Analiza Pozitiei Financiare a Intreprinderi

Analiza poziției financiare a întreprinderi

Aspecte generale privind poziția financiară a entității

Sursele informaționale utilizate în analiza poziției financiare

Analiza poziției financiare a întreprinderii presupune existent unei baze de date ce stă la baza calculării indicatorilor folosiți în caracterizarea acesteia. Principalele surse informaționale utilizate în analiza poziției financiare sunt:

Situațiile financiare

Bilanțul contabil

Contul de profit și pierdere

Situația modificării capitalului propriu

Situația fluxurilor de trezorerie

Notele explicative

Raportul administratorilor

Bugetul și execuția sa

Evidența contabilă financiară și de gestiune

Informațiile privind evoluția mediului sectorial și global etc.

Bilanțul contabil

Bilanțul alcătuiește sursa principal de informare asupra poziției financiare a întreprinderii.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziția financiară a întreprinderii, prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale întreprinderii la încheierea exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevăzute de lege, cuprinzând toate aceste elemente grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv natură, proveniență și exigibilitate.

Activele, datoriile și capitalul propriu, ca și elementele poziției financiare, sunt definite astfel:

Activele reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se așteaptă sa genereze beneficii economice viitoare pentru entitate și al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil. Două criteria trebuie îndeplinite pentru recunoaștere unui active:

– probabilitatea de realizare a unui beneficiu economic viitor

– determinarea valorii/costului în mod credibil;

Datoriile reprezintă obligații actuale ale entității, rezultate din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează beneficii economice. Două criteria trebuie îndeplinite cumulative penru recunoașterea datoriilor:

-probabilitatea unei ieșiri de resurse purtătoare de beneficii economice

-evaluarea să se poată face în mod credibil

Capitalurile proprii reflectă relația între active și datorii și se calculează ca diferență între activele și datoriile întreprinderii.

Caracterizarea generală a structurii bilanțului patrimonial presupune investigarea elementelor bilanțiere prin prisma dimensiunii și a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii. Această caracterizare se realizează cu ajutorul mărimilor absolute, a celor relative de structură și a corelațiilor cu dinamica și structura activității.

Elementele bilanțului sunt structurate astfel:

A. Active imobilizate

Imobilizări necorporale

Cheltuieli de constituire

Cheltuieli de dezvoltare

Concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale, drepturi și active similare, dacă acestea au fost achiziționate cu titlu oneros și nu trebuie prezentate la A I 5

Active necorporale de explorare și evaluare a resurselor minerale

Fondul comercial, în măsura în care acesta a fost achiziționat cu titlu oneros

Avansuri

Imobilizări corporale

Terenuri și construcții

Instalații tehnice și mașini

Alte instalații, utilaje și mobilier

Investiții imobiliare

Active corporale de explorare și evaluare a resurselor minerale

Active biologice productive

Avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție

Imobilizări financiare

Acțiuni deținute la entitățile afiliate

Împrumuturi acordate entităților afiliate

Interese de participare

Împrumuturi acordate entităților de care entitatea este legată în virtutea intereselor de

participare

Investiții deținute ca imobilizări

Alte împrumuturi

B. Active circulante

Stocuri

Materii prime și materiale consumabile

Producția în curs de execuție

Produse finite și mărfuri

Avansuri

Creanțe (Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element.)

Creanțe comerciale

Sume de încasat de la entitățile afiliate

Sume de încasat de la entitățile de care entitatea este legată în virtutea intereselor de

participare

Alte creanțe

5. Capital subscris și nevărsat

Investiții pe termen scurt

Acțiuni deținute la entitățile afiliate

Alte investiții pe termen scurt

Casa și conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans

D. Datorii: sumele care trebuie plătite într‐o perioadă de până la un an

Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, prezentându‐se separat împrumuturile din

emisiunea de obligațiuni convertibile

Sume datorate instituțiilor de credit

Avansuri încasate în contul comenzilor

Datorii comerciale ‐ furnizori

Efecte de comerț de plătit

Sume datorate entităților afiliate

Sume datorate entităților de care entitatea este legată în virtutea intereselor de participare

Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale și datoriile privind asigurările sociale

E. Active circulante nete/datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii: sumele care trebuie plătite într‐o perioadă mai mare de un an

Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, prezentându‐se separat împrumuturile din

emisiunea de obligațiuni convertibile

Sume datorate instituțiilor de credit

Avansuri încasate în contul comenzilor

Datorii comerciale ‐ furnizori

Efecte de comerț de plătit

Sume datorate entităților afiliate

Sume datorate entităților de care entitatea este legată în virtutea intereselor de participare

Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale și datoriile privind asigurările sociale

H. Provizioane

Provizioane pentru litigii

Provizioane pentru garanții acordate clienților

Provizioane pentru pensii și obligații similare

Provizioane pentru impozite

Alte provizioane

I. Venituri în avans

J. Capitaluri proprii

Capital subscris

Capital subscris vărsat

Capital subscris nevărsat

Prime de capital

Rezerve din reevaluare

Rezerve

Rezerve legale

2. Rezerve statutare sau contractuale

3. Alte rezerve

Profitul sau pierderea reportat(ă)

Profitul sau pierderea exercițiului financiar

Activele imobilizate

Activele imobilizate sau fixe, denumite și imobilizări, cuprind active generatoare de beneficii și deținute pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entității. La rândul lor, activele imobilizate se diferențiază în trei grupe:

– imobilizări necorporale;

– imobilizări corporale;

– imobilizări financiare;

I. Imobilizările necorporale (numite și active intangibile sau active nemateriale) sunt active care se prezintă sub forma unor bunuri fără materialitate și sunt deținute pentru utilizare în procesul de producție, furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru scopuri administrative. Un astfel de activ trebuie recunoscut în bilanț dacă și numai dacă acesta îndeplinește criteriile de recunoaștere ale activelor. Imobilizările necorporale la rândul lor cuprind:

‐ cheltuielile de constituire: reprezintă cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unității (taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare; cheltuielile privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, cheltuielile de prospectare a pieței, de publicitate și alte cheltuieli de această natură, legate de înființarea și extinderea activității întreprinderii);

– cheltuielile de dezvoltare se referă la cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoștințe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanțial îmbunătățite, înaintea stabilirii producției de serie sau utilizării;

‐ concesiunile, brevetele, licențele, mărcile comerciale, drepturile și activele similar reprezentând aport, achiziționate sau dobândite pe alte căi, se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale la costul de achiziție sau valoarea de aport, după caz. În această situație valoarea de aport se asimilează valorii juste.

