Analiza Principiilor Dreptului Procesual Civil

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

MASTER INSTITUȚII JUDICIARE ȘI PROFESII LIBERALE

ANALIZA PRINCIPIILOR DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Coordonator științific:

Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop

Absolvent:

Suciu Raluca

TÎRGU-MUREȘ

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

1. ASPECTE PRELIMINARE

1.1 PROCESUL CIVIL

1.2 NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

1.3 PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

2. PRINCIPIUL LIBERULUI ACCES LA JUSTIȚIE

2.1 OBLIGAȚIA DE PRIMIRE ȘI SOLUȚIONARE A CERERILOR

2.2 SOLUȚIONAREA CERERII ÎN LIPSA UNOR NORME LEGALE APLICABILE

2.3 INTERDICȚIA DE A SE STABILI DISPOZIȚII GENERAL OBLIGATORII PRIN HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

3. PRINCIPIUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ȘI PREVIZIBIL

4. PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

5. PRINCIPIUL EGALITĂȚII

5.1 REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE

5.2 APLICABILITATE

6. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII

6.1 CONȚINUTUL PRINCIPIULUI DISPONIBILITĂȚII

6.2 PREROGATIVELE PRINCIPIULUI DISPONIBILITĂȚII

6.3 PORNIREA PROCESULUI CIVIL

6.4 STABILIREA OBIECTULUI ȘI LIMITELOR PROCESULUI

6.5 EFECTUAREA ACTELOR PROCESUALE DE DISPOZIȚIE

7. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINȚE

7.1 REGLEMENTARE NAȚIONALĂ, EUROPEANĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

7.2 ELEMENTELE ABUZULUI DE DREPT PROCEDURAL

7.3 CONDIȚIILE ABUZULUI DE DREPT PROCEDURAL

7.4 SANCȚIUNI. DESPĂGUBIRI

8. PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE

8.1 CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

8.2 GARANTAREA PRINCINPIULUI

9. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII

9.1 CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

10. PRINCIPIUL ORALITĂȚII

11. PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII

12. PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII

12.1 REGLEMENTARE

12.2 IMPORTANȚA PRINCIPIULUI

12.3 EXCEPȚIILE DE LA PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII

13. LIMBA DESFĂȘURĂRII PROCESULUI

13.1 CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

13.2 EXCEPȚII

14. PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII

CONCLUZII

REZUMAT

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

1. ASPECTE PRELIMINARE

1.1 PROCESUL CIVIL

Justiția este cea mai importantă garanție a democratizării unei societăți. Fără o bună justiție, pluralismul politic și separația puterilor în stat nu reprezintă decât principii teoretice fără rezonanță în sfera relațiilor sociale. Se poate chiar afirma că, fără o autoritate judecătorească autentică, credibilă și eficientă, nu este posibilă nicio democrație reală.

Orice persoană implicată într-un diferend de natură civilă poate recurge, pentru soluționarea acestuia, la așa-numitele modalități nejurisdicționale de soluționare a conflictelor. În măsura în care aceste conflicte nu se rezolvă astfel, persoana interesată se poate adresa justiției în vederea apărării dreptului său subiectiv sau interesului său legitim încălcat.

Procesul civil poate fi definit ca activitatea pe care o desfășoară instanța de judecată, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice deduse judecății, precum și al executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege.

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

„Formele sunt o necesitate permanentă a vieții sociale, iar reglementarea lor constituie o parte esențială a oricărei legislații. Ele sunt școala ordinei și a disciplinei. O bună procedură, într-o țară, e un element de forță și de vitalitate și oricine poate recunoaște, că acolo unde justiția civilă funcționează bine, e întotdeauna mai puțină represiune penală.”

Adoptarea Noului Cod de procedură civilă a reprezentat un moment de referință în lumea juridică românească, o reașezare a principiilor care guvernează procedura civilă în concordanță cu realitatea social-economică actuală. Prin intermediul acestuia s-a dorit reglementarea complexă și coerentă a procesului civil, constând în măsuri care să aibă, drept scop simplificarea și accelerarea procedurilor judiciare și să conțină dispoziții clare, concentrate în principal pe sporirea celerității soluționării cauzelor. Totodată, s-a încercat crearea în materia procesului civil a unui cadru legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public.

Termenul de „procedură” provine din latinescul procedere care înseamnă a avansa, a merge înainte. În limbajul cotidian, el desemnează săvârșirea unor operațiuni necesare pentru atingerea unui rezultat determinat. Procedura desemnează un ansamblu de forme și reguli de realizare a unei anumite activități. Din punct de vedere juridic, termenul de „procedură” ne indică totalitatea normelor conform cărora se soluționează un conflict ivit în viața socială. Așadar, procedura civilă definește totalitatea normelor procesuale în funcție de care se soluționează un litigiu civil iar normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară.

PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Procesul civil fiind forma în care se desfășoară activitatea instanțelor judecătorești în materie civilă, este evident că principiile care guvernează această activitate urmăresc apărarea drepturilor și intereselor legitime ale părților. Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura internă a procesului civil, guvernează întreaga activitate judiciară și pe baza cărora se stabilesc raporturile procesuale dintre părțile litigante, precum și dintre acestea și instanța de judecată. Totodată, principiile dreptului sunt mijloace, instrumente de lucru folosite de judecător pentru a interpreta textele neclare sau imperfecte ale Codului.

Deși recunoscute și valorizate ca atare în doctrină și în jurisprudență, principiile guvernante sau diriguitoare ale procesului civil n-au fost cuprinse prin reglementare într-un ansamblu unitar și coerent. Necesitatea unei asemenea reglementări era indeniabilă: astfel, prin forța sugestivă, moralizatoare și imperativă a principiilor procesului civil se asigură nu numai judicioasa și armonioasa derulare și finalizare a acestuia, dar și interpretarea și aplicarea adecvată a normelor de procedură civilă. Este deci indiscutabil meritorie preocuparea pentru constituirea ansamblului „Principiilor fundamentale ale procesului civil” – cum le numește Noul Cod de procedură civilă.

Principiile procesuale civile prezintă nu numai o importanță teoretică, ci și una de politică legislativă, precum și o importanță practică deosebită. Aceasta este și explicația pentru care noul Cod de procedură civilă a încercat o sistematizare și o reglementare a principiilor fundamentale ale procesului civil. Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înțelegerea și interpretarea corectă a normelor procesuale, sub aspect legislativ acestea orientează activitatea de elaborare a legislației procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente și eficiente iar importanța practică a principiilor fundamentale rezidă în vocația lor de a contribui la interpretarea dispozițiilor obscure, la complinirea absenței unor norme juridice și, în final, la formarea unei jurisprudențe unitare.

Totodată, aceste principii sunt ele însele norme juridice de mai mare generalitate, având funcții structurante, determinatoare, tuelare în raport cu toate drepturile procesual-civile și contribuind substanțial la interpretarea și aplicarea normelor juridice privind organizarea, desfășurarea și finalizarea procesului civil. Mai mult decât atât, considerăm că între princnipiile procesului civil nu există granițe rigide și insurmontaile, aceste principii îndeplinind unele față de altele funcții complementare, înlesnind și chiar solicitând interacțiunea lor.

Noul Cod de procedură civilă normativizează principiile călăuzitoare ale procesului civil în capitolul secund, intitulat „Principiile fundamentale ale procesului civil”, și mai anume în cuprinsul articolelor 5-23, fără ca ordinea în care sunt prezentate să fie una statuată în funcție de importanța lor. Datorită importanței lor, unele dintre principiile fundamentale sunt consacrate și în Constituție, precum și în Legea privind organizarea judiciară sau în importante documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Indiferent de sursa lor legală, principiile dreptului procesual civil prezintă importanță pentru activitatea practică de judecată, alcătuind un sistem armonios în cadrul căruia este asigurată desfășurarea în condiții optime a activității procesuale a organelor judecătorești.

PRINCIPIUL LIBERULUI ACCES LA JUSTIȚIE

Sub marginala „Îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor”, art. 5 din Codul de procedură civilă reglementează principiul fundamental al liberului acces la justiție și obligațiile pe care art. 5 le stabilește în sarcina judecătorului sunt menite să contureze acest principiu. Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic, fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el prezintă semnificații deosebite și pentru dreptul procesual dar și pentru dreptul constituțional.

Totodată, acest principiu rezultă și din art. 30 al Legii nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială care prevede că persoanele fizice sau juridice străine au dreptul să formuleze cereri, să introducă acțiuni și să-și susțină interesele în aceleași condiții ca și persoanele fizice sau juridice române. Mai mult decât atât, art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil iar accesul la justiție nu poate fi îngrădit.

Deși nici cel puțin titlul marginal al articolului în atenție nu ne sugerează tema fundamentală a reglementării, totuși conținutul reglementării ne conduce la concluzia îndeajuns de verosimilă că aceasta este „accesul la justiție”, mai exact poate: dreptul convențional, european și constituțional al oricărei persoane de a se adresa instanței, respectiv judecătorului pe care legea i-l pune la dispoziție, pentru soluționarea cererii sale. Este un drept crucial și imanent oricărei societăți autentic democratice, în lipsa căruia toate celelalte drepturi subiective sau interese legitime rămân simpile, penibile și scandaloase figuri retorice, mai pernicioase chiar decât lipsa lor.

Îndatorirea judecătorilor de a primi și de a soluționa orice cerere aparținând competenței lor exprimă, de fapt, obligația corelativă dreptului de acces la justiție, consacrat pe cale pretoriană de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca drept convențional autonom și indeniabil, aflat în filigran în cuprinsul prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, și in terminis prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituție.

1. OBLIGAȚIA DE PRIMIRE ȘI SOLUȚIONARE A CERERILOR

Judecătorul are obligația de a primi cererile formulate, independent de modalitatea în care acestea au fost trimise instanței judecătorești, inclusiv în situația în care cererea este depusă la dosar în cursul ședinței de judecată. Odată primită și înregistrată cererea pe rolul instanței judecătorești, judecătorul are obligația de a o soluționa, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile.

Accesul liber nu înseamnă nicidecum faptul că instanța judecătorească poate fi sesizată oricum și oricând. Legea de drept civil material sau de drept procesual civil stabilește competența instanțelor de judecată, existența unor proceduri prealabile sesizării instanței, condiții de exercitare, reguli de timbrare, termene de prescripție sau decădere, procedura de judecată și de executare, căile de atac care se pot folosi, etc. fără ca prin aceasta să se îngrădească accesul liber la justiție.

Astfel, accesul liber la justiție nu poate să fie considerat ca fiind îngrădit prin stabilirea unor taxe judiciare de timbru, fiind normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de instanțele judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Altfel spus, accesul liber la justiție nu înseamnă că accesul la judecată trebuie să fie în toate cazurile gratuit.

În acest sens a decis în practica judiciară și Curtea de Apel Iași, Secția I Civilă prin Decizia nr. 115 din 25 martie 2011, constatând următoarele:

„ Prin încheierea din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Pașcani s-a dispus vânzarea bunului imobil – apartament compus din 3 camere și dependințe, situat în Pașcani, de executorul judecătoresc, prin licitație publică. Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 313 din 31.05.2010, a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul C.M.-C. împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Pașcani în ședința publică din 04.11.2009. Pronunțând această decizie, tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 11 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, tribunalul i-a pus în vedere apelantului să achite taxa de timbru de 4 lei și un timbru judiciar de 0,3 lei Pentru termenul acordat în acest sens, apelantul nu a făcut dovada achitării taxelor de timbru menționate, astfel că, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, s-a anulat ca netimbrat apelul.

C.M.-C. a declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală pentru motivul înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă. În dezvoltarea motivului de recurs, el a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că s-a aflat în imposibilitate justificată de a se prezenta la termenul de judecată din 31.05.2010, deși la dosar a fost trimisă, prin fax, o cerere de amânare a judecății apelului pe motive medicale, cerere la care a fost anexată și adeverința medicală doveditoare. A susținut recurentul că, față de această împrejurare – ce se dovedește mai presus și independentă de voința sa – este evident că nu s-a putut prezenta în instanță, iar din acest considerent nu a putut achita taxa de timbru aferentă cererii de apel, întrucât domiciliază în municipiul Pașcani, însă achitarea taxelor se face doar la Administrația Finanțelor Publice Locale Iași. Recurentul a învederat că, prin soluția pronunțată, i s-a încălcat grav dreptul la un proces echitabil și i-a fost restrâns liberul acces la justiție, principii fundamentale într-un stat de drept.

În dovedirea cererii, apelantul a depus la dosarul cauzei adeverința medicală care atesta că acesta este suferind de conjunctivită, timpul de recuperare fiind de șapte zile, între 28.05 și 03.06.2010. La termenul de judecată din 31.05.2010, apelantul nu s-a prezentat în instanță și nici nu a făcut dovada achitării taxelor judiciare de timbru ce i-au fost puse în vedere. Potrivit dispoziției înscrise în art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar conform alineatului 2 al aceluiași text, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Articolul 20 alin. 3 din lege stabilește că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii. Raportat la cele expuse, Curtea a reținut că tribunalul a procedat la o corectă aplicare a alineatului 3 a art. 20 din Legea nr. 146/1997, atât timp cât apelantul – care nu a achitat taxa judiciară de timbru și timbru judiciar la momentul depunerii cererii de apel la tribunal – nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxelor judiciare de timbru până la primul termen de judecată din apel. Susținerea apelantului că s-ar fi aflat în imposibilitate de a achita aceste taxe din motive medicale nu poate fi primită, deoarece adeverința medicală nu atestă imposibilitatea acestuia de a se deplasa și de a achita taxele datorate.

