Analiza Principalelor Dispozitii Testamentare Si Regimul Lor Juridic

CUPRINS

CAPITOLUL I Generalități cu privire la principalele dispoziții testamentare

Scurt istoric 5

Interpretarea dispozițiilor testamentare 6

CAPITOLUL II Legatele

Noțiunea de legat 9

Desemnarea legatarului 10

Clasificarea legatelor 13

Criterii de clasificare 13

3.1.1.Clasificarea legatelor în funcție de modalități 13

Legatul pur și simplu 13

Legatul cu termen 13

Legatul sub condiție 14

Legatul cu sarcină 15

3.1.2.Clasificarea legatelor în funcție de obiectul lor 16

Legatul universal 16

Legatul cu titlu universal 20

Legatul cu titlu particular 23

Ineficacitatea legatelor 33

Noțiune și cauze de ineficacitate 33

4.1.1.Revocarea 34

4.1.2.Nulitatea 39

4.1.3.Caducitatea 40

Consecințele ineficacității legatelor. Dreptul de acrescământ 42

4.2.1. Regula 42

4.2.2. Excepții 43

4.2.2.1.Legatul conjunctiv 43

4.2.2.2.Substituția vulgară 43

CAPITOLULIII Exheredarea(Dezmoștenirea)

Noțiunea de exheredare 45

Scurt istoric 46

Felurile exheredării 47

Exheredarea directă 47

Exheredarea indirectă 49

Exheredarea sancțiune 49

CAPITOLUL IV Execuțiunea testamentară

Noțiunea și natura juridică a execuțiunii testamentare 53

Atribuțiile executorului testamentar 55

Atribuțiile executorului fără sezină 55

Atribuțiile excutorului cu sezină 57

Natura juridică a sezinei 60

Durata sezinei 60

Obiectul sezinei 61

Răspunderea executorului testamentar 61

Încetarea execuțiunii testamentare 62

Cazuri de încetare a execuțiunii testamentare 62

Obligația de a da socoteală 63

CAPITOLUL V Concluzii 65

BIBLIOGRAFIE

=== BIBLIOGRAFIE_GEN ===

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Adam, Ioan, Rusu A.-“Drept civil. Succesiunile”, Editura All Beck, București, 2003

Cărpenaru, Stanciu D.-“Drept civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

Chirică, Dan-“Drept civil. Succesiuni”, Editura Lumina Lex, București, 1999

Deak, Francisc-“Tratat de drept succesoral”, Ediția a II-a, Edirura “Universul Juridic”, București, 2002

Eliescu, M.-“Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România”, Editura Academiei R. P. R., București, 1966

Florescu, Dumitru C.-“Drept civil. Succesiunile”, Editura Universității” Titu Maiorescu”, București, 2001

Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al.-“Tratat de drept civil român”,vol.3, Editura All Beck, București, 1998

Macovei, Dumitru, Striblea, M. S.-“Drept civil. Contracte. Succesiuni”, Editura Junimea, Iași, 2000

Merișescu, Anica, Deaconu, N.-“Drept succesoral”, Editura Lumina Lex, București, 2002

Popa, Marin-“Drept civil. Succesiuni “,Editura Oscar Print, București, 1995

Popescu, Constantin-“Averea și moștenirea”-Ghid juridico-notarial, Editura Alba Print, 1995

Rarincescu, M.-“Curs de drept civil pentru anul IV licență. Succesiuni și donațiuni. Contractul matrimonial”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1943

Sabău-Pop, Ioan-“Drept civil. Dreptul la moștenire”, Editura Universității Petru Maior, Târgu-Mureș, 2002

Stănciulescu, Liviu-“Drept civil. Dreptul de moștenire”, Ediția a II-a, Editura Rosetti, București, 2000

Stănciulescu, Liviu-“ Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni “, Editura All Beck, București, 2002

=== BIBLOGRAFIE_SEL ===

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Revista Dreptul-nr. 5/2001 “Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moșteniri”, Mirecea Dan Bocșan, p. 76

Revista Dreptul-nr. 7/2001 “Aspecte privind dreptul de opțiune succesorală a legatarului cu titlu particular”, Speranța Bona, p. 60-65

Revista “Curierul Judiciară”-nr 1/2002, practică judiciară

Culegere de spețe. Drept civil-Răducan, Gabriela, Mravela, Gelu-Titus, Editura All Beck, București, 2000

Culegere de practică judiciară civilă- Casa de editură și presă “Șansa” SRL, 1991

Culegere de practică judiciară 1999 –2002-Editura Lumina Lex, București, 2002

Jurisprudența Curții de Apel Iași în materie civilă /2001-Editura Lumina Lex, București, 2002

Repertoriu: doctrină și jurisprudență română 1989 –1994, vol.1-Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995

Codul civil-Editura Lumina Lex, București, 1998

Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000-Editura All Beck, București, 2000

Codul familiei-Editura Lumina Lex, București, 1994

Legea nr.36/1995 privind activitatea notarială

Decretul nr.167/1958

Mic dicționar juridic-Hanga, Vladimir, Editura Lumina Lex, bucurești, 1999

Dicționar de termeni juridici uzuali (expicativ-practic)-Pitulescu, Ion, Abraham, Pavel, Derșidan, Emil, Ranete, Ion, Editura Național, București

Dicționar latin-român-Editura Științifică, București, 1962

=== CAPITOLUL_I ===

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI CU PRIVIRE LA PRINCIPALELE DISPOZIȚII TESTAMENTARE

Scurt istoric

Originea testamentului este foarte veche și cele mai multe din popoarele antichității l-au cunoscut. În dreptul roman importanța sa este covârșitoare în transmisiunea succesiunii. Din dreptul roman testamentul trece în dreptul modern. El a suferit însă o oarecare dispariție, pe o perioadă destul de lungă, în cursul Evului Mediu, deoarece atât obiceiurile de origine germanică cât și principiile dreptului canonic îi erau puțin favorabile. Astfel, începând cu veacul al IX-lea până în veacul al XII-lea, testamentul joacă un rol foarte redus în viața juridică a popoarelor medievale.

Din veacul al XIII-lea înainte însă, renașterea studiilor de drept roman și influența acestuia au drept rezultat reînvierea testamentului, care recapătă o importanță tot mai mare, transformându-se treptat. Astfel, găsim testamentul în vechile noastre legiuiri, și, în sfârșit, în codul nostru civil precum și în toate legislațiile contemporane.

S-a discutat mult și încă se mai discută asupra legitimității dreptului de a dispune prin testament, din punctul de vedere al interesului social și moral și, de cele mai multe ori, această discuție a alunecat pe terenul doctrinelor politice. Această discuție este foarte interesantă din punct de vedere social și economic, dar irelevantă din punct de vedere juridic.

Ne vom limita la a spune că dreptul de a dispune de avere prin testament este o prelungire a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate constă nu numai în dreptul de a dispune de avere în timpul vieții, dar și în a hotărî asupra transmisiunii acestei averi după moarte. Dreptul de a testa este adânc înrădăcinat în dreptul fundamental al proprietății. Însăși legea a consacrat în mod expres acest drept: art. 856 C.civ. stipuleză că “ orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită prin lege”, ceea ce înseamnă că în materie de testament și dispoziții testamentare, implicit, capacitatea este regula și incapacitatea, excepția.

Nu trebuie, însă, să confundăm dreptul de testa cu libertatea absolută de a testa. Legea a acordat într-adevăr dreptul de a face un testament, însă a îngrădit libertatea de a dispune de avere prin testament. Astfel, legea a organizat rezerva, pe care o vom studia mai departe, în conținutul altui capitol. Pe cât este de necesar de a asigura dreptul de a testa, pe atât este de necesar de a-l împiedica pe testator să abuzeze de acest drept, dispunând întreaga sa avere unor străini, în paguba familiei.

Legiuitorul modern consideră testamentul împreună cu dispozițiile testamentare ca o derogare de la ordinea legală a succesiunilor. Formalismul, de cele mai multe ori sever, pe care legiuitorul l-a impus testamentului, își regăsește explicația în mare parte în această tendință a legiuitorului modern de a da prioritate succesiunii ab intestat, socotind, că testamentul este o tulburare adusă devoluțiunii legale a bunurilor, trebuind ca atare să fie îngrădit și strict organizat.

Autorul testamentului se numește testator. Dispozițiile cuprinse în testament și relative la bunuri se numesc legate. Persoana în favoarea căreia se face un legat se numește legatar.

2.Interpretarea dispozițiilor testamentare

Art.802 C. civ. Definește testamentul ca fiind „ un act irevocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau de o parte din avutul său”.

Actele prin care defunctul dispune de bunurile sale după moartea sa sunt legatele(universale și cu titlu universal, sau cu titlu particular), dar așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, noțiunea de testament nu trebuie confundată cu noțiunea de legat. Într-adevăr, nu se poate nega faptul că, în principal, cuprinsul testamentului este alcătuit din legate, dar pe lângă acestea, testamentul mai cuprinde și alte manifestări de ultimă voință ale defunctului.

Astfel testamentul mai poate să cuprindă: sarcini impuse legatarilor (art.830 „ Când donațiunea este revocată pentru neîndeplinirea condițiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină și ipotecă” și art 930 C. civ.”Aceleași cauze care, după art. 830 și după cele dintâi două dispoziții ale art. 831, autorizează cererea de revocare a donațiunilor între vii, pot fii primite și la cererea revocării dispozițiilor testamentare”), exheredări, adică îndepărtări de la moștenire a unor moștenitori legali nerezervatari(art.802 și 841 C.civ.), desemnarea unui executor testamentar, adică a unei persoane împuternicite să aducă la îndeplinire ultima voință a defunctului (art. 910 C. civ.), revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior, recunoașterea unui copil dinafara căsătoriei(art. 57 C.fam.), dispoziții cu privire la îngroparea și funeraliile defunctului. Concluzia care se impune și este unanim recunoscută în literatura juridică de specialitate, este aceea că, testamentul este nu doar un simplu act juridic, ci un tipar, o formă cuprinzând o multitudine de acte juridice de sine stătătoare cu regim juridic diferit, aparte.

Testamentul este un act solemn. În consecință, orice încălcare a unei reguli de formă atrage nulitatea testamentului. Prin urmare, oricât de clar și neîndoielnic s-ar fi exprimat voința testatorului, dacă nu s-au respectat formele legale, judecătorul trebuie să declare nulitatea testamentului, în caz contrar el încalcă legea. Aici nu se poate vorbi, deci, de interpretarea judecătorilor.

Testamentul este însă un act solemn numai în sensul că nu este valabil dacă nu se îndeplinesc anumite formalități și dacă nu este redactat în anumite forme prevăzute de lege. Testamentul nu este însă un act în care voința testatorului să trebuiască să se exprime în termeni sacramentali, testatorul este liber să-și exprime liber voința în orice termeni. Cu alte cuvinte, forma testamentului este solemnă, însă conținutul său – adică exprimarea voinței testatorului – nu este un fapt solemn.

Testatorul putând exprima ultima sa voință în orice termeni, se întâmplă câteodată ca termenii folosiți de testator să nu fie destul de clari și de preciși și să lase o anumită îndoială asupra adevăratei sale intenții. Aici intervine puterea de interpretare a judecătorului. Când o clauză dintr-un testament nu este destul de clară și poate să fie susceptibilă de diferite interpretări, judecătorii fondului au dreptul și chiar obligația de a interpreta termenii întrebuințați de testator, spre a lămuri adevărata sa intenție și a stabili sensul clauzei testamentare. În această cercetare și stabilire a intenției, rezultând din interpretarea unor clauze îndoielnice, judecătorii se vor conduce după toate circumstanțele cauzei, ei vor căuta intenția testatorului în mod principal în însuși conținutul testamentului, și în mod accesoriu în acte și împrejurări exterioare. Judecătorul este chemat la interpretarea oricărui punct neclar din dispozițiile testamentare, astfel el rezolvă cui trebuie atribuit legatul când arătarea legatarului nu este absolut precisă, tot astfel el rezolvă care este natura legatului, când testatorul nu a exprimat în mod neîndoielnic ce fel de legat dorește să lase, tot astfel el interpretează indicarea obiectelor legate și compoziția legatelor.

Judecătorii fondului sunt cu atât mai suverani în interpretarea pe care o dau clauzelor testamentare, cu cât nicăieri legea n-a stabilit reguli după care judecătorii să se poată conduce la interpretarea testamentului. Totuși, cu toată tăcerea legii, este cert că judecătorii vor trebui să se conducă în interpretarea testamentului după normele pe care legiuitorul le-a prescris în art. 977-985 C.civ. relativ la interpretarea convențiilor. Interpretarea unei dispoziții testamentare trebuie făcută, în general, în sensul validității, adică în sensul în care poate produce un efect, mai mult decât în sensul în care nu poate produce nici un efect( art.978 C.civ.”Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea efect, iar nu acela ce n-ar produce nici unul.”). De asemenea, conform art. 983 C. civ., dispozițiile testamentare, în caz de îndoială, trebuiesc interpretate mai mult în favoarea creditorului, adică a legatarului.

Codul civil francez conține o singură regulă de interpretare precisă a dispozițiilor testamentare, în art. 1023(„ Le legs fait au créancier ne sera pas censé en compensation de sa créance, ni le legs fait au domestique en compensation de ses gages”). După acest articol, legatul făcut unui creditor nu se va socoti ca făcut spre a compensa cu creanța sa, iar legatul făcut unui angajat nu se va socoti ca făcut spre a compensa cu salariul ce-l datorează testatorului, prin urmare, creditorul sau angajatul, legatari, vor putea cere plata legatului, pe lângă plata creanței sau a salariului. Legiuitorul nostru nu a reprodus acest articol din Codul civil francez, așa că în legislația noastră acest punct de vedere a fost lăsat la suverana apreciere a judecătorilor.

Când testatorul și-a exprimat în mod clar voința, într-un testament, judecătorul trebuie să respecte expresia acestei voințe, fără să aibă dreptul de a cerceta dacă testatorul nu manifestase o intenție diferită în afară de termenii testamentului. Dacă, sub pretextul de a interpreta testamentul, judecătorul fondului încalcă sau denaturează dispozițiile neîndoielnice și voința clar exprimată a testatorului în testament, el se face vinovat de o eroare judiciară. Odată intenția testatorului stabilită, efectele legale care decurg din dispozițiile testamentare și calificarea legală a dispozițiilor clare sau clarificate, nu mai constituie o chestiune de fapt, ci una de drept.

=== CAPITOLUL_II ===

CAPITOLUL II LEGATELE

1.Noțiunea de legat

Așa cum am arătat în capitolul anterior, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziții, însă, marea menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral, potrivit voinței testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament. Legatul este principala dispoziție care poate fi cuprinsă în testament.

Codul civil nu definește noțiunea de legat, dar în baza principiilor aplicabile în materie de moștenire și a dispozițiilor legale la care se raportează, poate fi desprinsă această noțiune. Legatul este un act juridic prin care testatorul dispune de bunurile sale în favoarea uneia sau a mai multor persoane, cu titlu gratuit și pentru cauză de moarte.

În toate definițiile din doctrină s-a acceptat unanim ideea că legatul este principala dispoziție testamentară.

După cum rezultă din această definiție, legatul-ca act unilateral de voință-este o liberalitate pentru cauză de moarte.

Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice numai în momentul morții testatorului “testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață”(art. 802 C.civ.), spre deosebire de donație, prin intermediul căreia donatorul își micșorează în mod actual patrimoniul său. Legatul nu produce un asemenea efect patrimonial, nu suferă modificări cât timp el este în viață. Efectele se produc numai în clipa morții testatorului în favoarea legatarului și în detrimentul moștenitorilor săi legali.

Originea noțiunii de “legat” este cuvântul lex (lege), adică ceva făcut în termeni imperativi. Jurisconsultul roman Ulpian sublinia acest caracter imperativ al legatului arătând că, legatul este ceea ce se alege sau se lasă în mod imperativ prin testament, căci ceea ce se lasă cu rugăminte de a se da cuiva este fideicomis(Legatum est, quod legis modo, id est, imperative, testamente relinquitur, nam ea quae precativo modo relinquitur, fideicommisa vocantur).

2.Desemnarea legatarului

Întrucât legatul este o dispoziție testamentară ce exprimă voința unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie facută prin testament încheiat în formele prevăzute de lege și să fie făcută personal de către testator.

Desemnarea legatarului trebuie făcuta prin testament

Legatul, ca act juridic solemn produce efecte numai dacă este cuprins într-o formă testamentară (ad validitatem). Ca atare, persoana gratificată pentru a dobândi ceea ce i-a lăsat testatorul, trebuie să fie desemnată chiar în testament sau cel puțin să se prevadă elementele necesare cu care persoana legatarului să poata fi identificată.

Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane numele și prenumele legatarului chiar dacă prin testament arăta persoana căreia i-a comunicat verbal numele legatarului (legat secret). În această situație legatul este nul.

Tot nul va fi legatul unei persoane nedeterminate sau insuficient determinate. Se admite însă, că determinarea persoanei legatarului se raportează nu la data întocmirii testamentului ci la data executării legatului. Spre exemplu, va fi valabil legatul făcut viitorului soț al fiicei testatorului, dacă acesta a fost ales ca legatar de către testator și nu de către fiica sa. Se face aceasta precizare pentru a se înțelege că, desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terțe persoane.

Într-adevăr, când testatorul face un legat, el îl face în favoarea unei persoane fizice sau morale, și legatul face să se nască un raport între testator și acea persoană. Dacă aceea persoana nu este determinată, atunci raportul pe care dispoziția testamentară are ca scop să-l creeze între testator și legatar nu se poate naște, deoarece lipsește unul din termenii raportului, anume legatarul.

Doctrina a socotit că este destul ca legatarul să fie determinabil în momentul când trebuie să se facă atribuirea legatului, chiar dacă el n-a fost determinat în mod strict și precis în testament și nici nu era determinabil în momentul facerii testamentului.

Jurisprudența franceză a exagerat aplicarea regulii de mai sus și a stabilit incapacitatea de drept a persoanelor incerte sau nedeterminate de a primi un legat. Ea obliga pe testator să determine în testament pe legatar și considera ca nul de la origine orice legat făcut unei persoane care este incertă în momentul atribuirii legatului. Astfel, jurisprudența franceză transformă, fără motiv, într-o regulă de drept, o simplă rațiune de fapt și reia pe această cale incapacitatea de a primi legate a persoanelor incerte din dreptul roman. Nedeterminarea legatarului nu este în dreptul modern decât un obstacol de fapt, nu însă o nulitate de drept.

Jurisprudența română a declarat și ea că sunt nule legatele făcute unor persoane incerte sau nedeterminate; în cele mai multe cazuri însă, în care a avut să se pronunțe, era vorba în realitate de o interpunere de persoane, fiindcă, legatarul arătat în testament nu era de fapt adevăratul legatar, ci numai o persoană interpusă, iar adevăratul legatar era o persoană care nu era determinată în testament.

În realitate însă, și jurisprudența franceză și cea română se arată interesate dacă determinarea legatarului este suficient făcută. Este de ajuns ca legatarul să fie arătat astfel încât să poată fi identificat fără dubiu. Astfel, nu este absolută nevoie să fie arătat prin numele său, ci poate fi arătat și prin termeni echivalenți, dacă individualitatea sa este bine precizată în acest mod. De exemplu, se consideră valabil legatul făcut săracilor dintr-o comună, fără determinarea individuală a săracilor, și-l socotește ca făcut primăriei din acea comună ca reprezentantă a săracilor; tot astfel ea consideră ca valabile legatele făcute cetățenilor dintr-o comună, bolnavilor, copiilor găsiți etc.

Instanțele de fond sunt adesea chemate să rezolve chestiunea determinării legatarului, din cauza nepreciziei cu care testatorul a indicat legatarii. Judecătorul va trebui să rezolve chestiunile conform voinței presupuse a testatorului. Astfel, în practică acesta va avea de hotărât dacă cuvântul copii, întrebuițat de testator, cuprinde sau nu și pe copiii copiilor sau dacă cuprinde sau nu și pe copii naturali. În toate cazurile în care arătarea legatarului nu este făcută în mod clar, instanțele de fond pot determina persoana pe care a avut-o în vedere testatorul, ghidându-se după conținutul testamentului precum și după circumstanțele de fapt care au însoțit realizarea testamentului, iar legatul nu poate fi anulat sub motiv ca legatarul nu este determinat, din moment ce instanțele de fond îl pot determina în acest mod. Aceasta determinare este o chestiune de interpretare a testatorului, care cade în suverana apreciere a instanțelor de fond și pe care am tratat-o în primul capitol.

Determinarea legatarului trebuie făcută personal de către testator

Legatul, fiind un act juridic personal, nu poate fi făcut prin reprezentare, se înțelege că și persoana legatarului trebuie desemnată personal de către testator. În consecință, legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terță persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul.

Nulitatea provine aici din faptul că testatorul necunoscând persoana legatarului, întrucât aceasta va fi desemnată, prin ipoteză, după moartea sa, desemnarea încalcă condiția de a fi personală.

Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului nefiind obligat să respecte anumite formule sacramentale.

Astfel, desemnarea poate fi directă, de exemplu, prin indicarea numelui legatarului sau prin indicarea calității acestuia (tată, fiu, nepot etc), desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (nepoți, frați) cuprinzând și rudele de aceeași categorie de sex feminin, sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora se va putea identifica legatarul, de exemplu prin desheredarea unora dintre moștenitorii legali ai testatorului ce are ca rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoștenitorului sau chemarea concretă la moștenire a moștenitorului subsecvent. În doctrină și în practica judiciară s-a demonstrat însă că moștenitorul desemnat indirect culege moștenirea nu în calitate de legatar ci de moștenitor legal.

Desemnarea legatarului se mai consideră a fi indirectă și în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, echipa campioană la fotbal pe un anume an sau persoana care mi-a salvat viața etc.

3. Clasificarea legatelor

3.1. Criterii de clasificare

Legatele sunt susceptibile de a fi clasificate în funcție de două criterii:

3.1.1.După cum sunt sau nu afectate de modalități

3.1.2.După obiectul lor

În funcție de primul cirteriu de clasificare avem : legate pure și simple, legate cu termen, legate sub condiție, legate cu sarcină.

După al doilea criteriu, legatele pot fi : universale, cu titlu universal și cu titlu particular.

3.1.1. După cum sunt sau nu afectate de modalități

3.1.1.1. Legatul pur și simplu

Legatul pur și simplu este legatul neafectat de modalități. Potrivit art. 899, alin. 1 C. civ., legatele pure și simple transferă proprietatea de la testator la legatar de îndată ce intervine moartea lui de cujus, deci de la deschiderea succesiunii. El își produce efectele de la moartea testatorului, dată de la care legatarul dobândește și își exercită drepturile sale. Itaque si purrum est ex die mortis dies ejus cedit, adică, orice legat pur și simplu este datorat din momentul morții celui care l-a făcut.

Dacă legatarul a trăit un timp, cât de scurt, după moartea testatorului, el a dobândit un drept asupra legatului transmisibil moștenitorilor săi (si post diem legati cedentem legatarius decesserit, ad heredem suum transfert legatum, adică de câte ori legatarul moare după ziua când legatul este datorat, el îl transmite moștenitorului său).

3.1.1.2.Legatul cu termen

Legatul cu termen este legatul a cărui executare sau stingere, și implicit drepturile legatarului, depind de îndeplinirea unui eveniment viitor și sigur. Termenul poate fi suspensiv și extinctiv.

Termenul suspensiv amână executarea dreptului legatarului, acesta putând cere predarea bunului la data îndeplinirii termenului. Drepturile legatarului, fie ele reale sau de creanță, se nasc din momentul deschiderii succesiunii, însă executarea va fi suspendată până la împlinirea termenului prevăzut în legat.

Termenul extinctiv este cel care stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naștere și s-a executat din momentul deschiderii testamentului. Dacă legatul nu a fost executat sau nu s-a predat, el nu se va mai executa, dreptul fiind desființat retroactiv. Dacă s-a executat, bunul va reveni, liber de sarcini, la masa succesorală.

Legatele cu termen se deosebesc de legatele pure și simple prin faptul că plata lor este întârziată până la o dată ulterioară fixată prin testament.

Prin urmare, legatarul nu va putea intra în posesia legatului decât în momentul îndeplinirii termenului și nu imediat după moartea testatorului. Efectul termenului este numai de a întârzia plata, adică executarea legatului. În ceea ce privește transmisiunea dreptului de proprietate asupra legatului, această transmisiune are loc imediat, la moartea testatorului, ca și cum legatul ar fi pur și simplu (art.926 C.civ.). Deci, chiar dacă legatarul moare înainte de îndeplinirea termenului, dreptul asupra legatului se transmite moștenitorilor săi, care vor intra în posesia legatului în momentul îndeplinirii termenului. Cu alte cuvinte, termenul suspendă realizarea dreptului de proprietate, el nu suspendă însă nașterea acestui drept.

Această regulă se aplică însă numai termenului cert, a cărui dată de îndeplinire se cunoaște dinainte și este fixă și nu se aplică termenului incert, cum ar fi, de exemplu, data morții cuiva. Un legat cu termen incert va fi supus la toate regulile unui legat sub condiție suspensivă.

3.1.1.3.Legatul sub condiție

Legatul sub condiție este legatul a cărui naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur că se va îndeplini. Condiția trebuie să fie posibilă și licită, expresă sau tacită, suspensivă sau rezolutorie.

Dacă condiția este suspensivă, legatarul nu devine proprietar (creditor) la deschiderea moștenirii, ci numai în momentul realizării condiției (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiția este pozitivă sau negativă, condiția se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credință realizarea ei). Din acel moment, însă, condiția produce efecte retroactive, legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moștenirii.

Legatul sub condiție suspensivă devine caduc dacă legatarul încetează din viață înainte de realizarea condiției (chiar dacă post mortem condiția se realizează), dreptul la legat nu mai trece la moștenitorii săi (art.925 C.civ.). Înseamnă că, practic, dreptul legatarului este dublu condiționat: nașterea lui depinde de realizarea condiției puse de testator și, în plus, de îndeplinirea condiției prevăzute de lege, constând în propria sa supraviețuire până la realizarea evenimentului.

Dacă condiția este rezolutorie, legatele au efecte identice cu acelea ale legatelor pure și simple. Condiția rezolutorie are drept efect să întârzie transmisiunea dreptului asupra legatului, acest drept se transmite legatarului imediat, la moartea testatorului, iar legatarul la rândul său îl transmite moștenitorilor săi, din moment ce se află în viață la data morții testatorului. În consecință, legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, acesta îl poate transmite moștenitorilor săi.

În cazul în care legatul este supus unei condiții rezolutorii, drepturile legatarului vor exista și devin exigibile la data deschiderii moștenirii, dar vor fi desființate retroactiv prin îndeplinirea ulterioară a condiției. Când condiția rezolutorie se realizează, la data îndeplinirii ei se desființează retroactiv dreptul la legat. Când condiția rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul se consolidează definitiv ca și cum ar fi un legat pur și simplu. În acest caz condiția rezolutorie este anihilată.

3.1.1.4.Legatul cu sarcină(sub modo)

Un legat este cu sarcină sau sub modo, când testatorul impune legatarului să facă un lucru sau să dea un lucru unei terțe persoane.

În docrină regăsim și următoarele definiții: este acel legat prin care testatorul obligă pe legatar să facă ceva, să nu facă ceva ori să dea ceva, adică instituie o sarcină, o obligație care va fi îndeplinită de beneficiar sau este legatul care prevede o obligație (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator.

Sarcina este specifică liberalităților și poate fi prevăzută :

În interesul unei terțe persoane; de exemplu, testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului cu sarcina de a întreține o persoană incapabilă de muncă;

În interesul testatorului; de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului cu sarcina de a-i plăti anumite datorii sau de a se ocupa de funeraliile acestuia;

În interesul legatarului; de exemplu, testatorul lasă legatarului o sumă de bani pentru a continua o lucrare, de care el, legatarul, este interesat.

După unii autori există și o sarcină prevăzută în interesul public, general, cum ar fi un așezământ de asistență socială, înființarea unei fundații cu activitate filantropică.

Legatul cu sarcină este un legat sub condiție rezolutorie, a neîndeplinirii sarcinii de către legatar și de aceea neexecutarea ei produce aceleași efecte ca și neîndeplinirea condiției rezolutorii.

Legatul cu sarcină, ca orice legat de altfel, poate fi acceptat sau refuzat de legatar, după cum sarcina impusă i se pare sau nu prea oneroasă. Însă, odată acceptat, legatarul trebuie să îl execute indiferent de posibilitățile sale. În caz de neîndeplinire a sarcinii există două posibilități : pe de o parte, se poate cere în justiție executarea silită, iar pe de altă parte, există posibilitatea revocării legatului, lucru pe care îl pot face doar moștenitorii legali sau legatarii universali sau cu titlu universal- singurii care pot justifica un interes în acest caz – , iar nu și beneficiarul sarcinii, care atunci când nu este moștenitor legal sau legatar universal sau cu titlu universal nu poate justifica nici un interes care să îi asigure dreptul la acțiunea în revocare a legatului.

3.1.2. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Conform dispozițiilor art. 887 C.civ. “se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe obiecte determinate “. Legatul prin care se dispune întreaga avere a testatorului se numește legat universal, iar cel prin care se dispune de o fracțiune din averea testatorului se numește legat cu titlu universal, iar cel prin care se dispune de unul sau mai multe obiecte determinate se numește legat cu titlu particular.

3.1.2.1.Legatul universal

Conform Codului civil, art. 888, “ legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale “.

În doctrină se consideră că redactarea art.888 C.civ creează o falsă impresie deoarece prin “ lăsarea universalității bunurilor “ s-ar putea înțelege că legatarul culege în fapt întreg patrimoniul succesoral. Formularea este inexactă întrucât ceea ce caracterizează legatul universal nu este cantitatea bunurilor culese, ci vocația la întreaga universaliatate pe care o oferă legatarului. Pe baza acestei interpretări a art. 888 C.civ. se explică faptul că legatarul poate să lase mai mulți legatari universali.Ei pot să vină împreună la moștenirea testatorului, cantitatea bunurilor moștenirii împărțindu-se în mod egal între ei, atât activ cât și pasiv. Legatarul universal are vocație la întreaga moștenire, la fel ca moștenitorul legal cu vocație deplină. Asemănarea nu înseamnă și identificare între aceștia.

Legatarului universal nu i se transmite întinderea unor drepturi și obligații, ci întinderea unei vocații, putând să preia drepturile renunțătorilor sau legatele caduce, iar dacă sunt mai mulți legatari universali, fiecare va culege numai o parte din moștenire.

Codul civil nu pretinde anumite formule pentru redactarea testamentului, care cuprinde un legat universal. Așa fiind, testatorul va putea folosi orice cuvinte, din care să rezulte neîndoielnic că s-a conferit beneficiarului liberalității vocația asupra întregului patrimoniu.

În literatura de specialitate și practica judiciară sunt considerate unanim ca fiind legate universale următoarele:

Legatul tuturor bunurilor mobile și imobile ale testatorului;

Legatul nudei proprietăți a întregii succesiuni, deoarece legatarul (sau moștenitorii săi) va deveni, la stingerea uzufructului, proprietar deplin;

Instanța noastră supremă a statuat că testatorul va putea lăsa nuda proprietate a unui bun sau a întregului patrimoniu unui legatar, iar uzufructul acelorași bunuri altui proprietar, fără ca această măsură să constituie un motiv de anulare a testamentuli.

Legatul rămășiței (prisosului) prin care testatorul, după ce a făcut legate cu titlu particular, atribuie unui legatar tot ceea ce rămâne în masa succesorală, după executarea legatelor și a sarcinilor cuprinse în testament.

În toate situațiile prevăzute, dacă ceilalți moștenitori legali sau testamentari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, vocația la tot a legatarului universal face ca el să culeagă ceea ce ceilalți nu pot sau nu vor să culeagă.

Efectele legatului universal sunt referitoare la: punerea în posesie a bunurilor legate (a cantității de bunuri sau a emolumentului succesoral), dobândirea fructelor bunurilor legate și la plata datoriilor.

Calitatea de legatar universal va trebui dovedită cu certificatul de moștenitor.

Punerea în posesie va fi voluntară (benevolă), expresă, rezultând dintr-o declarație formală a moștenitorilor legali sau tacită, rezultând din executarea legatului.

În legătură cu acceptarea tacită a legatelor vă prezentăm două spețe.

Potrivit art 689 C.civ., pentru acceptarea tacită a succesiunii este necesară voința succesibilului de a accepta succesiunea, materializată în acte sau fapte din care să rezulte intenția lui neîndoielnică de a culege moștenirea.

Prin urmare, dacă actul este echivoc, putând duce la o altă interpretare, îndeplinirea lui nu duce la consecința acceptării tacite a succesiunii.

Suportarea cheltuielilor de înmormântare a defunctei de către autoarea reclamanților-recurenți nu constituie un act de acceptare a succesiunii, deoarece nu are semnificația juridică a unui act de administrare, folosință sau conservare orice dispoziție asupra masei succesorale, ci pe aceea a unui act moral.