‐ active necorporale de explorare și evaluare a resurselor minerale;

‐ fondul comercial pozitiv reprezintă diferența dintre valoarea de achiziție și valoarea netă contabilă a unor active, costul suplimentar fiind datorat clientele, vadului comercial reputației etc.;

‐ alte imobilizări necorporale; și

‐ avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale.

În cadrul avansurilor și altor imobilizări necorporale se înregistrează avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale, programele informatice create de entitate sau achiziționate de la terți pentru necesitățile proprii de utilizare, precum și rețete, formule, modele, proiecte și prototipuri.

– fondul comercial

– alte imobilizări necorporale se referă la programele informatice create de unitate sau achiziționate de la terți, pentru necesitățile proprii de utilizare, precum și alte imobilizări necorporale;

Modificarea valorii imobilizărilor necorporale de la un exercițiu financiar la altul este influențată de:

– achiziționarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la creșterea valorii acestora;

– amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

– vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor;

– acțiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale.

Sensul și semnificația modificării valorii imobilizărilor necorporale, ca de fapt a tuturor posturilor bilanțiere, poate fi reliefată cu ajutorul indicilor de creștere.

II. Imobilizările corporale (numite active fixe sau active tangibile) se prezintă sub forma unor bunuri cu conținut material (corporal). Imobilizările corporale sunt active care potrivit legii îndeplinesc următoarele condiții:

a) sunt deținute de întreprindere pentru a fi utilizate în producția proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;

b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;

Imobilizările corporale cuprind:

– terenuri și construcții;

– instalații tehnice și mașini;

– alte instalații, utilaje și mobilier,

– avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție.

Cu excepția terenurilor, imobilizările corporale se amortizează pe baza unui plan de amortizare.

O primă imagine asupra eficienței utilizării imobilizărilor corporale poate fi redată prin compararea indicilor de creștere a categoriilor de imobilizări corporale, în principal a celor direct productive, cu indicele cifrei de afaceri, a producției exercițiului sau a veniturilor totale.

Imobilizările financiare cuprind:

Acțiuni deținute la entitățile afiliate, ce reprezintă titluri de valoare cu venit variabil deținute de o întreprindere în capitalul unităților afiliate, a căror deținere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia;

Împrumuturi acordate entităților afiliate;

Interese de participare – reprezintă drepturi deținute în capitalul altor unități (peste 20%), reprezentate sau nu prin certificate, care prin crearea unei legături durabile cu acestea, sunt destinate să contribuie la activitățile unității respective;

Împrumuturi acordate entităților de care compania este legata in virtutea intereselor de participare;

Investiții deținute ca imobilizări – includ titlurile de valoare, altele decât categoriile menționate, pe care întreprinderea le deține și nu are nici intenția, nici posibilitatea să le revândă;

Alte creanțe imobilizate – formate din împrumuturi acordate pe termen lung, acțiuni proprii deținute pe termen lung și alte creanțe imobilizate (garanții și cauțiuni depuse de unitate la terți).

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:

● creșterea valorii lor prin:

aportul în interese de participare sau alte titluri imobilizate al asociaților la capitalul societății;

investiții financiare în noi acțiuni deținute la entitățile afiliate sau interese de participare;

achiziționarea de alte titluri imobilizate;

acordarea de împrumuturi financiare; – sporirea creanțelor imobilizate.

● diminuarea valorii lor prin:

retragerea de către asociați a intereselor de participare sau altor titluri imobilizate aduse ca aport;

vinderea de titluri de participare și de alte titluri imobilizate;

restituirea împrumuturilor de către unitățile la care se dețin participații;

lichidarea creanțelor imobilizate.

B. Activele circulante (numite și active curente) reprezintă bunurile și valorile care se utilizează pe o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii și, în general, participă la un singur circuit economic, modificându-și în permanență forma.

Un activ se clasifică ca activ circulant atunci când:

a) se așteaptă să fie realizat sau este deținut cu intenția de a fi vândut sau consumat în cursul normal al ciclului de exploatare al entității;

b) este deținut, în principal, în scopul tranzacționării;

c) se așteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanțului; sau

d) este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricționată.

În structura activelor circulante se includ: stocuri, inclusive valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură; creanțe; investiții financiare pe termen scurt (plasamente); disponibilități bănești în casă și conturi la bănci.

I. Stocurile sunt acea parte a activelor circulante care la încheierea exercițiului financiar se regăsesc sub formă fizică și sunt reprezentate de: materii prime și material consumabile, producție în curs de execuție, produse finite(inclusive semifabricate și produse reziduale), animale, mărfuri, ambalaje.

Modificarea stocurilor în perioada curentă față de perioada precedentă este cauzată de:

● raportul dintre ritmul intrărilor și ritmul ieșirilor pe elemente de stocuri (raportul dintre ritmul achiziționării și cel al eliberării în consum pentru materiale, dintre ritmul fabricației și cel al livrărilor pentru produse, dintre ritmul cumpărării și cel al vânzării pentru mărfuri etc.);

● evoluția structurii elementelor de stocuri;

● evoluția instrumentelor de evaluare a stocurilor (prețurile de achiziție a materialelor și mărfurilor, costurile de producție ale produselor);

● acțiuni de reevaluare a stocurilor;

● suplimentarea sau diminuarea provizioanelor aferente stocurilor.

Eficiența utilizării stocurilor poate fi apreciată prin compararea indicilor de creștere a consumurilor de stocuri cu indicii indicatorilor valorici (cifra de afaceri, producția exercițiului etc.) exprimați în prețuri comparabile.

II. Creanțele sunt drepturi bănești potențiale pe termen scurt ale entității ce decurg din relațiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând contravaloarea mărfurilor și produselor vândute, a serviciilor prestate și lucrărilor executate. Creanțele sunt structurate în bilanț în următoarele elemente:

Creanțe comerciale

Sume de încasat de la entitățile afiliate

Sume de încasat de la entitățile de care compania este legata în virtutea intereselor de participare

Alte creanțe

Capital subscris și nevărsat

Analiza creanțelor necesită gruparea lor după mai multe criterii: după natură, după vechime și pe principalii beneficiari, urmărindu-se nivelul absolut al creanțelor, evoluția în timp și durata medie de încasare a lor.

