Analiza Practica Privind Clauzele Juridice In Contractele Comerciale Internationale

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………..3

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNȚIONAL

Considerații generale asupra dreptului de comerț internațional…………………………….6

Extinderea dreptului comerțului internațional…………………………………………………….8

Contractul de comerț internațional. Considerații teoretice…………………………………..13

Conținutul contractului de comerț internațional………………………………………………….16

1.4.1. Clauzele specifice în contractul de comerț internațional. Clasificarea clauzelor……..17

1.5. Clauzele juridice în contractul de comerț internaționa…………………………………………20

1.5.1. Clauza referitoare la răspunderea contractuală…………………………………………………..21

1.5.2. Clauza ce se referă la legea aplicabilă în contract comercial internațional……………..24

1.5.3. Clauza referitoare la soluționarea litigiilor…………………………………………………………27

Analiza practica privind clauzele juridice in contrtactele comerciale internationale

Cercetarea practică cu privire la contractul comercial internațional………………………31

Conținutul Contractului de comerț internațional…………………………………………………32

Generalități cu privire la contract de vânzare – cumpărare internațională………………33

Clauzele în contractul comercial internațional……………………………………………………38

Speță. Contract de vânzare – cumpărare internațională……………………………………….45

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….48

Introducere

Actualitatea temei de cercetare. Începînd cu epoca modernă. și mai ales cu cea contemporană, diversitatea relațiilor comerciale și tehnico-științifice internaționale s-a amplificat considerabil. Acest fapt ne vorbește despre importanța crescîndă a dreptului comerțului internațional. Relațiile inter-statale au generat dezvoltarea, diversificarea și specializarea fără precedent a producției de mărfuri și a serviciilor. Astfel, s-a creat interdependență între economiile naționale ale diferitor țări, ceea ce a constituit fundamentul relațiilor economice internaționale.

Tendința generală a dezvoltării comerțului în practica internațională constituie universalizarea activității comerciale, ce se exprimă în extinderea prezenței acesteia în relațiile inter-statale și diversificarea domeniilor de colaborare a statelor.

Scopul și obiectivele proiectului de licență. Obiectivul proiectului de licență elaborat este de a cerceta studiul de caz, sarcina căruia constă în determinarea formelor și metodelor de aplicare a prevederilor normative în practică. Proiectul va elucida direcțiile principale, principiile și specificul reglementării juridice a domeniului comerțului internațional și clauzele juridice în contract comercial pentru studiu, inclusiv probleme existente și căile de soluționare.

Proiectul de licență va conține analiza normelor de drept existente, inclusiv a normelor de drept naționale. Va fi abordată clasificarea clauzelor juridice în contract comercial internațional și cercetarea fiecărei pentru a intra în esența relațiilor economice comerciale a Republicii Moldova cu alte state. În special se va atrage atenția asupra necesității efectuării studiului clauzelor din contract prin prisma procesului de integrare europeană.

Va fi demonstrată familiarizarea cu literatură de specialitate care reflectă viziunile științifice, conceptele și teoriile elaborate de către savanți din domeniul comerțului internațional.

Metodologia cercetării. Prin metodă se înțelege un ansamblu concentrat de operații intelectule (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau a mai multor obiective privind cunoașterea unui fenomen. Ea reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigație, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.

Cercetarea domeniului clauzelor juridice în contractul de comerț internațional nu constituie obiectul unei cercetări științifice complexe în dostrina națională. În mare parte lucrările publicate cuprind un larg domeniu de învestigare științifică a studierii comerțului internațional în general, în toată complexitatea sa fără a-l analiza ca un process de sine stătător.

Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, Dreptul Comerțului Internațional recurge la norme de drept privat. Un aspect foarte important este că în raporturile juridice comerciale, subiectele seaflă pe poziție de egalitate juridică, unele față de altele.Chiar și statul, în cadrul acelorași raporturi, se manifestă ca subiect de drept privat – de jure gestionis, cu alte cuvinte poziția sa juridică este egală cu a celeilalte părți, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică, ce aparține unui alt stat.

În cadrul elaborării prezentei lucrări, ca bază normativa națională au servit: Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional Nr. 24-XVI, Legea reglementării de stat a activității comerciale externe Nr. 1031, Lege Nr. 134 din 03.06.1994 privind privind vînzarea de mărfuri, Lege Nr. 112 din 02.07.2014 pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte.

Baza metodologică a acestei lucrări este formată din următoarele metode de cercetare:

Metoda dialectică. Metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor.

Metoda logică de cercetare juridică. Prin analiză și sinteză studiază diferite aspecte a temei abordate precum cauza și efectul, conținutul și forma, esența și fenomenul. Acestă metodă constă în ansamblul procedeelor și operațiunilor metodologice care mijlocesc posibilitatea cunoașterii structurii și dinamicii raporturilor necesare ale in sistemul juridic cercetat.

Metoda istorică. Esența acestei metode constă în cercetarea și analiza condițiilor economice, sociale, politice și de altă natură, a relațiilor corespunzătoare, la momentul constituirii în trecut a unui sistem de drept, completată cu analiza evoluției relațiilor reglementate juridicește, spre a înțetelege conținutul și forma fenomenului privit.

Metoda comparativă. Metodă care cercetează diverse sisteme naționale de drept în domeniu concret pentru a analiza în cea mai mare parte tema abordată din diferite puncte de vedere.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și/sau a rezultatelor obținute. Importanța teoretică a acestei lucrări constă în ceia că rezultatele pot servi drept suport informational și contribuite la dezvoltarea procesului de studiere a compartimentului dreptul comerțului internațional.

Sumarul compartimentelor tezei (structura tezei).

Proiectul de licență este compus din următoarele compartimente:

Introducere, două capitole structurate în paragrafe, concluzii și recomandări, bibliografie și anexe.

Primul capitol conține reglementarea juridică a contractului commercial internațional și conține compartimentele care cuprind informații referitoare la considerații generale asupra dreptului de comerț internațional, extinderea lui, contractual de comerț internațional, conținutul și clauzele acestuia și anume clauzele juridice ( clauz referitoare la răspunderea contractual, la legea aplicabilă în contract și clauza referitoare la soluționarea litigiilor). Al doilea capitol cuprinde analiza practică privind clauzele juridice în contractele comerciale internaționale și anume cercetarea practică cu privire la acestea.

Reglementarea juridică a contractului comercial internațional

Considerații generale asupra dreptului

de comerț internațional

Datorită dezvoltării și diversificării producției de mărfuri și a serviciilor în epoca modernă și mai ales în cea contemporană, realizarea unei game de produse necesare pentru satisfacerea necesităților economice unui stat doar prin intermediul exclusiv a mijloacelor proprii a devenit practic imposibilă sub mai multe aspecte precum acel tehnic. În așa fel s-a creat o interdependență între economiile naționale a mai multor țări, acest fapt constituind baza schimburilor economice inernaționale.

În prezent, schimburile economice dintre statele lumii s-au dezvoltat ca consecință a procesului de globalizare, care este exprimat prin internaționalitatea producției și tehnologiilor, a piețelor de servicii, mărfuri și capitaluri, diversificarea producției, creșterea desfacerii comerțului și dezvoltarea rapidității transporturilor și telecomunicațiilor. În ultimele trei decenii, interdependențele economice dintre statele lumii au cunoscut o dezvoltare deosebită.

Relațiile economice dintre comercianți, persoane fizice și societățile comerciale au fost intensificate considerabil în cele mai diferite domenii de activitate. Comerțul internațional reprezintă schimbul de bunuri, servicii și capitaluri peste granițele statelor. În marea majoritate a țărilor, astfel de comerț constituie o parte semnificativă a Produsului Intern Brut. Necătînd la faptul ca comerțul internațional a fost prezent în toată istoria, importanța sa economică, socială și politică a fost în creștere doar în ultimele secole [ 25, p.7]

Comerțul internațional conferă posibilitatea comercianților din diferite țări să se expună în piețe noi. Practic orice tip de produse poate fi găsit pe piața internațională: produse alimentare, haine, piese de schimb, ulei, bijuterii, stocuri, vin, apa, etc. De asemenea și serviciile sunt tranzacționale: turism, transport, schimb bancar, etc. Potrivit normelor ce guvernează decurgerea comerțului internațional, este necesară colaborarea între toate statele, pentru a crea condiții proprii de desfășurare a comerțului internațional. În prezent în Republica Moldova se desfășoară o amplă activitate normativă, avînd drept scop racordarea principiilor de drept național la principiile dreptului internațional și la crearea unui nou sisitem legislativ specific unei societăți întemeiate pe principiile economiei de piață.

Dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale se datorează sporirii în ultimii ani a procesului de export-import. Agenții din Republica Moldova participă din ce în ce mai activ la tranzacții comerciale internaționale, fapt care generează o circulație mai amplă a bunurilor dintre state. Desfășurarea comerțului internațional are la bază un cadru juridic strict determinat prin norme și uzanțe internaționale, consfințite prin convenții internaționale precum și prin legislațiile naționale ale statelor.

Dreptul comerțului internațional este o materie juridică interdisciplinară și pluridisciplinară. Normele dreptului comerțului internațional se situează la limita dintre sistemele de drept naționale și dreptul internațional. Prin considerarea obiectului de reglementare, dreptul comerțului internațional nu poate constitui o ramură autonomă a dreptului intern sau a dreptului internațional. Datorită specificului său, dreptul comerțului internațional constituie o materie de studiu, care se impune ca o necesitate teoretică și mai ales practică. În consecință, sfera de interes a studiului nostru va cuprinde, prioritar, instituțiile românești ale comerțului internațional [ 20, p.9 ].

O definiție primită a dreptul comerțului internațional în literatura de specialitate este „dreptul comerțului internațional este constituit din ansamblul normelor ce reglementează raporturile patrimoniale, cu character de comercialitate și internaționalitate, încheiate între persoane fizice și/sau persoane juridice, care întrunesc calitatea de subiecte de drept pentru operațiunea de export – import, inclusiv între asemenea persoane și stat – dacă statul acționează de jure gestiones – raporturi în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică”. (Dragos-alexandru Sitaru, dreptul comertului international, tratat, vol. I, Editura Actami, Bucuresti, 1995, p.78)

Dreptul comerțului internaționl are ca obiect totalitatea raporturilor de comerț internaional și de cooperare economică și tehnico-științifică. Acestea sunt caracterizate prin egalitatea juridică a subiecților și prin echivalența obligațiilor sale contractuale, reprezentînd exclusiv raporturi patrimoniale.

Conținutul raportului juridic de comerț internațional este format din drepturile dobîndite de subiectul activ și din obligațiile asumate de subiectul pasiv. Deoarece contractele de comerț internațional sunt sinalagmatice, fiecare dintre subiecții raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoana sa dubla calitate de creditor și, totodata de debitor față de celălalt [ 22, p. 69 ].

1.2 Extinderea dreptului comerțului internațional

Procesele de integrare economică s-au adîncit. Europa devine tot mai mult una dintre cele mai interesante și, treptat, una din cele mai puternice piețe comerciale din lume.

