Analiza Politicilor Sociale In Moldova
Cuprins
pag
LISTA DE ACRONIME…………………………………………………………………….. 2
Introducere……………………………………………………………………………………3
Сapitolul I. Repere conceptual – metodologice privind politicile sociale europene.
I.1 Aspecte conceptuale și teorii ale politicilor sociale în Uniunea Europeană………………..
I.2 Principiile și obiectivele politicii sociale europene……………………………………………………..
I.3 Analiza experienței Uniunii Europene în domeniul politicilor sociale privind familia și copilul………………………..
I.4 Concluzii …………………………………………………………………………..
Capitolul II. Analiza politicilor sociale în Republica Moldova.
II.1 Evaluarea cadrului legal și instituțional al politicilor sociale în Republica Moldova…
II.2 Politici sociale privind familia și copilul în Republica Moldova: progrese înregistrate……………
II.3 Concluzii………………………………………………………………
Capitolul III. Analiza impactului politicilor sociale europene în domeniul familiei și copilului în Republica Moldova
Lista de abrevieri
ANOFM- Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă
CASPIS- Comisia Anti-Sărărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale
CES – Comitetul Economic și Social
CNPAS-Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale
FSE – Fondul Social European
PNAO – Planul Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă
SM – State Membre
UE -Uniunea Europeană
ETUC- Confederația Sindicală Europeană
UNICE- Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană
CEEP- Centrul European pentru Întreprinderi Publice
INTRODUCERE
Cuvinte-cheie:
pоlitiсă socială
politică familială
familii aflate în situații de criză.
Actualitatea și importanța temei cercetate.
Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea de-a doua jumătate a sec. XX, începutul sec. XXI. Pe lângă protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, statele bunăstării, precum tinde a fi și Republica Moldova, sunt ferm angajate în apărarea și garantarea drepturilor sociale. Un astfel de stat poate fi conceput ca rezultat al acțiunii actorilor politici și a instituțiilor politice de a dezvolta colectiv și sistematic realitatea politică și cea economică. Deținând resurse importante și pe baza unei voințe generale de compensare a limitelor sociale ale economiei de piață, poate fi constituit un sistem social de tip nou.
În țările UE politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a tuturor membrilor societății, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul III, partea a III-a – “Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condițiilor de viață și de muncă, armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a realiza prevederile politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viața economică și politica de repartizare a bunurilor societății, protejând anumite categorii ale populației. Aceste măsuri conduc la minimalizarea conflictelor și a diferențierii sociale. Evaluarea eficienței acestui sistem social (în ce măsură se rezolvă problemele sociale, evoluția acestora, cu ce costuri, care sunt efectele secundare etc.) pot servi drept repere de bază pentru constituirea Politicii sociale a Republicii Moldova. O prezentare succintă, dar deplină a evoluției istorice a Politicii sociale în UE devine importantă din punctul de vedere al devenirii acesteia ca exemplu pentru țara noastră, iar studiul asupra mecanismului de coordonare și corelație a politicii economice cu politica socială promovată de UE ni se pare foarte actuală pentru guvernanții moldoveni. Neglijarea insistentă a existenței acestei interdependențe pentru o țară în tranziție spre o economie de piață, desechilibrul între declarațiile făcute pentru organismele financiare externe și îndeplinirea cerințelor acestor organisme față de politicile sociale, conduc doar la agravarea situației interne și declinul nivelului de trai în Republica Moldova.
Prezentarea politicilor sociale comunitare și modalităților de preluare a acestora în țara noastră în cap. al II-lea a studiului este un imperativ al zilei. Politicile sociale urmează să primească un statut de politică de prim-plan, cu caracter stabil și durabil, capabilă să conducă spre eradicarea sărăciei și ridicarea nivelului de trai a cetățenilor de rând din republică.
Familia continuă să reprezinte nucleul fundamental de bază al societății. Pentru aceasta statul are obligațiunea și angajamentul de a susține această “celulă” adică familia în exercitarea funcțiilor sale prin implementarea politicilor sociale sau familiale. Pentru a implementa și dezvolta aceste politici la nivel național este nevoie ca statul și guvernanții să își pună întrebări corecte pentru ca aceste politici și scopurile lor să producă rezultate pozitive asupra familiilor.
Pentru Republica Moldova politica socială existentă și aplicabilă deja în UE rămîne a fi încă un concept nou. La început implementarea și discuțiile despre politicile sociale au manifestat și creat instabilitate și eronare mai mult din cauza percepției eronate a poporului moldovenesc. Însă în ultimii ani se observă o schimbarea mentalității diametral opuse deoarece s-au stabilit relații, acorduri și strategii eficiente cu Uniunea Europeană vizînd implementarea politicilor europene la nivel național.
Reușita unei politici familiale este direct dependentă de repartizarea valorilor care satisfac interesul public. Politicile familiale europene sunt diverse în funcție de țară, dar scopul lor este comun: sprijinirea familiilor. Politicile europene naționale sau regionale pot face dintr-un stat membru, dintr-o regiune sau alta, un teritoriu atractiv pentru familii, constituind un mediu favorabil pentru acestea. Multe politici adoptate la nivel european au un impact direct asupra vieții familiilor. Politicile familiale explicite sunt cele care cuprind măsuri luate în mod expres pentru atingerea obiectivelor specifice privind unitatea familiei și a membrilor săi. Politicile familiale implicite sunt politicile ce nu vizează în mod direct familia, dar care au consecințe indirecte asupra lor. De exemplu, politicile privind migrația internațională au consecințe majore pentru familii, deși nu le vizează în mod direct.
Reușita unei politici socio-familiale este direct dependentă de repartizarea valorilor care satisfac interesul public. Politicile socio- familiale europene sunt diverse în funcție de țară, dar scоpul comun este: sprijinirea familiilor. Politicile europene naționale sau regionale pot face dintr-un stat membru, dintr-o regiune sau alta, un teritoriu atractiv pentru familii, constituind un mediu favorabil pentru acestea.
Gradul de studiere a temei. Politica socială este o temă cu importanță majoră în perioada actuală și reprezintă un domeniu într-o perpetuă schimbare, datorită fenomenelor socio-economice și politice care au loc în întreaga lume. Pe lângă acest lucru, un alt fapt important constă în: radiografierea protecției sociale la nivelul statelor UE și RM:
abordarea cadrului conceptual al politicilor sociale;
semnificația politicilor sociale în asigurarea bunăstării sociale;
abordarea și identificarea problemelor cu care se confruntă politica socială în UE
descrierea reglementărilor legislative, în ceea ce privește politica socială
necesitatea implementării strategiei europene privind politicile sociale familiale;
Se prezumă că politica socială ca afacere europeană nu există deoarece depășește competențele instituțiilor UE. Însă este corect să afirmăm că la început exista competență limitată în Europa în domenii care tradițional sunt percepute ca politică socială. De fapt au fost doar trei excepții.
Integrarea europeană s-a bazat pe ideea a patru libertăți fundamentale: capital, bunuri, servicii și oameni, care mai târziu a avut semnificația de muncitori sau mai bine spus: angajați. Astfel era clar că vor fi necesare careva forme de suport pentru acele persoane care doreau să revină acasă și forței de muncă care dorea să plece peste hotare. Punctul major era de a asigura forței de muncă în termeni de beneficii sociale și asigurări sociale. Cu alte cuvinte, era nevoie de a stipula clar că nimeni nu pierde nimic dacă pleacă într-o altă țară.
Fondul social reprezintă a doua excepție. Acesta a fost fondat cu scopul asigurării unor compensații muncitorilor care au fost victime ale marilor procese de restructurare în unele sectoare industriale nu doar mineritul, producția de oțel, și construcția navală. În pofida motivului general ce stă la baza creării fondului social, un motiv specific a fost văzut în faptul că unele restructurări au fost cauzate de integrarea europeană.
Întrebările de bază privind oportunități egale au jucat și ele un rol important, motiv pentru care Franța a afirmat că dacă femeilor li s-ar oferi un statut atât de înalt și „susținere socială” atunci banii alocați acestui aspect al politici sociale ar isca distorsionări din punct de vedere al competitivității care nu ar putea fi evitată.
De aici conchidem că politica socială a Uniunii Europene dobândește un rol fundamental în sprijinirea regiunilor rămase în urmă. În actualul context, marcat de criza economică, Consiliul European a convenit asupra necesității unor acțiuni coordonate, în Europa și pe plan internațional, pentru a genera pe viitor noi surse de creștere economică și o mai mare ocupare a forței de muncă.
În prezenta lucrare, vom aborda politica socială ca pe o componentă a politicii statului și vom realiza o analiză a impactului politicii sociale la nivel național, reprezentând actuala perioadă de programare din perspectiva politicii europene de coeziune economică și socială.
Studiile elaborate ne permit să fim de acord și să pornim de la prezumția că politica socială este o formă de intervenție în cazurile ‚problemelor sociale’ atunci există două momente care trebuie luate în considerație, care plasează politica socială într-o perspectivă diferită.
Primul moment ține de faptul că nu există o constatare despre ce este social sau cum poate acesta fi definit.
Al doilea moment are legătură directă cu ce-a fost spus anterior – că politica socială este o excepție nu doar a problemelor care sunt sau care vor fi, dar este privită și din alt punctde vedere: punctul de referință nu este doar socializarea ca mecanism de bază al dezvoltării’. Aici se sugerează să pornim de la un alt punct de vedere, urmat de șapte teze, expuse mai jos.
Ființele umane sunt ființe sociale;
Prin urmare, individ: dezvoltarea biografiei este un proces de socializare și dezvoltarea socială și a societății nu este doar o dezvoltare a individualismului;
Deci, împuternicirea constituie un moment important, dat fiind faptul că ține de modalități și procese necesare pentru oameni pentru a fi capabili să participe activ în relații sociale și să influențeze mediul social și fizic apropiat și mai îndepărtat.
Astfel, politica socială este doar un domeniu de intervenție al ‚politicilor sociale’. Aceasta trebuie stabilită ca component al altor politici, cum ar fi politici economice și de angajare, dar și trebuie reflectată în legislație, politici culturale, educație etc.
În loc să se axeze spre intervenție când și unde apar probleme sau atunci când pot fi prevăzute, focusarea ar trebui să cadă asupra socializării, înțeleasă ca subiect al calității sociale. Prin urmare este definită drept limita până la care oamenii sunt capabili să participe în viața socio-economică, culturală, juridică și politică a comunității în condițiile, care îmbunătățesc bunăstarea acestora și potențialul individual pentru a contribui și la dezvoltarea socială.
Drept concept normativ și analitic, calitatea socială ține de un set de factori condiționali,
constituționali și normativi.
Reieșind din cele expuse, axarea se schimbă de la state cu bunăstare la societăți cu bunăstare. Decât să se axeze doar asupra instituțiilor pe de o parte și oamenii vulnerabili pe de altă parte. Focusarea cade asupra tuturor actorilor sociali și comunitari ca părți active pe de o parte și viața de zi cu zi a oamenilor pe de altă parte.
Totodată în lucrarea respectivă s-au expus contribuții ale diferitor autori în elucidarea temei alese și abordări care se transpun în tema dată.
Scopul lucrării constă în in identificarea, elaborarea si promovarea strategiilor și politicilor Guvernului în domeniul muncii, familiei și protectiei sociale, în deplina concordanță cu politicile comunitare, prevederile programului de guvernare și principiile ordinii de drept și ale democrației. În concordanță cu aspectele vizate dorim să vizăm problemele sociale cu care se confruntă familiale din Republica Moldova aflate în dificultate și evaluarea și gradul de eficiență a politicilor sociale, implementate în ultimii ani. Totodată am considerat că este necesar de a ajusta cadrul legal, pentru a-l aduce în concordanță cu necesitățile reale ale cetățenilor și cu cerințele impuse de Uniunea europeană, astfel încît să prezentăm noi măsuri prin care politica socială să devină mai viabilă pentru țara noastră, să identificăm direcții de acțiune pentru reformarea și restructurarea acestuia, prin eficientizarea politici sociale.
În lucrarea dată ne propunem să prezentăm și să argumentăm perspectivele și orientările politicii sociale în Republica Moldova.
Realizarea scopului propus a impus rezolvarea următoarelor obiective:
identificarea principalelor abordări conceptuale și teorii ale politicilor sociale;
evidențierea principiilor și obiectivelor politicii sociale;
analiza experienței Uniunii Europene în domeniul politicilor sociale;
evaluarea cadrului legal și instituțional a politicii sociale din RM;
prezentarea progreselor înregistrate în domeniul politicilor sociale în RM;
elaborarea recomandărilor de politici la nivel național.
Suportul metodologic al cercetării îl reprezentă lucrările experților străini, materialele de raportare și prognoză ale organizațiilor regionale și naționale, informațiile statistice, observări directe, etc. Au fost aplicate anumite metode de cercetare științifică cum ar fi: analiza, sinteza, deducția, metoda statistică (tabelară și grafică, valorilor medii și comparației) etc..
Baza informațională a lucrării o constituie materialele publicate în literatura de specialitate internațională și națională, date ale organizațiilor internaționale, ale Ministerului Protecției sociale și familiei.
De asemenea, ne-am propus și formularea unor deducții personale referitoare la subiectele enunțate în lucrare și realizarea unor generalizări față de problemele cu care se confruntă tematicele respective.
Noutatea științifică a lucrării constă în:
precizarea corectă a conceptului de politică socială;
evidențierea celor mai relevante obiective și principii pentru a fi promovate în politica socială;
selectarea și prezentarea bunelor practici din UE privind politica socială în scopul conștientizării necesității stringente de prioritizare a domeniului respectiv;
elaborarea recomandărilor privind consolidarea capacităților actorilor implicați în procesul promovare și implementare a politicii sociale.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Principalele concluzii ale tezei contribuie atât la dezvoltarea percepției privind abordarea integrată în implementarea politicii sociale pe tot teritoriul RM, cât și la diversificarea orientărilor strategice în acest domeniu.
Concluziile și recomandările elaborate pot fi folosite pentru optimizarea cadrului normativ, în special pentru strategii, planuri și programe sociale speciale.
Aspectele faptice, empirice, au un rol important în dezvoltarea percepției poporului moldovenesc privind abordarea în impactului politicilor sociale europene în domeniul familiei cât și la diversificarea orientărilor strategice în acest domeniu.
Baza teoretico-metodologică a cercetării a fost impusă de complexitatea acesteia și nu a fost stabilită arbitrar. Am dorit să elucidăm mai minuțios materialele existente în literatura de specialitate atît internațională cît și națională asupra impactului politicilor sociale europene asupra familiilor. Astfel am recurs la căutarea surselor și izvoarelor acestei problematici din literatură asupra problemei în Europa cu multe date și fapte relevante și viziuni actuale.
