„Analiza preciziei amprentelor cu cape de transfer” Coordonator științific Prof. Univ. Dr. Ion Pătrașcu Absolvent Dragoș Apostu 2014 CUPRINS PARTEA… [311029]

Universitatea de Medicină și Farmacie

„Carol Davila” București

Facultatea de Medicină Dentară

LUCRARE DE LICENȚĂ

„Analiza preciziei amprentelor cu cape de transfer”

Coordonator științific

Prof. Univ. Dr. Ion Pătrașcu

Absolvent: [anonimizat]

2014

CUPRINS

PARTEA GENERALĂ

Introducere și motivația alegerii temei

Cap. 1 Istoric…………………………………………………………………………………………………………………6

Cap. 2 Tipuri de materiale de amprentă ………………………………………………………………………..8

2.1. Clasificarea materialelor de amprentă………………………………………………………………………….8

2.2. Materiale rigide și semirigide ireversibile……………………………………………………………………..9

2.3. Materiale rigide reversibile………………………………………………………………………………………..11

2.4. Materiale elastice reversibile……………………………………………………………………………………..14

2.5. Materiale elastice ireversibile…………………………………………………………………………………….16

Cap. 3 Tehnici de amprentare ……………………………………………………………………………………..25

3.1. [anonimizat]…………………………………………………………..25

3.2. Amprentarea convențională în doi timpi……………………………………………………………………..29

3.3. [anonimizat]……………………………………………………………………………………31

Cap. 4 Despre precizia modelelor de gips ……………………………………………………………………..32

4.1. Informații generale…………………………………………………………………………………………………..32

4.2. Modelul monobloc……………………………………………………………………………………………………34

4.3. Modele cu bonturi mobilizabile………………………………………………………………………………….35

PARTEA SPECIALĂ

Cap. 5 Materiale și metodă …………………………………………………………………………………………..40

Cap. 6 Rezultate……………………………………………………………………………………………………………54

Cap. 7 Discuții ……………………………………………………………………………………………………………..55

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………..59

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..60

[anonimizat] a unor formațiuni anatomice. Amprentarea este procedura prin care se obține această replică. În practica stomatologică amprentarea interesează de cele mai multe ori dinții cu procesele alveolare corespunzătoare și crestele edentate. [anonimizat], cavitățile orbitale, pavilioanele auriculare etc.

Deoarece nu este posibilă confecționarea restaurărilor protetice definitive direct în cavitatea orală este necesară o replică negativă a dinților și a țesuturilor înconjurătoare. Obținerea unei amprente perfecte reprezintă și la ora actuală un deziderat greu de atins, dar este absolut necesară o precizie optimă în funcție de opțiunile clinice. Medicul trebuie sa cunoască indicațiile clinice pentru fiecare tehnică de amprentare dar și proprietățile fizice și caracteristicele esențiale ale materialelor. Fig. 1 Amprentă siliconică

În mod uzual amprentarea se realizează cu ajutorul unor materiale în stare plastică, a căror selecție se bazează pe anumite criterii:

– caracteristicile câmpului protetic;

– tipul de restaurare fixă pe care dorim să o realizam;

– fidelitatea materialelor;

– stabilitatea dimensională;

– timpul în care pot fi conservate;

– posibilitatea de turnare multiplă.

Manipularea necorespunzătoare a materialelor de amprentă și/sau intervalul de timp în care sunt aplicate în cavitatea orală pot provoca leziuni permanente țesuturilor moi.

O amprentă cu defecte nesesizate de medic sau de tehnicianul dentar poate duce la compromiterea restaurării finale, anulând astfel eforturile fizice și materiale ale acestora.

Capitolul 1

Istoric

Ȋn 1711 Mathias Purmann a utilizat ceara pentru înregistrarea unui câmp protetic edentat total, determinând apariția primei amprente. Principalele proprietăți ale unui material de amprentă au fost definite în 1728 de către Pierre Fauchard. Tehnicile de utilizare a cerurilor de amprentă sunt ameliorate de Philipp Pfaff în 1756, după care timp de un secol nu mai au loc progrese remarcabile.

Una din etapele importante, apropiindu-se mai mult de protetica fixă, a fost lansarea compoundului de către Charles Stents în 1856. Apare astfel prima alternativă pentru cerurile de amprentare.

Ȋn 1925 Alphons Poller a obținut un produs pe baza de agar-agar, intitulat Negocoll, utilizat în premieră pentru amprentarea unui câmp protetic în 1937.

Folosirea alginatelor ca materiale de amprentă a fost efectuata de către Wilding dupa 1940. Odata cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, apar materiale și tehnici de amprentare net superioare celor existente anterior. Acestea sunt mult mai complexe din punct de vedere chimic, cu caracteristici imbunătățite. Progresele remarcabile ale chimiei polimerilor de sinteză determină apariția elastomerilor de sinteză, al căror nume provine din termenii elastic și (poli)mer. Ȋntre 1950-1990, elastomerii de sinteză s-au dezvoltat și diversificat foarte mult, devenind materiale de elecție în amprentările din cadrul proteticii fixe.

Arsenalul terapeutic de astăzi conține materiale de amprentă care permit o înregistrare tridimensională a tuturor structurilor ce alcătuiesc cȃmpul protetic. Cu ajutorul acestora, a evoluat asa-zisul sistem de amprentare convențional, considerat și/sau tradițional.

Amprenta optică (din cadrul sistemelor CAD/CAM) utilizează proprietățile fotonice și ondulatorii ale luminii, reprezentȃnd un concept absolut nou. Francois Duret a avut un rol decisiv în promovarea sistemului de amprentare opto-electronică.

Cea mai importantă pondere în realizarea protezelor fixe o deține amprenta clasică, chimico-manulă, care utilizează suporturi (linguri de amprentă) și materiale de amprentă, deși se fac eforturi de perfecționare a sistemelor mecano- și opto-electronice. Perspectivele dispariției acestei tehnici de amprentare nu există în viitorul apropiat.

Capitolul 2

Tipuri de materiale de amprentă

2.1 Clasificarea materialelor de amprentă

Obținerea unei amprente tradiționale chimico-manuale perfecte în cadrul proteticii fixe reprezintă și în prezent un obiectiv îndepărtat. Majoritatea restaurărilor protetice fixe se realizează prin metoda indirectă (în laboratorul de tehnică dentară), și implică repoziționări succesive pe modelul de lucru și pe cȃmpul protetic pȃnă la fixarea pe preparații.

Ȋn protetica fixă pe baza amprentelor preliminare și finale se confecționeaza modele de lucru, de studiu, documentare și duplicate.Acestea necesită o compatibilitate perfectă între materialele utilizate în cursul acestor tehnologii.

Un material de amprentă trebuie să îndeplinească unele condiții esențiale:

– plasticitate;

– fidelitate;

– elasticitate;

– rezistență mecanică bună;

– stabilitate dimensională;

– compatibilitate cu materialele din care se confecționeaza modelul.

De-a lungul timpului s-au efectuat mai multe clasificări ale materialelor de amprentă(Falk 1948, Poggioli 1959, L. Ieremia 1981, R. Nussbaum 1986, D. Munteanu si D. Bratu 1993). Ultima clasificare admite următoarele grupe de materiale:

Rigide și semirigide ireversibile (gipsuri, polimeri acrilici, pastă ZOE);

Rigide reversibile (termoplastice) (compounduri Stents, gutaperca, ceruri, materiale bucoplastice);

Elastice reversibile (hidrocoloizi agar-agar);

Elastice ireversibile (hidrocoloizi ireversibili: alginate, elastiomeri de sinteza: polisulfuri, siliconi, polieteri).