După acordul de la Maastricht s-au conturat – cu și mai multă claritate – principiile și normele care stau la baza Uniunii Europene. Extinderea Uniunii către Estul Continentului – inclunzînd, mai întîi, ca asociate cele mai multe țări ale Europei Centrale și de Est – tinde să se finalizeze printr-un proces care va duce la integrarea lor în acest sistem de relații politice, economice, comerciale. Statele Unite ale Americii, Japonia, iar – în ultimul deceniu -, China, ocupă un loc tot mai proeminent în comerțul mondial.

Tinzînd spre dezvoltarea relațiilor comercial-economice dintre Republica Moldova și Uniuniea Europeană în baza principiilor de egalitate și avantaj reciproc, considerînd că libera circulație a mărfurilor și serviciilor comportă realizarea unor măsuri reciproc coordonate, reieșind din dreptul suveran al fiecării părți de a promova o politică economică externă independentă asigură îndeplinirea obligațiilor internaționale și realizarea intențiilor declarate confirmînd dorința de a dezvolta relațiile bilaterale în domeniul relațiilor comercial-economice, Uniunea Europeană și Republica Moldova au semnat Acordul de Asociere în care s-a convenit multitudinea de domenii de activitate și planul pentru dezvoltarea acestor relații între părți la acord [ 9 ].

Acordul de Asociere (AA) se fundamentează pe o abordare inovativă și ambițioasă, și include o Zonă de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător – DCFTA și din punct de vedere al conținutului depășește Acordul de Parteneriat și Cooperare. Acordul reflectă importanța strategică a relațiilor UE-Moldova, oferind asociere politică și integrare economică. AA conține prevederi cu caracter obligatoriu, norme regulatorii și aranjamente de cooperare mai extinse decât cele din acordurile tradiționale, fiind cuprinzător și acoperind toate sectoarele de interes. O atenție sporită se acordă implementării și aplicării prevederilor AA, inclusiv prin stipularea termenelor clare și stabilirea unui cadru instituțional și administrativ adecvat, creând astfel premisele necesare pentru o implementare eficientă [ 3 ].

UE este cel mai important partener comercial al Moldovei, acoperind circa 53% în anul 2015 din comerțul extern al țării. O integrare economică mai aprofundată prin intermediul DCFTA va reprezenta un impuls puternic pentru creșterea economiei țării. Fiind un element principal al AA, DCFTA va crea oportunități de afaceri în Moldova, va promova o modernizare economică reală și va facilita integrarea în UE. Rezultatul direct al stabilirii Zonei de Comerț Liber și Aprofundat cu UE este faptul că, în Moldova, cetățenii vor beneficia de produse și servicii de o calitate și o siguranță sporită, iar producătorii vor fi susținuți în accesarea într-un mod mai eficient și deschis a piețelor internaționale.

DCFTA, prin intermediul unui proces mai intens de armonizare legislativă, va contribui la integrarea rapidă a Moldovei pe piața internă a UE. Aceasta include eliminarea majorității taxelor și a barierelor în comerțul cu bunuri, prestării serviciilor și circulației capitalului și investițiilor. DCFTA va oferi un nou mediu pentru dezvoltarea relațiilor economice dintre UE și Moldova. Noi oportunități comerciale și de investiții vor fi create pentru a stimula concurența. Toate aceste elemente reprezintă factori cheie pentru restructurarea și modernizarea economică a Moldovei. Mai mult decât atât, UE și alți parteneri internaționali s-au angajat să susțină Moldova în promovarea celor mai costisitoare reforme pe care le implică DCFTA, prin asistență financiară și tehnică. Odată ce va fi implementat, DCFTA va duce pe termen lung la o creștere adițională a PIB-ului Moldovei de până la 5,4% [ 30, p.11 ].

Obiectivul strategic de integrare europeană a marcat întregul set de politici promovate de Ministerul Economiei în domeniul comerțului exterior, eforturile fiind concentrate asupra finalizării negocierilor privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană.

Acordul privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană (ZLSAC), parafat la 28 noiembrie 2013 la Vilnius, deschide oportunități extraordinare pentru Republica Moldova, atât din perspectiva accesului pe piață a bunurilor și serviciilor autohtone, cât și susținerea și încurajarea transformărilor structurale profunde necesare pentru ridicarea competitivității economiei naționale. Evenimentul respectiv a fost precedat de implementarea Planului de acțiuni elaborat în baza recomandărilor Comisiei Europene pentru instituirea ZLSAC. Ministerul Economiei a exercitat funcția de coordonator al procesului de realizare a recomandărilor, elaborînd și prezentînd în total 11 rapoarte de progress [ 5 ].

Semnarea și implementarea prevederilor ZLSAC în perspectivă va permite formarea unui cadru previzibil pentru derularea relațiilor comerciale cu UE și va contribui la consolidarea încrederii în Republica Moldova și, implicit, va crea premise investiționale de valorificare a avantajelor competitive și obținerii unor efecte economice pozitive pe termen lung [ 36 ].

Uniunea Europeană este cea mai mare autoritate comercială din lume, care asigură 16.5% din volumul total de importuri și exporturi efectuate la nivel mondial. Schimbul liber dintre statele membre a Uniunii Europene a fost unul dintre principiile care au stat la fundamentul conceperii UE. Uniunea este sigură în continuarea eforturilor și în direcția liberalizării comerțului internațional mondial.

Politica comercială a Uniunii Europene se hotărăște doar de către instituțiile din cadrul acesteia. Comisia negociază acorduri și tratate în numele UE respectând regulile Organizației Comerțului Mondial și negociază strâns cu statele membre și cu Parlamentul European pentru a garanta funcționarea sistemului mondial și pentru a-i permite acestuia să se acomodeze la schimbări. UE este cel mai mare exportator de bunuri și servicii la nivel internațional din lume și cea mai mare piață de import pentru peste 100 de țări. Uniunea Europeană este și cea mai mare piață unică din lume. Consumatorii, investitorii și agenții economici europeni și internaționali se buvură de multitudinea de avantaje oferite de un sistem simplificat, într-un compartimentul în care persoanele, bunurile, serviciile și banii circulă liber.

Uniunea Europeană intermediază acorduri și tratate prin rețeaua sa mondială de relații comerciale și colaborează cu diverși parteneri, mai ales prin intermediul acordurilor de liber schimb,la un astfel de acord,începînd cu anul 2014, este parte și Republica Moldova. Aceste relații de parteneriat au drept scop să îmbunătățească creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Europa, deschizând piețe noi cu restul lumii. Spre exemplu, pe piețele transatlantice se derulează zilnic tranzacții în valoare de aproape 2 miliarde de euro. Politica comercială a Uniunii Europene își propune să micșoreze exploatarea copiilor și munca forțată, acțiunea de distrugere a mediului și volatilitatea prețurilor [ 35 ].

Pentru țările mai sărace ale lumii, politica comercială a Uniunii Europene încearcă să combine comerțul cu dezvoltarea economic, social și politică. Câteva din modalitățile prin care dezvoltarea în diverse domenii și comerțul pot fi alături pentru a le etala avantajele creșterii cauzate de comerț celor care au o nevoie sporită de ele sunt: aplicarea unor taxe mai reduse, sprijinirea firmelor mici de export și consultanța cu privire la ameliorarea guvernanței.

Sursa: Eurostat – WTO [ 33 ]

Uniunea sprijină într-un mod activ țările în curs de dezvoltare să folosească comerțul pentru a-și dezvolta economiile proprii și pentru a-și îmbunătăți condițiile de viață. Intensificarea schimburilor libere comerciale internaționale încuviințează creșterea veniturilor din exporturi și diversificarea unor economii fundamentate pe bunuri de bază și materii prime. Pentru a încuraja țările în curs de dezvoltare să exporte, Uniunea Europeană a constituit prima organizație din lume care a acordat, în 1971, un sistem generalizat de preferințe (SGP) în care a introdus rate preferențiale de import pentru toate țările în curs de dezvoltare, oferindu-le astfel un acces necesar la piețele comerciale europene.

Tarifarea de import ale Uniunii Europene este una dintre cele mai minime din lume. Piața UE este una maximal deschisă țărilor în curs de dezvoltare. Cu excepția combustibilului, importurile din țările în curs de dezvoltare sunt mai mari decât din SUA, Canada, China și Japonia luate la un loc [ 4 ].

Nu doar exporturile sunt cele mai esențiale pentru creșterea și dezvoltarea economică și crearea noilor locuri de muncă, dar din ce în ce mai mult, de asemenea, – importurile. Două treimi din importurile Uniunii Europene sunt materiile prime, produse intermediare și componente necesare pentru procesele de producție companiilor europene. Cota de importurile străine în exporturile UE a crescut cu mai mult de jumatate din 1995, ajungând la 13% .

Politica comercială a Republicii Moldova este componenta politicii economice care vizează sfera relațiilor economice externe și presupune totalitatea reglementărilor, instrumentelor și măsurilor de politică comericală care urmăresc promovarea schimburilor comerciale externe și stimularea dezvoltării economiei naționale la adăpost de concurența străină. În această ordine de idei, politica comercială a Republicii Moldova are drept scop promovarea relațiilor economice externe, în special prin impulsionarea exporturilor, protejarea economiei naționale de concurența străină, prin reglementarea și monitorizarea importului, precum și menținerea echilibrului balanței comerciale.

Astfel, din 26 iulie 2001, Republica Moldova este membru cu puteri depline al Organizației Mondiale a Comerțului, care militează pentru liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii, prin desființarea barierelor și elaborarea de noi reguli în domeniile aferente comerțului. Totodată, Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membrii își apără drepturile și reglementează divergențele care apar între ei [ 36 ].

Dreptul comerțului internațional include regulile și obiceiurile necesare pentru gestionarea comerțului între țări. Această ramură de drept este acum un domeniu independent de studiu, deoarece majoritatea guvernelor au devenit parte a comerțului mondial, ca membri ai Organizației Mondiale a Comerțului ( OMC ). Având în vedere că tranzacția dintre sectorul privat din diferite țări este o parte importantă a activităților OMC, aceasta din urmă ramură de drept este acum o parte foarte importantă a lucrărilor academice și este în curs de studiu în multe universități din întreaga lume.

În 1995 a fost fondată Organizația Mondială a Comerțului, o organizație oficială a comerțului internațional regulat. Acesta este cel mai important pas în dezvoltare din istoria dreptului comerțului internațional. Scopurile și structura organizației este guvernată de Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, de asemenea cunoscut sub numele de "Acordul de la Marrakesh".

Domeniul de aplicare a OMC este asigurarea unui cadru pentru administrarea și punerea în aplicare a acordurilor; mecanism de revizuire a politicii comerciale; și să promoveze o mai mare coerență între membrii politicii economice.

Principiile ale OMC sunt: (a) principiul nediscriminării; (b) accesul pe piață (reducerea barierelor tarifare și netarifare în calea comerțului); (c) comerț de echilibrare și liberalizare la alte interese sociale; (d) Armonizarea reglementărilor naționale (Acordul TRIPS, TBT, SP).

Activitatea comercială care are loc între mai multe jurisdicții sau țări se numește tranzacție transfrontalieră. Cei implicați în afaceri internaționale sau de comerț internațional ar trebui să fie informați în dreptul fiscal, deoarece fiecare țară impune diferite legi privind întreprinderile străine [ 27, p. 39 ].