Baza informațională a lucrării pornit de la punerea în discuție a problemei impactului politicilor europene în domeniul familiei. Astfel am urmărit să prezentăm selectiv analiza politicilor sociale europene, abordările sociologice și politice și totdată am adăugat în lucrarea unele aspecte ale legislației europene și ale Republicii Moldova cu privire la politicile sociale în domeniul familiei, care au adus contribuții, au dezvoltat conceptul de politică socială și familială , i-au atribuit valențe noi.
Structura și volumul lucrării. Scopul și sarcinile lucrării au determinat următoarea structură a tezei: lista abrevierilor, introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe, adnotare. Conținutul lucrării este expus pe pagini de text de bază.
În capitolul I Repere conceptual – metodologice privind politicile sociale” se examinează diferite abordări și concepteale politicilor sociale. De asemenea se analizează principalele obiective și principii, precum și aspecte legate de experiența țărilor Uniunii Europene în domeniul politicilor sociale.
În cel de-al doilea capitol „Analiza politicii sociale în Republica Moldova” se axează pe o analiză amplă a cadrului legal-normativ și instituțional, totodată sunt menționate cele mai importante realizări în implementarea politicii de dezvoltare regională pe parcursul anilor 2010-2013.
În capitolul III „Analiza impactului politicilorsociale europene în domeniul familiei si copilului în Republica Moldova” sunt prezentate mecanisme și instrumente pentru atingerea obiectivelor stabilite în documentele de planificare strategică, precum și necesități și oportunități întru ajustarea sistemului de DR a Moldovei la o nouă etapă.
În Concluzii și Recomandări sunt sistematizate concluziile și recomandările practice elaborate în baza rezultatelor investigațiilor efectuate, care au drept scop îmbunătățirea procesului implementării politicii de dezvoltare regională în Republica Moldova prin consolidarea capacităților actorilor implicați în acest proces.
Сapitolul I. Repere generale conceptual – metodologice privind politicile sociale europene.
I.1 Aspecte conceptuale și teorii ale politicilor sociale din Uniunea Europeană
Într-o concepție modernă, integratoare, politica socială reprezintă un ansamblu de acțiuni întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca „ riscuri sociale" cu influență directă sau indirectă asupra nivelului de trai al întregii populații.
Flexicuritatea a fost una dintre cele mai discutate subiecte ale politicii privind piața muncii în ultimii ani. A fost văzută ca un mijloc de rezolvare a problemelor privind nivelul scăzut de ocupare a forței de muncă, al ratei ridicate a șomajului și ca un mijloc de conservare a ceea ce a fost perceput ca fiind nucleul modelului social european, ca un grad ridicat de securitate a cetățenilor.
Fiecare țară în mod independent își formulează propria strategie și politică privind piața muncii cât și protecția socială a persoanelor apte de muncă, respectiv dezvoltarea pieței muncii, luând în considerare specificitatea concretă a acestora, atât din punct de vedere al modelului politic adoptat cât și din punctul de vedere al culturii, precum și al nivelului dezvoltării economice a națiunilor.
Analizând cu precădere aspectele teoretice referitoare la protecția socială, lucrarea noastră nu rămâne însă doar în sfera ideilor și conceptelor, ci încearcă să înscrie vasta sa problematică în actualul context european dominat de forțele globalizării.
Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială- începută cu Tratatul de Roma (1957)- a dus, în timp, la crearea unui „model social european”
Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni). De asemenea¸ o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.
Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale.
Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single European Act), în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială (materializat prin crearea Fondului de coeziune economică și socială).
Anul 1989 constituie un moment important al construcției sociale europene prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale – Carta Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale și odată cu acestea, direcțiile de acțiune ale politicii sociale.
Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați […] creșterea standardelor de viață și a calității vieții…” (Articolul 2).
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială) promovarea ocupării forței de muncă
îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă
combaterea excluziunii sociale
dezvoltarea resurselor umane etc. (semnat de 11 SM, nu și de Marea Britanie).
Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000. Acestea sunt concretizate în programele de acțiune socială pentru perioadele 1995-1997 și 1998 -2000.
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, estelansat Acordul Social (Social Policy Agreement) și este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII. 1998este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social și participăastfel la politica socială comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluția politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivăeconomie bazatăpe cunoaștere. Tot în acest an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale. În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităților Agendei în funcție de progresul înregistrat până în acest moment și de schimbările politice, economice și sociale întregistrate la nivel comunitar.
Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încăde la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută și drept Carta Socială).
Baza legală a politicii sociale a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunității Europene, 1957, și reînnoit), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) și consolidată prin Tratatul de la Maastricht (1992) și Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene 1997).
Tratatul de la Roma reflectă momentul de început al politicii sociale prin câteva articole referitoare la libera circulație a muncitorilor și a libertății de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune.
Actul Unic European a completat această linie prin o serie de articole referitoare la sănătatea și siguranța la locul de muncă, dialogul cu partenerii sociali și coeziunea economică și socială. În momentul de față, cadrul legal general al politicii sociale este dat de articolele 2 și 13 ale Tratatului CE și Articolul 2 al Tratatului UE, care continuă inițiativele anterioare prin adăugarea de prevederi referitoare la combaterea discriminării (de gen, a discriminării rasiale, etnice, religioase, bazate pe disabilități, vârstă sau orientare sexuală).
Astfel, articolul 2 al Tratatului CE prevede – alături de o dezvoltare economică armonioasă, echilibrată și durabilă– „ un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați […] creșterea standardelor de viață și a calității vieții…”, în timp ce articolul 13 se referăla adoptarea de măsuri adecvate pentru „ combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri religioase, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală”.
Tot în Tratatul CE, politica socială este adresată distinct în Titlul VIII (Articolele 125-130) – referitor la ocuparea forței de muncă și Titlul XI (Articolele 136-145) – ce se referă explicit la politica socială, educație, formare profesională și tineret.
Articolul 2 al Tratatului UE- stabilind obiectivele Uniunii Europene- preia aceste reglementări și menționează promovarea progresului economic și social printr-un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, întărirea drepturilor și intereselor indivizilor (prin introducerea cetățeniei europene) și libera circulație a persoanelor. Alături de aceste prevederi juridice stau o serie de directive și reglementări privind Fondul Social European (FSE), condițiile de muncă, ocuparea forței de muncă și șomajul, securitatea socială.
Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale.
Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single European Act), în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială (materializat prin crearea Fondului de coeziune economică și socială).
Anul 1989 constituie un moment important al construcției sociale europene prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale – Carta Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale și odată cu acestea, direcțiile de acțiune ale politicii sociale.
Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați […] creșterea standardelor de viață și a calității vieții…” (Articolul 2).
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială) promovarea ocupării forței de muncă
îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă
combaterea excluziunii sociale
dezvoltarea resurselor umane etc. (semnat de 11 SM, nu și de Marea Britanie).
Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000. Acestea sunt concretizate în programele de acțiune socială pentru perioadele 1995-1997 și 1998 -2000.
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, estelansat Acordul Social (Social Policy Agreement) și este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII. 1998este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social și participăastfel la politica socială comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluția politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivăeconomie bazatăpe cunoaștere. Tot în acest an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale. În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităților Agendei în funcție de progresul înregistrat până în acest moment și de schimbările politice, economice și sociale întregistrate la nivel comunitar.
Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încăde la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută și drept Carta Socială).
Baza legală a politicii sociale a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunității Europene, 1957, și reînnoit), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) și consolidată prin Tratatul de la Maastricht (1992) și Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene 1997).
Tratatul de la Roma reflectă momentul de început al politicii sociale prin câteva articole referitoare la libera circulație a muncitorilor și a libertății de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune.
Actul Unic European a completat această linie prin o serie de articole referitoare la sănătatea și siguranța la locul de muncă, dialogul cu partenerii sociali și coeziunea economică și socială. În momentul de față, cadrul legal general al politicii sociale este dat de articolele 2 și 13 ale Tratatului CE și Articolul 2 al Tratatului UE, care continuă inițiativele anterioare prin adăugarea de prevederi referitoare la combaterea discriminării (de gen, a discriminării rasiale, etnice, religioase, bazate pe disabilități, vârstă sau orientare sexuală).
Astfel, articolul 2 al Tratatului CE prevede – alături de o dezvoltare economică armonioasă, echilibrată și durabilă– „ un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați […] creșterea standardelor de viață și a calității vieții…”, în timp ce articolul 13 se referăla adoptarea de măsuri adecvate pentru „ combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri religioase, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală”.
Tot în Tratatul CE, politica socială este adresată distinct în Titlul VIII (Articolele 125-130) – referitor la ocuparea forței de muncă și Titlul XI (Articolele 136-145) – ce se referă explicit la politica socială, educație, formare profesională și tineret.
Articolul 2 al Tratatului UE- stabilind obiectivele Uniunii Europene- preia aceste reglementări și menționează promovarea progresului economic și social printr-un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, întărirea drepturilor și intereselor indivizilor (prin introducerea cetățeniei europene) și libera circulație a persoanelor. Alături de aceste prevederi juridice stau o serie de directive și reglementări privind Fondul Social European (FSE), condițiile de muncă, ocuparea forței de muncă și șomajul, securitatea socială.
Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali, reprezentați de Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceștia sunt implicați în procesul de dialog social și reprezintă angajații, patronatul și sectorul profesiilor liberale.
Termenul de politici sociale se referă la activitățile desfășurate prin intermediul statului(strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituție suprastatală, dar și cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literature de specialitate “ state ale bunăstării sociale”.
Bazat pe principiul subsidiarității, sistemul de protecție socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetățean. Principiul subsidiarității presupune atît complementarea măsurilor de protecție între piață, familie, comunitate, instituții comunitare caritabile, stat, și în ultima vreme, instituții supranaționale (Uniunea Europeană), sau internaționale (FMI, Banca Mondială, etc.) cît și o coerență și complementaritate între instituțiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale și între Uniunea Europeană și guvernul din fiecare stat membru.
Rezultă necesitatea preluării de către stat, în ultima instanță, a tuturor sarcinilor de protecție neîndeplinite sau îndeplinite nesatisfăcător de către celelalte instituții, iar în cazul Uniunii Europene, a preluării de către instituțiile comunitare a problemelor care depășesc granițele statelor sau capacitatea lor de a le soluționa.
Rolul statului în această “ecuație” a subsidiarității este acela de a prelua, ca o ultimă “plasă de siguranță” pe cei care “scapă” plaselor de protecție ale celorlalte instituții amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toți indivizii să fie protejați și să atingă, în virtutea drepturilor de cetățeni, cel puțin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.
Indiferent de modelul de politică socială promovat, în statele occidentale avansate abordarea protecției sociale are o logică internă ce ține de system ca întreg și cel puțin teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de instituțiile furnizoare de bunăstarea socială.
În linii mari putem afirma că politica socială conține toate măsurile față de care oamenii sunt permanent protejați împotriva riscurilor vieții, care le amenință existența, cum ar fi
îmbolnăviri și șomaj, cât și consecințele ce țin de vârsta înaintată sau cazurile
unde se necesită îngrijiri. Prin urmare, politica socială este în multe cazuri bine
definită drept politica securității sociale.
I.2 Principiile și obiectivele politicii sociale
Politica socială europeană s-a dezvoltat într-o manieră fragmentară, iar progresele obținute în domeniu sunt neuniforme. Libera circulație a persoanelor rămâne principalul deziderat al acțiunilor în domeniul politicii sociale. La aceasta se adaugă politicile de angajare, oportunitățile egale și protecția socială. Rolul UE este privit ca un catalizator pentru inițiative și măsuri care să asigure continuitatea procesului integraționist.
Printre prioritățile politicii sociale pentru perioada următoare se pot enumera:
gradul ridicat de ocupare al forței de muncă – are în vedere crearea si promovarea de noi locuri de munca;
calitatea muncii – se refera la locuri de munca mai bune si la moduri mai echilibrate de combinare a vietii profesionale cu viața personala, ceea ce implică existența unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile și o organizare a muncii adaptată atît nevoilor companiilor cît și nevoilor indivizilor;
calitatea politicii sociale propriu-zise – implica un grad ridicat de protectie sociala, existenta unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii si accesibile tuturor, crearea de oportunitati reale pentru toti indivizii si garantarea drepturilor fundamentale si a celor sociale – aspecte ce joaca un rol esential in atingerea obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin imbinarea productivitatii cu satisfactia personal-profesionala;
calitatea relatiilor industriale – are in vedere adaptarea cu succes la schimbarile industriale si reflecta impactul „cunoasterii” – adica al noilor tehnologii si al cercetarii – in progresul economic.
Aceste prioritati reflecta nevoile cu care se confrunta la ora actuala societatea europeana si se constituie ca puncte de referinta ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente si directii de actiune special adoptate in vederea realizarii lor.
Rezolvarea prioritatilor prezentate anterior constituie provocarea majora a politicii sociale la inceput de mileniu si impune structurarea pe obiective specifice si adoptarea de masuri de actiune concrete si adecvate situatiilor identificate.
Astfel, dat fiind ca primele doua prioritati – gradul ridicat de ocupare al fortei de munca si calitatea muncii – tin de dinamica pietei muncii si de sfera profesionala, ele sunt tratate impreuna si dispun de directii comune de actiune ce au in vedere:
crearea de locuri de munca mai multe si mai bune , cu scopul de a creste rata generala de ocupare pana la 70% si rata de ocupare in randul femeilor pana la 60%;
anticiparea si managementul schimbarii, precum si adaptarea la noul mediu de lucru (reprezentat de o societate bazata pe cunoastere si pe dezvoltare tehnologica) – prin informarea corespunzatoare si eficienta atat a angajatorilor cat si a angajatilor in vederea ponderarii flexibilitatii si sigurantei unui loc de munca;
exploatarea oportunitatilor oferite de o societate bazata pe cunoastere – prin promovarea invatarii continue, a promovarii de noi forme de organizare a muncii si cresterea sanselor de angajare a persoanelor cu handicap;
promovarea mobilitatii fortei de munca, prin implementarea liberei circulatii a fortei de munca si eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce faciliteaza mobilitatea (inclusiv noile tehnologii).
