Analiza Politicilor Manageriale In Institutiile Publice, Evidentierea Sistemelor de Management Insititutional

ANALIZA POLITICILOR MANAGERIALE ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE, EVIDENȚIEREA SISTEMELOR DE MANAGEMENT INSTITUȚIONAL

Introducere

Managementul public in ansamblul actiunilor necesita o abordare comprehensive, din perspectiva reglementarilor europene privind strategia de dezvoltare a managementului institutional. Acesta cunoaste de-a lungul timpului diverse abordari care il defines din prisma atributelor asociate, a caracteristicilor dupa care este definit sau a functiilor pe care acesta le indeplineste.

Analiza managementului public presupune legatura factorilor care determina procesul de management in administratia publica, definirea managementului public si legaturile existente cu strategiile de management general si instituțional.

Lucrarea de fata propune o abordare a politicilor publice sub aspectul managementului instituțional, la nivelul autorităților publice. O analiza a managementului public, care capata o dimensiune de ”policy maker”, pentru intreg aparatul administrative.

Modernizarea administraţiei publice româneşti este unul dintre dezideratele politicilor actuale de la nivel central, pentru care au fost întreprinse diverse acţiuni, de la modificări legislative, până la proiecte de încurajare a schimbărilor, mai ales la nivel local. (Legea 286/2006 pentru modificarea Legii 215/2001, Legea 340/2004 Legea Prefectului, încurajarea descentralizării prin Legea 195/2006).

Un aspect important al lucrării de față, il vizează de asemenea, conceptul de City Manager. Inspirată din modelul american al city managerului (aceasta fiind şi denumirea iniţială a funcţiei), aceasta îşi propune să crească profesionalismul la nivelul administraţiei publice locale din România şi să asigure separarea palierului politic de cel administrative.

Aspect generale ale managementului public

Conceptul de managementului public (Noul Management Public)

Managementul public include administraţia publică (Mullins, 1996) şi, în plus, urmăreşte crearea sistemului de management în cadrul instituţiei publice pentru realizarea obiectivelor cu maximum de eficienţă, în condiţiile asumării responsabilităţii pentru rezultatele obţinute.

Aceste două elemente de bază nu au fost în mod necesar integrate în sistemul administrativ tradiţional.

Administraţia publică este orientată asupra proceselor, procedurilor şi proprietăţii, în timp ce managementul public implică mult mai mult decât instrucţiuni, managerul public îşi orientează activitatea pe obţinerea de rezultate şi preia toate responsabilităţile derivate din propria misiune.

Noutăţi în managementul public

Este limpede că administraţia publică a pierdut semnificativ în analiză, comparativ cu managementul public, tocmai pentru faptul că este percepută ca un sistem birocratic rigid al statului. Ca rezultat al acestei abordări, există desigur diferenţe semnificative între managerul public şi administrator.

Aşa cum remarca Pollitt, din punct de vedere formal atât managerii publici cât şi administratorii s-au numit la început: administratori, ofiţeri principali, ofiţeri financiari sau directori asistenţi. Prin urmare, nu apărea o distincţie clară între cele două concepte.

Totuşi managementul public este recunoscut ca un sistem dinamic, flexibil, prin care se realizează interesele publice generale şi specifice ale membrilor societăţii. În noul context, reprezentanţii managementului public sunt recunoscuţi ca „manageri publici”(1993).

Ceea ce în accepţiunea unora poate fi perceput ca „un moft” sau „o modă” (Spann, 1981), în percepţia altora noua titulatură implică schimbări majore. Este însă mai puţin important cum se numeşte sau ce funcţie ocupă o persoană dacă misiunea instituţiei publice vis-à-vis de comunitate este nerealizată.

Ceea ce se constată în ţările dezvoltate este extinderea folosirii conceptului de manager public deoarece a apărut ca evidentă şi necesară o schimbare semnificativă în exercitarea funcţiilor publice de conducere şi de execuţie în instituţiile publice.

Funcţionarii publici de conducere acceptă din ce în ce mai mult noua titulatură de manager public în loc de administrator, deoarece conştientizează misiunea şi responsabilităţile pentru realizarea obiectivelor generale şi specifice la nivelul administraţiei centrale şi locale.

