficiali din Secretariatul General al Consiliului și din Comisie, și este secondat de un staff format din serviciile diplomatice naționale. Organizarea și funcționarea sa urmează a fi definită în urma unei decizii a Consiliului, care va fi luată la propunerea Înaltului Reprezentant.

Aceste noi aranjamente instituționale, pun problema relațiilor dintre diferitele instituții, aici avându-se în vedere, relațiile dintre Ministrul de Externe, Președinte, Înaltul Reprezentant și Comisarul pentru Afaceri Externe. Felul în care vor fi gestionate aceste relații va influența mult, eficiența PESC și PESA în ansamblul relațiilor externe ale UE cu Terții.

Astfel, trebuie să remarcăm că, Tratatul de la Lisabona creează un cadru mai coerent în percepția și funcționarea PESC, în sensul în care putem vorbi despre mai ,multă transparență si eficacitate în implementarea acțiunilor întreprinse sub Pilonul II al Tratatului de la Maastrich.

III.2.PESA în Tratatul de la Lisabona

Politica Europeană de Securitate și Apărare a fost inițiată în 1999, în urma Consiliului European de la Cologne, si de-a lungul anilor, până la reformarea, de la Lisabona, nu o suferit modificări majore de substanță.

Politica europeană de securitate și apărare are drept obiectiv crearea unui cadru general care să permită Uniunii Europene dezvoltarea capacităților sale civile și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor la nivel național. Cu toate acestea trebuie menționat faptul că PESA nu implică crearea unei armate europene, ci mai degrabă coordonarea capabilităților militare defensive de reacție.

PESA se caracterizează prin faptul că înainte de a fi un fapt împlinit PESA este un proces. Practic PESA este rezultatul acordurilor semnate de către statele membre de-a lungul timpului în domeniul securității și apărării, putând fi considerată drept „o specializare pe funcții militare”.

Misiunile atribuite PESA sunt definite prin Declarația de la Petersberg, adoptată în 1992 de către Uniunea Europei Occidentale, și înserată ulterior în Tratatul Uniunii Europene. Astfel aceste misiuni sunt:

misiuni umanitare și de evacuare a resortisanților;

misiuni de menținere a păcii sau de luptă pentru gestionarea crizelor;

operațiuni de restabilire a păcii.

Tratatul de la Lisabona este cel ce pune bazele unei structurări legislative coerente pentru PESA.

Articolul 42 al Tratatului de la Lisabona, stipulează că ”politica de securitate și apărare comună face parte integrantă din politica externă și de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre.”.

Ceea ce este de remarcat în cadrul acestui articol, este faptul că acest articol oblige statele membre la un angajament mai efectiv la conceptual de apărare comună europeană. Statele membre, sunt astfel mai atașate de idea unei apărări commune, cât de a crea un cadru legislativ pentru a justifica misiunile de menținere a păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale.

În cadrul aceluiași articol , prevederea conform căreia, pentru punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comune, statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu, adduce în discuție problema conceperii cadrului legislative pentr a permite cooperarea militară la nivelul Uniunii Europene. Angajamentul statelor membru în acest sens, face ca PESA să primească și fundamentul operațional, pentru o funcționare eficientă a acțiunilor militare efectuate sub egida Uniunii Europene.

Misiunile prevăzute la articolul 42 alineatul (1), în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile și militare, includ acțiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusive misiunile de restabilire a păcii și operațiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat țărilor terțe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora, după cum sugerează paragraful 1 al artticolului 43.

Conform articolului 45, se crează o Agenție Europeană de Apărare, aflată sub autoritatea Consiliului, având ca principale obiective următoarele aspecte:

să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre;

să promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție performante și compatibile;

să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre și administrarea programelor de cooperare specifică;

să susțină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze și să planifice activitățile de cercetare comune și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităților operaționale viitoare;

să contribuie la identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare.

Astfel, Agenția Europeană pentru Apărare devine principalul organism însărcinat cu implementarea dispozițiilor PESA din Tratatul de la Lisabona. Trebuie menționat faptul că, Agenția Europeană pentru Apărare, este deschisă participării efective a tutoror statelor membre ce doresc să participe.

Sub prevederile Tratatului de la Lisabona, PESA, câștigă o mai importantă bază instituțională. PESA este mai bine definită și tratată încadrul a cinsi articole destinate exclusive, definirii cadrului PESA.