Prioritatea referitoare la imbunatatirea calitatii politicii sociale ca atare este reprezentata de masuri ce au vedere diverse domenii ale vietii sociale si este strans corelata cu modul in care aceasta interfereaza cu viata profesionala. Directiile de actiune adoptate pentru adresarea acestei nevoi sunt:
modernizarea si imbunatatirea protectiei sociale, astfel incat sa asigure indivizilor un venit sigur, sa se realizeze securizarea pensiilor si crearea unor sisteme de pensii durabile, sa duca la dezvoltarea unui sistem de sanatate performant;
promovarea incluziunii sociale – ce are ca obiectiv prevenirea si eradicarea saraciei, precum si promovarea participarii tuturor in viata economica si sociala;
promovarea egalitatii de gen, prin promovarea participarii femeilor la viata economica, stiintifica, sociala, politica si civica;
intarirea drepturilor fundamentale si combaterea discriminarii, prin asigurarea dezvoltarii si respectarii drepturilor sociale fundamentale.
Promovarea calitatii in relatiile industriale este poate domeniul prioritar cu cel mai ridicat caracter de noutate si are in vedere intarirea dialogului social, promovarea competitivitatii si a solidaritatii la acest nivel.
Acestor directii de actiune ce corespund unor prioritati specifice se adauga alte doua linii de dezvoltare a politicii sociale, ce corespund dimensiunii extra-comunitare a acesteia: pregatirea in vederea extinderii UE si promovarea cooperarii internationale.
Printre principiile speciale ale politiciii sociale putem enumera:
Familia este instituția de bază a societății și, ca atare, aceasta trebuie să constituie o prioritate în dezvoltarea politicilor și programelor naționale.
Familia este o structură solidă, unică și de neînlocuit.
Familia este un partener esențial în asigurarea membrilor săi cu educație, asistență medicală, servicii sociale.
Viața de familie influențează alte instituții și este la rândul său influențată de contextul socioeconomic și politic.
Nevoile familiilor se schimbă în funcție de factorii de dezvoltare și cei contextuali.
Diferite familii au nevoi diferite.
Politicile și programele pot avea diferite consecințe directe și indirecte, intenționate și neintenționate asupra diferitor tipuri de familii.
Obiectivele specifice ale politicii familiale
1. Ȋncurajarea angajamentului și stabilității maritale, parentale și familiale prin susținerea
securității economice și a bunăstării fizice și socio-emoționale a familiei.
2. Consolidarea drepturilor copiilor prin sprijinirea rolului de părinte și a comunității în
procesul de dezvoltare a tinerilor sănătoși și prosperi.
3. Dezvoltarea capacității și formarea personalului în domeniul științei familiei, ce ar oferi cunoștințe și abilități pentru îmbogățirea vieții de familie; instituirea educației pentru viața de familie ca obiect de studiu la toate nivelurile – universitate, școală și comunitate.
4. Promovarea egalității de gen.
5. Facilitarea reconcilierii vieții profesionale și a celei familiale.
6. Facilitarea furnizării serviciilor integrate și stabilirea măsurilor preventive pentru reducerea
vulnerabilităților familiei și promovarea bunăstării familiei.
7. Stabilirea unor mecanisme ce ar permite persoanelor și membrilor familiilor acestora săcolaboreze ca parteneri cu specialiștii programelor de furnizare a serviciilor pentru familii.
8. Stabilirea mecanismelor legale și procedurale de coordonare, în afara barierelor
administrative.
I.3 Analiza experienței UE în domeniul politicilor sociale
Punctul de plecare pentru prevederile legale privind domeniul social la nivelul Uniunii Europene l-a constituit Tratatul de la Paris (1951), care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și apoi Tratatul prin care s-a stabilit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – CEEA (1957). CECO a creat un fond, din rezervele căruia să se acopere cheltuielile cu reconversia lucrătorilor disponibilizați și cu îmbunătățirea condițiilor de viață ale minerilor și oțelarilor, iar CEEA a elaborat standarde de bază pentru sănătate și protecția muncitorilor și a populației, precum și procedurile de monitorizare și implementare a acestor standarde.
Tratatul de la Lisabona consolidează dimensiunea socială a Uniunii Europene (UE). Acesta recunoaște în tratatele fondatoare valorile sociale ale Uniunii și include noi obiective în materie socială.
În schimb, competențele UE în acest domeniu nu cunosc schimbări semnificative. Tratatul de la Lisabona aduce câteva inovații, însă elaborarea și punerea în aplicare a politicilor sociale rămân, în principal, responsabilitatea statelor membre.
Recunoașterea pe deplin a obiectivelor sociale în tratatele fondatoare nu are numai un caracter simbolic. Ea implică deopotrivă o mai bună integrare a obiectivelor sociale la nivelul elaborării și punerii în aplicare a politicilor europene în general.
Mai mult, Tratatul de la Lisabona modifică trei articole din tratatele fondatoare, în scopul de a clarifica și întări obiectivele sociale ale UE:
articolul 3 din Tratatul privind UE prevede acum printre obiectivele Uniunii ocuparea integrală a forței de muncă, progresul social, combaterea excluziunii sociale și protecția socială;
articolul 9 din Tratatul privind funcționarea UE precizează că nivelul ridicat de ocupare a locurilor de muncă, o protecție socială adecvată și combaterea excluziunii sociale trebuie luate în considerare în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor Uniunii;
articolul 152 din Tratatul privind funcționarea UE consacră rolul partenerilor sociali în UE; în plus, acesta recunoaște contribuția la dialogul social a Summitului tripartit pentru dezvoltare și ocuparea forței de muncă, care reunește reprezentanții Consiliului, ai Comisiei și partenerii sociali.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona recunoaște valoarea juridică a Cartei drepturilor fundamentale a UE. Această Cartă are acum forță obligatorie și poate fi invocată în justiție. Această recunoaștere constituie un progres în materie socială, întrucât Carta garantează drepturile sociale rezidenților pe teritoriul UE:
dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii (articolul 27 din Cartă);
dreptul de negociere și dreptul la grevă (articolul 28 din Cartă);
dreptul de acces la serviciile de plasament (articolul 29 din Cartă);
protecția în caz de concediere nejustificată (articolul 30 din Cartă);
dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile (articolul 31 din Cartă);
interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă (articolul 32 din Cartă);
concilierea între viața de familie și viața profesională (articolul 33 din Cartă);
securitatea socială (articolul 34 din Cartă);
protecția sănătății (articolul 35 din Cartă).
Politica socială face parte din competențele partajate între UE și statele membre. Cu toate acestea, politicile sociale sunt puse în aplicare în mod mai eficient la nivelul statelor membre decât la nivel european. Astfel, și în conformitate cu principiul subsidiarității, rolul UE în acest domeniu se limitează la susținerea și completarea acțiunii statelor membre.
Tratatul de la Lisabona păstrează acest sistem de repartizare a competențelor. În plus, acesta menține adoptarea textelor în conformitate cu procedura legislativă ordinară pentru majoritatea măsurilor din domeniul politicii sociale.
Dimpotrivă, pentru anumite măsuri se menține votul în unanimitate al Consiliului, cu consultarea Parlamentului European, iar Tratatul de la Lisabona include clauza pasarelă specifică, care a fost introdusă prin Tratatul de la Nisa (articolul 153 din Tratatul privind funcționarea UE). Această clauză pasarelă autorizează Consiliul să decidă în unanimitate aplicarea procedurii legislative ordinare în domeniile următoare:
protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;
reprezentarea și apărarea colectivă a lucrătorilor și a angajatorilor;
condițiile de ocupare a forței de muncă referitoare la resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul Uniunii.
În sfârșit, Tratatul de la Lisabona aduce două inovații:
votul cu majoritate calificată a fost extins la măsurile referitoare la prestațiile sociale pentru lucrătorii migranți (articolul 48 din Tratatul privind funcționarea UE);
Metoda deschisă de coordonare a fost instituționalizată cu recunoașterea competenței Comisiei de a lua inițiative pentru a încuraja cooperarea între statele membre în domeniul social și pentru a facilita coordonarea acțiunilor acestora. De pildă, aceste inițiative pot lua forma unor studii sau avize în vederea stabilirii orientărilor și a indicatorilor și a realizării schimbului de cele mai bune practici, cu organizarea unei evaluări periodice (articolul 156 din Tratatul privind funcționarea UE).
Experiența țărilor UE este într-o continuă schimbare. Principalul scop al politicilor sociale ține de prevenirea transmiterii dezavantajului social viitoarelor generații. În continuare vom menționa momente comune în recomandările Comisiei Europene. Prevenirea este realizată cel mai eficient prin strategii integrate de suport pentru familiile cu copii, sau familii aflate în situații de criză.Cele mai eficiente strategii s-au dovedit a fi politicile axate pe asigurarea bunăstării sociale. În ultima decadă cooperarea la nivel de UE a dus la elaborarea unei strategii de dezvoltare pe 10 ani înainte denumită Europa 2020, cu recomandări adresate fiecărei țări în parte.Criza actuală socio-economică are un impact negativ, dar cu seriozitate majoră asupra familiilor cu copii, generând o necesitate de intervenții suplimentare. Există comunități în care lipsa unui serviciu este o normă – aproximativ 10% din europeni locuiesc în familii în care adulții nu au serviciu permanent – și acest lucru se poate transmite în câteva generații, dacă nu intervin politici speciale. În societateacontemporană , statutul social al familiei care are un copil este cel mai primordial determinant al bunăstării acestuia. Astfel, este nevoie de recunoscut necesitatea de a susține mai mult familiile și părinții, în special cei aflați în situații vulnerabile și cărora le lipsesc resursele necesare de a permite copilului să crească și să se dezvolte. Deoarece situația variază de la țară la țară, au fost elaborate un șir de recomandări specifice pentru fiecare țară-membră a UE. Organizarea și implementarea politicilor sociale a familiilor, promovarea bunăstării tuturor copiilor, sunt realizate prin strategii multe-dimensionale, în conformitate cu următoarele principii:
1. Cele mai importante principii orizontale:
Oportunități egale pentru toate familiile;
Considerarea în primul rând a intereselor copiilor și recunoașterea importanței familiei ca și instituția care este primar responsabilă de îngrijirea copiilor;
Menținerea unui bun echilibru între politicile universale, axate pe asigurarea bunăstării pentru toți copiii, dar și a politicilor focusate în mod special pe cei mai dezavantajați;
Focusarea pe prevenirea sărăciei, pe criterii de evaluare a riscurilor, cu o focusare specială pe categoriile de familii cu copii descrise mai sus ca fiind cu riscurile cele mai mari de a ajunge în sărăcie;
Susținerea investițiilor în copii și familii, evaluarea modului în care politicile îi afectează pe copiii cei mai dezavantajați și luarea de măsuri necesare pentru a reduce aceste efecte adverse;
2. Dezvoltarea strategiilor integrate:
2.1 Accesul la resursele corespunzătoare:
Promovarea echilibrului între viața profesională și responsabilitățile de serviciu, prin măsuri axate pe egalitatea de gen, suport la locul de muncă și aranjamente de lucru flexibil;
Susținerea părinților să revină la serviciu după finalizarea concediului de îngrijire a copilului, prin instruire și suport în găsirea unui serviciu, în special pentru familiile cu riscuri sporite;
Asigurarea unor standarde de viață decente, printr-o combinație de beneficii, care să permită familiilor cu copii să aibă un trai cu demnitate;
Susținerea familiei cu beneficii care trebuie să includă: măsuri fiscale, măsuri axate pe familiile cu copii, beneficii legate de locuință și scheme de garantare a venitului minim pentru copii;
Complementarea schemelor de suport financiar, cu beneficii în natură sau vouchere legate de nutriție, servicii de îngrijire a copiilor, sănătate, locuință, transport și acces la activități de sport sau socio-culturale; asigurând și un acces ușor la aceste beneficii;
Folosirea discreției atunci când se face condiționarea beneficiilor pentru familiile cu copii de comportamentul părinților sau de frecventarea școlii; evaluarea și reducerea unui posibil impact negativ al acestor măsuri;
Stabilirea unor mecanisme regulate care asigură acoperire maximă a beneficiarilor, cum ar fi plățile în avans;
2.2 Accesul la servicii de calitate și accesibile
Reducerea inegalității sociale la o vârstă mică prin investirea în educația și îngrijirea timpurie a copiilor;
Asigurarea accesului la servicii de calitate, educație și îngrijire timpurie, care să fie accesibile ca preț pentru familii, dar și adaptate necesităților familiilor;
Îmbunătățirea sistemului de educație în vederea asigurării oportunităților egale, prin creșterea capacității sistemului educațional de a rupe transferul de dezavantaj social de la părinți la copii;
Îmbunătățirea abilității sistemului național de sănătate de a răspunde necesităților copiilor din familii social-vulnerabile, prin asigurarea faptului că copiii pot aplica dreptul lor universal la servicii de sănătate. Aceasta include și accesul la servicii medicale de calitate, și investițiile în prevenire axate în special pe perioada de dezvoltare timpurie, prin aplicarea politicilor care combină nutriția, sănătatea, educația și măsurile sociale;
Asigurarea copiilor cu un spațiu de trai sigur și corespunzător necesităților, ceea ce include și schemele de locuințe sociale, reducând supra-aglomerarea și lipsa de energie/căldură în locuințe; asigurarea de cazare temporară, dar și de soluții pe termen lung;
Încurajarea școlilor și autorităților locale să creeze activități mai bune în afara orelor de școală pentru toți copiii, indiferent de situația social-economică a părinților;
Crearea mecanismelor care promovează participarea copiilor la luarea deciziilor ce țin de viața lor; ceea ce include serviciile de educație și îngrijire, sănătate, justiție etc., prin explicarea drepturilor și obligațiilor;
3. Dezvoltarea continuă a aranjamentelor necesare de guvernare, implementare și monitorizare Fortificarea efectelor de sinergie între sectoare și îmbunătățirea aranjamentelor de guvernare/ administrare.
prin asigurarea unor politici care elimină eficient sărăcia și excluziunea socială în rândurile copiilor prin asigurarea unui design bine gândit al politicilor și o coordonare mai strânsă între acțiunile de bază ale instituțiilor principale;
Asigurarea unor legături regulate și sistematice între politicile relevante și asigurarea unei sinergii între actorii principali, în special în domeniile de educație, angajare, sănătate, egalitate și drepturi ale copiilor;
Promovarea unei colaborări strânse și a unui dialog regulat între autoritățile publice la toate nivelele, inclusiv cu partenerii sociale, comunitățile locale și societatea civilă;
Aplicarea unor abordări de politici bazate pe analiză și dovezi
dezvoltarea politicilor și inovația de politici sociale, ținând cont de impactul potențial al politicilor asupra copiilor;
Fortificarea datelor statistice și administrative privind toate aspectele ce țin de copil;
Promovarea metodelor și modelelor tip micro-simulare pentru a susține evaluarea mai sistematică exante a impactului potențial asupra copiilor;
Promovarea bunelor practici și a modelelor testate de intervenții, promovând abilitarea comunităților locale de a lucra împreună la promovarea acestora;
Urmând practica europeană a priorităților stabilite în strategia Europa 2020, promovarea politicilor în domeniul familiei și copilului, aceste măsuri trebuie să fie o prioritate și pentru Republica Moldova, ținând cont de avansarea în Integrarea Europeană.