Apariția managementului public se datorează dezvoltării de noi abordări în administrarea organizațiilor publice. Cristian Bențe a definit în lucrarea sa managementul public ca fiind un ansamblu de procese și relații de management, care duc la îndeplinire și planifică, organizează, coordonează, gestionează și controlează activitățile specifice serviciilor publice.

Managementul public are o serie de caracteristici, sintetizate în figura de mai jos.

Figura 1. Caracteristici ale managementului public Sursa: Armenia Androniceanu, Managementul Public, Editura Economică, București, 2003.

O serie de lucrari abordeaza managementul public sum aspectul birocratiei definite de Max Weber, părintele birocrației, conform căruia aceasta este o formă rațională și legală de organizare, care promovează raționalizarea sarcinilor și obiectivelor organizaționale. Max Weber a identificat un model ideal al birocrației, care se caracterizează printr-o serie de trăsături:

Existența unui sistem de reguli și proceduri clare se referă la existența unor directive clare în fiecare subdiviziune a organizației;

Organizarea ierarhică presupune constituirea organizației după o structură piramidală;

Reguli și proceduri scrise – întreaga activitate a organizației este formalizată, existând un sistem complex de regulamente și proceduri bine definite;

Activitatea organizației se bazează pe documente scrise – aceste documente constituie „memoria” organizației, astfel trebuie să existe consemnări ale întregii activități organizaționale;

Specializare și diviziunea muncii – munca este defalcată pe sarcini specifice, care sunt executate de angajați competenței, specializați;

Funcționarii publici au pregătire de specialitate;

Vocația este deprinderea care motivează ocuparea unei funcții publice;

Înlocuirea spoil system cu merit system.

În anii 1980 s-a realizat trecerea spre o nouă paradigmă admininstrativă, care după un deceniu a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de Noul Management Public.

Christopher Hood, cel care i-a atribuit acestei paradigme, in anul 1990, denumirea de Noul Management Public, a oferit o definiție relevantă și complexă a modelului, descriindu-l ca „un corpus al unei gândiri manageriale sau asemeni unui sistem de gândire bazat pe idei luate din sectorul privat și transpuse în sectorul public” (p. 411) .

Această nouă abordare apare ca definire a post-birocrației, Paul du Gay afirma faptul că apariția unui nou model de organizare, cum este post – birocrația se datorează celor trei niveluri esențiale: individul, organizația și societatea. La nivel organizațional încep să se utilizeze instrumente specifice sectorului privat, cum sunt planificarea strategică, flexibilitate, competiție etc, iar la nivelul societății, sunt promovate o serie de valori, din nou specifice mediului privat, cum sunt eficiența, atenție sporită pentru nevoile cetățenilor, care devin clienții organizației, concurență etc, (p. 92) 2.

Potrivit lui Pollitt, Noul Management Public este perceput ca „o teorie generală sau o doctrină de îmbunătățire a sectorului public prin importul conceptelor, tehnicilor și valorilor din afaceri” (p.8)

Rezumând aceste definiții, putem spune că noul model este un import de practici din secotrul privat în cel public, ținând cont de valorile și principiile după care se ghidează domeniul privat, putându-l considera ca un model demn de urmat.

Noul Management Public a adaptat o serie de valori și principii esențiale în sistemul privat, astfel încât administrația să obțină un număr semnificativ de performanțe. Printre principiile din sistemul privat adoptate, se regăsește și preocuparea pentru respectarea regulii „celor 4C”: coerență, curaj, claritate, considerare (Androniceanu, Șandor, 2006, pp. 16 – 17). Această regulă este prezentată în figura de mai jos.

Figura 2. Regula „celor 4C”

1.2. Politicile publice

Politicile publice constituie in aceasta lucrare o premise puternica in alaliza managementului instituțional sau public. Acestea se subscriu unui demers de cercetare, care are în vedere evoluţia problematicii conceptuale şi interpretative a noţiunilor de politici publice, management instituțional, sistem social în complexitatea lui, (politic, juridic, economic, social etc.).

În literatura de specialitate, analizele din domeniul politicilor publice au condus la apariţia unor modele, care au fost şi sunt utilizate, în funcţie de profilul curentului în care cercetările întreprinse de autorii în domeniul analizei politicilor publice se poziţionează, precum şi de scopurile şi ipotezele acestora.