În consecință, în mod legal s-a reținut că autoarea reclamanților –recurenți nu și-a însușit calitatea de succesoare a defunctei C.A., deoarece suportarea cheltuielilor de înmormântare nu are semnificația juridică a acceptării tacite a succesiunii.

În speță, reclamanta a chemat în judecată pe soția supraviețuitoare și pe fiicele defunctului pentru a fi obligate la plata unei sume de bani ce reprezintă contravaloarea unei haine de blană și a unei piei din același material, pe care i le-a dat defunctului în calitate de blănar pentru reparații. Prima instanță a respins acțiunea ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate deoarece pârâtele au renunțat la succesiune. Recursul reclamantei a fost însă admis, reținându-se în baza probelor administrate că pârâtele au acceptat în mod tacit succesiunea deoarece au continuat să locuiască în același domiciliu în care au locuit împreună cu defunctul, folosind și bunurile de uz casnic rămase în locuință. În consecință, renunțarea ulterioară la succesiune, după expirarea termenului legal de exercitare a opțiunii succesorale, s-a făcut nelegal, în frauda reclamantei, așa că s-a dispus casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, pentru ca prima instanță să se pronunțe cu privire la temeinicia acțiunii în fond.

În speță, rămânerea pârâtelor în locuință și cu lucrurile soțului predecedat și respectiv a părintelui a fost corect apreciată ca o manifestare fermă de voință în sensul de a primi succesiunea.

C.S.J., secția civilă prin decizia nr. 2193/1990 a statuat însă că, nu pot constitui o manifestare tacită a voinței de acceptare a succesiunii actele echivoce.

Dacă moștenitorii refuză să predea bunurile succesorale, legatarii pot cere predarea lor printr-o acțiune în justiție.

Dreptul legatarului la fructele sau dobânzile bunurilor legate se naște din momentul cererii de punere în posesie sau din ziua în care moștenitorii au consimțit să-I dea legatul de bună-voie. În mod excepțional, legatarul dobândește fructele din ziua succesiuni, când testatorul a prevăzut expres acest lucru în testament sau când legatul este o pensie de întreținere sau o rentă viageră.

Plata datoriilor fiind o sarcină a universalității bunurilor, cade în sarcina legatarilor cu titlu particular. Legatarul universal ca și cel cu titlu universal, plătește datoriile și sarcinile succesiunii, proporțional cu partea culeasă din succesiune( adică dacă va lua ½ din succesiune, va plăti doar ½ din datoriile succesiunii ), precum și cheltuielile de înmormântare, inventar etc. în proporție cu partea lor.

În legătură cu această problemă vom prezenta următoarea speță.

Hotărârea prin care reclamanta-pârâtă a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.000.000 lei, reprezentând ½ din cheltuielile de înmormântare a defunctei este legală, deoarece, potrivit art.893 C.civ., legatarul universal care vine la moștenire în concurs cu un moștenitor rezervatar, este obligat la datoriile și sarcinile succesiunii personal, până la concurența părții sale.

Chiar dacă prin testament, defuncta a instituit în sarcina legatarei universale obligația de a suporta cheltuieleile de înmormântare, prin reducțiunea testamentului, până la cotitatea disponibilă de ½ din succesiune, ca urmare a cererii reclamantei, se impune a se face aplicarea textului de lege mai sus menționat, astfel că aceste cheltuieli să fie suportate de ambele moștenitoare.

Decizia recurată este nelegală. Este adevărat că în virtutea mai multor texte din C.civ. (art. 774, 775, 893, 896, 902 și 1060) este consacrat principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral între moștenitorii universali și cu titlu universal, proporțional cu părțile ereditare.

În cauză, testamentul prin care pârâta reconvenientă a fost instituită legatară universală, este însărcinată să suporte cheltuielile de înmormântare a dispunătoarei.

Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 1061 pct.2 C.civ., care exceptează de la principiul diviziunii de drept a pasivului între moștenitori ipoteza în care unul dintre moștenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligației. În acest caz, moștenitorul cu plata datoriei poate fi urmărit singur de creditor, de regulă, fără drept de recurs împotriva celorlalți( art 1061 alin 3 tezaI C.civ.)

În aceste condiții, deoarece obligația de a suporta cheltuielile de înmormântare a fost stabilită prin titlu (testament) în sarcina pârâtei legatare, obligația revine numai acesteia, cu titlu personal, nu și reclamantei, fiind fără relevanță dacă testamentul a fost redus la ½ din succesiune, deoarece, indiferent de diminuarea emolumentului, sarcina nefiind a moștenirii, grevează ca obligație de executat prin voința testatoarei, doar pe legatarul ținut să o execute.

Din aceste considerente, cererea reconvențională formulată de pârâta legatară universală având ca obiect obligarea reclamantei-recurente la plata a ½ din cheltuielile de înmormântare impuse în sarcina sa prin testament, trebuia respinsă.

Legatarul universal este obligat, potrivit art.893 C.civ., la plata datoriilor și sarcinilor succesiunii, până la concurența sumei sale. De asemenea, el este obligat să achite, în aceleași condiții, și legatele cu titlu particular( art.902C.civ.).

Legatarul universal va trebui să ceară punerea în posesie în condițiile art. 889 C.civ. sau ale art. 891 C.civ.

3.1.2.2.Legatul cu titlu universal

Este definit în art. 894 C.civ. ca având drept obiect “ o fracțiune a moștenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracțiune din imobile sau mobile”. Așadar, legatul cu titlu universal este legatul care conferă vocație la o fracțiune (cotă parte sau procent) din patrimoniul succesoral al testatorului. Se folosea în literatura de specialitate și denumirea de legat al unei fracțiuni de moștenire, dar s-a rămas la cea de legat cu titlu universal din două motive : întâi, pentru că denumirea de legat cu titlu universal este consacrată de practica judiciară și de doctrina franceză și română și fiindcă “ legat al unei fracțiuni din moștenire “ este ea însăși inexactă și incompletă.

Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal, ca și legatul universal, este, nu cantitatea de bunuri moștenite, emolumentul, ci întinderea vocației succesorale; legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o fracțiune din moștenire( ½, ¼ din moștenire).

Trebuie subliniat că, în cazul legatului cu titlu universal, fracțiunea de moștenire la care are chemare legatarul este de la început precizată. În consecință, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal, de renunțarea unuia nu profită ceilalți, ci legatarul universal sau moștenitorii legali.

Efectele legatului cu titlu universal sunt ca și în cazul celui universal, referitoare la punerea în posesie a bunurilor legate, la dobândirea fructelor bunurilor legate și la plata datoriilor succesiunii.

Legatarul cu titlu universal neavând niciodată sezină, va cere posesiunea de la moștenitorii rezervatari, în lipsa lor, de la legatarii universali și în lipsa și a acestora, de la ceilalți moștenitori legali nerezervatari(art. 895 C.civ.).

Punerea în posesie a legatarului poate fi făcută voluntar sau pe cale judecătorească.

Art. 894 C.civ. enumeră limitativ legatele cu titlu universal:

Legatul unei fracțiuni din moștenire (o jumătate, o treime etc.)

Legatul tuturor bunurilor mobile;

Legatul tuturor bunurilor imobile;

Legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile;

Legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile;

La acestea se adaugă legatul minorului de 16 ani ; cu privire la întreaga moștenire, căci acel legat este în realitate, un legat cu titlu universal, deoarece minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament decât de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art.807 C.civ.).

Astfel, legatul făcut de minor se reduce automat la jumătate. Împrejurarea că legatul tuturor imobilelor și al tuturor mobilelor sau al unei fracțiuni din aceste mase de bunuri sunt calificate în Codul civil în vigoare ca legate cu titlu universal, își găsește explicația în faptul că vechiul drept francez admitea principiul pluralității succesiunilor. Imobilele achiziționate și bunurile mobile alcătuiau conform principiilor referitoare la apărarea proprietății feudale, o moștenire deosebită de aceea a imobilelor ereditare, fiecare dintre aceste mase alcătuind o universalitate juridică.

În această condiție, unele imobile, pe de o parte, iar pe de altă parte, bunurile imobile alcătuiau universalități distincte, supuse unor regimuri succesorale deosebite. Deși în dreptul românesc moștenirea este atribuită de lege fără a se ține cont de natura bunurilor succesorale, cu toate acestea, după modelul Codului civil francez din 1804, Codul român continuă, în materie de moștenire testamentară să trateze bunurile mobile și imobile ca și când ele ar mai constitui universalități de sine stătătoare. Ne aflăm in prezența unei supraviețuiri nejustificate a unor norme din vechiul drept francez, supraviețuire care întunecă și mai mult natura acestui legat.

Legatul cu titlu universal se situează între cel universal și cel cu titlu particular, deosebindu-se și de unul și de celălalt.

Între legatul cu titlu universal și legatul universal nu poate exista nici o deosebire cât privește natura juridică, ci numai una de întindere, fiindcă, legatul universal privește întreaga universalitate succesorală, iar cel cu titlu universal numai la o fracțiune din acesta și în mod necesar această fracțiune are aceeași natură ca și întregul din care face parte.

Deosebirea dintre legatul universal și cel cu titlu universal nu este, prin urmare, calitativă, ci numai cantitativă, de întindere a vocației sau a chemării succesorale.

În ceea ce privește deosebirea de legatul cu titlu particular, potrivit art. 894 C. civ., legatul cu titlu universal este cel care dă chemare fie la o fracțiune din moștenire, fie la o masă de bunuri determinate numai prin natura lor juridică- de mobile sau imobile.

Enumerarea art. 894 C. civ., fiind limitativă, nu va fi cu titlu universal ci cu titlu particular, legatul ce are drept obiect un grup de bunuri determinate prin așezarea lor geografică, cum ar fi de exemplu, imobilele dintr-o comună, ori cele determinate prin destinația lor economică comună, cum ar fi mobilele ce mobilează o casă sau cărțile dintr-o bibliotecă.

Dat fiind că ceea ce caracterizează natura juridică a unui legat, este vocația pe care acesta o conferă, iar nu emolumentul cules de legatar, legatul tuturor imobilelor dintr-o succesiune este cu titlu universal, chiar dacă moștenirea ar cuprinde numai un singur imobil; dimpotrivă, trebuie socotit singular legatul unor imobile desemnate individual, deși ele ar alcătui întreg activul succesoral.

Revenind la caracterizarea legatului cu titlu universal mai putem preciza că legatarul cu titlu universal poate pretinde fructele din ziua cererii de chemare în judecată pentru punerea sa în posesie sau din ziua în care i s-a oferit de bună voie predarea legatului( art.898 C. civ).

Legatarul cu titlu universal este obligat la sarcinile și datoriile succesiunii testatorului, personal, în proporție cu vocația sa succesorală și ipotecar pentru tot( art.896 C. civ).

Astfel, legatarul cu titlu universal care are vocație la jumătate din succesiune plătește jumătate din datorii, iar moștenitorii rezervatari plătesc cealaltă jumătate.

Legatarul cu titlu universal, ca și cel universal, va fi obligat să plătească toate datoriile și sarcinile succesiunii, chiar dacă ar fi mai mari decât averea lăsată de testator, ultra vires emolumenti, dacă a acceptat legatul pur și simplu și nu sub beneficiul de inventar (art.897 C. civ “legatarul universal sau acela al unei fracțiuni a succesiunii, nu se poate pune în posesiunea legatului, fără a se face, după cererea lui, un inventar al bunurilor ce compun legatul, de judecătoria în raza căreia s-a deschis succesiunea. Legatarul care va primi a intra în posesiunea bunurilor fără inventar, va fi obligat a plăti toate debitele succesiunii, chiar dacă de ar fi mai mari decât averea lăsată e testator.”).

3.1.2.3.Legatul cu titlu particular(singular)

Legea nu definește nicăieri în termeni pozitivi legatul cu titlu particular sau legatul singular. Ea se mulțumește să precizeze, în art.894, alin. 2 C. civ., după ce enumeră legatele cu titlu universal, că „ orice alt legat este singular”. După lege sunt deci particulare toate legatele care nu sunt nici universale, nici cu titlu universal.

Spre a da legatului cu titlu particular o definiție pozitivă, unii autori precizează că legatul cu titlu particular este acel legat care are drept obiect unul sau mai multe obiecte sau drepturi determinate. S-a făcut o restricție în literatura de specialitate, la această definiție, tot de către aceiași autori și anume că, sunt anumite legate, enumerate în art.894 C. civ. care, au drept obiect un grup de bunuri determinate și care ar trebui deci să fie considerate ca legate particulare; totuși, același articol le consideră printr-o eroare judiciară, ca legate cu titlu universal. astfel sunt: legatul tuturor imobilelor, legatul tuturor mobilelor, legatul unei fracțiuni din toate imobilele, legatul unei fracțiuni din toate mobilele. În afară de aceste patru feluri de legate, orice alt legat care are drept obiect un lucru determinat sau un grup de lucruri determinate, este un legat cu titlu particular.

În consecință, legatarul cu titlu particular, spre deosebire de legatarul universal și de legatarul cu titlu universal, nu este obligat să plătească datoriile succesiunii și nu răspunde de pasivul succesoral (art.909 C. civ. „Legatarul particular nu este obligat a plăti datoriile succesiunii”).

Ceea ce determină caracterul legatului particular nu este cantitatea de bunuri pe care o conține legatul, ci natura dreptului pe care îl conferă legatarului. Legatul este particular chiar dacă testatorul prevede că lasă toată averea sa unei persoane, specificând apoi toate bunurile, unul câte unul, deoarece enumerarea are ca scop să limiteze drepturile legatarului la bunurile specificate și nu să îi dea drept la universalitatea succesiunii.

Legatul întregii averi care există în momentul întocmirii testamentului este un legat cu titlu particular și nu un legat universal.

În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum și toate drepturile reale sau personale, care se află în comerț, pot forma obiectele unui legat cu titlu particular.

Obiectul legatului trebuie să fie determinat sau determinabil în gen și calitate. În lipsa specificației, moștenitorul va datora legatarului lucruri de calitate mijlocie.

În legatură cu aceste aspecte pe care le tratăm în acest punct privitor la legatul cu titlu particular, prezentăm următoarea speță.

Întrucât legatul cu titlu particular poate fi acceptat nu numai expres, dar și tacit, conform art. 689 C. civ., folosind bunul ca un adevărat proprietar și achitând în mod constant taxele și impozitele legate de acel bun, legatarul a făcut o astfel de acceptare, motiv pentru care eliberarea unui certificat de vacanță succesorală a statului în aceste condiții este nelegală.

Prin acțiune, legatarul cu titlu particular a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța în contradictoriu cu Consiliul Local și D.G.F.P.C.F.S. să constate nulitatea certificatului de moștenitor al statului în privința terenului de 3500 mp și, în consecință, calitatea sa de proprietar.

În motivarea acțiunii, reclamantul a precizat că a stăpânit continuu terenul în litigiu din 1974 și până în prezent și că la 4 iunie 1980 proprietara decedând, i-a lăsat prin testament terenul pentru care a plătit taxele și impozitele în mod neînterupt, astfel că în mod nelegal i s-a acordat statului certificatul de vacanță succesorală.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că reclamantul a stăpânit terenul în litigiu din 1974 si până în prezent achitând taxele și impozitele aferente, fapte care probează acceptarea tacită a legatului cu titlu particular, care nu afost revocat niciodată și ale cărui efecte au început să opereze de la 4 iunie 1980, data deschiderii succesiunii legatarei.

În aceste condiții, s-a apreciat de către prima instanță că reclamantul și-a dovedit calitatea de proprietar pentru suprafața de teren în litigiu în temeiul legatului particular ce a fost acceptat, astfel că se impune constatarea nulității certificatului de vacanță succesorală.

Curtea de Apel a respins recursurile pârâților, prin care susțineau că reclamantul-intimat nu a probat acceptarea legatului cu titlu particular în mod expres și că legatul este caduc.

La pronunțarea deciziei, instanța de recurs a concluzionat că legatul cu titlu particular poate fi acceptat nu numai expres, dar și tacit, iar un atare act de acceptare decurge în cauză din faptul folosirii bunului testat de către succesibil, care s-a comportat ca un proprietar, precum și din faptul achitării impozitelor și taxelor aferente terenului. În aceste condiții, succesiunea legatarei nefiind vacantă nelegal, s-a emis un statului certificatului de moștenitor care atestă nereal existența vacanței succesorale.