Este importantă alocarea corespunzătoare și în mod prioritar a mijloacelor publice în aceste scopuri, recunoscând aceste cheltuieli ca și investiții în dezvoltarea socio-economică pe termen lung a Republicii Moldova.
În țările din Uniunea Europeană se aplică politicile complexe de susținere a familiilor cu copii, axate pe abordarea holistică. Deși situația diferă de la țară la țară, măsurile sunt axate pe câțiva piloni, și anume susținerea familiilor în abilitarea acestora de a face investiții în copiii lor, incluzând: cheltuieli de alimentație, cheltuieli de educație, cheltuieli de sănătate și timp investit în copii, ultima măsură fiind asigurată de politicile care vin să susțină echilibrul vieții profesionale și a celei de familie.
Contează mult anume efectul de sinergie a acestor măsuri, astfel încât o măsură dintr-o țară nu trebuie să fie comparată separat cu o măsură din altă țară, pentru că atunci nu putem face ușor o concluzie. De exemplu, durata concediului de îngrijire a copilului după naștere trebuie comparată împreună cu vârsta minimă la care copilul poate fi înscris la o creșă, cât de accesibil este costul serviciilor de îngrijire a copiilor comparativ cu salariul mediu pe economie din țara respectivă etc.
În UE în general sunt promovate măsurile axate pe copii în vârsta de până la 18 ani, sau până la 23, astfel importanța acestora pentru familie crește de obicei proporțional cu numărul de copii; sunt foarte puține măsuri rezervate exclusiv familiilor cu mulți copii. Măsurile care totuși sunt axate pe specificul familiilor cu mulți copii sunt mai des dedicate reducerii riscului de trai supraaglomerat în familii, aici intervenind schemele ipotecare subsidiate de stat sau locuințele oferite temporar în utilizare.
Legea cu privire la ajutorul social în UE este mai mult focusată pe copii sub 18 ani, garantând un nivel de venituri minime pentru fiecare copil, spre deosebire de legea privind ajutorul social din Moldova. Deși implementarea acestei legi a înregistrat multe progrese, și încadrează un număr mare de familii cu copii, totuși se condiționează ajutorul social de anumite criterii de eligibilitate a membrilor familiei.
Spre deosebire de experiența altor țări ale lumii, țările europene evită condiționarea sistemelor de plăți pentru copil, din motive de aspecte legate de drepturile omului, dar și pentru a include toți copii în acest sistem, indiferent de gradul de cooperare a părinților. Cel mai cunoscut model de cash condiționat este modelul Bolsa Familia din Brazilia, care acoperă cam o pătrime din populația acestei țări. Acest model are o serie de avantaje semnificative – este o măsură populară și funcționează rapid atunci când există o serie de indicatori de bază problematici pe țară, ca de ex. un % mare de copii nevaccinați, subnutriți sau care nu merg deloc la școală (care nu sunt o problemă atât de mare în Moldova sau alte țări din regiune, excepție anumite comunități, comparativ cu țările în care a fost aplicat mai frecvent: Brazilia, Chile, Columbia și multe țări din America Latina, dar și Africa).
În țările din UE transferurile de cash condiționat (TCC) nu se aplică (prin TCC înțelegând programe sociale care condiționează oferirea de programe sociale în dependență de acțiunile beneficiarilor și întrunirea anumitor criterii); acest tip de transferuri fiind deseori supus diverselor critici. Acestea variază și pot include lipsa de încredere în autoritățile care vor implementa programul, argumentul cheie precum că asigurarea suportului cash pentru alimentația copiilor trebuie să fie garantată și necondiționată de vreo acțiune, inabilitatea anumitor grupuri cu dizabilități de a accesa programul, accesul la informație etc. Fundamentale sunt și argumentele ce țin de drepturile omului, așa ca non-discriminarea și egalitatea șanselor. În Uniunea Europeana sunt mai populare modelele axate fie pe alocații lunare necondiționate de cash pentru fiecare copil (ex. Romania, Belgia), scutiri și facilități pentru părinții care lucrează, precum și pe implementarea conceptului de venit garantat și ajutor social pentru cei cu venituri sub nivelul stabilit. Scopurile acestui studiu nu permit detalierea tuturor practicilor bune din țările din UE, însă unele exemple se regăsesc în următorul capitol, la recomandările pe termen scurt, iar niște 25 exemple mai specifice vor fi incluse mai detaliat în următoarele studii sectoriale mult mai îngust focusate – lista acestora fiind inclusă în recomandările pe termen mediu și lung.
I.4 Concluzii
Conceptul unei politici sociale de lungă durată pornește de la premisa că o familie :
“sănătoasă și lungă” este dreptul fiecărei ființe umane. Anume această direcție este o preocupare de bază, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru guvernele țărilor-membre ale Uniunii Europene.
Politica socială europeană în mare măsură se bazează pe principiile respectării normelor de drept și pe asigurarea prevederilor sociale în corespundere cu Carta Socială Europeană Revizuită, care a fost ratificată și de Republica Moldova. Pentru țările europene cu un sistem social avansat este imperios important de a nu stopa acest proces, iar pentru celelalte – de a se ralia la cele mai performante succese în domeniu. Tranziția țărilor din Europa de Sud-est spre economia de piață și constituirea unor sisteme sociale adecvate servesc exemplu și pentru Republica Moldova în calea edificării unui stat de drept, orientat social și susținut de reformele economice substanțiale. Mecanismele de implementare a prevederilor sociale din UE au fost preluate și de țările candidate la aderare, practica dovedind, că pe parcursul a 10-15 ani de eforturi conjugate, acestea funcționează și pe tărâmul postsocialist.
Pentru țara noastră angajarea în plan social european devine și o posibilitate de elaborare a unui mecanism bine coordonat cu posibilitățile economice ale țării, de lungă durată, viabil, care ar conduce la iradicarea sărăciei, stoparea valului migraționist și în cele din urmă – la creșterea potențialului economic al țării. Obiectivele de stat în domeniu trebuie să fie similare cu cele a majorității partidelor politice, pentru a păstra o continuitate fermă pe plan social, apărarea și afirmarea cursului social în fața instituțiilor și organismelor internaționale, pentru a nu deveni un moment speculativ.
Multe politici adoptate la nivel european au un impact direct asupra vieții familiilor. Realizarea și menținerea solidarității și stabilității familiale au loc în mod diferit. Unele familii nu reușesc să stabilească relații de solidaritate, altele nu-și pot menține solidaritatea realizată, iar altele realizează solidaritatea și o mențin. În primele două situații, șansele de disoluție a familiei sunt mari. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționărilor lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au
Capitolul II. Analiza politicilor sociale din Republica Moldova.
II.1 Evaluarea cadrului legal și instituțional al politicii sociale din Republica Moldova…
Schimbarile profund democratice care sunt in curs de desfasurare in Republica Moldova necesita prezenta unor institutii sociale care sa functioneze la standardele tarilor dezvoltate. Spre deosebire de acestea, societatea in tarile din estul Europei nu are experienta unei organizari riguroase datorita sistemului totalitar care a preluat pentru o perioada lunga de timp orice forma de administrare. Astfel nou createle state independente au mostenit o societate fara mecanisme sociale non-guvernamentale, fara experienta unei bune administratii.
Data fiind situatia Republicii Moldova, Ministerul Economiei stabileste o strategie de dezvoltare social – economica pe termen mediu. In aceste conditii se impune crearea unui cadru institutional, legislativ si organizatoric propice dezvoltarii unei noi societati in care primordial sa fie rolul jucat de individ, si care in acelasi timp sa-i poata satisface nevoile in materie de bunastare, ocrotire a sanatatii si protectie impotriva somajului. Ministerul Economiei defineste asadar obiectivele sociale ale acestei strategii, care vor constitui principalul punct de reper in ducerea la indeplinire a acesteia:
formarea unui potential uman adecvat exigentelor moderne pe plan educational, stiintific, tehnologic, inovational, cultural si moral;
crearea conditiilor economice pentru populatia apta de munca in vederea ridicarii substantiale a nivelului bunastarii in baza propriilor venituri;
realizarea strategiei de reducere a saraciei, diminuarea discrepantelor in ceea ce priveste nivelul de trai, asigurarea protectiei sociale a celor mai vulnerabile categorii ale populatiei, dezvoltarea sistemului de asistenta sociala echitabila, cu destinatie precisa;
asigurarea accesului general la serviciile social-culturale (ocrotirea sanatatii, invatamant, cultura etc.);
majorarea pensiilor si perfectionarea sistemului de pensii;
crearea noilor locuri de munca si cresterea gradului de ocupare in campul muncii;
crearea unui sistem de protectie a drepturilor cetatenilor Republicii Moldova pe pietele muncii din strainatate.
Politica socială dobândește o relevanță sporită în actualul context al Republicii Moldova Complexitatea domeniului social al politicii europene în care se înscrie tema cercetării și varietatea aspectelor politicii sociale au impus o delimitare detaliată a problematicii abordate.
Actualul context demonstrează o strânsă interdependență a politicii sociale cu politicile economice, fiscale, de ocupare a forței de muncă, de sănătate, educație, etc ., la nivel național și european.
Criza existent în țara noastră demonstrează cât de important este rolul politicii sociale în societate în general. Politica socială acționează ca un factor de stabilitate economică, socială și politică în vremuri atât de dificile, atât pentru indivizi cât și pentru societate ca întreg pe lângă rolul său tradițional, de a preveni și a diminua sărăcia, de a reduce disparitățile de venit la niveluri acceptabile.
Cadrul legal al politicii sociale a fost aprobat și testat parțial pe parcursul anului 2011.
Legea nr.438 privind dezvoltarea regională, adoptată pe data de 28 decembrie 2006, și publicată în Monitorul Oficial nr.21-24 la februarie 2007 a fost elaborată pe parcursul unei perioade de doi-trei ani, preponderent cu sprijinul unui proiect de asistență tehnică a UE, acesta fiind cel mai mare și al treilea asemenea proiect în domeniul dezvoltării regionale în Republica Moldova. În cadrul altor proiecte ale UE, a fost elaborată o mare parte a legislației secundare, care, după unele amendamente, a fost adoptată în anul 2011.
Conform Legii nr.438 din 28.12.2006 privind dezvoltarea regională în RM, noțiunea de regiune de dezvoltare este „o unitate teritorială funcțională ce reprezintă cadrul de planificare, evaluare și implementare a politicii de dezvoltare regională”.[2 ] Actualmente Republica Moldova este divizată în șase regiuni de dezvoltare regională, însă nivelul de intervenție se aplică doar în trei din ele.
În conformitate cu obiectivele menționate, putem concluziona că dezvoltarea regională în Republica Moldova reflectă, în general, două obiective primordiale:[7]
obiectivul orientat spre bunăstare, care în mare parte se referă la reducerea
diferențelor și concentrarea asupra zonelor defavorizate și,
obiectivul orientat spre creștere, care se referă la dezvoltarea economică a
regiunilor și, uneori implicit, la concentrația de intervenții în zone de creștere mai
mici (deși încă nedefinite, doar descrise general).
Strategia Națională de dezvoltare regională aprobată în martie 2010, constituie documentul intern principal de planificare strategică pe termen mediu care identifică dezvoltarea regională ca una din cele cinci priorități naționale, incluse în Strategia Națională de Dezvoltare, cu scopul general de realizare a unei dezvoltări social-economice echilibrate și durabile pe întreg teritoriul Republicii Moldova, prin corelarea eforturilor în cadrul regiunilor de dezvoltare.
Deși legea a fost aprobată de către Parlamentul Republicii Moldova în anul 2006, Strategia a fost aprobată de Guvern abia în 2010. [6] Acest fapt se datorează în primul rînd voinței politice a clasei aflate la putere în anii respectivi, dar și capacităților și experienței reduse în acest nou domeniu al dezvoltării regionale.
Întrucât dezvoltarea regională este o politică nouă pentru Moldova, a fost o decizie înțeleaptă de a atribui responsabilitățile privind politicile în cadrul unui minister. Acest lucru a dat autoritate mai înaltă formulării și implementării politicii de dezvoltare regională, ceea ce este foarte important, dat fiind faptul că dezvoltarea regională necesită o abordare multe-sectorială solicitantă. Mai mult decât atât, o autoritate la nivel central este necesară pentru a asigura o abordare unică pentru monitorizarea și evaluarea politicii; pentru a asista coordonarea și prioritizarea politicilor regionale, și pentru a atrage fonduri suplimentare pentru proiectele și programe. [27, p.6]
Unul din criteriile de bază la delimitarea regiunilor de dezvoltare trebuie să-l constituie încadrarea acestora în criteriile europene ale Eurostat, definite prin Nomenclatorul Unităților Teritoriale Statistice (NUTS) și crearea premiselor pentru eligibilitatea Republicii Moldova pentru alocarea fondurilor de dezvoltare regională din partea UE. Regiunile convenționale de dezvoltare, create prin liberul consimțămînt al autorităților publice locale, trebuie să corespundă nivelului optim al structurilor teritoriale pentru planificarea și implementarea măsurilor de politică regională din UE (nivelul NUTS II). Regiunile de tip NUTS II vor constitui cadrul de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările comunitare în vigoare. Orice politică regională de stat va lua în calcul, în mod obligatoriu, cele 5 raioane din stînga Nistrului care constituie circa 12% din teritoriul național. Regiunile de dezvoltare constituite prin Legea privind dezvoltarea regională: două regiuni (Centru și Nord) s-ar atribui nivelului NUTS II, două regiuni care ar cădea sub incidența nivelului NUTS III (Chișinău și Sud) și două regiuni (UTA Găgăuzia și Transnistria) care ar avea o clasificare discutabilă. Clasificarea finală depinde de negocierile cu UE și poate fi discutată după încheierea AA.
II.2 Prezentarea progreselor înregistrate în domeniul politicilor sociale din Republica Moldova.
Relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană (UE) s-au dezvoltat pe o traiectorie ascendentă pe parcursul ultimilor trei ani. Preluarea puterii de către Alianța pentru Integrare Europeană a dat un nou suflu vectorului principal al politicii sociale al Republicii Moldova și anume integrarea europeană și aprofundarea relațiilor cu Uniunea Europeană, atât bilateral cât și multilateral. Însăși Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova: „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” perioada 2011-2014 stipulează în mod expres drept scop primordial crearea unui nivel înalt de bunăstare a cetățenilor Republicii Moldova, precum și realizarea altor transformări importante în societate, care, în totalitatea lor, ar accelera integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Guvernul Republicii Moldova consideră că este în interesul național al țării noastre de a consolida relațiile cu Uniunea Europeană. Într-un final ne dorim să devenim membru al UE. Totuși, aceasta este o aspirație pe termen lung, de la început va trebui să construim Europa acasă, să creăm standarde europene de democrație și prosperitate pentru toți cetățenii noștri.
Relațiile de apropiere de UE, ne oferă cel mai bun plan pentru a pune în practică aceste aspirații. Acesta este motivul pentru care Guvernul și UE a negociat ceea ce este cunoscut ca Acord de Asociere. Acest document va aprofunda și încorpora relațiilor dintre țara noastră și UE și va ajuta la transformarea continuă a Republicii Moldova într-o țară europeană modernă.
Prin semnarea Declarației Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro (iunie 1992), Republica Moldova, alături de 140 de state ale lumii, și-a exprimat voința de a se integra în procesul global de tranziție la modelul de dezvoltare durabilă. Esența dezvoltării durabile constă în asigurarea bunăstării, sănătății și educației societății în corelare cu cerințele de conservare și regenerare a resurselor naturale, precum și cu garanțiile pentru generațiile viitoare. Însă, dezvoltarea stabilă a societății și, deci, durabilă a omului, așa cum o vede P.Varzari, mai presupune și alte priorități și valențe tot atât de importante, cum ar fi crearea unui mediu optim de muncă pentru salariați, protecția mediului ambiant, utilizarea deplină a forței de muncă, …, protecția socială a populației, armonizarea relațiilor sociale și de muncă
În Moldova , insuficiența de sens politic a politicii sociale își găsește expresie în insuficiența diferențierii problemelor sociale a diferitor grupuri. În acest context o atitudine diferențiată din partea politicului necesită realizarea a trei obiective: crearea condițiilor de stimulare, încurajare și dezvoltare a intereselor păturilor mijlocii; protejarea păturilor socialmente vulnerabile; sancționarea grupărilor mafiote, criminale. Această triadă teleologică rămîne în mare măsură nerealizată, necorelată în anumiți termeni, în sarcini specifice de ordin economic, social, politic, juridic. Inconsecvența reformelor economice, erorile factorului politic în realizarea privatizării și alți factori negativi au frînat considerabil primul obiectiv: devenirea și și afirmarea antreprenorilor. Declinul economic și social a impins păturile vulnerabile sub pragul sărăciei, devalorizînd obiectivul al doilea. În acest caz între mecanismul de presiune socială (înfăptuirea reformelor pe spatele maselor) și mecanismul de protecție socială (ineficient) a populației s-a creat o disproporție enormă. Iar măsurile guvernării comuniste din Moldova de a facilita întrucîtva situa- ția socială a veteranilor, pensionarilor (prin majorarea pensiilor) a studenților (prin majorarea stipendiilor), atribuie politicii sociale un oarecare sens politic și social, dar de o importanță temporară. Această majorare nu are o bază economică suficientă, provoacă alte probleme sociale.
Enunțând o anumită ordine în prezentarea celor mai importante strategii și planuri de acțiuni urmează Programul Guvernului Republicii Moldova „Legalitate, Consolidare și Reforme – întru Bunăstarea Națiunii”, care la capitolul politica socială se referea la următoarele poziții: sistemul de protecție socială; combaterea șomajului și dezvoltarea pieței forței de muncă La blocul de probleme ce ne interesează putem evidenția că executivul a tins să atragă atenția asupra: dezvoltării sistemului informațional privind piața forței de muncă; antrenării autorităților publice locale în gestionarea pieței forței de muncă potrivit programelor de dezvoltare regională; implementării programelor de atragere a șomerilor în munca socialmente utilă; facilitării instruirii, reciclării și reintegrării resurselor umane în câmpul muncii prin promovarea programelor speciale; stimulării acțiunilor de antrenare a intermediarilor pe piața forței de muncă pentru formarea, recalificarea și reciclarea specialiștilor. Spre deosebire de strategiile anterioare, care însumează mai multe obiective – atât generale, cât și particulare – trebuie să menționăm că există și acte politico-juridice cu caracter strict delimitat în sfera muncii. Promovarea și realizarea politicii de stat în domeniul ocupării forței de muncă s-a efectuat în baza Strategiei ocupării forței de muncă în Republica Moldova, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.611 din 15 mai 2002. Direcțiile conceptuale ale politicii de ocupare a forței de muncă în anii 2002-2008 se axează pe următoarele principii: dreptul exclusiv al cetățenilor să-și valorifice propriile capacități în activitatea de producere și de creație; obligația statului de a crea condițiile necesare pentru realizarea drepturilor de muncă ale cetățenilor. Evidențiind drept obiectiv sporirea nivelului de ocupare a forței de muncă, executivul a considerat necesar să specifice direcțiile strategice de acțiune pentru atingerea lui, acestea fiind: îmbunătățirea capacității de ocupare a forței de muncă; dezvoltarea spiritului antreprenorial; încurajarea capacității de adaptare a întreprinderilor și angajaților; egalitatea șanselor. Totodată, trebuie să recunoaștem că actul în cauză se dezvoltă și va continua să se dezvolte în tandem cu Strategia europenă de ocupare a forței de muncă, aprobată prin Tratatul de la Amsterdam (iunie 1997). De altfel, toate mențiunile expuse sunt nucleul acestui document internațional, despre care ținem să relatăm în continuare. Un alt document ce reprezintă cadrul politic suprem pentru dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova pe termen mediu este Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (2004-2006), aprobată prin Legea nr.398-XV din 2 decembrie 2004.
Necesitatea elaborării Strategiei este impusă și de imperativul consolidării societății, idee susținută de o serie de cercetători autohtoni, printre care V.Saca, în contextul creării unui interes național, în jurul unor obiective transparente și acceptate de societate în ansamblu, precum și de grupurile populației interesate nemijlocit în realizarea lor – persoanele defavorizate, întreprinzătorii și reprezentanții autorităților administrației publice. Ținând cont de orientarea pronunțată social a politicilor economice ale Guvernului, Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (2004-2006) se îndrepta STUDIA UNIVERSITATIS Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2009, nr.3(23) 190 spre îmbunătățirea calității vieții populației, ameliorarea protecției sociale a celor mai sărace categorii de cetățeni, inclusiv prin dezvoltarea sistemului de garanții sociale, crearea unor noi locuri de muncă, în special pentru cei săraci, asigurarea accesibilității serviciilor medicale calitative, constituirea unui capital uman apt de performanță, prin dezvoltarea învățământului și a științei. Dat fiind faptul că în Republica Moldova populația rurală este mai numeroasă decât cea urbană, principiile dezvoltării durabile constituie una dintre bazele metodologice principale utilizate la identificarea obiectivelor și priorităților Programului Național „Satul Moldovenesc” (2005-2015) (Hotărârea Guvernului nr.242 din 01.03.2005). Articolul 211 al Programului stipulează obiectivele principale de dezvoltare în domeniul dezvoltării sociale, pieței muncii, vizând și migrațiunea forței de muncă. Necesitatea combaterii șomajului și a reducerii fluxurilor migraționale ale forței de muncă impun următoarele obiective: facilitarea formării noilor locuri de muncă și sporirea accesului la acestea; majorarea cererii de forță de muncă calificată ca premisă necesară pentru sporirea eficienței muncii, ridicarea calității produselor și a serviciilor; modernizarea programelor de învățământ și adaptarea continuă a acestora la cerințele pieței muncii; dezvoltarea spiritului antreprenorial al populației, inclusiv drept condiție de creare a posibilităților de autoangajare în câmpul muncii; asigurarea protecției intereselor cetățenilor Republicii Moldova aflați la muncă peste hotare; facilitarea revenirii în Patrie a emigranților de muncă și crearea posibilităților de utilizare eficientă a veniturilor acestora, obținute peste hotare, în interesele dezvoltării economice a țării. Pentru anii 2005-2009, executivul Republicii Moldova își propune un alt Program de acțiuni – „Modernizarea țării – bunăstarea poporului” aprobat prin Hotărârea nr.790 din 8 ianuarie 2005
În acest sens, prioritățile fundamentale ale Guvernului sunt următoarele: integrarea europeană; modernizarea economică și socială, reducerea sărăciei; stimularea spiritului de întreprinzător; egalitatea șanselor etc. Una dintre strategiile de maximă importanță este Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.889 din 03.08.2006. Planul de Acțiuni este document politic încheiat între autoritățile de la Chișinău și Uniunea Europeană care stabilește programul, obiectivele strategice și prioritățile relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova pentru anii 2005-2007. Un efort asiduu l-a depus Guvernul Republicii Moldova prin elaborarea Hotărârii nr.605 din 31.05.2007 pentru aprobarea Strategiei naționale privind politicile de ocupare a forței de muncă pe anii 2007-2015. Elaborarea prezentei Strategii este condiționată de necesitatea armonizării politicii naționale cu Strategia Europeană de Ocupare, revizuită, recomandările Consiliului Europei și ale Organizației Internaționale a Muncii. Strategia prevede patru obiective principale pe termen lung: consolidarea creșterii economice pe termen lung și crearea locurilor noi de muncă, aplicarea mecanismelor de reducere a sărăciei prin intensificarea coeziunii și solidarității sociale în domeniul politicilor de ocupare a forței de muncă și gestionării eficiente și transparente a resurselor disponibile; creșterea gradului de competitivitate a Republicii Moldova pe piața internațională, din perspectiva costurilor forței de muncă, mobilității, calificării profesionale și capacității de adaptare a resurselor umane la imperativele unei piețe flexibile a forței de muncă; armonizarea legislației muncii a Republicii Moldova cu cea a Uniunii Europene; alinierea la standardele europene cu privire la dezvoltarea economică și umană; asigurarea de către stat a garanțiilor minime cetățenilor țării, în conformitate cu convențiile ratificate; ajustarea cadrului național legislativ în domeniul reglementării muncii în conformitate cu obiectivele și standardele Strategiei Europene de Ocupare, revizuită. Aderarea la diverse organisme internaționale impune adoptarea unor decizii conturate de promovare a politicii naționale a ocupării forței de muncă. În contextul integrării europene, Republica Moldova este obligată să revizuie și să aducă în concordanță legislația națională cu standardele europene. Prin urmare, participarea Moldovei, alături de alte țări membre ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, la Proiectul „Revizuirea politicilor de ocupare a forței de muncă în țările Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est”, demonstrează abilitatea statului de a implementa standardele internaționale în domeniul muncii, inclusiv a prevederilor Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr.122 din 9 iulie 1964 privind politica de ocupare a forței de muncă, ale Convenției nr.111 din 25 iunie 1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei și ale Convenției nr.100 din 29 iunie 1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală. În susținerea ideii anterioare cu privire la continuitate, trebuie să recunoaștem că prezenta Strategie a fost elaborată ținându-se cont de obiectivele prevăzute în Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei pentru anii 2004-2006, Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, Obiectivele de Dezvoltare Seria “{științe sociale” științe Politice și Administrative ISSN 1857-2081 191 ale Mileniului, Programul Național „Satul Moldovenesc”, alte strategii ramurale și sectoriale. Totodată, trebuie să menționăm că implementarea este posibilă doar prin menținerea ritmurilor înalte de creștere economică, edificarea unui cadru instituțional coerent și stabil armonizat cu principiile și standardele europene. Dacă până la moment au fost evidențiate mai multe documente, prcum: programe, strategii, planuri de acțiuni, care sunt nu altceva decât ideile politice prezentate de guvernare, atunci în continuare ținem să evidențiem și un anumit cadru normativ în limitele căruia se promovează politicile în sfera muncii și care, totodată, creează premise legale de elaborare a acestor politici. Următoarea verigă a documentelor în care își găsesc reflectare politicile sociale sunt actele de ordin intern, elaborate și adoptate la nivel național, cum ar fi legile organice. Una dintre principalele forme de promovare a politicilor la diferite niveluri constă în adoptarea actelor de formare a veniturilor și cheltuielilor în stat – bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale. Aceste acte politico-juridice determină veniturile și cheltuielile din toate sferele de activitate ce intră în competența statului. Prin aceste documente statul își determină gradul de atenție fiecărei sfere de activitate. Tot aici ținem să menționăm că aceste documente, pe lângă menirea normativ-economică pe care o au, mai au și una politică, grație luptei care se dă în timpul procesului de elaborare și adoptare în final de legiuitor. Principalul act normativ în domeniul muncii este Codul Muncii, adoptat de Parlament la 28 martie 2003 (Legea nr.154-XV din 28 martie 2003). Actul menționat conține 14 titluri, 62 capitole, 392 articole și în mod detaliat reglementează relațiile de muncă între angajator și salariat. Acest act general conține prevederi referitoare la utilizarea forței de muncă, timpul de muncă, timpul de odihnă, salariu, disciplina muncii, protecția muncii, altele, fiind chemate la sporirea productivității muncii și asigurării sociale a salariaților. Printre direcțiile principale ale politicii de stat în domeniul protecției muncii se înscriu: asigurarea priorității privind păstrarea vieții și sănătății salariaților; emiterea și aplicarea actelor normative privind protecția muncii; supravegherea și controlul de stat asupra respectării actelor normative în domeniul protecției muncii și altele. În sfera îmbunătățirii condițiilor de muncă, politica socială trebuie să se orienteze spre perfecționarea cadrului legislativ și crearea măsurilor organizaționale de creștere a responsabilității angajatorilor față de securitatea muncii . Alte acte ce țin de domeniul promovării politicilor sunt cele ce reglementează sfera muncii și relațiile de muncă. Cu acest scop au fost elaborate: 9 Legea privind utilizarea forței de muncă, nr. 878 din 21.01.1992, care determină bazele juridice, economice și organizatorice ale sistemului de garanții sociale, scopul fiind realizarea politicii de stat privind utilizarea forței de muncă. În cadrul Legii mai găsim și alte referințe, cum ar fi: modul și condițiile de stabilire a statutului de șomer cetățenilor; parteneriatul social în domeniul utilizării forței de muncă; protecția socială a șomerilor; calificarea și recalificarea șomerilor; acordarea ajutorului de șomaj; beneficiarii ajutorului de șomaj. Legea privind ocuparea forței de muncă și protecția socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, nr.102-XV din 13 martie 2003. Prezenta Lege reglementează măsurile privind realizarea strategiilor și politicilor de menținere a unui nivel înalt al ocupării și adaptării forței de muncă la cerințele pieței muncii, privind protecția socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, prevenirea șomajului și combaterea efectelor lui sociale. Legea securității și sănătății în muncă, nr.186 din 10.07.2008, care prevede asigurarea tehnicoorganizatorică și financiară a activității de securitate a muncii, stabilește măsuri de supraveghere și control asupra îndeplinirii legislației muncii, precum și măsurile de pedeapsă pentru încălcarea ei. Protecția muncii reprezintă un sistem de măsuri și mijloace social-economice, organizatorice, tehnice, curative și profilactice, care acționează în baza actelor legislative și a altor acte normative și care asigură securitatea angajatului, păstrarea sănătății și menținerea capacității lui de lucru în procesul muncii. În această listă pot fi înscrise și alte legi, cum ar fi Legea sindicatelor sau a patronatelor. În așa mod, sistemul promovării politicilor sociale în sfera muncii creat de stat are un spectru foarte larg de activități, este complex, iar verigile acestuia sunt interdependente. În fond, structura acestui sistem este satisfăcătoare. Baza normativ-juridică permanent se modifică și treptat se racordează la standardele internaționale. Problema constă în altele: practica demonstrează că procesele deliberative și de implementare derulează încet, prin aceasta diminuând actualitatea elaborărilor în timp a legilor, precum și capacitatea lor de a corespunde cerințelor sistemului socioeconomic și realității vieții.