Ȋn protezarea conjunctă utilizarea gipsurilor, cerurilor și compoundurilor Stents aparține de domeniul trecutului. La ora actuală se folosesc de cele mai multe ori materiale elastice ireversibile și reversibile.

Obținerea unei amprente exacte îi solicită clinicianului un anumit efort și timp în cazul restaurărilor protetice complexe. Reluarea amprentării datorita oricărui tip de eșec implică cheltuieli materiale suplimentare.

Se poate spune, la modul general că toate materialele de amprentă sunt bune dacă se respectă instrucțiunile producătorului. Cu toate acestea, materialele de elecție utilizate astăzi în protetica fixă sunt elastomerii, dintre aceștia fiind preferați de cele mai multe ori siliconii cu reacție de adiție și polieterii.

2.2 Materiale rigide și semirigide ireversibile

Aceste tipuri de materiale de amprentă sunt utilizate tot mai rar. Din această categorie fac parte gipsurile și polimerii acrilici.

Gipsurile

Gipsul de amprentă este un semihidrat de sulfat de calciu, se obține prin tehnica de ardere uscată și este constituit din 90% gips de tip albastru (Dental Plaster) și 10% alte substanțe: umpluturi (4,5% cretă,talc), substanțe aromatizante, acceleratori de priză, borax, coloranți, inhibitori de priză.

Avantaje:

lipsa toxicității;

fidelitate mare;

timp de priză redus (3-5 minute);

expansiune de priză de 0,1-0,3%;

preț redus.

Dezavantaje:

manipulare dificilă;

disconfortul pacientului datorită volumului mare de material;

fracturarea amprentelor în cazul câmpurilor protetice retentive;

apariția fenomenului de imbătrânire a materialului.

Rășinile acrilice

Ȋn protezarea conjunctă, rășinile acrilice autopolimerizabile se folosesc ca material de amprentare doar în cadrul metodelor directe de machetare pentru protezele unidentare cum ar fi incrustațiile, dispozitivele corono-radiculare sau coroanele parțiale.

Polimetacrilatul de metil este un sistem bicomponent format din pulbere și lichid, care poate fi utilizat pentru amprente, care concomitent sunt și machete, simplificând tehnologia de obținere a viitoarelor proteze unidentare.

Compoziție

Pulberea:

polimetacrilat de metil sub formă de sfere;

peroxid de benzoil 0,5-2% cu rol de inițiator de polimerizare;

substanțe inerte;

coloranți minerali sau organici.

Lichidul:

metacrilat de metil;

amină terțiara cu rol de activare a polimerizării;

antioxidant cu rol de inhibitor al polimerizării;

Avantajul major al rășinei acrilice constă în duritatea machetei obținute în urma polimerizării oferind posibilitatea retușării ulterioare.

Dezavantaje:

coeficient ridicat de contracție în timpul polimerizării;

reacția exotermă poate necroza țesuturile restante;

monomerul rezidual poate determina reacții alergice.

2.3 Materiale rigide reversibile

Compoundurile Stent’s

Aceste materiale sunt mase termoplastice concepute de către Charles Stent în 1857. Se plastifiaza între 50-57 °C, nemodificându-și structura chimică, devenind solide în mediul bucal.

Compozitie

În formula compoundurilor Stent’s intră trei categorii de materiale:

1) Materiale plastice: – copal 28%

– rașină de Sandarak 6%

Ȋn locul acestor materiale în unele formule se pot identifica: rășini sintetice, mastic, selac, colofoniu.

2) Materiale elastice și de fluidificare: – ceară de Carnauba 4%

– stearină 2%

Ȋn locul celor două materiale, în unele formule se pot regăsi: gutapercă, trifenilfosfat, cauciuc primar (nevulcanizat), ozocherită, stirol, ceară de Japonia, acid oleic, parafină.

3) Umpluturi si coloranți: – talc 59%

– coloranți 1%

Materialele plastice reprezintă componenta principală, avȃnd rol de lianți și conferă materialului proprietăți termoplastice.

Materialele elastice reduc duritatea și friabilitatea rășinilor, scad temperatura de plastifiere la 60 °C, oferă posibilitatea manipulării materialului la 45-50 °C și asigură revenirea în stare rigidă la temperatura de 37 °C.

Talcul are rolul de umplutură si de a reduce adezivitatea.

Tehnica de lucru

Compoundurile Stent’s se prezintă sub formă de batoane sau plăci care se plastifiază în băi sau instalații speciale cu apă la 70 °C, după care masa termoplastică se introduce în lingură. Lingura încărcată înainte de a fi inserată pe cȃmpul protetic, se trece odată prin flacără pentru ca materialul să devină lucios.

În timpul amprentării temperatura masei termoplastice trebuie să fie în jur de 50 °C. Temperaturile superioare pot provoca arsuri iar cele inferioare nu asigură amprentări corespunzătoare.

Reutilizarea compoundurilor este contraindicată deoarece materialul nu poate fi sterilizat și își poate pierde proprietățile datorita alterării termice.

Indicații:

în tehnicile de amprentare rigid-elastice;

uneori ȋn amprentarea arcadelor antagoniste.

Denumiri comerciale

Printre cele mai cunoscute produse se regăsesc: Stents (DE TREY), Kerr (KERR), Xantigen

(BAYER), Ceroform și Stent’s (SPOFA DENTAL).

Cerurile

Cerurile dentare au cunoscut o perioadă de glorie ca materiale de amprentare, de la începutul secolului al XVIII-lea pȃnă la mijlocul secolului XIX, la ora actuală folosindu-se în doua ipostaze:

ca material unic ȋn cadrul unor tehnici directe;

ca material complementar de amprentare (de exemplu individualizarea unor

portamprente) sau pentru înregistrarea ocluziei.

Unele materiale de amprentă conțin aproape exclusiv ceară (ceară de albine, parafină, ceară de Carnauba etc.). Colofoniul, parafina și ozocherita se adaugă pentru creșterea consistenței, iar pentru ridicarea intervalului de plastifiere se adaugă ceară de Carnauba. Aceste tipuri de materiale se folosesc în tehnicile integrale de amprentare cu ceruri.

Ceara este și un component important al altor materiale de amprentare, cum ar fi unele compounduri sau materiale bucoplastice.

Cunoscuta ceară inlay are ȋn compozitia sa:

parafină 40%;

ceară Carnauba 35%;

ceară albă pură 25%;

un colorant (de obicei albastru de metilen).

Condiții:

între 56 si 40 °C să prezinte un stadiu plastic, iar la 40 °C sa fie dură;

ȋn mediu bucal trebuie să fie rigidă și casantă, astfel ȋncȃt să nu se deformeze ȋn straturi

subțiri;

în cursul variațiilor termice datorate manipulării să prezinte modificări neglijabile de

volum;

să nu se deformeze ȋn timpul modelarii cu instrumente metalice;

să ardă fără reziduri în cazul în care amprenta este concomitent și machetă.

Plastifiera cerurilor se poate realiza în baie de apă sau în cuptoare-termostat, care permit o ȋncălzire uniformă la temperatura dorită. Plastifierea la flacară este o metodă practică, dar necesită unele precauții pentru a obține o ramolire uniformă ȋn toată masa cerii și evitarea volatilizării sau arderii unor componente prin supraȋncălzire.

Indicații:

amprentarea canalelor radiculare preparate pentru dispozitive corono-radiculare;

amprentarea cavităților pentru incrustații;

amprentarea unor preparații dificile, ȋn trepte.

Cerurile pentru ȋnregistrarea ocluziei sunt folosite adesea deoarece conțin pulberi metalice care prelungesc perioada plastică a materialui.