Mai mult, prin adeverința medicală se recomandă tratament în perioada 28.05.2010-03.06.2010, în timp ce apelantul a fost înștiințat cu privire la obligația de plată a taxelor încă din data de 15.03.2010. Curtea nu a primit nici susținerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cât și pe cel al liberului acces la justiție, deoarece aceste drepturi nu sunt absolute, existând limitări admise implicit, cu condiția ca aceste limitări să fie rezonabile și proporționale cu scopul urmărit și să nu aducă atingere chiar esenței dreptului.

În acest sens, Curtea a reținut că accesibilitatea justiției nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia; întrucât este vorba de un serviciu prestat de stat, accesul la instanța de judecată poate fi condiționat de plata unei taxe de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. Astfel, în doctrină s-a statuat că justiția în materie non penală nu trebuie să fie neapărat gratuită, dar trebuie să fie ieftină. În speță, apelantul a avut de achitat o taxă judiciară de timbru de 4 lei și un timbru judiciar de 0,13 lei, iar acesta nu a contestat cuantumul taxelor, ci a invocat imposibilitatea achitării lor. Curtea a constatat că tribunalul nu a impus apelantului condiții nerezonabile de exercitare a dreptului de acces la justiție, atât timp cât acesta a fost citat la data de 15.03.2010 și i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru și timbru judiciar pentru termenul din 31.05.2010, el putând achita aceste taxe oricând în acest interval de o lună jumătate până la primul termen de judecată.

În consecință, Curtea a apreciat că limitările aplicate recurentului prin alineatul 2 al art. 20 din Legea nr. 146/1997 nu au restrâns accesul acestuia la justiție de o manieră sau într-o măsură în care dreptul este atins chiar în substanța sa, restrângerea dreptului de acces urmărind un scop legitim și fiind proporțională cu acesta. Față de cele ce preced, Curtea a constatat că hotărârea tribunalului a fost dată cu aplicarea corectă a art. 20 din Legea nr. 146/1997, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 nu este operat în cauză. În consecință, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, a fost respins recursul declarat de C.M.-C. și menținută decizia tribunalului.”

În România justiția este gratuită, în sensul că judecătorii, procurorii, grefierii sunt funcționari ai statului și remunerați de acesta, astfel încât părțile nu trebuie să-i plătească. Dar procesul civil implică alte cheltuieli care cad în sarcina părților: taxe de timbru, onorarii de avocați, cheltuieli cu administrarea probelor, etc. Legislația actuală din țara noastră reglementează în acest scop ajutorul public judiciar în materie civilă, scutirea de plata taxelor de timbru și asistența judiciară acordată de avocați în condițiile legii.

2. SOLUȚIONAREA CERERII ÎN LIPSA UNOR NORME LEGALE APLICABILE

Pentru a întări dispoziția din alineatul întâi al art. 5, în alineatul al doilea se precizează că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. O dispoziție asemănătoare exista în Codul civil de la 1865 care, în art. 3, prevedea, într-un limbaj arhaic dar sugestiv, că: „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.”

O asemenea regulă este dictată de interesele ordinii publice și de autoritatea justiției. În situațiile în care legea nu prevede ori este incompletă sau neclară, judecătorul nu poate să refuze să judece, ci va căuta soluția în alte norme de drept asemănătoare sau în principiile generale ale dreptului, deci va recurge la analogia legii sau al analogia dreptului. În alți termeni, s-a arătat că legile au lacune de ordin sistematic sau logic, dar nu și sistemul juridic, astfel că, în lipsa unei prevederi legale exprese sau a unei cutume care să reglementeze o situație de fapt, există întotdeauna cel puțin un principiu general care să o facă și anumite metode pentru a obține o soluție corectă. Astfel, s-ar putea recurge la procedeele interpretării sistematice, analogiei și inducției sau la punerea în evidență a diferențlor existente între situația nereglementată și cele reglementate prin intermediul argumentului a contrario.

Efectivitatea dreptului de acces la justiție nu poate depinde de pasivitatea, incompetența sau superficialitatea legiuitorului, așa încât fiecare dintre termenii legii solicită, în forme specifice, contribuția judecătorului la complinire. Așadar dacă legea nu prevede, judecătorul poate și trebuie să procedeze la construcția judiciară a normei juridice trebuitoare pentru rezolvarea litigiului cu care a fost învestit, făcând, bunăoară, analogia chiar a principiilor de drept, dacă este necesar, asimilarea altor reglementări sau adaptând reglementări existente, perimate, la „eovluția faptelor”, cu condiția ca norma invocată de instanță să fie și să rămână una individuală, producându-și efectele numai inter partes.

3. INTERDICȚIA DE A SE STABILI DISPOZIȚII GENERAL OBLIGATORII PRIN HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

În sistemul de drept român hotărârile judecătorești nu sunt recunoscute ca izvor de drept, astfel încât cele statuate în cuprinsul lor nu se impun cu forță obligatorie într-un litigiu ulterior în care ar fi în discuție o chestiune de drept procesual similară. Principiul separației puterilor în stat determină judecătorul să nu se substituie organului executiv, legiferând în fapt dispoziții general obligatorii. Această obligație impusă în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicție cu dezideratul asigurării unei practici judiciare unitare, pentru care însuși codul a instituit recursul în interesul legii și procedura hotărârii prelabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În aceste cazuri, judecătorii nu legiferează ci interpretează doar chestiunea de drept care nu a fost dezlegată unitar în practica instanțelor.

Textul nu este nesocotit nici prin faptul că art. 480 alin. (3) teza finală arată că dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar art. 501 alin. (1) dispune că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Judecătorul este obligat astfel să primească și să soluționeze cererea de competența instanțelor judecătorești, chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar cu toate acestea el nu poate decide decât la speță și nu poate stabili dispoziții general obligatorii. Este o dispoziție care vine să contribuie la asigurarea principiului separației puterilor în stat, depășirea atribuțiilor judecătorești constituind motiv de casare a hotărârii.

PRINCIPIUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ȘI PREVIZIBIL

CONTEXTUL ȘI RAȚIUNEA INSTITUIRII PRINCIPIULUI

Inspirat din reglementarea Convenției europene a drepturilor omului, la articolul 6, intitulată „dreptul la un proces echitabil”, principiul analizat reflectă importanța conferită de legiuitorul intern regulilor determinate de Convenție și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea textului art. 6 al Codului de procedură civilă. Convenția reglementează dreptul la un proces echitabil, soluționat în mod public, într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, cu obligativitatea pronunțării în mod public a hotărârii.

Din cuprinsul acestui articol rezultă consacrarea de fapt a mai multor drepturi, autonome, în sensul dispozițiilor convenționale, europene și naționale, dar interdependente: dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil; dreptul la judecarea cauzei în termen optim și previzibil; dreptul la o instanță independentă și imparțială; dreptul la o instanță stabilită de lege.

În articolul 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este instituit dreptul la un proces echitabil, potrivit căruia orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial, care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale. În art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, se menționează că orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiilor sale cu caracter civil. În cadrul art. 124 alin. (2) și (3) din Constituția României se prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar în art. 21 alin. (3) se prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite și de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură de a le pune în valoare.

DREPTUL LA JUDECAREA CAUZEI ÎN MOD ECHITABIL

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil exprimă, în esență, dreptul la o justă proporție între părțile din litigiu, însumând, într-un concept-sinteză, toate componentele unei bune administrări a justiției, care să bazeze pe corectitudine, obiectivitate, imparțialitate, loialitate, activism judiciar. Departe de a fi un concept vag, doar proclamativ și retoric, dreptul la un proces echitabil cuprinde și articulează organic toate garanțiile procedurale oferite justițiabililor de art. 6 din Convenția europeană și, corespunzător acestora, de reglementările naționale: accesul la justiție, legitimarea legală a instanței, buna administrare a justiției, dreptul la apărare, contradictorialitatea, egalitatea de arme, proporționalitatea între mijloacele folosite – legale sau judiciare – și scopul urmărit, etc., precum și executarea efectivă a hotărârilor judecătorești.

Termenul „echitabil” nu este definit de niciunul din actele normative la care ne-am referit. Cerința trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectare principiilor fundamentale și a tuturor consecințelor ce decurg din ele. Din momentul în care o persoană s-a adresat unei instanțe, ea trebuie să beneficieze, în derularea procesului, de garanții fundamentale de procedură, de natură să îi asigure protecția drepturilor pe care i le conferă Convenția europeană a drepturilor omului și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Constituția României și dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel încât procesul său să fie echitabil.

Dreptul la un proces echitabil nu are în realitate o dimensiune unică, ci reflectă un drept complex, care presupune o serie de exigențe, pe care legiuitorul intern, dar și cei care sunt chemați să aplice legea, inclusiv destinatarii acesteia, trebuie să le respecte.

DREPTUL LA JUDECAREA CAUZEI ÎN TERMEN OPTIM ȘI PREVIZIBIL

Dreptul la judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil semnifică mai mult decât dreptul la celeritatea procedurii, implicând fixarea unor durate-cadru ca procedurilor judiciare, realiste și controlabile, și intervenția eficientă și promptă, prin măsuri adecvate, în cazul întârzierilor. Articolul 233 Cod proc. civ. precizează de altfel că, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil; numai pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata stabilită inițial.

Nici Constituția și nici Convenția nu definesc „termenul rezonabil”, dar ideea că justiția nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să-i compromită eficacitatea și credibilitatea este de mult exprimată și plastic redată prin două adagii frecvent utilizate: justice delayed, justice denied (o justiție întârziată, o justiție negată). Pe de altă parte, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a considerat că „lentoarea excesivă a justiției reprezintă un pericol important, în special pentru statul de drept.” Tocmai de aceea, în jurisprudența Curții se subliniază că revine statelor părți la Convenție obligația să-și organizeze sistemul juridic de o asemenea manieră încât instanțele să poată garanta dreptul oricărei persoane de a obține o hotărâre judecătorească în materie civilă într-un termen rezonabil.

Așa fiind, era firesc ca într-un cod de proceudră civilă nou să se încorporeze și această preocupare și, în funcție de acest obiectiv, s-a conceput faza judecății în două etape, cercetarea procesului și dezbaterea în fond, judecătorul în prima etapă estimând durata cercetării procesului în condițiile art. 238 Cod proc. civ.

Aprecierea din doctrină și jurisprudență, în lipsa unei definiții a Codului în ceea ce privește termenii: „rezonabil”, „optim și previzibil”, este în sensul că această cerință nu poate fi analizată în abstract ci trebuie să se raporteze la fiecare caz, ținându-se seama de durata procedurii, natura pretențiilor, miza litigiului pentru părți, complexitatea procesului, comportamentul autorităților și al părților care, în materie civilă, trebuie să manifeste o diligență particulară, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței, exercitarea căilor de atac, etc.

Curtea Europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante, dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situație, în care apare ca justificată chiar stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluționarea cauzelor, întemeiată pe urgența și importanța lor. Faptul că situațiile de aglomerare a rolului instanțelor de judecată au devenit curente nu mai poate însă justifica durata excesivă a procedurilor judiciare.

Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluționare a unei cauze, chiar și a celor pentru care legea nu prevede în mod expres o procedură urgentă, noțiunile de celeritate și de urgență fiind distincte în terminologia juridică (celeritatea impune judecătorului obligația de a evita ca procesul să treneze pe rolul instanței, urmărind respectarea termenelor legale și a celor judecătorești și aplicând sancțiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părți, în timp ce urgența obligă judecătorul să aplice normele derogatorii legale care reglementează o atare procedură, legea însăși apreciind că pricina respectivă impune o celeritate sporită în soluționare în raport de celelalte cauze.

DREPTUL LA O INSTANȚĂ INDEPENDENTĂ, IMPARȚIALĂ ȘI STABILITĂ DE LEGE

Dreptul la o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege privește atât organizarea judiciară, cât și funcționarea concretă a instanței în circumstanțele unui litigiu determinat, fiind consecința inevitabilă și forma de obiectivare, institutțională și funcțională, a dreptului de acces la justiție.

Pentru a constitui o garanție a unui proces echitabil, instanța care soluționează cauza trebuie să îndeplinească exigențe de independență și imparțialitate și să fie stabilită de lege. În ceea ce privește condiția stabilirii instanței prin lege, aceasta se referă nu numai la necesitatea reglementării legislative a existenței și organizării instanței, dar și a compunerii și constituirii sale.

Instanța europeană a stabilit în jurisprudența sa că, pentru a determina dacă o instanță este independentă, trebuia luați în considerare următorii factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care o compun, existența unei proptecții adecvate împotriva presiunilor exterioare, posibilitatea de a se verifica dacă instanța prezintă sau nu aparența de independență în sensul de încredere pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire justițiabililor.

În acest context, Curtea a reținut, de pildă, faptul că obligația judecătorilor de a se conforma deciziilor pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii nu contravine caracterului independent al instanțelor, deciziile fiind unele de principiu în domenii importante ale activității judiciare în vederea uniformizării jurisprudenței. Imparțialitatea constă în absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces.

Independența este condiția imparțialității, în lipsa căreia „judecata” este o monstruozitate, mai pernicioasă decât lipsa oricărei judecăți. Noțiunea de imparțialitate se apreciază dintr-o dublă perspectivă: pe de-o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, ea cuprinde și un demers obiectiv, ce urmărește a se determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă). Imparțialitatea subiectivă se prezumă până la proba contrară. Cerința imparțialității obiective impune judecătorului în privința căruia există o aparență de lipsă de obiectivitate să se abțină de la soluționarea cauzei respective, chiar și în ipoteza în care judecătorul, potrivit convingeri sale intime, nu ar fi părtinitor.

