. Analiza Privind Instrumentele, Formele Si Modalitatile de Decontare In Practica Societatilor Co
Cap. I: Sistemul și activitatea bancară în economia de piață românească actuală
1.1. Definire, structură
Sistemul bancar reprezintă ansamblul instituțiilor economico-financiare specializate, ale căror funcții principale sunt crearea banilor și comerțul cu bani, precum și relațiile dintre aceste instituții. Ca instituții specializate, băncile se ocupă de organizarea și realizarea relațiilor de credit, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea capitalurilor temporar libere, scopul final fiind obținerea profitului bancar. Fiind instituții cu un înalt de grad de specializare în operațiuni monetare, băncile dispun de tehnici și instrumente adecvate inducerii încrederii în operațiunile monetare și eficacității produselor monetare și financiare.
Rolul băncilor este definit de următoarele funcții:
Atragerea disponibilităților monetare temporar libere ale diferiților agenți economici care apelează la bănci pentru a-și păstra capitalul;
Acordarea, distribuirea de mijloace bănești agenților economici la solicitarea acestora, în vederea completării capitalului propriu. Din acest punct de vedere, sistemul bancar are un rol major în susținerea activității economice;
Emiterea și punerea în vânzare a titlurilor de credit și achiziționarea titlurilor prin scontare și lombardare (deci acordarea de credite);
Asigurarea mecanismului plăților prin efectuarea de viramente și plăți în numerar;
Păstrarea în siguranță a sumelor deponenților;
Reglarea masei monetare în circulație, prin faptul că asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă și a retragerii acesteia, aceasta fiind o funcție macroeconomică. De altfel, stabilitatea sistemului bancar este un important obiectiv de stabilizare macroeconomică, din care cauză sistemul bancar este unul dintre cele mai reglementate domenii.
În general, sistemul bancar dintr-o țară cuprinde:
cadrul instituțional – format din bănci și alte instituții financiare asimilate acestora;
cadrul juridic – format din ansamblul reglementărilor care generează activitatea bancară.
Un sistem bancar modern este organizat având în centru banca centrală (de emisiune), care odată cu monopolizarea dreptului de emisiune s-a detașat de celelalte bănci și s-a transformat treptat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său. Se mai numește sistem bancar pe două trepte, pentru că toate celelalte bănci se află sub supravegherea băncii centrale; acestea pot fi:
Bănci comerciale (de depozit), care efectuează toate tipurile de operațiuni bancare, au deci o activitate diversificată;
Băncile specializate, care cuprind instituțiile de credit cu un statut legal special;
Băncile de afaceri, care pe lângă acordarea de credite clienților lor, mai au și rolul de a se implica în afacerile clienților: cumpără acțiuni și obligațiuni ale acestora.
În activitatea băncilor din alte țări, s-au conturat două categorii de bănci: bănci de detaliu (cu amănuntul) care au răspândire în teritoriu și constituie depozite cu costuri minime și bănci cu ridicata din centrele mari financiare, care au costuri mai mari, întrucât depozitele acestora sunt procurate de la bănci de detaliu, prin redistribuire pe piața interbancară.
Deci se poate spune că sistemul bancar este alcătuit din două subsisteme: banca centrală și băncile de credit. Calitatea de sistem decurge din legăturile ce se nasc între cele subsisteme. Aceste relații îmbracă forma relațiilor de cont corespondent, înțeles în sens dublu:
În condițiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de credite, surplusul respectiv este preluat de banca centrală;
În condițiile în care nevoile de creditare ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi băncilor de credit.
Atribuțiile sistemului bancar pot fi împărțite în două categorii: atribuții comune tuturor băncilor sau mai multor bănci și atribuții specifice anumitor categorii de bănci.
În categoria atribuțiilor comune intră:
Atribuțiile pe care le îndeplinesc băncile în calitatea lor de mijlocitoare ale creditului în economie, în care sens ele organizează și realizează procesul de formare a mijloacelor de lucru, precum și procesul de îndrumare a acestor mijloace, pentru acoperirea anumitor necesități ale economiei. În această calitate băncile elaborează strategii de creditare și metodologia de creditare.
Atribuțiile ce decurg din calitatea băncilor de mijlocitoare ale plăților în economie, în care sens băncile organizează și realizează mișcarea banilor în conturi.
Atribuțiile ce decurg din calitatea băncilor privind colaborarea cu alte organisme bancare internaționale, calitate în care băncile dintr-o țară pot acorda garanții pentru creditele luate în străinătate sau să primească garanții pentru creditele luate de băncile străine din țara respectivă.
Atribuțiile specifice mai importante sunt:
Cele îndeplinite de banca centrală în calitatea ei de casier al statului, calitate în care banca centrală realizează execuția de casă a bugetului statului;
Cele realizate de banca centrală pe linia dirijării operative a mișcării numerarului în circulație;
Cele pe care unele bănci le realizează în calitatea lor de emitente de titluri de credit;
Atribuțiile pe care le realizează casele de economii în îndeplinirea rolului lor de atragere a veniturilor și economiilor populației;
Atribuțiile realizate de banca centrală în îndeplinirea rolului valutar, privind controlarea cursului de schimb al monedei naționale.
1.2. Evoluția sistemului bancar românesc
Evoluția sistemului bancar românesc are aspecte caracteristice, dar și anumite aspecte comune cu ansamblul sistemului bancar, privit la nivel internațional. Aspectele caracteristice țin de anumite condiții de natură economică, politică și socială, întâlnite în diferite perioade de timp pe teritoriul țării noastre, iar aspectele comune decurg mai ales din dezvoltarea economică, ce exprimă o anumită evoluție a sistemului bancar autohton, în corelație cu evoluția sistemului bancar internațional.
În România, primele bănci apar în: 1857 – Banca Moldovei, 1864 – Casa de Depuneri și Consemnațiuni, reorganizată sub forma Casei de Economii și Consemnațiuni în 1880, 1880 – Banca Națională a României, 1894 – Banca Agricolă, 1897 – Banca Generală Română (cu capital german), 1898 – Banca de Scont a României, 1899 – Banca Comerțului din Craiova, 1904 – Banca de Credit Română, 1906 – Banca Comercială Română, 1911 – Banca Românească.
După înființarea Băncii Naționale a României în 1880 și până la începutul primului război mondial s-au înființat peste 200 de instituții bancare, care au format sistemul bancar românesc. În cadrul acestuia nouă bănci considerate mari formează “marea finanță românească”, clasificate în funcție de felul capitalului în:
bănci cu capital românesc: Banca Agricolă, Banca de Scont a României, Banca Comerțului din Craiova, Banca Românească ;
bănci cu capital străin: Banca Generală Română, Banca de Credit Românesc, Banca Comercială Română, The Bank of Roumania Limitid ;
bănci cu capital mixt: Banca Marmorosch Blank&Co.
Activitatea bancară în perioada primului război mondial (1914 – 1918) se caracterizează prin faptul că băncile comerciale și-au sporit capitalul social pentru a finanța nevoile statului, iar cele străine au adoptat o politică expectativă, menținânduțși capitalul social avut înainte de război. Banca Națională a României a sprijinit de asemenea statul, până la ocuparea de către nemți, moment ce a marcat închiderea Băncii Naționale și autorizarea Băncii Comerciale Române, cu capital străin, să emită bilete de bancă în interesul ocupanților, ceea ce a dus la inflație și scumpirea vieții.
După primul război mondial băncile și alte organizații financiar-bancare continuă să sprijine economia și agricultura, având în frunte B.N.R.
Criza economică mondială din perioada 1929-1933 a avut influențe negative asupra ansamblului activităților desfășurate la noi în țară, inclusiv asupra activității financiar-bancare. În această perioadă mulți dintre debitorii băncilor au ajuns în incapacitate de a-și plăti datoriile, iar o parte importantă dintre deponenți au cerut restituirea sumelor depuse, toate acestea generând un faliment de proporții uriașe în rândul băncilor, mai ales a băncilor mici și a cooperativelor de credit.
În perioada de criză, deși numărul băncilor a scăzut de la 1122 în anul 1928 la 893 în anul 1933, valoarea capitalului social a rămas relativ constant.
După perioada de criză s-a simțit necesitatea unei mai mari concentrări și centralizări a capitalului bancar, un rol important revenind în acest sens legii din aprilie 1935 cu privire la înlesnirea și refacerea creditului prin care s-a stimulat fuzionarea băncilor, astfel că față de 920 de bănci în funcțiune în anul 1935, numărul acestora a scăzut la 388 în anul 1941.
După al doilea război mondial și până la etatizarea Băncii Naționale (1946), sistemul bancar era format din Banca Națională Română și 232 bănci particulare active, dintre care 22 de bănci mari, 63 bănci mijlocii și 147 bănci mici.
În anul 1948 majoritatea băncilor au fost dizolvate și puise în stare de lichidare, sistemul bancar fiind format în principal din Banca Republicii Populare Române – bancă de stat, Banca de Investiții – bancă de credit pentru investiții, Casa de Economii și Consemnațiuni.
În 1956 Banca de stat a devenit Banca Națională a Republicii Socialiste România, ce a reprezentat interesele statului până la trecerea la economia de piață.
Până în 1990, sistemul bancar românesc a fost lipsit de eficiență și controlat de stat. Specializarea excesivă a băncilor (BNR, Banca de Investiții, Banca Agricolă, Banca Română de Comerț Exterior, CEC) pe anumite operațiuni conform denumirii lor a îngrădit mecanismul bancar, spiritul de inițiativă și concurență, autonomia în formarea resurselor și acordarea creditelor.
Începând cu anul 1990, România a intrat într-un amplu și complex proces de trecere de la economia centralizată la economia mde piață, însă acest proces implică o serie de măsuri de modificări radicale, măsuri ce privesc structura și evoluția sistemului bancar.
Rolul esențial al sistemului bancara devenit înfăptuirea unei politici de stabilizare la nivel macroeconomic. Un prim pas în acest context a fost reorganizarea sistemului bancar, după principiile economiei de piață, bazat în primul rând pe principiul universalității băncilor și concretizarea acestui sistem într-o structură bancară pe două niveluri: Banca Națională și băncile comerciale. Fostele bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale, iar funcția comercială a Băncii Naționale a fost transferată Băncii Comerciale Române, o dată cu înființarea acesteia.
La începutul anului 2000, sistemul bancar românesc cuprinde: 35 de bănci persoane juridice române (dintre care doar 11 cu capital integral autohton) și 8 bănci persoane juridice străine.
1.3. Activitatea bancară în economia României contemporane
Formarea unui sistem bancar dinamic și modern, care să corespundă cel mai bine cerințelor și exigențelor economiei de piață presupune existența unui cadru legislativ necesar în fundamentarea și funcționarea activității bancare, concretizat în Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991) și Legea privind statutul Băncii Naționale a României (nr. 34/1991), iar ulterior îmbunătățirea acestui cadru legislativ s-a îmbunătățit printr-un nou set de legi, respectiv: Legea bancară nr. 58/1998, Legea falimentului bancar, Legea privind statutul Băncii Naționale, Legea privind privatizarea societăților bancare nr. 83/1997.
Un rol important în reprezentarea, coordonarea și apărerea intereselor profesionale ale băncilor revine în sarcina Asociației Române a Băncilor (A.R.B.), înființată la 31 mai 1991. Principalele obiective ale A.R.B. sunt:
să reprezinte interesele comunității financiar – bancare față de Bancunității financiar – bancare față de Banca Națională, Guvern și alte instituții centrale de stat;
să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;
să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale profesionale similare.
Tot în 1991 a fost creat Institutul Bancar Român (I.B.R.), devenind operațional din 1992 și avându-I ca fondatori pe Banca Națională a României și Asociația Română a Băncilor, cu rol important în pregătirea în domeniul financiar – bancar. Până în 1996 peste 14.000 de persoane din B.N.R. și din alte bănci comerciale au urmat cursurile, seminariile și dezbaterile organizate de acest institut. Se remarcă o colaborare la nivelul Institutului Bancar Român cu organizații internaționale, precum: BERD, EU, PHARE etc.
În ciuda creșterii numărului băncilor, începând cu 1990, băncile de stat domină încă în acest sector, controlând aproape 70% din piață.
Totalul creditelor reprezenta la sfârșitul anului 1996 49% din totalul activelor băncilor comerciale, în timp ce împrumuturile acordate statului reprezentau peste jumătate din totalul creditelor. Principalele patru bănci concentrau cea mai mare parte din această expunere de credit. Banca Comercială Română avea cea mai mare expunere în industria de stat, iar Banca Agricolă în agricultură.
Datorită unor credite neperformante, unele bănci au ajuns în incapacitate de plată, în această situație aflându-se: Banca Dacia Felix cu sediul central în Cluj și Credit Bank cu sediul central în București.
Situația acestor bănci a ridicat problema garantării depunerilor persoanelor fizice pentru care s-a emis o lege specială (Legea 135/1996), conform căreia despăgubirea fiecărui deponent îi revenea BNR-ului în limita a 10 milioane de lei, însă pentru a spori credibilitatea deponenților în sistemul bancar s-a creat Fondul de Garantare al Depozitelor.
Fondul de Garantare al Depozitelor reprezintă o persoană juridică cu drept public, înființată în baza Ordonanței de Guvern nr. 13/1996, aprobată prin Legea nr. 88/1997. Acest fond garantează rambursarea depozitelor către persoanele fizice în limita unui plafon stabilit de deponent. Plafonul include și dobânda aferentă depozitelor și se modifică semestrial, prin indexare cu indicele preșului de consum la 30 iunie și 31 decembrie ale fiecărui an.
Statul a sprijinit băncile cu capital de stat fie majorând capitalul social al acestora, fie preluând datoriile restante. De asemenea, au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin, precum și sucursale ale unor bănci străine. Numărul total de bănci comerciale la data de 30 septembrie 1996 se ridica la 33, dintre care:
5 bănci cu capital de stat;
8 bănci cu capital de stat și privat;
20 de bănci cu capital privat.
Alt aspect important legat de activitatea băncilor este creșterea ponderii creditelor guvernamentale în totalul creditelor. În 1997, ponderea creditelor guvernamentale nete în totalul creditului intern reprezenta 4%, această pondere crescând până la 26,2% în luna iunie a anului 1998. Această creștere s-a diminuat pe seama diminuării creditelor guvernamentale de la 96% în iunie 1997 la 73,78% în iunie 1998. Acest lucru s-a datorat creșterii deficitului bugetar. Deficitul s-a acoperit prin emisiuni de titluri de stat pe termen scurt, băncile plasându-și banii în aceste titluri datorită siguranței pe care le conferă și nu în creditele acordate întreprinzătorilor. Acest fenomen are efecte nefavorabile pentru economie.