Autorul Whitman, identifică cinci schimbări substanțiale pe care Tratatul de la Lisabona le introduce, astfel :

scopuri si ambiții extinse pentru PESA, în particular privind capabilitățile militare ale Statelor Membre;

extindere a listei “ cerințelor de la Petersberg ,referitoare la managentul crizelor, la misiunile de menținere a păcii, sau a misiunilor umanitare ;

introducerea în premieră a referirii la o Agenție Europeană de Apărare, un organism destinat să o mai mare coordonare a capabilităților militare defensive între statele membre, pe care acestea le-ar putea pune în comun în mod voluntar;

posibilitatea de a subordona cerințele PESA unei coaliții a capacității și a voinței între statele membre;

introducerea posibilității unei cooperări strcturate permanent, un aranjament între un grup al statelor membre care va permite un potențial militar mai mare, pus la dispoziția Consiliului, care acționează sub principiul majorității calificate.

Cooperarea structurată permanentă reprezintă un mecanism ce prevede cooperarea între grupuri mici de state memebre, pe chestiuni de apărare. Participarea depinde nu doar de voința politică a statelor membre, ci și de criteriile obiective privind capabilitățile militare aloe statelor membre. Acest tip de cooperare poate fi inițiat prin vot cu majoritate calificată.

Schema de mai jos, prezintă sistetic construcția instituțiuonală a PESC, respective, PESA, evidențiind exact organismele implicare in procesul funcțional din aces domeniu.

Remarcăm astfel, complexitatea sși interpătrunderea ec există între instituțiile ce există in schema organizațională a PESC, respective, PESA.

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#Nizzaer_Vertrag

Principalele elemente ce contribuie la fundamentarea și operaționalizarea dimensiunii militare a securității și apărării a Uniunii Europene sunt:

Agenția Europeană de Apărare;

Forța de Reacție Rapidă Europeană;

Forța de Jandarmerie Europeană;

Grupurile de Luptă ale UE;

Institutul European pentru studii de securitate.

În continuare ne von axa pe a evidenția cum Tratatul de la Lisabona a influențat PESC / PESA, din prisma procesului decizional, a instrumentelor de decizie și de implemenetare și vom încerca să arătam, pricipalele plusuri ale noului tratat în impactul asupra PESC/ PESA.

Cap. IV. Studiu de caz: Impactul Tratatului de la Lisabona în stabilirea unei politici externe reale

Ceea ce este important pentru obiectul cercetării de față, este stabilirea impactului pe care acest nou tratat îl va avea sau nu, asupra modalității în care Uniunea Europeană va dezvolta o nouă direcție pentru evoluția PESC/ PESA. Acest impact poate fi stabilit doar prin analiza noilor reglementări ce marchează mecanismele specifice de implementare și luare a deciziei în cadrul PESC/ PESA.

Astfel, în continuare ne vom axa pe a studia aceste noi mecanisme introduse de către Tratatul de la Lisabona și impactul pe care acestea îl au în conturarea unei politici externe și de securitate cu adevărat comune.

IV. Actorii implicați în procesul decizional

Tratatul de la Lisabona va aboli în mod formal, structura pe trei piloni, ce definește în prezent Uniunea Europeană. Acest lucru implică faptul că instrumentele speciale aplicate până acum în cadrul PESC/ PESA, nu vor mai fi utilizate. Cu toate acestea Tratatul de la Lisabona stipulează expres că adoptarea actelor legislative privind PESC/ PESA este exclusă. În schimb se statuează explicit că domeniul politicii externe și de securitate comune, reprezintă obiectul unor reguli și proceduri specifice. Cu toate acestea dacă tratam conceptul de pilon, drept un set distinctive de reguli și proceduri de luarea deciziei, al doilea pilon rămâne de facto încă în vigoare.

Tratatul de la Lisabona introduce o noua schemă generală în ceea ce privește actorii instituționali implicați în procesul funcțional al PESC / PESA.

În prezent, acțiunea externă a Uniunii Europene este exercitată de o multiplicitate de actori, care tind să îngreuneze stabilirea unei practice comune și coordonate. Tratatul de la Lisabona încearcă să depășească această lipsă de coerență și eficiență, prin reorganizarea schemei instituționale.

Schema de mai sus, indică schema complexă a mecanismului instituțional al PESC/ PESA, evidențiind rolul central al Consiliului Uniunii Europene și al Înaltului Reprezentant pentru PESC, precum și rolurile adiacente ale altor instituții. Schema de mai sus poate fi redată simplificat ținând cont de centralitatea instituțiilor europene în mecanismul PESC/ PESA, după cum urmează:

Sursa: The Institutional Architecture of CFSP asfter the Lisbon Treaty, Wolfgang Wessels

Noua formă a Președinției Consiliului UE, definită de o imagine mai coerentă, în sensul în care vorbim despre un președinte ales pe un mandat pe o durată de doi ani jumătate, cu posibilitatea de a mai obține un mandat, țintește spre a oferi o mai bună vizibilitate și stabilitate, în pregătirea și continuarea muncii Consiliului European și în ceea ce ține de aspectele PESC de reprezentare externă. Este greu de stabilit ce importanță va avea această funcție în procesul decizional al PESC/ PESA, însă este evident că acest aspect va depinde de personalitatea ce va ocupa această funcție și de gradul în care statele membre îi vor permite să ia sau nu inițiative.

Crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, denumit „ ministrul de externe al Uniunii Europene”. Scopul esențial al acestei funcții este de a genera o mai bună coerență între Pilonul I respectiv Pilonul II, al Uniunii Europene. Acest lucru se va realiza prin combinarea funcției de Secretar General al Consiliului UE cu funcția de comisar pentru Afaceri Externe. Numit de către Consiliu, la propunerea Comisiei și a Președintelui, și cu avizul Parlamentului European, Ministrul de Externe este responsabil de armonizarea și coordonarea acțiunii externe a Comisiei și Consiliului. Rolul noului Înalt Reprezentant va implica:

Conduce politica externă și de securitate în numele Consiliului, și adițional la puterile prezentului Înalt Reprezentant, prin Tratatul de la Lisabona, noul Înalt Reprezentant va prezida Consiliul pentru Afaceri Externe;

Participă la elaborarea PESC, având o competență inedită de a înainta propuneri din proprie inițiativă, sau în colaborare cu Comisia, și poate chestiona Consiliul, sau convoca întâlniri ale Consiliului, în situații excepționale;

Are un rol reprezentativ în conducerea dialogului politic cu părțile terțe, și exprimă poziția oficială a Uniunii Europene în conferințele și organizațiile internaționale;

Are responsabilitatea armonizării viziunii statelor membre.

Tratatul de la Lisabona limitează puterile Comisiei și Parlamentului European, specificând explicit domeniul de competență a fiecărei instituții în parte. Declarația 14 a Tratatului de la Lisabona, stipulează că prevederile ce acoperă politica externă și de securitate comună, nu oferă noi puteri Comisiei de a iniția decizii, nici nu măresc rolul Parlamentului European. Cu toate acestea, Parlamentul European va dobândi un anumit grad de control democratic asupra Înaltului Reprezentant, în calitatea sa de membru al Comisiei, caz în care , PE, își poate da sau nu acordul vizând numirea acestuia. Totodată, Parlamentul își menține atribuția de a înainta o moțiune de cenzură asupra întregii Comisii, deci are un oarecare control asupra Înaltului Reprezentant. În continuare, Parlamentul European trebuie luat în considerare, și trebuie în permanență informat în ceea ce privește aspectele majore ale PESC sau PESA.

Prin Tratatul de la Lisabona, vocea Comisiei în cadrul PESC, a fost crescută, însă, dacă în prezent Comisia are dreptul de a înainta propuneri în anumite aspecte ce țin de PESC, prin noul tratat, Comisia își va pierde dreptul de a fi pe deplin asociată la PESC, rămânând a fi pe deplin asociată doar Înaltului Reprezentant.

IV.2. Oportunități limitate de reformă în procesul decizional

Prima impresie ce apare în urma analizei mecanismelor decizionale ale PESC / PESA, indică faptul că, noile reglementări introduse de Tratatul de la Lisabona mențin caracterul interguvernamental în aceste aspecte. Cu toate acestea, există o serie de reglementări care facilitează un proces decizional optim pentru o Uniune Europeană cu 27 de state membre.

Deși Uniunea Europeană primește personalitate juridică, însemnând dreptul de a încheia tratate cu terții, această personalitate juridică se manifestă doar în domeniile în care statele membre, în mod expres, au conferit autoritate Uniunii. În ceea ce privește PESC / PESA, procedurile de luare a deciziei sunt guvernate de anumite reguli specifice.