Imparțialitatea „funcțională” și „personală” ori, cum s-a mai spus, „obiectivă” și „subiectivă” evocă raporturile judecătorilor cu părțile din litigiu, desăvârșita lor neutralitate și obiectivitate, lipsa oricăror prejudecăți sau înclinații apriorice. În toate circumstanțele arătate, „personajul-cheie” rămâne judecătorul, el trebuind să-și afirme și să-și realizeze efectiv rolul de mediator sau de „instrument corector” pentru asigurarea echității și celerității judecății, precum și pentru cultivarea încrederii în justiție, în independența și imparțialitatea ei.

Independența funcțională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate acestei funcții, adică să nu aparțină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanțele judecătorești să fie independente în exercitarea funcțiilor lor, deci să nu fie supuse ingerințelor din partea puterii legislative, executive sau părților. Independența personală vizează statutul judecătorului – permanența și inamovibilitatea precum și garanțiile acestui statut. Strâns legată de independență este cerința imparțialității, dar, în vreme ce independența se raportează în principal la alte puteri decât cea judecătorească, precum și la părți, imparțialitatea este legată mai mult de organizarea și funcționarea internă a instanțelor și de judecător. În orice caz, independența este prealabilă imparțialității, deoarece nu poți fi imparțial dacă deja nu există independența, dar este posibil ca un judecător independent de toate celelalte puteri să nu fie imparțial într-o speță concretă.

În Hotărârea din 13 iulie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Dubinskaia contra Rusiei, Curtea a considerat încălcarea art 6. paragraful 1 din Convenție, dispunând următoarele: „Curtea reamintește că declanșarea unui proces nu reprezintă, în sine, o îndeplinire a cerințelor art. 6 paragraful 1. Intenția Convvenției este de a nu garanta drepturi cu caracter teoretic sau iluzoriu, ci drepturi acre sunt efective și pot fi puse în aplicare. Dreptul de acces la o instanță conține nu numai dreptul de a începe un proces, ci și dreptul de a obține soluționarea procesului de către o instanță. Ar fi iluzoriu dacă sistemul legal intern al unui stat contractant ar cere unei persoane să introducă o acțiune civilă în fața unei instanțe, fără a i se garanta că acea cauză ar fi soluționată printr-o hotărâre definitivă în cadrul unei proceduri judiciare (…). Dreptul unei părți privind accesul la o instanță ar fi iluzoriu dacă aceasta nu ar avea cunoștință de evoluția procesului și de hotărârile instanței privind cererea sa, în mod special atunci când asemenea hotărâri sunt susceptibile să fie analizate de o instanță superioară (…). Curtea consideră că neîndeplinirea obligației, de către autoritățile naționale, de a soluționa acțiunea reclamantei, a privat-o de dreptul acesteia de a avea acces la o instanță. Astfel, a existat o încălcare a articolului 6, paragraful 1 din Convenție.”

Prin intermediul Noului Cod de procedură civilă, legiuitorul a încercat să dea eficiență principiului dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil. Modificările și completările aduse textelor legale în materie își au izvorul în jurisprudența instanțelor române și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în propunerile de lege ferenda făcute în doctrină, toate acestea urmărind fie o clarificare a textelor legale prin consacrarea expressis verbis a anumitor soluții care se aplicau în practică, însă pe cale de interpretare, fie o acoperire a numitor viduri legislative, fie adoptarea unor soluții noi, compatibile cu noua structură a procedurii civile ormâne ce se dorește a fi mai accesibilă și desfășurată cu celeritate.

Concludem în final prin a afirma că drepturile și libertățile fundamentale ar deveni simple principii convenționale sau constituționale dacă nu ar exista sistemul de garanții procedurale circumscrise dreptului la un proces echitabil, în cazul nostru în materie civilă, abordate ca un complex de obligații impuse statului în calitate de garant al asigurării și protejării altor drepturi și libertăți fundamentale. Astfel, dreptul la un proces echitabil poate fi considerat un drept fundamental al omului privind egalitatea în fața legii și a justiției, o garanție pentru constatarea bunei organizări și funcționări a justiției într-un stat de drept, a cărui primă și esențială caracteristică constă în eliminarea arbitrariului și domnia legii.

PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

Principiul legalității este consacrat de art. 7 Cod proc. civ., legalitatea constituind o cerință obiectivă într-un stat de drept, precum și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției, întrucât exclude arbitrariul și lipsa de previzibilitate. Totodată, potrivit art. 124, alin. (1) din Constituție, justiția se înfăptuiește în numele legii, iar în alin. (3) se precizează că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. În art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se dispune că și judecătorii, ca și procurorii, sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii.

Legalitatea reprezintă un principiu general recunoscut în statele democratice. Ea implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public sau privat, de toți cetățenii, de la cel mai umil cetățean până la șeful statului. Principiul legalității reprezintă o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt, legalitatea trebuie considerată o regulă esențială la nivelul întregului sistem de drept.

Aplicarea principiului legalității este complexă. Fără discuții, funcția judecătorului este aceea de a rezolva litigiul dintre părți aplicând legea, însă el trebuie să o și interpreteze, să determine semnificația regulii care duce la soluționarea corectă a cauzei, la tranșarea litigiului, să determine aria sa de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte norme juridice, ca și aplicarea sa în timp, în spațiu și cu privire la persoane. Deci, între autorul normei juridice și destinatarul ei intervine judecătorul care interpretează norma, finalizează opera legiuitorului în considerarea situației dintr-o speță concretă, „creează” legea în scopul aplicării sale.

Puterea judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul, aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice, lasă obligatoriu judecătorului, învestit cu puterea de „a spune oficial dreptul”, o parte din inițiativă.

Esențial ni se pare ca, în context, să reamintim că, potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. Respectarea legii nu paote fi disociată de calitatea ei. Accesibilitatea legii presupune ca ea să ofere informații suficiente, în circumstanțele cauzei, asupra normelor juridice aplicabile, ținând seama și de capacitatea și calitatea profesională a receptorilor legii. Previzibilitatea legii înseamnă ca ea să permită celui interesat să-și regleze comportamentul, corespunzător exigențelor legii, și să poată cunoaște consecințele ce vor decurge dintr-un act determinat săvârșit în proces.

Rolul activ al judecătorului se dovedește cu atât mai necesar cu cât însăși instanța europeană consideră, cu realism, că, întrucât certitudinea reglementărilor legale se realizează adeseori printr-o rigiditate excesivă, dreptul trebuie să aibă disponibilitatea de a se adapta la diversele situații concrete, recurgând, tocmai din acest motiv, la formule mai mult sau mai puțin vagi, care trebuie interpretate și aplicate jurisprudențial. Aplicarea normei juridice, care este abstractă și statică, precum și complexitatea vieții sociale aflată în permanentă mișcare, ridică adeseori probleme deosebite pentru judecător. O atare realitate a îndreptățit și afirmația că interpretarea legii reprezintă unul din momentele cele mai însemnate ale activității judiciare.

Legalitatea exclude concluzia că aceea ce nu este interzis expres este automat permis, cu atât mai mult cu cât pe tărâm procedural, pentru asigurarea disciplinei procedurale, este nevoie de reglementarea actelor de procedură și a pașilor care trebuie parcurși în cadrul procesului. O atare concluzie este relevantă la nivelul oricărei faze procesuale, lipsa unei prevederi în lege neputând fi complinită pe baza normelor din cadrul altei ramuri procesuale, ci pe temeiul principiilor fundamentale ale procesului.

În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele literare și implicațiile scopului urmărit de legiuitor. Dacă judecătorului nu i s-ar permite acest lucru, independența sa în procedura de aplicare a legii s-ar transforma în contrariul său, el devenind dependent de forța normativă a unei dogme, contrară opiniei generale și convingerii sale.

Acest rol al judecătorului îl pune în situația, mult mai complexă decât aceea de aplicare automată a legii, de a înfăptui justiția asigurând o relație între necesitatea de stabilitate a ordinii juridice normative, care este garantul securității juridice, și dinamica mișcării economice și sociale, urmărind însă cu neadormită grijă să mențină echilibrul balanței între tendința de conservatorism și cea de arbitrariu și autoritarism.

Principiul legalității nu se adresează numai judecătorului, ci și părților care trebuie să își exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu legea. Iar asupra modului în care părțile se conformează acestei dispoziții legale veghează judecătorul care, așa cum am arătat, are rolul de a tranșa litigiul dintre părți, în conformitate cu legea.

În practica judiciară – manifestată în Decizia nr. 364 din 3 martie 1999 a Curții de Apel Cluj, secția civilă Curtea a statuat că posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de executare a acesteia sunt date de lege și nu de judecători iar menționarea din eroare în dispozitiv a folosirii recursului nu deschide părții o cale pe care legea nu o acordă, și aceasta ca o consecință a principiului legalității căilor de atac.

PRINCIPIUL EGALITĂȚII

REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE

Principiul egalității se înfățișează ca o regulă esențială pentru toate societățile moderne și democratice. Asigurarea egalității, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligație de maximă importanță a statelor. În Proclamația Drepturilor Omului s-a înscris principiul potrivit căruia „Legea trebuie să fie egală pentru toți, fie că ocrotește, fie că pedepsește.” Potrivit art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi.” De asemenea, art. 10 din același document internațional precizează că „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil și în mod public de un tribunal independent și imparțial.”

În sistemul nostru, egalitatea este și un principiu constituțional. Astfel, potrivit art. 16, alin. (1) din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar în alin. (2) se precizează că nimeni nu este mai presus de lege. De asemenea, art. 7 din Legea nr. 304/2004, după ce prevede, în alin. (1), că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, în alin. (2) se dispune că justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

La fel, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 stabilește pentru judecători și procurori, între altele, și obligația de a respecta drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii, dar și obligația de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora. În sfârșit, art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2000, republicată în anul 2007 (privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) prevede că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate și printr-un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional.

Noul Cod de procedură civilă consacră principiul egalității în art. 8, normă procesuală conform căreia „În procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări.”

APLICABILITATE

Principiul egalității în fața justiției semnifică faptul că toate persoanele au o vocație egală de a fi judecate de aceleași instanțe judecătorești și după aceleași reguli, fie că sunt de fond sau de procedură. Din punctul de vedere al formelor de procedură la care ne referim aici, fiecare dintre părți trebuie să se bucure de aceleași drepturi – dreptul la aceleași probe, la aceleași apărări, la aceleași căi de atac – deoarece orice dispoziție care ar pune pe una din părți în inferioritate de drept față de cealaltă este incompatibilă cu principiul egalității și chiar cu ideea de justiție.

Egalitatea nu înseamnă însă uniformitate, astfel că existența unor reguli speciale de procedură sau a unor organe de jurisdicție, chiar insanțe judecătorești specializate, nu înseamnă nesocotirea acestui principiu. Natura litigiului este cea care atrage o competență diferită, specială, sau aplicarea unor norme speciale, dar acestea au în vedere toate părțile din acele litigii.

Egalitatea părților în fața justiției presupune că:

a) judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și potrivit acelorași reguli procedurale. Faptul că legiuitorul a creat organe de jurisdicție specializate, în afara sistemului instanțelor judecătorești, ori a instituit reguli speciale de procedură, nu exclude egalitatea părților. Aceasta, deoarece organele respective soluționează toate diferendele care intră în competența lor jurisdicțională, fără nicio discriminare din punct de vedere al părților. De asemenea, regulile procedurale speciale se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu care este supus acestor reguli.

b) în cursul soluționării unui proces, fiecărei părți trebuie să i se recunoască vocația la aceleași drepturi pe care le conferă o anumită poziție procesuală. Fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă să-și susțină cauza în condiții care să nu o dezavantajeze într-o manieră apreciabilă față de adversar.

c) instanța de judecată are obligația de a asigura un echilibru în situația procesuală a părților. În acest sens, instanței îi revine îndatorirea de a încunoștința părțile asupra termenelor de judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părțile asupra drepturilor lor.

În limbajul jurisprudenței instanței europene, egalitatea părților în propces se exprimă și sub forma „egalității de arme”, în sensul tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procesului, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie avantajată în raport cu celelalte, indiferent dacă procedura este contencioasă sau grațioasă. Principiul egalității de arme presupune ca fiecărei părți să i se asigure posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în con diții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul ei.

PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII

CONȚINUTUL PRINCIPIULUI DISPONIBILITĂȚII

Disponibilitatea constituie unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. El este însă și un principiu specific ce particularizează în mod semnificativ cele două proceduri, procedura civilă și procedura penală, fiind propriu doar celei dintâi. Noul Cod de procedură civilă, în art. 9 circumscrie domeniul principal de acțiune a principiului disponibilității.

În esență, disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare. Doctrina distinge două forme ale disponibilității: disponibilitatea materială și disponibilitatea procesuală. Prima le oferă părților posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar cea procesuală – de mijloacele procedurale de apărare.

Judecătorul civil nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și doar în limitele stricte ale sesizării. Reclamantul este cel care determină întinderea obiectului judecății și persoana sau persoanele cu care se judecă. Activitatea judiciară în materie civilă trebuie să se realizeze cu respectarea deplină a coordonatelor menționate.

PREROGATIVELE PRINCIPIULUI DISPONIBILITĂȚII

Disponibilitatea cuprinde în conținutul său următoarele prerogative mai importante:

dreptul părții interesate de a promova sau nu acțiunea

dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării

dreptul reclamantului de a renunța la acțiune sau la dreptul pretins

dreptul de a achiesa la pretențiile formulate de adversar

dreptul de a finaliza procesul prin încheierea unei tranzacții

dreptul părților de a exercita căile legale de atac

dreptul părților de a achiesa la hotărârea pronunțată

dreptul părții câștigătoare de a renunța la executarea silită a hotărârii

1. PORNIREA PROCESULUI CIVIL.

Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Declanșarea procedurilor judiciare nu are loc din oficiu, fiind necesară manifestarea de voință în acest sens a unei persoane fizice sau juridice, interesate sau circumscrise enumerării din art. 37 din Noul Cod de Procedură civilă.