Un alt aspect important în evoluția activității bancare s-a concretizat în introducerea unui nou de plan de conturi contabil bancar la 1 ianuarie 1998. Noul plan de conturi era absolut necesar mai ales pentru că planul de conturi anterior era depășit, funcționând din 1974 și nemaifiind în concordanță cu fenomenele și procesele economico-financiare bancare pe care le evidenția. De asemenea, necesitatea introducerii acestui plan rezultă din alinierea la standardele internaționale de contabilitate. Noul plan de conturi aduce o serie de îmbunătățiri. Acesta permite evidențierea distinctă a dobânzilor calculate scadente și a dobânzilor neachitate la termen (existând contul “Creanțe atașate” și contul “Dobânzi restante”). El permite furnizarea informațiilor adecvate atât necesităților propriei bănci cât și în relații cu exteriorul. De asemenea permite furnizarea de informații necesare stabilirii patrimoniului național, execuției bugetare de stat, balanței de venituri și cheltuieli bănești ale populației și masei monetare, balanței financiare a resurselor și cheltuielilor de investiții, balanței capitalurilor pe economie și a bilanțului pe ansamblul economiei naționale.
Contabilitatea creditelor acordate clienților este organizată după 1 ianuarie 1998 în funcție de categoriile de credite pe care banca le acordă, respectiv: creanțe comerciale (operațiuni de scont și factoring), credite de trezorerie (credite acordate persoanelor fizice), credite pentru export, credite pentru echipament, credite pentru bunuri imobiliare.
Pentru armonizarea legislației bancare la cerințele Uniunii Europene au fost impuse noi legi, precum Legea bancară nr. 58/1998, Legea falimentului bancar și Legea cu privire la statutul Băncii Naționale.
Legea privind statutul BNR aduce o serie de îmbunătățiri. O prioritate în acest sens este asigurarea independenței Băncii Centrale față de Guvern și abandonarea obiectivului “stabilitate monetară” în favoarea obiectivului de “stabilitate a prețurilor”. Prin această lege se stabilesc cele patru tipuri de independențe ale Băncii Centrale:
independența instituțională – BNR se supune Parlamentului, ceea ce era specificat și în vechea lege;
independența personală – numirea conducătorilor se face pentru un mandat de 6 ani, legea anterioară stabilea mandatul pentru 8 ani;
independența funcțională – deciziile nu pot fi influențate din afară;
independența financiară – venituri și cheltuieli proprii.
De asemenea se lămurește noțiunea de politică monetară și valutară, între politica monetară și valutară nefăcându-se distincție și se specifică mai clar funcțiile Băncii Naționale a României.
Tot în această lege se specifică faptul că banca centrală este responsabilă pentru funcționarea bună a sistemului de plăți din România. Încă din 1992 – 1993 s-a încercat introducerea unui sistem de plăți modern, dar care nu s-a dovedit a fi foarte eficient, unele decontări între bănci ajungând la o întârziere de 3 – 6 luni. În prezent, sistemul de plăți funcționează cu o viteză medie a decontărilor de 48 – 72 de ore. Îmbunătățirea acestor parametri depinde și de existența unei tehnologii moderne, adecvate.
Legea bancară nr. 58 din 5 martie 1998 aduce o serie de elemente noi și de îmbunătățiri în comparație cu Legea 33 din 1991. Legea adoptă o împărțire pe capitole și secțiuni, ceea ce oferă o abordare sistematică. De la început sunt definiți termenii cu care se operează, iar noțiunea de societate bancară este înlocuită cu cea de bancă.
Această lege înlătură o serie de ambiguități ce au fost prezente în Legea 33/1998, de exemplu cu privire la secretele profesionale, despre care se specifică clar și precis că pot fi divulgate doar “în cauzele penale în care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanței judecătorești”. De asemenea, se specifică posibilitatea sancționării nu numai a persoanei juridice, cum era anterior specificat, ci și a persoanelor fizice, cum ar fi: administrator, dire4ctor executiv, cenzor (amenzi reprezentând salariul mediu în luna precedentă datei constatării faptei și al cărui cuantum este cuprins între unu și șase salarii, precum și retragerea aprobării date de BNR pentru conducerea băncii).
O altă noutate introdusă este cea cu privire la supravegherea prudențială bancară pe baza bilanțului consolidat (se ține cont și de contribuția pe care o au asupra eficienței băncii activitatea sucursalelor și filialelor băncii, a societăților la care acestea au participații) și supravegherea transfrontarieră (pentru supravegherea băncilor române care funcționează în străinătate, BNR cooperează cu autoritățile de supraveghere bancară ale țărilor respective.
Legea falimentului bancar precizează că o bancă este considerată insolvabilă dacă se află în una din următoarele situații: banca nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile la cel puțin 30 de zile sau valoarea obligațiilor bănești depășește valoarea activului său. Cea mai importantă modificare pe care o aduce Legea falimentului este scoaterea din sfera justiției a fazelor anterioare falimentului. Astfel, în comparație cu înfăptuirea acestui proces în conformitate cu Legea 65/1995 (privind procedeul de lichidare sau reorganizare al societăților comerciale) în conformitate cu care se acționa anterior, durata de lichidare a unei bănci este mult mai scurtă.
1.4. Tendințe manifestate în evoluția sistemului bancar
Sistemul bancar a cunoscut în ultimele decenii ample transformări, astfel că putem desprinde următoarele tendințe caracteristice ale sistemului bancar contemporan:
Se accelerează procesul de concentrare și centralizare a băncilor, în paralel cu modificarea structurii operațiunilor bancare. Concentrarea bancară își găsește obiectul în creșterea dimensiunilor capitalului de împrumut, care determină, la rândul său, creșterea operațiunilor bancare, atât pasive cât și active. În ce privește operațiile pasive, această concentrare se manifestă nu atât prin creșterea capitalului propriu, cât mai ales prin creșterea depunerilor ca urmare a formării în economie a unui capital disponibil în volum tot mai mare. În cadrul depunerilor se observă creșterea ponderii depozitelor la termen față de depozitele la vedere. În ce privește activele, se constată creșterea ponderii creditelor, care reprezintă mai mult de jumătate din resursele agenților economici și reducerea deținerilor de titluri.
Concentrarea determină la rândul său o centralizare bancară, concretizată în dispariția băncilor mici sau transformarea acestora în sucursale ale băncilor mari (împărțirea sistemului bancar în bănci cu ridicata și bănci de detaliu). De exemplu, în S.U.A. 55% dintre bănci dețin 5,3% din activele întregului sistem bancar, iar 3% dintre bănci cumulează 70% din totalul activelor sistemului bancar; în același timp, în Germania numărul băncilor s-a redus în deceniul nouă cu 9%.
Alinierea aparatului bancar la cerințele statului, tendință care s-a manifestat îndeosebi după al doilea război mondial și se manifestă printr-o serie de măsuri:
naționalizarea băncilor centrale dintr-o serie de țări;
instituirea de către stat, prin banca centrală, a obligativității băncilor comerciale de a consemna o parte din depozitele constituite la nivelul lor în conturi deschise la banca centrală, sub forma rezervei minime obligatorii;
instituirea de norme restrictive de înființare și funcționare a băncilor;
înființarea unor bănci și instituții de credit noi pentru finanțarea și creditarea unor sectoare economice (agricultura, comerțul exterior);
instituirea unor forme de control de către stat a activității bancare (inclusiv legislative), prin care acesta urmărea realizarea obiectivelor sale de politică economică.
Exportul de capital bancar se poate realiza prin mai multe căi:
extinderea peste graniță a relațiilor de credit cu ajutorul unor rețele de bănci;
acordarea directă de credite de către bănci agenților economici din alte țări;
acordarea de împrumuturi de către bănci unor companii transnaționale;
realizarea de subscrieri și plasarea unor obligațiuni de stat în alte țări cu ajutorul unei rețele bancare adecvate.
Universalizarea băncilor, una din tendințele principale manifestate în evoluția sistemului bancar contemporan, reprezintă reducerea diferențelor între operațiunile pa care le realizează diferite categorii de bănci.
Dezintermedierea bancară, proces inițiat de marii industriași pentru a obține un profit cât mai mare prin reducerea costurilor de intermediere financiară. În condițiile abundenței de capitaluri disponibile în economie, cercurile industriale pot conveni între ele acordarea reciprocă de împrumuturi, uneori chiar ocolind băncile. Avantajele pentru creditori constau în faptul că primesc la aceste împrumuturi o dobândă superioară celei pe care ar fi primit-o în condițiile în care ar fi constituit un depozit bancar, în timp ce pentru debitori avantajele constau în faptul că dobânda plătită este mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o băncilor, formalitățile de îndeplinit sunt mai puține decât în cazul creditării bancare, primirea creditului este promptă etc.
Prelucrarea automată a informațiilor bancare, favorizată de dezvoltarea telecomunicațiilor, comprimă distanțele generate de timp și spațiu, permite creșterea volumului operațiunilor și serviciilor bancare, creșterea productivității muncii în sistemul bancar, însă prezintă și o serie de dezavantaje legate de ruptura ce intervine între bancă și client, de accentuarea fenomenului de fraudă. Evoluția tehnologiei bancare a culminat cu transferul informațiilor direct prin telecomunicații (banca la domiciliu) iar în anii `90 cu apariția băncilor prin Internet.
1.5. Organizarea Băncii Comerciale Române
Banca Comercială Română – S.A. (B.C.R. SA) funcționează în baza Hotărârii Guvernului României nr. 1011/1990 privind înființarea BCR – SA, a Hotărârii Guvernului nr. 1195/1990 privind organizarea BCR – SA și a Statutului acesteia, cu respectarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară.
BCR – SA este persoană juridică fiind organizată ca societate bancară pe acțiuni și are sediul central în București, B-dul Regina Elisabeta, nr. 5, Sector 3.
Banca are și poate înființa sucursale, filiale, agenții sau reprezentanțe în țară și străinătate, pe baza aprobării Consiliului de Administrație al băncii. Durata de activitate a băncii este de aproximativ 99 de ani de la data emiterii autorizației de funcționare a băncii de către Banca Națională a României cu posibilitatea extinderii acestei perioade.
Banca își încetează activitatea după regulile societăților comerciale la propunerea Consiliului de Administrație al băncii și aprobarea Adunării Generale a Acționarilor.
Banca poate hotărî fuziunea cu una sau mai multe societăți bancare, cu obligația întocmirii, la data fuzionării, a bilanțului, pe care îl va remite BNR. Banca va depune pentru înscrierea în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul Oficial hotărârea de fuzionare, împreună cu declarația de stingere a obligațiilor băncii, bilanțul și avizul BNR.
Fuziunea va avea efect de le trei luni de la publicarea în Monitorul Oficial, termen în care creditorii băncii pot face opoziție la judecătoria în raza căreia societățile fuzionate și-au fixat sediul central.
Banca se poate dizolva în următoarele situații:
imposibi8litatea realizării obiectului de activitate;
falimentul băncii;
când cel puțin jumătate din capitalul social, inclusiv fondul de rezervă a fost pierdut și Adunarea Generală a Acționarilor nu hotărăște completarea capitalului social sau reducerea lui la suma existentă;
când Adunarea Generală hotărăște în unanimitate dizolvarea băncii pentru alte motive.
Dizolvarea băncii trebuie comunicată BCR care va emite avizul de dizolvare.
Terții pot face opoziție împotriva dizolvării băncii în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, opoziția suspendă executarea hotărârii de dizolvare până la retragerea sau respingerea acesteia prin hotărâre a instanței judecătorești rămase definitivă.
După consemnarea oficială a dizolvării băncii, administratorii vor începe procedura de lichidare. Lichidarea și repartizarea patrimoniului social al băncii se poate face după obținerea avizului BNR.
Banca este în stare de faliment atunci când au încetat plățile pentru datoriile sale.
Falimentul se declară prin hotărâre judecătorească pronunțată după declarația băncii sau supă cererea unuia sau a mai multor creditori ori din oficiu. Declararea falimentului se pronunță de către instanțe din jurisdicția căreia banca își are sediul și se va administra conform prevederilor legale.
BCR – SA și-a început activitatea pe 1 decembrie 1990 pe baza pasivelor preluate de la BNR, acestea fiind stabilite prin protocol pe baza bilanțului de la 30 noiembrie 1990.
Capitalul social de înființare a fost subscris în totalitate de statul român în valoare de 12 miliarde lei, fiind reprezentate de 1.200.000 acțiuni de 10.000 fiecare.
BCR – SA are ca obiect principal de activitate atragerea și formarea de depozite bănești în lei și valută, de la persoane fizice și juridice din tară și străinătate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare, potrivit legii.
1.5.1. Structura organizatorică
Administrația centrală a BCR – SA are următoarea structură organizatorică (Fig.nr. 1):
Direcția de coordonare, trezorerie și titluri;
Direcția coordonării și scontului I ;
Direcția coordonării și scontului II;
Direcția coordonării și scontului pentru sectorul privat;
Direcția creditării pe termen mediu și lung;
Direcția relații bancare internaționale;
Direcția decontări externe comerciale;
Direcția decontări externe necomerciale;
Direcția contabilității externe;
Direcția de strategie și învățământ;
Direcția contabilității generale;
Direcția de informatică și telecomunicații interbancare;
Direcția operațiunilor cu numerar și de caserie,
Direcția de organizare și resurse umane;
Direcția de control;
Direcția juridică și contencios;
Direcția economică și secretariat;
Secretariatul Consiliului de Administrație și de protocol.
În stabilirea atribuțiilor și sarcinilor ce le revin, între compartimentele de mai sus se stabilesc relații funcționale și de cooperare.
Fig.nr. 1: Structura organizatorică a Centralei BCR
Organizarea unităților subordonate BCR – SA
BCR – SA are organizată, în teritoriu o rețea de unități compusă din: sucursale, filiale și agenții – unități fără personalitate juridică care funcționează în baza aprobării Consiliului de Administrație execută operații și prestează servicii bancare, conform prevederilor statutului, în limita competențelor stabilite de centrala băncii.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, unitățile teritoriale ale băncii au în structura organizatorică în funcție de volumul, diversitatea și complexitatea activității următoarele compartimente de lucru:
la sucursale: coordonare, trezorerie și operații cu numerar, creditare și scont, operațiuni valutare; conturi și viramente; informatică și decontări interbancare; contabilitate, operațiuni în contul bugetului de stat și secretariat-administrativ;
la filiale: creditare și scont; operațiuni valutare conturi și viramente, contabilitate informatică și decontări interbancare; secretariat-administrativ; casierie și operații cu metale prețioase; juridic și contencios;
la agenții: creditare și scont; conturi și viramente; casierie și operații cu metale prețioase.
Conducerea unităților subordonate-sucursală, filială, agenție este asigurată de:
Comitetul Director;
Director, director adjunct, contabil șef.
În cadrul sucursalelor, filialelor și agențiilor BCR – SA funcționează:
Comisia tehnico-economică (numai la sucursale);
Comisia pentru probleme sociale;
Comisia de examinare pentru încadrarea și promovarea personalului unității bancare.
Comisia tehnico-economică se organizează și funcționează potrivit Ordinului Președintelui BCR – SA, dat în aplicarea Decretului nr. 78/1973 și are sarcini cu privire la avizarea și analizarea, pentru sucursală și unitățile subordonate, a documentelor de investiții și reparații capitale, verificarea elementelor de fundamentare tehnico-economică și a soluțiilor propuse, pe care le transmite centrala băncii, în vederea aprobării de către Consiliul de Administrație.