Dezvoltarea serviciilor sociale pentru persoane și grupuri în dificultate va crea oportunități mai bune pentru incluziunea socială a persoanelor în situații de risc, asigurând respectarea drepturilor fundamentale ale acestora. Combinând măsurile de prevenire, compensare și reabilitare, precum și soluționând cazurile la nivel comunitar înainte ca ele să se agraveze (soluționarea lor să devină mai costisitoare), sistemul va deveni mai eficient din punct de vedere al costurilor, va acoperi pe toți cei care au nevoie de sprijin social și va avea un impact pozitiv asupra calității vieții acestora. Crearea și dezvoltarea servicii sociale va contribui la realizarea de către Republica Moldova a angajamentelor asumate în contextul opțiunilor strategice în domeniul protecției sociale. Acestea includ: Planul Național de Acțiuni privind Drepturile Omului și Planul Național de Acțiuni “Educație pentru toți” 2004-2015, Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, precum și a Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Omului.
Analiza instituțională, dar și de conținut a documentelor politice adoptate la nivel european scoate în vileag un accent deosebit al preocupărilor Uniunii Europene față de segmentul „muncii” în politicile sociale comunitare. Acestea din urmă cuprind toatesferele de activitate ale omului: munca, menajul, cultura ș.a., toate fiind orientate sprecreșterea nivelului și calității vieții, armonizarea relațiilor muncii, întărirea sănătății,sporirea nivelului educației și culturii, umanizarea relațiilor între diferite grupuri sociale.În limitele politicilor sociale comunitare promovate, statele europene realizează politici însfera muncii, precum și „politica muncii” ca atare . Considerăm necesar de a menționa că analiza politicii muncii în statele cu oeconomie de piață dezvoltată certifică faptul că ele au trecut printr -o serie de transformăriradicale: de la orientarea teoretică teyloristă spre teoriile „calității vieții muncii”, cecuprinde în sine „umanizarea muncii”, „democrația industrială”, „relațiile umane” etc.
Determinarea obiectivelor prioritare ale politicii sociale în statele postsovietice plasează sfera muncii ca una primordială, dat fiind problemele cu care se confruntă„noile” democrații, una din acestea fiind criza economico- socială profundă. Cât privește Republica Moldova, vom sublinia că societatea noastră nu este lipsită, ca și în multe altedomenii de activitate, de o criză în sfera muncii, care se datorează nu numai tranziției dela sistemul administrativ de comandă la sistemul liber de piață, dar și rezultatuluideclinului producției materiale, crizei economice în general, subestimarea valorii muncii.
Printre obiectivele prezente în acordul dintre UE și Republica Moldova putem enumera următoarele:
(a) reducerea sărăciei și consolidarea coeziunii sociale;
(b) politica de ocupare a forței de muncă, axată pe creșterea locurilor de muncă mai bune, cu condiții de muncă decente, inclusiv în vederea reducerii economiei neformale și șomajului neformal;
(c) promovarea măsurilor active pe piața muncii și serviciilor eficiente de ocupare a forței de muncă pentru a moderniza piața muncii și pentru a asigura adaptarea la necesitățile pieții muncii;
(d) stimularea piețelor muncii mai incluzive și sistemelor de siguran ță socială care integrează
persoanele dezavantajate, inclusiv persoanel e cu dezabilități și persoanele din grupurile
minoritare;
(e) gestionarea eficientă a migrației forței de muncă, cu scopul consolidării impactului pozitiv al
acesteia asupra dezvoltării;
(f) asigurarea oportunităților egale cu scopul consolidării egalității dintre genuri și asigurării oportunităților egale dintre femei și bărbați, precum și combaterea discriminării din orice fel de motive;
(g) politica socială, cu scopul sporirii nivelului protecției sociale care include asistența socială și asigurarea socială și modernizarea sistemelor de protecție socială, în termeni de calitate,
accesibilitate și viabilitate financiară;
(h) sporirea participării partenerilor sociali și promovarea dialogului social, inclusiv prin
consolidarea capacității tuturor factorilor relevanți;
(i) promovarea sănătății și siguranței la locul de muncă.
Concluzii
Pentru Republica Moldova o politică socială eficientă este un imperativ al timpului. A fost ratată posibilitatea restructurării economice pe calea “terapiei de șoc”, așa cum s-a reușit în alte state din estul Europei, populația a obosit de promisiuni și neîndeplinirea angajamentelor. Acum nu mai există alternative în acest sens, adoptarea unei politici sociale bine coordonate și realiste este nu numai actuală, ci și imperios necesară. Ea ar urma să devină nu numai un instrument de atragere a electoratului, fie aceștea țărani, medici sau pedagogi, dar și un mecanism bine coordonat cu posibilitățile economice ale țării, de lungă durată, viabil, care ar conduce la iradicarea sărăciei, stoparea valului migraționist și în cele din urmă – la creșterea potențialului economic al țării. Obiectivele de stat în domeniu trebuie să fie similare cu cele a majorității partidelor politice, pentru a păstra o continuitate fermă pe plan social, apărarea și afirmarea cursului social în fața instituțiilor și organismelor internaționale, pentru a nu deveni un moment speculativ în cadrul campaniilor electorale sau în cazul schimbării guvernanților.
Politicile demografice din punctul de vedere al impactului lor asupra comportamentului uman evoluează sub forma unor motivații sau restricții. Obiectivul principal al motivațiilor și restricțiilor constă în schimbarea comportamentului, oferind avantaje acelor categorii de populație, comportamentul cărora în cea mai mare măsură corespunde necesităților societății și scopurilor politicilor familiale promovate, sau creând restricții pentru cei, comportamentul cărora este în contradicție cu scopurile politicilor familiale. Motivațiile și restricțiile, de regulă, influențează comportamentul uman o perioadă limitată, dat fiind faptul că în timp populația se adaptează la ele. cel mai important compartiment al politicilor sunt măsurile care pe lângă motivații și restricții, oferă populației garanții sociale, altfel spus, asigură stabilitatea și previzibilitatea condițiilor în care oamenii își realizează necesitățile demografice (V.Elizarov, 2006).
Așadar întreaga gamă a problemelor sociale în condițiile Republicii Moldova este rezultanta deficiențelor politicii sociale a statului, atît la capitolul fundamentării cît și a promovării ei. Pentru a face față noilor exigențe e necesar a elabora o politică socială de tip nou, cu mecanisme bine conturate, cu priorități adecvat ierarhizate, bazată pe principiile asigurării oportunităților egale tuturor categoriilor sociale; orientării maxime a obiectivelor de protecție socială în direcția participării tuturor forțelor sociale la relansarea economică; respectării demnității umane și prevenirii și eliminării oricăror manifestări de discriminare în politica socială; adaptării maxime a acțiunilor de protecție socială la necesitățile reale ale oamenilor; raționalizării mecanismelor politicii sociale prin descentralizarea tehnologiilor, prin diversificarea antrenării în activitățile de protecție socială a administrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și nonguvernamentale.
Evident că în condițiile actuale toți actorii sociali implicați în elaborarea și implementarea politicilor demografice urmează să studieze cu mare atenție experiența mai multor țări, ar fi de dorit să nu ne orientăm doar la politicile demografice din CSI, din cauza istoriei comune și contextului socioeconomic asemănător, dar să studiem și experiența țărilor economic dezvoltate, în special a celor care deja au obținut rezultate pozitive în creșterea natalității. Obiectivele propuse în Programul național strategic în domeniul securității demografice a Republicii Moldova (2011-2025) urmează a fi precizate și formulate propuneri concrete, în special, cele care țin de condițiile de realizare ale acestora.
Reieșind din studierea experienței țărilor europene, propunem unele considerații cu privire la domeniile de intervenție a politicilor familiale în Republica Moldova orientate spre încurajarea natalității.
În primul rând, politicile familiale trebuie să fie complexe, orientate spre reducerea factorilor care determină nivelul scăzut al natalității. Datoria statului este să reducă impedimentele sociale și economice, care nu permit oamenilor să aibă un număr dorit de copii sau care contribuie la amânarea nașterii copiilor.
În al doilea rând, ele trebuie să aibă un caracter universal, deci să cuprindă toți copiii și familiile cu copii.
În al treilea rând, ele trebuie să fie bazate pe drepturile sexuale și reproductive ale populației, care oferă fiecărui individ dreptul de a decide când și câți copii să aibă, iar statul trebuie să asigure servicii disponibile de sănătate sexuală și reproductivă, de educație și acces la informațiile respective.
Și în al patrulea rând, politicile familiale trebuie să se bazeze pe principiul egalității de gen, ambii părinți având drepturi și obligații egale în creș-terea și educarea copiilor, precum și șanse egale pentru participarea la activitatea economică și viața de familie.
Pentru realizarea obiectivului ce ține de creșterea valorilor familiale și a copiilor (2-3 copii în familie) va fi necesară o perioadă de lungă durată, precum și implementarea tuturor măsurilor menționate în complexitatea lor. După cum am menționat, doar măsurile economice de sprijin pentru familie, contribuind la realizarea deplină a intențiilor reproductive, nu pot încuraja natalitatea, dacă în paralel nu vor fi întreprinse măsuri specifice de creștere a valorilor familiale, în general, și a copiilor, în particular.
Capitolul III. Metodologia de analiză a impactului politicilor sociale europene în domeniul familiei și copilului în Republica Moldova
Promovarea politicii sociale bine echilibrate, incluzive, ajustate la condițiile perioadei pe care
o trăim rămîne a fi o provocare continuă a Guvernului Republicii Moldova în parcursul său ferm spre asigurarea unui nivel adecvat de bunăstare și securitate socială a tuturor membrilor societății.
Protecția socială a populației este elementul-cheie al reformelor sociale și direcția principală
a politicii sociale de stat. Implementarea politicii sociale în condițiile actuale presupune aplicarea
de noi formule de protecție socială a categoriilor de populație social dezavantajate, noi instrumente de intervenție în politicile de dezvoltare socială, realizarea reformelor social-economice cu implicarea activă a societății prin informare, dialog și consultări.
Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei este promotorul politicii sociale de stat în domeniul protecției sociale a populației, care are drept scop creșterea nivelului vieții cetățenilor și asigurarea garanțiilor sociale de stat. În vederea realizării acestui deziderat, Ministerul continuă mersul reformelor în domeniu, reforme ce sînt orientate spre asigurarea unei protecții sociale eficiente, juste și incluzive.
Implementarea politicii sociale în condițiile actuale presupune aplicarea de noi mecanisme de
protecție socială a categoriilor de populație cu venituri mici, perfecționarea cadrului legislativnormativ, care va asigura accesul populației la servicii de asistență socială calitative, achitarea la timp și în cuantumuri majorate a plăților sociale.
Pornind de la obiectivul principal al protecției sociale privind diminuarea și chiar înlăturarea
consecințelor unor riscuri asupra nivelului de trai al segmentelor de populație social vulnerabile, la fundamentarea și promovarea politicilor sale sociale Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei stăruie asupra creării unui sistem de protecție socială a populației echitabil, social eficient și stabil din punct de vedere financiar.
Populația constituie o variabilă macroeconomică cu caracteristici specifice, ce influențează
majoritatea proceselor și fenomenelor economice și sociale, avînd efecte semnificative asupra pieței muncii, creșterii economice și coeziunii sociale.
Situația demografică în Republica Moldova continuă să denote caracteristici îngrijorătoare.
Nivelul înalt al mortalității și nivelul jos al natalității, în comparație cu situația din țările dezvoltate, determină o reducere continuă a populației, dar și o dezechilibrare a structurii pe vîrste a populației, ce semnifică îmbătrînirea demografică. Asistăm la declinul demografic în aspectul componentelor de natalitate, mortalitate și migrație.
În ultimul deceniu populația țării s-a diminuat cu un ritm mediu anual de 3473,6 persoane,
însumînd în anul 2014 o pierdere umană de peste 34,0 mii persoane. În acest deceniu populația urbană a crescut cu 37,5 mii persoane, iar cea rurală a scăzut cu 72,2 mii persoane, cu un ritm dublu de micșorare față de creșterea populației din mediul urban, sub influența factorilor natalității, mortalității și a migrației. Necesită a fi luat în considerație că Republica Moldova continuă să fie țara cu cel mai scăzut grad de urbanizare în Europa, practic este la nivelul țărilor din Africa. În clasamentul european printre cele mai urbanizate state se evidențiază: Belgia – 97%, Marea Britanie – 90%, Danemarca – 86%, Spania și Franța – 77%. Conform datelor Biroului Național de Statistică (BNS) în anul 2014 doar 42,4% din populație era stabilită în localitățile urbane, iar 57,6% – în cele rurale. Îmbătrînirea și depopularea la sate este mai intensă, fiind cauzată de descreșterea mai rapidă a
natalității, precum și de migrația externă și internă. Generația tinerilor este în declin în mod constant, iar ritmul de descreștere a acestui grup, care are capacitatea să mențină dezvoltarea economică și demografică, este mai accelerat decît ritmul de creștere a contingentului de populație în vîrstă. În consecință, s-a produs un dezechilibru în structura pe vîrste a populației și s-a intensificat procesul de îmbătrînire demografică. În perspectivă medie și durabilă vom avea prevalarea numărului de vîrstnici asupra numărului de persoane active pe piața muncii. Datorită schimbărilor fără precedent în structura demografică, Republica Moldova se confruntă cu transformări socio-economice de proporții, deoarece ele implică o serie de provocări:
ofertă mai mică pe piața forței de muncă
presiune majorată asupra resurselor financiare și umane din sistemul de sănătate,
sistemul de asigurări sociale,
problemele calității vieții după pensionare.