Judecătorul acționează în urma sesizării lui de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, deci judecătorul nu pornește din oficiu procesul civil, ci, potrivit art. 9, alin. (1) NCPC, așteaptă să fie învestit de către cel ce se pretinde titular al dreptului sau de o altă persoană ori de un organ al statului, cărora legea le recunoaște legitimare procesuală activă. În mod excepțional, instanța poate acționa și fără sesizare, de exemplu: acțiunea civilă în procesul penal se pornește și se exercită din oficiu, potrivit art. 17 Cod de Procedură Penală când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă; totodată, instanța de divorț se pronunță din oficiu cu privire la locuința copiilor minori și stabilirea contribuției părinților la cheltuiele de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora;

2. STABILIREA OBIECTULUI ȘI LIMITELOR PROCESULUI.

Obiectul procesului este determinat de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională, cereri de intervenție sau este dat de situația juridică a cărei rezolvare în justiție se urmărește, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29, alin. (1) Cod proc. civ. Așadar judecătorul nu poate, chiar cu respectarea principiului contracitorialității – prin punerea în discuție a unui alt obiect – să schimbe obiectul stabilit de părți prin cererile lor. Totuși, dacă formulările cuprinse în cerere sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul, instanța are obligația, în baza rolului său activ, să-i ceară părții să facă precizările necesare.

Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual tratat de către acestea în exercitaera acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor iar excepțiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzute de lege.

Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată și obiectul, adică ceea ce se pretinde prin cerere. Instanța poate introduce din oficiu o altă persoană în proces numai în condițiile art. 78-79 Noul Cod de procedură civilă și este ținută să se pronunțe „omnia petita”, adică să rezolve toate pretențiile. Dacă instanța se pronunță „minus petita” – omite să soluționeze vreun capăt de cerere sau „plus petita”, dă mai mult decât s-a cerut, ori „extra petita”, dă altceva decât s-a cerut, partea poate cere completarea hotărârii sau exercita căile de atac în condițiile legii. Instanța nu este ținută însă de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea ca, după punerea în discuția părților, să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale.

Limitele apărării sunt determinate de pârât, el fiind singurul îndreptățit să stabilească condițiile și mijloacele prin care va răspunde cererii reclamantului.

3. EFECTUAREA ACTELOR PROCESUALE DE DISPOZIȚIE

Pornind de la ideea că litigiul este o problemă privată a părților, legea procesuală reglementează aceste drepturi de a dispune de soarta procesului și singura problemă care se pune este aceea dacă judecătorul este îndreptățit să controleze aceste acte de dispoziție. Judecătorul are rolul de a veghea numai asupra faptului dacă aceste acte se fac în conformitate cu legea, având în vedere că el este ținut să observe din oficiu aplicarea normelor de ordine publică.

Potrivit art. 9 alin (3), în condițiile legii, partea poate, după caz, reneunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului. Aceste drepturi, manifestări ale disponibilității există, chiar dacă procesul civil a fost pornit de o altă persoană decât cea care se pretinde titularul dreptului.

Cu privire la toate actele procedurale de dispoziție, trebuie subliniat că disponibilitatea nu este absolută, deoarece instanța, în baza rolului activ, va supune controlului său aceste acte și nu le va da curs, ci va continua judecata, dacă urmăresc eludarea unor norme de ordine publică.

Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin intermediul căilor legale de atac. Aceeași parte poate însă să și achieseze la hotărâre, fie în mod expres, declarând că renunță la calea de atac înainte de comunicarea hotărârii, fie tacit, atunci când achiesarea poate fi dedusă din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.

Deisgur că, dacă o parte a exercitat o cale de atac, în aplicarea principiului disponibilității poate să și ren unțe la judecata acelei căi de atac. Tot ca expresie a acestui principiu, partea poate să critice hotărârea în întregime cu privire la soluția dată tuturor capetelor de cerere, sau poate să limiteze critica la anumite aspecte.

Faza finală a procesului, executarea silită, este la latitudinea celui care a obținut titlul executoriu. Dacă partea care a pierdut nu respectă de bunăvoie hotărârea judecătorească, iar cel care a câștigat nu solicită punerea în executare silită a hotărârii, practic nu se va ajunge niciodată la realizarea dreptului respectiv. Tocmai în vederea asigurării intereselor generale ale cetățenilor codul a reglementat posibilitatea procurorului de a acționa în vederea solicitării executării silite, pentru partea care rămâne pasivă, în cazurile în care poate porni acțiunea civilă.

Codul nu reglementează cazuri de executare silită a titlului executoriu, fără a fi nevoie de o cerere, însă prin anumite dispoziții legale se extind efectele titlului și asupra altor persoane, cu consecințe asupra dreptului de dispoziție al părții. De exemplu, hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu ttlu universal al acestuia, produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

În consens cu jurisprudența instanței europene, ar mai fi de precizat că principiul disponibilității în procesul civil nu absolvă statul – prin autoritățile sale competente – de obligațiile pozitive ce-i revin pentru asigurarea efectivității drepturilor procesuale ale părților.

Credem că noul Cod de procedură civilă a instituit un echilibru just între principiul disponibilității și rolul judecătorului în desfășurarea procesului civil. Domeniul predilect al activității judecătorului, acela de a face aplicarea corectă a legii, a fost consolidat, consacrându-se la nivel legislativ consecințele care decurg din adagiul iura novit curia. În ceea ce privește stabilirea faptelor, s-a conturat mai bine responsabilitatea preponderentă a părților, fără a fi abandonat rolul activ al judecătorului în materie probatorie, care constituie o garanție suplimentară pentru a atinge dezideratul procedurii civile, anume pronunțarea unor soluții juste, în conformitate cu legea.

PRINCIPIUL BUNEI-CREDINȚE

REGLEMENTARE NAȚIONALĂ, EUROPEANĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

După ce buna-credință în exercitarea drepturilor subiective a fost ridicată la nivelul unui principiu constituțional de art. 57 din Legea fundamentală, articolul 12 Cod proc. civ. ridică buna-credință la rang de principiu fundamental al procesului civil, atât în ceea ce privește exercitarea drepturilor procesuale, cât și în privința îndeplinirii obligațiilor procesuale. Exercitarea cu rea-credință a unui drept procesual poate constitui un abuz de drept care se sancționează cu angajarea răspunderii pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, precum și cu obligarea, potrivit legii, la palta unei amenzi judiciare. Aceleași sancțiuni pot interveni și în cazul neîndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor procesuale.

Buna credință este acea regulă morală care exprimă sau impune o voință sau un comportament conform cu așteptările celorlalți și, în cele din urmă, conform regulilor dreptului, ca formă de obiectivare a valorilor și intereselor comune, asumate de colectivitate sau formulate de ea. Principiul bunei-credințe este consacrat, în subtext, prin prevederile art. 17 din Convenția europeană, care interzic abuzul de drept, prin prevederile art. 54 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, care preiau întocmai cele prevăzute de art. 17 din Convenție, prin prevederile art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin aart. 5 paragraful 1 din Pactul O.N.U. cu privire la drepturile civile și politice și, explicit, prin dispozițiile art. 57 din Constituția României, conform cărora „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.”

Exercitarea cu bună-credință a drepturilor procedurale este una dintre cele mai importante obligații pe care legea le impune părților litigante. Se poate afirma că și în materie procedurală singura limită în exercitarea drepturilor procedurale o constituie abuzul de drept.Cazurile de exercitare abuzivă a drepturilor procedurale sunt de o mare diversitate. Practic, acestea pot fi întâlnite în cele mai diverse materii, începând cu itnroducerea cererii de chemare în judecată și până la exercitarea contestației la executare.

ELEMENTELE ABUZULUI DE DREPT PROCEDURAL

Articolul analizat constituie o preluare dezvoltată a art. 723 din Vechiul Cod de procedură civilă, acesta din urmă vizând, de altfel, numai exercițiul drepturilor procedurale, iar nu și executarea obligațiilor. Partea trebuie să-și exercite drepturile procedurale și să-și execute obligațiile procedurale cu bună-credință, având ca atare convingerea intimă că efectuarea prestației sale este în deplină concordanță cu dispozițiile legale. În ipoteza în care partea exercită un drept procedural cu rea-credință, deturnându-l de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege și încălcând drepturile procedurale ale unei alte părți, săvârșește un abuz de drept procedural.

În literatura de specialitate juridică s-a mențioant că abuzul de drept procedural presupune următoarele elemente:

a) un element subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a-l vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilitățile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia, pentru a-l constrânge la abandonarea susținerilor sale ori la concesii;

b) un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege;

În plus față de aceste elemente, noul Cod de procedură civilă instituie și un alt element obiectiv, consecință a deturnării dreptului procedural de la finalitatea sa legală, și anume încălcarea drepturilor procedurale ale unei alte părți.

CONDIȚIILE ABUZULUI DE DREPT PROCEDURAL

Pentru a caracteriza un act de procedură ca fiind abuziv, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză și să aibă capacitatea procesuală de a-l exercita

b) dreptul procedural să fie exercitat în limitele sale externe, fixate de lege. Actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal. Constituie, de pildă, un act abuziv introducerea unei cereri de chemare în judecată vădit netemeinică – stabilirea paternității unui copil din afara căsătoriei, fără ca reclamanta să fi întreținut relații intime cu pârâtul, în scopul de a-l atrage într-un scandal public, cererea de chemare în judecată respectând însă toate condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru formularea sa valabilă. Dimpotrivă, reprezintă un act de procedură nelegal cererea de chemare în judecată care nu cuprinde semnătura reclamantului.

c) Dreptul procedural să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. În exemplul dat anterior, finalitatea pentru care legea a recunoscut dreptul inițierii acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, și anume acela de determinare a relațiilor de rudenie, este deviată spre scopul denigrării imaginii de familie a pârâtului.

d) Dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credință, titularul său urmărind producerea unui rezultat vătămător părții adverse prin exercitarea actului de procedură respectiv;

e) Exercitarea abuzivă a dreptului procedural să fi produs consecința încălcării drepturilor procesuale ale unei alte părți. Spre exemplu, formularea repetată a unor cereri neîntemeiate de recuzare a completului de jduecată poate avea caracter abuziv, întrucât conduce la încălcarea dreptului celeilalte părți la soluționarea cauzei într-un termen optim.

SANCȚIUNI. DESPĂGUBIRI

Noul Cod de procedură civilă nu se limitează la simpla consacrare a principiului bunei-credințe, ci instituie și sancțiuni corespunzătoare pentru nesocotirea acestuia. Principala sancțiune procedurală a exercitării abuzive a drepturilor o constituie obligarea autorului abuzului la plata unor despăgubiri față de partea vătămată. În acest sens, textul comentat dispune, în cel de-al doilea alinea, că „Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.”

Spre deosebire de vechea reglementare, textul comentat se referă în mod expres și la posibilitatea dezdăunării părții nu numai pentru prejudiciul material cauzat, ci și pentru cel moral. Este o dispoziție pozitivă și bine-venită, căci uneori exercitarea abuzivă a unui drept procesual poate cauza și prejudicii morale, a căror reparare este pe deplin justificată.

De asemenea, obligarea părții la plata daunelor materiale sau morale nu înlătură posibilitatea sancționării sale cu amendă judiciară, natura juridică a sumelor fiind distinctă – daunele au rol reparator, în timp ce amenda judiciară are funcție sancționatorie.

PRINCIPIUL DREPTULUI LA APĂRARE

Dreptul la apărare al părților în proces a devenit un imperativ în toate procedurile moderne. Noul Cod de procedură consacră în cadrul art. 13 dreptul la apărare. Convenția europeană a drepturilor omului prevede în art. 6 par. 3 lit. c) în materie penală, că oricine are „dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer.” Astfel, normele procesuale în fiecare stat european vor trebui să satisfacă aceste cerințe minime, reglementând posibilitatea exercițiului efectiv al dreptului la apărare al fiecărui cetățean.

CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

Considerat adeseori și cu temei ca fiind un drept natural, universal și imanent, dreptul la apărare semnifică, în sensul său cel mai larg comprehensibil, ansamblul mijloacelor procedurale de care dispune o parte în procesul civil pentru a-și ocroti ori realiza propriile drepturi sau interese legitime. Astfel privit, dreptul la apărare nu poate fi considerat stricto sensu o prerogativă aparținând în exclusivitate pârâtului din proces, deși de regulă el se prevalează de acest drept, și totodată, el nu poate fi redus doar la apărările propriu-zise în fondul litigiului, ci are a se manifesta, în circumstanțele concrete ale cauzei și în evoluția acesteia, prin multe alte mijloace procedurale (precum invocarea unor excepții, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate, etc.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că neacordarea asistenței judiciare când aceasta se dovedește indispensabilă accesului efectiv la judecător atinge substanța accesului la justiție (MC Vicar contra Regatului Unit, 2002). Asupra acestui din urmă aspect, în hotărârea Airey contra Irlandei (1979) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „respectarea unei obligații asumate prin Convenție cere în anumite situații o acțiune pozitivă din partea statului, care nu poate rămâne pasiv, deoarece nu există motive pentru a distinge între acțiuni și omisiuni…obligația de a asigura accesul efectiv la justiție face parte din această categorie de obligații.”