Comisia pentru probleme sociale se organizează și funcționează potrivit deciziei directorului unității în conformitate cu prevederile Legii nr. 3/1997.
Comisia pentru programe sociale îndeplinește și funcția de comisie de pensii și asigurări sociale, iar procedura generală de lucru este cea prevăzută de regulamentul de organizare și funcționare a comisiilor de pensii și asigurări sociale și a comisiilor de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, aprobat prin Decretul nr. 217/1997.
Comisia de examinare pentru încadrarea și promovarea personalului funcționează și are atribuțiile stabilite potrivit Ordinului președintelui băncii privind reglementarea dreptului de competență în materie de personal.
În cadrul administrației centrale a BCR mai funcționează:
Comisia de propuneri pentru numirea în unele funcții de conducere din administrația centrală a băncii și unitățile subordonate;
Comitetul de risc.
Sucursala din Bihor a BCR – SA are organizate în teritoriu o rețea importantă de filiale și agenții, fără personalitate juridică, și anume:
Filiala Marghita;
Agenția Beiuș;
Agenția Ștei;
Agenția Aleșd;
Agenția Salonta.
În cadrul acestor filiale și agenții conducerea este asigurată de către Comitetul Director și de către directorul și contabilul șef care realizează conducerea curentă. La nivelul lor se constituie: comisia pentru probleme sociale și Comisia de examinare pentru încadrarea și promovarea unității bancare.
Structurile organizatorice ale sucursalelor, respectiv filialelor BCR, sunt prezentate în fig. nr.2, respectiv fig. nr.3.
Fig.nr. 2: Structura organizatorică a Sucursalei județene BCR
Fig.nr. 3: Structura organizatorică a Filialei BCR
1.5.2. Conducerea și administrarea BCR SA
Conducerea și administrarea BCR – SA sunt asigurate de:
Adunarea Generală a acționarilor;
Consiliul de Administrație;
Comitetul de direcție;
Președinte și vicepreședinți.
Adunarea generală a acționarilor
Conducerea BCR este asigurată de către Adunarea Generală a Acționarilor, care își desfășoară activitatea în baza prevederilor din statutul BCR, precum și a regulamentului propriu de funcționare.
AGA este organ deliberativ și hotărăște în problemele generale privind activitatea băncii. AGA este ordinară și extraordinară.
Adunarea generală ordinară a acționarilor se întrunește cel puțin o dată pe an și examinează și ia hotărâri cu privire la:
aprobarea sau modificarea bilanțului și contului de profit și pierdere, stabilirea dividendelor;
alegerea administratorilor și cenzorilor;
fixarea remunerației cuvenite administratorilor și cenzorilor pentru exercițiul în curs;
pronunțarea asupra gestiunii administratorilor și descărcarea acestora de gestiune pentru anul încheiat;
aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a programului de activități pentru exercițiul următor pe baza propunerilor Consiliului de administrație;
desființarea unora sau mai multora dintre unitățile băncii.
Adunarea generală extraordinară a acționarilor se întrunește ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre pentru:
prelungirea duratei societății;
mărirea, reducerea sau întregirea capitalului social;
participarea cu capital la societățile comerciale financiare și bancare;
schimbarea obiectului și formei societății;
mutarea sediului;
fuziunea cu alte societăți, dizolvarea anticipată a băncii;
emisiunea de obligațiuni, titluri de credit și alte înscrisuri de valoare;
modificarea Statutului băncii sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea Adunării generale extraordinare a acționarilor.
În perioada în care statul era acționar unic al băncii, atribuțiile legate de AGA se îndeplineau de către “împuterniciții mandatați să reprezinte interesele capitalului de stat”.
Interesele capitalului integral de stat al BCR – SA vor fi reprezentate de doi împuterniciți mandatați de Ministerul Finanțelor și un împuternicit mandatat de BNR.
Mandatarea se face pe bază de contract.
Consiliul de administrație
BCR – SA este administrată de Consiliul de administrație compus din Președintele și vicepreședinții băncii și membri numiți de AGA, pe un termen de 4 ani cu posibilitatea realegerii lor, pe alte perioade de către 4 ani.
Consiliul de administrație este un organ deliberativ și se întrunește cel puțin a dată pe lună sau ori de câte ori este necesar, la sediul băncii.
Supravegherea gestiunii Consiliului de administrație al băncii se realizează de către Comisia de cenzori, formată din trei membri și tot atâția supleanți care se aleg de către AGA pentru o perioadă de trei cu drept de realegere pe alte perioade de către trei ani.
Comitetul de direcție
Conducerea activității operative a băncii și asigurarea aducerii la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de administrație se realizează prin Comitetul de direcție căruia I se delegă o parte din competențele acestuia.
Comitetul de direcție este format din Președintele și de pr4eședinții băncii și membrii aleși de către administrator a căror remunerație este stabilită de Consiliul de administrație.
Președintele Consiliului de administrație conduce și Comitetul de direcție.
Comitetul de direcție examinează și ia hotărâri în limita competențelor acordate și răspunde față de Consiliul de administrație pentru actele îndeplinite de directorii executivi sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă acesta ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle sale.
La fiecare ședință a Consiliului de administrație, Comitetul de direcție prezintă registrul său de deliberări.
Conducerea curentă
Președintele BCR răspunde de desfășurarea în condiții bune, profitabile, a întregii activități a băncii, potrivit reglementărilor legale.
Vicepreședinții BCR îndeplinesc atribuțiile stabilite de Președinte, coordonează și controlează direcțiile din centrală și unitățile teritoriale care le-au fost repartizate, iau măsuri și răspund de activitatea acestora.
Directorii direcțiilor din administrația centrală a BCR organizează, conduc și răspund de întreaga activitate a direcției, în conformitate cu normele de conducere ale băncii, ale căror prevederi au legături cu activitatea direcției: răspund de asemenea, de administrarea și integritatea patrimoniului încredințat, folosirea rațională a forței de muncă și respectarea disciplinei și comportamentului salariaților din subordine; răspund de calitatea muncii salariaților din subordine, precum și de realizarea integrală și la timp a dispozițiilor conducerii băncii.
Consilierii din administrația centrală a BCR îndeplinesc atribuțiile și sarcinile stabilite de Președinte și elaborează materiale de analiză și sinteză pe baza cărora conducerea poate hotărî privind activitatea băncii.
1.5.3. Atribuțiile Băncii Comerciale Române SA
Banca efectuează operațiuni bancare și financiare în țară și străinătate, pentru contul său propriu, al clienților băncii – persoane fizice sau juridice, în numele unor instituții sau în colaborare cu acestea, precum și orice alte activități permise de reglementările legale în vigoare. În acest scop, banca are următoarele atribuții:
atrage depozite bănești la vedere și la termen de la persoane fizice și juridice, române sau străine, în lei sau valută, în vederea păstrării și fructificării lor;
acordă credite pe termen scurt, cu scadența de rambursare până la 12 luni, pentru activitățile de aprovizionare, producție, desfacere și prestări de servicii, precum și pentru consum gospodăresc și personal;
acordă credite pe termen mediu cu rambursare până la 5 ani și pe termen lung până la 25 ani, în condițiile stabilite de lege, cu asigurarea resurselor corespunzătoare;
efectuează operațiuni de schimb valutar, organizează și participă la licitații de devize, cumpără și vinde în țară sau străinătate valute străine, precum și titluri de valoare române sau străine;
acordă clienților săi credite în valută;
emite și primește cecuri sau alte documente de plată în lei și valută;
primește și emite garanții sau angajamente de plată străine, proprii sau ale terților, sau în favoarea acestora;
efectuează operațiuni de arbitrajare pe piețe sub formă de atragere și constituire de depozite la termen și la vedere, proprii și ale clienților;
poate avea calitatea de asociat sau acționar al unei societăți sau instituții bancare, comerciale, de producție, transporturi, asigurări, prestări servicii, precum și alte domenii permise de lege, în țară sau străinătate;
participă la tranzacții externe, financiare, de plăți și de credit;
încheie aranjamente de corespondent cu bănci și instituții financiare străine;
participă la organizații și organisme internaționale cu caracter financiar, bancar sau monetar;
efectuează operațiuni de încasări și plăți și alte servicii bancare pentru instituții finanțate de la buget sau autofinanțate;
efectuează operațiuni privind execuția de casă a bugetului statului, în limita mandatului primit;
efectuează operațiuni cu metale prețioase și obiecte confecționate din acestea și cu alte valori cu grad ridicat de lichiditate, în contul propriu sau al clienților săi;
efectuează pentru contul său propriu sau al clienților vânzarea de acțiuni, titluri sau înscrisuri, precum și răscumpărarea acestora;
cumpără, vinde, păstrează în custodie și administrează active monetare, execută transferuri, operațiuni de clearing și alte operațiuni de virament pe cont propriu sau pentru clienți;
efectuează operațiuni de consulting bancar la cererea unor investitori pentru investițiile de capital străin și românesc, în țară sau străinătate, pentru emiterea și lansarea pe piața românească sau străină a obligațiunilor de împrumuturi de stat sau particulare, pentru emiterea și lansarea de acțiuni, precum și orice alte activități de consulting;
asigură depozitarea și transportul cu mijloace proprii în condițiile legii a numerarului și a altor valori deținute de clienții săi;
efectuează orice operațiuni bancare în țară și străinătate.
CAP. II: INSTRUMENTE DE DECONTARE
2.1.Ordinul de plată
2.1.1. Definire și cadrul legal
Ordinul de plată este o dispoziție necondiționată, dată de către emitentul acesteia unei societăți bancare de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani. O astfel de dispoziție este considerată ordin de plată numai dacă plătitorul dispune de fondurile bănești necesare efectuării operațiunilor de transfer a fondurilor bănești și nu prevede ca plata să fie la cererea beneficiarului.
Cadrul legal care stabilește modul de utilizare a acestui instrument de decontare cuprinde:
Regulamentul nr. 8/1994 privind ordinul de plată;
Normele cadru nr. 15/1994;
Normele tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie ale Băncii Naționale a României;
Circulara nr. 12/1995 a BCR privind măsuri de punere în aplicare a reglementărilor privind ordinul de plată.
Ordinul de plată se poate utiliza atât de persoanele juridice, cât și de cele fizice cu cont deschis la bancă.
Completarea ordinului de plată se efectuează prin dactilografiere, cu pix sau cerneală de culoare albastră sau neagră.
2.1.2. Conținutul ordinului de plată
Ordinul de plată trebuie să conțină următoarele mențiuni obligatorii:
ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani, în cifre și litere, ordin clar și precis exprimat;
numele sau denumirea plătitorului, așa cum figurează în Registrul Comerțului în cazul persoanelor juridice sau în actul de identitate în cazul persoanelor fizice și numărul contului acestuia deschis la unitatea bancară inițiatoare, conform codificării acesteia;
numele sau denumirea beneficiarului și numărul contului acestuia deschis la unitatea bancară destinatară;
denumirea societății bancare inițiatoare;
denumirea societății bancare destinatare;
elementul care să permită autentificarea emitentului de către societatea bancară inițiatoare (semnătura emitentului sau a unei persoane recunoscute de societatea bancară receptoare ca împuternicită a emitentului);
denumirea de “ORDIN DE PLATĂ”, înscrisă clar și la vedere pe aceeași față a formularului ordinului de plată pe care se află înscrisă suma;
data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă și certă;
informații din care să se poată reconstitui șirul neîntrerupt al circulației ordinului de plată pe suport hârtie pe parcursul efectuării transferului-credit până la finalizarea acestuia.
TRANSFER-CREDIT se referă la o serie de operațiuni care începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată dat unei societăți bancare de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani și care se finalizează prin acceptarea ordinului de plată respectiv de către societatea bancară destinatară.
2.1.3. Obligațiile părților și principii de procedură
Obligațiile clientului plătitor (emitentului):
să prezinte băncii numai formulare aprobate de BNR;
să întocmească ordine de plată în numărul de exemplare cerut, completate cu toate mențiunile obligatorii;
să completeze, dacă este cazul, pe fața ordinului de plată, diferite mențiuni suplimentare necesare;
să emită ordine de plată numai în limita disponibilului din cont;
ordinele de plată să fie semnate de persoanele autorizate și ștampilate în cazul persoanelor juridice;
să respecte programul de ghișeu pentru depunerea actelor și ridicarea extrasului de cont.
Obligațiile băncii inițiatoare
Recepția ordinului de plată – este procedura prin care o societate bancară recunoaște că a primit spre autentificare, acceptare și executare un ordin de plată.
Ordinul de plată întocmit de emitent în trei exemplare (exemplarul nr.1 – alb – servește la debitarea contului emitentului și se arhivează la actele zilei, exemplarul nr.2 – roz – servește pentru creditarea contului beneficiarului la banca destinatară și se anexează la extrasul de cont al acestuia și exemplarul nr. 3 – vernil – se restituie plătitorului ca anexă la extrasul de cont) se prezintă la unitatea bancară inițiatoare.
În cazul în care ordinele de plată sunt însoțite de borderou, acesta se întocmește în două exemplare (unul pentru bancă, unul pentru plătitor).
Se verifică dacă ordinul de plată este complet și corect din punct de vedere al formei și conținutului.
Autentificarea ordinului de plată – este procedura de recunoaștere a persoanelor pe care emitentul ordinului de plată le autorizează să semneze autentic. Se efectuează de referentul de ghișeu prin confruntarea semnăturilor și a ștampilei înscrise în ordinul de plată cu cele din fișa specimenelor de semnături. Emitentul poate fi reprezentat și de alte persoane pe care le împuternicește prin procură autentică.
Acceptarea ordinului de plată – este procedura prin care unitatea bancară recunoaște valabilitatea ordinului de plată și se obligă să transfere fondurile bănești, după verificarea existenței disponibilului în contul plătitorului, cel puțin la nivelul ordinului de plată acceptat, la termenele și în condițiile impuse de emitent.
Acceptarea se atestă prin aplicarea ștampilei, a datei și a semnăturii referentului de ghișeu pe toate exemplare ordinului de plată. Dacă plătitorul nu are disponibil în cont sau nu sunt îndeplinite alte condiții, ordinul de plată se restituie emitentului.
Executarea ordinului de plată – este procedura prin care unitatea bancară inițiatoare debitează contul plătitorului și remite ordinul de plată în scopul transferării fondurilor bănești la beneficiar.
Ordinele de plată trebuie executate în ziua bancară în care au fost acceptate sau cel târziu în ziua bancară următoare. Dacă este indicată data plății, executarea are loc în ziua acceptării, cel mai târziu a doua zi bancară, indiferent dacă ziua plății este o zi mai îndepărtată.
Obligațiile băncii intermediare
Băncile intermediare intervin numai în cazul decontărilor interbancare, caz în care ordinele de plată se primesc telex sau letric și se pregătesc în vederea compensării.