Efectele îmbătrînirii se resimt și mai mult din motiv, că se majorează povara ce cade pe umerii populației apte de muncă, care descrește ferm în contextul crizei demografice declanșate.
Republica Moldova a înregistrat progrese semnifi cative în ultimii ani în reducerea numărului de copii aflați în sistemul rezidențial. Cu toate acestea, rata copiilor instituționalizați a rămas ridicată.
În 2009, Moldova are încă una dintre cele mai ridicate rate din regiune, în timp ce alte țări, cum sunt România sau Bulgaria, au redus considerabil numărul de copii instituționalizați. Această comparație este limitată la indicatorul privind numărul de copii aflați în îngrijire rezidențială la 100.000 de locuitori de 0-17 ani, ceea ce însă nu ține cont de calitatea procesului, întrucât durata, rata și intensitatea reformelor au fost specifice fiecărei țări.
O Strategie Națională pentru reforma sistemului rezidențial de îngrijire a copiilor a fost elaborată pentru perioada 2007-2012, cu două obiective principale: (i) să reducă cu 50% numărul de copii afl ați în instituții rezidențiale și (ii) să reorganizeze instituțiile rezidențiale în conformitate cu planul general de acțiune. Obiectivul numeric este posibil să fi e atins în 2012, întrucât numărul de copii afl ați în instituții rezidențiale subordonate Ministerului Educației a scăzut de la 10.500 copii în 63 de instituții, în 2007 (începutul reformei), la 5.813 copii în 53 de instituții, la sfârșitul lui 2010. Reducerea totală a numărului copiilor instituționalizați a fost de aproape 45% în 2010 în comparație cu 2007.233 Cu toate acestea, în domeniul integrării, în perioada 2007-2011, numai 518 copii au fost reintegrați în familia biologică extinsă, iar alți 82 au fost plasați în servicii familiale alternative. ONG-urile care au lucrat în acest domeniu folosesc diferite abordări și proceduri. Standarde comune pentru reintegrare nu sunt încă disponibile, dezvoltările politicii în acest domeniu fi ind încă în stadiu incipient.235 În plus, capacitatea de monitorizare a instituțiilor publice responsabile este relativ slabă. Aceste aspecte sunt considerate a fi principalele riscuri referitoare la calitatea reformei, de reprezentanții tuturor părților implicate – ministere, donatori și ONG-uri.
Pentru a furniza o protecție socială mai bună persoanelor dezavantajate și pentru a îmbunătăți efi ciența sistemului, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei a inițiat reforme încă din 2008. În ultimii ani au existat mai multe acțiuni menite să ajungă la grupurile vulnerabile, cum sunt indexarea pensiilor, creșterea salariilor și alocațiilor, sau introducerea ajutorului social în anul 2008. Actualele reforme urmăresc consolidarea sistemului de asistență socială prin creșterea acoperirii ajutorului social (aproape dublu) însoțită de o retragere a compensațiilor nominative și a alocațiilor.
Există diferențe mari între performanțele celor trei tipuri de beneficii de asistență socială: alocațiile sociale, compensațiile nominative și ajutorul social. Alocațiile acoperă numai 8,8% din populația din gospodării cu copii.379 Gradul de acoperire este mai bun pentru cei săraci, și mai ales pentru cei în sărăcie extremă, ceea ce arată un nivel moderat de direcționare în favoarea săracilor. În contrast, compensațiile nominative acoperă un număr dublu de persoane (17,8% din populație, în gospodării cu copii), dar deși reușesc să țintească săracii (grad de acoperire de 21,3%), au performanțe mai slabe pentru populația extrem de săracă. În sfârșit, ajutorul social are un grad mic de acoperire a gospodăriilor cu copii (3,4% din populație), are rezultate relativ bune în targetarea populației sărace, dar nu ajunge la populația în sărăcie extremă. Astfel, cel puțin în conformitate cu Ancheta Bugetelor de Familie 2010, ajutorul social este aproape irelevant pentru copiii care trăiesc în gospodării extrem de sărace.
Referitor la actuala reformă, mai multe studii recente au identificat o serie de aspecte care trebuie schimbate pentru îmbunătățirea eficienței actualului sistem. Prezentarea lor depășește obiectivele actualei analize de situație. Oricum este de ajutor să menționăm rezultatele unei recente analize de impact, care semnalează următoarele fapte:
retragerea completă a alocațiilor sau compensațiilor nu va fi compensată, chiar dacă ajutorul social ajunge la gradul de acoperire preconizat (71 mii gospodării), rezultând astfel o creștere a sărăciei pentru copii și familiile lor;
retragerea beneficiilor categoriale pentru gospodăriile cu copii va duce nu numai la creșterea numărului de copii săraci, dar va adânci sărăcia acestora, ceea ce este și mai greu de rezolvat prin politici sociale;
direcționarea (targetarea) ajutorului social trebuie îmbunătățită pentru a ajunge și la copiii din gospodării în sărăcie extremă;
tranziția de la un sistem categorial la unul bazat pe testarea mijloacelor trebuie să stabilească eligibilitatea gospodăriilor pentru ajutor social înainte de retragerea benefi ciilor categoriale;
targetarea mai eficientă a gospodăriilor cu mulți copii este un aspect critic. Cel mai bun mod de a face acest lucru cu costurile cele mai reduse este de a continua plățile către gospodăriile cu copii a unui fel de alocație, o sumă lunară fixă pe persoană, de exemplu, pe baza faptului că au copii mulți și că locuiesc în mediul rural.
Lucrarea respectivă, și anume partea a treia, partea specială este dedicată studierii interdependenței sau a impactului politicilor sociale europene în domeniul familiei în Republica Moldova, precum și a influenței unor caracteristici social-demografice și personale asupra formarii orientărilor sociale și politice ale populației.
După ce am realizat în precedentul capitol o prezentare a cadrului legal, instituțional și contextual de elaborare și implementare a politicilor și programelor sociale în domeniul familiei și copilului, am identificat și analizat problema de cercetare în domeniul evaluării programelor sociale. Au rezultat astfel trei etape principale, fiecare având obiective specifice. În etapa întâi am avut ca obiectiv inventarierea programelor sociale din domeniul familiei și copilului. Am descries grupul țintă și criterile specifice de accesare. Etapa a doua vizează elaborarea instrumentului de lucru propriu, adică a chestionarului prezentat în anexa 1. Am considerat necesară elaborarea și implementarea unor instrumente de lucru necesare în demersul evaluativ, atât pentru a asigura un caracter formal și riguros de lucru, cât și pentru a promova niște criterii unitare de acțiune și analiză.
Condițiile economice de trai influențează indirect comportamentul uman, în funcție de atitudinea față de ele. În mod special ne-a preocupat evaluarea impactului a politicilor sociale europene din țară, în baza datelor obținute în urma desfășurării sondajului nostru.
Respondenților li s-a propus să aprecieze/ evalueze politica socială din UE.
La această întrebare toți respondenții (100%) au menționat că politica socială în UE este foarte bună. Totodată respondenții mai în vîrstă sunt mai înclinați să îi laude eficiența chiar la nivel european.
grafic. nr.1
La următoarea întrebare respondenții au fost rugați să precizeze dacă Moldova ar trebuie să aibă o politică asemănătoare cu cea din UE.
Astfel, 16 dintre cei intervievați dau un răspuns pozitiv da iar, 4 respondenți dau o conotație negativă.
Probabil că distribuirea răspunsurilor la întrebare semnalează, și frica față de schimbări, nepătrunderea în esența lor, orientările spre vechile forme de dezvoltare economică.
În ceea ce privește dacă Ar trebui RM să aibă o politică socială integrată asemănătoare cu cele din UE mai mult de jumătate din respondenți în număr de 16 consideră că ar trebui deoarece această politică socială contribuie la siguranța socială a familiilor cu copii sau aflate în situații de criză tocmai datorită predictibilității unui venit pe o piață de muncă volatilă și în contractare, precum și datorită predictibilității și continuității celui mai dezirabil aranjament de îngrijire în primii ani de viață, cel părintesc
Respondenților li s-a propus o întrebare pronostic cu privire la evaluarea politicilor sociale din Republica Moldova.
Respondenții nu sunt îndeajuns de coerenți: aproximativ o mare parte dintre aceștia consideră că țara se dezvoltă pe făgaș greșit, însă, speră că se va obține un rezultat bun.
În general, respondenții sunt mai pesimiști decît am sperat, în ceea ce privește că în RM politica socială merge într-o direcție bună sau greșită (întreb.3 a chestionarului). 15 din respondenți au dat răspunsuri negative în această privință. Inevitabil, această atitudine erodează încrederea populației moldovenești. Implicația majoră a acestei întrebări este că, în contextul condițiilor dinRepublica Moldova, nu pare să fie perceput în rândul părinților eligibili ca o facilitate pentru siguranța familiilor vulnerabile sau aflate în criză.
Spre a testa abilitatea percepută de a rezolva o problemă legală, în cazul în care aceasta ar surveni, am pus o serie de întrebări despre situații ipotetice care s-ar putea întâmpla în viața de zi cu zi a unei persoane din Republica Moldova, sau să elucideze Care este cea mai grava problema care ar trebui rezolvata în RM? La enumerarea problemelor grave care ar trebuie rezolvate în Republica Moldova din întreg eșantionul, 22,2% au raportat cîteva probleme grave în opinia lor că ar trebui să fie cît mai urgent rezolvată. Dintre acestea putem enumera:
Concediul plătit pentru creșterea copilului- 20%
Îmbunătățirea calității vieții a familiilor cu copiii- 20%
Protecție socială și asigurările sociale- 18%
Siguranța Familiilor vulnerabile- 17%
Asigurarea bunăstării sociale- 15%
Șomajul- 15%
Șomajul este o problemă social-economică, care afectează direct și serios nu doar indivizi aparte, ci familii întregi. Politica de susținere a șomerilor în Republica Moldova este mai degrabă una pasivă, și în această situație e important de a stimula un comportament activ al individului. Printre politicile active de luptă împotriva șomajului am menționa: crearea locurilor de muncă prin dezvoltarea activității antreprenoriale; creditarea sau acordarea de facilități financiare întreprinderilor la angajarea șomerilor în câmpul muncii; focalizarea pe anumite segmente ale populației, în deosebi asupra tinerilor fără loc de muncă sau a șomerilor cu studii superioare; programe de consultanță și calificare reale și adecvate; antrenarea în acest proces a instituțiilor și inițiativelor locale etc. Am menționa necesitatea creării unui fond de calificare și recalificare, care s-ar ocupa de persoanele ce absolvesc instituțiile superioare de învățământ, dar și de alte categorii sociale. Importantă ar fi calificarea polivalentă a salariaților, ca măsură de profilactică în domeniu; crearea unei piețe de recalificare; subvenționarea creării locurilor de muncă etc. E important ca aceste măsuri nu doar să fie elaborate și adoptate, ci să fie asistate de mecanisme reale de implementare. Principalul în asigurarea politicii reale în domeniu rămâne caracteristica economică a statului, piața muncii, ritmul de tranziție spre economia de piață și angajamentul real de integrare în spațiul comunitar european.
În ciuda ipotezei separatiste: rural-urban datele arată că respondenții din zonele rurale, respectiv urbane se confruntă cu probleme legale în procente aproape identice. Transformările sociale și politice produse în Republica Moldova în ultimele decenii au generat diverse probleme cu care se confruntă populația. Majoritatea populației este lipsită de speranță.
Abordarea cantitativă prevede punctul de plecare pentru o analiză mai aprofundată a problemelor și aspecte specifice referitoare la politica socială europeană care ies în evidență.
Reieșind din problemele enumerate respondenților li s-a propus să se pronunțe pentru a elucida ce mecanisme trebuie implementate pentru a asigura durabilitatea politicilor sociale în RM?
Aici respondenții subliniază și oglindesc 2 domenii de durabilitate cel economic, cel social.
Ei motivează că politicile sociale sunt în corelație domeniul economic.
Statul are un rol activ în conducerea și coordonarea procesului de dezvoltarea socială astfel încât să maximizeze participarea comunităților, pieței și indivizilor. Autoritățile centrale trebuie să contribuie direct la dezvoltarea socială prin intermediul politicilor publice pe care le formulează și a programelor de acțiune. Strategia instituțională presupune realizarea a trei condiții: – crearea unui cadru organizațional în care să se implementeze procesul de dezvoltare socială; – creșterea economică ce trebuie să îmbunătățească bunăstarea indivizilor; – realizarea unor programe sociale care să contribuie la dezvoltarea economică.
În ceea ce privește cum poate fi folosită evaluarea riscurilor pentru îmbunătățirea siguranței familiilor respondenții au dat răspunsuri în proporții de 51,6% cu nu știu, ceea ce denotă că este nevoie de o abordare mai amănunțită și o studiere mai minuțioasă a categoriilor de familii vulnerabile și problemele cu care se confruntă. Totodată trebuie de specificat că aici în acest context ar trebui de revăzut încă odată legislația UE privind politica socială, și de integrat minuțios obiectivele politicii sociale în ansamblul politicilor europene.
Recomandări
Este imposibilă o direcționare și o formalizare a schimbărilor fără o guvernare legitimă, consolidată și efectivă. Împotriva unor opinii recidiviste cum că treburile în societate e mai bine să deruleze de la sine, spontan, fără intervenții active ale statului, practica curentă ne arată că astfel de rațiuni țin de vremuri deja trecute, iar pentru societățile tranzitive sunt completamente inacceptabile. Intensitatea implicării puterii de stat în ordonarea societății trebuie să fie proporțională cu amploarea și temeinicia schimbărilor preconizate, cu termenele de efectuare a lor.
O politică socială întemeiată pe respectarea drepturilor omului și pe preocuparea pentru bunăstare socială, având ca orientare politică dominantă compatibilizarea cu standardele comunitare în toate domeniile de activitate provoacă România la un efort de modernizare economică, administrativă și socio-culturală. De asemenea orice abordare trebuie făcută în context european, luându-se ca repere tendințele exprimate la nivelul continentului. Putem spune că sistemul serviciilor de asistență socială din România s-a re-creat după 1989 multe din competențe fiind lăsate la nivelul administrație publice locale. Modalitatea de partajare a competențelor între administrația publică centrală și locală în acest domeniu va trebui însă să coroboreze pentru a deveni mai eficiente. Atât legea cadru a asistenței sociale, cât și legea descentralizării prevăd ca transferul de competențe de la administrația publică centrală către cea locală să se facă concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora.