Evoluția nivelului creanțelor de la o perioadă la alta este determinată de următorii factori:

– modificarea cifrei de afaceri;

– modificarea duratei medii de încasare a creanțelor;

– influența unor factori aleatori: diferențe de curs valutar, reactivarea unor creanțe, dificultăți financiare ale clienților etc.

III. Investițiile financiare pe termen scurt numite și titluri de plasament sau valori de trezorerie reprezintă valori financiare achiziționate de întreprindere în vederea realizării unui profit pe termen scurt și cuprind acțiuni proprii răscumpărate, acțiunile achiziționate, obligațiunile emise și răscumpărate, obligațiunile achiziționate și alte titluri de plasament achiziționate în vederea obținerii de venituri financiare într-un termen scurt.

IV. Disponibilitățile bănești (Conturile la bănci) cuprind: valorile de încasat, cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bănci, disponibilitățile în lei și valută, cecurile entității, precum și dobânzile aferente disponibilităților și creditelor acordate de bănci în conturile curente.

Modificarea volumului disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt față de perioada precedentă este influențată de :

– raportul dintre nivelul creanțelor și al datoriilor pe termen scurt, precum și dintre termenele de încasare a creanțelor și cele de plată a datoriilor;

– nivelul profitului;

– viteza de rotație a activelor circulante;

– efectele și termenele de încasare a investițiilor financiare pe termen scurt .

C. Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la servicii care privesc perioadele sau exercițiile financiare următoare (chirii, abonamente și alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eșalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare cărora le sunt aferente.

Suma cheltuielilor constatate în avans crește prin extinderea activităților pentru care este necesară efectuare unor astfel de cheltuieli și scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care s-au plătit sau prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă.

D. Datorii pe termen scurt sau curente se referă la datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an.

O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt, denumită și datorie curentă, atunci când: a) se așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al entității; sau

b) este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanțului.

G. Datorii pe termen lung sunt datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. Cele două grupe de datorii au aceeași structură și se referă la:

– împrumuturi din emisiuni de obligațiuni și prime de rambursare a acestora,

– credite bancare pe termen lung și mediu,

– sumele datorate entităților afiliate, entităților asociate și entităților controlate în comun,

– alte împrumuturi și datorii asimilate, precum și dobânzile aferente acestora.

Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relațiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, personal propriu.

Modificarea sumei datoriilor în perioada curentă față de cea precedentă este determinată de:

● creșterea soldului împrumuturilor și datoriilor asimilate prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeași perioadă, sau, dimpotrivă, reducerea soldului acestor împrumuturi prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât noile împrumuturi eventual contractate în cursul perioadei;

● creșterea sau scăderea datoriilor față de furnizori, prin: – sporirea sau diminuarea volumului materialelor și utilităților aprovizionate (a intrărilor); – modificarea prețurilor sau tarifelor pentru aceste intrări; – modificarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor față de furnizori.

● creșterea sau diminuarea datoriilor fiscale și față de bugetul statului, prin: – modificarea cifrei de afaceri și a altor indicatori ce constituie bază de calcul a obligațiilor fașă de buget (profit brut, fond de salarii etc.);

– modificări ale cotelor de impunere prin dispoziții legale (cota de TVA, cota de impozit pe profit, pe salarii, cota de CAS etc.);

– acordarea unor facilități fiscale în cursul perioadei;

– nerespectarea termenelor de plată stabilite (plăți efectuate în avans sau cu întârziere).

H. Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită și care la data bilanțului este probabil să existe sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce privește valoarea sau data la care vor apărea.

Pentru a fi înregistrat un provizion pentru riscuri și cheltuieli, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o obligație curentă generată de un eveniment anterior; este probabilă efectuarea unor plăți pentru onorarea obligației respective; suma poate fi estimată. Aceste provizioane reflectă o politică de prudență economică, de reducere a riscurilor care apar în activitatea unei întreprinderi.

Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli are loc prin:

– creșterea valorii provizioanelor constituite;

– diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau prin anulare ca urmare a neproducerii riscului pentru care au fost constituite.

Venituri în avans

Veniturile înregistrate în avans reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exercițiu financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii.

Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele alocate de la buget pentru realizarea de investiții, respectiv încasări din creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate și care nu afectează veniturile exercițiului.

Subvențiile pentru investiții sunt surse de finanțare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziționării sau producerii unor imobilizări, unor activități pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli cu investițiile. Alte venituri înregistrate în avans provin din chirii, locații de gestiune, abonamente etc. Suma veniturilor în avans crește prin extinderea activităților pentru care se solicită avansuri sau se primesc subvenții și scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul, prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvențiilor la venituri.

J. Capital și rezerve

Capitalul și rezervele (capitaluri proprii) reprezintă dreptul acționarilor asupra activelor

unei entități, după deducerea tuturor datoriilor. Capitalurile proprii cuprind:

● capitalul social – reprezentat de valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale, respectiv de aportul în bani sau în natură adus de asociați sau acționari în momentul constituirii societății sau cu ocazia creșterilor de capital;

● primele legate de capital – cuprind prime de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie a acțiunilor în obligațiuni și reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune respectiv valoarea matematic-contabilă a noilor acțiuni, valoarea obligațiunilor convertite și valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale;

● rezervele din reevaluare – reprezintă diferența (pozitivă sau negativă) dintre valoarea înregistrată în contabilitate și valoarea actuală a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve);

● rezervele – sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din:

– rezerve legale (constituite anual din profitul în limitele prevăzute de lege);

– rezervele statutare (constituie din profitul net conform statutului);

– rezervele pentru acțiuni proprii (constituite în situația în care o societate pe acțiuni și-a răscumpărat propriile acțiuni, cu scopul de a-și menține nivelul capitalului propriu;

– alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creșterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale);

● rezultatul reportat – reprezintă acea parte din rezultatul exercițiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acționarilor;

● rezultatul exercițiului – reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile exercițiului, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere).

Modificarea capitalului propriu față de perioada precedentă poate fi determinată de:

● în sensul creșterii capitalului propriu: aportul acționarilor; creșterea rezervelor prin repartizări în principal din profitul net; reevaluarea elementelor din activ, potrivit normelor legale, care determină creșterea valorii de înregistrare a elementelor respective; creșterea soldului profitului nerepartizat; alocări la fondurile proprii.

● în sensul diminuării capitalului propriu: retrageri de capital de către asociați sau acționari; acoperirea pierderilor din exercițiile precedente; încheierea cu pierderi a exercițiului financiar; utilizarea unei părți a fondurilor proprii.