Tratatul de la Lisabona introduce o serie de noi reglementări ce au menirea de a facilita un proces decizional cât mai eficient pentru o Uniune cu 27 de state membre, după cum urmează:

Este introdusă o nouă excepție de la regula unanimității în domeniul PESC; statele membre vor putea adopta o decizie la propunerea prezentată de Înaltul Reprezentant, din proprie inițiativă, sau inițiativa Comisiei, utilizând majoritatea calificată;

Tratatul de la Lisabona introduce o prevedere ce permite statelor membre să extindă domeniile ulterioare de acțiune prin vot bazat pe majoritate calificată, însă doar în condițiile în care acest lucru se decide în unanimitate în cadrul Consiliului European. Practic, dacă se decide prin unanimitate în cadrul Consiliului European, Consiliul UE poate acționa prin majoritate calificată;

Principiul abținerii constructive, introdus odată cu Tratatul de la Amsterdam, este reafirmat în cadrul Tratatului de Lisabona, prin care unanimitatea primește o formă care să fie mai ușor de utilizat, în condițiile în care unele state membre se pot abține fără a afecta principiul unanimității. Acest artificiu al procesului decizional, indică încercarea Uniunii Europene de a crea un cadru care să permită luarea unei decizii ce impune votul prin unanimitate, în situații în care unanimitatea este greu de atins.

Meritul major al Tratatului de la Lisabona în acest domeniu, este extinderea votului prin majoritate calificată asupra a mai multor domenii de acțiune a PESC/ PESA.

Importanța votului prin majoritate calificată este aceea că ajută la depășirea veto-ului național, creându-se o majoritate care impune o decizie asupra unei minorități. Cu toate acestea prevalența statelor membre asupra PESC/ PESA rămâne încă puternică, în condițiile în care un stat membru, poate refuza utilizarea majorității calificate, argumentându-și poziția pe temeiul unor considerente de importanță vitală pentru securitatea proprie, și poate evita să aplice principiul abținerii constructive. În acest caz, luarea deciziei se poate face doar în cadrul Consiliului European, aplicându-se regula majorității. Acest aspect indică faptul că statele membre își aroga un control semnificativ asupra procesului decizional în cadrul PESC/ PESA.

Votul prin majoritate calificată este introdus și în cadrul domeniilor PESA, unde poate fi aplicat pentru două aspecte majore:

Stabilirea cooperării structurate permanente;

Stabilirea unei finanțări de început pentru misiunile politicii de apărare.

Ceea ce este evident este faptul că unanimitatea rămâne standardul pentru luarea deciziei în domeniul PESC/ PESA. Există câteva excepții menționate în cadrul tratatului prin care se face derogare de la regula unanimității, după cum urmează:

Când se adoptă o decizie definind o poziție sau o acțiune a Uniunii, pe baza deciziei Consiliului European, referindu-se la interesul strategic al Uniunii, precum și obiectivele acesteia;

Când se adoptă o decizie definind o acțiune sau poziție a Uniunii, la propunerea pe care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Generale și Politica de Securitate a prezentat-o urmărind o cerere specifică a Consiliului European, înaintată la propria inițiativă, sau la inițiativa Înaltului Reprezentant;

Când adoptă o decizie implementând orice decizie definind o acțiune sau poziție a Uniunii;

Când numește un reprezentant special în concordanță cu Articolul 33.

Ambiguitățile legate de problema consensului, necesitatea unanimității, delegările ce permit utilizarea majorității calificate, posibilitatea statelor de a utiliza fie abținerea constructivă, fie clauza de urgență vizând interesele vitale ale unui stat membru, întăresc convingerea că statele membre au decis în continuare să își protejeze suveranitatea națională, în detrimentul unei integrări politice efective.

Sursa: The Institutional Architecture of CFSP asfter the Lisbon Treaty, Wolfgang Wessels

Schema procedurilor decizionale aplicabile în cadrul PESC/ PESA, evidențiază controlul statelor asupra domeniilor în cauză, și faptul că statele membre nu sunt încă dispuse să se angajeze pe calea integrării politice europene, motiv pentru care au ales să modereze viteza de integrare în domeniul politicii externe și de securitate, printr-un mecanism de luarea a deciziei, complex și marcat de un pronunțat caracter interguvernamental.

IV.3. Mecanisme de implementare în Tratatul de la Lisabona

Implementarea rămâne principalul aspect pe care Uniunea Europeană trebuie să o aibă în vedere în ceea ce privește evoluția ulterioară a PESC/ PESA, în ansamblul construcției europene.

În ceea ce privește implementarea , Uniunea Europeană a dezvoltat o serie de metode specifice, care merg de la metoda comunitară, marcată de principiul geometriei variabile, ce implică un ritm de dezvoltare a integrării, variabil, în funcție de gradul de dezvoltare a fiecărui stat în parte, sau principiul Europei nucleu, înțeles drept, acțiune de promovare a integrării prin raportare la centrul Uniunii Europene si la aducerea restului de state membre la nivelul respectiv.

Orice metodă de implementare are in vedere un principiu fundamental, care se referă la flexibilitatea, definită ca modalitatea de gestionare a amenințărilor la disoluția stadiului actual al integrării europene.