Denumiri comerciale: Ruscher’s Inlaywachs (BELADI), Blue Inlay Wax (SYLBRON KERR)

2.4 Materiale elastice reversibile

Hidrocoloizii reversibili sunt primele materiale de amprentare elastice, create de către Alphons Poller ȋn 1925 cȃnd a lansat produsul Negocoll.

Termenul de hidrocoloid provine de la proprietatea acestor materiale de a forma ȋmpreună cu apa soluții coloidale sub formă de gel, ȋn etapa finală de priză.

Denumirea de reversibil indică posibilitatea de a fi readuși ȋn starea de soluție, din forma de gel.

Hidrocoloizii reversibili au o componentă principală constituită dintr-un extract din algele roșii marine cunoscute și sub denumirea de agar-agar, căreia i se mai adaugă, rășini,ceruri, coloranți și aromatizanți. Agar-agarul se gelifică, trecȃnd din soluție ȋn gel ȋntre

30 °C și 50 °C și se lichefiază, trecȃnd din gel ȋn soluție ȋntre 70 °C și 100 °C. În compoziția lor intră, de obicei apa (aproximativ 80%), agar-agar, sulfat de potasiu, borax, glicerină, timol, caolin etc.

Boraxul crește rezistența gelului și vȃscozitatea soluției, dar inhibă priza gipsului din care se toarnă modelul. Pentru a neutraliza efectul negativ al boraxului, se adaugă sulfat de potasiu, care accelerează reacția de priză a gipsului.

În compoziția acestor materiale mai intră elemente inerte și accesorii: glicerina (plastifiant), timolul (bactericid de conservare), mentolul (antiseptic), ceara, talcul,argila și silicea (reglează rigiditatea, rezistența și vȃscozitatea gelului).

Structura de gel este alcătuită din fibre microscopice care rețin apa și lanțuri de particule coloidale. Lăsat ȋn mediu uscat gelul se deshidratează și se retractă (sinereză), fiind indicată turnarea imediată a modelului.

Indicații:

preparații corono-radiculare (ȋn asociere cu dispozitive radiculare prefabricate);

amprentarea preparațiilor cavitare (inlay,onlay);

preparații coronare, mai ales la cele cu prag;

preparații coronare multiple, pentru proteze adezive sau parțiale fixe extinse;

pentru duplicarea modelelor.

Contraindicații:

preparațiile tangențiale, ȋn care amprenta va prezenta margini foarte subțiri;

imposibilitatea unei condiționări de calitate a sanțului gingival;

– preparațiile bilaterale simultane de la nivelul dinților posteriori, ȋn cazul pacienților cu macroglosie sau mobilitate linguală exagerată;

Hidrocoloizii reversibili prezintă următoarele dezavantaje:

friabilitatea materialului (energie de rupere 0,120-0,264 mJ);

– necesitatea unei condiționări riguroase a sanțurilor gingivale pentru a permite o umplere suficientă cu material de amprentă;

– după gelificare, modelul trebuie turnat imediat datorită stabilității dimensionale foarte reduse ȋn timp;

Dezinfecția riguroasă a amprentei se poate realiza doar cu produse de generație mai nouă.

2.5 Materiale elastice ireversibile

Hidrocoloizi ireversibili (alginate)

Aceste materiale cunoscute și sub numele de alginate au aplicabilitate și ȋn protetica fixă. Ele se prepară ușor, necesită o echipare minimă și sunt ieftine. Alginatele se extrag dintr-o serie de alge marine cu conținut ridicat de acid manuronic. Se prezintă sub formă de pulbere ambalată ȋn recipiente metalice, polietilenă sau staniol, ȋnchise ermetic, cu o capacitate cuprinsă ȋntre 250-300 g pȃnă la 1-2 kg. Există și ambalaje cu doze unice pentru o singură arcadă.

Compoziția pulberii de alginat:

– Pămȃnt diatomeic 74-78%;

– Alginat de potasiu 10-12%;

– Sulfat de calciu 10-12%;

– Fluorură (silicofluorură) de sodiu 1,5-3%;

– Fosfat trisodic 1-2%.

Alginatul alcalin de potasiu sau sodiu ȋn combinație cu o sare metalica (sulfat de calciu), ȋn contact cu apa formează alginatul de calciu.

Sulfatul de calciu este un agent chimic de gelificare, care asigură o bună conservare a pulberii și o mai mare stabilitate a formei ulterioare de gel.

Pămȃntul diatomeic are rol de umplutură minerală inertă. Asigură o mai bună dispersie a pulberii ȋn apă și crește rigiditatea și rezistența gelului final.

Fosfatul trisodic inhibă gelificarea datorată absorbției accidentale a apei ȋn pulbere.

Fluorura de sodiu diminuează pH-ul gelului și previne aderența amprentei la gipsul din care se toarnă modelul.

Pulberea mai conține glicoli, substanțe aromatizante și coloranți. La ora actuală există produse cărora li s-au adăugat indicatori pentru reacția de priză. Apa (preferabil distilată) este lichidul necesar pentru polimerizarea materialului.

Fidelitatea amprentei scade odată cu trecerea timpului, modificările dimensionale apar repede, necesită turnarea imediată a modelului. Modificările dimensionale sunt consecința conținutului ridicat de apă. Dacă amprenta este păstrată ȋn mediu uscat, apa se evaporă și alginatul se retractă. Dacă amprenta este ținută ȋn apă, alginatele absorb lichidul și se dilată. Fidelitatea amprentei se modifică indiferent dacă este depozitată atȃt ȋn aer cȃt și ȋn apă. Amprenta trebuie păstrată ȋn condiții de umiditate 100% (maxim o ora) după care se toarnă modelul cȃt mai repede posibil.

În funcție de timpul de gelificare se disting două tipuri de hidrocoloizi ireversibili:

– tipul I – cu gelificare rapidă (transformarea soluției în gel are loc în 3 minute la mai puțin de 32 °C);

– tipul II – cu gelificare normală (transformarea soluției în gel are loc în 3 – 5 minute la peste 32 °C).

Rezistența la compresiune este superioară hidrocoloizilor reversibili, aceasta depinde de raportul apă/pulbere, de timpul de spatulare dar și de intervalul de timp scurs de la gelificare.

Alginatele prezintă următoarele avantaje:

– fidelitate și elasticitate optime;

– se prepară cu usurință;

– durata convenabilă a fazei plastice;

– preț convenabil .

Aceste calități au determinat utilizarea lor în toate ramurile proteticii dentare, fiind considerate materiale de elecție în amprentarea preliminară din cadrul restaurărilor mobile si mobilizabile.

Ȋn protetica fixă alginatele au urmatoarele indicații:

– amprentarea arcadelor antagoniste;

– amprente pentru realizarea modelelor duplicat;

– amprente pentru realizarea modelelor de studiu și document.

Contraindicațiile se referă la urmatoarele situații:

– imposibilitatea de a turna modelele imediat sau într-un interval scurt de timp;

– amprentările ce necesită o fidelitate deosebită.

Ambalajele cu alginate trebuiesc păstrate la o temperatura de 23 °C, într-un mediu uscat.

Printre cele mai cunoscute produse comerciale se regasesc: Ypeen (Spofa Dental), Blueprint (DeTrey), Alginoplast (Bayer), Imprex (Espe), Ortoprint (Zhermack).

Elastomeri de sinteză

Progresele remarcabile ale chimiei polimerilor de sinteză a dus la apariția elastomerilor. Dezvoltarea lor timp de jumătate de secol a revoluționat practica stomatologică și a determinat schimbarea unor concepte și tehnologii în amprentarea cȃmpului protetic. Numele lor datează din anii ’50, derivȃnd din termenii elastic și (poli)mer. Elastomerii de sinteză se prepară ușor, au fidelitate crescută, prezintă elasticitate și stabilitate volumetrică excepționala.