Bilanțul financiar

Plecând de la Bilanțul contabil se poate întocmi bilanțul financiar, care mai poartă numele de bilanț lichiditate-exigibilitate și care permite evaluarea patrimoniului întreprinderii la valoara sa actuală.

Bilanțul financiar permite verificarea capacității întreprinderii da a-și rambursa datoriile, reflectând solvabilitatea acesteia pe termen scurt(lichiditatea) și pe termen lung.

Structura bilanțului financiar poate fi redată simplificat astfel:

Bilanțul funcțional

Bilanțul funcțional reprezintă un alt instrument util pentru analiza financiară, el fiind un bilanț contabil retratat, posturile fiind ordonate într-o logică și o optică diferită de cea după funcțiunea conturilor.

Practic, pentru a ordona din punct de vedere funcțional posturile bilanțului contabil, este suficient să stabilim apartenența acestora la unul dintre ciclurile de funcționare, și anume:

ciclul de investiții – căruia îi corespunde activul acyclic stabil, respective resursele stabile

ciclul de exploatare – are corespondente în activul ciclic de exploatare și finanțarea pe termen scurt a exploatării

ciclul de finanțare – căruia îi corespund ansamblul resurselor.

Imobilizările care formează activele sau alocările aciclice stabile se iau în calcul la valoarea brută(inclusive amortizarea).

Activul ciclic este alcătuit din:

activul ciclic din exploatare;

activul ciclic din afara exploatării.

Activul ciclic din exploatare are în componență elementele legate direct de activitatea curentă a entității: stocuri, avansuri și aconturi plătite, creanțe clienți, alte creanțe din exploatare, cheltuieli înregistrate în avans care sunt legate de activitatea de exploatare.

Activul ciclic din afara exploatării conține creanțe din afara exploatării (legate de plata unor impozite, cheltuieli înregistrate în avans în afara exploatării, decontări față de grup și asociați).

Trezoreria activă cuprinde disponibilitățile bănești și valorile mobiliare de plasament.

Resursele aciclice stabile sunt formate din:

surse proprii de origine internă (rezerve, amortismente, provizioane și rezultatul exercițiului)

surse proprii de origine externă (capital social și subvenții pentru investiții)

datorii stabile (împrumuturi pe termen mediu și lung contractate de întreprindere)

Resursele ciclice sau finanțările pe termen scurt sunt alătuite din:

resurse ciclice din exploatare – sunt obligații generate de activitatea curentă a întreprinderii (furnizori și conturi asimilate; avansuri și aconturi primite pentru exploatare; obligații fiscale și sociale legate de exploatare; venituri înregistrate în avans pentru activitatea de exploatare; provizioane aferente activelor circulante de exploatare.)

resurse ciclice din afara exploatării cuprind obligațiile fiscale și sociale din afara exploatării, datorii legate de active imobilizate, datorii față de grup și asociați, vărsăminte rămase de efectuat pentru titluri de plasament achiziționate, venituri înregistrate în avans în afara exploatării, provizioane aferente activelor circulante în afara exploatării.

Trezoreria de pasiv include creditele bancare pe termen scurt și soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

Din punct de vedere structural, bilanțul funcțional se prezintă astfel:

Bilanțul funcțional stă la baza calculului trezoreriei și analizei echilibrului financiar.

Analiza poziției financiare cu ajutorul ratelor

2.1 Conținutul și sistemul de rate

În analiza poziției financiare a întreprinderii există o metodă utilizată cu excelență care se numește metoda ratelor. Rata exprimă raportul dintre doi indicatroi care se condiționează și au o anumită putere informativă, raport, ce poate fi exprimat fie sub formă de coeficient (un număr), fie sub formă procentuală sau print-un număr de zile (durată).

Mărimile ce se iau în considerare în constucția indicatorilor se obțin fie din situațiile financiare anuale (bilanț, contul de profit sau pierdere, note explicative), fie din alte evidențe cu caracter operativ sau statistic.

Ratele sunt utile în analiză din următoarele considerente:

Permit aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii și evaluarea performanțelor managementului, constituind o informație sintetică atât pentru conducerea întreprinderii, cât și pentru acționari, bancă, analiști financiari, etc;

Oferă vizualizarea unei evoluții, cu condiția ca perioada luată în considerare să fie suficient de mare, cel puțin trei ani, pe baza evoluției trecute putându-se previziona în viitor, cel puțin un an, cu condiția să nu se producă modificări majore față de perioadele anterioare;

Asigură realizarea de comparații cu alte întreprinderi din același tip, cu întreprinderi din aceeași ramură sau cu date statistice, permițând și efectuarea unor agrerări și prezentarea nivelurilor ratelor financiare, ca medii pe activități economice specifice;

Sunt elemente esențiale ale tabloului de bord al întreprinderii. Ele trebuie regrupate și transcrise sub formă de grafice simple, ușor de citit și adaptate nivelului fiecărui responsabil, pentru a clarifica și sintetiza informațiile în vederea ușuării luării deciziilor;

Îsi aduc contribuția la luarea deciziilor, recomandându-se totuși utilizarea cu prudență a acestora, fără a lansa aprecieri excesive pe baza unei singure rate.

2.1. Analiza structurii poziției financiare

Analiza structurii patrimoniale, ca parte componenta a analizei poziției financiare,  urmărește analiza ponderii diferitelor elemente patrimoniale în totalul bilanțului, precum și raportul între diferite componente de activ, respectiv pasiv. Aceasta completează studiul indicatorilor în mărimi absolute și permite efectuarea de comparații pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurențial în spațiu sau pentru a-i aprecia evoluția prin analizele comparative în timp.

2.1.1. Analiza structurii activelor

Ratele de structură ale activului pot fi sintetice (rata activelor imobilizate, rata activelor circulante) și analtice (rata imobilizărilor corporale, rata imobilizărilor financiare, rata disponibilităților bănești etc.)

Principalele rate de structură ale activului sunt:

Rata activelor imobilizate

Rata imobilizărilor necorporale

Rata imobilizărilor corporale

Rata imobilizărilor financiare

Rata activelor circulante

Rata stocurilor

Rata creanțelor

Rata disponibilităților.

2.1.1.1 Rata activelor imobilizate

Rai= x 100

Această rată se calculează ca raport între activele imoblizate și totalul activului. Rata activelor imobilizate reflectă ponderea elementelor patrimoniale aflate permanent în patrimoniu și măsoară gradul de investire a capitalului. Cel mai frecvent nivelul normal al acestei rate se situează în jurul valorii de 40-60% și se diferențiază de la o întreprindere la alta, în funcție de sectorul de activitate din care se face parte întreprinderea.