Subirats et al. (2008, p. 19), arata prin lucrarea lor că analiza politicilor publice a dezvoltat trei curente dominante:

Primul este analiza politicilor publice in relație cu teoria statului – ştiinţa politică;

Al doilea studiază funcţionarea puterilor publice prin exercitarea unor actiuni, atribuind analizei de politică publică statutul de ştiinţă a acţiunii, cu relatii interdisciplinare ca: ştiinţe administrative, ştiinţa complexităţii, sociologie, ştiinţe economice şi ştiinţe informatice;

Al treilea curent vizează evaluarea rezultatelor şi efectelor politicilor publice, fiind concurentul viziunii explicative a curentului functional.

Politicile publice se realizează astfel prin parcurgerea unor etape, care cuprind, cum observă şi Profiroiu (2009, pp. 42-43), în general, între patru şi opt etape, (varianta simplificată – identificarea problemelor şi stabilirea agendei, analiza variantelor de politici şi alegerea soluţiei, implementarea politicii publice, monitorizarea şi evaluarea politicii).

David Easton elaborează modelul sistemic al procesului politicilor publice, în care acesta este rezultatul unui sistem bazat pe concepte teoretice apartinând ciberneticii (întrări, ieşiri, legătură), este de tip ciclic şi în interdependenţă cu mediul în care acţionează.

Intrările le regăsim sub forma unor stimuli la care sistemul reacţionează, cum ar fi „problemele [sociale], informaţie, presiuni din partea anumitor actori sociali, (…), iar ieşirile le regăsim sub forma deciziilor in sensul politicilor publice, de a acționa sau nu (Profiroiu, 2006, p. 111).

Explicarea proceselor politicilor publice doar cu ajutorul unui singur model nu este însă suficientă. Hâncean şi Toderaş (2009, pp. 8-9), precizează faptul că utilizarea modelului stadial, deşi se justifică din motive de simplificare a comprehensiunii procesului politicii, întâmpină anumite obstacole, care fac trimitere la argumente (imposibilitatea delimitării stricte a etapelor, identificarea ultimei etape, evaluarea şi la nivelul celorlalte etape ce formează acest ciclu, şi nu în ultimul rând, imposibilitatea existenţei doar a unei entităţi centrale cu rol de coordonare şi control a procesului politicii, existând de fapt o întreagă reţea, o constelaţie, de actori ce prezintă un astfel de rol).

Așadar politica publică, văzută ca sistem, trebuie să-și păstreze identitatea create, într-o notă evolutivă. Homeostaza sistemului fiind posibilă doar prin producerea unor informaţii relevante în procesul decizional. Cu alte cuvinte, serveşte la soluţionarea anumitor probleme concrete, fiind obţinută în special cu ajutorul analizei de politici ce s-au evidenţiat prin caracterul aplicat şi prin utilizarea unui câmp variat de metode investigative.

În situaţia apariţiei unei probleme sociale, explicarea distriburii cauzalităţii între sistemul politico-administrativ şi mediul său poate fi realizată printr-o abordare sistemică. Din perspectiva administraţiei publice, un sistem nu se defineşte raportân- du-ne la cele „cinci trăsături caracteristice sistemelor: obiective, mediu, […] resurse, componente […] şi management […], [ci] la problema care trebuie rezolvată” (Henry, ….

Mercier (2007, pp. 28-29) consideră că în acest continuum politico-administrativ de elaborare a politicilor publice, administraţia publică reprezintă un subsistem al sistemului politic, existând numeroase interacţiuni între maşina administrativă şi politicile publice.

Coexistenţa elementelor sistemului politico-administrativ este explicată şi prin „aplicarea teoriei sistemelor în domeniul sociopolitic în cadrul studiilor lui David Easton” (Theodoulou şi Matthew, 1995 apud Gil, 2008, p. 20), care consideră politicile publice drept un sistem politic nevoit să soluţioneze diferitele probleme sociale „prin elaborarea de decizii de politici publice de a face sau nu ceva” (Birkland, 2005, p. 201).