Exemplarele nr.2 ale ordinelor de plată primite se remit prin agenții de compensare societăților bancare destinatare.
Pentru filiale sau agenții, exemplarele nr.2 ale ordinelor de plată se remit pe parcurs intrabancar numai electronic, în vederea acceptării sau refuzării lor, în maxim două zile lucrătoare de la data compensării lor.
Ordinele de plată primite pentru societăți bancare care au cont de corespondent la BCR nu vor fi introduse la compensare, acestea decontându-se direct, ca operațiuni locale.
Obligațiile băncii destinatare
În cazul în care beneficiarul și emitentul ordinului de plată au conturi deschise la aceeași unitate bancară, referentul de ghișeu administrator al contului beneficiarului primește exemplarul nr.2 al ordinului de plată de la administratorul contului plătitorului și procedează la acceptarea acestuia, verificând:
denumirea beneficiarului așa cum figurează la Registrul comerțului;
simbolul contului beneficiarului;
concordanța sumei înscrise în cifre și litere;
eventualele mențiuni suplimentare.
Ordinele de plată primite de la celelalte societăți bancare telex, letric sau electronic, se analizează de societatea bancară destinatară în vederea acceptării sau refuzării lor.
Pentru ordinele de plată acceptate, se creditează contul beneficiarului pe baza exemplarului nr.2 care se predă acestuia ca anexă la extrasul de cont.
Ordinele de plată refuzate sau neacceptate se restituie pe circuit intra sau interbancar și în funcție de modalitatea de decontare utilizată referentului de ghișeu care administrează contul plătitorului pentru a fi înapoiate emitentului, operațiunea de debitare a plătitorului anulându-se.
Ordinele de plată cuprinzând data plății P se vor înregistra într-un cont de ordine de plată nefinalizate, după care la data p se va credita contul curent al beneficiarului prin debitarea contului de ordine de plată nefinalizate.
Obligațiile clientului beneficiar
Clientul beneficiar va aduce la cunoștința băncii, în termen de două zile lucrătoare de la data ridicării extrasului de cont, orice neconcordanță apărută între sumele anexate.
Nerespectarea acestor proceduri atrage plata oricăror dobânzi sau penalități suportate de bancă începând cu a treia zi lucrătoare de la ridicarea extrasului de cont.
2.1.4. Soluționarea transferurilor-credit nefinalizate, eronate sau întârziate și finalizarea lor
În cazul în care un transfer-credit nu este finalizat, societatea bancară inițiatoare este obligată să returneze plătitorului suma primită de la acesta pe bază de ordin de plată prin creditarea contului plătitorului (după primirea fondurilor transferate de la celelalte societăți sau unități bancare participante la transferul-credit respectiv, împreună cu eventualele dobânzi de întârziere calculate). În cazul în care apar din partea plătitorului pretenții de dobânzi de întârziere, acestea vor fi achitate plătitorului de către societatea bancară inițiatoare, pentru perioada cuprinsă între începutul perioadei de executare și data returnării sumei.
În cazul în care un transfer-credit a fost finalizat dar suma înscrisă pe un ordin de plată emis de către o societate bancară emițătoare este mai mică, respectiv mai mare decât cea înscrisă pe ordinul de plată pe care l-a acceptat anterior în vederea executării, în primul caz respectiva societate este obligată să emită un ordin de plată pentru diferență, iar în al doilea caz societatea respectivă are dreptul să recupereze diferența de la beneficiar.
Pentru transferurile-credit întârziate, băncile participante datorează dobânzi de întârziere, care se vor recupera de la banca vinovată de aceste întârzieri.
O societate bancară receptoare care nu face o comunicare cu referire la :
neexecutarea ordinelor de plată datorită insuficienței fondurilor sau întârzierilor;
neexecutarea ordinelor de plată datorită lipsei sau insuficienței mențiunilor obligatorii;
existența fondurilor bănești în favoarea unui beneficiar identificabil care nu are cont deschis la aceasta;
este obligată să plătească emitentului ordinului de plată penalități pentru orice sumă primită de la acesta pentru perioada în care a reținut-o.
Un transfer credit este considerat finalizat atunci când societatea bancară destinatară acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului. În momentul în care transferul-credit este finalizat, societatea bancară destinatară devine obligată față de beneficiar pentru suma înscrisă pe ordinul de plată acceptat.
2.2. Cecul
2.2.1. Cadrul legal și tipuri de cecuri
Cecul este un instrument de plată, un înscris prin care trăgătorul, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiționat băncii sale care se află în poziția de tras, să plătească la prezentare o sumă de bani determinată unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în postura de beneficiar.
Cadrul legal pe baza căruia funcționează acest instrument de decontare cuprinde:
Legea nr. 83/1994 de modificare a legii nr. 59/1934 asupra cecului;
Normele cadru nr. 7/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cecuri;
Normele tehnice nr. 9/1994 privind cecul ale Băncii Naționale a României;
Circulara nr. 10 a Băncii Comerciale Române S.A. / 1995.
Tipuri de cecuri
Din punct de vedere al opțiunii trăgătorului exprimate cu ocazia emiterii cecului, acesta poate fi:
nominativ – are înscris numele beneficiarului, neputând fi transmis prin gir;
la ordin – este indicat numele și mențiunea “la ordin”, lipsa mențiunii pe cec se consideră “la ordin”; acesta poate fi transmis prin gir;
nu la ordin – nu poate fi transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare;
la purtător – conține mențiunea expresă “la purtător” și este plătibil oricui prezintă cecul.
După modul de încasare, cecul poate fi:
nebarat (obișnuit) – se poate plăti în numerar sau în cont fără restricții, la dorința beneficiarului, cu suma indicată;
barat – utilizat pentru plata în cont bancar, se prezintă în vederea remiterii spre încasare numai la banca ce deservește posesorul.
certificat – este certificat în prealabil de bancă privind existența disponibilului în cont;
de călătorie – este destinat înlocuirii banilor lichizi în efectuarea plăților pentru călătorii, în numerar. Este instrumentul de plată prin care trăgătorul condiționează plata acestuia de identitatea celor două semnături puse pe cec de cumpărător: prima semnătură în momentul procurării acestuia de la bancă, a doua în momentul achitării contravalorii unor bunuri sau servicii. Este tipărit în sumă fixă, fiecare filă de cec conținând pe fața ei (recto) valoarea pretipărită, exprimată în cifre și litere.
În funcție de părțile angajate în derularea plăților:
cec personal – tras de o persoană fizică sau juridică asupra unei bănci;
circular (bancar) – este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităților sale bancare sau asupra altor bănci.
2.2.2. Părțile emitente și crearea cecului
Părțile implicate în emiterea unui cec sunt:
trăgătorul – este persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui cont bancar care va fi debitat când cecul va fi plătit;
beneficiarul – este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un terț sau însuși trăgătorul, dacă are nevoie de numerar;
trasul – este întotdeauna banca unde trăgătorul își are deschis contul. Trasul este un prestator de servicii, el va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în contul său.
Inițiativa creării cecului aparține trăgătorului care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiționat acesteia care se află în poziție de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în poziție de beneficiar.
Procurarea carnetelor de cecuri se efectuează în mod centralizat de către Banca Comercială Română (BCR), care le distribuie către toate unitățile teritoriale din subordine. Clienții BCR pot cumpăra carnete de cecuri de la ghișeele unității bancare unde își au deschise conturile, plata contravalorii acestora făcându-se din contul de disponibilități al solicitantului sau prin achitarea în numerar.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un client pentru a putea cumpăra cecuri de la unitățile BCR sunt:
să nu figureze în interdicție bancară;
să fie client cunoscut de bancă (dacă este un client nou i se recomandă utilizarea altor modalități de plată până când acesta se va familiariza cu regulamentele băncii);
contul curent pentru care se solicită file de cec să prezinte rulaj, fluxul încasărilor și plăților să reflecte o situație stabilă a clientului;
în cazul unui client care a figurat în interdicție bancară și a cărui sancțiune a expirat, pentru o perioadă de 3-6 luni acesta poate beneficia doar de file de cec certificate de către bancă, cu blocarea în prealabil a sumei în cont. În această perioadă clientul trebuie să dovedească băncii că s-a reabilitat și eliberarea de file de cec către acesta nu prezintă riscuri pentru bancă.
Pentru a cumpăra cecuri clientul completează “Comandă pentru cumpărare cec” în două exemplare, care trebuie să cuprindă: denumirea băncii trase și adresa, denumirea și adresa trăgătorului, simbolul contului clientului, codul băncii trăgătorului.
Referentul de ghișeu are următoarele obligații:
identificarea persoanelor care solicită cumpărarea carnetului de cec pe baza actelor de identitate;
verificare datelor înscrise pe comandă cu fișa specimenelor de semnături existente la dosarul clientului;
verificarea informațiilor din Centrala Incidentelor de Plăți;
semnarea și ștampilarea ambelor exemplare ale comenzii pe care le prezintă șefului de serviciu pentru contrasemnare;
dacă plata carnetelor de cec se face prin virament, verifică îndeplinirea condițiilor de formă și fond de ordinul de plată întocmit de clientul cumpărător în patru exemplare, după care semnează și ștampilează ordinul de plată.
Casierul care eliberează carnetele de cec are următoarele obligații:
înscrierea pe comandă a tipului de cec;
înscrierea cantității cumpărate;
înregistrarea filelor de cec vândute fie într-un registru special, fie într-un fișier special, mai ales a seriei și numărului acestora;
verificarea identității persoanei care ridică cecurile;
pretipărirea filelor de cec care constă în aplicarea ștampilelor conținând informații despre banca emitentă a filei de cec și despre clientul cumpărător: numele băncii emitente, adresa și codul băncii, numele, adresa și codul fiscal al firmei cumpărătoare, numărul de cont al clientului.
În toate redactările cecul trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii dispuse de lege care să satisfacă cerințele suficientei informații:
denumirea de cec trecută în însuși textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu;
ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani;
numele celui care trebuie să plătească (tras);
arătarea locului unde plata trebuie făcută;
arătarea datei și a locului emiterii;
semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
2.2.3. Circuitul și plata cecului
Circuitul local sau intrajudețean al cecului
Clientul beneficiar și clientul plătitor au conturi curente deschise la unități bancare situate în reședința de județ (circuit local) sau în același județ (circuit intrajudețean) și care aparțin unor societăți bancare diferite.
În acest caz operațiunea se desfășoară astfel:
a. Clientul beneficiar remite cecul unității bancare la care are deschis cont curent.
b. Unitatea bancară inițiatoare completează cecul la rubrica “Compensabil la…” cu numele județului în care sunt situate cele două unități bancare.
Unitatea bancară inițiatoare (prezentatoare) prezintă cecul unității bancare destinatare (primitoare), fără a-l introduce în compensare, la sucursala Băncii Naționale a României Bihor.
Unitatea bancară destinatară debitează contul clientului plătitor cu suma aferentă cecului acceptat.
a. Unitatea bancară inițiatoare (prezentatoare) introduce scriptic în compensare cecul la sucursala BNR Bihor.
b. Unitatea bancară destinatară (primitoare) acceptă sau refuză, prin compensare, la sucursala BNR Bihor cecul prezentat anterior de unitatea bancară inițiatoare (prezentatoare).
Unitatea bancară inițiatoare creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat de către unitatea bancară destinatară.
Circuitul interjudețean al cecului
Clientul beneficiar și clientul plătitor au conturi curente deschise la unități bancare situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite.
Cazul I: societatea bancară inițiatoare dispune de o unitate bancară în județul de destinație.
a. Clientul beneficiar remite cecul unității bancare la care are deschis cont curent.
b. Unitatea bancară inițiatoare completează cecul la rubrica “Compensabil la…” cu numele județului de destinație.
Unitatea bancară inițiatoare trimite cecul, prin rețeaua intrabancară, unității bancare prezentatoare (din județul de destinație).
Unitatea bancară prezentatoare prezintă cecul unității bancare destinatare (primitoare), fără a-l introduce în compensare, la sucursala Băncii Naționale a României din județul de destinație.
Unitatea bancară primitoare-destinatară, după verificarea cecurilor, debitează contul clientului plătitor cu suma aferentă cecului acceptat.
a. Unitatea bancară prezentatoare introduce scriptic în compensare cecul la sucursala BNR din județul de destinație.
b. Unitatea bancară primitoare-destinatară acceptă sau refuză la compensare, la sucursala BNR din județul de destinație, cecul prezentat anterior de unitatea bancară prezentatoare.
Unitatea bancară prezentatoare (din județul de destinație) transmite unității bancare inițiatoare (din județul de inițiere) date privind cecul acceptat la compensare de către unitatea bancară primitoare-destinatară.
Unitatea bancară inițiatoare creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat de către unitatea bancară destinatară.
Cazul II: Societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație și societatea bancară destinatară dispune de o unitate bancară în județul de inițiere.
a. Clientul beneficiar remite cecul unității bancare la care are deschis cont curent.
b. Unitatea bancară inițiatoare completează cecul la rubrica “Compensabil la…” cu numele județului de inițiere.
Unitatea bancară inițiatoare (prezentatoare) prezintă cecul unității bancare primitoare, fără a-l introduce în compensare, la sucursala Băncii Naționale a României din județul respectiv.
Unitatea bancară primitoare trimite cecul, prin rețeaua interbancară, unității bancare destinatare.
Unitatea bancară destinatară, după verificarea cecurilor, debitează contul clientului plătitor cu suma aferentă cecului acceptat.
Unitatea bancară destinatară transmite unității bancare primitoare din județul de inițiere date privind cecul care urmează a fi acceptat la compensare.
a. Unitatea bancară inițiatoare-prezentatoare introduce scriptic în compensare cecul la sucursala BNR din județul de inițiere.
b. Unitatea bancară primitoare acceptă sau refuză la compensare, conform datelor primite de la unitatea bancară destinatară, cecul prezentat anterior de unitatea bancară inițiatoare (prezentatoare).
Unitatea bancară inițiatoare creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat de către unitatea bancară destinatară.
Cazul III: Societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație și societatea bancară destinatară nu dispune de o unitate bancară în județul de inițiere.
a. Clientul beneficiar remite cecul unității bancare la care are deschis cont curent.
b. Unitatea bancară inițiatoare completează cecul la rubrica “Compensabil la…” cu înscrisul “Centrala BNR”.
Unitatea bancară inițiatoare trimite cecul, prin rețeaua intrabancară, centralei societății bancare prezentatoare, la București.
Centrala societății bancare prezentatoare prezintă cecul centralei societății bancare primitoare, fără a-l introduce în compensare, la Centrala BNR.
Centrala societății bancare primitoare trimite cecul, prin rețeaua intrabancară, unității bancare destinatare.
Unitatea bancară destinatară, după verificarea cecului, debitează contul clientului plătitor cu suma aferentă cecului acceptat.