Se pot întâlni următoarele situații:

Rai1>Rai0 – semnifică că ponderea imobilizărilor crește in perioada curentă față de perioada anterioară ca urmare a modificării într-o proporție mai mare a valorii activelor imobilizate în raport cu valoarea activului total (IAi > IAt), dacă această creștere este dată de creșterea CA într-o proporție mai mare sau cel puțin egală cu cea a valorii imobilizărilor (ICA > IAi) vorbim despre o situație favorabile pentru întreprindere.

 Rai1<Rai0 – ponderea imobilizărilor scade în perioada curentă față de perioada de bază ca urmare a modificării într-o proporție mai mare a valorii activului total în raport cu valoarea activelor imobilizate.

Ponderea activelor imobilizate în total active rămâne nemodificată (IAi = IAt) dacă rata activelor imobilizate înregistrează aceeași mărime (rAi1 = rAi0), situație favorabilă dacă se obțin cel puțin aceleași rezultate ca în perioada luată ca bază de comparație (ICA ≥ IAi).

Ca urmare a conținutului diferit al componentelor activului imobilizat, se pot utiliza următoarele rate complementare:

Rata imobilizărilor necorporale (Rin) indică ponderea valorii activelor intangibile (brevete, licențe, mărci comerciale, fond comercial, etc.) în totalul activelor imobilizate.

RIN= x 100

O rată înaltă a imobilizărilor necorporale înseamnă fie o activitate de cercetare-dezvoltare semnificativă, fie interesul pentru achiziția de astfel de imobilizări în scopul exploatării lor.

Rata imobilizărilor corporale (Ric) evidențiază ponderea capitalurilor fixe corporale (terenuri, clădiri, mașini și echipamente) în cadrul activelor întreprinderii.

RIC= x 100

Mărimea acestui indicator este determinată în primul rând de natura activității desfășurată de către întreprinderea. Astfel, ea este mai ridicată în cazul unităților cu un proces tehnologic complex, ce necesită o infrastructura importantă sau echipamente costisitoare și mai scazută la societățile de comerț și prestări servicii.

Nivelul ratei imobilizărilor corporale este influențat semnificativ de politica de amortizare, politica de investiții sau alegerea contabilă între cost istoric și valoare justă pentru imobilizările corporale.

Rata imobilizărilor financiare (Rif) arată intensiatea relațiilor și legăturilor financiare pe care le stabilesc întreprinderile cu alți agenți economici. Se calculează pe baza relației:

RIF= x 100

Nivelul ratei depinde de dimensiunea întreprinderii, având valori scăzute la întreprinderile mici și mijlocii, la firmele ce nu dezvoltă o politică activă de investiții financiare și valori ridicate la întreprinderile mari.

Rata activelor imobilizate poate exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare:

RAI= x 100 = x 100 = RIC + RIN + RIF

Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt:

– modificarea valorii activului total;

– modificarea activelor imobilizate, determinată de: evoluția imobilizărilor corporale, financiare și necorporale.

2.1.1.2 Rata activelor circulante

RAC= x 100

Această rata reflectă ponderea activelor cu caracter temporar din total activ, caracterizeaza flexibilitatea financiară în măsură în care evidențiază importanța relativă a activelor ușor de transformat în bani.

Se pot întălni următoarele situații:

Rac1>Rac0 – ponderea activelor circulante crește in perioada curentă față de perioada de bază, ca urmare a modificării valorii activelor circulante într-o proporție mai mare decât cea a activului total. Această modificare este considerată favorabilă dacă determină creșterea cifrei de afaceri într-o măsură mai mare decât a activelor circulante (ICA > IAT).

 Rac1<Rac0 – înseamnă că ponderea activelor circulante scade, ca urmare al modificării valorii activului total într-o proporție mai mare decât cea a activelor circulante. Această modificare este considerată favorabilă doar dacă se înregistrează o creștere a vitezei de rotație a activelor circulante față de perioada de bază.

Ca și in cazul activelor imobilizate, se pot determina ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.

Rata stocurilor (Rst) reflectă ponderea stocurilor (activele circulante cel mai puțin lichide) în total active.

Rs= x 100

Această rată înregistrează valori diferite în funcție de:

Obiectul de activitate;

Dimensiunea activității;

Durata ciclului de fabricație;

Factorii de conjuncture a pieței;

Politica de aprovizionare și desfacere etc.

În practică se consideră ca un nivel echilibrat al ratei stocurilor ar fi de aproximativ 30% în ramurile industriale și de 40-45% în construcții și comerț.

Pentru procesul de analiză este util să se descompună rata stocurilor în rate analitice ca să reflecte ponderea diferitelor categorii de stocuri (materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri) în totalul activelor circulante sau totalul activelor.

Rata creantelor (Rcr) reflectă ponderea creanțelor pe care le are întreprinderea în total activ.

Rc= x 100

Mărimea acestei rate este influențată de domeniul de activitate, de natura relatiilor intreprinderii cu partenerii aflați în aval, de termenele de plată practicate. Ea inregistrează valori foarte scăzute sau nule în cazul întreprinderilor aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă, ce își achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestări servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderi.

Valorile normale ale acestei rate sunt cuprinse între 20% si 30% în cazul întreprinderilor industriale, și între 10% și 15% în cazul unităților de construcții și de desfacere cu ridicata.

Aprofundarea procesului de analiză a creanțelor se poate face analizând sturctura acestora concretizată în rate analitice calculate în funcție de: natura creantelor, certitudinea realizarii lor, precum si termenul de realizare.

Rata disponibilităților bănești (Rdb) reflectă ponderea disponibilităților în cadrul patrimoniului și măsoară lichiditatea internă a întreprinderii.

Rdb= x 100

O situație favorabilă pentru echilibrul financiar reprezintă o valoare ridicată a acestei rate, dar poate fi și semnalul valorificării ineficiente unor resurse, de aceea interpretarea ei trebuie făcută nuanțat. La nivelul unei întreprinderi sunt considerate normale următoarele rate ale disponibilităților bănești:

–  3 – 5% pentru ponderea disponibilitatilor banesti total active circulante;

– 1,5 – 2% pentru ponderea disponibilitatilor banesti in total activ.

Rata activelor circulante poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare:

Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt: modificarea valorii activului total; modificarea activelor circulante, determinată de: evoluția stocurilor, creanțelor; disponibilităților bănești și plasamentelor.