Cum însă reclamantul nu a emis o astfel de pretenție de succesor universal sau cu titlu universal, acțiunea de care acesta dispunea era aceea în revendicare împotriva statului ținut să execute legatul cu titlu particular. Corecta calificare a acțiunii nu este de ordin formal, căci spre deosebire de admiterea acțiunii în petiție de ereditate, care se soldează cu anularea certificatului de vacanță succesorală, admiterea acțiunii în revendicare lasă în ființă dreptul statului asupra universalitații, el fiind ținut doar să execute legatul particular.

Revendicarea presupune dovedirea calității de succesor cu titlu particular, fie pe calea certificatului de legat, atunci când acceptarea legatului s-a făcut expres, fie probând existența testamentului în una din formele legale și acceptarea tacită a acestuia.

Legatul cu titlu particular nu face excepție de la modalitățile legale de acceptare, de vreme ce nu se face nici un fel de distincție sub aspectul transmisiunilor universale sau cu titlu universal și cele cu titlu particular (art. 689 C. civ.).

Pentru considerentele arătate mai sus, apreciem că instanța de recurs a înlăturat corect motivul privind inadmisibilitatea acceptării tacite a legatului cu titlu particular invocat de stat în calitate de recurent.

În continuare vom expune diferite varietăți de legate cu titlu particular:

Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casa, autovehicul etc.) sau bunuri de gen determinate sau determinabile dupa număr, măsură etc.(o sumă de bani, de exemplu clauza testamentara de pe un libret C.E.C. constituie legat particular, o cantitate de grâu, etc.). Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate (proprietate exclusivă, cotă-parte ideală din dreptul de proprietate sau nuda proprietate) asupra bunului, dar poate fi și un alt drept real (uzufruct, abitație etc.). Determinarea bunurilor, necesară pentru existența valabilă a legatului particular, se poate face nu numai prin indicarea lor concretă, dar și prin indicarea unui grup de bunuri ( de exemplu, cărțile dintr-o bibliotecă, sumele de bani depuse la o unitate bancară, imobilele dintr-o localitate etc.), cu condiția să nu fie vorba de o masă de bunuri succesorale care, potrivit art.894 C. civ., constituie legate cu titlu universal ( legatul tuturor imobilelor sau al tuturor mobilelor ori fracțiuni din acestea).

Codul civil mai precizează că lucrul legat cuprinde și accesoriile necesare, în starea în care se găseau la moartea testatorului (art.903 C. civ.” Lucrul legat se va preda cu accesoriile necesare, în starea în care se găsea la moartea testatorului”). În cazul imobilelor, legatarul are dreptul și la îmbunătățirile și construcțiile noi făcute de testator asupra fondului ulterior întocmirii testamentului, precum și la adaosul făcut unui loc închis prin extinderea îngrădirilor (art.904 alin.2 si 3 C. civ.). În schimb, achizițiile de imobile noi, fie și alăturate, prin care se măreste imobilul lăsat legat nu se cuvin legatarului dacă testatorul nu face o nouă dispoziție testamentară pentru aceasta (art. 904 alin 1 C. civ.)

2)Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanței pe care testatorul o are împotriva unui terț sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este cu titlu particular (art.894 alin 2 C. civ.)

3)Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului debitor(legatum liberationis), caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moștenirii.

4)Legatul unui fapt (posibil si licit) prin care moștenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia față de un terț etc.

5)Legatul dreptului succesoral moștenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate (și care, cât timp aceasta moștenire nu a fost lichidată, poate fi înstrăinată ca atare atât prin acte inter vivos, cât și mortis causa). Întrucât legatarul testatorului nu dobândește, în această ipoteză, vocație succesorală la universalitatea bunurilor (moștenirea) lăsată de testator, legatul este potrivit art.894 alin2 C.civ., cu titlu particular. O asemenea moștenire reprezintă o universalitate (cotă-parte din universalitate) numai în raporturile dintre cel ce o lasă și testatorul-moștenitor.

În raportul dintre testator și legatarul său, acea moștenire nu reprezintă decât un grup particular de bunuri, asemănător drepturilor reale sau de creanță dobândite de testator prin legate cu titlu particular.

6)Legatul nudei proprietăți a unor bunuri determinate

În doctrină au fost tratate intens și controversat încă trei tipuri de legate cu titlu particular și anume: legatul uzufructului, legatul bunului altuia și legatul bunului indiviz.

Legatul uzufructului

Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament, nuda proprietate să fie lasată unei persoane, iar uzufructul altei persoane (art.805 C. civ.). asemena dispoziții testamentare se întâlnesc în practică mai ales sub forma legatului nudei proprietăți și, respectiv, al uzufructului întregii averi și mai rar asupra unui bun determinat (de exemplu, un teren agricol) sau asupra unei fracțiuni de moștenire.

Pe de altă parte, legatul uzufructului, este lăsat, de regulă, în favoarea soțului supraviețuitor, iar nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului.

În literatura de specialitae s-a considerat că legatul nudei proprietăți și, respectiv, legatul uzufructului, nu intră sub incidența art. 803 C. civ., care spune că „ Substituțiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziții prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva și a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privința donatorului, a eredelui instituit sau a legatarului” și care sancționează deci, cu nulitatea substituțiile fideicomisare. Aceasta pentru că legea permite expres dispoziția testamentară prin care nuda proprietate se lasă unei persoane, iar uzufructul alteia (art.805 C. civ. „Este permisă, asemenea, dispoziția între vii sau testamentară prin care uzufructul se dă la o persoană și proprietatea nudă la alta”).

Tot în literatura de specialitate se mai precizează că legatele în uzufruct și nuda proprietate nu pot fi considerate o substituție fideicomisă fiindcă cele două liberalități au –juridic –două obiecte distincte, care se transmit în același timp, iar nu succesiv.

Astfel, spre deosebire de legatarul universal al nudei proprietăți are vocație la dobândirea întregii moșteniri și, ca atare, profită de stingerea uzufructului sau de ineficacitatea legatului în uzufruct –drepturile legatarului uzufructului sunt limitate definitiv la folosința și culegerea fructelor patrimoniului succesorului (usus și fructus), el neavând niciodată vocație la dobândirea totalității drepturilor ce alcătuiesc patrimoniul succesoral.

Pentru motivele invocate în toată argumentarea realizată, ajungem la concluzia că legatul uzufructului este un legat cu titlu particular, chiar dacă are ca obiect o universalitate sau o cotă-parte din universalitate.

Precizăm că și legatul altor dezmembrăminte ale proprietății (uzul, abitația) constituie legate cu titlu particular.

Legatul uzufructului a fost obiectul unor discuții în literatura de specialitate pe care le vom expune în continuare. Natura juridică a legatului universal de uzufruct constituie obiectul unei controverse susținute. Soluțiile au variat: astăzi, practica și –cu unele rezerve- doctrina franceză îl consideră legat cu titlu universal, pe când civiliștii români îl văd ca pe unul cu titlu particular. Ne raliem ultimei soluții, căreia vom încerca să-i precizăm argumentele. Legatul uzufructului al întregii moșteniri ar fi universal deoarece: beneficiarul este ținut la suportarea pasivului, ceea ce nu caracterizează un succesor particular și, distincția între cele trei specii de legate s-ar face în funcție de cantitatea de bunuri (drepturi) primite, indiferent de calitatea acestora. Legatul uzufructului este particular pentru ca legatarul nu are vocație la universalitatea bunurilor defunctului, deoarece el nu va avea niciodată nuda proprietate, ci numai folosința bunurilor defunctului.

În art. 894 C. civ., termenul de „moștenire” trebuie înteles în sensul de nudă proprietate a averii, nicidecum ca dezmembrământ al proprietății. Parafrazând Codul civil, „legatul cu titlu universal pote avea ca obiect cel puțin dispoziția unei fracțiuni din proprietate…”. Astfel credem că se înfățisează criteriul cantitativ și calitativ de recunoaștere a unui legat cu titlu universal, iar uzufructul întregii averi nu poate constitui decât o dispoziție testamentară cu titlu particular.

Legatul bunului altuia

Este controversată chestiunea de a ști dacă este valabil legatul care are ca obiect un lucru al altuia.

Este posibil ca testatorul să lase legat unui lucru ce aparține altei persoane. Cum s-a remarcat deja în doctrină, în dreptul roman, când testatorul lega lucrul altuia, crezând că este al său, testamentul era nul; când știa că lucrul nu este al său, legatul rămânea valabil, fiind considerat ca o sarcină pusă pe seama persoanelor obligate să-l execute.

În Codul civil francez (art.1021) este instituită regula nulității legatului având ca obiect lucrul altuia, fără deosebire după cum testatorul știa sau nu că lucrul îi aparține.

Codul civil român, în art.906 („ Când testatorul, știind, a dat legat lucrul altuia, însărcinatul cu acel legat este dator a da, sau lucru în natura sau valoarea lui din epoca morții testatorului”) a revenit la soluția dreptului roman, dispunând că, în situația în care testatorul, știind, a legat lucrul altuia, însărcinatul cu acel legat este dator să dea bunul în natură sau valoarea lui de la data morții testatorului și pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, art. 907 C. civ. dispune” Când testatorul neștiind a legat un lucru străin, legatul este nul”. S-au născut astfel două ipoteze în doctrina și practica judecătorească română.

Prima ipoteză: când testatorul a știut că nu este lucrul său, legatul este valabil, pentru că el a urmărit tocmai acest lucru, adică obligarea acelora care execută legatul ( pe succesorii universali sau cu titlu universal) să dobândească lucrul de la adevarătul proprietar și să-l remită succesorului cu titlu particular.

A doua ipoteză : când testatorul nu știa că lucrul nu îi aparține, legatul nu are valabilitate, deoarece eroarea în care acesta s-a aflat îl prezumă că nu ar fi legat ceea ce nu îi aparține.

Sarcina probei, respectiv dovada că testatorul a știut că lucrul aparține altuia, revine legatarului care invocă testamentul în favoarea sa, dovadă care se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.

Legatul bunului indiviz

Un legat care dă naștere la anumite dificultăți și ale cărui efecte sunt controversate este legatul unui lucru pe care testatorul îl poseda în indiviziune cu alte persoane. Unii autori francezi, precum și jurisprudența franceză, aplică în acest caz art. 786 C. civ., care stabilește așa-numitul efect retroactiv al partajului. În consecință, aceștia consideră că soarta legatului depinde de rezultatul partajului obiectului legat, adică dacă în urma partajului, lucrul legat cade în lotul testatorului, legatul va fi valabil și lucrul vă aparține în întregime legatarului, ca și cum ar fi făcut parte dintotdeuna din patrimoniul testatorului; dacă dimpotrivă, obiectul legat nu cade în lotul testatorului, atunci el se va considera că nu a aparținut niciodată și pentru nici o parte testatorului, și echivalează deci cu legatul lucrului altuia; în consecință va fi nul, deoarece art.1021 C. civ. francez declară nul legatul lucrului altuia.

În dreptul românesc, chiar dacă se aplică conform sistemului de mai sus, respectiv art.786 C. civ., legatul nu ar putea fi nul, chiar și atunci când lucrul n-ar cadea în lotul testatorului, deoarece la noi legatul lucrului altuia, este valabil când testatorul știa că obiectul nu îi aparține. În doctrină, mai mulți autori, consideră că art.786 C. civ. trebuie aplicat numai în raporturile dintre copărtași, și nu trebuie să fie extins în afară de aceste raporturi.

Deci legatul unui lucru aflat în indiviziune între testator și terț prin aplicarea regulilor generale, este întotdeauna valabil, oricare ar fi rezultatul partajului, dar el nu este valabil decât pentru cota-parte din lucrul indiviz pe care o posedă testatorul.

Legatarul unui obiect indiviz sau făcând parte dintr-o masă indiviză, va avea dreptul, în virtutea legatului său, să figureze la partaj în locul testatorului, fiind învestit cu drepturile testatorului relativ la acel obiect.

La moartea unei persoane, patrimoniul acesteia se transmite moștenitorilor săi legali sau testamentari, fiind de neconceput ca un patrimoniu să rămână vreun moment fără titular.

Persoanele cu vocație la o moștenire deschisă, își pot exercita dreptul de opțiune succesorală, adică aceste persoane au dreptul de a opta între următoarele trei situații : să accepte moștenirea pur și simplu, să accepte moștenirea sub beneficiu de inventar, să renunțe la moștenire.

În principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilitățile conferite prin dreptul de opțiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat pur și simplu ori sub beneficiu de inventar sau a renunțat la moștenire și nici să răspundă pentru consecințele alegerii făcute.

Pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat într-un anumit termen, calculat de la data deschiderii moștenirii.

Stabilirea domeniului de aplicare a regulii instituite de art. 700 C. civ. conform căruia dreptul de a accepta succesiunea se prescrie în termen de șase luni de la deschiderea ei, a constituit și constituie o problemă controversată. Fără îndoială că această regulă se aplică tuturor transmisiunilor universale sau cu titlu universal, fără a se deosebi după cum ele își găsesc temeiul în lege sau în dispoziții testamentare.

Se pune însă, problema dacă ea se aplică și legatelor cu titlu particular. În legatură cu această problemă s-au conturat două puncte de vedere.

Într-o primă opinie se consideră că termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii nu se aplică legatarilor cu titlu particular. Aceasta soluție este considerată corectă pentru următoarele considerente : art.700 C. civ., se referă la „succesiune”, deci la o universalitate, fie a întregului patrimoniu succesoral (legatul universal), fie a unei fracțiuni a acestuia(legatul cu titlu universal), deci nu și legatul cu titlu particular. Concluzionăm că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală, se aplică doar legatarilor universali și celor cu titlu universal. Aceasta nu înseamnă însă că dreptul de a pretinde legatul de la cei obligați la plată nu este supus vreunei prescripții.

Cea de a doua opinie s-a conturat mai recent, reluându-se un punct de vedere exprimat anterior, susținându-se ideea că termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de Codul civil, pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală, se aplică și legatarilor cu titlu particular. În sprijinul acestei opinii s-au adus următoarele argumente. Este inacceptabil ca pentru unii moștenitori termenul să fie de 6 luni, iar pentru alții termenul de drept comun, urmând ca în cazul legatului de bunuri individual determinate, acțiunea să fie chiar imprescriptibilă. Acceptarea este una act juridic unilateral, prin care succesibilul își confirmă titlul sau de moștenitor. Legatarul cu titlu particular, în cazul unui legat cu sarcină, nu poate fi obligat la executarea sarcinii, dacă în prealabil nu și-a manifestat voința în acesta sens, adică dacă nu a acceptat legatul. Un alt argument în favoarea acestei opinii îl reprezintă textul art 686 C. civ., potrivit căruia nimeni nu este obligat să accepte o moștenire. Aceasta înseamnă că și legatarul cu titlu particular trebuie să-și consolideze dobândirea dreptului prin acceptarea legatului în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., urmând ca apoi să-l exercite potrivit regulilor de drept comun.

Marea majoritate a autorilor s-a pronunțat în sensul soluției adoptate de practica judecătorească, mai ales pe considerentul că noțiunea de „succesiune”, din cuprinsul art. 700 C.civ., nu poate desemna decât transmisiunea universală, cu titlu universal, excluzând transmisiunea cu titlu particular. Considerăm acest punct de vedere total necorespunzător și ne raliem celei de a doua opinii conform căreia noțiunea de „succesor” vizează nu numai transmisiunea universală sau cu titlu universal ci și pe cea cu titlu particular.

Încheiem acest punct privitor la legatele cu titlu particular cu prezentarea unei spețe.

Primus a decedat fără a avea nici un moștenitor legal. Cu toate acestea, defunctul a lăsat cinci legate cu titlu particular, care, însă, nu au epuizat întreaga masă succesorală a acestuia.

La momentul deschiderii procedurii succesorale notariale s-a constatat că restul succesiunii este vacantă și se cuvine statului.

Legatarii au contestat în instanța, dreptul statului de a culege restul succesiunii, întrucât art. 680 C. civ., astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954, statuează că „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.

Prezența legatarilor, chiar dacă nu epuizează întreaga moștenire (legea nu distinge), face textul de lege inaplicabil, prin urmare restul moștenirii trebuie redistribuită în cote egale între aceiași legatari.

Instanța a admis acțiunea.

Statul culege succesiunea vacantă cu titlu de de moștenitor. Interesul practic al acestei spețe vizează ipoteza în care, în cadrul devoluțiunii succesorale legale intervine un element de extraneitate.

4. Ineficacitatea legatelor

4.1.Noțiuni generale. Cauze de ineficacitate a legatelor

Dispozițiile testamentare formulate în condițiile prevăzute de lege, produc de regulă efecte juridice.