Cooperarea întărită, reprezintă un principiu de implementare, care se presupune că este un aranjament al tratatului care este suficient de atractiv pentru a oferi o alternativă în cadrul schemei generale legale a Uniunii Europene. În general, procedura de a autoriza cooperarea întărită, a fost comunitarizată în termeni de creștere a dreptului de participare a Parlamentului European, conectând posibilitatea opțiunii statelor de a invoca interese vitale, pentru a evita o decizie, de aplicarea votului prin majoritate calificată.

Tratatul de la Lisabona dispune un cadru general pentru desfășurarea cooperării întărite, în decursul a câteva etape, după cum ilustrează schema de mai jos:

Sursa: Flexibility within Lisbon Treaty, W. Wessels, accesibil pe http://www.eipa.eu/files/repository/eipascope/20080509184449_SCOPE2008-1-5_TekinandWessels.pdf

Prima etapă în cadrul cooperării întărite, reprezentată de etape de pregătire, rămâne în cadrul Tratatului de la Lisabona restrictivă, dat fiind faptul că acest tip de cooperare este posibilă doar în cadrul general al competențelor non-exclusive al Uniunii, și trebuie să se conformeze cu legislația comunitară. Scopul cooperării întărite este de a promova obiectivele Uniunii., de a-i proteja interesele și de a întări procesul de integrare europeană.

În cadrul etapei de inițiere, statele membre interesante, trebuie să adreseze o cerere Comisiei Europene, specificând scopurile și obiectivele cooperării propuse.

Comisia rămâne singura poartă către a lansa un text concret legal, chiar dacă statele membre interesante vor trasa liniile generale ale cooperării propuse.

Autorizarea Cooperării întărite, conform Tratatului de la Lisabona, se face prin asocierea Parlamentului European la procedura de la autorizare, și se face în general prin uyzul votului prin majoritate calificată.

Deciziile luate în cadrul cooperării întărite, sunt obligatorii doar pentru statele ce fac parte din grupul ce aderă la forma de cooperare întărită, în timp ce statele ce nu se implică, au dreptul să participe la deliberări, însă nu au dreptul de a vota.

Forma de cooperare întărită reprezintă o modalitate de a evita rigorile procesului decizional ce necesită fie unanimitate fie majoritate calificată, în ideea de a permite apropierea statelor membre în domeniile în care au interese majore în comun.

În ceea ce privește ambițiile asumate de către liderii europ0eni, în reformarea sistemului european, instrumentele legale necesare au fost modificate modest, nefiind capabile să asigure îndeplinirea scopurilor si obiectivelor necesare revitalizării integrării politice europene.

Instrumentele aflate la îndemâna Uniunii Europene, în ceea ce privește PESC / PESA, se referă la adoptarea de linii generale directoare, decizii asupra unor poziții, acțiuni și implementarea lor și cooperarea statelor membre.

Instrumentele de implementarea a liniilor politice specifice PESC/PESA, reprezentate de strategiile comune și acțiunile comune, au fost înlăturate din Tratatul de le Lisabona, vorbindu-se despre acțiuni operaționale, care vor conține, obiectivele scopurile și mijloacele ce se vor afla la dispoziția Uniunii Europene, și dacă este necesar, durata, și condițiile pentru implementarea acestora.

Cap.V. Tratatul de la Lisabona ; prea puțin pentru PESC/ PESA

Principala discuție care se impune în analiza Tratatului de la Lisabona, în ceea ce privește obiectul cercetării prezente, se axează pe stabilirea măsurii în care acest nou tratat reușește să răspundă necesităților pe care o uniune cu 27 de state membre le reclamă în cadrul aspectelor ce țin de PESC/ PESA. Lucrarea de față a ales să trateze modalitatea în care mecanismele de decizie sunt capabile să răspundă eficient provocărilor cu care Uniunea Europeană se confruntă. În analiza noastră am avut în vedere studierea funcționalității mecanismelor de decizie reglementate prin Tratatul de la Lisabona, urmărind să identificăm modalitățile prin care aceste reglementări reușesc sau nu să gestioneze eficient activitatea Uniunii Europene în cadrul PESC/ PESA.

V.1. Extinderea votului prin majoritate calificată; doar o formalitate

Discuțiile privind principalele merite privind Tratatul de la Lisabona în domeniul reglementării procedurilor decizionale în cadrul PESC/ PESA, argumentau importanța majoră a extinderii votului prin majoritate calificată.