De asemenea, fixarea unui cuantum excesiv al sumei care trebuei avansată pentru exercitarea acțiunii în justiție sau a căii de atac, dacă petentul este lipsit de mijloace financiare, reprezintă restrângeri nepermise ale dreptului la un tribunal, care afectează însăși existența acestuia. În cauza Iorga contra României, din 25 ianuarie 2007, după ce s-a constatat că valoarea taxei de timbru reprezenta totalul veniturilor lunare ale familiei reclamantului, Curtea a statuat că ea reprezintă o sarcină excesivă pentru reclamant, în măsura în care veniturile acestuia erau mai mici decât pensia lunară medie în România.

Constituția României prevede expres în art. 24 că dreptul la apărare este garantat. Acest principiu fundamental se întregește în materia procedurii civile prin consacrarea sa în mod indirect, prin reglementarea anumitor instituții care asigură realizarea conținutului acestui drept. Din punct de vedere strict formal, dreptul la apărare vizează posibilitatea oricărei părți de a beneficia de serviciile unui apărător specialist – avocatul. Însă apărarea nu este realizată numai prin intermediul serviciilor avocațiale, ci și indirect prin intermediul modului de organizare a justiției în țara noastră. O justiție independentă este o garanție pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare, un tribunal imparțial asigură justa soluționare a cauzelor, publicitatea ședinței de judecată și contradictorialitatea sunt de asemenea garanții ale dreptului la apărare.

Dreptul de apărare are în literatura română două sensuri: unul material, mai larg și unul formal, mai restrâns. În sens material dreptul de apărare cuprinde întregul compelx de drepturi și garanții procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, precum dreptul de a face cereri, de a lua cunoștință de actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza pe judecători, procuror sau grefier, de a participa la dezbateri și a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept ce se ridică în fața instanței, de a exercita căile de atac. În acest sens, art. 13 alin. (3) Cod proc. civ. stabilește că părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Dispoziția este aplicabilă în orice proces, de drept privat sau de drept public. Altfel spus, pentru părți nu poate exista un proces secret în care să nu poată lua cunoștință de piesele de la dosar și să nu cunoască toate probele, să discute în contradictoriu orice împrejurare de fapt sau de drept. Nu întâmplător Constituția, astfel cum am arătat, garantează dreptul de apărare.

În sens formal, dreptul de apărare are în vedere posibilitatea părților de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. În sistemul tradițional al dreptului procesual civil român, părțile nu au obligația de a-și angaja un apărător. Ele sunt libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime. Chiar și o atare libertate de a decide asupra modului de realizare a apărării reprezintă o exigență a acestui principiu. Această viziune este păstrată în esență și în noul Cod de procedură civilă, însă Noul Cod consacră obligativitatea apărării părților în recurs prin intermediul unui avocat sau, după caz, consilier juridic.

În literatura de specialitate juridică s-au conturat opinii care argumentează în favoarea acestui principiu. Astfel, se consideră că soluția obligativității formulării în recurs a cererilor și a concluziilor părților numai prin avocat sau consilier juridic s-a impus deoarece recursul a fost mai exact conturat ca o cale extraordinară de atac prin care se verifică exclusiv legalitatea hotărârilor care sunt supuse acestei căi de atac, astfel că, pentru calitatea actului de justiție, este necesar ca cel puțin în această etapă să existe o dezbatere între specialiști, judecători, pe de o parte, și avocați/consilieri juridici/părți sau mandatari licențiați în drept pe de altă parte. La aceasta se adaugă și previziunea reducerii numărului de recursuri informe sau vădit nefondate, din moment ce chiar formularea recursului se face de către un specialist.

În ciuda acestui fapt, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 462/2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014 a declarat neconstituționale aceste prevederi, arătând că articolele criticate încalcă accesul liber la justiție și dreptul la apărare al fiecărui cetățean, întrucât lipsa posibilităților financiare care împiedică apelarea la serviciile unui avocat nu ar trebui să ducă la anularea cererii de recurs făcută în termen.

Totodată, Curtea a constatat că măsura reprezentării și asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporțională cu scopul urmărir de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 și 24 din Constituție. Mai mult, Curtea a reținut că obligația reprezentării și asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează pe de o parte cu transformarea conținutului acestui drept fundamental într-o condiție de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligație, ceea ce afectează substanța dreptului de apărare astfel cum este configurat în Constituție. Ori, legiuitorul nu paote da dreptului la apărare garantat de Constituție valențe care, practic, contravin caracterului său de garanție a dreptului la un proces echitabil.

GARANTAREA PRINCINPIULUI.

Un drept fundamental al procesului civil, care este și unul constituțional, nu poate fi doar proclamat, ci trebuie și garantat prin mijloace juridice eficiente. O primă astfel de garanție este reprezentată de ajutorul public judiciar. Acesta reprezintă o formă de asistență acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executare silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii. O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă transpune în dreptul intern Directiva 2003/8/CE privind îmbunătățirea accesului la justiție în cazul litigiilor transfrontaliere, prin stabilirea de reguli minimale comune referitoare la asistența judiciară acordată în cadrul acestor cauze. Ordonanța menționată determină condițiile în care barourile de avocați sunt obligate să asigure asistență judiciară. Barourile sunt obligate să organizeze servicii de asistență judiciară la sediul tuturor instanțelor de judecată din raza teritorială în care sunt constituite.

Principiul dreptului la apărare depășește interesul părților, întrucât respectarea acestuia contribuie și la descoperirea adevărului în procesul civil. Astfel se explică și interesul consacrării principiului dreptului la apărare în diferite documente internaționale. Este avută în vedere, în asemenea documente, în special o componentă esențială a apărării drepturilor fundamentale ale omului.

PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII

Contradictorialitatea este un principiu care ține de esența procesului civil. Nu se poate concepe disponibilitate și drept la apărare fără contradictorialitate. Codul consacră expres în cuprinsul acest principiu, acordându-i un text special prin care se reglementează aspectele esențiale ale acestuia, în art. 14.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice elemente de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluționare a litigiului. Exigența fundamentală a contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților.

CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

Contradictorialitatea nu trebuie înțeleasă strict ca o diferență de păreri expuse de părțile procesului, ci și ca posibilitatea fiecărei părți de a-și manifesta punctul de vedere, de a-și susține și dovedi ipoteza cea mai avantajoasă pentru sine. Contradictorialitatea se regăsește pe tot parcursul procesului civil, încă din etapa scrisă, de sesizare a instanței. Astfel, reclamantul depune cererea prin care își expune propriul punct de vedere, iar în replică, pârâtul prin întâmpinare sau prin cerere reconvențională răspunde la fiecare capăt din cererea reclamantului sau pretinde la rândul său ceva de la reclamant. În faza judecății codul prevede imperativ că judecătorul nu poate proceda la judecată decât după o corectă citare a părților, instituind obligativitatea acordării posibilității fiecărei părți de a participa la judecată.

Contradictorialitatea în procesul civil îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Tocmai de aceea se spune uneori că principiul contradictorialității este un principiu natural al instanței iar alteori că reprezintă mai mult o obligație pentru instanță decât un drept al părților.

Contradictorialitatea reprezintă motorul instanței deoarece procesul evoluează prin intermediul unor contradicții succesive până la hotărâre, care va înlătura contradicția. Contradictorialitatea opune, dar și reunește părțile în proces deoarece niciuna dintre ele nu poate face nimic în instanță decât sub privirile celeilalte. Trebuie reținut că, în etapa dezbaterilor, judecătorul, ca actor al procesului, și nu ca mediator al sintezei, cel care înlătură contradictorialitatea dintre părți prin pronunțarea hotărârii, se supune și el principiului contradictorialității. Contradictorialitatea dintre părți, pe de o parte, și contradictorialitatea dintre părți și judecător pe de altă parte, încetează odată cu închiderea dezbaterilor, deoarece în etapa deliberării putem avea numai o contradictorialitate între judecători, în măsura în care litigiul se soluționează de către un complet colegial.

Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. De asemenea, părțile au dreptul să propună dovezi în susținerea afirmațiilor lor, fiecare parte având dreptul să-și spună punctul de vedere asupra probelor solicitate de cealaltă parte. Astfel, fiecare parte va discuta admisibilitatea dovezii propuse de către partea adversă (în funcție de termenul în care a fost solicitată sau de cerințele generale de admisibilitate), precum și oportunitatea acesteia în raport cu condițiile cauzei. Tot în contextul contradictorialității hotărârea judecătorească se comunică părților în proces pentru a avea posibilitatea luării la cunoștință a conținutului acesteia și pentru a exercita în consecință calea de atac pusă la dispoziție de legea procesuală.

În jurisprudență s-a dechis că este nelegală hotărârea pronunțată pe baza unor acte depuse după închiderea dezbaterilor și care n-au fost puse în discuția părților. Soluția este identică și în cazul soluționării cauzei pe baza unor excepții ce n-au fost puse în discuția prealabilă a părților. Pentru ca părțile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, ele trebuie să fie încunoștințate în timp util despre existența și obiectul litigiului, despre locul și data soluționării acestuia. Se consideră că instanțele judecătorești au ca una din cele mai importante îndatoriri aceea de a conferi părților posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate cererile și excepțiile invocate, precum și toate elementele de fapt și de drept ale cauzei.

Tot astfel, în jurisprudență, prin Decizia nr. 681 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat încălcarea principiului contradictorialității. „Deliberând, în condițiile art. 256 Cod procedură civilă, asupra cauzei civile de față, instanța a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 457 A din 28 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâții G.I. și G.M. împotriva sentinței civile nr. 1961 din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, aceleași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din dispozitivul hotărârii apelate reiese că prima instanță a soluționat excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare, și anume excepția lipsei calității procesuale active și cea privind lipsa calității procesual pasive, iar în motivarea sentinței se regăsesc considerentele pe care instanța le-a avut în vedere spre a reține lipsa de temeinicie a acestor excepții procesuale. Însă, din practicaua hotărârii – în care se regăsesc consemnările privind discuțiile purtate în ședință publică – reiese că instanța a acordat cuvântul părților, și a luat concluziile acestora numai în privința fondului pricinii, nu și în privința apărărilor pe care pârâții apelanți le-au susținut pe calea celor două excepții. Curtea a apreciat că soluționarea celor două excepții procesuale, fără a se lua concluziile părților asupra lor, reprezintă o atingere adusă principiului contradictorialității, dar, în egală măsură, și principiului respectării dreptului la apărare.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existența contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susținerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialității și al garantării dreptului la apărare fiind sancționată cu nulitatea hotărârii. Date fiind aceste coordonate ale celor două principii proprii procesului civil, se impune concluzia că nesocotirea de către instanță a garanțiilor procesuale constituie încălcări care atrag nulitatea hotărârii, vătămarea produsă părților rezultând cu evidență din lipsa posibilității de a-și susține apărările și cererile în coordonatele deduse judecății, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin reluarea judecății în etapa procesuală în care s-a produs încălcarea menționatelor drepturi, spre a exista astfel posibilitatea de a avea beneficiul unei judecăți care parcurge toate gradele de jurisdicție permise de lege.”

Este de reținut că în unele cazuri, justificate îndeosebi de urgență sau de eficiența măsurilor, legea îngăduie în mod expres ca, provizoriu, contradictorialitatea să fie înlăturată, cum ar fi în cazul asigurării probelor, al sechestrului asigurător și popririi asigurătorii ori în cazul ordonanței președințiale. Ulterior însă, contradictorialitatea este restabilită, deoarece în toate aceste cazuri judecata căilor de atac se face cu citarea părților.

Construcțiile pe care părțile le fac cu privire la situația de fapt și de drept îmbracă forma cererii de chemare în judecată, în cazul reclamantului și forma întâmpinării ori a cererii reconvenționale în cazul pârâtului. Ele se comunică, de regulă, prin intermediul instanței, dar după sesizarea acesteia, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, comunicările se pot face și direct între aceștia, în condițiile art. 169 Cod proc. civ. În Noul Cod se instituie în mod legal obligația pentru reclamant de a răspunde la întâmpinare, pârâtul urmând să ia cunoștință de acest răspuns de la dosar. Regulile din alin. (2) al art. 14 nu se aplică numai în fața primei instanțe, ci și în apel, și, cu particularitățile corespunzătoare, chiar și în recurs. (art. 490). Actele de procedură la care ne-am referit au nu numai rolul de încunoștințare reciprocă a părților, ci și de informare a judecătorului care, așa cum am arătat, poate propune părților noi aspecte de fapt și de drept, dar cu cerința respectării contradictorialității.

În alin. (3) al art. 14 se instituie obligația pentru părți de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

Observăm că legiuitorul nu se mulțumește să oblige părțile să se înștiințeze reciproc despre pretențiile și apărările lor, ci le pretinde corectitudine în relatarea faptelor și o prezentare completă a acestora. Mai mult, fiecare parte este datoare să își exprime punctul de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse, ceea ce se realizează prin întâmpinarea pâârtului, respectiv prin răspunsul la întâmpinare. În acest fel se asigură o contradictorialitate reală și efectivă, care poate contribui în mai mare măsură la aflarea adevărului și la pronunțarea unei soluții corecte.

Prin alin. (4) al art. 14, urmându-se cursul firesc al procesului, se stabilește că părțile au dreptul de a discuta și arugmenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. Nu este suficient ca fiecare parte să cunoască construcția celeilalte, în fapt și în drept, ci acestea trebuie discutate și argumentate în fața judecătorului. Aceeași este soluția și în cazul aspectelor care s-ar invoca în cursul judecății, peste ceea ce cuprinde cererea și întâmpinarea, dacă legea îngăduie acest lucru și chiar dacă ar fi vorba de aspecte de fapt ori de drept pe care le invocă judecătorul din oficiu deoarece, așa cum am mai arătat de mai multe ori, în această etapă a dezbaterilor este și judecătorul un actor care participă la dialectică, la dezbaterile contradictorii.