În funcție de vȃscozitate, elastomerii de sinteză se pot clasifica ȋn patru tipuri:

– tipul I – chituri;

– tipul II – cu vȃscozitate ridicată;

– tipul III – cu vȃscozitate medie;

– tipul IV- cu vȃscozitate redusă (fluide).

Elastomerii polisulfidici

Elastomerii polisulfidici (tiocauciucurile, polisulfurile) fac parte din categoria cauciucurilor sintetice. Sunt primii elastomeri de sinteză lansați pe piață ȋn 1953 de către firma Thiokol Chemical Corporation. Aceste materiale fac parte din categoria cauciucurilor sintetice obținȃndu-se prin polimerizarea hidrocarburilor sulfuroase la o temperatură obișnuită.

Elastomerii polisulfidici se prezintă sub formă de sistem bicomponent de tipul pastă-pastă cu consistență diferită (fluidă, medie, crescută), una dintre ele fiind baza iar cealaltă acceleratorul. În general baza este albă sau de altă culoare iar acceleratorul este de obicei brun ȋnchis, datorită peroxidului de plumb din compoziție. În cursul polimerizării se ajunge din forma de pastă la cea de cauciuc.

Compoziția lor de bază este un secret de fabricație. Pearson a consemnat formula următoare:

Baza este constituită din : – Polimer polisulfidic (79,75%);

– Sulfat de calciu (15,40%);

– Oxid de zinc (4,85%).

Acceleratorul este alcătuit din : – Peroxid de plumb (77,65%);

– Ulei de ricin (16,84%);

– Sulf (3,52%);

– Adaosuri (1,99%).

Priza celor 2 componente se datorează unei reacții ȋn lanț, cu caracter usor exoterm (temperatura crește cu 3-4 °C) obținȃndu-se ȋn final un polimer sulfuric. Elastomerii polisulfidici sunt geluri coloidale hidrofobe insolubile în apă și în solvenți clasici. Datorită caracterului hidrofob nu prezintă deformările prin sinereză specifice hidrocoloizilor, dar vulcanizarea este însoțită de contracții. Se impune turnarea modelului ȋn prima oră de la amprentare.

Indicații:

– amprentarea preparațiilor pentru proteze parțiale fixe uni- și pluridentare;

– amprente globale;

– necesitatea turnării mai multor modele utilizȃnd aceeași amprentă.

Contraindicații: – persoanele care pot prezenta reacții alergice.

Mirosul dezagreabil constituie dezavantajul major al polisulfurilor.

Denumiri comerciale: SuperRubber (BOSWORTH), Neo-Plex (SURGIDENT), Permlastic (KERR), Coeflex (COE) .

Elastomerii siliconici

Elastomerii siliconici folosiți pentru amprentare sunt compuși ce conțin grupări organice legate covalent de un atom de siliciu. Se pot obține printr-o reacție de policondensare sau de poliadiție. Sunt lipsiți de toxicitate, dar se va evita pe cȃt posibil contactul prelungit cu pielea și mucoasele.

Siliconii se livrează ȋn sistem bicomponent: baza este ambalată ȋn cutii (cei de consistență chitoasă) sau ȋn tuburi (cei de consistență medie sau fluidă), iar activatorul (catalizatorul) ȋn flacoane sau ȋn tuburi.

Siliconii cu reacție de condensare

Baza conține un polidimetilsiloxan cu greutate relativ mică și o grupare terminală hidroxil reactiva, la care se adugă ȋncărcătură anorganică inertă: bioxid de titan sau particule de silice pirolitica. Încărcătura oferă pastei consistență și produsului final rigiditate.

Catalizatorul, sub formă de pastă sau de lichid, este o suspensie de ortosilicat de etil și octoat de staniu. Unii fabricanți introduc oxid de crom sau aldehidă pentru evitarea degajării de hidrogen, nocivă pentru suprafața amprentei.

Reacția de reticulare determină formarea unei rețele tridimensionale, are caracter ușor exoterm (-1 °C) și este ȋnsoțită de formarea etanolului, un produs secundar.

Contracția este mai mare decât la polieteri și polisulfuri și se datorează evaporării alcoolului. Se impune turnarea modelului ȋn prima oră.

Siliconii cu reacție de adiție

„Baza conține un polivinilsiloxan cu o greutate moleculară redusă, având o valență a siliciului satisfacută de un atom de hidrogen.”(2)

„Acceleratorul (catalizatorul) conține un polisiloxan cu o grupare vinil terminală. Reacția de adiție rezultă în urma fixării hidrogenului (inițial legat de atomul de siliciu), la unul din atomii de carbon ai grupării vinil ȋn urma desfacerii dublei legături ȋn prezența unui catalizator organometalic, cum ar fi acidul cloroplatinic. Cauciucul care rezultă poartă numele de silico-vinilpolisiloxan. Spre deosebire de reacția de condensare, nu apar produse secundare volatile, ceea ce explică modificările dimensionale minime din cursul polimerizării.”(2)

Siliconii sunt geluri coloidale hidrofobe alcătuite din lanțuri de polidimetilsiloxani care se reticulează datorită grupărilor vinilpolisiloxanice (siliconi de adiție) sau a grupărilor hidroxil terminale (siliconi de condensare). Există și siliconi hidrofili, produsul Oranwash al firmei Zhermack fiind primul de acest gen. Elastomerii siliconici sunt insolubili ȋn apă și ȋn solventi clasici. Siliconii cu reacție de condensare au variații dimensionale mai mari decât polisulfurile. În prima oră după priză suferă o contracție volumetrică importantă (0,4%), datorită evaporării unor componente.

Fig. 2

Chit de amprentare siliconic Zhermack

Siliconii cu reacție de adiție prezintă modificări dimensionale de circa 0,05% ȋn 24h, cele mai mici dintre toate materialele elastice de amprentare. Această proprietate se datoreaza lipsei elementelor secundare volatile ȋn reacția de polimerizare.

Octoatul de staniu se deteriorează ȋn timp. La temperatura de 21 °C se poate păstra aproximativ 4 luni.

Indicații:

– ȋn toate tipurile de amprentări utilizate ȋn protezarea fixă;

– pentru obținerea unor modele deosebit de precise se vor utiliza doar siliconi cu reacție de adiție, polisulfuri și polieteri.

Contraindicații:

pacienții cu intoleranță față de unele componente;

turnarea mai multor modele pe baza aceleiași amprente;

La ora actuală există peste 350 de siliconi de condensare și de adiție ȋn comerț.

Polieterii

Polieterii (gumele sau cauciucurile polieterice) sunt ultimii apăruți ȋn seria elastomerilor de sinteză. Au fost elaborați de către W. Schmidt și echipa sa ȋn anul 1969.

Modificările dimensionale ale polieterilor sunt mai reduse decât ale siliconilor cu reacție de condensare, proprietățile mecanice sunt mai bune decât ale polisulfurilor, timpul de lucru este ceva mai redus iar rigiditatea mai mare.

Polieterii se livrează ȋn sistem bicomponent (pastă/pastă). Primele produse au fost ambalate ȋn tuburi, produsele mai recente ȋn cartușe. Sistemul cartușelor poate fi predozat și omogenizat cu ajutorul aparatului PENTAMIX- mixing unit.

Baza este constituită dintr-un tetrametilenglicol care prezintă o grupare iminică terminală.

„Acceleratorul este un ester al acidului sulfuric care reacționează cu grupările iminice și formează o rețea reticulară, intermoleculară ,care conferă amestecului stabilitatea unui elastomer.”(2) Acesta mai conține un plastifiant (de exemplu un eter glicol) și umplutură minerală inertă (silice).