În practică, însă, se întâmplă ca legatul să fie lipsit de eficacitate juridică fiind desființat retroactiv. Astfel, legatele pot fi nule sau anulabile, după cum sunt contrare normelor imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceste cauze de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau concomitente cu întocmirea testamentului. Legatul este nul numai atunci când nu s-au respectat condițiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

În afară de cauzele de mai sus pot interveni și alte cauze pentru care testamentul (legatele) nu va produce efecte. Acestea sunt posterioare întocmirii testamentului și se datorează revocării sau caducității dispozițiilor testamentare.

În consecință, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naștere în mod valabil, dar, datorită unor cauze posterioare vor fi desființate.

Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se datorează voinței unilaterale a testatorului și, revocare judecătorească, datorită unor fapte culpabile săvârșite de legatari.

Caducitatea înseamna imposibilitatea de executare, independentă de voința testatorului sau de faptele culpabile săvârșite de legatar.

În cazul nulității sau anulării legatelor se aplică aceleași reguli care guvernează nulitatea absolută și relativă a actelor juridice (de exemplu, nerespectarea formei prevăzute de lege, incapacitatea testatorului, viciile de consimțământ etc.). Pentru aceste considerente Codul civil nu se ocupă în mod special de nulitatea dispozițiilor testamentare.

S-a conturat în doctrină o definiție a cauzelor ineficacității legatelor prin care se înțeleg acele fapte, situații și evenimente anterioare, concomitente sau posterioare instituirii unui legat, în legatură cu conținutul acestuia, dependente sau independente de vointa testatorului și a legatarului, care fac ca legatul să fie lipsit de eficacitate juridică.

În general au fost acceptate de către doctrină și jurisprudență trei cazuri de ineficacitate a legatelor, revocarea, caducitatea si nulitatea, dar mai apare în literatura de specialitate încă un caz de ineficacitate, și anume reducțiunea legatelor.

Reducțiunea legatelor are drept consecință ineficacitatea parțială sau totală a legatelor, producându-se la cererea moștenitorilor rezervatari și a celor care înfățișează drepturile lor (art. 848C. civ.), în cazul în care, prin liberalitățile făcute de defunct (ținând seama și de donațiile făcute în timpul vieții) s-a depășit cotitatea disponibilă.

4.1.1.Revocarea legatelor

Spre deosebire de donații care sunt în principiu irevocabile și nu pot fi revocate decât în mod excepțional pentru anumite cauze, testamentul și dispozițiile testamentare pe care le cuprinde sunt revocabile.

Principiul revocabilității testamentului și a dispozițiilor testamentare este cunoscut în dreptul roman în care se argumenta că „un testator nu poate să prevadă în testamentul său că vrea ca dispozițiile sale să nu fie cârmuite de legi, căci oricât de sacră ar fi voința muribunzilor, ea nu poate să aibă o mai mare autoritate decât cea a legii”(Nemo potest in testamento suo cavere ne legeres in suo testamento locum hebeant).De aceea orice clauză de renunțare la dreptul de revocare este nulă și acest drept nu poate fi îngrădit în nici un fel.

Revocarea voluntară poate fi expresă (expresis verbis) sau tacită (factis). Potrivit art. 920-923 și 930-931 C. civ., legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (o parte din legat) sau legatele instituite prin testament.

Revocarea voluntară

În principiu, testamentul, ca și dispozițiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esențialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voința unilaterală a testatorului până la ultima sa clipă de viață. El nu poate renunța valabil la acest drept –orice clauză de renunțare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art. 802 C. civ.) –și îl poate exercita în mod discreționar, nefiind susceptibil de abuz, iar legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat, deoarece legatul nu poate produce efecte decât la deschiderea moștenirii.

După modul de manifestare a voinței revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită și este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat.

Revocarea voluntară expresă(directă)

Potrivit art. 920 C. civ., testatorul poate revoca testamentul-toate dispozițiile pe care le cuprinde sau doar o parte din ele, în speță, legatele –printr-un testament posterior (deci încheiat într-una din formele prevăzute de lege pentru testamente) sau printr-un act autentic (autentificat în condițiile art 58-67 din Legea nr. 36/1995, iar nu legalizat conform art. 89). Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn ; sub sancțiunea nulității absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.

Testamentul revocator trebuie să fie valabil, dar nu este necesar să aibă aceeași formă ca și testamentul pe care îl revocă, de exemplu, dispozițiile legatelor conținute într-un testament autentic pot fi revocate printr-un testament olograf, dacă condițiile de formă prevăzute pentru acesta din urmă au fost respectate. Dacă testatorul, ulterior redactării testamentului olograf, dar pe același înscris, face mențiunea „nu mai este valabil” trăgând pe o pagină și două linii în diagonală, revocarea nu va fi valabilă dacă mențiunea, reprezentând un testament olograf revocator, nu este scris, datat și semnat de mâna testatorului potrivit art. 859 c. civ. spre deosebire de revocarea tacită (indirectă) –care poate rezulta și dintr-un act nul –cea expresă, necesită, ca și în materie de donații, respectarea întocmai a formei solemne prevăzută de lege (art. 920 C. civ.). Se poate vorbi despre „severitatea legii”, de „contradicție” între cele două feluri de revocare, dar cerința legală este indiscutabilă, atât în privința testamentului original, cât și în privința celui revocator.

Esențial este ca actul revocator să îndeplinească cerințele de formă ale unui testament, inclusiv forma testamentului olograf simplificat, dacă revocarea are ca obiect legatul sumei de bani depuse la C.E.C. și care a fost instituită anterior în aceeași formă sau altă formă testamentară.

Dacă testamentul revocator cuprinde legate, ineficacitatea acestora nu afectează validitatea revocării (art.922 C. civ. ”revocarea este valabilă indiferent că ineficacitatea intervine pentru incapacitatea legatarului sau pentru renunțarea lui la legat”), dacă testamentul revocator este valabil în formă și testatorul nu a condiționat validitatea revocării de eficacitatea legatelor.

Înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conținut și în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, un contract de donație încheiat în formă autentică(art. 813 C. civ.). revocarea vizată de art. 920 C. civ. poate avea loc și pe calea declarației făcute de testator și de care instanța a luat act, asimilat cu un act autentic.

Indiferent de forma actului, voința revocatorie nu trebuie să fie exprimată în termeni sacramentali, dar intenția testatorului trebuie să fie neîndoielnică.

Revocare voluntară tacită (indirectă)

Revocarea voluntară tacită (factis) este cea care rezultă dintr-o voință pe care testatorul nu a exprimat-o expres, dar pe care a exprimat-o neîndoielnic, făcând noi acte juridice incompatibile cu cele precedente sau acte materiale din care reiese acestă voință.

Codul civil consideră că revocarea voluntară tacită are loc în următoarele cazuri:

Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior, prevăzut de art. 921 C. civ.

Testamentul nou (ulterior) revocă în mod tacit un testament anterior numai atunci când cuprinde dispoziții necompatibile sau contrare cu dispozițiile testamentului anterior. Revocarea este parțială sau totală în măsura în care dispozițiile noului testament sunt incompatibile numai cu unele din dispozițiile vechiului testament sau cu toate dispozițiile testamentare.

Înstrăinarea de către testator a lucrului legat

Art.923 C.civ. stabilește că „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”. Rezultă că acest mod de revocare tacită poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular, întrucât obiectul legatelor universale sau cu titlu universal este patrimoniul sau o fracțiune din (cota-parte) din acesta și nu poate fi înstrăinat. Pentru a produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară (consimțită de testator), reală și efectivă.

Nu are importanță dacă înstrăinarea a avut caracter oneros (vânzare-cumpărare) sau a fost făcută cu titlu gratuit (donație) sau dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalități.

Nu are de asemenea importanță dacă dobânditorul este un terț sau însuși legatarul. Revocarea poate fi totală sau parțială după cum obiectul legatului a fost înstrăinat în totalitate sau numai în parte (art. 932 C. civ.). Intenția revocatorie a testatorului este interpretată în funcție de obiectul concret al actului de înstrăinare și întotdeauna în caz de dubiu, în favoarea legatarului.

Distrugerea voluntară a testamentului olograf sau mistic de către testator sau de către un terț ori chiar fortuit, dar în ambele situații cu știrea testatorului.

Este necesar ca distrugerea testamentului să fie efectivă, iar testatorul să fi avut capacitatea de a reveni asupra dispozițiilor testamentare (să nu-și fi pierdut capacitatea de exercițiu) și voința lui să fie neviciată. Revocarea poate fi totală(tot testamentul a fost distrus) sau parțială(au fost distruse numai foile cuprinzând un legat). Revocarea prin ștergerea dispozițiilor testamentare poate fi făcută chiar și pe un testament autentic, pentru că testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf.

Revocarea voluntară poate fi retractată.

Revocarea unui testament, fiind ca și testamentul, un act de ultimă voință al testatorului, poate fi și ea la rândul ei revocată(retractată). În legatură cu revocarea voluntară tacită, prezentăm următoarea speță.

Prin acțiunea introdusă la 2.07. 1993, I.T. a chemat în judecată pe F.S. și F.C.,cerând instanței evacuarea pârâților pentru lipsă de titlu.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 600 mii lei reprezentând contravaloarea folosinței apartamentului pentru ultimii trei ani. În justificarea pretențiilor, I.T. a înștiințat instanța ca apartamentul din care solicita evacuarea pârâților este proprietatea sa, întrucât, conform testamentului autentic încheiat la data de 14.09.1992, la moartea lui I.L., apartamentul urma să fie cules de reclamant în calitate de legatar cu titlu particular. În apărarea lor pârâții au prezentat, în instanță, un testament olograf, datat 04. 05. 1993, în conformitate cu care de cujus, lăsa toate bunurile sale mobile și imobile pârâților.

În astfel de circumstanțe, reclamantul a cerut instanței să compare cele două testamente și să rețină că actul prezentat de pârâți urma să fie respins, întrucât cel al reclamanților este autentic, deci cu o forță probantă mai mare, pe când cel al pârâților este numai olograf, ceea ce ridică prezumția unei sugestii și/sau capacități pe care aceștia le-au realizat pe lângă defunct. Pentru a întări argumentele invocate, reclamantul a arătat că testamentul pârâților nu cuprinde numai dispoziții referitoare la moștenire, ci, de exemplu, are și o clauză referitoare la funeralii și înmormântare, ceea ce denotă nevaliditatea acestuia.

Instanța a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților.

În termenul prevăzut de lege pârâții au apelat soluția primei instanțe.

Soluția primei instanțe a fost incorectă.Conform art. 921 C. civ., testamentul pârâților era posterior și reprezenta o revocare voluntară tacită a legatului reclamantului.

Instanța de apel urmează să admită acțiunea pârâților și să desființeze soluția primei instanțe.

b.Revocarea judecătorească

Revocarea judecătorească intervine atunci când legatarul săvârșește în mod culpabil o faptă prevăzută de lege drept cauză de revocare judecătorescă a legatului.

Revocarea judecătorească constituie o sancțiune pentru legatarul culpabil față de defunct sau față de memoria acestuia.

Ea intervine numai după moartea testatorului și poate fi pronunțată numai la cererea moștenitorilor saub a altor legetari interesați.

Cazurile de revocare judecătorescă a legatelor având caracter de sancțiune, sunt imitativ prevăzute de lege. Ele corespund nedemnității succesorale și sunt în principiu clauze de revocare a donațiilor și anume: neîndeplinirea sarcinilor și ingratitudinea legatarului. Art. 930 C.civ. prevede în acest sens că “Aceleași cauze care după art. 830 și după cele dintâi dispoziții ale art. 831, autorizează cererea de revocare a donațiilor între vii, vor fi primite și la cererea revocării dispozițiilor testamentare.”

Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii

Sarcina de care este afectat legatul obligă legatarul acceptant al liberalității să o execute, persoanele interesate( terțul beneficiar al sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiție executarea silită. Legea prevede însă și o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii(art. 930 coroborat cu art. 830C. civ.).

Revocarea pentru ingratitudine (sau nedemnitate)

Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunțată dacă legatarul a săvârșit următoarele fapte :

În timpul vieții testatorului (art.930 C. civ coroborat cu art. 831 pct 1 și 2 C. civ.): -atentat la vița testatorului;

-delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa lui;

După moartea testatorului (art 931C. civ.)

-injurie gravă făcută memoriei lui;

Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine, ca și revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor, este guvernată, în principiu, de regulile prevăzute în materie de donații, la care legea face trimitere, care diferă de regimul juridic al nedemnității succesorale.

De exemplu, nedemnitatea succesorală operează de drept, instanța fiind chemată numai să o constate, în schimb, revocarea pentru ingratitudine se pornunță la cerere ; nedemnul este chemat să restituie fructele de la data folosirii bunurilor din moștenire, iar legatarul ingrat numai de la data cererii de revocare. În cazul nedemnității, atentatul la viață trebuie să rezulte dintr-o hotărâre penală de condamnare, ceea ce nu se cere în cazul revocării pentru ingratitudine. Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin iertarea testatorului, în schimb legatarul poate fi iertat de acesta.

4.1.2.Nulitatea

Nulitatea constituie o sancțiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condițiilor de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Actul juridic sancționat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice fiindcă legea nu-i recunoaște valabilitatea.

Cauzele de nulitate sau de anulare a legatelor sunt cele care privesc orice act juridic : incapacitatea persoanei care face actul, viciile de consimțământ, lipsa formei cerută de lege pentru valabilitatea actului, etc. Deosebit de acestea, există și alte cauze, expres prevăzute de lege cum sunt: testamentul conjuctiv se sancționează cu nulitatea absolută, substituțiile fideicomisare sunt lovite de nulitate, este nul legatul bunului altuia, în ipoteza în care testatorul nu a cunoscut că lucrul nu îi aparține.

Moștenitorul poate cere anularea testamentului în cazul în care consideră că acesta a fost întocmit cu încălcarea dispozțiilor legale privitoare la capacitatea de a dispune sau de a primi printr-un asemenea act de ultimă voință, ori anularea parțială a dispoziției testamentare care depășește limitele prevăzute de art. 807C. civ. (testamentul minorului de 16 ani).

Întrucât legatul este un act juridic de ultimă voință, el va produce efcte din momentul deschiderii succesiunii. Așa fiind, termenul de prescripție al acțiunii în anularea testamentului nu poate să înceapă să curgă înainte de moartea testatorului,”data încheierii actului” la care se referă art. 9 din Decretul nr. 167/1958 fiind data deschiderii moștenirii.

Nulitatea poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a legatului făcută în cunoștință de cauză de către cei cărora le-ar putea profita ineficacitatea legatului: moștenitori legali, legatarul universal. Dacă sunt mai mulți moștenitori, ratificarea, confirmarea legatului produce efecte numai față de cei care au consimțit.

Instanța supremă a decis că cel care cere emiterea certificatului de moștenitor fără a face obiecții privitoare la validitatea testamentului, recunoaște testamentul atât din punct de vedere al validității formelor cât și din punct de vedere al conținutului și se obligă să acopere formal voința testatorului așa cum a fost făcută.

4.1.3.Caducitatea

Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate sau constă în imposibilitatea de executare a legatului, care, deși s-a născut în mod valabil și nerevocat de testator el totuși nu poate fi executat din cauze ulterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunțării legatarului la legat după deschiderea moștenirii.

Caducitatea este datorată unor cauze (evenimente sau împrejurări) exterioare, intervenite ulterior întocmirii legatelor și care împiedică executarea legatului, în care voința testatorului nu este antrenată în nici un fel și nici legatarul nu are vreo culpă.

Termenul ”caducitate” provine, din punct de vedere terminologic, de la “cădere”, “a cădea”.

Principalele cazuri de caducitate a legatelor, prevăzute și în Codul civil român sunt:

1)Predecesul legatarului

Potrivit art. 924C. civ. “orice dispoziție testamentară devine caducă, când acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului”. Așadar, predecesul legatarului față de testator lipsește legatul de efecte juridice.

2)Incapacitatea legatarului de a primi legatul

Potrivit art.928 C. civ. ”orice dispoziție testamentară cade… când…legatarul… va fi incapabil de a o primi”. Incapacitatea este o cauză de caducitate numai în cazul în care ea este posterioară întocmirii testamentului. Dacă testatorul era deja incapabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc, ci nul. Incapacitatea legatarului nu este însă o cauză de caducitate atunci când este posterioară facerii testamentului, adică atunci când legatarul era capabil în momentul facerii testamentului și n-a devenit incapabil să primească legatul decât mai târziu.