De asemenea am recomanda să fie revăzute:
Programul național de ocupare a forței de muncă și protecție socială a șomerilor din 28.06.01 pentru anii următori și integrarea lui într-un program social de amploare
Legea nr. 156 – XIV din 14.10.1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1628 din 17.12.02 privind unele măsuri de protecție socială a unor categorii de populație
Legea cu privire la fondul de rezerve al bugetului asigurărilor sociale de stat nr.1-XV din 6.02.03 și Regulamentul privind formarea și utilizarea mijloacelor fondului
Lista statelor cu care se vor iniția negocieri asupra proiectului Acordului privind colaborarea în domeniul muncii și politicii sociale nr. 124 din ianuarie 2003
Printre acțiunile, care trebuiesc întreprinse pe termen scurt și mediu, cele mai importante sunt:
Dezvoltarea unui sistem de asistență socială bazat pe evaluarea necesităților individuale ale persoanelor/familiilor în dificultate;
Elaborarea cadrului normativ și dezvoltarea cadrului instituțional pentru implementarea la nivel național a serviciului de sprijin familial;
Majorarea cuantumurilor indemnizației unice la nașterea copilului și a indemnizației lunare pentru creșterea/îngrijirea copiilor;
Implementarea mecanismului de asigurare cu spațiu locativ, cu drept de folosință temporară, a absolvenților instituțiilor rezidențiale de învățămînt și a familiilor cu copii aflate în situație deosebit de dificilă;
Consolidarea capacităților instituționale și funcționale ale autorităților administrației publice locale în exercitarea funcțiilor de autoritate tutelară, pentru a asigura respectarea drepturilor copiilor;
Asigurarea măsurilor de protecție și de monitorizare a copiilor rămași fără ocrotire părintească; Prevenirea instituționalizării și eficientizarea procesului de dezinstituționalizare, dezvoltînd servicii sociale de tip familial;
Promovarea cadrului normativ necesar pentru organizarea și funcționarea serviciilor sociale calitative;
Elaborarea și promovarea mecanismului de acreditare a prestatorilor de servicii sociale și de procurare a serviciilor sociale;
Crearea inspecției sociale ;
Crearea sistemului informațional automatizat în domeniul protecției sociale;
Substituirea treptată a sistemului de compensații nominative prin sistemul de asistență socială bazat pe testarea veniturilor reale și evaluarea necesităților solicitanților, cu majorarea cuantumului venitului lunar minim garantat al familiilor vulnerabile;
Susținerea familiilor defavorizate prin acordarea ajutorului pentru perioada rece a anului; Introducerea mecanismelor de muncă în folosul comunității și/sau de lucrări publice pentru reducerea dependenței față de ajutorul social;
Dezvoltarea rețelei de asistenți sociali prin implementarea unui mecanism eficient de recrutare, instruire, promovare și evaluare profesională;
Crearea premiselor pentru oferirea echitabilă și eficientă a mijloacelor de protecție socială persoanelor cu dizabilități;
Dezvoltarea rețelei serviciului individualizat de îngrijire la domiciliu;
Trecerea treptată și consecventă de la modelul medical la incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități;
Reformarea sistemului de acordare a gradelor de invaliditate în baza evaluării vitalității și capacității de muncă a solicitanților;
Recuperarea capacității de muncă a persoanelor cu grade de invaliditate și dizabilități și obținerea independenței de alte persoane prin integrarea lor în societate;
Racordarea cadrului legislativ-normativ național la standardele europene și internaționale privind protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități;
Reorganizarea structurilor și instituțiilor responsabile de coordonarea sistemului de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități;
Dezvoltarea unui parteneriat durabil cu societatea civilă prin atragerea organizațiilor societății civile în prestarea serviciilor sociale
Elaborarea Programului social al statului cu luarea în considerare a corelației dintre economic și social și asigurarea parteneriatului în acest domeniu la nivel de partide politice, sindicate, ONG-uri și societate civilă.
Crearea unui mecanism real de implementare și de control al îndeplinirii deciziilor și hotărârilor din domeniul social (inclusiv prin perfecționarea legislației sociale indicate în Concluziile generale)
Îmbunătățirea datelor statistice prin adoptarea metodologiilor internaționale standard cu privire la incluziunea socială și prin efectuarea de studii aprofundate în domenii în care lipsesc datele (de exemplu, copiii cu dizabilități, copiii lipsiți de îngrijirea părintească, copiii care au părăsit instituțiile rezidențiale de îngrijire și au rupt relațiile cu familia, tinerii eliberați din detenție etc.). Pentru fundamentarea politicilor publice pe bază de date, sunt necesare statistici dezagregate în funcție de vârstă, gen, etnie, criterii socio-economice și distribuție geografi că (inclusiv Transnistria).
Înființarea unui mecanism adecvat de monitorizare a situației copilului bazat pe indicatori-cheie de performanță, pentru a se asigura că reforma structurală a sistemului de protecție socială nu duce la creșterea vulnerabilității copiilor.
Dezvoltarea serviciilor comunitare, inclusiv a prevenției, prin întărirea capacității instituționale la nivel local a serviciilor de educație, sănătate, asistență socială și poliție, precum și prin consolidarea monitorizării și evaluării, pentru a adresa în mod adecvat nevoile grupurilor de copii cu risc de excluziune socială (e.g. absolvenții instituțiilor rezidențiale de îngrijire care au rupt relațiile cu familia, tinerii eliberați din detenție, ’copiii străzii’).
Dezvoltarea și consolidarea rețelei naționale de asistenți sociali prin pregătire continuă și prin îmbunătățirea mecanismului de recrutare, însoțită de elaborarea unui sistem comprehensiv de stimulente salariale și bonusuri bazate pe performanță. Îmbunătățirea legăturilor, coordonării și operaționalizării strategiilor existente, a planurilor de acțiune și intervențiilor, pentru a rezolva în mod adecvat nevoile grupurilor vulnerabile de copii.
Schimbarea atenției politicilor sociale de la oferirea de prestații bănești la dezvoltarea de servicii sociale și schimbarea paradigmei de la reducerea sărăciei la incluziunea socială. Efi cientizarea cheltuielilor de asistență socială prin o mai bună direcționare a sprijinului către gospodăriile cu copii, în special către cele în sărăcie extremă și către alte grupuri vulnerabile de copii.
Pentru a adresa în mod adecvat nevoile diferitelor grupuri vulnerabile de copii, sistemul de asistență socială trebuie să schimbe accentul de la oferirea de prestații bănești la furnizarea de servicii sociale, iar pentru o mai bună direcționare a sprijinului către aceste grupuri, este necesară schimbarea paradigmei de la reducerea sărăciei la incluziunea socială. Toate studiile și experții citați în acest capitol cad de acord că, pentru majoritatea grupurilor de copii, lucrurile trebuie rearanjate nu numai din perspectiva venitului, consumului sau transferurilor, ci mai ales prin dezvoltarea de servicii sociale care să răspundă nevoilor lor specifi ce, iar aceasta ar trebui să reprezinte principala prioritate a reformei sistemului de protecție social
Concluziii
Dată fiind situația Republicii Moldova, Ministerul Economiei stabilește o strategie de dezvoltare social – economică pe termen mediu. În aceste condiții se impune crearea unui cadru instituțional, legislativ și organizatoric propice dezvoltării unei noi societăți în care primordial să fie rolul jucat de individ, și care în același timp să-i poată satisface nevoile în materie de bunăstare, ocrotire a sănătății și protecție împotriva șomajului.
Ministerul Economiei definește așadar obiectivele sociale ale acestei strategii, care vor constitui principalul punct de reper în ducerea la îndeplinire a acesteia:
formarea unui potențial uman adecvat exigențelor moderne pe plan educațional, științific, tehnologic, inovațional, cultural și moral;
crearea condițiilor economice pentru populația aptă de muncă în vederea ridicării substanțiale a nivelului bunăstării în baza propriilor venituri;
realizarea strategiei de reducere a sărăciei, diminuarea discrepanțelor în ceea ce privește nivelul de trai, asigurarea protecției sociale a celor mai vulnerabile categorii ale populației, dezvoltarea sistemului de asistență socială echitabilă, cu destinație precisă;
asigurarea accesului general la serviciile social-culturale (ocrotirea sănătății, învățământ, cultura etc.);
majorarea pensiilor și perfecționarea sistemului de pensii;
crearea noilor locuri de muncă și creșterea gradului de ocupare în câmpul muncii;
crearea unui sistem de protecție a drepturilor cetățenilor Republicii Moldova pe piețele muncii din străinătate.
Având drept punct de reper obiectivele sociale stabilite deja de Ministerul Economiei în cadrul strategiei de dezvoltare social-economica, sunt conturate bineînțeles și principalele măsuri ce vor conduce la îndeplinirea obiectivelor, acestea vizând cu precădere:
Sănătatea;
Educația;
Locuințele;
Aprovizionarea cu energie și apă potabilă;
Ocuparea și migrația forței de muncă, includerea săracilor în activitățile economice;
Politici ale veniturilor;
Protecția socială;
Asistența pentru categoriile vulnerabile și marginalizate ale populației;
Modalitățile de includere a săracilor în luarea deciziilor.
Până în momentul de față Ministerul Economiei al Republicii Moldova a elaborat strategii în ceea ce privește:
Reducerea sărăciei
Ocupării forței de muncă
Introducerea asigurărilor obligatorii de sănătate.
Strategia de reducere a sărăciei
În cazul Republicii Moldova principalele două cauze ale sărăciei sunt indiscutabil, următoarele:
Evoluția PIB
Datoria externă (aceasta depășind ca mărime PIB-ul).
În ceea ce privește prima dintre cauze, Ministerul Economiei rezumă evoluția indicatorului după cum urmează:
– declin brusc în anii 1990-1994;
– stagnare depresivă în 1995-1999;
– relansare (în 2001- cu 6,1%, în 9 luni ale anului 2002 – 5,9%).
În încercarea de a dezvolta o strategie eficientă și de a se asigura că ținta acestei strategii este elocvent și punctual descrisă, este adoptată definiția din Raportul anual al Băncii Mondiale, conform căreia principalele coordonate sunt:
– venituri și consumuri reduse;
– nutriție insuficientă;
– sănătate afectată;
– acces redus la educație;
– vulnerabilitatea la diferite fenomene naturale, sociale și politice;
– lipsa posibilităților de participare la luarea deciziilor.
Obiectivele care au fost avute în vedere în elaborarea strategiei se pot împărți în două categorii:
Fundamentale
Omul, care în calitate de valoare supremă a societății beneficiază de pace, sănătate, bunăstare, mediu sănătos.
Integrarea europeană.
Reintegrarea teritorială a Republicii Moldova.
Naționale
Consolidarea stabilității politice.
Asigurarea stabilității macroeconomice
Reducerea riscurilor de șoc economic
Creșterea economică ce generează la rândul ei reducerea sărăciei
Măsurile de reducere a sărăciei detaliate în cadrul strategiei sunt:
Consolidarea cadrului macroeconomic, modernizarea economiei.
Reforma sectorului privat.
Politici și măsuri pentru dezvoltarea sferei de producție și a infrastructurii, care vizează industria, agricultura, energia, construcțiile, transporturile și drumurile, telecomunicațiile, turismul.
Consolidarea ordinii publice
Reintegrarea teritorială a țării
Ceea ce avem în realitate și trebuie conștientizat la modul serios este scindarea sistemului politic cu impactul ei negativ asupra societății și funcționării instituțiilor democratice. Orientările divergente în problemele statalității și identității constituie o sursă a instabilității, discordiilor și tensionărilor în toate sferele și la diferite niveluri ale societății.
Impactul crizei economice a fost foarte accentuat în zonele rurale. Ca o consecință, în perioada 2008-2009, sărăcia absolută a crescut în mediul rural, iar disparitățile urban-rural s-au adâncit considerabil. Totuși, în 2010, sărăcia absolută s-a redus și discrepanța urban-rural s-a diminuat. Gospodăriile cu copii au fost mai vulnerabile la efectele crizei decât gospodăriile fără copii. Sărăcia absolută și extremă la copii a scăzut în 2010. Totuși, copiii au un risc de sărăcie mai ridicat decât populația adultă. În 2010, unul din fi ecare patru copii trăia în sărăcie absolută. Incidența sărăciei absolute la copii a rămas de trei ori mai mare în sate decât în orașele mici sau mari.
Alocațiile pentru copii și ajutorul social au avut un impact mic, dar pozitiv, în timp ce compensațiile nominative au fost mai puțin efi ciente în a proteja copiii împotriva sărăciei. Totuși efectele au fost mai degrabă haotice din perspectiva direcționării către cei săraci, cel puțin în ceea ce privește gospodăriile cu copii. Copiii din gospodăriile în sărăcie extremă au devenit mai vulnerabili fi indcă sprijinul direcționat spre ei a fost redus între 2009 și 2010. În plus, gospodăriile cu trei copii sau mai mult, ca și cele cu copii sub 1 an, care erau acoperite din abundență cu alocații și compensații, nu benefi ciază complet de tranziția la ajutorul social, ci pierd din protecție.
Gradul de stabilitate și eficiență a relațiilor sociale, a ordinii sociale, depinde direct de capacitățile, energia și coerența politicii sociale. Aceasta vine a fi piatra de temelie a oricăror transformări relaționale, atît de ordin social cît și politic, economic, cultural. Totodată, politica socială este dominanta dezvoltării elementului structurii sociale, dimensionat în condiții de trai, raporturi de muncă, protecție socială, prestări sociale, echitate socială, sănătate și securitatea muncii, educație etc. Astfel, politica socială reprezintă măsurile și activitățile statului întreprinse în scopul reproducerii resurselor structurii sociale, dezvoltării indivizilor și colectivităților acesteia. Ea este chemată să reglementeze trei tipuri de relații sociale: între societate și personalitate; între societate și păturile sociale; între păturile sociale. Prin această triadă politica socială este legată organic de structura socială, determină gradul de maturitate a elementului social – de clasă, demografic, teritorial etc. Totodată starea structurii sociale (de exemplu, imaturitatea ei în condițiile tranziției) se răsfrînge nemijlocit asupra capacității politicii sociale, a activismului sau pasivității ei. În acest sens structura socială, fiind cîmpul de manifestare și ciocnire a intereselor comunităților sociale, atribuie politicii sociale semnificație esențială, deoarece menirea principală a acesteia este de a exprima și a realiza interesele sociale, de a conduce, a dirija cu interesele în cauză prin ele însăși.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Politicilor Sociale In Moldova (ID: 109475)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.