2.1.2. Analiza structurii a pasivului

Sunt cunoscute și sub denumirea rate ale surselor de finanțare, permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii (modul de structurare a surselor de finanțare in funcție de proveniență și de gradul de exigibilitate a acestora). Oferă o serie de informații specifice cu semnificații mai complexe decât ratele structurii activului.

Ratele surselor de finanțare sunt:

2.1.2.1. Rata stabilitatii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capital de care dispun agenții economiciîn mod permanent și totalul patrimoniului.

Rsf= x 100

unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii mai mari de un an

Dacă analizată în dinamică rata înregistrează o tendință de creștere, aceasta semnifică creșterea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare, situație favorabilă dacă majorarea capitalului permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen mediu și lung.

Dacă rata prezintă o tendință de scădere, situația poate fi considerată favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier. Preponderența capitalului angajat în sursele financiare reflectă caracterul permanent al finanțării activității conferind grad ridicat de siguranță prin stabilitate in finanțare. Valoarea minimă care oferă o stabilitate acceptabilă este de 50%, deși se consideră normala dacă oscilează în jurul valorii de 66%.

2.1.2.2. Rata autonomiei financiare (Raf)  arată cat din patrimoniul întreprinderii este finanțat pe seama resurselor proprii și se determina cu relațiile:

Rata autonomiei financiare globale (Rafg): care arată proporția din patrimoniul întreprinderii finanțată pe baza surselor proprii, exprimând gradul de independență financiară a întreprinderii.

Rafg= x 100

Subliniază ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanțare, de dorit este că nivelul ratei să fie cat mai mare. Scara de apreciere a autonomiei financiare este următoarea:

Sub 33% → necorespunzătoare

Între 33-50% → satisfăcătoare

Între 50-66% → bună

Peste 66% → ridicată

Rata autonomiei financiare la termen (Raft) –  este mai semnificativă decâ rata autonomiei financiare globale deoarece prezintă structura capitalurilor permanente. Se poate calcula după relațiile:

Raft= x 100

Pentru prima relație, autonomia financiară este asigurată, in situația în care capitalul propriu reprezintă cel puțin jumătate din cel permanent (Raft(1)>50%).

În al doilea caz, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este mai mare sau egal cu datoriile pe termen lung (Raft(2)>100%).

2.1.2.3. Rata indatorării măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în totalul surselor de finanțare. Acesta se calculeaza în următoarele variante:

Rata indatorării globale (Rig) – măsoară ponderea datoriilor totale față de terți, indiferent de natura lor, în totalul surselor de finanțare.

Rig= x 100

O valoare situată în jurul a 66% este considerată normală.

Rata indatorării la termen (Rit) – se determină folosind relațiile:

(1)

(2)

Valoarea maximă admisă pentru această rată este de 50%(1) și respectiv 100%(2), dacă nivelul datoriilor depășește nivelul capitalului propriu atunci securitatea financiară a firmei este amenințată

2.2. Ratele folosite pentru analiza lichiditatii si solvabilitatii

2.2.1.Ratele de lichiditate

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute și sub denumirea de rate de trezorerie. Reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilități (bani) și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt a acesteia. În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.

Se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială:

2.2.1.1. Lichiditatea generala (Lg) se calculează ca raport între activele curente și datoriile curente:

Rlg =

Conform IAS 1, Prezentarea situatiilor financiare, lichiditatea generala este strans legata de fondul de rulment si este considerata a fi un bun indicator al capacitatii intreprinderii de a-si achita facturile si de a rambursa creditele contractate.

Nivelul acestei rate variază în funcție de sectorul economic, se apreciază favorabilă când rata lichidității curente are o mărime supraunitară, în jurul valorii 2, valoarea minimă acceptabilă fiind 1.

– Valoarea supraunitară a acestei rate semnifică faptul că fondul de rulment este pozitiv (calculat pe baza părții de jos a bilanțului) și totodată acesta îi permite întreprinderii să facă față anumitor dereglări care pot apărea în mișcarea activelor circulante.

– Valoarea subunitară a ratei înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă, situația întreprinderii devine riscantă.

2.2.1.2. Lichiditatea rapide, în literatura strâina de specialitate, se întălnește și sub denumirea de lichiditate imediată, având în vedere circulația în plin a titlurilor de credit (cambia și biletul la ordin). Exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din din creanțe și disponibilități.

Rlr = =

Valoarea acestei rate se consideră normală, dacă este de 0,8-1 (sau 80-100%). Iar un nivel mai mic în juru de 0,5 (50%) poate evidenția probleme în ce privește onorarea plăților scadente.

2.2.1.3. Lichiditatea la vedere (imediată), reflectă capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza disponibilităților bănești:

Rli =

Se consideră că nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 0,3 pentru funcționarea normală a întreprinderii. În analiză economico-financiară, rata lichidității imediate mai este cunoscută și sub denumirea de rata a solvabilității imediate.

2.3.1.Ratele de solvabilitate

Solvabilitatea semnifică aptitudinea întreprinderii de a face față tutror datoriilor sale.

Este un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care dorește să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea gestiunii și rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung (în active corporale și financiare) și resursele de finanțare cu caracter permanent (capitalurile proprii și îndatorarea la termen).

Solvabilitatea întreprinderii se exprimă cel mai des prin intermediul următorilor indicatori:

2.3.1.1. Rata solvabilității generale (Rsg) exprimă în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii

Rsg =

Se măsoară securitatea prin această rată de care se bucură firma față de bancă și creditori. Valoarea critică a acestei rate este de 1,5. În analiză putem distinge următoarele cazuri:

valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești față de terți, între 3-4 se situează mărimea asiguratorie a acestei rate;

valoare situată sub 1,5 evidențiaza riscul de insolvabilitate

2.3.1.2. Rata solvabilitatii patrimoniale (Rsp) se calculează ca raport între capitalul propriu și suma dintre acesta și creditele totale.

Rsp =

Indicatorul este calculat în cele mai multe situați de bănci, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a solvabilității patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanțatori.

Analiza ratelor de gestiune

Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin ratele de gestiune, (respectiv viteza de rotație a lor) folosite pentru aprecierea nivelului de utilizare a resurselor aflate la dispoziția întreprinderii, respectiv durata necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare și comercializare până ajung să devină venituri.

Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:

• Numărul de rotații (nr) – care arată de câte ori se rotește elementul de activ sau de pasiv prin cifra de afaceri în perioada de gestiune analizată:

Nr=

• Durata în zile a unei rotații (dz) – care arată numărul de zile necesar în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic și reapare în forma bănească inițială:

Dt= x T

unde:

T reprezintă perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, semestru, an).