Polieterii se prezentau ințial într-o singură consistență, după care au apărut în doua consistențe: una fluidă și alta vâscoasă. La ora actuală se comercializează în trei consistențe: cu vâscozitate redusă, cu vâscozitate medie și cu vâscozitate crescută.

Din punct de vedere chimic, polieterii sunt geluri coloidale formate din lanțuri polieterice reticulate de către sulfonele aromatice la nivelul grupărilor iminice.

Spre deosebire de tiocoli și siliconi care sunt hidrofobi, polieterii sunt materiale hidrofile și tixotrope. Nu trebuie conservați sau lăsați mult timp în contact cu apa.

Consistența lor inițială este similară cu a siliconilor de vâscozitate medie, dar datorita vitezei de polimerizare vâscozitatea crește rapid. Ulterior reacției de priză apare și o contracție foarte redusă. Reacția de priză are un caracter ușor exoterm (temperatura crește cu 4 °C).

Amprenta odată dezinserată de pe câmp, se spală și se usucă, apoi se păstrează în mediu uscat deoarece polieterii absorb apa modificându-și dimensiunea..

Catalizatorul trebuie omogenizat bine în timpul preparării datorită efectului iritant asupra tegumentelor și mucoaselor.

Polieterii au o flexibilitate mai mare față de restul elastomerilor, de aceea este indicată obținerea unui strat mai gros de material între lingură și câmpul protetic (4-4,5 mm față de 2-3 mm în cazul celorlaltor materiale elastice).

Indicații

Polieterii au o gamă largă de utilizare în protetica fixă:

– amprente pentru incrustații;

– amprente pentru coroane parțiale și coroane de înveliș;

– amprente pentru punți de diferite amplitudini;

– restaurări pe implante;

– o serie de polieteri de generație mai noua preiau indicațiile alginatelor:

– există și polimeri pentru înregistrarea ocluziei.

Denumiri comerciale

În Europa, firma ESPE deține rolul principal în elaborarea polieterilor. Câteva dintre produsele acestei firme: Impregnum F, Impregnum Penta, Permadyne Penta L, Position Penta, Ramitec Penta.

Capitolul 3

Tehnici de amprentare

O dată cu apariția amprentei optice ȋn 1972 s-a simțit nevoia nominalizării amprentelor clasice. Amprentele care se iau cu materiale de amprentă și portamprente ȋn această lucrare vor fi denumite amprente convenționale. Aceste amprente se folosesc ȋn scopuri diverse și se obțin prin tehnici diferite, la ora actuală neexistȃnd un procedeu ideal, fiecare cu avantajele si dezavantajele sale. Din acest motiv tehnicile se individualizează ȋn funție de fiecare caz ȋn parte.

Amprentele segmentare au avut o perioada de glorie, dar ȋn prezent pierd teren ȋn fața amprentelor globale (totale). Pentru amprentarea totală este necesară o lingură (portamprentă) care poate fi standard, specială sau individuală.

Amprentarea cȃmpului protetic se poate clasifica ȋn funcție de timpii de lucru după cum urmează:

– monofazică (ȋntr-un singur timp);

– bifazică (ȋn doi timpi);

3.1. Amprentarea convențională într-un singur timp

Amprenta cu hidrocoloizi ireversibili (alginate)

Acest tip de amprentă este monofazică (un singur timp) și se folosește de cele mai multe ori ȋn protetica fixă pentru amprentarea arcadei antagoniste sau obținerea modelului de studiu. Pe modelul de studiu se poate confecționa și portamprenta individuală care va fi folosită ulterior pentru alte tehnici de amprentare.

Materiale și instrumente necesare:

– spray pentru anestezie de contact;

– material de amprenta (alginate);

– portamprenta standard cu orificii pentru retenție;

– compas pentru alegerea portamprentei.

Tehnica de lucru

Se folosește compasul pentru a se măsura distanța dintre cele doua puncte ectomolare (superior sau inferior după caz) care va preciza lațimea maximă a arcadei. Portamprenta trebuie să aibă un gabarit transversal mai mare cu 3 mm de fiecare parte pentru a asigura grosimea materialului de amprentă. Dacă lingura nu prezintă retenții, atunci i se vor adăuga benzi de leucoplast.

Se prepară materialul cu ajutorul dozatoarelor anexate ambalajului produsului. Apa (la o temperatură de 20-22 °C) se toarnă ȋn cilindrul gradat, conform instrucțiunilor fabricantului, apoi din cilindru se va pune ȋntr-un bol de cauciuc, iar peste apa se va adăuga pulberea. Se așteaptă ȋnglobarea pulberii ȋn apă, după care se spatulează energic timp de 30-40 de secunde pentru alginatele cu priză rapidă și pȃnă la un minut pentru cele cu priza normală. În final, amestecul trebuie să aibă un aspect neted și o consistență cremoasă.

Portamprenta standard trebuie încărcată rapid începȃnd cu părțile posterioare, pasta fiind deplasată spre zona frontală. Suprafața materialului din lingură se va netezi cu degetele înmuiate în apă.

Lingura cu alginat se va insera pe cȃmpul protetic, menținȃndu-se fără compresiune pe poziție pȃnă la priza finală. Este indicată menținerea amprentei pe poziție încă 2 minute după încheierea reacției de priză, pentru ca proprietățile fizice ale materialului să devină optime.

Pentru dezinserarea amprentei se îndepărtează cu degetele buzele și obrajii pentru a întrerupe închiderea marginală, după care lingura se îndepărtează cu o mișcare fermă. Fidelitatea și rezistența amprentei depind de această mișcare.

După îndepărtarea din cavitatea orala, amprenta se curăță sub jet de apă de resturile de sȃnge și salivă, se dezinfectează, se usucă și se toarnă modelul. În imposibilitatea turnării imediate a modelului, amprenta trebuie depozitată într-un mediu umed (amprenta este înfășurată cu șervețele de hȃrtie umede și plasată într-un recipient închis ermetic).

Amprente monofazice cu elastomeri de sinteză în portamprente individuale

Amprentele monofazice cu elastomeri de sinteză necesită linguri standard sau linguri individuale. Portamprentele individuale se confecționeaza în laboratorul de tehnică dentară, fiind adaptate pentru fiecare caz în parte. În ultimii ani s-au făcut numeroase investigații pe tema fidelității amprentelor luate în lingură individuală și s-a ajuns la concluzia că acestea sunt printe cele mai fidele. Poate exista o diferență de pana la 1 mm între grosimea materialelor de amprentă din lingurile standard față de cele individuale. Este foarte importantă și distanța dintre bonturi, demonstrȃndu-se că distorsiunea elastomerilor siliconici de-a lungul unei arcade poate ajunge la o diferență de 260 µm între portamprentele standard și cele individuale.

În protezarea fixă, lingurile individuale necesită existența unui model de studiu (diagnostic) și pot fi confecționate din:

– placă de bază;

– răsină acrilică autopolimerizabilă;

– acrilat fotopolimerizabil.

Amprentarea monofazică în lingura individuala cu siliconi de condesare

Materiale și instrumente necesare:

– seringă de încarcare cu canula detașabilă;

– spatulă;

– placă sau bloc de hȃrtie cerată pentru amestecul componentelor;

– adeziv pentru portamprentă;

– silicon de condesare cu vȃscozitate medie (bază și catalizator);

– lingură individuală (confecționată în prealabil pe baza unuei amprente de alginat).

Portamprenta se verifică în cavitatea orală, după care se pensulează pe suprafața mucozală un strat de adeziv și se așteaptă uscarea lui.

Medicul usucă preparațiile cu grijă pentru evitarea eventualelor hemoragii din șanțul gingival în timp ce asistenta dozează materialul pe placă (conform instrucțiunilor producatorului) și îl amestecă, după care folosește o treime din materialul siliconic preparat pentru încărcarea seringii, iar restul îl va depune în lingura individuală.