Birkland (2005, p. 201) observă că acest sistem politic reacţionează la impulsurile pe care le regăsim sub formă de petiţii, presiuni, informaţii, transformându-le în politici publice, transpuse sub forma legilor, regulamentelor, deciziilor etc., care vor influenţa sistemul cu ajutorul mecanismelor de retroalimentare, sub forma unor noi intrări.

Datorită preocupărilor comune ale Teoriei Generale a Sistemelor Sociale şi ale Dinamicii de Sisteme asupra „elementelor şi relaţiilor existente între acestea cores- punzătoare sistemelor dinamice, [s-a dezvoltat o conexiune între] această teorie şi cercetarea cu ajutorul simulării” (Gilbert şi Troitzsch, 2006, p. 12).

Pentru realizarea unei analize sistemice de politică publică în literatura de specialitate se recomandă parcurgerea unui model „ce sistematizează şi explică procesele prin care o situaţie determinată este considerată o problemă şi ajunge să devină (sau nu) obiect al acţiunii guvernamentale” (Bardach, 2008, p. 6).

Acest model include opt paşi (Bardach, 2008, p. 14): 1) definirea problemei; 2) obţinerea informaţiilor; 3) construirea alternativelor; 4) selectarea criteriilor; 5) proiectarea rezultatelor; 6) revizuirea costurilor şi beneficiilor; 7) alegerea variantei- soluţie; 8) prezentarea variantei-soluţie.

Într-o formă similară există un „ansamblu ideal de paşi [de urmat pentru] modelarea unui sistem dinamic în ştiinţele sociale” (Doran, 1997, pp. 69-78 apud Gilbert şi Troitzsch, 2006, p. 18): 1) identificarea problemei; 2) delimitarea sistemului dinamic şi stabilirea parametrilor şi a condiţiilor iniţiale; 3) formularea conjuncturilor cauzale ipotetice; 4) designul şi construirea modelului dinamic; 5) verificarea şi validarea modelului; 6) analizarea rezultatelor şi elaborarea politicilor de urmat; 7) publicarea rezultatelor.

Evaluarea comportamentului dinamic al modelului a fost realizată în urma simulării de către model a aplicării a două variante de politică publică şi anume (Andersen et. al, 2008, pp. 21-22): a) Politica 1 – utilizarea tehnologiei informaţiei pentru a stimula creşterea cererii pentru cafeaua de tip Fair Trade; b) Politica 2 – facilitarea extinderii pieţei prin intermediul preţurilor bazate pe costuri şi nu pe un preţ minim.

În cazul aplicării unei politici guvernamentale digitale, dezechilibrul survine datorită incapacităţii sectorului productiv de a satisface cererea, iar în cazul politicii preţului bazat pe costuri, ca urmare a unei supraproducţii pentru care cultivatorii nu deţin expertiză şi experienţă pentru a o gestiona. În a doua situaţie însă, preţurile bazate pe costuri, deşi „cresc cota de piaţă a cafelei Fair Trade produc instabilităţi majore în ceea ce priveşte preţurile şi estimările profitabilităţii” (Andersen et al., 2008, p. 14) şi nu prezintă „mecanisme de echilibrare pentru reglementarea cererii” (Andersen et al., 2008, p. 30).

• Alegerea opţiunii de politică publică şi elaborarea strategiilor. Odată finalizaţi paşii anteriori şi respectiv evaluat impactul politicii (costuri, externalităţi etc.), analistul trebuie să utilizeze informaţiile acumulate în etapele anterioare şi să elaboreze opţiunea de politică publică şi setul de acţiuni posibile care o insoţesc.

Modelul bazat pe Dinamica de Sisteme ajută decidenţii să aleagă cel mai bun curs al acţiunii în condiţii de incertitudine aşa cum sunt şi cele care caracterizează procesul elaborării politicii, supunând alternativele de politică publică unui set riguros şi obiectiv de criterii.

4. Concluzii

În condiţii de incertitudine ridicată, o alternativă pentru capacitatea umană raţional-limitată de analiză a problemelor sociale şi a soluţiilor acestora, regăsite deseori sub forma politicilor publice, o reprezintă utilizarea abordării sistemice, precum şi a Dinamicii de Sisteme care oferă o viziune globală, transversală şi multidisciplinară analizei acestora, soluţii ce reuşesc să suplinească prin bagajul lor teoretic şi metodologic limitele raţionalităţii umane.