În acest context, relațiile contractuale s-au extins, rolul contractelor de comerț internațional devenind tot mai important. Tranacțiile comerciale s-au multiplat, comercianții – persoane fizice și societăți comerciale – recurgînd în mod curent la contract în cele mai diferite domenii de activitate. (Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Droit du commerce international, alloz, Paris, 1997, pag. 123). După cum observau profesorii Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebecque, operațiunile de comerț internațional sunt delurate prin intermediul contractelor. De aceea, cunoașterea clauzelor acestor contracte, a particularităților formării, interpretării și executării lor în comerțul internațional se impune cu necesitate nu numai pentru cei care studiază problemele complexe ale comerțului internațional, dar, mai ales, pentru cei angajați în tranzacții comerciale internaționale.

Tocmai datorită importanței contractelor în comerțul internațional mondial, organismele inernaționale specializate și., în primul rînd, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional, a acordat și acordă o atenție deosebită elaborării unor reguli uniforme cu privire la încheierea și delurarea diferitelor tipuri de contracte comerciale internaționale [ 31 ].

1.3. Contractul de comerț internațional

Din cele studiate anterior am ajuns la concluzia că la baza desfășurării schimburilor economice și comerciale dintre state stă contractul de comerț internațional, care reflectă în sine totalitatea normelor ce reglementează acest proces integru.

Contractele de comerț internațional constituie instituția centrală a dreptului comerțului internațional, ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională [ 21, p. 125 ].

Contractul comercial internațional este principalul instrument juridic de realizare a schimburilor economice și comerciale internaționale. Contractul comercial internațional este acordul de voință realizat între doi sau mai mulți subiecți ai dreptului comerțului internațional din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional. El constituie unicul instrument, care dă naștere la raporturi juridice comerciale bilaterale între partenerii de afaceri.Sfera contractului de comerț internațional cuprinde orice contract comercial convenit în raport cu străinătatea. Astfel putem menționa: contractul comercial de vânzare-cumpărare internațională, contractul de mandat comercial internațional, contractul de transport internațional de mărfuri și de persoane, contractul internațional de asigurare etc.

Activitatea de comerț exterior privind schimburile sau prestările de lucrări și servicii se concretizează sub forma unui contract comercial internațional, care generează raporturi juridice între parteneri din țări diferite. Așadar, armătura juridică a oricărei tranzacții internaționale o constituie contractul, care poate fi definit ca fiind un act juridic încheiat prin acordul de voință a două sau mai multe persoane cu scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice [ 14, p. 13 ].

În termenii cei mai simpli, un contract de comerț internațional reprezintă un acord încheiat între două sau mai multe părți pentru a realiza o afacere cu caracter de internaționalitate.

Contractele comerciale internaționale consctituie o formă a contractelor comerciale și, ca atare, întocmai ca acestea din urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, față de care se deosebesc însă prin anumite particularități, generate de natura lor comercială [ 13, p. 94 ].

Specificul contractului de comerț internațional sunt două elemente comercialitatea și internaționalitatea. Aceste două elemente trebuie să existe concomitent, din cauza că lipsa unuia din ele face ca acest contract să se claseze în sfera contractelor civile sau comerciale, care sunt supuse sub incidența legislației naționale.

Contractele comerciale internaționale se disting față de contractele comerciale (interne) prin anumite particularități, generate mai ales, de caracterul lor de internaționalitate. Sintetizînd particularitățile contractelor comerciale internaționale, definim aceste contracte ca fiind acordurile de voință încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerțului internațional, care îndeplinesc condiții de comercialitate și internaționalitate și care au ca scop nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerț internațional [ 20, p. 148 ].

Caracterul comercial. Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial. Determinarea noțiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări. Operațiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu anumite criterii. În definirea comercialității sunt cunoscute două concepții diferite: concepția subiectivă și concepția obiectivă.

Concepția subiectivă ia în considerare calitatea participanților la raportul juridic. Potrivit acestei concepții, operațiunile efectuate de un comerciant, în exercițiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepție, comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor subiective de comerț se ține seama numai de calitatea de comerciant.

Concepția obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea comercială. Conform acestei concepții actele și faptele de comerț sunt operațiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea și voința părților. În această concepție, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În aprecierea actelor obiective de comerț se ține seama de operațiunile juridice în sine. În absența unor elemente precise care să le individualizeze și să delimiteze cele două concepții reglementările din unele legislații naționale au consacrat o soluție mixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită

Caracterul internațional. Noțiunea de internaționalitate se definește prin prezența elementului de extraneitate și specificul operațiunii. Caracterul internațional este dat de existent anumitor criterii în conformitate cu specificul operațiunii. În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noțiunea de internaționalitate are o accepțiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport commercial va fi internațional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiție este îndeplinită dacă părțile își au domiciliul sau sediul ori reședința lor obișnuită în altă țară, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă puncte de legătură cu mai multe legislații sau obiectul obligației se localizează pe teritoriul unor state diferite. Unele convenții internaționale consacră un singur criteriu. Astfel, în material contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internațional este dat de domiciliul sau sediul părților, iar în absența acestuia reședința lor obișnuită. În acest sens dispune art. 1 al Convenției Națiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri din 1980 și art. 2 al Convenției de la New York asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri din 1974. În material transporturilor, elementul internațional constă în executarea prestației pe teritoriul mai multor state. În acest sens, dispun prevederile Convenției de la Varșovia pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internațional din 1929 și dispozițiile Convenției de la Geneva referitoare la contractul de transport international de mărfuri pe șosele din 1956. Alte convenții internaționale adoptă pentru identificarea internaționalității două criterii, adică un criteriu principal, care este dublat de un criteriu secundar. În Convenția de la Haga referitoare la vânzarea internațională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reședința părților în state diferite, precum și mișcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.

Ce ține de cadrul juridic general al participării Republicii Moldova la relațiile comerciale internaționale, acesta este constituit din ansamblul organizațiilor internaționale cu competențe în domeniul comerțului mondial la care Republica Moldova este parte, iar din punct de vedere al conținutului său, din sistemul principiilor și, normelor ce guvernează aceste relații.

Cadrul formal juridic este reglementat prin acordurile internaționale, multilaterale sau bilaterale, pe care le-a încheiat Republica Moldova începînd cu proclamarea independenței în 1991 [ 1 ].

1.4. Conținutul contractului de comerț internațional

Conținutul contractului de comerț internațional îl alcătuiesc totalitatea prevederilor lui ce stabilesc drepturile și obligațiile părților contractante și sunt materializate în clauze contractuale.

Sintagma „conținutul contractului de comerț internațional” desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor la care dă naștere voința contractanților, materializată într-un contract dat, convenit între participanții la comerțul internațional. Conținutul contractului se exprimă prin clause, care pot fi atât clauze de drept comun cât și clauze specifice, determinate de particularitățile caracteristice acestui contract [ 20, p.148 ].

Pentru a determina conținutul contractului, în material afacerilor comerciale internaționale se utilizează clauze care, fie că sunt necesare în dreptul intern, fie că impugn alte soluții decît în dreptul intern [ 14, p. 37 ].

Prima prevedere specifică contractelor de comerț internațional este pactum de lege utenda, adică acea prevedere prin care părțile aleg norma ce va guverna raporturile lor juridice. A doua prevedere, se referă la modul de soluționare a litigiilor pe calea arbitrajului, ce constituie, în fapt, un alt contract sub forma clauzei compromisorie.

Un tip de contracte au menirea de menținere valorii contractului față de instabilitățile pieții internaționale. Acestea se exprimă sub forma de clauze de indexare ori de revizuire a prețului, clauze valutare sau de variație a schimbului. Alte clauze se referă la adaptarea sau readaptarea contractelor pe termen lung, la noile circumstanțe, imprevizibile la momentul încheierii contractelor, ămprejurări care, de drept comun, ar duce la desființarea contractului; dar – în temeiul finalității contractelor și ținînd seama de interesele ce se pot afla amenințate în cazul unor contracte complexe și de lungă durată, afectînd uneori economia mai multor țări – practica a căutat soluții care să salveze relațiile contractual, printr-o restabilire a echilibrului contractual și a prestațiilor părților contractante. De asemenea, sunt și clauze care se referă la raportul dintre părțile contractante și terți.

În contractele comerciale internaționale principiul libertății convențiilor are valențe juridice suplimentare față de dreptul comun, părțile putînd include în contractual lor cele mai diverse clauze. Doctrina juridică a remarcat pe bună dreptate, că multitudinea de stipulații contractuale, susceptibile de a fi incluse în conținutul unui astfel de contract, nu trebuie privită ca un conglomerate incoherent în cadrul căruia nu există o ordine prestabilită, bazată pe o ierarhizare valorică a lor în funcție de importanța și chiar existența raportului juridic obligațional dat [ 22, p. 114 ].

1.4.1. Clauzele specifice în contractul de comerț internațional. Clasificarea clauzelor

Clauza reprezintă o prevedere juridică cuprinsă în contractul de comerț internațional, având menirea să reglementeze relațiile contractual dintre părți.

În acest sens, valabilitatea contractului, certitudinea și securitatea juridică a tranzacției depinde de prezența unor clauze în cadrul acestuia. Alte prevederi au menirea sa creeze pentru părți o anumită siguranță ce ține de drepturile și obligațiile generate de contract pe seama lor.

Clasificarea clauzelor în contractul de comerț internațional:

Clauzele necesare în contractul de comerț internațional

 Clauzele necesare constituie stipulațiile contractuale care au un caracter esențial, pentru a califica raportul obligațional, ca realitate juridică, pentru determinarea conținutului său.

Dacă vă aflați în situația de a cere executarea silită a contractului, principala problemă rămâne valabilitatea acestuia într-o anumită țară. Astfel, aveți destul spațiu de manevră în negocierea prevederilor contractuale. Totuși mai bine ar fi sa existe o siguranță ca v-ați înțeles cu cealaltă parte contractantă asupra elementelor esențiale ale unui contract : marfa (cantitate, fel, calitate) ; termenul de livrare ; prețul ; termenul și mijloacele de plată.

Din această categorie de clauze fac parte următoarele :

Clauza privind părțile contractuale. Clauza dată reprezintă una necesară deoarece însăși identificarea părților contractante constituie o condiție de validitate a acelui contract, această clauză este esențială.

Sunt identificate două cazuri :

În cazul persoanelor juridice se vor menționa: denumirea, sediul și forma juridică.

Aceleași date privesc și reprezentanții parților contractuale.

În cazul persoanelor fizice se va preciza: nume, prenume, domiciliul acestora, etc.

Clauza privind obiectul contractului. Atunci cînd contractual are ca obiect o marfă este obligatory precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Avînd în vedere că una din particularitățile contractelor de comerț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare, părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară [ 25, p. 73 ].

În caz contrar, contractul va fi posibil să fie declarat nul din cauza lipsei unui element esențial.

Clauze referitoare la cantitatea și calitatea mărfii. Testarea calității revine debitorului obligației contractuale. Se are în vedere unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut determinarea cantitativă a mărfii, locul, momentul si modul de precizare a calității mărfii, documentul care atestă calitatea, locul de cântărire, documentul constatator al calității.

Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele de livrare. Părțile trebuie să indice în contract termenele de livrare a mărfii, adică sa fie indicată : data calendaristică sau perioada de timp cînd livrarea devine scadentă ; termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe, precizîndu-se, totodată, și termenul final al livrării. De asemenea, se pot stipula termenele intermediare și cele finale, precum și penalitățile aplicabile exportatorului pe fiecare zi în parte în caz de întârziere.

Clauza ce se referă la ambalarea și marcajul. Părțile trebuie să stipuleze o clauză din care să rezulte modul ambalajului, dacă acesta trece în proprietatea cumpărătorului, caz în care se va menționa prețul acestuia sau dacă rămîne proprietatea vînzătorului, caz în care se va menționa termenul de returnare a acestuia. Pentru marcaj se va determina conținutul acestuia și limba sau codul în care se face marcajul.

Clauze prin care se stabilesc obligația de livrare a mărfii și termenele de livrare. Depunerea mărfii către cumpărător fiind principala obligație a vînzătorului, este necesar ca în contract să se menționeze clauze precise cu privire la executarea acestei obligații, adică în principal termenul, alte clauze prin care se reglementează diferite aspecte ce privește livrarea mărfii (modalitățile de livrare, locul livrării, cheluielile de livrare, cine suportă riscurile livrării, momentul transmiterii dreptului de proprietate).

Clauza referitoare la preț. Prețul poate fi determinat sau determinabil și stabilit ca valoare totală sau pe unitate de produs.

Se vor fixa urmatoarele:

– modalitatea de plată și garantarea ei ;

– documentele și instrumentele de plată ;

– data și locul plății.

Clauza privind expediția, transportul, asigurarea mărfii, precum și preluarea ei -implica importante cheltuieli pe care părțile le pot distribui între ele. În mod corespunzător, se vor preciza condițiile de preluare a mărfii sau de refuz a cumpărătorului de a executa această obligație [ 24, p. 118 ].

Clauzele juridice în contractual de comerț internațional

Clauze privind răspunderea contractanților;

Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului;

Clauzele privind soluționarea litigiilor;

Alte clauze stipulate în contract.

Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare

Riscurile valutare constituie posibilitatea înregistrării de pierderi în operațiunile comerciale internaționale din cauza modificării cursului de schimb a monedei de plată față de moneda de referință (sau de calcul).

Clauzele asigurătorii se clasifică după mai multe criterii.

1. Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă:

a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variație a schimbului). În această categorie intră clauza aur,clauzele valutare (inclusiv clauzele de indexare monetară și de opțiune a locului de plată), clauza de opțiune a monedeiliberatorii etc.

b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare

(de regulă, de natură comercială). Acestea cuprind, mai ales,clauza de revizuire a prețului (de indexare nemonetară), de postcalculare a prețului, clauza ofertei concurente, a clientuluicelui mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive față de diferite măsuri de protecție a concurenței etc.

c) clauza de forță majoră. Prin această clauză părțile urmăresc evitarea consecințelor nefavorabile ale unor riscuri politice sau ale calamităților naturale.

2. Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor:

a) Clauzele de menținere a valorii, au un obiect restrâns (prestația monetară) și urmăresc menținerea acesteia – deci avalorii contractului – împotriva riscurilor valutare și nevalutare.Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menținere a valorii: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedeiliberatorii, clauza de revizuire a prețului și cea de postcalculare a prețului.

b) Clauzele de adaptare a contractelor privesc nu numai prestația monetară, ci și alte drepturi și obligații ale părților (privind cantitatea, calitatea, condițiile de livrare, de plată etc.).În această categorie intră, mai ales: clauza ofertei concurente, a clientului celui mai favorizat, de hardship, de prevenirea măsurilor de protecție a concurenței, de ajustare cantitativă și de forță majoră [ 26, p. 160 ].

3. Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcție de modul lor de a opera:

a) Clauze cu acțiune automată.Clauza își produce efectul prin ea însăși, în mod direct, fără să fie necesare noi negocieriîntre părți și nici intervenția arbitrului.

b) Clauze cu acțiune neautomată care implică renegocierea contractului.

1.5. Clauzele juridice în contractul de comerț internațional

În această categorie doctrina juridică a inclus clauzele care se referă la răspunderea contractanților, la legea aplicabilă contractului, la jurisdicția competentă să soluționeze litigiile între părți. Excluderea acestor clauze din conținutul contractului nu duce la nulitatea acestuia, dar poate determina anumite greutăți în stabilirea răspunderii părților în contract sau în determinarea legii aplicabile contractului etc.

Chiar și fără aceste clauze, contractul va fi valabil și va fi posibilă executarea obligațiilor contractuale ale părților fără bariere, însă, cu adevărat, există o mare necesitate în prezența acestora în contractul de comerț internațional, deoarece aceste clauze vor elucida responsabilitățile, despăgubirile și penalitățile în caz de neexecutare a îndeletnicirilor partenerilor contractanți; legea aplicabilă contractului, deoarece fiecare stat duce politica proprie ce ține de comerțul cu țările străine și este important de confirmat legislația fiscala concretă după care o sa se conducă contractanții. Acești factori au menirea de a garanta executarea obligațiilor și de a ușura căutarea ieșirilor de greutăți în caz dacă acestea apar [ 29, p. 248 ].

1.5.1. Clauza referitoare la răspunderea contractuală

Coform Codului Civil al Republicii Moldova art. 602 (Răspunderea pentru neexecutarea obligației), art. (1) : ”în cazul în care nu execută obligația, debitorul este ținut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedește că neexecutarea obligației nu-i este imputabilă”. Art. (2): ”Neexecutarea include orice încălcare a obligațiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă”. Art. (3): ”Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necrespunzătoare a obligației nu-l eliberează pe debitor de executarea obligației în natură, cu excepția cazurilor cînd, datorită unor circumstanțe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare” [ 2 ].

Art. 572 CCRM stipulează condițiile generale de executare a obligațiilor: (1) ” Temeiul executării rezidă în existența unei obligații”. (2) ” Obligația trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credință, la locul și în momentul stabilit”.

Obligația, poate fi definită ca un raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. În virtutea raportului obligațional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestații, iar debitorul este ținut să o execute.

În doctrina de specialitate, răspunderea contractuală se definește ca fiind îndatorirea debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat [ 6 ].

De reținut este faptul că răspunderea contractuală este consecința obligației generale de a avea răspundere pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane – cazul în care prejudiciul este pricinuit altei părți contractante și el este urmarea neexecutării contractuale, avem de a face cu o răspundere contractuală. Această răspundere are drept scop rectificarea pecuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului.

Răspunderea contractuală reprezintă consecința neexecutării obligațiilor contractuale — este vorba de orice modalitate a neexecutării acesteia: de la executare cu întârziere, neexecutare totală sau parțială și până la executarea vicioasă.

Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. În cazul în care, fără justificare, nu își îndeplinește această obligație, ea este responsabilă de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

În partea finală a oricărui contract comercial internațional este necesar să se înscrie clauze ferme privitoare la răspunderea părților contractante în situația în care își îndeplinesc necorespunzător sau nu-și îndeplinesc obligațiile asumate. [ 14, p. 31 ].

Răspunderea contractuală reprezintă acea despăgubire bănească rezultată din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației uneia dintre părțile contractante responsabile. După părerea mea, acest tip de clauză este foarte important și ar trebui inclus în orice contract de comerț internațional, deoarece ține de interesele părților la contract și oferă garanția că nimeni nu va rămîne în pierderi după încheierea raportului juridic, luînd în considerare diferențierea legislațiilor statelor de origine a subiecților la contranct.

Aceste clauze trebuie să conțină precizări ce se referă la sancțiunile aplicabile părților contracrante care nu-și execută obligațiile contractuale. Sancțiunile se prezintă sub formă de penalități și despăgubiri care sunt, de regulă, înscrise în cntract pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, prin care: nelivrarea totală sau parțială a mărfurilor ori a lucrărilor contracțiile (inclusiv a documentației tehnice și/sau prestarea asistenței tehnice); livrarea cu întîrziere sau cu defecțiuni de calitate a acestora – nerealizarea parametrilor tehnico-economici garantate; neefectuarea recepției în termenele convenite; netransmiterea la timp a specificațiilor tehnice necesare introducerii în fabricație a produselor contractate; plata cu întîrziere a incaso-urilor; netransmiterea în termenele convenite a scrisorilor de garanție bancară ori a altor documente sau instrumente de plată; nepreluarea la timp a mărfurilor, conform clauzelor contractuale (neangajarea de nave pe poziții de încărcare corelate cu termenele de livrare; nepunerea la dispoziție a mijloacelor de transport auto sau aeriene la termenele stabilite etc.); netransmiterea la timp util a tuturor documentelor însoțitoare ale mărfurilor, în condițiile convenite; neexecutarea la termen de către beneficiarul lucrărilor, după caz, a obligațiilor contractuale de punere la dispoziție a terenului, adocumentației tehnice, a avizelor și a altor aprobări legale, a mașinilor, utilajelor, energiei și utilităților necesare ori de asigurare a forței de muncă .

În acest sens, este evident că, pentru a fi prezentă răspunderea contractuală este necesar să fie întrunite patru condiții:

fapta ilicită, care constă în neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale pe care debitorul și le-a asumat prin contractul valabil încheiat cu creditorul;

existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului și prejudiciu;

culpa, greșeala sau vinovăția debitorului.

Fapta ilicită a debitorului – constituie neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligației. Drept consecință a unei asemenea conduite a debitorului, creditorul suportă un prejudiciu pe care debitorul este obligat să-l repare, plătind o sumă de bani, sau executînd o altă prestație cu titlu de despăgubiri [ 22, p. 181 ].

Fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor contractuale. Acest element reprezintă unul din cele mai importante în conceperea răspunderii contractuale, deoarece fără existența acestuia, este imposibilă judecarea. Acest element reprezintă neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligației contractuale. Din cauza unei asemenea situații, o parte contractantă suportă un prejudiciu pe care cealaltă parte este obligată să-l repare plătind o sumă stabilită de bani sau prin executarea uei alteia prestații cu titlu de despăgubiri.

Existența unui prejudiciu – Debitorul este obligat la plata de daune – interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întîrzierea executării acesteia. Însă, obligarea lui la despăgubirea creditorului este subordonată existenței unui prejudiciu, care să se fi produs în detrimentul creditorului.

Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiție necesară și esențială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparație, pentru că nu poate face dovadă unui interes. Prejudiciul poate fi de mai multe tipuri, în formă de sume bănești sau servicii. În existența unui prejudiciu, debitorul are să fie obligat sa plăteasca la daune – în interes de neexevutarea obligației sau pentru executarea acesteia cu întîrziere. Obligarea părții contractante care a săvîrșit fapta ilicită este obligată la despăgubirea celeilalte părți, acest fapt fiind subordonat existenșei unui prejudiciu, care a fost produs în detrimentul uneia din părți. Prejudiciul reprezintă elementul cel mai esențial în vederea răspunderii contractuale, poate fi numită o condiție esențială a acesteia, pentru că doar în existența prejudiciului este posibilă pretinderea la reparație pentru că face dovadă a unui interes.