Materialul din seringă se aplică începȃnd cu zona sulculară a bonturilor pȃnă cȃnd acestea sunt acoperite în totalitate, după care lingura cu restul de material se va aplica pe cȃmpul protetic. Va fi menținută sub o presiune ușoară timp de 8 minute, după care se îndepărtează de pe cȃmp printr-o mișcare verticală.

Se curăță de sȃnge și salivă sub jet de apă, se usucă și se verifică, apoi se dezinfectează. Se amprentează antagoniștii, se înregistrează relațiile ocluzale după care se trimit în laboratorul de tehnică dentară cu specificația de a fi turnate cȃt mai repede.

Siliconii cu reacție de condensare sunt printre cele mai uzitate materiale de amprentă in protezarea fixă la ora actuală și tehnicile de amprentare monofazice în portamprente individuale sunt similare în cazul tuturor elastomerilor de sinteza.

Amprentarea monofazică prin tehnica dublului amestec

Tehnica dublului amestec este o amprentare monofazică (într-un singur timp) adresată de cele mai multe ori unei arcade întregi, care utilizează linguri standard și elastomeri de același tip în consistențe diferite.

După pregătirea cȃmpului protetic în vederea amprentării, se prepară simultan materialul de consistența diferită, după care elastomerul chitos se depune în lingură peste care se va adăuga elastomerul cu vȃscozitate medie sau fluidă.

Simultan elastomerul de consistență fluidă sau medie se depune de-a lungul șanțurilor gingivale și pe preparații utilizȃnd o seringă petru amprentare, ulterior aplicȃndu-se portamprenta în cavitatea orală. Materialele se vor lega chimic între ele.

Această tehnică prezintă avantajul prizelor simultane ale celor doua elemente, împiedicȃndu-se astfel deformarea elastică dintre elastomerul chitos și cel fluid, fiind diminuate tensiunile interne.

3.2. Amprentarea convențională în doi timpi

Ȋn protetica fixă sunt utilizate frecvent aceste tehnici de amprentare. Ȋn realitate acest procedeu necesita două amprente separate, motiv pentru care au fost denumite astfel.

Amprentarea rigid-elastică

Această tehnică are un caracter istoric deoarece este calitativ inferioară tehnicilor actuale de amprentare. Ȋn primul timp se va amprenta cȃmpul protetic cu un material rigid ireversibil (gips) sau rigid reversibil (de obicei stents) după care în al doilea timp se folosește un elastomer cu vascozitate medie sau redusa.

Prezintă urmatoarele dezavantaje:

– aderență scăzută și neuniformă a siliconilor față de materialele rigide;

– stratul de elastomeri nu este uniform;

– prezintă o capacitate redusă de redare a detaliilor cȃmpului protetic.

Amprenta de corectare, spălare

Aceasta tehnică de amprentare în doi timpi necesită materiale elastice de consistența diferită (polieteri sau siliconi): unul cu consitența mică (fluid) și unul cu consistență mare (chitos). Ambii elastomeri trebuie sa facă parte din aceeași categorie chimică. Polieterii nu se prezintă sub formă de chit, ci doar sub formă de material cu vȃscozitate ridicată (Heavy body).

Primul timp constă în amprentarea cu un material de consistență crescută, apoi dupa priza și dezinserția amprentei, se folosește un instrument ascuțit (bisturiu) pentru a îndepărta din masa amprentei zonele retentive. Este indicată crearea de canale pentru evacuarea surplusului de material fluid. Al doilea timp constă în aplicarea materialului fluid peste cel chitos în portamprentă, dupa care aceasta va fi reintrodu-să pe cȃmpul protetic, înregistrȃnd cu precizie zonele cervicale ale preparațiilor.

Ȋn primul timp de amprentare se produc cu precădere modificările dimensionale din portamamprentă, permițȃnd realizarea unor amprente foarte precise. Modificările dimensionale sunt minime deoarece în urma deretentivizării, materialul fluid va fi depus într-un strat foarte subțire.

Amprentarea rigid-elastică

Această tehnică are un caracter istoric deoarece este calitativ inferioară tehnicilor actuale de amprentare. Ȋn primul timp se va amprenta cȃmpul protetic cu un material rigid ireversibil (gips) sau rigid reversibil (de obicei stents) după care în al doilea timp se folosește un elastomer cu vascozitate medie sau redusa.

Prezintă urmatoarele dezavantaje:

– aderență scăzută și neuniformă a siliconilor față de materialele rigide;

– stratul de elastomeri nu este uniform;

– prezintă o capacitate redusă de redare a detaliilor cȃmpului protetic.

3.3 Amprentarea opto-electronică

Tehnicile de amprentare convenționale utilizează materiale cu o serie de dezavantaje:

– manipulare dificilă care uneori necesită un cadru auxiliar;

– variatii dimensionale din masa materialului de amprenta

– imposibilitatea păstrării timp îndelungat a amprentelor;

– apariția în timp a fenomenului de îmbătrȃnire.

Amprenta opto-electronică reprezintă rezultatul cercetărilor lui Francois Duret în 1972 și este o alternativă demnă de luat in calcul.

La ora actuală, amprenta opto-electronică este parte integrantă din sistemele CAD/CAM (Computer Aided Design/ Computer Aided Machining), care tind să înlocuiască laboratorul de tehnică dentară. Această metodă elimină parțial (în cazul tehnicilor indirecte) sau în totalitate (în cazul tehnicii directe) necesitatea utilizării unui material de amprentare convențional.

De-a lungul timpului s-a recurs la unele metode fizice de apreciere tridimensională a obiectelor cum ar fi:

– fotometria;

– holografia;

– efectul de moaraj.

Datorită imposibilității de a adapta unele dispozitive la condițiile din cavitatea orală, multe dintre ideile inițiale au rămas încă nematerializate.

Amprenta opto-electronică prezintă urmatoarele avantaje:

– metodă foarte precisă și mai puțin laborioasă;

– timpul necesar este de maxim 30 de secunde ( față de 5-10 minute în cadrul amprentării convenționale);

– posibilitatea stocării datelor pe termen nelimitat (pe medii digitale de stocare);

– datele stocate pot fi reproduse în orice moment.

Capitolul 4

Despre precizia modelelor de gips

Modelul de lucru este o etapă importantă ȋn procesul de confecționare al protezelor fixe. Restaurarea protetică finită poate fi compromisă de un model care prezintă imperfecțiuni anulȃnd eforturile fizice si materiale atȃt ale medicului cȃt și ale tehnicianului dentar.

Modelele tradiționale se obțin pe baza unei amprente chimico-manuale și se confecționează prin diferite tehnici (turnare, ardere, galvanizare, pulverizarea aliajelor, ȋndesare).

Modelele virtuale se obțin de obicei pe baza unei amprente opto-electronice, neexistȃnd ca și corpuri fizice, putȃnd fi vizualizate doar pe monitoare. Au apărut de cȃteva decenii, ele rezultȃnd din evaluarea tridimensionala a cȃmpului protetic, informațiile fiind prelucrate și stocate pe calculator.

Verificarea amprentei

Ȋnainte de confecționarea modelului, atȃt medicul cȃt și tehnicianul trebuie să evalueze corectitudinea amprentei și prezența unor eventuale defecte cum ar fi:

– resturile de salivă, sȃnge, dentină sau tartru;

– prezența unor incluziuni de aer;

– lipsa aderenței între materialele de amprentare si lingura;

– prezența unor spații între doua tipuri de elastomeri.