Modul de construire a acestor sisteme, deşi implică simplificări ale realităţii sociale, le recomandă pentru analiza problemelor sociale, întrucât nu sunt tipare predefinite şi contribuie la înţelegerea logicii interne a evoluţiei acestor probleme.

Metodologia simulării bazată pe principiile tehnologiei informaţionale inteligente şi pe experienţa practică, permite elaborarea unui număr foarte mare de scenarii posibile pentru soluţionarea problemelor sociale detectate şi care trebuie interpretate ca proiecţii sau tendinţe şi nu ca predicţii.

Aşa cum constată şi Tămaş (2006, p. 78), această cvasi-experimentare în plan economic, social, politic etc. cu ajutorul tehnologiei informatice, permite analiştilor o comprimare a timpului, cu alte cuvinte o apropiere a viitorului, fără angajarea costurilor unor acţiuni reale, ceea ce reprezintă un avantaj net superior dacă se are în vedere necesitatea utilizării programelor-pilot pentru diferitele strategii de îmbunătăţire a sistemului sau de soluţionare a unor probleme constatate, consumatoare de resurse şi generatoare de risc. Factorii decizionali pot avea astfel „iniţiative în condiţii mult mai favorabile [cunoscând] consecinţele probabile ale politicilor proiectate” (Tămaş, 2006, p. 78).

Posibilitatea interpretării rezultatelor simulării inclusiv de către decidenţi care nu sunt experţi în matematică sau informatică, pe de-o parte, simplifică dialogul grupurilor de lucru eterogene, iar pe de altă parte, sporeşte încrederea decidenţilor în metodologia utilizată, precum şi legitimitatea modelului utilizat.

Deşi procesul de elaborare a unei politici publice cu ajutorul simulării este un proces iterativ de învăţare ce conferă grupurilor de lucru implicate posibilitatea de a-şi îmbogăţi experienţa cu noi tehnici, instrumente sau metodologii din alte câmpuri de cercetare, „eforturile de dezvoltare, inovare a procesului de conceptualizare a problemei dinamice sunt izolate” (Luna, 2003, p. 9).

Dinamica de sisteme prezintă şi unele dezavantaje. Unul dintre ele se referă la necesitatea simplificării realităţii sociale pentru a putea fi creat modelul cu ajutorul limbajelor informatice. Pot apare astfel erori generate fie prin omiterea anumitor dimensiuni ale problemelor analizate, fie de incorecta cuantificare a variabilelor de interes sau a unora dintre ele ori prin neincluderea unor corelaţii etc. care conduc la realizarea unor interpretări incorecte ce vor fi ulterior incluse în fundamentarea deciziilor politice. Nu trebuie uitată totodată şi posibilitatea unei schimbări de atitudine a factorului uman, ca de exemplu cea datorată unui eveniment neprevăzut care obligă decidentul a da curs unei anume direcţii de acţiune, ce poate dejuca orice tendinţă oferită prin simularea modelului (Tămaş, 2006, p. 79).

Un alt factor restrictiv se referă la conceptualizarea problemei (obiectul de studiu) a cărei formă depinde nu numai de suportul teoretic, ci şi de capacitatea, experienţa analistului, abilitatea sa de a utiliza tehnica simulării, precum şi de factorul timp şi care influenţează definitoriu construcţia modelului.

Nu mai puţin importante sunt şi variantele de politică proiectate şi care prin intermediul DS sunt „scrise într-un viitor perfect” (Bardach, 2008, p. 54), de aceea ele trebuie supuse filtrului raţionalităţii social-politice, pentru că decizia finală, una politică, aparţine, în ultimă instanţă decidentului politic.

Dinamica Sistemelor, ca metodologie şi tehnică de analiză, nu reprezintă un panaceu al soluţionării diferendelor dintre cele două modele, ciclic şi sistemic, însă poate constitui o punte de relaţionare a acestor modele de analiză a proceselor de politică publică, facilitând astfel, o înţelegere aprofundată a impactului alternativelor elaborate pentru soluţionarea de către decidenţi a problemei în timp real, ceea ce contribuie la adoptarea din partea acestora a unei „atitudini active de inovare a dezvoltării sociale” (Tămaş, 2006, p. 79).