În finalul acestor considerații se impune să precizăm că nerespectarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii pronunțate. Astfel, rolul activ al judecătorului și contradictorialitatea se întrepătrund deoarece instanța ese ținută să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, în caz contrar hotărârea sa fiind afectată de sancțiunea gravă a nulității.

PRINCIPIUL ORALITĂȚII

Oralitatea este un principiu tradițional al procedurilor judiciare. El a fost consacrat și în codul anterior de procedură civilă, care, în art. 127 dispunea că „Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel.” Noua reglementare păstrează, în esență, această soluție legislativă, instituind însă și o excepție semnificativă și aproape inedită în sistemul procedurii civile din țara noastră. Istoria procedurii civile nu a fost însă întotdeauna favorabilă principiului examinat. În evoluția sa, procedura judiciară a cunoscut atât o dezvoltare a oralității, cât și a procedurii scrise. Schimbările legislative din secolul al XIX-lea au înclinat balanța în favoarea unui sistem mixt, car eîmbină elemente ale oralității cu unele elemente ale procedurii scrise. În prezent, și în unele țări din America Latină se caută soluții pentru atenuarea rigorilor procedurii scrise.

Codul de procedură civilă consascră în art. 15 principiul oralității, la el făcând referire și alte numeroase texte din cod (art. 47 alin. (1), art. 85 alin. (2), art 148 alin. (4), art. 216, art. 224, art. 311, etc.) În temeiul acestui principiu, judecătorul, sub sancțiunea nulității hotărârii, are obligația de a da cuvântul părților pentru a-și susține oral pretențiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe și a formulat concluzii. Oralitatea prezintă serioase avantaje, deoarece asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor și exercitarea în condiții optime a dreptului de apărare, dând posibilitatea părților de a-și expune și susține toate cererile, iar judecătorului posibilitatea de a-și manifesta rolul activ.

Oralitatea prezintă serioase avantaje: asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor și exercitarea în condiții optime a dreptului de apărare, dând posibilitatea părților de a-și exprima și susține toate cererile și excepțiile; influențează asupra atenției judecătorilor, oferind acestora prilejul să intervină, să solicite elemente suplimentare, să recurgă la confruntări, etc. deci face posibilă și nemijlocirea și exercitarea rolului activ.

Un sistem pur oral creează însă și dezavantaje, deoarece nu s-ar putea verifica susținerile părților, depozițiile martorilor, deci ar fi imposibil sau greu de realizat controlul judiciar pe calea apelului. De aceea și legiuitorul nostru a prevăzut ca unele acte de procedură să se facă în scris.

Ca regulă, orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris, potrivit art. 148 alin. (1) Cod proc. civ. Totuși, prin excepție de la regula menționată anterior, regăsim aplicații ale principiului oralității în următoarele exemple: declarația de abținere, cererea de recuzare, cererea adițională precizatoare, etc.

Oralitatea implică dreptul părților de a-și susține verbal pretențiile, de a da explicații, de a discuta materialul probatoriu administrat în cauză, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de a pune concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste elemente se pot dezvolta de părți prin viu grai. Principiul oralității nu exclude însă întocmirea unor acte de procedură în formă scrisă. Mai mult, unele acte de procedură se întocmesc în mod obligatoriu în formă scrisă – cererea de chemare în judecată, încheierea de ședință, cererea de intervenție, etc. Precizăm că unele acte ale instanței nici nu pot fi concepute în lipsa formei scrise: minuta, hotărârea judecătorească, etc.

Astfel de excepții de la principiul oralității sunt reprezentate în noul Cod de procedură civilă printr-un element de noutate și anume acela în care părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar, refuzând ca atare să pună concluzii verbale. Totodată, în ipoteza în care părțile solicită judecarea cauzei în lipsă și nici nu se prezintă, soluționarea pricinii va avea loc numai în baza probatoriului administrat în cauză.

În procesul civil, oralitatea este dublată de o procedură scrisă, astfel încât susținerile părților, depozițiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu, precum și orice alte chestiuni discutate verbal sunt consemnate și în scris de către grefier, pentru a putea conferi posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra măsurilor dispuse. Oralitatea contribuie și la realizarea altor principii procesuale, între care există o indisolubilă legătură, cum ar fi publicitatea, contradictorialitatea, principiul adevărului și principiul dreptului la apărare. În jurisprudență s-a afirmat că oralitatea asigură o contradictorialitate efectivă a dezbaterilor, precum și exercitarea dreptului la apărare.

Nesocotirea principiului oralității atrage nulitatea hotărârii pronunțate, ce poate fi invocată prin exercițiul căilor de atac. În practică s-a decis că nedarea cuvântului în fond, pentru ca părțile să-și expună apărările, constituie un motiv de nulitate a hotărârii.

PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII

Potrivit principiului nemijlocirii, probele se administrează de către instanța care judecă procesul, iar judecătorul trebuie să se sprijine pe probe primare, care implică un raport nemijlocit între probe și fapt. Noul Cod de procedură civilă a ridicat nemijlocirea la nivelul unui principiu fundamental, deși aplicațiunea sa este circumscrisă domeniului probațiunii. Faptul se datorează, într-o mare măsură, și rolului pe care i l-a conferit doctrina și jurisprudența noastră în ultimele decenii.

Principiul nemijlocirii, garanție a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția finală în cauză, iar nu de către o instanță diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-și convingerea în acest mod. Regula este subliniată în art. 261 alin. (1) Cod proc. civ. potrivit căruia adminsitrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel. În măsura în care instanța are posibilitatea să administreze mijloace de probă primare, nu trebuie să recurgă la mijloace de probă secundare, ce provin din a doua sau din a treia sursă.

Spre exemplu, instanța trebuie să audieze personal martorii, în măsura în care această posibilitate există, iar nu să-și întemeieze soluția exclusiv pe declarațiile extrajudiciare date de anumite persoane. De asemenea, potrivit art. 292 alin. (2) Cod proc. civ., dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris. Totodată, în conformitate cu art. 296, alin. (1) Cod proc. civ., când un înscris, necesar dezlegării procesului, se găsește la una dintre părți și nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase, se va putea delega un judecător în prezența căruia părțile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc, textul fiind aplicabil și în privința înscrisurilor care nu pot fi transmise instanței; de asemenea, instanța poate dispune o cercetare la fața locului, în condițiile art. 345-347 Cod proc. civ.

Nemijlocirea se materializează în dreptul și obligația instanței de judecată de a cerceta în mod direct întregul material probatoriu. Exigența majoră a nemijlocirii constă în folosirea unor dovezi primare (din primă sursă). În aplicarea acestei condiții, s-a decis în jurisprudența mai veche că instanța nu are dreptul de a lua în considerare declarațiile de martori administrare într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăși la audierea lor.

În practica atât de variată a instanțelor se întâlnesc nu arareori și situații în care sursele de informare directă sunt puține sau lipsesc cu desăvârșire. Instanța nu va putea însă respinge acțiunea pe temeiul lipsei de probe primare, ci trebuie să soluționeze cauza informându-se din surse mijlocite, cum ar fi: prezumțiile, copii de pe înscrisuri, etc. Datorită unor asemenea situații de natură obiectivă, principiul nemijlocirii nu se poate realiza integral.

Legea însăși admite unele excepții de la principiul nemijlocirii. O primă excepție se referă la administrarea probelor prin comisie rogatorie. Într-o asemenea situație, probele sunt percepute direct nemijlocit, dar de către o altă instanță decât cea care soluționează litigiul. Alte excepții pot fi:

administrarea dovezilor prin procedura asigurării probelor, dacă aceasta are loc pe cale principală, înainte de judecata fondului cauzei în cadrul cărora vor fi folosite (art. 359-363 Cod proc. civ.)

în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente rămân câștigate judecății și instanța competentă învestită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 137 Cod proc. civ.)

în situația în care se constată perimarea unei cereri de chemare în judecată, când se va face o nouă astfel de cerere părțile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește că nu este necesară refacerea lor (art. 422, alin. (2) Cod proc. civ.)

în ipotez aadmiterii cererii de stărmutare, hotărârea pronunțată asupra acestui incident procedural va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare, printre care și probele administrate, urmează să fie păstrate și, ca atare, luate în consinderare de instanța desemnată în urma strămutării (art. 145 alin. (2) Cod proc. civ.).

în situația admiterii abținerii sau recuzării, încheierea prin care aceste incidente procedurale au fost soluționate va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător, printre care și eventualele probe administrate, urmează a fi păstrate (art. 51, alin. (6) Cod. proc. civ.)

administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici (art. 366-388 Cod proc. civ.)

În finalul acestor considerații subliniem că nemijlocirea prezintă și o importanță practică deosebită, constituind o garanție a descoperirii adevărului în activitatea judiciară. De aceea, instanțele de judecată trebuie să manifeste o atenție constantă pentru folosirea unor dovezi din prima sursă. Totodată, nesocotirea principiului nemijlocirii, în măsura în care acesta nu este înlăturat de o dispoziție expresă, poate conduce în căile de atac, la schimbarea sau casarea hotărârii astfel pronunțate în con dițiile în care mijloacele de probă administrate în mod direct în cadrul acestora infirmă situația de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată.

PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII

REGLEMENTARE

Principiul supus exegezei de față este statuat de art. 17 Cod proc. civ., ce reia, practic, dispozițiile constituționale corespunzătoare. Potrivit art. 127 din Constituție, „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.” O dispoziție similară întâlnim și în art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Nimeni nu mai contestă în dreptul contemporan faptul că publicitatea dezbaterilor reprezintă unul dintre pilonii indispensabili ai procedurii judiciare. Tocmai datorită acestei realități, publicitatea are o largă și semnificativă consacrare internațională.

În acest sens, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precizează că „orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.”

O altă importantă reglementare o reprezintă art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. România a ratificat acest important document european și, prin urmare, Convenția este obligatorie și pentru țara noastră. De aceea, reproducem art. 6 paragraful 1 din Convenție: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.”

IMPORTANȚA PRINCIPIULUI

Principiul publicității reprezintă o garanție a unui proces echitabil din prisma exigenței de transparență impuse procedurii de judecată, o exigență a procesului echitabil care are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei justiții secrete, care să nu fie supusă controlului public, constituind, în același timp, un mijloc de a conserva încrederea opiniei publice în instanțele de judecată. Prin acest principiu se înțelege faptul că procesul civil se desfășoară, ca regulă, în fața instanței, în ședință publică, în prezența părților, dar și a oricărei alte persoane străine de litigiu, care dorește să asiste la dezbateri.

Principiul publicității este considerat o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, a independenței acestora. În jurisprudența CEDO s-a subliniat că publicitatea protejează justițiabilii contra unei justiții secrete, care scapă controlului public, contribuind și la păstrarea încrederii în instanțele judecătorești. Prin transparența pe care publicitatea o dă administrării justiției, ea ajută la atingerea scopului art. 6 paragraful 1 și anume procesul echitabil.

Datorită principiului publicității se conferă hotărârii date caracter de autoritate, deoarece posibilitatea participării oricărei persoane la judecată înlătură orice suspiciune asupra ținerii și urmării regulilor de procedură, sau mai simplu asupra respectării legii. Nu numai părțile, dar și judecătorul vor fi mai atenți asupra respectării prevederilor legale, scena instanței creând pentru actori sentimentul că sunt priviți și urmăriți, dar totodată și blamați în cazul în care comit greșeli.

În vederea asigurării publicității, ședințele se țin de regulă la sediul instanței – stabil și cunoscut – în zilele și la orele anume fixate, iar pentru fiecare ședință se întocmește, potrivit art. 215 alin. (1) Cod proc. civ. o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi și care va fi afișată pe portalul instanței și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia.

EXCEPȚIILE DE LA PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII

În pofida valorii sale constituționale, noul Cod de procedură civilă a adus o restrângere însemnată principiului publicității dezbaterilor. Este vizată, astfel cum vom remarca în continuare, doar publicitatea pentru public. Instituind aceste derogări de la principiul publicității ședinței de judeactă, legiuitorul retrage caracterul absolut principiului publicității.

a) Ipoteza desfășurării ședinței în camera de consiliu, în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit noului cod, regula în privința cercetării procesului în fața primei instanțe este că aceasta se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel (art. 213, alin. 1). În același sens, art. 240 alin. (1) Cod proc. civ. stabilește că cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, iar art. 261 alin. (1) Cod proc. civ. prevede că administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel. De asemenea, potrivit art. 244 alin. (3) Cod proc. civ., părțile pot conveni ca dezbaterea fondului să aibă loc tot în camera de consiliu, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord și ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în ședință publică.

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 964 din data de 24 decembrie 2015 a fost publicată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.  Ordonanța de urgență a Guvernului prorogă, până la data de 31 decembrie 2016, termenele prevăzute la art. XII alin. (1), art. XIII teza I, art. XVIII alin. (1) și art. XIX alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu privire la:

prevederile ce reglementează cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu;

dispozițiile privind pregătirea dosarului de apel/recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă;

prevederile referitoare la pragul valoric (500.000 lei), pentru promovarea recursului;

dispozițiile privind compunerea completului Înaltei Curți de Casație și Justiție competent să soluționeze sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (complet alcătuit din președintele secției corespunzătoare a ICCJ sau un judecător desemnat de acesta și 12 judecători din cadrul secției respective).

Față de cele de mai sus, actul normativ stabilește că dispozițiile art. XII alin. (2), art. XIV-XVII, art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv. În acest sens, pentru procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv:

cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se vor desfășura în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel;

pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs se va realiza de către instanța care soluționează calea de atac respectivă;

nu vor fi supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv;

sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se vor judeca de un complet format din președintele secției corespunzătoare a ICCJ sau un judecător desemnat de acesta și 8 judecători din cadrul secției respective.