Unitatea bancară destinatară transmite centralei societății bancare primitoare date privind cecul care urmează a fi acceptat la compensare.
a. Centrala societății bancare prezentatoare introduce scriptic în compensare cecul la Centrala BNR.
b. Centrala societății bancare primitoare acceptă sau refuză prin compensare la Centrala BNR cecul prezentat anterior de centrala societății bancare prezentatoare.
Centrala societății bancare prezentatoare transmite unității bancare inițiatoare date privind cecul acceptat la compensare de către unitatea bancară destinatară.
Unitatea bancară inițiatoare creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat de către unitatea bancară destinatară.
Plata cecului
Termenele de prezentare la plată a cecurilor emise, plătibile în România, sunt:
8 zile dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis;
15 zile dacă cecul este plătibil între localități diferite;
30 zile în cazul cecului circular.
Termenele de prezentare la plată a cecurilor se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului de către trăgător.
Un cec va putea fi onorat de către tras și în cazul în care termenul său de prezentare a expirat, cu condiția ca trăgătorul să nu fi revocat ordinul de plată privind cecul respectiv.
Un cec va putea fi revocat în interiorul termenului de prezentare la plată numai în cazul pierderii sau furtului instrumentului respectiv.
Cecul prezentat la unitățile bancare în vederea încasării trebuie să fie completat lizibil și fără prescurtări cu toate elementele cerute de formular înscrise cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere.
Suma de plată trebuie să fie indicată atât în cifre cât și în litere și fără alterații ale textului în cifre sau litere. În cazul diferențelor între sumele înscrise în cifre și litere, se ia în considerare suma înscrisă în litere. Dacă pe cec sunt înscrise mai multe sume, în cifre sau litere, suma de plată se consideră cea mai mică.
Posesorul cecului poate prezenta cecul în vederea încasării:
direct la unitatea bancară trasă pentru încasare în numerar sau în cont.
În cazul în care posesorul cecului optează pentru încasarea sumei în numerar, acesta va prezenta cecul referentului de ghișeu care, după verificarea de formă și fond va semna pe fața cecului și va aplica ștampila dreptunghiulară, prezentând cecul șefului de serviciu pentru contra-semnare, prin care se atestă că cecul poate fi plătit. Cecul se va înregistra de referentul de ghișeu în jurnalul de casă și apoi se va remite pe cale internă casieriei, pentru efectuarea plății.
Pe fila de cec casierul va aplica ștampila cu mențiunea “ACHITAT”, va menționa monetarul sumei pe plătite pe verso-ul cecului sau pe un adaos la acesta și va achita suma în numerar posesorului, care va semna de primirea banilor pe verso-ul cecului.
În cazul în care posesorul solicită încasarea cecului prin cont, acesta va introduce filele de cec în bancă însoțite de un borderou de încasare întocmit în trei exemplare, borderou care se întocmește distinct pentru fiecare plătitor din contul căruia urmează a se încasa cecurile prezentate.
b) la unitatea bancară care deservește posesorul, caz în care cecul poate fi încasat numai în cont. În această situație posesorul va introduce filele cec în banca ce îl deservește, în vederea încasării în cont, însoțite de un borderou de încasare întocmit de acesta în trei exemplare.
Referentul de ghișeu are obligația, la primirea filei de cec în vederea decontării, să verifice următoarele:
verificarea autenticității filelor de cec;
verificarea îndeplinirii condițiilor de formă și a cerințelor privind elementele obligatorii pe care să le conțină;
confruntarea semnăturii și amprentelor ștampilei trăgătorului existente pe cec cu cele din fișa specimenelor de semnături de la bancă;
verificarea prezentării la plată a cecurilor în termenele stabilite de lege, iar în cazul expirării acestora verificarea dacă trăgătorul nu a revocat ordinul de a se plăti cecul respectiv;
verificarea existenței în contul de depozit a disponibilului necesar pentru plata cecului.
În cazul în care disponibilul din contul trăgătorului este insuficient pentru plata integrală a cecului, unitățile teritoriale ale BCR pot achita parțial cecul, făcând mențiunea “achitat parțial suma de ….. lei” pe fața cecului, pentru a certifica valabilitatea instrumentului numai pentru suma rămasă de achitat. Beneficiarul căruia I s-a făcut o plată parțială trebuie să elibereze băncii care a eliberat suma o chitanță separată pentru plata respectivă, cecul fiind restituit posesorului pentru a face dovada că cecul este valabil numai pentru restul sumei.
2.2.4.Situații specifice operațiunilor cu cecuri
Cecurile cuprinzând sau nu mențiunea “la ordin “ pot circula prin gir.
Girul este un act prin care posesorul cecului numit girant transferă altei persoane numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe instrumentul de plată odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din cecul astfel redactat și completat, în vederea achitării unei terțe obligații.
Cecurile cuprinzând mențiunea “nu la ordin” sau o expresie echivalentă sunt transmisibile numai sub forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinară.
Cesiunea de creanță este operațiunea prin care creditorul numit cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar, care va deveni astfel creditor în locul său și care va putea încasa de la debitor creanța cedată.
Mențiunile privind circulația cecului prin gir se fac de regulă pe spatele cecului (verso), ceea ce face ca operația de girare să mai poarte și denumirea de andosare. De asemenea girul poate fi scris pe un adaos al cecului (“foaie de prelungire” sau “allonge”).
Cecul poate fi girat în folosul trăgătorului sau al oricărui alt obligat prin instrumentul respectiv. Aceste persoane care devin astfel giratari pot gira la rândul lor cecul.
Girul trebuie să fie necondiționat, neținându-se seama de nici o eventuală condiționare a girului înscrisă pe cec.
Girul parțial este nul, cecul fiind indivizibil, nu se poate admite ca o parte a creanței să aparțină girantului, iar cealaltă parte giratarului. De asemenea este nul girul trasului, deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul negarantând plata.
Girul poate fi “în plin” sau “în alb”. Girul “în plin” presupune declarația girantului semnată și datată de el, cuprinzând ordinul adresat trasului de a plăti unei anumite persoane indicate de girant. Girul “în alb” este format numai din semnătura girantului înscrisă pe spatele cecului sau pe adaosul acestuia, permițând posesorului cecului să-l transmită fără a lua nici o răspundere asupra sa, deoarece numele său nu figurează pe cec.
Girantul răspunde față de giratar și de posesorii ulteriori ai cecului pentru plata acestuia, în caz de neplată la prezentare din partea trasului.
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval, pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din sumă.
Avalul este o garanție personală prin care o persoană denumită avalist, adică cel care dă avalul, garantează obligația asumată de una dintre persoanele obligate prin cec, direct sau pe cale de regres, persoană denumită avalizat, pentru toată suma menționată pe cec sau pentru o parte din ea.
Avalul poate fi dat fie de către o terță persoană, fie de către un semnatar al cecului, altul decât trăgătorul. Girantul poate da un aval, deoarece el este obligat numai față de posesorii care dobândesc cecul ulterior girului său.
Avalul poate fi dat printr-o simplă semnătură a avalistului pusă pe fața cecului, pe spatele cecului (caz în care pentru a nu fi confundat cu girul este necesară pe lângă semnătura avalistului una din expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție”), sau pe un adaos al cecului.
Avalul nu poate fi condiționat în nici un mod, nu poate aduce schimbări privind elementele datoriei garantate și nu poate cuprinde clauze incompatibile cu natura sa.
Avalistul trebuie să indice persoana pentru care dă avalul. În cazul în care nu este indicată această persoană, se prezumă că avalul este dat pentru trăgător, ca fiind persoana care eliberează de răspundere cel mai mare număr de persoane obligate.
În cazul în care se urmărește ca cecul să poată fi plătit de tras doar unei societăți bancare sau unui client al trasului, acesta se barează.
Bararea constă în două linii paralele verticale sau oblice imprimate mai îngroșat decât orice alte linii de pe cec, plasate oriunde pe fața instrumentului.
Bararea poate fi:
generală, când între cele două linii nu apare nici un înscris sau se face mențiunea “societate bancară”, iar cecul barat cgeneral poate fi plătit numai unei societăți bancare sau unui client al societății bancare aflate și în poziția de tras pe instrumentul respectiv;
specială, având înscrisă între cele două linii denumirea băncii care urmează să încaseze plata, un cec cu barare specială putând fi deci plătit numai societății bancare a cărei denumire se află trecută între cele două linii paralele trasate pe fața instrumentului respectiv.
Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător sau în cursul circulației acestuia, de către oricare dintre posesorii cecului respectiv.
Bararea generală poate fi transformată în barare specială prin redactarea denumirii unei societăți bancare între cele două linii paralelel, însă bararea specială nu poate fi transformată în barare generală.
Cecul cu barare generală poate circula prin girare și este valabil în posesia ultimului deținător.
Cecul barat intră în compensarea interbancară a plăților, potrivit prevederilor Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 10/1994.
Posesorul cecului (beneficiarul sau ultimul giratar într-un șir neîntrerupt de giruri) poate exercita dreptul de regres împotriva trăgătorului și a celorlalți obligați dacă cecul este prezentat la plată în termenul legal și nu este plătit, indiferent de motivul refuzului, iar dovada refuzului de plată poate fi făcută prin una din următoarele modalități:
printr-un act autentic (protest);
printr-o declarație a trasului datată, scrisă și semnată de acesta pe cec, prin care se indică ziua prezentării la plată a instrumentului respectiv;
printr-o confirmare oficială datată a unei case de compensații, prin care se arată că cecul a fost adus spre compensare în termen util, dar nu a fost plătit.
Executorul judecătoresc constată public refuzul la plată contra emitentului și încheie actul de protest care conține:
data protestului;
numele celui care a cerut protestul;
numele celui contra căruia s-a făcut protestul;
locul protestului; somația de plată.
Protestul trebuie introdus înaintea expirării termenului legal de prezentare a cecului. Dacă cecul este prezentat la plată băncii trase și refuzat la plată în ultima zi a termenului legal de prezentare, protestul se poate introduce în prima zi lucrătoare după expirarea acestui termen.
Înregistrarea protestelor se face:
la judecătorii – Registru special;
la Camera de Comerț și Industrie – Tabel cu protestele de neplată;
la Banca Națională a României – Centrala Incidentelor de Plăți.
Toate persoanele care în orice calitate s-au obligat prin cec sunt responsabile solidar în ceea ce privește plata cecului respectiv, cu toate că obligațiile sunt asumate în momente diferite.
Oricare semnatar care a plătit cecul poate cere pe cale de regres împotriva oricăruia dintre obligați următoarele:
suma indicată în textul cecului și neplătită;
dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării;
cheltuielile de protest, cele aferente notificărilor sau alte cheltuieli justificate.
2.3. Cambia și biletul la ordin
2.3.1.Cadrul legal și crearea cambiei
Cadrul legal cu referire la cambie și bilet la ordin cuprinde:
Legea nr. 59/1934 asupra Cambiei și Biletului la Ordin modificată prin Legea nr. 83/1994;
Normele cadru nr. 6/8.08.1994 ale B.N.R.;
Circulara Băncii Comerciale Române nr. 11/1995.
Cambia reprezintă un titlu de credit negociabil și instrument de plată, care exprimă obligația debitorului (tras) de a plăti la vedere sau la termen o sumă de bani determinată la o dată fixă unei persoane numită beneficiar, la ordinul unei persoane numită trăgător (creditor).
Biletul la ordin este un instrument de plată și titlu de credit negociabil prin care o persoană numită subscriitor sau emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane numită beneficiar, în calitate de creditor, o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare
Obligația emitentului unui bilet la ordin este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii, în sensul că se obligă personal și în mod necondiționat să plătească la scadență suma înscrisă pe titlu.
Crearea cambiei
Cambia poate fi creată:
– la ordinul trăgătorului însuși care este și beneficiarul;
– trasă asupra trăgătorului care este și tras;
– trasă pentru contul unui terț.
Trăgătorul poate fi în același timp și beneficiar al cambiei în situația în care vrea să-și recupereze direct o creanță a sa de la debitor.
În anumite cazuri trăgătorul poate fi tras atunci când se obligă prin cambie să plătească beneficiarului o sumă de bani la o anumită dată.
Beneficiarul cambiei poate fie să încaseze suma înscrisă în cambie, fie prin girarea acesteia să-și achite alte obligații ale sale.
Tot ceea ce prezentăm în continuare cu referire la cambie este valabil și pentru biletul la ordin.
Cambia trebuie să cuprindă următoarele elemente:
Denumirea de cambie trecută în textul titlului;
Ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată;
Numele celui care trebuie să plătească (tras);
Arătarea scadenței;
Arătarea locului unde plata trebuie făcută;
Numele celui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
Arătarea datei și a locului emiterii;
Semnătura celui care emite cambia (trăgător).
În momentul prezentării la plată, lipsa următoarelor elemente atrage nulitatea cambiei:
Denumirea de cambie;
Ordinul necondiționat, imperativ “plătiți”;
Numele sau denumirea trasului;
Beneficiarul;
Numele sau denumirea celui care emite cambia.
Pot lipsi, fără a atrage nulitatea cambiei, următoarele elemente:
Scadența, caz în care cambia se consideră plătibilă la vedere);
Locul de plată, caz în care se ia în considerare locul înscris lângă numele trasului, respectiv adresa acestuia);
Locul emiterii, caz în care acesta va fi cel indicat lângă numele trăgătorului).
Între trăgător și beneficiar poate să nu existe o relație directă, între ei interpunându-se un terț, care nu este expres indicat pe cambie, dar față de care trăgătorul are o obligație de plată.
Cambia poate fi domiciliată, atunci când trăgătorul, cu ocazia emiterii, fie trasul cu ocazia acceptării cambiei, pot să indice ca loc al plății domiciliul unui terț din aceeași localitate cu trasul sau din altă localitate. Clauza domicilierii poate fi înscrisă pe cambie numai de către trăgător sau de către tras, domicilierea făcută de către un girant considerându–se inexistentă.
Completarea mențiunilor de pe o cambie emisă în alb de către posesorii succesivi nu poate depăși 3 ani de la data reală a emiterii cambiei, astfel încât la momentul prezentării la plată, să conțină în mod obligatoriu toate elementele cerute de lege și să aibă completat numele ultimului posesor.
Pe cambie se poate indica o clauză referitoare la faptul că suma înscrisă pe cambie este purtătoare de dobândă și nivelul (%) acesteia pe an și data de la care curge.
2.3.2. Acceptarea, girarea, scontarea și avalizarea cambiei
Acceptarea cambiei este operația prin care trasul se obligă să plătească la scadență suma înscrisă pe cambie posesorului legitim al titlului și poate fi făcută oricând, dar nu mai târziu de data scadenței.
Prezentarea la acceptare a cambiei va fi făcută în cadrul termenului stabilit pentru aceasta de trăgător sau în lipsa acestei mențiuni, prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, până cel mai târziu chiar în ziua scadenței.
După acceptarea cambiei de către tras acesta devine obligatul principal (debitorul) într–o relație cambială.