Raport de cauzaliate între fapta ilicită și prejudiciu – Răspunderea debitorului este condiționată și de existența unui raport cauzal între fapta păgubitoare, concretizată în neexecutarea sau executarea defectuoasă a prestației de către debitor și prejudiciul suportat de creditor.

Răspunderea contractuală este angajată pentru fapta ilicită a unei părți contractante care cauzează alteia prejudiciu. Pentru a exista răspundere, trebuie să existe un raport de cauzalitate între aceste două elemente esențiale. Raportul cauzal între fapta ilicită (care constă în neexecutarea sau executarea necrespunzătoare a prestației) reprezintă temeiul existenței răspunderii contractuale care este angajată pentru fapta ilicită a unei dintre părțile contractante care a cauzat prejudiciu unei alte părți la contract.

Culpa debitorului – Neexecutarea, executare cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligației trebuie sa fie imputabilă debitorului, adică să se datoreze culpei sau relei lui credințe. Dacă debitorul nu a putut executa obligația datorită cazului fortuit sau de forță majoră, deci, unei cauze străine, el nu va fi obligat la despăgubiri [ 34 ].

Clauza care se referă la răspunderea contractuală este una foarte importantă pentru ca contractul de comerț internațional să fie considerat finisat. Aceste clauze reprizintă un tip de garanție contractuală pentru părțile contractante pentru a nu fi afectat în caz de săvîrșirea faptei prejudiciabile către una din părți. În contractele de comerț internațional de tip european acest tip de clauze este in permanență prezent, pentru ca părțile să se afle în afara oricărui risc de prejudiciu. Pentru a fi valabile, aceste clauze trebuie să conțină precizări concrete ce ține de sancțiunile aplicabile părților contractante care nu își execută obligațiile contractuale ca neexecutarea obligației, executarea cu întîrziere și executarea necorespunzătoare. Aceste sancțiuni sunt prezentate în formă de despăgubiri și penalități bănești.

Clauza referitoare la legea aplicabilă contractului

Legea aplicabilă este în mod firesc legată de orice tip de contract, pentru că doar aceasta poate să ofere contractului validitate și permite să producă efecte juridice acestui contract. Pentru contractul de comerț internațional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerțul internațional, stabilirea legii care conduce contractul revine părților contractante sau, după caz, instanței de judecată [ 27, p. 35 ].

Stabilirea dreptului aplicabil contractelor reprezintă una din problemele cele mai importante ce se ridica ori de câte ori se încearcă un demers juridic privitor la un contract de comerț internațional. Această problemă apare numai în cazul contractelor comerciale internaționale datorită elementelor de extraneitate, conținut de acesta ce face posibilă existența unui conflict de legi. Legea aplicabilă contractului guvernează condițiile de valabilitate ale contractului și efectele acestuia.

Conform acestui tip de clauză se desemnează sistemul de drept aplicabil contractului cu referire la aspectele de fond și efectele acestuia. Clauza prin care se realizează alegerea dreptului aplicabil (electio juris) se numește pactum de lege utenda. În situația în care părțile nu desemnează lex contractus, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicție competent pe baza normei conflictuale incidență în cazul dat.

Prin excepție, capacitatea părților va fi determinată întotdeauna de legea personală a acestora (lex patriae sau lex domicili sau legea nationala). Problema stabilirii sistemului de drept aplicabil contractului reprezintă o foarte mare importanță nu numai avînd în vedere guvernarea efectelor acesteia de lex contractus ci mai ales avînd în vedere faptul că în situația ivirii unui litigiu se ridică succesiv urmatoarele probleme :

la stabilirea țării și a instanței competente să soluționeze acest litigiu;

importanța față de faptul că judecătorul fiecarei țări va avea o interpretare proprie a efectelor contractului;

după determinarea instanței competente se ridică problema legii aplicabile litigiului: lex fori sau legea străină iar în cazul aplicării legii străine se pune problema regimului juridic acesteia, a aprobării legii străine și problema controlului corect aplicării legii străine;

după pronunțarea hotărîrii judecătorețti se pune problema recunoașterii efectelor acestuia în afara teritoriului țării în care a fost pronunțată recunoașterea condiționată și dreptul corect a aplicării a legii normal competente, chiar dacă aceasta este o lege străină de legea forului. [ 12, p. 89 ].

Pactum de lege utenda – convenție prin care părțile unui contract de comerț internațional desemnează, prin acordul lor de voință, legea competentă să guverneze acel contract.

Lex contractus – legea locului unde a fost încheiat contractul.

Această eventuală ”alegere” a dreptului, prin stabilirea legii care va guverna contractul cu titulul de lex causae, reprezintă o aplicare, pe planul dreptului internațional privat și a libertății contractuale – principiu general.

Această clauză, care desemnează sistemul de drept pe care organul de jurisdicție urmează să-l aplice în cazul ivirii unui litigiu, cu privire la aspectele de fond ale contractului, – este întilnită cel mai frecvent în procesul de înserare în contract a clauzelor. Clauza dată, materializează în contract înțelegerea părților cu privire la legea aplicabilă contractului. Sistemul dreptului aplicabil în contract se alege de către părțile contractante, la încheierea contractului dar se poate face și ulterior, în fața instanței de arbitraj sau judecatorești însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor.

Conform Legii RM Nr.24-XVI din 22 februarie 2008 „Cu privire la arbitrajul comercial internațional”:

Articolul 28. Dreptul aplicabil fondului litigiului

(1) Tribunalul arbitral soluționează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părțile le-au ales ca drept aplicabil fondului litigiului. Orice desemnare a legii sau a sistemului de drept al unui stat este interpretată, cu excepția unei stipulații contrare exprese, ca o referire la dreptul material al statului respectiv și nu la normele lui conflictuale.

(2) Dacă părțile nu au convenit asupra legii aplicabile fondului litigiului, tribunalul arbitral aplică legea stabilită de normele conflictuale pe care le consideră aplicabile în speță.

(3) Tribunalul arbitral judecă în echitate sau în calitate de mediator amiabil numai dacă părțile l-au autorizat expres în acest sens.

(4) În toate cazurile, tribunalul arbitral adoptă hotărîre în conformitate cu clauzele contractului, ținînd cont de uzanțele comerciale aplicabile tranzacției respective

Sistemul de drept aplicabil contractelor de comerț internațional este determinat fie prin voința părților ca modalitate particulară de stabilire, fie prin folosirea unor criterii generale de adaptare a unui contract în spațiul unor sisteme de drept [ 4 ].

Modalitatea părților contractante de a alege dreptul aplicabil contractului lor reprezintă o practică curentă cu rolul de a înlătura conflictele de legi. Părțile contractante au posibilitatea alegerii dreptului aplicabil contractului (lex causae) această posibilitate fiind recunoscută în majoritatea sistemelor de drept cu condiția ca la alegere să fie prevăzută expres în contract sau să rezulte neîndoielnic din conținutul acestuia sau din alte circumstanțe. Este posibil ca numai o parte din contract, ca numai anumite clauze ale acestuia să fie guvernate de legea aleasă de părti. Alegerea legii aplicabile contractului prin voința părților este considerată îndeplinind caracteristicile unei veritabile norme conflictuale subiective numită lex volunaris. Fundamentul posibilității alegerii legii contractului îl reprezintă principiul libertății de voință părților:

părțile decid încheierea contractului și clauzele acestuia prin urmare au aceeași libertate privind legea aplicabilă acestuia. Clauza prin care părțile aleg legea aplicabilă contractului se numește election juris. Prin dreptul sau legea aplicabilă contractului înțelegem întregul sistem de drept al unei țări respective normele dreptului material cu excluderea normelor conflictuale deoarece election juris rolul de a înlătura aplicabilitatea normelor conflictuale.

Există situații țn care părțile unui contract fac referire la un anumit sistem de drept sau la o anumită lege a unei țări pentru a preciza sau pentru a completa conținutul contractului, pentru a guverna anumite efecte sau toate efectele contractului [ 11, p. 190].

Datorită faptului că toate națiounile au legislații diferite, care sunt aplicate în mod diferit, întru încheierea unui contract de comerț internațional, este de dorit întețelegerea prealabilă a legislației conform căreia va fi aplicat contractul concret. În acest sens, alegerea dreptului aplicabil în contract de comerț internațional, reprezintă o clauză juridică foarte important pentru a evita problem în litigiile posibile pentru viitor. Părțile contractante au posibilitatea să aleagă legea aplicabilă în mod personal, cu acordul ambelor părți însă dacă nu au convenit acest fapt, sistemul dreptului se va stabili în instanța de judecată.

Clauza privind soluționarea litigiilor

Soluționarea litigiilor în materie comercială reprezintă o procedură specifică de soluționare a litigiilor în materie comercială, menită să asigure desfășurarea mai rapidă a litigiului, astfel încât perioada de timp în care insecuritatea juridică apasă asupra circuitului comercial să fie redusă cât mai mult.

În contractele de comerț internațional, mai ales în acelea de termen lung și mediu, părțile contractante inserează clauze de preîntîmpinare a litigiilor, prin care se prevede organizarea unor întîlniri periodice ale reprezentanților lor, cu scopul de a examina stadiul îndeplinirii obligațiilor reciproce, de a analiza eventualele dificultăți apărute și a lua măsurile ce se impun pentru executarea întocmai a contractului.

În cazul unui litigiu, părțile prevăd foarte frecvent obligația lor de a încerca soluționarea acestuia pe cale amiabilă. În procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte.

În sensul în care litigiul nu este posibil de a fi soluțiunot pe cale amiabilă, părțile contractante decid uneori ca soluționarea să se facă prin mijloace nejurisdicționale, alternative celor jurisdicționale, cunoscute sub denumirea lor anglo-saxonaă de ”alternative dispute resolution” (soluționarea alternativă a litigiilor). În categoria dată de mijloace de soluționare cu caracter facultativ, se include de obicei – concilierea și medierea. O asemenea modalitate de soluționare se poate pune în funcțiune, părțile contractante include în contract clauza corespunzătoare, cel mai frecvent trimiterea la regulile de procedură ale unei instituții specializate sau reglementările uniforme în materie [ 15, p. 57 ].

În același timp,părțile contractante ar trebui să prevadă în contract o clauză de jurisdicție care este fie în favoarea instanțelor judecătorești naționale sau străine, fie a unui tribul arbitrar în acest caz clauza de jurisdicție preluînd forma clauzei de arbitraj. Arbitrajul reprezintă practica curentă pe plan mondial și este tot mai des întiîlnită în practica participanților din Republica Moldova la comerțul internațional.

În mod obișnuit, în contractele de comerț internaționa părțile cntractante inserează o clauză de arbitraj, prin care se exprimă dorința comună a părților (negotium juris) ca un eventual litigiu ce ar putea apărea în legătură cu executarea contractului, să fie soluționat pe calea arbitrajului, în cuprinsul clauzei de arbitraj părțile stabilesc felul arbitrajului (instituționalizat sau ad-hoc), puterile conferite arbitrajului de a soluționa litigiul și alte elemente necesare pentru soluționarea litigiului [ 17, p. 78 ].