Cu toate acestea în urma analizei noastre am dedus o serie de observații ce se impun pe marginea acestei discuții. În primul rând trebuie să menționăm faptul că deși a fost extinsă procedura votului prin majoritate calificată, Tratatul de la Lisabona stipulează clar că domeniile PESC/ PESA nu pot fi obiectul unor acte legislative. Ca atare, lipsa unui cadru legislativ care să reglementeze activitatea în materie de politică de securitate și apărare, problema luării deciziei prin majoritate calificată reprezintă o chestiune de consens cu aplicabilitate redusă. Lipsa unui cadru legislativ în aceste domenii face ca, pentru ca o problemă să fie supusă votului cu majoritate calificată, statele membre trebuie mai întâi să ajungă la un consens în ceea ce privește importanța problemei în cauză pentru securitatea și apărarea lor, pe de o parte, și a Uniunii pe de altă parte.

Acest context marcat de lipsa posibilității de a crea o legislație pentru acțiunea comunitară în domeniul PESC/ PESA, face ca aria de acțiune a votului prin majoritate calificată să fie limitată la zona delimitată de către interesele statelor membre. În altă ordine de idei, este inutil să vorbim despre posibilitatea utilizării votului prin majoritate calificată în domeniile PESC/ PESA, atâta timp cât statele membre reușesc cu greu să ajungă la un consens care să determine aria de aplicabilitate a acestei proceduri de luare a deciziei.

În al doilea rând se impune o observație asupra posibilității ca în anumite circumstanțe luarea deciziei prin vot cu majoritate calificată să capete un caracter formal, în sensul în care însăși esența majorității calificate este deteriorată. În acest caz avem în vedere situația în care un stat membru, determinând că o anumită decizie ce urmează a fi luată prin majoritate calificată îi afectează interesele vitale și nu poate apela la abținerea constructivă, poate cere ca respectiva decizie să fie transferată către Consiliul European, unde urmează a fi adoptată doar prin unanimitate. Date fiind interesele divergente ale statelor membre considerăm că această opțiune poate genera numeroase blocaje în luarea deciziilor ce țin de PESC/ PESA, beneficiile votului prin majoritate calificată fiind practic reduse la natura lor formală. În condițiile în care orice stat membru poate cere ca o decizie să fie transferată către Consiliul European, votul prin majoritate calificată își pierde esența aflându-se sub presiunea permanentă a refuzului statelor membre de a-l utiliza.

Este inutil să vorbim despre un beneficiu major al extinderii ariei de utilizare a votului prin majoritate calificată, atât timp cât această arie depinde de voința statelor membre de a permite un proces decizional de vot prin majoritate calificată.

Controlul statelor membre asupra posibilității de utilizare a votului prin majoritate calificată, este evidențiat și de reglementarea conform căreia Consiliul European urmează a decide aspectele în care Consiliul Uniunii Europene va acționa prin majoritate calificată. Această reglementare nu face decât să întărească viziunea conform căreia domeniile PESC/ PESA rămân în esență interguvernamentale, iar procedurile de decizie sunt determinate exclusiv de voința statelor de a evolua sau nu spre o integrare politică în domeniul securității și apărării.

Se creează un paradox bizar în contextul în care conform Tratatului de la Lisabona pentru a putea acționa prin majoritate calificată este nevoie de unanimitatea statelor membre. Astfel esența și implicațiile votului prin majoritate calificată sunt golite de sens, fiind supuse unui proces de formalizare.

Practic Tratatul de la Lisabona introduce o viziune formal-teoretică a votului prin majoritate calificată, datorită condiționărilor pe care această modalitate de luare a decizie le implică în contextul legislativ al Uniunii Europene.

V.2 Votul prin majoritate calificată: extindere sub controlul statelor membre

Ceea ce este important de evidențiat ca rezultat al acestei cercetări este faptul că, în ciuda extinderii domeniilor în care Uniunea Europeană poate acționa prin majoritate calificată, în a reglementa un anumit aspect legat de PESC/ PESA, statele membre și-au protejat propria suveranitate. Astfel, s-a evitat înzestrarea, prin Tratatul de la Lisabona, cu mecanisme care să poată ocoli suveranitatea statelor membre, mecanismul procesului decizional în cadrul luării deciziei în privința PESC/ PESA, fiind păstrat sub control interguvernamental.

Când analizăm meritul Tratatului de la Lisabona de a introduce o lărgire a zonei de utilizare a votului prin majoritate calificată trebuie să privim mai nuanțat această chestiune, ținând cont de aplicabilitatea practică a acestei reglementări. După cum am indicat în rândurile de mai sus, aplicabilitatea practică a votului prin majoritate calificată este redusă la voința statelor membre. În ceea ce privește șansele ca voința tuturor statelor membre să fie îndreptată către același scop, trebuie să menționăm că aria de consens a statelor membre în ceea ce privește voința acestora de integrare politică este foarte restrânsă, ca atare, se naște următoarea întrebare: Cum poate fi eficient votul prin majoritate calificată pe o arie de acțiune determinată de unanimitate? Cu siguranță răspunsul, după cum am indicat și în rândurile de mai sus este unul îndoielnic vizând eficiența condiționării prin unanimitate.