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:
Obligatorie, când trăgătorul sau unul din giranți prevăd în mod expres aceasta sau când cambia este plătibilă la un anume termen (timp de la vedere) deoarece de la data prezentării la acceptare curge termenul pentru scadență;
Interzisă, când trăgătorul menționează expres acest lucru, cambia devenind astfel neacceptabilă.
Facultativă, dacă nu există o explicație specială în sens contrar în text (mențiunea acceptării obligatorii sau mențiunea neacceptabilă).
Acceptarea se poate face:
pe fața cambiei, fiind suficientă numai semnătura;
pe spatele titlului, caz în care semnătura trasului va fi însoțită de una din mențiunile “acceptat”, “voi plăti”, “voi onora”, pentru a nu se confunda cu girul.
Acceptarea trebuie să fie datată cuprinzând anul, luna, ziua, pentru cambiile plătibile la un anumit termen de la vedere și pentru acele cambii în care trăgătorul sau girantul stabilesc un termen de prezentare la acceptare. În cazul în care trasul refuză să dateze acceptarea, posesorul cambiei este obligat să constate data prezentării sale printr-un protest de nedatare, ca unic mijloc de a proba data acceptării.
Acceptarea trebuie să fie necondiționată, modificarea mențiunilor cuprinse în cambie, cu excepția celei referitoare la sumă, considerându-se refuz la acceptare.
O cambie neprezentată la acceptare sau neacceptată de către tras nu se poate deconta prin unitățile B.C.R. O astfel de cambie se poate încasa doar prin prezentare directă la tras, evitând circuitul bancar.
Girarea cambiei este operația prin care posesorul unui titlu numit girant, transferă altei persoane, numită giratar, o dată cu predarea titlului toate drepturile decurgând din acesta pentru achitarea unei terțe obligații.
Cambiile cuprinzând sau nu mențiunea “la ordin” pot circula prin gir.
Cambiile cuprinzând mențiunea “nu la ordin” sau o expresie echivalentă sunt transmisibile numai sub forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinară (operațiune prin care creditorul numit cedent transmite dreptul său de proprietate asupra cambiei altei persoane numite cesionar).
Girul trebuie să fie necondiționat, orice gir parțial este nul.
Girul transmite proprietatea titlului. Posesorul legitim al titlului este ultimul dintr-o serie neîntreruptă de giruri.
Girul poate fi:
în plin, care reprezintă declarația girantului semnată și datată, cuprinzând ordinul adresat debitorului principal de a plăti persoanei indicate de girant (deci cuprinde trei elemente obligatorii: semnătura girantului, numele giratarului și data girării);
în alb, fiind format numai din semnătura girantului.
Scontarea cambiei reprezintă:
încasarea cambiei înainte de scadență la banca beneficiarului acesteia cu cedarea unei părți din valoarea titlului în favoarea băncii.
cedarea cambiei în favoarea băncii cu toate drepturile ce decurg din aceasta, banca urmând să o încaseze la scadență.
reprezintă de asemenea o modalitate prin care posesorul cambiei își poate procura prin gir banii înainte de scadență.
Unitățile teritoriale ale Băncii Comerciale Române – S. A. vor putea primi la scont cambii care pe lângă respectarea tuturor cerințelor legale de formă și fond îndeplinesc și următoarele condiții cumulative:
posesorul cambiei (beneficiarul sau ultimul giratar) să fie client al Băncii Comerciale Române;
cambia să fie acceptată legal la plată;
intervalul de timp dintre momentul prezentării la scont și scadența cambiei să nu depășească un an;
în situația în care trasul (acceptantul) este client al altei societăți bancare, cambia va putea fi admisă la scont numai dacă este avalizată de societatea bancară care-l deservește pe tras și aceasta este agreată de Banca Comercială Română – S. A;
cambia să fie corect și complet întocmită.
Pentru obținerea unui scont de la o unitate B.C.R., posesorul legal al cambiei sau biletului la ordin (beneficiarul, ultimul giratar) va întocmi o cerere de scontare în două exemplare pe care o va depune la bancă împreună cu titlul. Prin aceasta posesorul se angajează să plătească băncii taxa scontului egală cu dobânda la termenele pe termen scurt. În maxim 7 zile lucrătoare banca va da răspunsul solicitantului (admis / respins) la scont. Concomitent, are loc înscrierea cambiei sau biletului la ordin în “registrul cambiilor sau biletelor la ordin primite la scont”, care se ține la serviciul credite.
În cele 7 zile lucrătoare pe care banca le are la dispoziție pentru a lua decizia, aceasta va analiza situația economico-financiară a trasului (prin participarea serviciului credite de la sediul băncii trasului dacă acesta este client B.C.R. Concomitent are loc și o analiză a situației economico-financiare a beneficiarului solicitant al contului.
Dacă trasul are contul la o altă societate bancară și aceasta are o convenție încheiată cu B.C.R., în acest sens, este necesar avalul integral la acestei bănci dat integral în favoarea trasului acceptant.
În urma analizei efectuate, dacă situația economică a trasului este favorabilă, se girează cambia în favoarea băncii prin înscrierea pe verso a girantului – posesorul cambiei, giratarului – banca la care s-a cerut scontarea, data girării și semnătura girantului.
Din acest moment titlul este hârtie de valoare în posesia băncii și se depune în tezaurul băncii cu proces verbal de predare-primire.
Ofițerul de credite care a acceptat scontul trebuie să ceară la scadență încasarea cambiei sau biletului la ordin; în acest sens va remite cambia sau biletele la ordin însoțite de borderoul cambiilor sau biletele la ordin remise pentru încasare întocmit în 3 exemplare (un exemplar rămâne la banca beneficiarului, unul la tras ca act de debit, unul se întoarce ca act de credit la banca de la care a plecat).
Circuitele de încasare și compensare ale cambiilor și biletelor la ordin sunt similare cu cele ale cecurilor.
Dacă la scadență în contul trasului nu există disponibil la scadență, banca beneficiarului se va îndrepta pe calea protestului împotriva acestuia dacă nu există un aval dat pe titlu, și împotriva avalistului atunci când acesta este dat anterior scontării.
Avalizarea cambiei este o garanție personală dată de o persoană denumită avalist, care garantează obligația unuia dintre obligații cambiali numit avalizat pentru suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea.
Mențiunea de avalizare se poate menționa:
pe fața cambiei la rubrica “AVALIZAT”, completându-se numele sau denumirea avalistului și semnătura acestuia, numele sau denumirea avalizatului, precum și data la care s-a dat avalul;
pe spatele titlului, caz în care pe lângă elementele menționate mai sus trebuie să apară expres, pentru a nu fi confundat cu girul, mențiunea “pentru aval”;
pe o alonje a cambiei, realizându-se în același mod ca și pe spatele titlului.
2.3.3. Scadența și plata cambiei
Scadența este data calendaristică certă sau termenul maxim la care cambia este exigibilă și trebuie plătită.
Scadența unei cambii poate fi:
la vedere, caz în care cambia este plătibilă la cerere, la prezentare, în interiorul termenului legal de un an de la data emiterii sale, sau în termenul convențional stabilit de trăgător, termen ce poate fi modificat de trăgător în sensul reducerii sau prelungirii ori de girant numai în sensul reducerii;
la un anumit timp de la vedere, indicat în unități de timp (zile, săptămâni, luni sau ani) de la “vedere”, adică de la prezentarea pentru acceptare, sau în cazul neacceptării de la data protestului pentru neacceptare sau nedatare;
la un anumit timp de la data emiterii, situație în care calculul termenului începe cu ziua următoare datei emiterii, acesta fiind exprimat în zile, săptămâni, luni sau ani de la data emiterii;
la o dată fixă (an, lună, zi), fiind posibilă scrierea cu litere sau cu cifre, fiind acceptate și prescurtările uzuale.
Posesorul cambiei cu scadența la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la data emiterii sau la o dată fixă trebuie să ceară plata cambiei în ziua scadenței sau în cel mult două zile lucrătoare după scadență.
Cambia cu scadența nescrisă este considerată plătibilă la vedere.
Scadența trebuie să fie unică, certă și posibilă, titlul cu scadențe succesive, imposibile sau anterioare emiterii fiind nul.
Plata cambiei trebuie să se efectueze fie în ziua în care este plătibilă, fie în una din cele două zile lucrătoare care urmează.
Efectele plății unei cambii la scadență sunt următoarele:
numai plata la scadență stinge obligația trasului. O plată efectuată înainte de scadență unui posesor nelegitim nu stinge obligația trasului de a plăti cambia la scadență aceluia care s-ar dovedi că are dreptul legal sa o încaseze;
posesorul cambiei nu poate fi silit să primească plata înainte de scadență;
orice acțiuni rezultând din cambie împotriva acceptantului se prescriu în termen de trei ani socotiți de la data scadenței;
trăgătorul răspunde de acceptarea și plata cambiei.
Posesorul cambiei prezintă, de regulă, titlul de plată la data scadenței direct la locul și adresa indicată pentru plată, însă poate prezenta titlul la plată și prin intermediul băncii care îl deservește sau la o casă de compensație.
În cazul în care beneficiarul cambiei și trasul sunt clienți ai BCR, unitățile acesteia pot primi cambii în vederea remiterii la plată prin circuitul bancar, acest circuit fiind prezentat în Capitolul IV (Studiu de caz).
Unitățile BCR primesc spre a remite la plată numai cambii acceptate în prealabil de către acceptant.
Cambiile remise la plată prin circuit bancar nu se decontează parțial.
În cazul cambiilor plătibile la vedere sau la un anumit timp de la vedere, în care trăgătorul a inclus mențiunea “suma este purtătoare de dobândă” cu indicarea nivelului procentual al dobânzii și a datei de la care curge, banca va deconta numai suma de plată înscrisă în rubrica special rezervată pe fața titlului, care trebuie să corespundă cu suma din borderou, urmând ca dobânda să se calculeze și deconteze între beneficiar și tras prin cec, ordin de plată etc.
În cazul prezentării cambiei la plată de posesor direct la banca trasului, există posibilitatea ca în cazul insuficienței resurselor bănești disponibile pentru efectuarea plății, cambia să se deconteze parțial.
Nerespectarea de către o cambie a cel puțin uneia din condițiile sau elementele obligatorii impuse de legea sau normele privind cambia și biletul la ordin duce la refuzul la plată a respectivei cambii.
În cazul refuzării la plată a unei cambii depuse de beneficiar direct la banca trasului, referentul de ghișeu va înscrie motivul refuzului pe fața cambiei și pe exemplarele borderoului, le va semna și ștampila, prezentându-le șefului de serviciu pentru contrasemnare. Cambia și trei exemplare ale borderoului vor fi restituite posesorului, al patrulea exemplar al borderoului fiind păstrat și arhivat la bancă.
Orice cambie refuzată la plată se declară la Centrala Incidentelor de Plăți, ca incident major sau minor în funcție de gravitatea acestuia și de momentul prezentării cambiei la plată. Declararea se face de către banca trasului în ziua producerii incidentului respectiv.
Protestul cambiei este un act public și solemn dresat (întocmit), la cererea posesorului cambiei, de către executorul judecătoresc de la judecătoria în a cărei rază teritorială se găsește locul plății acesteia, prin care se constată refuzul de acceptare sau de plată, după caz, din partea obligatului principal.
Protestul poate fi:
de nedatare;
de neacceptare;
de neplată.
Protestul poate fi făcut în următoarele termene:
protestul de neacceptare pentru cambiile cu scadența la o dată fixă sau la un anumit termen de la data emiterii va putea fi făcut până în ziua precedentă scadenței, iar pentru cambiile cu scadență la vedere sau la un anumit termen de la vedere, protestul va putea fi făcut în termen de un an de la data emiterii cambiei.
protestul de neplată a unei cambii plătibile la o zi fixă, la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere, trebuie să fie făcut în una din cele două zile lucrătoare care urmează zilei în care cambia este plătibilă, iar pentru cambia plătibilă la vedere protestul trebuie făcut în termen de un an calculat de la data emiterii cambiei.
Protestul poate fi redactat pe originalul cambiei, pe un adaos al acesteia sau pe un act separat, caz în care pe cambie se face mențiunea “protestat”.
Protestul nu poate întocmit în cazul în care trăgătorul, girantul sau avalistul a înscris pe cambie clauza “fără protest”.
Protestul se înregistrează la:
Judecătorie;
Camera de Comerț și Industrie;
Banca Națională a României – Centrala Incidentelor de Plăți.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii unei cambii, aceasta poate fi anulată prin declarare la Centrala Incidentelor de Plăți.
CAP. III: FORME ȘI MODALITĂȚI DE DECONTARE SPECIFICE BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE
3.1. Direct debit
DIRECT DEBIT sau plata prin prelevare consimțită reprezintă modalitatea de plată prin care banca plătitorului execută ordinele de plată în baza mandatului expres și limitat primit în scris de la clientul său, în calitate de beneficiar, în favoarea beneficiarului. În acest sens, beneficiarul cere direct băncii plătitorului prin intermediul unui formulare special numit “Aviz de prelevare directă” (APD), să stingă o creanță asupra plătitorului, cu consimțământul acestuia.
Avizul de prelevare directă este o solicitare făcută de beneficiarul sumei, de regulă pe suport hârtie, către banca plătitorului, în vederea executării de către aceasta a unui ordin de plată din disponibilitățile existente în contul plătitorului.
Unitățile teritoriale ale BCR, în calitate de bănci plătitoare, pot executa ordine de plată privind DIRECT DEBIT numai pe bază de contract încheiat în acest scop cu clientul plătitor, cu respectarea legii și reglementărilor BNR.
În scopul limitării riscului de plată și respectând clauzele contractuale, banca plătitorului, respectiv clientul plătitor au următoarele obligații:
a) Banca plătitorului:
la sosirea unui AVIZ DE PRELEVARE DIRECTA întocmit în condițiile respectării normelor legale, va solicita consimțământul plătitorului cu privire la efectuarea plății conform prevederilor contractului;
va informa pe plătitor cu cel puțin trei zile lucrătoare în avans dacă beneficiarul pretinde ca o plată să se facă la o altă dată și în altă sumă decât cele care au fost convenite în contract;
după obținerea consimțământului scris de la plătitor cu privire la efectuarea plății prin DIRECT DEBIT, la data stabilită prin contract, banca va întocmi și executa un ordin de plată pe suport hârtie pe numele plătitorului și în baza disponibilităților existente în contul curent sau în contul special “Disponibilități pentru plăți prin DIRECT DEBIT”.