Bibliografie:

Andersen, D.L., Luna-Reyes, L.F., Whitmore, A. şi Zhang, J., „Exploring the Dyna- mics of Full Information Product Pricing Networks: Fair Trade Coffee in Mexico”, [Online] disponibil la adresa http://www.systemdynamics.org/conferences/2008/ proceed/papers/WHITM254.pdf, accesat la data de 1 octombrie 2010.

Aracil, J., Dinámica de sistemas, Madrid: Isdefe, 1995.

Ballart, X., Cómo evaluar programas y servicios públicos?Aproximación sistemática

y estudios de caso, Madrid: MAP, 1982.

Bardach, E., Los ochos pasos para el análisis de políticas públicas. Un manual

para la practica, Mexic: Miguel Ángel Porrúa, 2008.

Bertalanffy, L., „An Outline of General System Theory”, 1950, The British Journal

for the Philosophy of Science, vol. 1, nr. 2, pp. 134-165.

Birkland, T.A., An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts, and

Models of Public Policy Making, ediţia a 2-a, New York: M.E. Sharpe, Inc., 2005.

Chevalier, J., Science administrative, Paris: PUF, 1994.

Chisholm, M., „General Systems Theory and Geography”, 1967, Transactions of

the Institute of British Geographers, nr. 42, pp. 45-52.

Delgado Gutiérrez, J.A., Análisis sistémico. Su aplicación a las comunidades hu-

manas, Madrid: CIE Inversiones Editoriales Dossat 2000, S.L., 2002.

Dewey, J., Logic – The Theory of Inquiry, USA: Henry Holt and Company, Inc., 1939.

García Cuadrado, A., „Notas sobre la teoría general de sistemas”, 1995, Revista

General de Información y Documentación, vol. 5, nr. 1, pp. 197-213.

Gilbert, N. şi Troitzsch, K., Simulación para las ciencias sociales, Madrid: McGraw-

Hill Companies, 2006.

Gil-García, J.R., Pensamiento sistémico y dinámica de sistemas para el análisis de

políticas públicas: Fundamentos y recomendaciones, Mexic: CIDE, 2008.

Hâncean, G. şi Toderaş, N., „Abordare comparativă: politicile publice, în context naţional şi european”, [Online] disponibil la adresa http://www.europolity.ro/ assets/files/Cercetare%20romana/ 2009.%201.%20Martie/Studiul%20Politici%20

Publice%2030.03.pdf, accesat la data de 1 octombrie 2010.

Henry, N., Administraţie publică şi afaceri publice, Chişinău: Cartier, 2005.

Hoos, I.R., Systems Analysis in Public Policy: A critique, California: University of

California Press, 1974.

Jackson, M.C., Systems Approaches to Management, New York: Kluwer Academic/

Plenum Publishers, 2000.

Luhmann, N., Sistemas sociales. Lineamentos para una teoría general, Barcelona:

Anthropos Editorial, Rubí, 1998.

Luna-Reyes, L.F., „Model Conceptualization: a Critical Review”, [Online] dis-

ponibil la adresa http://www.systemdynamics.org/conferences/2003/proceed/

PAPERS/246.pdf, accesat la data de 1 octombrie 2010.

Luna-Reyes, L.F. şi Gil-García, J.R., „Using Institutional Theory and Dynamic

Simulation to Understand, Complex E-Government Phenomena”, [Online] dispo- 141

nibil la adresa http://www.systemdynamics.org/conferences/2009/proceed/papers/

P1310.pdf, accesat la data de 1 octombrie 2010.

Manda, C. şi Manda, C.C., Ştiinţa administraţiei, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită,

Bucureşti: Universul Juridic, 2008.

Martín García, J., Teoría y Ejercicios Práctico de Dinámica de Sistemas, Barcelona:

Universidad Politécnica de Cataluña, 2003.

Matei, A., Analiza sistemelor administraţiei publice, Bucureşti: Editura Econo-

mică, 2003.

Meny, Y. şi Thoenig, J.C., Las políticas públicas, Barcelona: Ariel SA, 1992.

Mercier, J., L’administration publique: de l’École classique au nouveau management

public, ediţia a 5-a, Québec: Les Presses d’Université Laval, 2007.