4.1. Informații generale

Modelul tradițional

Confecționarea modelului tradițional este prima etapă de laborator în realizarea oricărui tip de proteză fixa. Obținerea modelul este etapa ulterioară amprentarii, din acest motiv materialul din care se toarnă modelul trebuie sa aibă o dilatare corespunzătoare

pentru a compensa contracția materialului de amprentă.

Modelele tradiționale se clasifică dupa scopul lor in:

modele de lucru (pe care se confecționeaza restaurarea fixă);

modele de studiu;

modele documentare;

modele duplicate.

Materialele din care se confecționeaza modelele trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:

capacitate de reproducere fidelă a detaliilor;

duritatea suprafețelor;

exactitate dimensională;

compatibilitate chimică, fizică și mecanică cu materialele de amprentă;

manipulare ușoara;

priză rapida.

Modelul fizic este compus din modelul propriu-zis și soclu, care pot fi turnate din același material sau materiale diferite, în funcție de tipul restaurarii fixe.

Modelele utilizate în protetica fixă pot fi confecționate din următoarele categorii de materiale:

Gipsuri dentare: – clasa II (gips obișnuit, utilizat și în construcții);

– clasa III – dure (Duralit, Moldano, Begodur etc.);

– clasa IV – extradure ( Supra-Stone, Shera Hard Rock, Fujirock, Diastone etc.).

2. Polimeri: – rașini poliureteanice;

– rașini epoxidice;

– rașini acrilice;

– rașini epiminice;

– rașini compozite.

3. Metale: – amalgame;

– aliaje ușor fuzibile;

– aliaje topite și pulverizate;

– depuse pe cale galvanică.

4. Siliconi (modelul se confecționează în cabinet și este utilizat ca model documentar în discuția cu pacientul sau cu tehnicianul dentar).

Din punct de vedere al posibilității de mobilizare a bonturilor, modele se clasifică în :

– modele monobloc (cu bonturi fixe);

– modele cu bonturi mobilizabile.

4.2. Modelul monobloc

Este utilizat din ce ȋn ce mai rar in protetica fixă, fiind indicat ȋn general pentru obținerea arcadelor antagoniste. Are această denumire deoarece cȃmpul protetic cu elementele sale ȋmpreuna cu soclul modelului formează un tot unitar fix.

Tehnica de obținere:

1. Amprenta se spală, se dezinfectează și se usucă.

2. Gipsul dur sau extradur se dozează ȋn raport cu apa, respectȃnd indicațiile

producătorului și se malaxează manual prin metoda saturării progresive sau cu ajutorul vacuum-malaxorului.

3. Amprenta se poziționează pe măsuța vibratorie pentru a evita aparițiaincluziunilor de aer, pasta de gips turnȃndu-se din zona cea mai ȋnalta a acesteia (bolta palatină ȋn cazul amprentei maxilare). Trebuie urmărită inserarea materialului ȋn toate detaliile amprentei, pȃnă cȃnd acesta depășește zona corespunzătoare fundului de sac. Se așteaptă priza gipsului 20-30 de minute, apoi cu ajutorul micromotorului serealizează cȃteva șanțuri cu rol de retenție ȋn baza modelului. Se prepară pasta de gips pentru soclu care se va depune ȋntr-un conformator deplastic, iar o mică parte se va depune peste gipsul intărit din amprentă.

4. Amprenta se va răsturna peste gipsul din conformator și se așteaptă priza gipsului de soclu (20-30 de minute).

5. Se ȋndepărtează conformatorul, se demulează amprenta, și dacă este cazul soclul se va finisa la aparatul de soclat (soclator).

4.3. Modele cu bonturi mobilizabile

Acest tip de modele oferă o serie de avantaje care au determinat folosirea lor pe scară largă ȋn confecționarea restaurarilor protetice fixe. Posibilitatea dezinserarii bonturilor din ansamblul modelului oferă un acces facil modelajului fețelor proximale, o vizibilitatea optima și un confort sporit tehnicianului dentar.

De-a lungul timpului au apărut o varietate de tehnici pentru confecționarea modelelor cu bonturi mobilizabile, unele dintre ele utilizȃnd pinuri (tije metalice cilindrice-conice).

Procedeul Pindex

Această tehnică necesită existența unei mașini de găurit cu ghidare prin fascicul luminos (SPOT).

Etapele de realizare ale procedeului Pindex:

Spălarea, dezinfecția și uscarea amprentei.

Turnarea unei paste de gips extradur pȃnă la nivelul marginilor amprentei. Dacă

arcada dentară are o dimensiune redusă ȋntre fețele ocluzale ale dinților și fundul de sac, este necesar ca gipsul sa fie adăugat ȋn exces, realizȃndu-se o “ȋnălțare” a acesteia.

Se asteaptă priza finală (40-60 de minute), se demulează amprenta și baza

modelului arcadei se va socla pȃnă va deveni perfect plană și perpendiculară pe axul de inserție al pinurilor.

Modelul arcadei se plasează cu baza pe suportul mașinii de găurit care prezintă ȋn

partea opusă (superior de bonturile coronare) un dispozitiv care proiectează fasciculul luminos. Arcada trebuie centrată astfel ȋncȃt fasciculul să corespundă cu mijlocul bontului mobil dar și al celorlate elemente care se vor mobiliza. Fasciculul indică zona unde se va fora puțul. Freza de foraj va fi aleasă ȋn funcție de tipul pinului utilizat. Capul pinului trebuie să se adapteze exact ȋn puțul forat. Puțurile se foreaza paralele ȋntre ele și perpendiculare pe planul bazei modelului. Fiecărui element ȋi va corespunde cȃte un pin, inclusiv porțiunilor de arcadă care nu se mobilizează.

Fig. 3 Sistem Pindex

Baza modelului arcadei se va izola și se toarnă gipsul pentru soclu ȋntr-un

conformator. Modelul cu pinuri se inseră ȋn conformator peste gipsul care ȋncă nu a făcut priză.

Se așteaptă priza finală, modelul se ȋndepărtează din conformator și se va finisa lasoclator dacă este cazul. Elementele mobilizabile vor fi secționate mezial și distal cu ajutorul unei pȃnze de fierăstrău sau aparatului Model Cut.

Se luxează elementele mobilizabile dinspre baza soclului cu un instrument ascutit.

Tehnica Bowman

Tehnicile clasice de turnare a modelor implică turnarea succesivă a arcadei și a soclului modelului ceea ce poate duce la apariția deformărilor. Pentru a reduce apariția deformărilor și a controla expansiunea gipsului, Bowman a inventat o placă prefabaricată cu orificii pentru pinuri peste care se va turna direct modeulul arcadei.

Fig.4 Model de lucru obținut prin tehnica Bowman

Pinurile vor traversa placa prin orificii și se vor insera ȋn modelul arcadei, expansiunea modelului ȋn perioada de priză a gipsului fiind absorbită de placă. Modelul arcadei se va secționa astfel ȋncȃt fiecărui fragment să-i corespundă minim 2 pinuri pentru o repoziționare optimă.

Tehnica Accu-Trac

Accu-Trac este un sistem foarte precis, rapid și economicos de turnare a modelelor cu bonturi mobilizabile care elimină ȋn totalitate utilizarea pinurilor.. Tehnologia laborioasă de realizare a modelelor cu pinuri și timpul de lucru suplimentar i-a determinat pe specialiști să găsească noi metode de obținere a modelelor cu bonturi mobilizabile.

Accu-Trac este un sistem alcătuit dintr-un dispozitiv principal (confecționat din plexiglas) cu brațe laterale, placuță de bază și menținător de spațiu.

Fig.5 Sistem Accu-Trac

Etapele confecționarii modelului:

Spălarea, dezinfecția și uscarea amprentei. Pentru reducerea greutății modelului se

se secționează marginile ȋn exces ale amprentei.