În scopul prevenirii incidentelor în efectuarea plăților prin DIRECT DEBIT, banca va accepta utilizarea acestei modalități de plată numai între parteneri cu o bonitate și o reputație certă în domeniile lor de activitate, precum și în raporturile cu băncile care au dovedit seriozitate în achitarea la scadență a obligațiilor asumate.
b) Clientul plătitor:
autorizează banca plătitorului, prin modalitățile stabilite în contract, ca pentru fiecare “Aviz de prelevare directă” primit de la beneficiar să efectueze plata la data și în suma consimțită, prin emiterea de către bancă a unui ordin de plată pe numele și contul plătitorului;
dă dispoziție formulată fără echivoc băncii sale , potrivit contractului încheiat, de a plăti din disponibilitățile bănești existente în contul său curent sau în contul cu disponibilități cu această destinație, la termenele stabilite, o anumită sumă de bani unui beneficiar;
se obligă să pună la dispoziția băncii toate informațiile privind tranzacțiile dintre plătitor și beneficiar care urmează să fie plătite prin DIRECT DEBIT;
se obligă să asigure existența în contul său curent sau în contul special de disponibilități cu această destinație a disponibilităților bănești necesare efectuării plăților la termenele stabilite.
După verificarea avizelor de prelevare directă, banca plătitorului poate refuza plata din următoarele motive:
plătitorul nu dispune de fonduri în vederea plății respective;
contractul a încetat din inițiativa uneia din părți;
contul plătitorului a fost transferat la altă societate bancară sau a fost închis;
plătitorul contestă avizul de prelevare directă respectiv;
avizul de prelevare directă conține date eronate în raport cu înțelegerile de redactare stabilite cu banca plătitorului;
nu există un contract aplicabil avizului de prelevare directă respectiv;
suma din avizul de prelevare directă remis băncii plătitorului diferă de cea convenită;
data din avizul de prelevare directă remis băncii plătitorului este în avans față de cea convenită între beneficiar și plătitor;
identitatea emitentului avizului de prelevare directă nu este recunoscută de părțile contractului;
avizul de prelevare directă nu poate fi executat la data indicată deoarece nu este zi bancară.
Unitățile teritoriale ale BCR, în calitate de bănci ale beneficiarilor, pot remite, la cererea acestora, Avize de prelevare directă prin poșta rapidă PRIORIPOST către celelalte societăți bancare pentru avizarea acestora în vederea efectuării plăților prin DIRECT DEBIT.
3.2. Standing order
STANDING ORDER sau decontarea prin ordine de plată programată reprezintă modalitatea de plată prin care banca plătitorului execută ordine de plată la date și în sume fixate în prealabil, în baza contractului încheiat cu plătitorul, în condițiile respectării prevederilor legii și a reglementărilor BNR.
În scopul limitării riscului de plată și respectând clauzele contractuale, banca plătitorului, respectiv clientul plătitor au următoarele obligații:
a) Banca plătitorului:
va executa ordine de plată programată în limita disponibilităților existente în contul curent sau în contul special “Disponibilități pentru plăți prin STANDING ORDER” al plătitorului, numai pentru sume egale celor stabilite cu clientul, în ordinea indicată de acesta prin contract și la date care să permită încadrarea în obligațiile asumate față de plătitor;
execută fiecare ordin de plată programată în strictă conformitate cu planificarea din contractul încheiat, fără a mai condiționa efectuarea acestor plăți de vreun alt consimțământ al plătitorului decât cel dat prin contract.
b) Clientul plătitor:
dă dispoziție formulată fără echivoc băncii sale, potrivit contractului încheiat, de a efectua plăți unui anume beneficiar din disponibilitățile bănești existente în contul său curent sau în contul cu disponibilități cu această destinație, la termenele și în sumele stipulate în contract;
se obligă să pună la dispoziția băncii toate informațiile privind tranzacțiile dintre plătitor și beneficiar care urmează să fie plătite prin STANDING ORDER;
se obligă să asigure existența în contul său curent sau în contul special de disponibilități cu această destinație a disponibilităților bănești necesare efectuării plăților la termenele stabilite.
3.3. Acreditivul
Acreditivul este forma de decontare prin care plățile între agenții economici se efectuează pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor și prestării serviciilor dintr-o sumă rezervată în acest scop de către cumpărător și ținută la dispoziția furnizorului, într-un cont special la o unitate bancară.
Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o bancă (emitentă, ordonatoare), acționând la cererea și în conformitate cu instrucțiunile clientului său (ordonatorul acreditivului, cumpărătorul), se obligă să efectueze o plată către vânzător (beneficiarul acreditivului) sau să plătească ori să accepte, ca urmare a ordinului dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de către acesta.
Acreditivul este utilizat mai ales în cadrul relațiilor comerciale internaționale, între importatori și exportatori
În derularea unui acreditiv documentar sunt implicate patru părți:
ordonatorul – cel care solicită băncii sale deschiderea acreditivului documentar;
banca emitentă – cea care la solicitarea cumpărătorului își asumă angajamentul de plată;
beneficiarul acreditivului – este cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul și care prezintă setul de documente la bancă în vederea încasării contravalorii mărfurilor livrate;
banca cumpărătorului – cea care îl deservește pe beneficiarul acreditivului.
Efectuarea plății prin acreditivul documentar presupune mai multe etape, care intervin după încheierea contractului de vânzare – cumpărare internă sau internațională:
cumpărătorul dă dispoziție de deschidere a acreditivului, pe baza cererii de deschidere a acreditivului, care trebuie să conțină următoarele elemente:
suma acreditivului care nu poate fi mai mică de un milion lei;
denumirea furnizorului, sediul acestuia și unitatea bancară la care are contul;
felul și cantitatea mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului pentru care se deschide acreditivul;
termenul de valabilitate al acreditivului;
documentele pe care furnizorul trebuie să le prezinte la bancă pentru decontare;
alte condiții prevăzute în contract.
Deschiderea de acreditive se face din următoarele surse: disponibilitățile din contul curent, disponibilitățile din contul pentru finanțarea investițiilor, credite bancare.
banca cumpărătorului, emitentă a acreditivului, notifică băncii vânzătorului deschiderea acreditivului în favoarea acestuia sau transferă acreditivul la banca vânzătorului;
banca vânzătorului îl anunță pe vânzător în legătură cu deschiderea acreditivului, cerându-i să confirme valabilitatea clauzelor acestuia și invitându-l să se prezinte cu documentele de expediție, în vederea efectuării plății;
vânzătorul examinează mai întâi clauzele și condițiile prevăzute în notificare, și, dacă totul este în ordine, livrează marfa și depune la bancă documentele cerute prin acreditiv;
banca verifică forma și conținutul documentelor, dacă acestea corespund prevederilor acreditivului;
documentele se expediază la banca plătitoare care face verificarea de fond a acestora. Dacă din documente rezultă că livrarea corespunde clauzelor contractuale, banca plătitoare inițiază plata;
banca cumpărătorului remite apoi documentele către cumpărător, care, pe baza lor, va intra în posesia mărfii; totodată banca operează în contul acestuia suma echivalentă plății efectuate plus comisioanele și dobânzile aferente;
banca vânzătorului creditează contul acestuia cu suma încasată din livrarea mărfii și debitează contul importatorului cu suma respectivă.
Documentele ce pot fi solicitate în mod uzual în cadrul utilizării acreditivului documentar sunt următoarele:
documente comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate; factura externă, emisă de exportator; factura consulară și factura proformă;
documente de transport: conosamentul maritim sau fluvial, scrisoare de trăsură, scrisoare de transport aerian;
documente de asigurare: polița sau certificatul de asigurare sau notele de acoperire;
documente care atestă cantitatea, calitatea și originea mărfurilor: proces verbal de recepție cantitativă și calitativă a mărfurilor, buletinul de analiză, certificatul fitosanitar, certificat de origine.
Tipuri de acreditive
Principalele tipuri de acreditive se clasifică după următoarele criterii:
din punct de vedere al fermității angajamentului bancar:
revocabile;
irevocabile.
din punct de vedere al confirmării acreditivelor irevocabile:
confirmate;
neconfirmate
din punct de vedere al momentului efectuării plății:
cu plata la vedere;
cu plata la termen;
de negociere;
de acceptare.
Din punct de vedere al domicilierii:
în țara exportatorului;
în țara importatorului;
într-o altă țară.
Din punct de vedere al clauzelor pe care le conține:
transferabil;
cu clauză roșie;
reînnoibil (revolving).
din punct de vedere al utilizării combinate:
subsidiare / spate în spate;
reciproce;
cesionate.
Prezentăm în continuare câteva din aceste tipuri de acreditive.
acreditiv revocabil este un acreditiv care poate fi modificat sau anulat de către banca emitentă (de regulă la instrucțiunile ordonatorului) în orice moment fără a notifica în mod prealabil beneficiarul. Acesta nu constituie un angajament definitiv al băncii de a efectua plata. Revocarea acreditivului este posibilă numai până când documentele au fost onorate de către banca emitentă sau corespondentul său. De aceea un acreditiv revocabil nu constituie o securitate adecvată pentru beneficiar, de aceea el nu poate fi confirmat de către o bancă corespondentă. Acest tip de acreditiv este foarte rar întâlnit în zilele noastre.
acreditiv irevocabil constituie un angajament ferm al băncii emitente să efectueze plata. El dă astfel un grad mai mare de siguranță beneficiarului că el va fi plătit pentru marfa livrată sau serviciile prestate, dacă acesta îndeplinește termenii și condițiile acreditivului.
Un acreditiv irevocabil nu poate fi modificat sau anulat fără acordul beneficiarului, băncii emitente și al băncii confirmatoare (dacă există). Dacă vânzătorul dorește să modifice instrucțiunile inițiale din acreditiv, el trebuie să contacteze cumpărătorul să transmită instrucțiunile sale la banca emitentă. Beneficiarul este de regulă avizat printr-o bancă corespondentă. Aceasta poate să fie instructată de către banca emitentă fie să avizeze acreditivul, fie să îl confirme.
acreditivul irevocabil neconfirmat este acreditivul în cazul căruia banca corespondentă avizează beneficiarul că a fost deschis în favoarea sa un acreditiv. Banca avizatoare nu are nici o obligație de plată către beneficiar. Oricum, dacă banca corespondentă este în relații bune de corespondență cu banca emitentă și situația politică și economică în țara băncii emitente este stabilă, nu există nici un fel de risc pentru exportator.
acreditiv irevocabil confirmat. Adăugându-și confirmarea la un acreditiv, banca corespondentă se angajează să onoreze documente conforme cu termenii și condițiile acreditivului și prezentate în perioada de valabilitate. În acest caz beneficiarul primește nu numai un angajament de plată al băncii emitente, dar și o promisiune de plată din partea băncii corespondente. Această promisiune are aceeași greutate în fața legii ca și cea a băncii emitente.
Pentru securitatea vânzătorului este foarte bun acest acreditiv pentru că această confirmare este de regulă dată de o bancă din țara sa. Astfel sunt eliminate riscurile politice sau de transfer. Mai mult decât atât, în cazul unei dispute, curtea competentă din țara băncii confirmatoare are jurisdicție exclusivă și se aplică legile din țara respectivă. Disputele referitoare la acreditive neconfirmate sunt rezolvate de curtea din țara băncii emitente.
Cel mai sigur acreditiv documentar pentru exportator este un acreditiv irevocabil confirmat de banca sa.
Acreditiv cu plata la vedere prevede ca plata să fie efectuată către beneficiar imediat după prezentarea documentelor stipulate, cu condiția ca termenii și condițiile acreditivului să fie respectate.
Acreditiv cu plata la termen este acreditivul în cazul căruia beneficiarul nu primește plata la prezentarea documentelor, ci la o dată specificată în viitor, conform condițiilor acreditivului. La prezentarea documentelor, el primește angajamentul scris al băncii autorizate să plătească de a efectua plata la scadență.
Acreditiv plătibil prin acceptare este acreditivul în care plata este făcută prin acceptarea la plată a unei trate la termen trasă asupra cumpărătorului, băncii emitente sau băncii corespondente, având ca scop de a lăsa timp cumpărătorului să efectueze plata.
Acreditiv cu clauza roșie este acreditivul în cazul căruia vânzătorul poate obține un avans pentru o sumă stabilită de la banca corespondentă, banca emitentă asumându-și angajamentul de plată, avans folosit pentru finanțarea fabricării sau cumpărării mărfii ce urmează a fi livrată în cazul acreditivului documentar.
Acreditiv revolving sau reînnoibil se utilizează când marfa se livrează în tranșe la intervale specifice, suma disponibilă la un moment dat fiind echivalentă cu valoarea unei livrări parțiale.
Avantajele și dezavantajele unui acreditiv documentar
avantaje
ordonatorul poate stipula ultima dată de livrare și prezentare a documentelor cât și documentele ce trebuiesc prezentate în cadrul acreditivului documentar în funcție de tipul de marfă ordonată;
plata va fi efectuată numai contra documentelor specificate de importator și cerute de acreditivul documentar;
documentele nu vor fi plătite dacă nu sunt în strictă concordanță cu termenii și condițiile acreditivului documentar. Acreditivul poate specifica faptul că o garanție nu se poate accepte pentru documente cu rezervă (plata sub rezervă);
importatorul poate obține o perioadă de credit mai mare (având în vedere că nu toate băncile blochează conturile clienților la momentul deschiderii acreditivului documentar, aceasta depinzând de bonitatea clientului și de relația acestuia cu banca sa);
faptul că acreditivele documentare sunt emise și se supun Normelor Uniforme pentru acreditivul documentar, oferă o anumită protecție;
dacă importatorul poate produce un acreditiv documentar acesta dă încredere vânzătorului.
dezavantaje
deoarece băncile negociază documente și nu marfă, documentele corecte vor fi plătite chiar dacă marfa nu este tocmai bună, prezintă defecte etc. Aceasta înseamnă că dacă documentele sunt în regulă, nu este obligatoriu ca și marfa să fie cea ordonată. Când banca emitentă se angajează în numele importatorului să efectueze plata, ea va plăti în ciuda condițiilor în care se primește marfa, dacă documentele sunt în regulă.
se diminuează riscurile în cazul în care banca emitentă acordă credit cumpărătorului prin utilizarea acreditivului documentar;
comisioane și speze mari ce trebuiesc plătite.
cap. IV: STUDIU DE CAZ
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor teoretice prezentate în cadrul capitolelor anterioare, voi încerca în continuare abordarea unor aspecte practice privind utilizarea instrumentelor de decontare prezentate în cadrul relațiilor Băncii Comerciale Române cu clienții săi, modalitățile de decontare Acreditiv, Direct Debit și Standing Order având încă un grad redus de utilizare.
Astfel, pentru a putea utiliza ordinul de plată, cecul, cambia sau biletul la ordin ca instrumente de decontare, orice agent economic trebuie să-și deschidă cont curent la o sucursală sau filială a Băncii Comerciale Române.
Documentele necesare deschiderii unui cont curent pentru un client sunt:
Contractul de societate, ștampilat și autentificat la notariat;
Statutul societății autentificat la notariat;
Certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului;
Înregistrarea societății la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat;
Hotărârea judecătorească privind autorizarea funcționării societății comerciale și constituirea legală a acesteia, în conformitate cu Legea nr. 31/1990;
Extras din procesul verbal al Adunării Generale a Acționarilor privind aprobarea nominală a conducerii societății și a persoanelor împuternicite cu drept de semnătură în bancă;
Codul fiscal și amprenta ștampilei;
Dovada existenței spațiului în care își desfășoară activitatea societatea comercială;
Fișa cu specimenele de semnături ale persoanelor cu drept de semnătură în bancă și a persoanelor împuternicite a reprezenta valabil societatea.