Pe de altă parte, codul prevede o serie de norme speciale, care stabilesc în mod expres că soluționarea anumitor cereri sau incidente procedurale va avea loc în camera de consiliu, acestea reprezentând cazuri în care „legea prevede altfel”, nefiind astfel incidente prevederile tranzitorii cuprinse în art. XII din Legea nr. 2/2013.

În acest sens, cu titlu exemplificativ, menționăm următoarele:

soluționarea abținerii și a recuzării-art. 51 alin. (1)

soluționarea conflictului de competență – art. 135 alin. (4)

soluționarea cererii de strămutare – art. 144 alin. (1)

soluționarea cererii de reexaminare a încheierii prin care s-a stabilit amenda judiciară sau despăgubirea – art 191, alin. (3)

procedura de anulare a cererii de chemare în judecată și de soluționare a cererii de reexaminare împotriva acestei soluții, în condițiile art. 200 alin. (3) și (6)

ascultarea minorilor- art. 226

soluționarea cererii de preschimbare a termenului de judecată – art. 438 alin. (3)

procedura de soluționare a cererilor de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire și de înlăturare a dispozițiilor contradictorii – art. 442 alin. (2) și art. 443 alin. (2)

soluționarea cererii de suspendare a executării hotărârii în etapa procesuală a recursului – art. 484 alin. (3)

De asemenea, majoritatea procedurilor speciale reglementate de cod conțin dispoziții derogatorii de la principiul publicității, judecata acestora având loc în camera de consiliu. Cu titlu de exemplu menționăm în acest sens:

procedura divorțului prin acordul soților- art. 929 alin. (3)

măsurile asigurătorii – art. 953 alin. (2), art. 956 alin. (1), teza a II-a, art. 960 alin. (2) teza I

procedura cu privire la cererile de valoare redusă – art. 1029 alin. (1)

procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept – art. 1041 alin. (2)

În ceea ce privește procedura necontencioasă, potrivit art. 532 alin. (1), cererea se judecă în camera de consiliu. Inclusiv calea de atac a apelului în această procedură se judecă în camera de consiliu. Mai mult decât atât, chiar și în faza executării silite, cererea de încuviințare a acesteia, potrivit art. 665 alin. (2) teza I Cod proc. civ., precum și o serie de alte incidente în materia executării silite se soluționează în camera de consiliu, făcând excepție însă contestația la executare, care se judecă conform procedurii prevăzute de noul cod pentru judecata în primă instanță.

b) ipoteza ședinței declarate secrete, din oficiu sau la cerere, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, potrivit art. 213 alin. (2) Cod proc. civ.

În acest context publicitatea ședinței de judecată este restrânsă și în ipoteza în acre anumite persoane care asistă la dezbateri tulbură ședința ori nesocotesc măsurile luate sunt îndepărtate din sală, prin dispoziția președintelui completului de judecată, după ce în prealabil li s-a atras atenția să respecte ordinea și buna-cuviință. Această dispoziție poate fi aplicabilă și în privința minorilor și a persoanelor care s-ar înfățișa într-o ținută necuviincioasă.

Mai remarcăm că, potrivit art. 240 alin. (2) Cod proc. civ., în căile de atac cercetarea procesului, „dacă este necesară, se face în ședință publică”. Normele procedurale evocate au determiant deja o parte a doctrinei să considere că ele sunt de natură a contrazice statuarea unui atare principiu. Este evidentă puterea pe care o are judecătorul în cadrul căilor de atac de a decide cercetarea cauzei în ședință publică sau în camera de consiliu, adică în absența publicului. În consecință, Noul Cod de procedură civilă conduce, fără îndoială, la o diminuare importantă a sferei de acțiune a principiului publicității pentru public.

Excepțiile de la publicitate consacrate în art. 6 din Convenție au un caracter mai general în raport cu cele din dreptul intern. Observăm, sub acest aspect, că publicitatea poate fi restrânsă și în cazul unor „împrejurări speciale” de natură a aduce atingere „intereselor justiției.” Asupra acestor împrejurări tribunalul are posibilitatea de a aprecia în concret, în funcție de toate circumstanțele cauzei.

Unele păreri doctrinare susțin că prevederile Noului Cod de procedură civilă sunt contradictorii. Astfel, față de art. 17 Cod proc. civ. și față de art 127 din Constituție, art. 240 alin. (1) stabilește ca regulă că în fața primei instanțe cercetarea procesului are loc în camera de consiliu. În aceste condiții, excepția a devenit regulă, iar regula a devenit excepție. Principiul publicității, proclamat emfatic ca „principiu fundamental al procesului civil” rămâne găunos sau, cel puțin, trunchiat, numai ca „publicitate pentru părți” și eventual, pentru alți participanți auxiliari la judecată sau, în condiții enigmatice, și pentru alte câteva persoane. Așa fiind, fără intenții malițioase, poate că principiul în discuție ar trebui reformulat: judecata se face în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel. Pe de altă parte, chiar abstracție făcând de imposibilitatea „materială” a asigurării camerelor de consiliu pentru toți judecătorii și de la toate instanțele și făcând abstracție de retorismul ce s-ar putea face, nu vedem avantajele reale și precumpănitoare în raport de dezavantajele acestui, să zicem, „cadru de intimitate” al judecării procesului.

LIMBA DESFĂȘURĂRII PROCESULUI

CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

România este, astfel cum se proclamă în primul articol al Constituției, un stat național unitar și indivizibil. Majoritatea populației țării este de origine română. Potrivit art. 13 din Constituție, în România, limba oficială este limba română. De aceea, este firesc ca Legea fundamentală a țării să consacre principiul potrivit căruia „Procedura judiciară se desfășoară în limba română.” Acest principiu este reluat în termeni identici în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Un important număr de legislații nu consacră în mod expres principiul folosirii limbii oficiale a statului în cadrul procedurii judiciare. Aceasta deoarece un asemenea principiu este subînțeles și de necontestat atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

Noul Cod de procedură civilă introduce acest principiu în cadrul art. 18. Desfășurarea procesului într-o altă limbă deceât cea oficială – ipoteză aberantă în discuție – ar compromite natura justiției ca serviciu public, transparența democratică a justiției, sensul publicității și al oralității dezbaterilor judiciare, efectivitatea contradictorialității în dezbateri, posibilitatea efectuării controlului judiciar, adică totul.

EXCEPȚII

Ca excepții de la regula desfășurării dezbaterilor în limba română, pentru facilitarea accesului la justiție, noul cod prevede situația cetățenilor români aparținând minorităților națioanle și situația cetățenilor străini și a apatrizilor, excepțiile vizând exclusiv dezbaterile, iar nu și cererile și actele de procedură întocmite în cadrul procesului, care în mod obligatoriu vor fi redactate în limba română, independent dacă provinde la un cetățean străin ori apatrid sau cetățean român aparținând unei minorități naționale.

Prima excepție privește persoanele aparținând minorităților naționale. Potrivit art. 128 alin. (2) din Constituție, astfel cum acest text a fost introdus prin Legea de revizuire din anul 2003: „Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice.” Textul citat consacră, așadar, dreptul persoanelor menționate de a se exprima în limba lor maternă. În situația în care cetățenii români aparținând minorităților naționale solicită, aceștia au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, însă actele de procedură se vor întocmi în toate cazurile în limba română, iar actele efectuate de persoanele în discuție se vor traduce în limba procesului.

A doua excepție vizează cetățenii străini și apatrizi. Spre deosebire de cetățenii români aparținând minorităților naționale, cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoștință, în limba pe care o înțeleg, despre toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat.

În conformitate cu art. 14 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cazul în care una sau mai multe părți solicită să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. Asigurarea folosirii traducătorului în proces va avea loc fie prin emiterea de ecătre instanță a unei adrese către instituțiile abilitate pentru a desemna un atare traducător, fie prin încuviințarea participării unui traducător autorizat agreat de către părți. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, în situația în care toate părțile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justiției, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității. Nerespectarea acestui principiu, cât și a dreptului minorităților, cetățenilor străini și apatrizilor de a se exprima în limba maternă și de a beneficia de un traducător autorizat pe parcursul procesului se sancționează cu nulitatea hotărârii judecătorești.

PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII

Continuitatea dezbaterilor implică, astfel cum o sugerează și denumirea ei, soluționarea întregului proces într-o singură ședință de judecată. Promovarea unui asemenea principiu procedural contribuie la corecta soluționare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reține cu multă ușurință și în întreaga lor compelxitate toate aspectele relevante ale cauzei. De asemenea, continuitatea este de natură să contribuie la soluționarea rapidă a litigiilor deduse judecății, un imperativ mereu actual. Ori, soluționarea cu celeritate a proceselor nu prezintă doar o semnificație strict procesuală: rapiditatea vizează, în ultimă instanță, restabilirea grabnică a dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Promovarea consecventă a principiului continuității în activitatea instanțelor se răsfrânge pozitiv asupra eficienței actului de justiție.

Regula continuității instanței este ridicată la nivel de principiu fundamental al procesului civil, la art. 19, fiind totodată dezvoltată în art. 214 Cod proc. civ. Astfel, potrivit acestui articol, membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății; în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii; dacă înlocuirea judecătorului a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol.

Prin noua reglementare Codul a fost pus de acord cu Legea nr. 304/2004, care, în art. 11 dispune că activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective. În vederea asigurării continuității completului de judecată, compunerea fiecăruia se stabilește de către colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești, care constituie dreptul comun și pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum prevede art. 109 din Regulamentul instanței supreme.

Prin continuitatea instanței este desemnată continuitatea completului de judecată, ceea ce semnifică faptul că judecătorii care îl compun trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății unui proces, fără să fie schimbați în desfășurarea acestuia. Rațiunea instituirii acestui principiu o constituie necesitatea ca judecătorul să-și formeze convingerea din perceperea personală a întregii desfășurări a procesului pentru a avea o viziune cât mai aprofundată asupra cauzei, cu eliminarea riscului ca anumite aspecte neconsemnate în încheiere, dar relevante pentru soluționarea cauzei, să fi fost produse numai în fața unui judecător, care ulterior să fie înlocuit din complet. Continuitatea contribuie la corecta soluționare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reține cu ușurință și în întreaga lor complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.

Pot constitui motive temeinice de înlocuire a unui judecător de la soluționarea unei cauze, spre exemplu, transferul sau promovarea sa, intrarea acestuia în concediu de creștere al copilului, etc. Asigurarea continuității completului de judecată este urmărită și în caz de disjungere, când dosarul nou-format se va repartiza aceluiași complet, potrivit art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În ipoteza în care judecătorul care a pronunțat hotărârea judecătorească nu este același cu cel în fața căruia s-a desfășurat etapa cercetării procesului, nulitatea hotărârii judecătorești pentru încălcarea principiului continuității completului de judecată este una necondiționată de existența unei vătămări. Încălcarea acestui principiu este prevăzută și ca motiv de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 2 Cod proc. civ., casarea hotărârii putându-se cere dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului.

ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN AFLAREA ADEVĂRULUI

CARACTERUL ECLECTIC AL ARTICOLULUI 22

Noul Cod de procedură civilă consacră în cadrul articolului 22 principiul aflării adevărului în procesul civil, deziderat al oricărei proceduri judiciare într-un stat de drept. Stabilirea adevărului în cauzlee supuse judecății este o obligație primordială a judeecătorului și, în final, scopul întregii activități judiciare. În scopul realizării acestui principiu, pe lângă obligațiile stabilite în sarcina părților și a terților în desfășurarea procesului în cuprinsul art. 10 și art. 11 Cod proc. civ., articolul în discuție instituie o serie de îndrumări și obligații pentru judecător, care sunt dezvoltate ulterior în prevederile noului Cod.

Denumirea marginală a textului articolului 22, intitulat „Rolul judecătorului în aflarea adevărului” ne sugerează ideea că el consacră un singur principiu fundamental, acela al adevărului. La o analiză aprofundată a textului, se poate desluși cu foarte multă ușurință caracterul său eclectic, în sensul că el cuprinde dispoziții caracteristice principiului adevărului, dar și principiului rolului activ al judecătorului, precum și principiului disponibilității. Menționăm că, în pofida acestui lucru, există autori care, referindu-se la principiile consacrate de Proiectul Codului de procedură civilă, formulează reflecții și asupra principiului rolului activ al judecătorului.

Posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane este o componentă semnificativă a rolului activ al judecătorului, având evidente conotații privitoare la amplificarea posibilităților de descoperire a adevărului. De asemenea, se poate constata că și obligația judecătorului de a statua numai în limitele învestirii reprezintă, cu deosebire, un atribut de resortul disponibilității procesuale. Caracterul eclectic al art. 22 se degajă, cu multă evidență, chiar din primul său alineat, care statuează că judecătorul „soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.” Or, o atare statuare are o incidență mai puternică asupra principiului legalității; chiar ține de principiul legalității. Desigur, nu se poate afirma lipsa de conexiune a dispoziției la care ne referim cu principiul adevărului. Iar acest lucru este firesc, căci, la o analiză aprofunadată, imensa majoritate a regulilor de procedură au conotații în privința principiului adevărului. Fără a insista asupra acestei probleme, mai mult de ordin doctrinar, este evident că art. 22 Cod proc. Civ. consacră principiul adevărului, dar nu-l ignoră nici pe acela al rolului activ al judecătorului.