Miroiu, A., Introducere în analiza politicilor publice, Bucureşti: Punct, 2001.

Palomar Olmeda, A. şi Miguel Pajuelo, F., El nuevo papel de la Administración

General del Estado, Madrid: Dykinson, SL, 2004.

Parsons, W., Políticas públicas: Una introducción a la teoría y la practica del

análisis de políticas públicas, Buenos Aires: Miño y Dávila SRL, 2007.

Pollitt, C., „Implementing New Technologies”, [Online] disponibil la adresa http:// egpa2010.com/documents/PSG13/Pollitt.pdf, accesat la data de 10 octombrie 2010.

Popescu, L.G. şi Nicolescu, C.E., „From Reactive Bureaucracy to Proactive Ma- nagement”, [Online] disponibil la adresa http://www.med-eu.org/?page_id=152,

accesat la data de 10 octombrie 2010.

Profiroiu, M.C., Manual de politici publice, Bucureşti: Editura Economică, 2009.

Profiroiu, M.C., Politici publice. Teorie, analiză, practică, Bucureşti: Editura Eco-

nomică, 2006.

Richardson, G.P., Andersen, D. şi Luna-Reyes. L.F., „Joining Minds: Group Mo-

deling to Link People, Process, Analysis and Policy Design”, lucrare prezentată la Conferinţa APPAM (Association for Public Policy Analysis and Management), Atlanta, 2004.

Secretariatul General al Guvernului, Unitatea de Politici Publice, „Ghid privind elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice la nivel central, mai 2004”, [Online] disponibl la adresa http://www.sgg.ro/index.php? politici_publi- ce_documente, accesat la data de 21 octombrie 2010.

Sherwood, D., Seeing the Forest for the Trees. A Manager’s Guide to Applying Sys- tems Thinking, Londra: Nicholas Brealey, 2002.

Subirats, J., Knoepfel, P., Larrue, C. şi Varonne, F., Análisis y gestión de políticas públicas, Barcelona: Ariel SA, 2008.

Tămaş, S., Management politic: elaborarea politicilor şi guvernarea, Bucureşti: Editura Universitară, 2006.

Wolstenholme, E.F., „Qualitative vs. Quantitative Modelling: The Evolving Ba- lance”, 1999, The Journal of the Operational Research Society, vol. 50, nr. 4, pp. 422-428.

Wolstenholme, E.F., „System Dynamics in Perspective”, 1982, The Journal of the Operational Research Society, vol. 33, nr. 6, pp. 547-556.

ALGORITMI UTILIZATI IN MANAGEMENT public

INSTRUMENTE RELEVANTE

·    Conținut – conținutul raportului de cercetare va fi structurat în raport cu obiectivele cercetării, responsabilitatea acestuia fiind în sarcina doctorandului și conducătorului de doctorat.  Conținutul raportului de cercetare trebuie să fie adecvat din punct de vedere științific și să se distingă prin: nivel de informare și limbaj de exprimare; relevanța și  actualitatea publicațiilor; contribuții personale, critic-analitice, bazate pe analiza stadiului actual al cunoașterii și comparate cu cele mai recente realizări citate în fluxul principal de publicații; originalitatea contribuțiilor personale și impactul acestora asupra domeniului studiat;

·       Concluzii și direcții de cercetare viitoare – concluziile și direcțiile viitoare de cercetare trebuie să facă referire la gradul de susținere a contribuțiilor din raport și generarea de valoare adăugată; 

·        Bibliografie – bibliografia trebuie să fie actuală și relevantă pentru aria de cercetare a raportului realizat. Relevanța referințelor bibliografice rezultă din nivelul fluxului principal de publicații (reviste cotate ISI/indexate BDI/recunoscute CNCSIS, cărți și volume de referință, alte materiale de studiu). Doctorandul trebuie să demonstreze un echilibru între titlurile din literatura română și cea străină în documentarea bibliografică;

·      Anexe – anexele reprezintă un element opțional, dependent de conținutul raportului de cercetare științifică, prin care se dezvoltă sau se susțin anumite idei, de regulă prin date cifrice.

Concepția rapoartelor de cercetare științifică se bazează pe principiul dezvoltării graduale a cunoașterii și interrelaționării.