Cei doi factori ai vitezei de rotație se condiționează reciproc (veniturile depind de nivelulul și evoluția elementelor de activ și pasiv, care depind la rândul lor direct de nivelul veniturilor.

Accelerarea vitezei de rotație se realizează atunci când crește numărul de rotații sau se reduce durata a unei rotații, exprimată în zile, ceea ce se traduce prin:

Realizarea unei cifra de afaceri mai mari la un consum dat de resurse;

Diminuarea necesarului absolut/relativ de resurse pentru a obține un anumit nivel al cifrei de afaceri.

Aceste aspecte au ca efect sporirea profitului și reducerea cheltuielilor de exploatare.

Încetinerea vitezei de rotație are loc în creșterea duratei a unei rotații, exprimată în zile sau reducerea numărului de rotații, a cărei semnificație economică este:

Obținerea unei cifra de afaceri mai scăzute cu același consum de resurse;

Creșterea necesarului absolut/relativ de resurse pentru obținerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri.

3.1. Analiza ratelor de gestiune a capitalurilor

Viteza de rotație a activului: reflectă eficiența utilizării tuturor bunurilor reale aflate la dispoziția unității sau altfel spus, modul de gestionare a tuturor resurselor.

·  numărul de rotații: nrAt = ; se masoaraă în rotații/an;

·  durata în zile a unei rotații: dzAt = * T; T = timpul; se masoară în zile/rotație.

Valorile statistice considerate normale sunt:

·  nrAt  < 1– eficiență foarte scăzută;

·  1 < nrAt < 2 – eficiență mediocra;

·  2 < nrAt  < 4 – eficiență medie;

·  nrAt  > 4 – eficiență ridicată.

Creșterea vitezei de rotație a activului semnifică creșterea eficienței utilizării activelor, creșterea gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătățirea structurii activelor în corelație cu specificul activității. Reducerea vitezei de rotație are ca efect principal creșterea gradului de imobilizare a activelor.

Viteza de rotație a activelor imobilizate: reflectă eficiența utilizării activelor imobilizate a firmei; se mai numește și indicator de intensitate al capitalului. Și se calculează ca:

·  număr de rotații: nrAi =  ;

·  durata în zile a unei rotații: dzAi = * T.

Nivelul ratelor de gestiune a activelor imobilizate depinde de: domeniul de activitate, opțiunile strategice ale întreprinderii, nivelul de performanță. Nu există nivele prestabilite pentru aceste rate, dar se consideră ca nivelul mediu se situează între 3 si 4 rotații/an.

Analiza activelor circulante: este foarte importantă în vederea creșterii profitului și exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații efectuate de activele circulante prin cifra de afaceri. Se calculează astfel:

·  numărul de rotații: nrAc = ;

·  durata în zile a unei rotații: dzAc =  * T.

Nu există un nivel prestabilit, dar se consideră că viteze de peste 4 rotații/an asigură o gestiune eficiență a acestei categorii de resurse.

Viteza de rotație a capitalului permanent (Cpm) – arată modul de fructificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune.

· numărul de rotații: nrcpm= ;

· durata în zile a unei rotații: dzcpm= * T.

Viteza de rotație a datoriilor totale (Dt) – arată numărul de refaceri a surselor împrumutate și atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri. Se calculează astfel:

· numărul de rotații: nzdt=

· durata în zile a unei rotații: dzdt= x T.

3.2 Analiza gestiunii a stocurilor

Ratele de gestiune sau viteza de rotație a stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității (aprovizionare – depozitare – producție – desfacere – încasare), până se întorc în formă bănească.

· exprimată ca număr de rotații nrst= , viteza de rotație a stocurilor arată numărul de rotații pe care îl fac stocurile pentru obținerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri respectiv ritmul de înlocuire a stocurilor.

· exprimată ca durată în zile a unei rotații dzst= x T , indicatorul reflectă numărul mediu de zile în care bunurile sunt stocate în unitate.

Cu cât viteza de rotație a stocurilor este mai mare, cu atât eficiența folosirii lor este mai ridicată, deoarece efectele obținute sunt mai mari. Principalul efect este eliberarea de resurse, echivalentă cu disponibilizarea de resurse materiale și financiare. Încetinirea vitezei de rotație înseamnă scăderea eficienței folosirii stocurilor, având ca efect imobilizarea de resurse, echivalentă cu un necesar suplimentar de resurse materiale și financiare.

3.3. Analiza ratelor de gestiune a clienților

Analiza gestiunii clienților se efectuează prin intermediul vitezei de rotație a acestora care arată intervalul de timp în care întreprinderea încasează contravaloarea mărfurilor livrate clienților și se apreciază ca număr de rotații sau durata în zile a unei rotații, calculate astfel:

· nrcl= sau dzcl= x T

Pentru analiza financiară durata în zile a unei rotații este mai semnificativă decât numărul de rotații. Mărimea acestui indicator este influențată de mai mulți factori:

– poziția întreprinderii pe piață comparativ cu concurenții;

– relațiile stabilite cu clienții;

– specificul activității care influențează durata ciclului economic;

– conjunctura economică;

– politica de credit practicată pe piață.

 O durată mare de rotație în zile înseamnă că clienții utilizează o perioadă de timp mare resursele financiare ale întreprinderii. O valoare normală pentru acest indicator este de cel puțin 12 rotații/an ți o durată medie de încasare de 30 zile. Reducerea duratei medii a unei rotații înseamnă îmbunătățirea gestiunii clienților ca urmare a schimbării politicii de credit comercial.

Analiza rotației furnizorilor

Viteza de rotație a furnizorilor arată în câte zile întreprinderea își achită obligațiile față de furnizori. Duratele de achitare a furnizorilor trebuie să fie comparabile cu cele de încasare a clienților. Viteza de rotație a furnizorilor se exprimă prin:

·  numărul de rotații: nrFz= ;

·  durata în zile a unei rotații: dzFz =  * T.

Între cele două tipuri de indicatori pot exista următoarele situații:

– durata medie de încasare a clienților mai mare decât durata medie de achitare a furnizorilor ceea ce înseamnă un deficit de finanțare;

– durata medie de încasare a clienților mai mică decât durata medie de achitare a furnizorilor ceea ce înseamnă un decalaj favorabil pentru întreprindere.