Clauza de arbitraj, care este numită și clauză compromisorie, reprezintă cea prin care se întruchipează convenția de arbitraj, ca acord de voință a părților contractante prin care acestea convin să soluționeze un eventual litigiu între ele pe calea arbitrajului, înlăturînd, astfel, competență de drept comun a instanțelor de judecată.

În cadrul acestor clauze de arbitraj, părțile convin felul arbitrajului, puterile conferite arbitrului de a soluționa litigiul (în drept strict sau echitate) și multe alte elemente necesare pentru soluționarea litigiului de către arbitru.

Arbitrajul comercial internațional este o jurisdicție pentru soluționarea litigiilor comerciale internaționale arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea și persoane de drept public acționând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) și a cărui competență izvorăște din voința părților litigante sau (în cazuri excepționale) din convenții internaționale, desfășurată pe baza unei proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie pentru aceste părți.

Conform Legii RM Nr.24-XVI din 22 februarie 2008 „Cu privire la arbitrajul comercial internațional”:

Articolul I Domeniul aplicabil

(2) Arbitrajul se consideră internațional dacă:

a) părțile unei convenții de arbitraj își au, la momentul încheierii acesteia, locul de afaceri în diferite state;

b) în afara teritoriului statului în care părțile își au locul de afaceri este situat:

– locul arbitrajului prevăzut în convenția de arbitraj sau determinat în conformitate cu ea;

– locul în care urmează să fie executată o parte substanțială a obligațiilor din raporturile comerciale sau locul cu care obiectul litigiului are legătura cea mai strînsă;

c) părțile au convenit în mod expres ca obiectul convenției de arbitraj să aibă legătură cu cel puțin 2 state.

(3) În sensul alin.(2):

a) dacă o parte a convenției de arbitraj are mai multe locuri de afaceri, se va considera loc de afaceri cel care are o relație mai strînsă cu convenția de arbitraj;

b) dacă o parte nu are loc de afaceri, se consideră loc de afaceri domiciliul sau reședința părții.

(4) Prin acord al părților, se remit spre soluționare în arbitraj comercial internațional:

a) litigiile care decurg din raporturi contractuale civile și din alte raporturi juridice izvorîte din executarea contractelor comerciale internaționale și din alte relații economice internaționale, dacă sediul a cel puțin unei părți se află în afara Republicii Moldova;

b) litigiile apărute între întreprinderi cu investiții străine și asociații, organizații internaționale fondate pe teritoriul Republicii Moldova, litigiile dintre participanții lor, precum și litigiile dintre aceștia și alte subiecte de drept ale Republicii Moldova.

(5) Prezenta lege nu afectează prevederile unei alte legi a Republicii Moldova în a cărei virtute anumite litigii nu pot fi remise arbitrajului sau pot fi remise numai în conformitate cu alte prevederi decît cele din prezenta lege [ 4 ].

În ultimii ani activitatea de comerț (export/import) a sporit considerabil în complexitate și în importanță. Toate statele, indiferent de potențialul său economic, nu poate să producă tot ceea ce îi este necesar, precum și să consume singur tot ceea în ce este în stare să producă. Toate statele lumii au nevoie de circuit de produse și servicii pentru a fi posibilă dezvoltarea în toate domeniile a acestora.

Dreptul comerțului internațional devine o materie juridică tot mai vastă, normele caruia se situează la limita dintre sistemele de drept naționale și internațional. Datorită specificului său, dreptul comerțului internațional reprezintă o ramură de studiu, care se impune ca o necesitate teoretică și mai ales practică. Agenții economici din Republica Moldova au devenit participanți foarte activi în comerțul mondial, mai ales după ce a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană la 27 iunie 2014, fapt care a deschis piață nouă pentru țara noastră ce i-a dat posibilitate să se extindă în mai mare măsură. Datorită acestui fapt, în următorii ani, se așteaptă o creștere majora a index-urilor pe plan economic a Republicii Moldova.

Dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale a infuențat în mod direct activitatea și tehnica propriu-zisă de încheiere și derulare a contractelor externe. Contractul de comerț internațional constituie principalul instrument juridic de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor pe plan internațional. În instituirea unui comerț internațional demn, este nevoie și de inserarea prealabilă a diverselor clauze în contract, fapt care va determina continuitatea și modul în care se vor duce tratativele [ 10 ].

Clauzele juridice în contractul de comerț internțional nu reprezintă unele imperative, însă prezența acestora în contract va ușura executarea obligațiilor și va asigura părțile de la orice probleme imprevizibile care pot apărea în viitor.

După părerea mea, aceste clauze sunt foarte importante în execrcitarea obligațiilor contractuale pentru că reprezintă garante de la riscurile eventuale. Datorită faptului că părțile singure aleg dreptul aplicabil, modul de soluționare a litigiilor și circumstanțele răspunderii contractuale, acestea sunt mai sigure în partea contractantă și se atașează mai responsabil față de obligațiile contrtactuale.

Analiza practică privind clauzele juridice în contractele comerciale internaționale

2.1.Cercetarea practică cu privire la contractul de comerț internațional

Contractele de comerț internațional constituie instituția centrală a dreptului comerțului internațional, ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț exterior și cooperare economică internațională.

Contractul comercial internațional este principalul instrument juridic de realizare a schimburilor economice și comerciale internaționale. Contractul comercial internațional este acordul de voință realizat între doi sau mai mulți subiecți ai dreptului comerțului internațional din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerț internațional. El constituie unicul instrument, care dă naștere la raporturi juridice comerciale bilaterale între partenerii de afaceri.Sfera contractului de comerț internațional cuprinde orice contract comercial convenit în raport cu străinătatea. Astfel putem menționa: contractul comercial de vânzare-cumpărare internațională, contractul de mandat comercial internațional, contractul de transport internațional de mărfuri și de persoane, contractul internațional de asigurare etc [ 16, p. 157 ].

Activitatea de comerț exterior privind schimburile sau prestările de lucrări și servicii se concretizează sub forma unui contract comercial internațional, care generează raporturi juridice între parteneri din țări diferite. Așadar, armătura juridică a oricărei tranzacții internaționale o constituie contractul, care poate fi definit ca fiind un act juridic încheiat prin acordul de voință a două sau mai multe persoane cu scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

În termenii cei mai simpli, un contract de comerț internațional reprezintă un acord încheiat între două sau mai multe părți pentru a realiza o afacere cu caracter de internaționalitate.

Contractele comerciale internaționale consctituie o formă a contractelor comerciale și, ca atare, întocmai ca acestea din urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, față de care se deosebesc însă prin anumite particularități, generate de natura lor comercială.

Specificul contractului de comerț internațional sunt două elemente comercialitatea și internaționalitatea. Aceste două elemente trebuie să existe concomitent, din cauza că lipsa unuia din ele face ca acest contract să se claseze în sfera contractelor civile sau comerciale, care sunt supuse sub incidența legislației naționale [ 118, p. 56 ].

Contractele comerciale internaționale se disting față de contractele comerciale (interne) prin anumite particularități, generate mai ales, de caracterul lor de internaționalitate. Sintetizînd particularitățile contractelor comerciale internaționale, definim aceste contracte ca fiind acordurile de voință încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerțului internațional, care îndeplinesc condiții de comercialitate și internaționalitate și care au ca scop nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerț internațional.

Conținutul contractului de comerț internațional

Conținutul contractului de comerț internațional îl alcătuiesc totalitatea prevederilor lui ce stabilesc drepturile și obligațiile părților contractante și sunt materializate în clauze contractuale.

Sintagma „conținutul contractului de comerț internațional” desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor la care dă naștere voința contractanților, materializată într-un contract dat, convenit între participanții la comerțul internațional. Conținutul contractului se exprimă prin clause, care pot fi atât clauze de drept comun cât și clauze specifice, determinate de particularitățile caracteristice acestui contract.

Pentru a determina conținutul contractului, în material afacerilor comerciale internaționale se utilizează clauze care, fie că sunt necesare în dreptul intern, fie că impun alte soluții decît în dreptul intern.

Prima prevedere specifică contractelor de comerț internațional este pactum de lege utenda, adică acea prevedere prin care părțile aleg norma ce va guverna raporturile lor juridice. A doua prevedere, se referă la modul de soluționare a litigiilor pe calea arbitrajului, ce constituie, în fapt, un alt contract sub forma clauzei compromisorie [ 19, p. 97 ].

Un tip de contracte au menirea de menținere valorii contractului față de instabilitățile pieții internaționale. Acestea se exprimă sub forma de clauze de indexare ori de revizuire a prețului, clauze valutare sau de variație a schimbului. Alte clauze se referă la adaptarea sau readaptarea contractelor pe termen lung, la noile circumstanțe, imprevizibile la momentul încheierii contractelor, ămprejurări care, de drept comun, ar duce la desființarea contractului; dar – în temeiul finalității contractelor și ținînd seama de interesele ce se pot afla amenințate în cazul unor contracte complexe și de lungă durată, afectînd uneori economia mai multor țări – practica a căutat soluții care să salveze relațiile contractual, printr-o restabilire a echilibrului contractual și a prestațiilor părților contractante. De asemenea, sunt și clauze care se referă la raportul dintre părțile contractante și terți [ 21, p. 84 ].

În contractele comerciale internaționale principiul libertății convențiilor are valențe juridice suplimentare față de dreptul comun, părțile putînd include în contractual lor cele mai diverse clauze. Doctrina juridică a remarcat pe bună dreptate, că multitudinea de stipulații contractuale, susceptibile de a fi incluse în conținutul unui astfel de contract, nu trebuie privită ca un conglomerate incoherent în cadrul căruia nu există o ordine prestabilită, bazată pe o ierarhizare valorică a lor în funcție de importanța și chiar existența raportului juridic obligațional dat.

Generalități cu privire la contract de vânzare – cumpărare internațională

Noțiunea și caracteristicile contractului de vânzare-cumpărare internațională

Contractul de vânzare-cumpărare inernațională constituie o specie a contractului de vânzare-cumpărare comercială, care se particularizează în mod esențial prin faptul că, în cuprinsul său, există un element de extraneitate specific.

Acest element de extraneitate produce efecte la nivelul tuturor sau al majoritășii elementelor contractului de vânzare-cumpărare comercială internațională, făcînd ca acest contract să capătă o fizionoie juridică și economică specific [ 9 ].

Contractul de vânzare coercială internațională constituie, la rîndul său o instituție juridică extrem de complexă, dupusă unor reglementări internaționale diferite și în lipsa sau în completarea acestora prevederile interne din diferite sisteme de drept naționale, care cnstituie le causae în materie.

Principala reglementare internațională în materie o constituie Convenția Națiunilor Unite asupra ontractelor de vânzare internațională de mărfuri, elaborată sub auspiciile UNICITRAL și adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980 ca act final al Cnvenției Națiunilor Unite, organizată cu acest scop, potrivit cu rezoluția cu nr. 33/93 din 16 dec. 1978 a Adunării Generale ONU.

Contratul de vînzare internațională de mărfuri are caracteristici juridice comune fiind:

Un contract sinalagmatic, bilateral;

Un contract cu titlu oneros,

Un contract comutativ.