Controlul statelor membre este ca urmare încă foarte prezent în Tratatul de la Lisabona. Acest lucru ne face să privim acest nou tratat, nu ca o încercare de reformare a sistemului decizional al PESC/ PESA, cât mai degrabă ca o formă de armonizare a procedurilor decizionale, astfel încât acestea să reprezinte, pe de o parte un pas înainte pe calea integrării europene, iar pe de altă parte un compromis pentru a mulțumi voința statelor membre de a nu își altera suveranitatea.

În acest context cercetarea din cadrul acestui studiu indică două aspecte majore privind Tratatul de la Lisabona.

În primul rând nu trebuie ignorat că, în ceea ce privește obiectul acestui studiu reprezentat de PESC/ PESA, Tratatul de la Lisabona menține caracterul pronunțat interguvernamental al acestui domeniu. Statele membre au refuzat și de această dată să renunțe la suveranitatea lor în domeniile ce țin de politicile de apărare și securitate. Astfel integrarea europeană în acest domeniu înaintează lent, fiind marcată de un grad pronunțat de formalitate și de o calitate îndoielnică a aplicabilității practice a reglementărilor din tratat. Putem spune deci că Tratatul de la Lisabona nu revoluționează ci adâncește procesul integrării europene în domeniul securității și apărării. În acest caz efectele cu adevărat majore ale noilor reglementări vor lipsi, însă se va remarca o tendință semnificativă spre adâncirea cooperării dintre statele membre în acest domeniu.

În al doilea rând cercetarea de față recomandă celor ce văd în extinderea ariei de utilizare a votului prin majoritate calificată o reglementare revoluționară în ansamblul luării deciziei în cadrul PESC/ PESA, să analizeze nuanțat diferitele ipostaze în care acest tip de vot are cu adevărat o aplicabilitate practică. Majoritatea calificată condiționată în prealabil de o necesitate a unanimității își pierde caracterul revoluționar în ansamblul procesului decizional al PESC/ PESA. Din aceste motive considerăm că prin extinderea votului prin majoritate calificată se realizează mai degrabă o punte de trecere dinspre necesitatea unanimității către o formă de luare a deciziei marcată de un caracter democratic real.

Introducerea votului prin majoritate calificată creează un cadru care să permită statelor membre să acționeze eficient în cadrul PESC/ PESA însă trebuie menționat faptul că depinde doar de voința statelor membre dacă decid să utilizeze această formă de vot sau nu, în condițiile în care, după cum această lucrare a încercat să demonstreze există numeroase modalități prin care se poate evita acest tip de luare a deciziilor.

Concluzia esențială este că voința statelor membre rămâne în continuare determinantă pentru forma de luare a deciziei în cadrul PESC/ PESA.

V.3. O nouă abordare a mecanismului decizional al PESC/ PESA

Considerăm că pentru a avea un mecanism decizional cu adevărat eficient în domeniul PESC/ PESA este necesar în primul rând ca statele membre să fie dispuse să renunțe la anumite segmente ce țin de suveranitatea proprie. Concluziile cercetării prezente au evidențiat controlul interguvernamental asupra PESC/ PESA, fapt ce ne determină să afirmăm că, în condițiile în care procesul decizional este determinat de către voința statelor membre, doar o mutație politică, care să determine statele membre să fie dispuse să cedeze competențe către nivelul supranațional al Uniunii Europene, poate genera un mecanism de luare a deciziei eficient.

Procesul decizional în cadrul PESC/ PESA este limitat de către constrângerile impuse de către statele membre, însă considerăm că dacă metoda comunitară va reuși să fie implementată și în acest domeniu, controlul statelor membre asupra acestui domeniu va fi scăzut. Aplicare metodei comunitare asupra domeniului PESC/ PESA poate genera o politică de securitate și apărare mult mai eficientă.

Totodată considerăm că aplicarea metodei comunitare va genera contextul necesar în care procesul decizional al PESC/ PESA să fie tratat în termenii votului prin majoritate calificată, așa cum acesta este definit de însăși natura sa.