Cu cât durata furnizorilor este mai mare, deci o rotație mai mică, este în favoarea întreprinderii, dar nu trebuie pierdut din vedre că o atare situație poate conduce și la înrăutățirea relațiilor comerciale. Când durata termenului de plată crește, deși favorabilă la prima vedere, este și un indiciu că entitatea cercetată se confruntă cu probleme de plată a datoriilor.

Analiza echilibrului financiar

Analiza financiară evidențiază modalitățile  de realizare a echilibrului financiar având ca obiective:

echilibru pe termen lung când se acoperă capitalul permanent cu activele imobilizate (fondul de rulment);

echilibru curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);

echilibru pe termen scurt, când se compara fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Datele necesare analizei echilibrului financiar se obțin din bilanțul contabil. Având în vedere posibilitatea prezentării acestuia sub formă de bilanț financiar sau bilanț funcțional, indicatorii echilibrului financiar cuprind valori diferite, dar conținutul lor este același, exprimând însă cerințe diferite ale analizei.

Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment este un concept foarte utilizat de analiza financiară.

Fondul de rulment reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen lung. Se urmărește dacă societatea dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de anumite evenimente neprevăzute.

Există două modalități de determinare a fondului de rulment:

Pe baza bilanțului financiar

Prima modalitate folosește datele furnizate de partea de sus a bilanțului. În acest caz fondul de rulment este calculat ca diferența dintre capitalurile permanente și imobilizările nete din activ:

FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete

A doua relație de calcul folosește datele oferite de partea de jos a bilanțului financiar. În acest caz fondul de rulment este excedentul activelor circulante față de de datoriile pe termen scurt.

FRF = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment pozitiv reflectă realizarea echilibrului financiar al societății pe termen lung, adică societatea dispune de o marjă de securitate, care o protejează de potențialele evenimente neprevăzute. Se respectă principiul de gestiune financiară: la nevoi permanente se alocă surse permanente.

Fondul de rulment negativ reflectă dezechilibrul financiar al societății pe termen lung, adică societatea nu dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de potențialele evenimente neprevăzute. Nu se respectă principiul de gestiune financiară: la nevoi permanente se alocă surse permanente.

pe baza bilanțului funcțional

În optica funcțională fondul de rulment, cunoscut sub denumirea de fond de rulment net global este partea din resursele stabile ce acoperă o parte din nevoia de fond de rulment de exploatare.

Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă:

● surplusul resurselor stabile în raport cu nevoile (utilizările) stabile, caz în care se determină potrivit relației:

FRNG = Resurse stabile (RS) – Utilizări stabile (US)

● mărimea nevoilor ciclice și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, determinându-se potrivit relației:

FRNG = (Nevoi ciclice și de trezorerie) – (Resurse ciclice și de trezorerie) sau FRNG = (ACE + ACAE + TA) – (DE + DAE + TP)

Se consideră că mărimea minimă necesară a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, iar mărimea optimă este cea care menține echilibrul financiar la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

Pentru analiza și aprecierea corectă a echilibrului financiar, pe lângă mărimea fondul de rulment trebuie luate în considerare gradul de lichiditate a activelor și cel de exigibilitate a pasivelor, precum și gradul de risc privind realizarea activelor circulante.

Nevoia de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment se determină ca diferență dintre necesitățile de finanțare temporare și resursele temporare.

Relația de calcul este:

● pe baza bilanțului financiar:

NFR = Active curente – Pasive curente

sau

NFR = [Active circulante – Disponibilități bănești] – [Datorii pe termen scurt – Credite bancare pe termen scurt].

● Pe baza bilanțului funcțional:

NFR = Utilizări (Active) ciclice – Resurse (Pasive) ciclice

Privind bilanțul funcțional distingem mai multe categorii de nevoi de fond de rulment:

Nevoia de fond de rulment din exploatare (NFRE)

Nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE)

Trezoreria

Abordarea fondului de rulment și nevoii fondului de rulment impune și o analiză a trezoreriei. Trezoreria reflectă imaginea disponibilităților monetare și a investițiilor financiare pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților. Încasările sunt de fapt operațiuni de intrare de trezorerie iar plățile sunt operațiuni de ieșire de trezorerie. Este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente.

În concepția financiară, analiza trezoreriei înseamnă analiza echilibrul financiar pe termen scurt prin compararea fondului de rulment (care este o mărime relativ constantă) cu nevoia de fond de rulment (o mărime fluctuantă).

Trezoreria (T) se poate calculează ca diferență între fondul de rulment financiar (FRF) și nevoia de fond de rulment (NFR)

T = FRF – NFR

Pe baza datelor din bilanțul contabil trezoreria se calculează ca diferență între disponibilitățile bănești (Db) și creditele bancare pe termen scurt (Cbts):

T = Db – Cbts .

În concepția funcțională, trezoreria netă (TN) apare ca rezultantă a echilibrului funcțional, ca diferență între fondul de rulment net global (FRNG) și nevoia de finanțare de exploatare (NFRE) și în afara exploatării (NFRAE), ca structură reziduală. Ea poate fi calculată de asemenea ca sold net de trezorerie, scăzând din utilizări (trezoreria de activ – TA), resursele de trezorerie (trezoreria de pasiv – TP).

TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

TN = TA – TP

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii și sensului acestuia, a existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, a creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie. De asemenea presupune identificarea factorilor de influență și cauzele care modifică acești factori. Nivelul trezoreriei fluctuează datorită unor elemente extrem de diferite și poate atinge temporar niveluri anormale datorate unor fluxuri excepționale.

Soldul trezoreriei poate avea interpretări diverse:

● O trezorerie pozitivă dacă FRF > dă posibilitatea efectuării de plasamente și deținerii de disponibilități bănești. Înregistrarea unei trezorerii pozitive poate demonstra o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață, însă pe termen lung abundența resurselor stabile ar putea fi semnul utilizării lor ineficiente, putând antrena costuri de oportunitate ale nevalorificării capitalurilor disponibile, cu efecte negative în remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor.

● O trezorerie structurală negativă se înregistrează în situația în care FRF< NFR, evidențiază în general un dezechilibru financiar, putând fi rezultatul unor grave probleme care necesită o examinare aprofundată; în unele cazuri poate fi rezultatul unei gestiuni dorite în funcție de condițiile bancare pe termen scurt. O trezorerie deficitară influențează rentabilitatea întreprinderii prin cheltuielile financiare pe care le generează și poate pune în pericol lichiditatea și autonomia în decizii a întreprinderii.