3)Refuzul legatarului de a primi legatul

Legatarul poate renunța la legat și această renunțare poate fi expresă sau tacită. Art. 928 C. civ. susține că orice dispoziție testamentară cade când legatarul nu o va primi (“Orice dispoziție testamentară cade, când eredele a murit sau legatarul nu o va primi-o sau va fi necapabil a o primi”). Refuzul legatarului de a primi legatul născut potrivit principiului “ nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”(art.686C. civ.), principiu aplicabil și în cazul moștenirii testamentare. Legatarul are, ca și moștenitorii, drept de opțiune succesorală.

4)Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului

Conform art. 927C. civ. legatul va fi caduc dacă lucrul legat a pierit în întregime în timpul vieții testatorului.

La cele patru cazuri de caducitate prevăzute de Codul civil, în literatura de specialitate se mai adaugă și altele, cum ar fi: neîndeplinirea condiției suspensive sub care a fost stipulat legatul, depășirea cotității disponibile, dispariția cauzei impulsive și determinante a actului de liberalitate. Acestea nu constituie însă veritabile cazuri de caducitate. Caducitatea veritabilă înseamnă imposibilitatea de executare a legatului din cauze obiective ivite după întocmirea testamentului și independente de voința legatarului.

4.2.Consecințele ineficacității legatelor. Dreptul de acrescământ

De nulitatea, revocarea sau caducitatea unui legat va profita, în principiu, persoana care este obligată să execute legatul sau persoanele a căror parte din moștenire era diminuată prin existența legatului (în cazul distrugerii bunului ce face obiectul legatului, evident nu mai profită nimeni de revocarea sau caducitatea lui).

Aceste persoane pot fi: moștenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal si cu titlu particular, în acest din urmă caz, dacă au fost însărcinați să execute legatul în cauză.

4.2.1.Regula

Regula în această privință este că în caz de ineficacitate a legatelor, bunurile ce formează obiectul acestora, vor reveni persoanelor cu vocație succesorală din a căror parte urmau să se execute acele legate, adică, după caz, moștenitorilor legali, legatarilor universali, legatarilor cu titlu universal, în mod excepțional, legatarilor cu titlu particular, cărora prin ipoteză, executarea legatului le-a fost impusă cu sarcină de către testator. De exemplu, în cazul în care de cujus lasă la moartea sa o soție supraviețuitoare, moștenitoare rezervatară și un legatar universal al cărui legat este ineficace, cotitatea disponibilă care i s-ar fi cuvenit legatarului îi va reveni soției supraviețiutoare în completarea rezervei succesorale, în calitatea ei de moștenitoare legală a defunctului cu vocație la întreaga succesiune.

În domeniul moștenirii testamentare se desprinde regula că de ineficacitatea legatului vor profita acei moștenitori (legali sau testamentari) ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau înlăturate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul, cu alte cuvinte profită moștenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.

De la această regulă exită două excepții: legatul conjunctiv și substitiția vulgară.

4.2.2.Excepții

4.2.2.1.Legatul conjunctiv

Legatul conjunctiv este acel legat al cărui obiect este lăsat la mai mulți legatari fără a se preciza partea ce revine fiecăruia, situație în care toți legatarii au vocație eventuală la întregul obiect al legatului.

Dacă toți legatarii desemnați și nu există nici o cauză de ineficacitate în raport cu unul sau altul dintre legatari, legatul va fi împărțit în părți egale între aceștia. În cazul în care însă legatul este ineficace în legătură cu unul sau mai mulți dintre legatari, dar valabil în raport cu cel puțin unl dintre ei, conform dispozițiilor art.929 C. civ., în lipsă de prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu care el este eficace. Acesta este așa-numitul drept de acrescământ sau drept de creștere.

În ipoteza în care legatul este ineficace în raport cu toți legatarii conjunctivi se va aplica regula de drept comun în caz de ineficacitate a legatelor și nu cea de excepție referitoare la legatele conjunctive.

Practic, în cazul legatelor universale și cu titlu universal, dreptul de acrescământ nu constituie o excepție de la regula de drept comun a consecințelor ineficacității legatelor, dat fiind că aceste legate conferă ele însele vocație la întregul patrimoniu succesoral sau la o fracțiune din acesta. În cazul legatelor particulare, el constituie o excepție din moment ce partea ineficace din legat nu revine succesorilor cu vocație la întreaga masă succesorală sau la o fracțiune din aceasta conform regulii de drept comun.

În literatura de specialitate este controversată problema dacă dreptul de acrescământ este voluntar sau forțat, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă legatarilor vocație la întregul bun formând obiectul său și, pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracționată.

4.2.2.2.Substituția vulgară

Avem substituție vulgară atunci când ineficacitatea legatului va profita persoanei stabilite în subsidiar de către testator pentru cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar dori să beneficieze de legat.

În cazul substituțiilor vulgare, suntem practic în prezența a două legate alternative, cel de al doilea producând efecte numai sub condiția suspensivă a ineficacității primului legat.

Condiții pentru nașterea dreptului de acrescământ

Să existe o pluralitate de legatari;

Dispozițiile făcute în favoarea lor să aibă același obiect;

Vocația legatarilor să nu fie fracționată de testator, astfel încât fiecare să aibă chemare la întregul obiect al legatului;

Unul sau mai mulți dintre ei să nu poată sau să nu dorească să vină la moștenire;

Aceste condiții au fost unanim acceptate în literatura de specialitate.

=== CAPITOLUL_III_EXHEREDAREA ===

CAPITOLUL III

EXHEREDAREA (DEZMOȘTENIREA)

1.Noțiunea de exheredare

Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conține nu numai dispoziții pozitive –legate –dar și dispoziții negative- exheredări.

Exheredarea sau dezmoștenirea este dispoziția de ultima voință testatorului prin care acesta înlătură de la moștenire unul sau mai mulți moștenitori legali, rude sau soț supraviețuitor. Înlăturarea de la moștenire este posibilitatea oferită de a se deroga de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii prin înlăturarea de la moștenire a persoanei neagreate, indiferent de motive.

Legislația noastră nu cuprinde o reglementare a exheredării, dar nici nu o interzice.

Testatorul nu poate exercita nelimitat acest drept de exheredare cu privire la orice categorie de moștenitori legali. Legea pune o piedică acestui drept instituind, în scopul protejării drepturilor rudelor mai apropiate și soțului testatorului, institutia rezervei succesorale.

Rezerva succesorală este o parte a moștenirii de care testorul nu poate dispune sau chiar dacă a dispus, actul său de dispoziție este ineficace față de dispozițiile legii. Astfel dreptul testatorului de a-i dezmoștenii pe moștenitorii rezervatari este limitat numai la partea din moștenire care excede rezerva, numită cotitate disponibilă.

Testatorul poate dispune de această cotitate disponibilă fie prin liberalități între vii (donații), fie prin liberalități mortis causa (legate).

Legea nu îi protejează decât pe moștenitorii rezervatari împotriva voinței excesive atestatorului. Ceilalți moștenitori legali nerezervatari pot fi exheredați cu desăvârșire de la moștenire.

Noțiunea de exheredare se utilizează numai dacă moștenitorul legal este înlăturat de la moștenire (]n limitele prevăzute de lege) nu și atunci când se micșorează numai emolumentul moșteirii prin legate cu titlu particular sau cu titlu universal, dar care nu epuizează cotitatea disponibilă.

Prin exheredare, moștenitorul legal, fie și nerezervatar, pierde numai emolumentul moștenirii (vocația concretă la moștenire), dar nu și titlul de moștenitor. Astfel fiind, în calitate de moștenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, revocarea judecătorescă a legatelor sau constatarea caducității lor, iar moștenitorii rezervatari reducțiunea liberalităților excesive. De asemenea, moștenitorul legal exheredat poate cere inventarierea și luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale în conformitate cu art.70 din Legea 36/1995 privind activitatea notarială, notarul public fiind obligat să comunice moștenitorilor legali, fie și exheredați, măsurile de conservare luate (art 74). Iar dacă printr-un testament olograf sau mistic s-a instituit un legatar universal (ceea ce echivalează cu exheredarea indirectă a moștenitorilor legali)notarul public citează la dezbaterea succesorală și pe moștenitorii legali(art75, alin.2). Dacă legatul este cu titlu particular sau cu tiltlu universal (de exemplu jumătate din moștenire) moștenitorii legali urmează să fie citați indiferent de felul testamentului, dat fiind că au vocație la moștenire (art.75, alin.1).

2.Scurt istoric al noțiunii de dezmoștenire

Instituția dezmoștenirii are un lung istoric.

În dreptul roman clasic, exheredarea era permisă fără restricție, iar în timpul lui Iustinian, numai în cazuri limitativ prevăzute de Novela CXV(115).Pater familias, era înzestrat cu o mare putere de decizie în privința averii sale, pe care o controla, cum de asemena controla și persoanele ce le avea sub putere, putând înlătura de la moștenire pe chiar eredele său.

Sub influența dreptului pretorian, regimul dezmoștenirii este privit în strânsă legătură cu reformrea domeniului succesoral.

În Evul Mediu, societatea era preocupată de principiul conservării bunurilor în familie, ca patrimoniul să rămână neatins și prin urmare era o perioadă potrivnică instituției dezmoștenirii. Cel care dispunea prin testament nu putea conferi titlul de moștenitor, dar nici nu putea să-l nege celui care îl deținea prin prisma legii. Codificările domnitorilor Caregea (Țara Românească,1818) și Calimachi (Moldova, 1819), sunt puternic inspirate din pravilele și legiuirile bizantine care au circulat prin țările românești.

Codul civil român de la 1864 și legislația civilă de după această perioadă nu prevăd dispoziții referitoare la exheredare, dar nici nu o interzic prin texte exprese. Testatorul poate, în condițiile Codului civil, să-I dezmoștenească pe erezi cât privește cotitatea disponibilă, limită în care se exprimă exheredarea.

3.Felurile exheredării

În funcție de anumite criterii, exheredarea poate fi de mai multe feluri. Astfel, după cum voința testatorului este manifestată direct sau indirect, avem exheredare directă și exheredare indirectă, iar după criteriul întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parțială.

Unii autori au mai adăugat un tip de exheredare după criteriul voinței testatorului, și anume, exheredarea cu titlu de sancțiune(exheredarea sancțiune).

3.1. Exheredarea directă

Exheredarea directă este cea care rezultă dintr-o declarație de voință expresă a testatorului de a înlătura de la moștenire pe unul sau mai mulți moștenitori legali.

Exheredarea directă poate fi totală (generală), dacă vizează pe toți moștenitorii legali ai testatorului. În acest act, dacă nu a fost desemnat un legatar testamentar, succesiunea va deveni vacantă și va fi culeasă de stat. Dezmoștenirea directă totală nu poate privi și statul, iar dacă ar cuprinde o asemenea dispoziție, aceasta ar fi lovită de nulitate absolută, deoarece ar avea ca obiect, în lipsa moștenirii și scoaterea unor bunuri din circuitul civil, lăsându-le fără stăpân, ceea ce este lipsit de sens economic.

Exheredarea poate fi și parțială (nominală) când testatorul înlătură de la moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali. Dacă testatorul nu a desemnat legatari, moștenirea va fi culeasă de comoștenitorul celui exheredat sau de moștenitorii subsecvenți.

În acest sens vom prezenta următoarea speță:

Subsemnatul M.D., proprietar, domiciliat în Baia-Mare, str.Saturn nr.75, dispun ca, după încetarea mea din viață, toată aveea bunurilor mele, mișcătoare și nemișcătoare, să aibă următoarea destinație juridică:

Lui M.V., fratele meu, casa în care locuiesc cu soția mea, precum și toate bunurile mobile din această casă, cu toate că soția mea nu are altă casă proprie;

Lui M.F.,soția fratelui meu, casa din București, mașina mea personală și cele cinci tablouri, proprietatea mea, expuse la muzeul de artă din Baia-Mare;

Lui M.T., celălalt frate, decedat,las întru memoria acestuia, spre folosința și bucuria prețioasei sale soții, casa de la munte, împreună cu tot inventarul gospodăresc;

Toate celelalte bunuri, oricare ar fi ele, vor reveni de drept lui R.O., nepotul meu de frate, pe care îl însărcinez să stăruie, după moartea mea, pentru a fi aduse la îndeplinire cele ce reprezintă voința mea ultimă; de asemenea, va avea obligația de a se îngiji de toate cheltuielile necesare ritualului creștinesc cu privire la înmormântarea mea.

Totodată, prin prezentul înscris, dispun ca nici unul dintre cei trei fiii ai mei, în viață, să nu vină la moștenirea mea, făcându-se tustrei vinovați de întinarea onoarei mele; aceeași voință o am și pentru soția mea în cazul în care aceasta îmi va supraviețui.

Prin voința mea liberă și neîngrădită, în baza puterilor mele de proprietar pur și simplu al bunurilor de mai sus, dispun: casa pe care o va moșteni M.V. să nu o înstrăineze, ci să o lase la moartea sa lui M.R.,iar acesta, la rândul său să o lase primului copil născut băiat; în cazul în care nu va avea nici un băiat aceasta va reveni statului.

În cele din urmă, vreau și impun aceasta ca toată biblioteca mea să revină lui O.P., dar dacă acesta nu va reuși să urmeze cursurile unei facultăți, cel mai târziu în șapte ani de la moartea mea, aceasta va reveni lui T.L., care nu poate avea nici o pretenție asupra bibliotecii decât după trecerea celor șapte în care O.P., nu a reușit să urmeze cursurile unei facultăți.

Aceasta este voința mea, una liberă, conștientă, nealterată de vreo sugestie mârșavă și ipocrită, pentru care am scris acest act, am semnat și sper să fie adus la îndeplinire întocmai.

Azi, 9 decembrie 1897(una mie opt sute nouăzeci și șapte).

În speța prezentată mai sus ne confruntăm cu o exheredare directă, expresă și parțială. Moștenitorii rezervatari vor fi soția lui M.D. și fii exheredați, rezerva soției este de 1/8, iar cea a celor trei fii este de 21/32.

Instituția pe care o au la îndemână cei trei fii ai testatorului și soția supraviețuitoare, având în vedere că li s-a încălcat rezerva succesorală este reducțiunea liberalităților excesive.

Dreptul de a cere legatarilor instituiți respectarea rezervei succesorale se naște la data deschiderii succesiunii.

Având în vedere că suntem în prezența unor legate, reducțiunea are ca efect caducitatea acestora total sau parțial, dacă legatul trece în întregul său peste cotitatea disponibilă sau numai în parte, în speță, în ceea ce privește ordinea reducțiunii legatelor se aplică art.852 C.civ..

În legătură cu clauza a treia, considerăm că defunctul nu a avut în vedere gratificarea fratelui său predecedat ci pe soția acestuia și un astfel de legat este lovit de nulitate absolută.

3.2. Exheredarea indirectă

Exheredarea indirectă este cea care rezultă din instituirea unuia sau a mai multor legatari care urmează să culeagă moștenirea, respectiv cotitatea disponibilă( dacă există moștenitori legali rezervatari).

Deducem că prin instituirea de legatari, moștenitorii legali nerezervatari pot fi dezmoșteniți total, iar moștenitorii rezervatari, în limita cotității disponibile.

Dacă legatul este ineficace, fiind nul, caduc sau revocat judecătorește, exheredarea rămâne fără efect, moștenirea fiind culeasă de moștenitorii legali, în cazul în care se constată că testatorul a vrut să acorde legatarului doar o preferință.

Dacă ineficacitatea legatului se datorează revocării voluntare, fără ca aceasta să fie însoțită de instituirea altor legate, vor “renaște” drepturile succesorale ale moștenitorilor legali dezmoșteniți.

Dacă se stabilește, însă, că intenția testatorului a fost ca exheredarea să opereze indiferent de soarta legatului, ineficacitatea acestuia nu va afecta și valabilitatea și efectele exheredării.

3.3. Exheredarea sancțiune

În practică s-a pus problema dacă este validă exheredarea sancțiune (sau clauza penală), adică acea dispoziție testamentară conform căreia vor fi înlăturați de la moștenire aceia dintre succesori care vor cere anularea totală sau parțială a testamentului. Unii autori consideră că o asemenea modalitate de dezmoștenire este valabilă numai dacă prin ea nu se tinde la menținerea unor dispoziții testamentare contrare prevederilor legale sau regulilor de conviețuire socială.

Această dispoziție testamentară a apărut din dorința testatorilor de a împiedica pe moștenitori să atace prevederile testamentare, excluzându-i de la moștenire sau reducându-i la rezerva legală, dacă este cazul.

Exheredarea sancțiune este nulă dacă are ca scop să acopere dispoziții testamentare ilicite sau imorale, dar este valabilă dacă urmărește să asigure executarea unor dispoziții testamentare care nu sunt contrare legii.