Se asamblează părțile componente ale sistemului.

Se prepară pasta de gips prin malaxare manuală sau utilizȃnd vacuum-malaxorul.

Pentru a corespunde cerințelor acestui sistem se va utiliza ȋn exlusivitate gips extradur.

Se toarnă gipsul ȋn amprentă și ȋn suportul sistemului, după care amprenta se

răstoarnă peste suport și se centrează. Gipsul ȋn exces va fi indepărtat.

Se așteaptă priza materialului, se ȋnlătură plăcuța de bază și se desfac brațele.

Plăcuța de bază se ȋntoarce invers și printr-o apăsare uniformă se ejectează

modelul din suport.

Surplusurile de gips se ȋndepărtează, după care se secționează bonturile.

Se spală și se usucă componentele modelului, se repoziționează ȋn sistem și se

ȋnchid brațele.

Sistemul Accu-Trac poate fi folosit de cel mult cinci ori.

Capitolul 5

Materiale și metodă

Scopul acestei lucrări este de a realiza o analiză comparativă între precizia amprentării cu cape de transfer și amprentarea standard.

Etapele de lucru

Procurarea unui model de gips extradur cu bonturi metalice mobilizabile care se va duplica în vederea obținerii modelului Master pe care se va efectua studiul. Bonturile metalice au fost produse la dimensiuni standard de 9,5 mm, respectiv 5,5 mm.

Fig.6 Modelul ce urmează a fi duplicat

2. Prelucrarea ocluzală a bonturilor metalice pentru a crea repere de poziționare.

Fig. 7 Prelucrarea bonturilor metalice

Fig. 8 Bont prelucrat față de bont standard

3. Duplicarea modelului de gips cu material siliconic.

Fig. 9

Pregătirea modelului în vederea duplicării

Fig. 10

Confecționarea tiparului pentru duplicare

Fig. 11 Tiparul pentru duplicare

4. Obținerea modelului Master

Fig. 12 Rășina acrilică (Sherapolan) din care se va confecționa modelul Master

Fig. 13 Polimerizarea sub presiune (3 atmosfere) conform indicațiilor producătorului

Fig. 14 Modelul Master din rășină acrilică

5. Modelul Master se amprentează cu material siliconic scanabil pentru ca amprentele sa poată fi recunoscute de aparatul de scanare din cadrul sistemului CAD/CAM Noritake Katana. Se realizează cinci amprente prin tehnici și elastomeri diferiți

Fig. 15 Sistemul CAD/CAM Noritake Katana

Amprenta 1 se realizează cu material scanabil

prin tehnica monofazică.

Fig. 16 Amprenta 1

Amprenta 2 se realizeaza cu material scanabil

prin tehnica monofazică.

Fig. 17 Amprenta 2

Amprenta 3 se realizează cu material scanabil

ȋn două consitențe aplicat ȋn lingură și pe preparații

prin tehnica monofazică.

Fig. 18 Amprenta 3

Amprenta 4 se realizează cu material scanabil

ȋn două consitențe aplicat doar în lingură prin

tehnica monofazică.

Fig. 19 Amprenta 4

Amprenta 5 se realizează cu material scanabil

ȋn două consitențe și cape de transfer acrilice la

nivelul bonturilor.

Amprenta 4

Fig. 20 Amprenta 5

Fig. 21 Imagine de ansamblu cu cele cinci amprente

6. Modelul Master se amprentează cu elastomeri de sinteză siliconici pentru confecționarea modelelor scanabile. Modelele se toarnă prin tehnica Bowman, din gips clasa IV (extradur), arcadele se mobilizează și se prelucrează bonturile.

Pentru obținerea modelului 1 se utilizează silicon chitos Zhermack și silicon fluid Oranwash. Tehnica de amprentare este bifazică cu sanțuri de degajare pentru siliconul fluid.

Fig. 22 Modelul 1

Pentru obținerea modelului 2 se utilizează silicon chitos și fluid Speedex. Tehnica de amprentare este monofazică cu cape de transfer din rășina acrilică.

Fig. 23 Modelul 2

Pentru obținerea modelului 3 se utilizează silicon chitos și fluid Speedex. Tehnica de amprentare este bifazică cu folie de ciolofan ȋntre cei doi timpi.

Fig. 24 Modelul 3

Pentru obținerea modelului 4 se utilizează silicon chitos Aqua Sil și silicon fluid Honey Gum. Tehnica de amprentare este monofazică.

Fig. 25 Modelul 4

Pentru obținerea modelului 5 se utilizează silicon chitos și silicon fluid Aqua Sil. Tehnica de amprentare este monofazică.

Fig. 26 Modelul 5

Se scanează și măsoară amprentele și modelele. Măsurătorile se fac la nivelul bonturilor, mezio-distal și vestibulo-oral, și la nivelul distanțelor interarcadice având ca repere cele 4 bonturi: 1.7, 1.3, 2.3, 2.6

Fig. 27 Aparatul de scanare din cadrul sistemului CAD/CAM

Fig. 28 Interfața programul de procesare a informațiilor obținute prin scanare

Capitolul 6

Rezultate

Tabel cu valorile obținute în urma scanărilor

Capitolul 7

Discuții

Tabel cu modificările dimensionale exprimate în microni

Tabel cu procentajele de eroare

Ilustrarea grafică a modificărilor medii față de modelul Master

A1 M1 A2 M2 A3 M3 A4 M4 A5 M5

Ilustrarea grafică a deformările minime și maxime față modelul Master

A1 M1 A2 M2 A3 M3 A4 M4 A5 M5

Concluzii:

– scanarea amprentelor luate cu materiale scanabile dă rezultate cel puțin la fel de bune ca scanarea modelelor, dar este o metodă mult mai rapidă. 
– cea mai bună metodă de amprentare e cea într-un timp, sau cea cu cape de transfer supraamprentate cu material de fluiditate medie.

– tehnica cu cape de transfer scade diferențele dintre materialele de adiție și cele de condensare.

– în cazul restaurărilor extinse, tehnicile de amprentare în 2 timpi și cele cu cape de transfer par avantajate.

– amprenta cu cape de transfer necisită atenție sporită, deoarece există riscul deplasării capelor în timpul amprentării.

Bibliografie

1) David Vichente Dumitru, Ada Cătălina Epistatu, Irina Ioana Donciu – Restaurările protetice fixe , București 2006

2) Dorin Bratu, Robert Nussbaum – Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe, Editura Medicală, București 2001

3) Dorin Bratu și colaboratorii – Coroana mixtă, Editura Signata, Timișoara 1998

4) Herbert T. Shillingburg – Fundamentals of fixed prosthodontics, Library of Congress 1997

5) Ion Pătrașcu – Materiale Dentare, Editura Tridona 2006

6) Ion Rîndașu – Proteze dentare, Editura Medicală, București

7) Norina Forna – Protetică dentară vol. I, Editura Enciclopedica, 2011

8) Norina Forna – Protetică dentară vol. II, Editura Enciclopedica, 2011

9) Ronald E. Goldstein – Estethics in Dentistry Vol. I, Second edition, B.C. Decker Inc. 1998

10) Rosenstiel, Land, Fujimoto – Contemporary Fixed Prosthodontics, third edition, Mosby 2001

11) http://archiwum.allegro.pl/oferta/zeta-plus-zestaw-oranwash-l-indurent-gel-promocja-i4297672022.html

12)http://www.coltene.com/en/products/72/details/199/PINDEX%C2%AE_System.html

13) http://www.medelita.com/blog/wp-content/uploads/dental-impression1-289×300.jpg

14) http://www.scribd.com/doc/200090241/Amprenta-in-protetica-fix%C4%83-f