Așadar, contractul de vânzare – cumpăre internațională întrunește caracteristici din dreptul comun, dă naștere unor obligații reciproce, care urmăresc interese patrimoniale, întinderea drepturilor și obligațiilor vînzătorului și cumpărătorului sunt cunoscute din momentul î care s-a perfectat acordul de voință.

Contractul de vânzare-cumpărare internaționale are totodată caracteristici jurdice specifice, rezultând dni operațiunile de comerț exterior pe care le facilitează. Astfel, la caracteristicile din dreptul comun se adaugă caracterul comercial și caracterul internațional.

Contractul de vînzare-cumpărare de mărfuri este un contract care comportă caracteristici specifice, deoaree privește operațiuni comerciale internaționale în sensul că ele se derulează între comercianți-persoane fizice sau societăți comerciale, care țin de state diferite, marfa vîndută poate face obiectul unui transport din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat; actele care constituie oferta sau acceptarea pot fi îndeplinite pe teritorii diferite, predarea lucrului vândut urmînd să se facă pe teritoriul altui stat [ 10 ] .

Părțile

Vânzător – partea care se obliga sa transmita celeilalte parti dreptul de proprietate asu- pra unui bun sau a unui alt drept in schimbul pretului.

Cumpărător – partea care primeste dreptul de proprietate asupra unui bun sau a unui alt drept.

Obligațiile vânzătorului

Obligațiile vânzătorului sunt: predarea mărfuriloe, transmiterea proprietății și remiterea documentelor referitoare la marfă.

Predarea mărfii

Noțiunea de ”marfă” nu este definită de Convenție, dar din întreg spiritul Convenției rezultă că obiectul său de reglementare îl constituie vânzările de bunuri mobile corporale. În cazul în care contractul are ca obiect predarea unui bun individual determinat, vînzătorul trebuie să predea lucrul în starea în care se găsea cînd s-a încheiat contractul, rămînînd responsabil pentru deteriorările intervenite altfel decît ca urmare a cazului fortuit sau a forței majore.

Vînzarea poate avea ca obiect nu numai un bun cert și determinat, ci și un bun determinat prin caractere generice, bun determinat prin cantitate, fel și calitate. Pentru astfel de vînzări, transmiterea riscurilor se produce în momentul individualizării bunurilor prin cântărire, măsurare, numărare, independent de efectuarea predării. Pentru a se transmite riscurile, individualizarea, în afară de convinția contrară a părților, trebuie făcută contradictoriu, adică în prezența cumpărătorului sau a unui mandat al acestuia [ 7 ]

Locul predării

De remarcat este faptul că, dacă în comerțul internațional, de regulă, locul livrării coincide cu cel în care marfa vândută este și individualizată, potrivit reglementărilor din Condițiile generale de livrare, locul individualizării coincide cu cel al livrării numai la operațiile făcute cu mijloace de transport auto ale cumpărătorului, pe apă, cu avionul sau prin poștă. Așadar, locul livrării și deci, al transmiterii riscuriloe ”coincide, de obicei, cu cel unde mărfurile scapă efectiv de sub controlul direct al vânzătorului”.

Convenția reitereaă aspectul referitor la înțelegerea dintre părți cu privire la locul predării mărfii. În lipsa acestei înțelegeri, Convenția formulează trei reguli:

• Cînd contractul de vînzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului transport pentru a le transmite cumpărătorului.

• Cîn în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul de referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs și cînd, în momentul încheierii contractului, părțile știau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului la acel loc

• În celelalte cazuri, punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care vînzătorul avea sediul la momentul încheierii contractului.

Data predării mărfurilor

Momentul cînd vînzătorul este obligat să predea mărfurile este reglementat în art. 33 din Convenție, care stabilește două momente alternative:

• Dacă o dată este fixată prin contract sau determinată prin referire a contractm acea dată.

• Dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, în orice moment în cursu acestei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă alegerea datei revine cumpărătorului [ 7 ].

În majoritatea cazurilor părțile desemnează ele însele în contract partea căreia îi revine dreptul de a fixa data exactă a lvrării în cadrul perioadei stabilite, prevederile Convenției aplicându-se, astfel, numai în lipsa unei asemenea manifestări de voință.

Potrivit tetului, dreptul de a stabili data exactă a predării în cadrul perioadei de timp stabilite, aparține de regula vînzătorului. Convenția făcînd aplicarea principiului conform căruia, în caz de îndoială, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Prin excepție, alegerea datei predării în cadrul perioadei contractuale revine cumpărătorului dacă acest lucru rezultă din ”împrejurări”. O asemenea situașie poate exista atunci când părțile au ales drept condiție a livrării o regulă Incoterms în temeiul căreia transportul mărfii cade în obligația cumpărărtorului sau cînd asemenea obligație rezultă din uzuanțe ori obișnuințe, iar cumpărătorul ae nevoie de un timp pentru a organiza transportul, a asigura spațiile de depozitare.

Obligația de remitere a documentelor

Reglementarea obligației de remitere a documentelor se explică prin legătura directă care există, în majoritatea cazurilor, între remiterea documentelor și predarea mărfurilor.

Privind remiterea documentelor, Convenția nu enumără documentele pe care vânzătorul trebuie să le remită, fat fiind imensa varietate a situațiilor ce există în practică.

Potrivit uzuanțelor, vânzătorul trebuie să remită atât documentele care atestă titlul vânzîtorului asupra mărfurilor (conosament, certificate de deposit, warrant etc.) cît și alte documente prevăzute de contract precum polița de asigurare, facturile comerciale, certificatele de origine, atestatele de cantitate sau calitate, documentele vamale, licențele de export sau import etc.

Aceste documente trebuie remise cumpărătorului la momentul, în locul și în forma prevăzută de contractr. În lipsă de prevedere contractual, remiterea se face potrivit uzuanțelor, la data și locul precum și în forma care să permit, cumpărătorului de a intra în posesia mărfurilor și de a-și exercita drepturile asupra acestora [ 20 , p. 224 ].

Obligația de a asigura conformitatea mărfii

În cazul în care bunul predate nu este conform cu cel contractat, cumpărătorul poate, fie să rezilieze contractual, fie să ceară înlocuirea bunului cu unul conform, refuzul său de preluare având un character retroactive (ca și cum marfa nu a fost predată). În cazul în care cumpărătorul nu recurg la nici una din aceste două posibilități și accept bunul neconform, riscurile s-au transmis cumpărătorului în momentul predării, independent de lipsa de conformitate.; într-o astfel de situație, se produce și o modificare tacită a contractului, de adaptare a acestuia la parametrii bunului efectiv predat.

Obligația de asigurare a unei conformități juridice

Mărfurile trebuie să fie livrate libere de orice drepturi sau pretenție din partea unui terț. De asemenea, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau orice pretenție a unui terț întemeiată pe proprietatea industrial sau altă proprietate intelectuală. Prin urmare, în cazul revendicărilor unui terț acestea vor fi judecate în conformitate cu dreptul intern aplicabil, Convenția reglementează raporturile dintre vânzător și cumpărător, obligându-l pe cel dintâi să garanteze pe cel de-al doilea față de orice drept sau pretenție.

Drepturile sau pretențiile unei terțe personae sunt doar cele care constau într-un drept real sau pretenție la un drept real asupra mărfii, ca un drept de proprietate sau garanție reală.

Obligația de transmitere a proprietății către cumpărător

Convenția de la Viena prevede în art. 30 ca obligații ale vânzătorului:”….predarea mărfurilor, să transfere proprietatea acestora, și dacă este cazul să remită documentele referitoare la marfă”- însă evită reglementarea efectelor reale ale vânzării. De altfel, Convenția de la Viena prevede imlicit că nu reglementează efectele pe care contractual poate să le aibă asupra proprietății mărufrilor vândute.

Sancțiuni privind vânzătorul ce contravene obligațiilor ce-i revin

În această privință, trebuie avut în vedere următoarele considerente:

• O contravenție la contract poate fi esențială sau neesențială; este esențială acea contravenție care cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care privează substanțial de ceea ce era în drept să aștepte de la contract; celelalte contravenții sunt neesențiale;

• O declarație de rezolvire a unui contract nu are effect decât dacă este făcută prin notificare de către cealaltă parte;

• Executarea în natură a obligației nu poate fi dispusă de către instanță decât dacă aceasta o poate face în temeiul dreptului ei național pentru contrcte de vânzare – cumpărare similar;

• În sfârșit, cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligației sale.

Obligațiile cumpărătorului

Fiind un contract bilateral, contractual de vânzare-cumpărare internațională dă naștere la obligații și în sarcina cumpărătorului. Convenția enunțp cele două principale obligații ale cumpărărtorului, și anume:de plată a prețului și de preluare a mărfii.

Plata prețului

Prețul vânzării trebuie stability de către ambele părți în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare. Prețul în contractele de vânzare – cumpărare internațională prezintă specificul său. Astfel, ca regula general, se poate afirma că prețurile mondiale se formează pe piața caracteristică, unde are loc cel mai mare volum de tranzacții de export – import și unde plățile se efectuează, de obicei, în valută convertibilă [ 20, p. 236 ].

În vînzarea internațională, mărfurile au în afară de valoarea inițială și o valoare internațională, determinată la nivelul productivității muncii pe plan mondial. Deci prețul mondial nu se formează după valoarea produsului dintr-o țară, ci are la bază o medie internațională.

Locul plății

Plata prețului se face la locul determinat de părți în contract. În absența unei înțelegeri a părților, prețul trebuie plătit în locul unde se predă lucrul vândut.

În cazul în care cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul într-un loc deosebit, el trebuie plătit vânzătorului:

• La sediul acestuia; sau

• Dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul remiterii,

Preluarea mărfii

Pe lîngă obligația de a plăti prețul, cumpărătorul are obligația de a lua în primire lucrul vândut. Această obligație este corelată cu obligația vînzătorului de a preda lucrul vândut. În primul rind, cumpărătorul va fi obligat să îndeplinească ”orice act care se poate aștepta din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea.”

A doua parte a obligației cumpărătorului constă în preluarea mărfurilor. Acest aspect al obligației de a prelua mărfurile are o semnificație deosebită, atunci când contractual dispune că predarea să se efectueze prin punerea mărfurilor șa dispoziția cumpărătorului într-un loc deosebit sau într-un loc în care vânzătorul își are sediul [ 22, p. 340 ].

Clauzele în contractul de comerț internațional

Contractul de comerț internațional prezentat cuprinde un șir de clauze ca:

1. Obiectul și suma totală a contractului

2. Suma contractului

3. Condițiile de plată

4. Termenul și condițiile livrării

5. Livrare și acceptare

6. Ambalare și marcaj

7. Pretenții

8. Forța Majoră

9. Arbitraj

1) Clauza cu privire la obiectul contractului

1.1. Vînzătorul vinde, dar Cumpărătorul cumpără produse direct de la producător Duzce Turkey.

În sens juridic este reprezentat de ansamblul obligațiilor pe care și le asumă părțile prin acordul de voință. În sens practic reprezintă marfa ce se transferă din proprietatea vînzătorului in cea a cumpărătorului și care trebuie determinată cantitativ calitativ, din punct de vedere al ambalajului și marcajului [ 23, p. 59 ].