În ipoteza că moștenitorul a atacat testamentul, iar acțiunea i-a fost respinsă, clauza de exheredare își va produce efectul, pentru că s-a dovedit legitimitatea intenției celui ce dispune de ea, pentru că s-a produs o șicanare procesuală, o lipsă de loialitate și de bună-credință. Această opinie a fost îmbrățișată de doctrină.

S-a apreciat de lege ferenda ca exheredarea sancțiune să fie reglementată explicit, în sensul că simpla culpă procesuală să nu producă automat dezmoștenirea, ci reua-credință a reclamantului. Astfel ar fi în concordanță cu liberul acces la justiție conferit de art. 21 din Constituție.

O asemenea dispoziție vizează, de regulă, pe moștenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată și împotriva legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziția testamentară prin care s-a prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea altei persoane. O asemenea dispoziție testamentară, adică instituirea unui legatar, afectată de clauză penală sau exheredare sancțiune, se analizează ca un legat sub condiție rezolutorie expresă.

În principiu, exheredarea sancțiune este valabilă, testatorul fiind liber să dispună de moștenirea pe care o va lăsa după moartea sa, dar acesta poate lua și măsuri de apărare, de respectare a dispozițiilor sale de ultimă voință inclusiv cele care conțin dezmoșteniri bazate pe sentimente de supărare sau mânie. În general, testamentul ab irato (ira,-ae, lat.= mânie, indignare) este valabil.

În toate cazurile, clauza de exheredare sancțiune trebuie să fie interpretată restrictiv. De exemplu, exheredarea nu va acționa dacă moștenitorul legal sau legatarul solicită în justiție numai interpretarea dispozițiilor neclare ale testamentului sau dacă moștenitorul rezervatar solicită numai stabilirea valorii patrimoniului succesoral și a liberalităților pentru a vedea dacă prin donațiile și legatele făcute de defunct s-a depășit sau nu cotitatea disponibilă, aducând atingere rezervei succesorale.

Încheiem acest capitol cu o problemă din practica judiciară privind nedemnitatea succesorală și dezmoștenirea ca urmare a acesteia.

Reclamanta S.V. a chemat în judecată pe pârâtele N.M. și N.O., solicitând instanței să constate că acestea nu pot veni la moștenirea lui S.J.

Reclamanta a susținut în fața instanței următoarele :

În data de 12 mai 1994 N.G.,mama celor două pârâte și soră a reclamantei, a fost condamnată pentru tentativă de omor asupra lui S.J., tatăl lui N.G. și S.V., pe motiv că defunctul dorea să întocmească actele de proprietate asupra terenului cu care fusese reîmproprietărit numai pe numele lui S.V.;

Ulterior, N.G. a beneficiat e amnistia restului de pedeapsă, în total ea executând doar un an de zile;

Pe data de 17 august 1995 S.J. decedează, lăsând un legat în favoarea lui N.G., prin care aceasta era gratificată cu 1/5 din suprafața terenului;

La deschiderea succesiunii au venit și S.F. și S.H., părinții decedatului , S.B. și S.N. frații acestuia, precum și cele două fete, S.V. și respectiv N.G.;

La două săptămâni de la decesul lui S.J. a decedat și N.G., la succesiunea acesteia venind și pârâtele N.M. și N.O., în nume propriu;

În cadrul acestei proceduri succesorale notariale s-a constat că pârâtele aveau dreptul la 1/5 din terenul mai sus citat, întrucât ele moșteniseră patrimoniul lui N.G., în care se afla și dreptul de proprietate asupra acestei porțiuni de teren;

Notarul le-a adus la cunoștință succesorilor (părinții și frații defunctului, precum și reclamatei și pârâtelor) că au vocație succesorală legală concretă și vor primi fiecare partea ce li se cuvine.

În atare circumstanțe, reclamnta a contestat dreptul lui N.G. la moștenirea acestui teren, deoarece fusese dezmoștenită ca urmare a faptei sale față de defunct, astfel, nici pârâtele neputând dobândi cea ce nici autoarea lor nu a dobândit.

Pârâtele s-au apărat motivând că:

Nu poate fi vorba de o dezmoștenire a defunctei N.G. din dreptul de a moștei terenul în litigiu, înturcât pedeapsa la care a fost condamnată a fost amnistiată;

Oricum, dacă mama lor a fost îndepărtată de la moștenire, ele au acest drept întrucât culeg terenul ca urmare a beneficiului reprezentării.

Instanța a admis acținea și a consatat că pârâtele nu aveau dreptul la 1/5 din teren, urmând ca acesta să fie cules de către ceilalți moștenitori.

În speța prezentată, soluția instanței este justă. Erorile strecurate ar fi acelea că nu s-a constatat existența nedemnitații la moștenire a lui N.G. și faptul că doar S.V. avea vocațe succesorală legală utilă.

S.V. poate cere constatarea producerii efecteor nedemnitații lui N.G. împotriva lui N.M. și N.O.. pârâtele nu pot dobândi de la N.G. drepturi pe care aceasta nu le-a avut, tocmai datorită efectelor retroactive ale nedemnități.

N.G. fiind nedemnă, nu poate culege legatul și nici rezerva succesorală sau pârâtele, neputând invoca beneficiul reprezentării, sunt înlăturate de la moștenirea lui S.J..

Conform art. 658 C.civ. descendenții nedemni pot veni al moștenirea lui S.J. numai în nume propriu, nu și prin reprezentare.

Instituția nedemnității invocată de reclamantă influențează eficacitatea legatului lui N.G. în sensul că îl împiedică să reclame atât legatul cât și rezerva succesorală.

=== CAPITOLUL_IV ===

CAPITOLUL IV

EXECUȚIUNEA TESTAMENTARĂ

1.Noțiunea și natura juridică a execuțiunii testamentare

Execuțiunea testamentară este o dispoziție cuprinsă în testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane (art. 910 C.civ. “Testatorul poate numi unul sau mai mulți executori testamentari “) conferindu-le împuternicirea necesară pentru a puta asigura executarea dispozițiilor testamentare.

Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i scuti pe moștenitori de această sarcină sau în cazurile în care acesta apreciază că moștenitorii chemați în puterea legii să execute dispozițiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar puea asigura îndeplinirea dispozițiilor sale de ultimă voință ( de exemplu: sunt minori sau persoane puse sub interdicție).

Instituirea executorului testamentar se face numai prin testament, chiar și printr-un codicil ulterior testamentului, făcut însă în formă testamentară. Ea poate fi revocată de testator până la deschiderea succesiunii.

În cazul în care s-a instituit un executor testamentar, notarul public competent să desfășoare procedura succeorală va elibera persoanei desemnate de testator, certificatul constatator al acestei calitați și al drepturilor și obligațiilor cu care a fost investit de către testator.

După eliberarea certificatului de executor testamentar, acesta va proceda în condițiile Codului civil la predarea legatelor.

Executor testamentar poate fi orice persoană (moștenitor legal sau testamentar ori o terță persoană, de exemplu un avocat), cu singura condiție de a avea capacitate de exercițiu (art. 913 .civ. ”Acela ce nu se poate obliga, nu poate fi nici executor testamentar”).

Considerăm că și persoana care are calitate de notar public poate fi desemnată executor testamentar, dar să nu fie investită în cauză cu desfășurarea procedurii succesorale notariale (art.9 Legea 36/1995 privind activitatea notarială).

Minorul cu capacitate restrânsă de exrcițiu nu poate fi executor tastamentar nici chiar cu încuviințarea ocrotitorului legal(art. 915 C.civ.”Minorele nu poate fi executor testamentar chiar cu autorizația tutorelui”).

Evident, capacitatea executorului testamentar trebuie să fie apreciată nu în raport de data desemnării ( data testamentului ), ci în raport de data deschiderii testamentului, când împuternicirea începe să-și producă efectele.

Testatorul poate desemna unul sau mai mulți executori testamentari. În caz de pluralitate, atribuțiile pot fii : conjunctive, caz în care oricare dintre excutori poate să lucreze singur în vederea excutării sarcinilor ce li s-au atribuit (art. 918 alin.1 C.civ.” dacă sunt mai mulți executori testamentari care au primit această sarcină, unul singur va lucra în lipsă-le”), dacă testatorul nu a prevăzut să lucreze în comun, divizate (de exmplu: unul pentru afacerile comerciale, altul pentru cele civile); subsidiare , pentru ipoteza în care primul desemnat nu poate sau nu vrea să accepte misiunea.

Persoana incapabilă să primească un legat poate fi desemnată executor testamentar, dar nu poate fi remunerată prin legat.

Natura juridică

Potrivit părerii dominante din literatura juridică de specialitate, execuțiunea testamentară este un mandat special, care se aseamănă dar se și deosebește de mandatul din dreptul comun, motiv pentru care regulile de drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede altfel sau nu sunt contrare scopului execuțiunii testamentare.

Acest mandat special este conferit intuitu personae, supus aceptării executorului testamentar și, în principiu, gratuit. Gratuitatea execuției tastamentare ține de natura sa, ca și la mandatul obișnuit.

De obicei remunerația executorului testamentar se stabilește de către testator sub forma unui legat. Acceptarea legatului implică automat acceptarea funcției de executor testamentar. Reciproca nu este însă valabilă. Astfel, executorul poate accepta această sarcină și să refuze legatul ce are forma unei emunerații.

Spre deosebire de mandatul obișnuit, de drept comun, care este consensual, instituirea executorului testamentar este un act solemn, făcut în formă testamentară.

Mandatul obișnuit încetează la moartea mandantului, mandatul testamentar începe să-și producă efectele la moartea testatorului și moștenitorii săi nu îl pot revoca.

Limitele atribuțiilor executorului testamentar și durata maximă a atribuțiilor este stabilită de lege și nu determinată prin acordul liber părților ca în cazul mandatului obișnuit.

Executorul testamentar nu mai poate renunța la sarcina sa o dată ce a acceptat-o, în afară de situația în care el ar dovedi că executarea în continuare a mandatului i-ar pricinui o pagubă însemnată. În schimb, mandatarul obișnuit poate oricând să renunțe la mandat.

2.Atribuțiile executorului testamentar

Funcția executorului testamentar este aceea de a veghea la executarea testamentului și de a asigura aducerea la îndeplinire a dispozițiilor testamentare. Aceasta este misiunea oricărui executor testamentar.

Aceste atribuții variază după cum testatorul a dat sau nu sezina executorului. Când testatorul a dat sezina executorului, acesta are un rol și drepturi mai întinse decât atunci când testatorul nu i-a dat sezina.

Pentru a înțelege mai bine aceste atribuții, trebuie să definim mai întâi noțiunea de sezină. Din punct de vedere terminologic, cuvântul sezină, provine din limba franceză “ saisine” și înseamnă “posesiunea ” bunurilor mobile, drepturile excutorului testamentar de a le deține pentru a putea executa acele dispoziții.

2.1. Atribuțiile executorului fără sezină

Sezina nu aparține niciodată executorului de plin drept, ea trebuie să îi fie conferită de către testator printr-o dispoziție testamentară expresă. În lipsa unei astfel de dispoziții, executorul testamentar nu are sezina.

Obligațiile generale ale executorului testamentar sunt determinate de art.916 C.civ. în următorii termeni : ”Executorii testamentari vor cere punerea peceților (sigiliilor), dacă sunt și erezi minori, interziși sau absenți. Ei vor stărui a se face invenatrul bunurilor succesiunii în prezența eredelui prezumtiv sau în lipsă-i după cum i s-au făcut chemările legiuite( după cum a fost citat). Ei vor cere vinderea mișcătoarelor în lipsă de sumă îndestulătoare pentru plata legatarilor. Ei vor îngriji ca testamentele să se execute, și în caz de contestație asupra excuției, ei pot să intervină ca să susțină validitatea lor. Ei sunt datori după trecerea unui an de la moartea testatorului, a da socoteală despre gestiunea lor”.

Precizăm că dacă executorul testamentar are și calitatea reală de succesor universal, adică moștenitor legal sau legatar universal, limitarea atribuțiilor prevăzute de lege pentru executorul testamentar nu mai operează deoarece atribuțiile de executor testamentar sunt dublate de atribuțiile succesorului universal.

Atribuțiile executorului testamentar fără sezină sunt următoarele:

– dacă sunt moștenitori minori, interziși sau absenți, executorul testamentar este obligat să ceară punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor care sunt în pericol de înstrăinare, pieire, înlocuire, distrugere. Așa-zisa “punere a peceților” se face de către notarul public conform art.916 alin 1C.civ. și art. 72 din Legea nr.36/1995;

– executorul testamentar are obligația să stăruie ca notarul public competent să facă inventarul bunurilor moștenirii în prezența moștenitorilor prezumtivi sau chiar în lipsa acestora, dacă au fost citați;

– executorul trebuie să ia orice măsuri pentru conservarea bunurilor succesorale( art 916 alin 1 C. civ.)

– are obligația să se ocupe de excutarea propriu-zisă a testamentului și, dacă este necesar, să inițieze măsuri efective pentru asigurarea îndeplinirii dispozițiilor testamentare, personal sau de către o altă persoană care să acționeze în numele său;

– executorul testamentar are dreptul să intervină în instanța de judecată pentru apărarea validitații testamentului, îm cazul în care este contestată executarea testamentului; el poate porni o acțiune pe cale principală sau să intervină după regulile dreptului procesual civil, având calitate procesuală pentru a susține validitatea testamentului.

Interpretând această dispoziție s-a susținut că executorul testamentar poate apăra validitatea testamentului nu numai pe cale incidentală, ci și printr-o acțiune (pe cale principală) împotriva persoanelor obligate să le execute. Această soluție se impune conform art. 78 din Legea nr. 36/1995 care prevede suspendarea procedurii succesorale notariale, printre altele, din cauza neînțelegerilor dintre părțile interesate (de exemplu, se contestă calitatea de legatar a unei persoane sau se susține că liberalitatea testamentară este excesivă, aducând atingere rezervei succesorale).

În acest caz, acțiunea poate fi intentată de executorul testamentar, urmând ca certificatul de moștenitor sau de legatar să se elibereze în baza hotărârii judecătoreși rămasă definitivă și irevocabilă( art. 83 Legea 36/1995).

Activitatea executorului testamentar este strict limitată, iar rolul executorului fără sezină se reduce mai mult la un rol de supraveghere și de control. Aceasta rezultă din chiar termenii legii. În art.916 alin. 4, C.civ., legiuitorul îl obligă pe executor numai să se îngrijească ca testamentul să se execute, el nu-i dă dreptul să execute el însuși testamentul. De aici rezultă rolul restrâns al executorului.

Prin urmare, numai actele compatibile cu acest rol restrâns sunt permise executorului fără sezină. Astfel, executorul nu are dreptul la nici o acțiune petitorie sau posesorie la bunurile succesiunii.

2.2. Atribuțiile executorului testamentar cu sezină

Executorul testamentar cu sezină sau executorul testamentar sezinar are atribuții mai largi, acesta având pe lângă obligația de supraveghere și control a executării testamentului, dreptul și obligația de a executa el însuși dispozițiile testamentare.

Dreptul și obligația de a executa el însuși dispozițiile testamentare își au temeiul în sezina (posesiunea bunurilor mobile) pe care testatorul a dat-o executorului testamentar sezinar printr-o dispoziție testamentară.

Art.911 C.civ. prevede în acest sens că “ El (testatorul) poate să le dea averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa”. Rezultă că această prerogativă, numită de literatura de specialitate “ sezină”, aparține executorului testamentar numai dacă i-a fost conferită expres prin testament. Se admite, de exemplu, ca executorul testamentar împuternicit să plătească legatele mobiliare sau executorul instituit sub aparența unui legatar universal (fără emolument) este executor testamentar cu sezină.

Întrucât certificatul de executor testamentar trebuie să precizeze “întinderea drepturilor și obligațiilor cu care a fost învestit de către testator” ( art.85 din Regulamentul de punere în aplicare a aplicare a Legii nr. 36/1995), notarul public care îl eliberează trebuie să precizeze calitatea de sezinar a executorului testamentar, bunurile mobile (toate sau partea) pe care le poate deține în această calitate, durata sezinei și sarcinile pe care este obligat să le îndeplinească.

În afara atribuțiilor generale pe care le are orice executor testamentar, în virtutea sezinei pe care o are asupra bunurilor mobile, executorul testamentar cu sezină are, în această calitate, în plus, și anumite prerogative speciale.

Executorul sezinar poate să procedeze la predarea în favoarea legatarilor a bunurilor mobile determinate sau de gen pe care le deține în temeiul sezinei și care constituie obiectul unor legate cu titlu particular necontestate de succesorii universali; de exemplu, în cadrul procedurii succesorale notariale(art 75, 78 și 82 din Legea nr.36/1995 sau pe cale judecătorească).

Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect o sumă ce bani sau bunuri care urmează să fie procurate pentru a fi predate legatarului cu titlu particular și sumele din moștenire nu sunt îndestulătoare, executorul va cere vinderea bunurilor mobile succesorale (art.916 alin. 3 C.civ.) și, fiind sezinar, va avea dreptul să încaseze prețul obținut în vederea achitării legatelor. Cererea de vânzare se adresează succesorilor care au dobândit prin moștenire proprietatea bunurilor în cauză, iar în caz de refuz din partea lor, vânzarea se va face prin justiție.

Are dreptul să urmărescă pe debitorii moștenitori și să încaseze creanțele succesorale (bunurile mobile). Executorul testamentar sezinar nu are însă dreptul să plătescă datoriile succesorale și nu poate fi urmărit de creditori. Debita non sunt onus testamentorum, adică “ datoriile nu sunt o sarcină a testamentului “. ele sunt o sarcină a moștenirii și deci creditorii succesiunii vor trebui să acționeze pe moștenitorii legali sau pe legatarii universali ori cu titlu universal,dacă există, și nu pe executorul testamentar. Executorul testamentar va plăti datoriile moștenirii atunci când însăși moștenitorii ar cere acest lucru (dar atunci face plata în calitate de mandatar al moștenitorilor, nu de executor testamentar) sau când creditorii ar popri sumele care se află în detenția executorului, dar debitorii popriți vor fi și în acest caz moștenitorii legali sau testamentari.

Controversată este problema dacă executorul testamentar are sau nu dreptul și obligația de a plăti pe creditorii succesiunii. Fără împuternicire, în acest sens, dată prin testament, el nu poate plăti datoriile succesorale și nu pote fi urmărit de creditori, decât pentru datoriile contractate în vederea excutării testamentului, de exemplu cheltuielile de înmormântare, inventarierea bunurilor succesorale, etc. în lipsa dispozițiilor testamentare, plata datorilor succesorale nu constituie executare testamentară, în schimb, dacă testatorul l-a împuternicit prin testament pe executor să plătească datoriile – și ele nu sunt contestate de succesori – ne raliem opiniei care consideră că achitarea lor se încadrează în noțiunea de excuțiune testamentară, ca și plata legatelor particulare. Executorul sezinar poate plăti datoriile succesorale numai cu consimțământul moștenitorilor, ceea ce înseamnă, în fond, un mandat de drept comun.

În sfârșit, precizăm că, sezina nu conferă prerogativele executorului sezinar asupra imobilelor. Chiar dacă prin testament executorul ar fi împuternicit să ceară vânzarea imobilelor, fie și în scopul achitării legatelor, o va putea face numai cu concursul moștenitorilor, potrivit dreptului comun (contract de mandat).

Dacă executorul testamentar nu a fost împuternicit prin testament să plătească datoriile succesorale și, din cauza lor, nu poate executa legatele, el va putea achita datoriile numai cu autorizarea justiției.

2.2.1. Natura juridică a sezinei

Sezina înseamnă “posesiunea“ bunurilor mobile, dreptul executorului testamentar de a le deține pentru a putea executa acele dispoziții.

Sezina executorului testamentar nu trebuie confundată cu sezina conferită de lege moștenitorilor care sunt rude în linie directă cu defunctul (art. 653 C.civ.) și care au nu numai posesiunea, dar și proprietatea asupra bunurilor succesorale, atât mobile cât și imobile. Pe de altă parte, sezina moștenitorilor, ca și a drepturile lor la rezerva succesorală, nu exclude sezina conferită de testator executorului testamentar. Ele pot coexista în privința bunurilor mobile și în limita prevăzută de testament, având conținut diferit.

Executorul testamentar deține bunurile mobile pentru moștenitori, are un drept de deținere a bunurilor mobile pentru a asigura aducerea la îndeplinire a ultimei voințe a testatorului. Sezina nu îi aparține, ea fiind conferită de testator.

2.2.2. Durata sezinei

Durata sezinei se determină tot de către testator, dar “nu va trece peste un an de la moartea sa “ ( art. 911 C.civ.). Această perioadă de un an nu poate fi prelungită nici de testator, nici de instanță. În schimb, testatorul poate stabili sezina pe o perioadă mai scurtă, iar moștenitorii săi o pot scurta oferindu-i executorului testamentar sume îndestulătoare pentru plata legatelor mobiliare sau dovedind că au plătit aceste legate (art.912 C. civ. “Eredele poate să-I scoată din posesiune, oferindu-le sume îndestulătoare pentru plata legatelor de lucruri mobile sau justificând că a plătit aceste legate”). Evident sezina încetează înainte de termen și dacă dispozițiile testamentare referitoare la bunurile mobile rămase deținute de executor trebuie să fie predate succesorilor în drept.

În ceea ce privește data de la care începe durata sezinei, deși textul legii vizează data deschiderii succesiunii, se admite în mod excepțional, că temenul se calculează de la o dată ulterioară, dacă, din motive independente de voința executorului sezinar, nu s-a putut începe deschiderea moștenirii, de exemplu, testamentul a fost descoperit mai târziu sau a fost contestat sau în cazul declarării judecătorești a morții. În aceste cazuri, termenul se calculează de la data când executarea testamentului a devenit posibilă.

Încetarea sezinei prin expirarea termenului, inclusiv prin asigurarea plății legatelor de către moștenitori (art. 912 C.civ.) nu atrage încetarea execuțiunii testamentare, executorul își poate continua misiunea, dar fără sezină. Succesorii îl pot împuternici – expres sau tacit – să dețină în continuare sezina și să-și exercite prerogativele speciale de executor testamentar sezinar, dar nu în această calitate, ci în calitate de mandatar, potrivit regulilor de drept comun.

2.2.3. Obiectul sezinei

Potrivit legii, sezina poate avea ca obiect totalitatea sau numai o parte din bunurile mobile lăsate de testator, deci existente la data deschiderii moștenirii.

Testatorul va determina întinderea sezinei sub aspectul obiectului ei în funcție de dispozițiile testamentare a căror executare urmează să fie asigurată de executorul testamentar.

Conform părerii dominante din literatura de specialitate și care rezultă implicit și din formularea legi –“poate să le dea în posesiune averea sa mobilă”- imobilele și în consecință fructele și veniturile produse de ele după dechiderea moștenirii nu pot forma obiectul sezinei.

3.Răspunderea executorului testamentar

Executorul testamentar răspunde sub forma daunelor-interese, de orice culpă comisă în legătură cu executarea sau neexecutarea dispozițiilor testamentare.

Dacă executorul testamentar a primit și o remunerație, indiferent sub ce formă, pentru dispozițiile ce le avea de realizat, răspunderea acestuia va fi apreciată mai sever (cupla levis in abstarcto), iar dacă a lucrat fără plată (culpa levis in concreto), răspunderea va fi apreciată cu mai multă indulgență.

Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, prin obligația de a da socoteală și, în nici un caz el nu va răspunde de pieirea fortuită a bunurilor pe care le-a deținut, cu condiția ca acesta să fie dovedită.

În ipoteza pluralității de executori testamentari, legea prevede o derogare de la regula de drept comun, potrivit căreia între mandatari nu există solidaritate legală (art. 1543 C.civ. “Când printr-un act s-au constituit mai mulți mandatari sau procuratori, nu există solidaritate între dânșii, afară numai când anume s-a stipulat”). În materia execuțiunii testamentare “ ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mișcătoarele ce li s-au încredințat, afară numai dacă testatorul a despărțit funcțiile lor și dacă fiecare din ei s-au mărginit în ceea ce i s-a încredințat”(art. 918 C.civ.).

Răspunderea este solidară:

Dacă executorii sunt sezinari ( numai atunci li se încredințează mișcătoarele succesorale )

Dacă funcțiile lor nu sunt divizate de testator sau, divizat fiind, nu respectă diviziunea funcțiilor.

În toate celelalte cazuri se aplică regula de drept comun a răspunderii conjuncte sau divizibile, fiecare exector testamentar, lucrând singur sau împreună cu altul, răspunde numai pentru și în raport de actele sau faptele proprii săvârșite în cadrul execuțiunii testamentare.

4. Încetarea execuțiunii testamentare

4.1. Cazuri de încetare a execuțiunii testamentare

Execuțiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:

Aducerea la îndeplinire a tuturor dispozițiilor testamentare

Moartea executorului testamentar (art. 917 C.civ.)

Revocarea executorului pentru abuz, incapacitate în executarea împuternicirii, în urma cererii făcută de moștenitori sau legatarii universali în justiție.

Renunțarea executorului de a continua sarcina, fiindcă îndeplinirea ei îi cauzează pierderi și pagube prea mari.

Anularea testamentului

Punerea sub interdicție sau prin dispariția executorului testamentar.

Nu trebuie confundată încetarea însăși a executării cu încetarea sezinei. Sezina încetează întotdeuna la cel mult un an după decesul testatorului; iar executarea testamentară dimpotrivă, poate continua încă după încetarea sezinei, dacă în acel moment executorul testamentar nu și-a terminat încă misiunea. Prin urmare, sfârșitul sezinei nu coincide întotdeauna cu sfârșitul misiunii executorului: executarea poate continua după încetarea sezinei. În schimb, sezina nu poate niciodată să continue după încetarea execuției testamentare.

4.2. Obligația de a da socoteală

Obligația de dare a socotelilor la expirarea termenului pentru care s-a conferit sezina rezultă din art. 916 C.civ..

Tot din conținutul acestui articol rezultă că această obligație numai executorul testamentar cu sezină, dar, din moment ce executorul testamentar este mandatar, el are această obligație chiar dacă nu ar fi fost investit cu sezina (art.1541 C. civ. “ mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului , chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit”).

Nu ne putem pune problema dacă testatorul are dreptul să-l scutească pe executorul tesamentar de obligația de a da socoteală sau de datoria de a întocmi un inventar, adică dacă indirect îl poate scuti de răspundere. În doctrină se consideră că o asemenea scutire este valabilă. Din moment ce testatorul este liber să lase executorului, cu titlu de legat, toate mobilele sau întreg soldul socotelilor, cu atât mai mult cu cât poate să-i lase, cu acest titlu, toate valorile pe care executorul nu le-ar înfățișa în socotelile sale.

Obligația de a da socoteală este o obligație de drept comun în materie de mandat, prin urmare, executorul ar fi avut această obligație, chiar dacă legiuitorul n-ar fi repetat-o în art.916 C.civ..

Executorul testamentar mai este obligat să predea tot ce a luat în primire în virtutea sezinei. El are dreptul să i se înapoieze cheltuielile făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcțiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată, onorariu plătit notarului etc.) și care sunt sarcini ce țin de moștenire (art.919 C.civ.), precum și să fie despăgubit potrivit dreptului comun( art. 1549 C.civ.) pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredințate de testator.

Ne raliem opiniei din doctrină conform căreia obligația de a da socoteală o are nu numai executorul testamentar cu sezină, dar, ca orice mandatar, și executorul fără sezină.

În controversata problemă a dreptului testatorului de a-l scuti pe executor (cu sau fără sezină) de obligația de a da socoteală, și implicit de a răspunde de gestiunea întreprinsă.

=== CAPITOLUL_V_CONCLUZII ===

CAPITOLUL V CONCLUZII

Potrivit art. 650 C. civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, la persoane, în ordinea și cotele determinate de lege, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care moștenirea este testamentară.

Deși se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată în tot sau în parte –în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cujus. Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă să lase sau să nu lase un testament și de a dispune, pe această cale de patrimoniul său pentru caz de moarte.

În dreptul român această libertate testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă liberqlităților celui ce va lăsa moștenirea, fie că este vorba de acte făcute în timpul vieții, fie pentru cauză de moarte. Instituția rezervei succesorale am tratat-o în capitolul III al acestei lucrări, ce privește exheredarea și pe care am explicat-o atât din punct de vedere teoretic cât și practic, prin însușirea unor spețe.

Potrivit art. 802 C. civ.”testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. După cum rezultă din această definiție, coroborată cu alte dispoziții legale, testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esențialmente, personal și revocabil.

După cum rezultă din definiția legală a testamentului, obiectul lui principal îl constituie legatele, care sunt dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral(legate universale și cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu( legatele cu titlu particular).

Însă alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conține și alte manifestări de voință ale defunctului cum ar fi:

Exheredări, adică înlăturarea de la moștenire a unor moștenitori legali, în limitele prevăzute de lege(art.802 și 841 și următoarele C. civ.);

Numirea unui executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare(art.910 și următoarele C. civ.);

Sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială(legate) sau de altă natură (art.902 și 930 coroborat cu art. 830 C. civ.);

Revocarea totală sau parțială a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare(art. 802 și 920 și următoarele C. civ.);

Partajul de ascendent, adică împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale sau a unei părți din aceste bunuri(art.794 și următoarele C. civ.);

Recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei(art. 48 și 57 C. fam.);

Alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii etc., dispozițiile legale în materie nefiind limitative.

Dintre acestea am expus în prezenta lucrare mai pe larg proplema legatelor testamentare, a exheredării și cea a execuțiunii testamentare.

Am acordat o mai mare importanță legatelor testamentare deoarece ocupă un loc deosebit de important în literatura juridică, unde au stârnit adesea controverse.

Întrucât legatul este o dispoziție testamentară ce exprimă voința unilaterală a testaorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament încheiat în formele prevăzute de lege și să fie făcută personal de către testator. Uneori testamentul este format excusiv din legate și atunci acestea trebuie să îndeplinească condițiile de formă și de fond ale testamentului.

Mai mult decât atât, pornind de la constatarea că testamentul poate cuprinde nu numai legate, dar și alte dispoziții sau numai alte dispoziții, nefiind obligatoriu ca testamentul să cuprindă legate –s-a ajuns la concluzia, împărtășită de majoritatea autorilor, potrivit căreia “testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voință, cum sunt legatul și execuțiunea testamentară…”, că” în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât privește fondul, regimul său juridic propriu”.

Există în literatura de specialitate două concepții în legătură cu perceperea tetamentului, și anume concepția tradițională a testamentului ca act juridic în opoziție cu concepția testamentului ca formă juridică.

Menționăm că între cele două concepții nu există în realitate deosebiri de efecte juridice, ci numai de calificare juridică.

În esență, în ambele concepții, dispozițiile testamentare pot avea valoarea unor acte juridice, numai că în teoria testamentului –act juridic, în cazul legatelor, actul juridic este testamentul, legatele fiind doar cauze ale testamentului. Considerăm că, din punct de vedere practic, nu este utilă o asemenea diferențiere între legate, pe de o parte, mai ales dacă testamentul cuprinde dispoziții din ambele categorii. Testamentul este suportul pentru toate dispozițiile cu valoare de acte juridice și trebuie să îndeplinească condițiile de fond prevăzute de lege pentru actul în cauză (legate, revocarea unui testament sau a unui legat etc.) și condițiile de formă ale testamentului.

Din teoria actelor de sine stătătoare, numită și teoria testament –formă juridică, rezultă că validitatea dispozițiilor testamentare trbuie analizată separat, pentru fiecare în parte, deoarece este posibil ca unul din aceste acte să fie nul fără să atragă nulitatea celorlalte. Astfel caducitatea unui legat pentru predecesul legatarului, nu afectează eficacitatea celorlalte legate. Relativa independență a disozițiilor testamentare se manifestă și în domeniul revocării. Astfel, revocarea unor dispoziții testamentare printr-un testament ulterior, poate produce efecte chiar dacă celelate dispoziții ale testamentului revocator ar fi ineficace, dacă dispoziția revocatorie este valabilă și testamentul care o conține nu este nul în întregime.

În schimb, forma testamentară fiind comună, viciile de formă se răsfrâng asupra tuturor dispozițiilor a căror valabilitate este condiționată de validitatea testamentului.

Rezultă că, în concepția pe care această lucrare o împărtășește, testamentul este o formă juridică pe care o poate îmbrăca o multitudine de acte juridice independente între ele și cu regimuri juridice distincte, iar definiția cuprinsă în art. 802 C. civ. vizează legatul ca dispoziție testamentară, iar nu testamentul care poate cuprinde în conținutul său și alte(sau chiar numai alte)dispoziții de ultimă voință cu regimuri juridice deosebite, în ceea ce privește caracterele juridice ale testamentului, ele sunt aplicabile numai legatului, dar sunt specifice și altor dispoziții testamentare, de exemplu, exheredări, numirea de executor testamentar, în măsura în care legea nu prevede altfel