Cu siguranță este greu de propus o schemă decizională marcată de eficiență maximă, care să fie utilizată în cadrul PESC/ PESA, este facil de indicat faptul că această schemă depinde exclusiv de voința statelor membre. Ca atare considerăm că cea mai eficientă metodă de luare a deciziei în cadrul PESC/ PESA este cea care reiese din voința politică a statelor membre, în condițiile în care în lipsa acesteia blocajele funcționale ar deveni inerente.

Eficiența procesului decizional în cadrul PESC/ PESA nu rezidă în multitudinea potențialelor beneficii pe care o schemă decizională le-ar putea genera, ci este determinată direct de către aplicabilitatea practică la care statele membre consideră că sunt dispuse să lucreze.

Aspectele de securitate și apărare rămân aspecte sensibile ale suveranității statelor naționale, motiv pentru care în lipsa unei autorități supranaționale unanim acceptate, politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene rămâne forma de expresie a voinței politice a statelor membre.

Lista bibliografica

Documente

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Maastrich

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa

Periodice

Lucrari generale

Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana : politicile extinderii

Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana : de la national la federal

Bukovski, Vladimir / Stroilov, Peter / Mihailescu, Dan C., Uniunea Europeana… o noua URSS?

Booker, Cristopher / North, Richard / Columbeanu, Mihnea, Uniunea Europeana – marea amagire : istoria secreta a constructiei europene

Courty, Guillaume / Devin, Guillaume / Dincu, Vasile / Toma, Anca Alexandra, Constructia europeana

Ghica, Luciana Alexandra / Preda, Cristian, Enciclopedia Uniunii Europene 2006

Reisach, Ulrike / Kothe, Rainer / Fornari, Giuliano / Kliemt, Frank / Knappe, Joachim / Zieger, Reiner / Schneider, Michaela / Sylvester, Ana, Europa

Echkenazi, Jose / Belabed, Gina, Ghidul Uniunii Europene 2008

Bromley Simon , Governing the European Union

Cameron Fraser, An Introduction to European Foreign Policy

Christiansen Thomas etc, The Social Construction of Europe,

Nicolaidis Kalypso, The Federal Vision ,

Wallace William and Wallace Helen, Policy making in the European Union

Fergus Carr, Theresa Callan, Managing Conflict in the New Europe

Ester Barbe, The Evolution of CFSP Institutions, disponibil pe: http://www.iai.it/pdf/articles/barb%E9.pdf

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,

Lucrari speciale

Uniunea Europeana in lume : politica externa a Uniunii Europene

European Commission, Freedom, security and justice for all : justice and home affairs in the European Union

Duna, Dacian / Ivan, Adrian Liviu, Integrare contra fragmentare : studii de securitate europeana (2000-2005)

Smith, Karen E. / Stan, Radu Eugeniu, Politica externa a Uniunii Europene

Uniunea Europeana in lume : politica externa a Uniunii Europene

Iordache Gheorghe, Sistemul securității europene

Duțu Petre, Politica europeană de securitate și apărare

Mureșan Mircea, Securitatea europeană la începutul mileniului trei

Vicol Sorin ,Politica europeană de securitate și apărare în regiunea extinsă a Mării Negre

Zamfir Dumitru, "România în contextul politicii de securitate europeană"

Dannreuther Roland, European Union Foreign and Security Policy; towards a neighbourhood strategy

Ginsberg Roy, Cameron Fraser, The European Union Foreign and Security Policy, disponibil pe http://www.dtic.mil/doctrine/jel/ research_pubs/union

Grevi Giovanni, Pionnering Foreign Policy, p. 32, disponibil pe : http://www.iss.europa.eu

Smith Karen, Politica externă a Uniunii Europene

Sjursen Helen, Understanding the Common Foreign and Security Policy, disponibil pe http://www.arena.uio.no/publications/wp_03_9/sjursen.pdf

Winn Neil, European Union Foreign Policy beyond the Nation State

Surse electronice

www.mae.ro

www.europa.ro

http://eurojurnal.eu

www.scribd.com

www.uvt.ro

www.euractiv.ro

www.euroavocatura.ro

www.ziare.ro

www.youtube.com

www.gov.ro

www.antena3.ro

www.realitatea.net

www.touteleurope.fr

www.imo.hr

www.defmin.fi

http://europafrica.net

http://mcs.open.ac.uk

http://news.bbc.co.uk

www.evi.ee

www.cdep.ro

www.e-scoala.ro

www.presidency.ro

www.dadalos-europe.org

http://securitate.audieripublice.ro

www.supercarti.ro

www.cpcs.ro

www.cpc-ew.ro

www.alde.eu

www.inpolitics.ro

www.iss.europa.eu

www.diplomatie.gouv.fr

www.mdlpl.ro

http://ec.europa.eu

www.iue.it