IMPORTANȚA PRINCIPIULUI

Descoperirea adevărului în procesul civil se prezintă și ca una dintre cele mai importante obligații impuse de lege judecătorului. Principiul adevărului implică cerința ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilie de către instanță în deplină concordanță cu realitatea. Adevărul pe care trebuie să-l stabilească instanța este unul real, obiectiv, iar nu formal. Principiul adevărului implică esențialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor. Dintre garanțiile principiului adevărului menționăm: egalitatea părților în fața justiției, contradictorialitatea, independența și inamovibilitatea judecătorilor, existența unui sistem probatoriu adecvat și controlul judiciar asupra hotărârilor judecătorești.

ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI

Este esențial să se stabilească rolul judecătorului în cadrul dezbaterilor, care este poziția sa în această etapă a procesului, asupra acestei probleme, în decursul timpului, cristalizându-se două tipuri de proceduri:

a) Procedura acuzatorială, care lasă dezbaterile la diligența părților ori a celor care le reprezintă, întrucât procesul civil este un proces al intereselor particulare și este firesc să constituie mai întâi obiect de interes pentru părți și de-abia după aceea pentru judecător. Acesta rămâne neutru, este un „arbitru” în conflictul dintre părți, care stă pasiv până ce părțile îi vor aduce elementele necesare formării convingerii sale, când va alege teza uneia dintre părți.

b) Procedura inchizitorială, care conferă judecătorului rolul de a conduce dezbaterile, în vederea descoperirii adevărului. Dezbaterile nu sunt lăsate la discreția părților, nu depind de stângăciile sau chiar vicleniile părților, ci sunt dirijate de către judecător. Acest sistem s-a inspirat din ideea că justiția este un serviciu public, al cărui rol este nu numai de a stinge un conflict între particulari, ci și restabilirea legalității, a ordinii de drept în societate. El este apreciat și ca un mijloc de egalizare a șanselor părților, deoarece face să dispară aleatoriul alegerii avocatului de către parte, prin intervenția judecătorului.

După o dominație puternică a procedurii acuzatoriale, cu care au debutat codurile de procedură, în secolul XX au început să-și facă prezența elemente inchizitoriale, pentru ca apoi să asistăm la un compromis între cele două tipuri de proceduri, cu progrese însă în direcția procesului inchizitorial. În doctrina occidentală relativ recentă se afirma că specific timpului de astăzi este justiția dialogului, se observă dorința de îndepărtare de regulile procedurii clasice, căutându-se eficacitatea intervenției judiciare, rapiditatea și suplețea, se apreciază că, față de rolul și oficiul pe care și-l asumă în societatea contemporană, judecătorul nu poate fi nici un automat și nici un executant, deoarece acțiunea sa nu se reduce la exercițiul unei singure funcții, ca și cum s-ar epuiza în operațiunea de traducere, de aplicare a legii.Judecătorului-arbitru, judecătorului-spectator, i se substituie judecătorul-antrenor, judecătorul director, judecătorul activ care nu poate lăsa desefășurarea procesului la capriciile părților. În condițiile în care se vorbește de un proces echitabil și de soluționarea cauzelor în termen optim și previzibil, este greu de acceptat că acest lucru se poate realiza fără intervenția activă a judecătorului.

Justiția are esențialmente obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o soluționare justă și principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică. Un atare deziderat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-i conferă judecătorului un rol activ. Deși în trecutul mai îndepărtat judecătorului i se conferea un rol pasiv, legislațiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligații de natură a-i conferi un rol activ. În considerarea importanței sale particulare, s-ar fi cuvenit ca legiuitorul să-i consacre rolului activ un text distinct, spre a sublinia și sub aspect normativ semnificația acestuia în cadrul procedurii judiciare.

Chiar dacă în anul 1948 și apoi în perioada dictaturii comuniste se poate aprecia că s-a exacerbat rolul activ al judecătorului, trebuie să constatăm că, în prezent, în toate țările, legislația, doctrina și jurisprudența acordă un alt rol judecătorului decât acela de simplu spectator la duelul judiciar dintre părți. În asigurarea echilibrului necesar între garanțiile oferite de sistemul acuzatorial și puterile conferite judecătorului de sistemul inchizitorial, judecătorul trebuie să mențină egalitatea părților, fără a lua, sub nicio formă, apărarea uneia din ele; să facă să triumfe adevărul, exclusiv, pe baza probelor administrate; să armonizeze interesul particular cu interesul public, reprezentat de justiție, temperând cât mai mult dezacordul constant și fatal dintre individ și societate; să exercite un control riguros asupra desfășurării întregului proces civil, fără a anihila însă libertatea de acțiune și interesul legitim al părților.

Rolul activ al judecătorului se materializează în varii prerogative procedurale, printre care notăm:

Dreptul instanței de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii (art. 22, alin. (3) Cod proc. civ.)

Dreptul judecătorului de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire; în acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (art. 22, alin. [4] – [5] Cod proc. civ.)

Dreptul judecătorului de a solicita părților explicații, oral sau în scris, cu privire la situația de fapt și la motivarea în drept pe care ele o invocă în susținerea pretențiilor sau apărărilor (art. 22, alin. [2] Cod proc. civ.)

Dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare (art. 22, alin. [2] Cod proc. civ.)

Dreptul și obligația judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc (art. 22, alin. [2] Cod proc. civ.)

Obligația judecătorului de a încerca împăcarea părților, inclusiv de a recomanda soluționarea litigiului prin mediere (art. 21 Cod proc. civ.)

Dreptul instanței de apel și de recurs de a invoca din oficiu motivele de ordine publică (art. 479 alin. (1) și art. 489 alin. (3) Cod proc. civ.)

Dreptul instanței de apel de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță și de a dispune administrarea altor dovezi dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei (art. 479 alin. [2] Cod proc. civ.)

Din cele expuse mai sus rezultă că principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecății, de la promovarea cererii de chemare în judecată și până la desăvârșirea executării silite. Rolul activ al judecătăroului nu trebuie să conducă la diminuarea inițiativei părților în procesul civil. Judecătorul, sub pretext că promovează principiul rolului activ nu se poate substitui părților principale, modificând, de pildă, natura unei acțiuni sau schimbând substanța apărării pârâtului. Dimpotrivă, rolul activ trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților în scopul stabilirii adevărului. Rolul activ al judecătorului se află într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului. Acesta din urmă ar fi greu de realizat iar uneori chiar imposibil, dacă legea nu i-ar conferi judecătorului un rol activ.

În jurisprudența mai recentă s-a subliniat că rolul activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, instanța neavând posibilitatea de a se substitui voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime. Asemenea soluții, pronunțate de cea mai înaltă instanță din țară, relevă în mod judicios interdependența necesară care există între cele două principii esențiale ale procedurii judiciare.

CONȚINUTUL PRINCIPIULUI ROLULUI JUDECĂTORULUI ÎN AFLAREA ADEVĂRULUI

a) Dreptul judecătorului de a cere părților explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în drept.

În ipoteza în care nu este pe deplin lămurit de circumstanțele faptice ale cazului dedus judecății sau în privința motivării în drept invocate în susținerea pretențiilor ori a apărărilor părților, judecătorul are dreptul de a le cere explicații, în scris sau oral, părților.

Totodată, judecătorul trebuie să stăruie în vederea prevenirii oricărei greșeli care ar împiedica aflarea adevărului în cauză, fie prin deformarea situației de fapt, fie prin aplicarea greșită a legii la cazul dat. Tocmai datorită acestei îndreptățiri a judecătorului, acțiunea nu poate să fie respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată.

Pe de altă parte, întrucât cu privire la situația de fapt sau motivarea în drept pe care părțile o invocă, judecătorul este în drept:

să ceară părților explicații

să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept

să dispună administrarea probelor necesare

să dispună orice alte măsuri prevăzute de lege

înseamnă că o astfel de atitudine, manifestată într-una dintre formele arătate, constituie pentru el o facultate și, ca atare, poate invita părțile să-i ofere lămuriri cu privire la aspecte pe care le apreciază necesare pentru soluționarea litigiului sau poate ordona administrarea de dovezi. În aceste condiții, instanța de control judiciar va putea schimba sau casa hotărârea atacată numai dacă va constata că, în raport de situația concretă din speță, în mod vădit judecătorul a rămas în pasivitate, deși erau suficiente date din care să rezulte necesitatea implicării sale.

b) Dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Acest drept al judecătorului se exercită în legătură cu aspectele nemenționate de părți în actele de procedură efectuate în cauză, dar care sunt relevante pentru soluționarea cauzei. Spre exemplu, judecătorul poate întreba reclamantul care solicită restituirea unei sume de bani achitate în temeiul unui act juridic dacă a solicitat anterior, pe calea unui litigiu distinct, desființarea acestui act juridic, temei al plății efectuate. De asemenea, judecătorul are dreptul de ainvoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. În toate situațiile, orice excepții procesuale sau motive invocate din oficiu de către instanță trebuie puse în discuția contradictorie a părților, în prealabil soluționării lor, cu cel puțin o minimă motivare, pentru a da posibilitatea părților să-și formuleze apărările pornind de la rațiunea judecătorului în ridicarea problemei.

c) Dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În privința probelor, este de menționat faptul că instanța are dreptul iar nu și obligația de a le administra din oficiu. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să le completeze. De asemenea, judecătorul poate din oficiu să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe car ele poate ordona, chiar dacă părțile se împotrivesc. Este de menționat că ordonarea probelor de către instanță din oficiu trebuie să se facă cu respectarea următoarelor reguli: proba să fie admisibilă potrivit legii, să fie concludentă, să fie pusă obligatoriu în discuția contradictorie a părților.

d) Posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Conform art. 78 alin. (1) și (2), în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Reprezentând o derogare de la principiul disponibilității părților în procesul civil, întrucât poate fi exercitat chiar în ipoteza împotrivirii părților, un atare drept al judecătorului este stabilit în procedura contencioasă, numai în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă. Persoanele astfel introduse beneficiază de dreptul de dispoziție, având posibilitatea, după caz, în funcție de calitatea procesuală dobândită, să renunțe la judecată sau la dreptul pretins, să achieseze la pretențiile reclamantului ori să tranzacționeze.

e) Dreptul și obligația judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Judecătorul va da calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, le va determina denumirea, și deci va determina și felul acțiunii, în cazul în care reclamantul nu a precizat care este temeiul de drept al cererii. Dacă reclamantul a indicat temeiul de drept al pretenției sale, judecătorul poate puneî n discuția părților alte reguli, alte norme de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu condiția să nu schimbe însuși obiectul litigiului. De asemenea, judecătorul poate pune în discuția părților schimbarea temeiului juridic al acțiunii. Calificând sau recalificând actele sau faptele deduse judecății, judecătorul determină temeiul juridic al cererii, cauza cererii de chemare în judecată.

Calificarea și recalificarea la care se referă textul de lege vizează denumirea legală și temeiul juridic ale actelor și faptelor juridice invocate de parte. Cum în mod judicios s-a apreciat în literatura de specialitate, dacă instanța ar fi ținută de calificarea juridică propusă de parte și ar considera că aceasta este eronată, ea ar trebui să respingă cererea, fără a avea posibilitatea de a pronunța o soluție justă în cauză.

De la regula generală că judecătorul este în drept să recalifice actele și faptele litigiului, art. 22 alin. (5) Cod proc. civ. stabilește o excepție, pentru că debutează cu sintagma „cu toate acestea”. Astfel, judeăctorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

f) Obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii

Această regulă este dezvoltată îna rt. 397 alin. (1) Cod proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Cu toate acestea, prin excepție, legea prevede anumite situații în care instanța este obligată să se pronunțe asupra unor aspecte, deși acestea nu au fost solicitatea de către părți. Spre exemplu, în procesul de divorț, când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.

g) Posibilitatea de apreciere a judecătorului cu privire la aplicarea dispozițiilor legale.

În toate cazurile în care legea conferă judecătorului posibilitatea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține cont, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, TRATATE, MONOGRAFII

Andrea-Annamaria Chiș, Gheorghe-Liviu Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Editura Universul Juridic, București, 2015

Andreea Tabacu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2013

Delia Narcisa Theohari, Marius Eftimie în lucrarea colectivă coordonată de Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2013

Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015

Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2013.

Gheorghe Florea, Apărarea în procesul civil. Garanții procesuale, Editura Universul Juridic, București, 2006.

Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Editura Universul Juridic, București, 2014

Ion Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Vol I. Comentarii pe articole, Editura Universul Juridic, București, 2013

Ion Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Volumul I. Comentarii pe articole, Editura Universul Juridic, București, 2013,

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2013

Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013

Mihai Macovei, Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. I, Editura Polirom, București, 2000

Minodora Condoiu, Procesul civil. Forma, materia și metoda, Editura C.H. Beck, București, 2009

Mircea N. Costin, Ioan Leș, Mircea Ștefan Minea, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicționar de procedură civilă, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007

Pavel Perju, Jurisprudența civilă comentată a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a altor instanțe judecătorești, Editura C.H. Beck, București, 2007

Viorel Mihai Ciobanu, în lucrare colectivă coordonată de Viorel Mihai Ciobanu și Marian Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013

ARTICOLE DIN REVISTE DE SPECIALITATE:

Andrea Tabacu, Manuela Moșneanu Comăneci, Instituții procesuale reglementate de Proiectul Codului de procedură civilă care asigură accesul liber la justiție, în Revista română de drept privat, nr. 2/2009

Ion Deleanu, Ajutorul public judiciar. Legislația europeană și română în materie, în Dreptul nr. 8/2008

M. Constantinescu, V.M. Ciobanu, Obstrucționarea justiției, în Pandectele Române, nr. 2/2003

Traian Cornel Briciu, Observații cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, în Revista română de drept privat nr. 3/2009

Vasile Pătulea, Tendințe de flexibilizare a principiului legalității, în Dreptul nr. 11/2005

Viorel Mihai Ciobanu, Independența judecătorului și principiul legalității în procesul civil, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2010