Alături de aceste documente aduse de client, acesta trebuie să completeze la bancă o cerere de deschidere de cont și convenții de cont, care trebuie respectate, alături de regulamentul băncii, achitând de asemenea o taxă de deschidere cont.
Având cont curent deschis la BCR, din acest moment clientul poate efectua operațiuni de încasări și plăți prin cont, utilizând unul instrumentele de plată prezentate: ordinul de plată, cecul, cambia sau biletul la ordin.
Procedura decontării plăților din ordinul clientului
La solicitarea clientului se va face decontarea unui ordin de plată, prin care clientul băncii, în calitate de titular al contului, își achită obligațiile față de un alt client beneficiar, pentru bunurile cumpărate sau serviciile prestate.
Ordinul de plată este întocmit de emitent în trei exemplare (anexa nr.1):
exemplarul nr.1 – alb – servește la debitarea contului emitentului și se arhivează la actele zilei;
exemplarul nr.2 – roz – servește pentru creditarea contului beneficiarului la banca destinatară și se anexează la extrasul de cont al acestuia
exemplarul nr. 3 – vernil – se restituie plătitorului ca anexă la extrasul de cont
În cazul în care ordinele de plată sunt însoțite de borderou, acesta se întocmește în două exemplare (unul pentru bancă, unul pentru plătitor).
Se verifică dacă ordinul de plată este complet și corect din punct de vedere al formei și conținutului: fără ștersături; suma în litere să corespundă cu suma în cifre; pentru titularul contului să fie trecute toate elementele de identificare, la fel și pentru beneficiarul sumei, pentru ca suma respectivă să ajungă la destinație; specimenele de semnătură să corespundă cu cele din fișa specimenelor prezentate la deschiderea contului, la fel și amprenta ștampilei. Data înscrisă în ordinul de plată trebuie să corespundă cu data intrării în bancă a ordinului de plată, acesta putând fi prezentat la bancă cel târziu în ziua următoare emiterii.
După verificarea ordinului de plată se face verificarea disponibilului din contul plătitorului, se aplică ștampila, data și semnătura referentului de ghișeu pe toate exemplarele ordinului de plată.
Dacă beneficiarul sumei înscrise în ordinul de plată are sediul în aceeași localitate și cont deschis la aceeași bancă, înregistrarea în contabilitate este:
Dacă ordinul de plată se decontează pentru altă localitate, se înregistrează în conturile:
Procedura decontării plăților prin cec
În cazul în care posesorul cecului optează pentru încasarea sumei în numerar, acesta va prezenta cecul referentului de ghișeu care verifică completarea tuturor datelor înscrise pe cec, suma în litere și cifre, specimenul de semnătură; pe verso-ul cecului se verifică completarea datelor persoanei autorizate să ridice numerarul (anexa nr. 2).
După verificarea existenței disponibilului în cont, referentul de ghișeu va semna pe fața cecului și va aplica ștampila dreptunghiulară, prezentând cecul șefului de serviciu pentru contra-semnare, prin care se atestă că cecul poate fi plătit. Cecul se va înregistra de referentul de ghișeu în jurnalul de casă și apoi se va remite pe cale internă casieriei, pentru efectuarea plății.
Pe fila de cec casierul va aplica ștampila cu mențiunea “ACHITAT”, va menționa monetarul sumei pe plătite pe verso-ul cecului și va achita suma în numerar posesorului, care va semna de primirea banilor pe verso-ul cecului.
Valoarea cecului pentru încasare în numerar trebuie să nu depășească 30 milioane lei, cu excepția situațiilor în care se ridică drepturi salariale, dividende sau alte sume justificate ori admise de lege.
Înregistrarea în contabilitate este:
Pentru ridicarea numerarului din conturi comisionul perceput este de 0,5% din suma retrasă, disponibil care trebuie să rămână în contul clientului.
În cazul în care posesorul solicită încasarea cecului prin cont, acesta va introduce filele de cec în bancă însoțite de un borderou de încasare întocmit în trei exemplare (anexa nr.3):
exemplarul nr.1 este reținut de banca trasă;
exemplarul nr.2 se remite la banca beneficiarului;
exemplarul nr.3 se restituie beneficiarului după semnare și ștampilare.
Borderoul se întocmește distinct pentru fiecare plătitor din contul căruia urmează a se încasa cecurile prezentate.
În cazul în care nu există disponibil în contul plătitorului sau disponibilul este mai mic decât suma înscrisă pe cec, se face decontarea parțială a sumei înscrise și restul sumei se refuză.
Cecurile remise la încasare la banca beneficiarului și refuzate de banca trasă vor fi returnate băncii beneficiarului cu scrisoare de restituire, după ce banca trasă a declarat incidentul la Centrala Incidentelor de Plăți (anexa nr.4).
În cazul refuzului la plată a unui cec ca urmare a producerii unui incident major asupra contului unui client, BCR va lua în aceeași zi bancară următoarele măsuri:
va notifica incidentul Centralei Incidentelor de Plăți (CIP), care va cuprinde declarația de interdicție bancară;
va adresa titularului de cont o somație prin care îi va notifica acestuia interdicția de a emite cecuri pe timp de un an începând cu data înregistrării la CIP a incidentului de plată major și obligația de a restitui băncii al cărei client este formularele de cec aflate în posesia sa și/sau a mandatarilor săi (anexa nr.5).
CIP va transmite în aceeași zi bancară tuturor celorlalte bănci o declarație prin care li se comunică acestora declararea respectivului titular în interdicție bancară de a emite cecuri.
De aceea, la deschiderea unui cont la o bancă de către un client, se verifică în Fișierul Național al Centralei Incidentelor de Plăți dacă acesta nu se află în interdicție bancară.
Dacă unui client i s-a furat un cec, l-a pierdut sau cecul a fost distrus, acest lucru trebuie adus la cunoștința celei mai apropiate bănci, în cel mai scurt timp. Un cec pierdut, sustras sau distrus poate fi anulat la Centrala Incidentelor de Plăți.
Înregistrarea pierderii unei file cec de către trăgător, beneficiar sau giranți se realizează pe baza Declarației de pierdere / furt / distrugere / anulare a cecurilor care este transmisă în aceeași zi sucursalei județene a BNR în vederea înscrierii în Fișierul Național al cecurilor pierdute / furate / distruse (anexa nr. 6).
Procedura decontării plăților prin cambii / bilete la ordin
În cazul în care beneficiarul cambiei și trasul sunt clienți ai BCR, unitățile acesteia pot primi cambii în vederea remiterii la plată prin circuitul bancar.
În cazul prezentării cambiei pentru remitere la plată prin circuitul bancar, posesorul va introduce cambia în banca ce îl deservește, însoțită de un borderou întocmit în patru exemplare, care au următoarele destinații:
exemplarul nr.1 se reține la banca ce deservește posesorul cambiei pentru evidență;
exemplarele nr. 2 și 3 împreună cu cambia se remit la banca trasului;
exemplarul nr.4 se restituie posesorului, ca dovadă a depunerii acesteia la bancă spre a fi remisă la plată, după ce referentul de ghișeu l-a semnat și ștampilat pe verso.
Transmiterea borderourilor împreună cu cambiile se va face cu scrisoare de remitere întocmită de serviciul Informatică și Decontări Interbancare, care centralizează cambiile însoțite de borderouri pe bănci ale plătitorilor.
Unitățile BCR evidențiază intrarea și ieșirea cambiilor în/din bancă în “Registrul de evidență a cambiilor primite/remise la plată”.
Referentul de ghișeu are obligația să verifice la primirea cambiilor în vederea remiterii acestora la plată, pe lângă îndeplinirea tuturor condițiilor de formă și fond cerute de legea și normele privind cambia și biletul la ordin, și următoarele cerințe:
dacă identitatea posesorului cambiei corespunde cu identitatea beneficiarului sau a ultimului giratar înscris pe titlu;
dacă titlurile au fost acceptate la plată, respectiv poartă semnătura acceptantului la rubrica special rezervată pe fața cambiei, sau mențiunea “acceptat”, “vai plăti”, “voi onora” în situația în care acceptarea este dată pe spatele cambiei;
dacă scadențele cambiilor nu sunt expirate.
Mecanismul general de decontare a cambiilor constă în debitarea contului trasului de către banca ce îl deservește și apoi creditarea contului beneficiarului.
Înaintea efectuării plății, la banca trasului, referentul de ghișeu verifică:
dacă nu a expirat scadența cambiei prezentate la plată;
dacă există resurse bănești disponibile pentru efectuarea plății în contul trasului;
dacă semnăturile și amprenta ștampilei acceptantului (trasului) existente pe titlu coincid cu cele din fișa specimenelor de semnături de la bancă.
După verificarea îndeplinirii condițiilor prezentate mai sus, referentul de ghișeu de la banca trasului procedează în ziua plătibilă sau în următoarele două zile lucrătoare după scadență la plata propriu-zisă a titlului prin debitarea contului trasului pe baza exemplarului nr.3 al borderoului care va fi predat plătitorului ca anexă la extrasul de cont. Concomitent, pe fața cambiei, referentul de ghișeu va înscrie mențiunea ACHITAT, însoțită de semnătura și parafa referentului de ghișeu, precum și data efectuării plății.
Exemplarul nr.2 al borderoului semnat, ștampilat și datat de referentul de ghișeu de la banca trasului, drept dovadă a efectuării plății cambiei, se va remite prin circuit local sau prin sistemul de decontări intrabancare în vederea creditării contului beneficiarului. După înregistrarea sumei în contul beneficiarului, exemplarul nr.2 se va preda acestuia ca anexă la extrasul de cont.
Exemplarul nr.1 al borderoului care a fost reținut de banca beneficiarului se va arhiva într-un dosar separat denumit “Borderoul cambiilor remise la plată”.
Cambiile remise la plată prin circuit bancar nu se decontează parțial.
Nerespectarea de către o cambie a cel puțin uneia din condițiile sau elementele obligatorii impuse de legea sau normele privind cambia și biletul la ordin duce la refuzul la plată a respectivei cambii.
În situația refuzării la plată a unei cambii primite prin circuit bancar, motivul refuzului va fi înscris de referentul de ghișeu pe fața cambiei refuzate, precum și pe cele două exemplare ale borderoului însoțitor, la rubrica “mențiunea băncii”, după care le va semna și ștampila, prezentându-le șefului de serviciu pentru contrasemnare.
Cambia refuzată împreună cu unul din exemplarele borderoului însoțitor vor fi returnate băncii beneficiarului cu scrisoare de restituire. Celălalt exemplar al borderoului va fi arhivat la banca trasului.
La banca beneficiarului cambia returnată va fi predată beneficiarului care va semna de primire în condica de predare a documentelor întocmită de bancă, iar borderoul se va arhiva într-un dosar separat.
Evidența cambiilor refuzate la plată se ține în cadrul serviciului conturi și viramente într-un registru care se păstrează de șeful serviciului.
Orice cambie refuzată la plată se declară la Centrala Incidentelor de Plăți.
Operațiile prezentate pentru cambie sunt valabile și pentru biletul la ordin.
În anexele nr. 7 și 8 se prezintă un model de cambie, respectiv bilet la ordin.
Decontările realizate de Sucursala Bihor a BCR la nivelul anului 2001 utilizând instrumentele de decontare ordin de plată, cec, cambie și bilet la ordin sunt prezentate în tabelul următor:
Instrumente de decontare utilizate în 2001 Tabel nr.1
Sursa: autor, după datele oferite de BCR.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Dezvoltarea activității bancare a început, de regulă, prin utilizarea instrumentelor de decontare precum ordinul de plată, cecul, cambia și biletul la ordin, continuând cu activități bancare folosind forme și modalități moderne de decontare ca Direct Debit, Standing Order, motiv pentru care majoritatea aspectelor privind aceste operațiuni și practici bancare sunt considerate ca principii de bază ale operațiunilor bancare.
Am putea concluziona că prin problematica abordată în prezenta lucrare sunt prezentate proceduri și practici specifice unei bănci comerciale tradiționale, incluzând toate aspectele referitoare la intermedierea financiară, care prezintă o serie de avantaje:
costul atragerii de depozite este relativ scăzut și reprezintă o sursă permanentă și importantă de fonduri bancare;
activitatea bancară nu este dependentă de operațiunile derulate în conturile clienților, totuși fluxurile agregate trebuie administrate atent;
comisioanele pentru serviciile de tranzacționare furnizează băncii un venit secundar constant;
pentru satisfacerea unor nevoi financiare suplimentare, de regulă clienții au tendința să apeleze la aceeași bancă, oferind astfel acesteia un segment stabil din piața produselor și serviciilor financiar-bancare;
evaluarea bonității clienților constanți poate fi mai ușor realizată în comparație cu evaluarea situației financiare pentru clienții noi, ceea ce reduce riscul la împrumuturile acordate.
În practica Băncii Comerciale Române S.A. regăsim și unele dezavantaje, care creează o oarecare stare de vulnerabilitate, am putea spune, din cauză că depozitele clienților pot fi retrase cu sau fără notificare prealabilă, precum și din următoarele cauze:
în timp ce rata dobânzii achitată la depozitele atrase este relativ mică, există o concurență reală între instituțiile interesate de atragerea acestor depozite și ca atare banca trebuie să mențină, permanent, dobânda la zi;
scăderea încrederii în bancă, de cele mai multe ori fără motiv, poate determina importante retrageri de fonduri, într-o perioadă de timp foarte scurtă;
operațiunile bancare cu amănuntul necesită investiții și conturi de regie ridicate, care nu pot fi reduse cu ușurință și fără implicații în situația în care veniturile ar scădea.
Față de concluziile formulate, apreciem că pentru menținerea unei bune reputații, o bancă comercială, așa cum este și cea pe exemplul căreia am întocmit prezentul studiu, trebuie:
să se preocupe ca personalul bancar să fie instruit pentru a da dovadă de profesionalism și competență în relațiile cu clienții săi;
să asigure păstrarea confidențialității privind operațiunile bancare ale clienților săi, ca obiectiv esențial al managementului băncii și fundamental pentru afacerile unei bănci comerciale;
să se preocupe de derularea activității în sedii reprezentative, astfel ca și prin acest fapt să inspire clienților și partenerilor de afaceri o imagine de stabilitate și siguranță, elemente critice pentru succesul activității sale;
să introducă o gamă cât mai largă de produse, servicii bancare și financiare, prin care să ofere servicii specializate solicitate de clienți, de natura decontărilor internaționale și a transferurilor electronice a fondurilor;
să evite implicarea în activități care ar putea afecta prestigiul băncii;
să acorde importanța cuvenită capacității de satisfacere a cererilor de retragere a fondurilor, prin asigurarea nivelului de lichiditate corespunzător.
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Analiza Privind Instrumentele, Formele Si Modalitatile de Decontare In Practica Societatilor Co (ID: 131583)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.