Atunci cînd contractul are ca obiect o marfă este obligatoriu precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Avînd în vedere că una din particularitățile contractelor de comerț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare, părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară.

Obiectul poate fi determinat la momentul încheierii contractului sau determinabil în viitor.

În speța analizată, conform clauzei înscrise în contract, obiectul contractului de vânzare-cumpărare internațională reprezintă producția procurată direct de la producătorul din Duzke, Turcia.

2) Clauza cu privire la preț

Părțile determină prin contractul lor ca valoare totală, dar și pe unitate de produs, prețul poate fi determinat sau determinabil.

În contractul de vînzare-cumpărare internațională în clauză este indicat următoarele:

2.1. Suma pentru produce se stabilesc în EURO fără a se lua în considerare cheltuielile pentru transport și asigurări.

2.2. Asortimentul, cantitatea, suma pentru produse sunt indicate în cheltuielile pentru fiecare livrare, care este o parte integrantă a contractului dat.

Prețul va fi stabilit în EURO, iar prețul pentru fiecare partidă de mărfuri, unde se vor indica calitatea, cantitatea și suma totală, vor fi indicate în facturile pentru aceste partide de mărfuri.

Denumită și clauza de monede multiple, se caracterizează prin faptul că părțile exprimă prețul convenit în două sau mai multe monede de plata avînd în vedere paritatea dintre acestea în momentul încheierii contractului, iar la scadența creditorul (sau debitorul) are dreptul să aleagă una din monedele de plată stabilite de părți și să pretindă debitorului să-i facă plata în moneda aleasă [ 28, p. 93 ].

În principiu, clauza de opțiune a monedei de plată are ca rezultat menținerea valorii contractului deoarece la scadență creditorul (sau debitorul, după caz) poate să opteze pentru moneda al cărei curs s-a menținut cât mai aproape de cel din momentul contractării.

Dar această clauză dobândește uneori caracter speculativ, (putând avea ca rezultat un plus de valoare datorat de debitor sau invers) și în funcție de conținutul său, plaseaza riscul valutar în sarcina debitorului (cînd opțiunea aparține creditorului) sau în sarcina creditorului (cînd opțțiunea aparține debitorului).

3) Condițiile de plată

3.1 Plata pentru producție o să fie efectuată în condițiile amînării de plată de pînă la 120 zile de la data facturii.

Părțile au convenit în cadrul contractului de vânzare – cumpărare internațională, că plata pentru producție va fi parțială și se va efectua în decursul la 120 de zile de la data preluării facturii.

4) Termenul și condițiile livrării

4.1. Data livrării partidei de produse se consideră data încărcării camioanelor în Duzce.

4.2.Marfa se livrează în containere de ambalare și pe paddoane.

Părțile trebuie să stipuleze în contract termenele de livrare a mărfii, ceea ce înseamnă să se indice: a) data calendaristică sau perioada de timp cînd livrarea devine scadentă; b) termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe, precizîndu-se, totodată, și termenul final al livrării.

În contract este necesar să se precizeze condițiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare, indicîndu-se, în același timp documentele prin care se atestă livrarea și data cînd a fost efectuată.

Părțile contractante au îndatorirea să includă în contract răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor stipulate ăn contract pentru livrarea mărfii [ 22, p. 346 ].

5) Livrare și acceptare

5.1 Vînzătorul este obligat de a însoți fiecare partidă de marfă cu următoarele documente:

– Factura (1 original și 3 copii)

– Document de transport (3 exemplare)

-Foaie de ambalare (3 exempl.) – cu indicarea greutății , volumului, cantității locurilor mărfii livrate.

-Form A

-Cmr

5.2 Marfa se consideră predată de către Vînzător și primită de către Cumpărător după calitate – conform certificatul calității, după cantitate – conform numărului de loc și greutate, indicate în documente.

Părțile trebuie să precizeze modul de destinație a cheltuielilor de transport fie stipulînd clauza distinctă în acest sens, fie trimitînd la o uzanță standardizată ce rezolvă o atare problemă.

Contractul trebuie să prevadă o astfel de clauză care să clarifice diferitele aspecte legate de îndeplinirea de către compărător a obligației de preluare a mărfii și o clauză ce să stabilească condițiile în prezența cărora cumpărătorul poate refuza executarea acestei obligații.

6) Ambalare și marcaj

6.1. Ambalarea mărfii livrate trebuie să păstreze marfa în timpul transportării lui luînd în considerare încărcării și descărcării și tratamentului adecvat.

6.2. Fiecare ambalaj trebuie să conțină marcaj, care conține informația despre marfă, simplă pentru ambalarea de export a producătorului.

Părțile trebuie să stipuleze în contract clauze privind felul ambalajului și dacă ramâne în proprietatea vânzătorului sau va trece în proprietatea cumpărătorului.

Contractul trebuie să indice prețu ambalajului, în specal în caul în care acesta va trece în priprietatea cumpărătorului. Părțile includ și clauze privind măsurile de protecție, cînd marfaa se livrează neambalată.

Marcarea ambalajului are, de asemenea, importanță, impunîndu-se să se indice conținutul marcajului și limba sau codul folosit, așa încât să fie perceput ușor de către destinatar. În privința limbii se poate stipula oligația traducerii în limba țării de destinație.

7) Forță Majoră

8.1. În cazul dacă una dintre părți nu își poate executa obligațiile în conformitate cu contractul dat, integru sau parțial, din cauzele: incendiu, război sau operațiuni militare, blocada, interzicerea importului/exportului, termenul executării obligațiilor părților trebuie să fie stabilite în conformitate cu aceste ciscumstanțe.

8.2 Dacă circumstanțele enumerate au loc mai mult de 30 de zile, fiecare din părți are dreptul la refuz de a executa obligațiile contractuale pentru viitor, și nici una din părți n-are dreptul la despăgubiri. Partea, pentru care a devenit imposibiliă executarea obligațiilor, este datoare de a notifica cealaltă parte în scris despre acest fapt nu mai tîrziu decât peste 5 zile după începutul lor.

8.3. Certificatele, prezentate de către autoritățile responsabile reprezintă un temei deajuns pentru demonstrarea existenței de astfel de cirmustanțe.

Prin includerea clauzelor de forță majoră în contractele de comerț internațional, părțile își propun să prevină dificultățile ce decurg din concepțiile legislative diferite în materie, consacrate în sistemele lor juridice naționale. De asemenea, în pofida varietății formelor în care aceste clauze apar redactate, se remarcă, totuși, tendința de a atenua, pe cale convențională, cerința imprevizibilității și a invincibilității, de a înlocui efectul extinctiv al împrejurării de forță majoră cu acela suspensiv, de a organiza procedura renegocierii contractului, după un anumit interval de timp de la momentul survenirii evenimentului exonerator de răspunder.

Pentru reglementarea, prin contract, a aspectelor legate de exonerarea de răspundere a debitorului, în situația neexecutării obligației ce-i revine, partenerii de afaceri pot să folosească unul din următoarele sisteme:

a) Forța majoră să fie menționată ca atare, fără ca părțile să o definească. În această ipoteză, tribunalele arbitrale vor prefera să se raporteze, pentru determinarea înțelesului noțiunii de forță majoră, la principiile generale de drept, în timp ce instanțele judecătorești vor lua în considerare dispozițiile corespunzătoare ale lex contractus.

b) Părțile să definească noțiunea de forță majoră sau, cel puțin, să indice, limitative ori nu, care sunt împrejurările care constituie, în intenția lor, cazuri de forță majoră.

Definiția să fie însoțită de precizarea efectelor survenirii evenimentului exonerator de răspundere asupra executării obligațiilor contractuale. Din grija de a face mai supple condițiile clasice ale forței majore, părțile omit uneori, în cuprinsul definiției, unul sau altul dintre criteriile împrejurării elisive de răspundere. În scopul prevenirii dificultăților de interpretare este, totuși, util ca atenuarea criteriilor tradiționale ale forței majore să se realizeze prin referința la aceste exigențe. Enumerarea împrejurărilor care îl absolvă de răspundere pe debitor poate să arate care este natura circumstanțelor avute în vedere de către părți, fără să conțină însă repere suficiente pentru stabilirea caracteristicilor ce s-au urmărit a fi relevate.

c) Totuși, sistemul optim rămâne, credem, acela al definirii noțiunii, urmată de o enumerare care să nu fie limitativă.

8) Arbitraj

9.1 Toate neînțelegerile, apaărute în legătura la acest contract vor fi rezolvate cu acordul ambelor părți. În cazul în care, părțile nu vr ajunge la numitor comun, neînțelegerile vor fi rezolvate în Judecătoria de Arbitraj din Chișinău.

Arbitrajul comercial internațional este o jurisdicție ptr. soluționarea litigiilor comerciale internaționale arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea și persoane de drept public acționând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) și a cărui competență izvorăște din voința părților litigante sau (în cazuri excepționale) din convenții internaționale, desfășurată pe baza unei proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie ptr. aceste părți.

Elementele esențiale ale acestei instituții juridice sunt:

a) Arbitrajul comercial internațional este o jurisdicție, o formă de justiție, deoarece arbitrii au competența de a judeca (de a arbitra), de a aplica legea la o situație de fapt litigioasă concretă.Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esențial cu instanțele judecătorești, dar se deosebește de alte instituții juridice apropiate, precum concilierea și medierea.

b) Arbitrajul comercial internațional este o modalitate de soluționare a litigiilor comerciale internaționale.

Caracterul internațional al litigiilor nu se confundă cu calificarea drept național sau străin a arbitrajului chemat să soluționeze asemenea litigii. De asemenea, acest caracter al litigiilor nu intră în contradicție cu caracterul național al majorității instituțiilor de arbitraj învestite cu soluționarea unor asemenea litigii, inclusiv al Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (prescurtat, C.A.B).

c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă asupra unor drepturi de care părțile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate face tranzacție.

d) Arbitrajul comercial internațional soluționează, de principiu, diferendele apărute între persoane de drept privat. Acest arbitraj este competent să soluționeze și litigiile dintre persoane de drept privat și persoane de drept public acționând de jure gestionis (litigiile mixte sau semiinternaționale).

e) Jurisdicția arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluționeze litigiul, cu instituția de arbitraj (așa cum este C.A.B.) care organizează și administrează arbitrajul.

f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite cu autoritate publică. Arbitrii nu au calitatea de funcționari publici, așa cum sunt judecătorii.

g) Competență tribunalului arbitral de a soluționa litigiile își are izvorul în voința părților litigante, exprimată prin convenția de arbitraj.În cazuri excepționale, temeiul competenței arbitrilor îl constituie prevederile unei convenții internaționale .

h) Arbitrajul comercial internațional se desfășoară pe baza unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun aplicabil instanțelor judecătorești.

i) Procedura arbitrală ia sfârșit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă și obligatorie ptr. părțile litigante [ 4 ].

Arbitrajul izvorăște din voința părților, temeiul lui juridic este autonomia de voință a părților, prin urmare, acesta are o natură contractuală și jurisdicțională.

Arbitrajul are și o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părților de a-și alege arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure” sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.