Analiza Politicii Regionale a Uniunii Europene
Analiza politicii regionale a Uniunii Europene
Capitolul I. Politica de dezvoltare regională – definirea conceptelor
La momentul actual societatea românească este implicată într-un proces dinamic de schimbare pe plan economic, social, politic și civic în încercarea de adaptare la trendul european. Atunci când economia înregistrează reușite și în măsura în care se dezvoltă un spirit democratic în mentalitatea societății, atunci, se poate spune că un sistem democratic este funcțional.
În cadrul acestui proces de transformare nu putem să exceptăm sistemul administrației publice din țara noastră, de celelalte instituții ce au rol de dezvoltare a Romaniei. Nevoia introducerii unei dimensiuni manageriale, a performanței în acest domeniu este motivată și de dorința țării noastre de a se alinia standardelor europene, astfel încât țara noastră să se integreze în U.E. Începând de la premiza că realizarea integrării eficiente și realiste a României se poate realiza prin integrarea regiunilor, țara noastră trebuie să valorifice această oportunitate, adaptând capacitățile instituționale , antrenând în această acțiune factorii politici, gestionând nivelele decizionale, și nu în ultimul rând mobilizarea și implicarea societății. Dezvoltarea regională depinde în mod direct de acești factori.
Uniunea Europeana are o experiență destul de vastă în ceea ce privește dezvoltarea regională, începând încă de când aceasta a luat ființă și anume în anul 1957. În ceea ce privește România, aceasta nu are o experiență atât de vastă și de aceea se impune dezvoltarea și consolidarea întregului ansamblu de activități în domeniul dezvoltării regionale.
Pornind din acest punct, o abordare analitica este necesară pentru o percepție corectă și generarea unei lucrări care dorește să analizeze câteva aspecte ale instrumentelor utilizate pentru funcționarea procesului de dezvoltare regională. În acelaș timp se va urmării legătura si rolul tuturor elementelor implicate in acest proces, subliniând atât elemente pozitive cât și pe cele negative.
Regiune, regionalizare, dezvoltare durabilă.
Pentru început se va face o definire a conceptelor pentru a oferi celor interesați elemente concrete, termeni, denumiri în descifrarea si abordarea analitică a acestei lucrări. O descriere, definire a conceptelor din punct de vedere metodologic este importantă deoarece se creează un cadru logic în care se subliniează clar punctele importante, elementele de interes, stabilind limitele științifice ale acestei lucrări.
Astfel, în acest sub-capitol, se va face o definire clară a unor concepte după cum urmează: regiune, regionalism, politici de dezvoltare regională, descentralizare, dezvoltare durabilă, management strategic și teritorial, instrumente de planificare, instrumente financiare. Se va încerca o definire analitică, încadrând fiecare concept în sfera sa de utilizare, exemplificate prin cazuri concrete. Definirea se va face atât la nivelul Uniunii Europene, dar și particularizând la nivelul țării noastre.
Elementul esențial al construcției europene în secolul XXI este reprezentat de creșterea rolului regiunilor în dezvoltarea Europei. Dezvoltarea regională la nivelul Europei se realizează pe două planuri: unul în plan verticat, între regiuni și principalele instituții europene ce reprezintă Uniunea Europeană și un plan orizontal, între regiunile Europei. Cele două planuri, ale regiunilor între ele și ale regiunilor cu organismele europene au fost instituționalizate în anul 1975, când a luat ființă Conferința Permanentă a Puterilor Locale și Regionale din Europa, iar în data de 18 martie 1975, Consiliul de Miniștri al Comunității Europene a constituit Comitetul de Politică Regională și Fondul European de Dezvoltare Regională.
Deoarece importanța regiunii a crescut în ultimul timp, regiunea reprezentând “mai mult decât un simplu nivel intermediar între nivelul statal și autoritățile locale”, devenind, alături de state și localități, al treliea punct al triunghiului din cadrul procesului de integrare europeană, se poate vorbii de o “Europă a regiunilor”.
Trebuie specificat că pentru fiecare țară din cadrul UE procesul de regionalizare se realizează în funcție de contextul propriu (economic, juridic, demografic, social, etnic) și de tradițiile istorice. Noțiunea de regiune, de asemenea, diferă de la o țară la alta din punct de vedere al sensului său, însă au în comun o serie de elemente ce permit formularea unor definiții și explicații unitare. Instituțiile europei, de asemenea, au definit regiunile în funcție de domeniul în care ele activează sau a abordării preponderent politice sau economice a procesului de dezvoltare regională.
Față de cele prezentate mai sus Consiliul Europei a definit regiunea ca fiind “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen”. Se poate observa că acestă definiție pune accentul pe legătura dintre teritoriu si elementul uman ce îl populează.
Regiunea este considerată de către Uniunea Europeană ca fiind “eșalonul imediat inferior celui al statului”, aceasta, în funcție de competențele care i-au fost acordate în cadrul sistemelor centralizate sau pe care și le-a acordat în cadrul sistemelor federale, gestionează o comunitate teritorială de dimensiuni variabile, gestionează atât pe plan administrativ cât și politic. Prin comparație a acestei definiții cu cea enunțată de Consiliul Europei se remarcă faptul că regiunea are un caracter administrativ, criteriul de apreciere al regiunii fiind competențele de care aceasta dispune, nici aceasta nu acordă importanță mărimii regiunii, astfel că există regiuni ce diferă mult din punct de vedere al dimensiunii geografice sau al populației. Un exemplu în cadrul Europei, prin comparație, cantoanele elvețiene, cu o populație de câteva zeci de mii de locuitori și ladurile germane, cu o populație care ajunge în unele zone la câteva zeci de milioane de locuitori.
Regionalizarea s-a realizat în mod diferit de la o țară la alta ținându-se cont de organizarea statală (stat unitar sau federal), de cadrul legislativ, de etnie și tradițiile istorice.
Așadar există urmatoarele tipuri de regionalizări:
regionalizarea politică (Spania și Italia);
regionalizarea încorporată, care a rezultat datorită creării statului unitar prin unirea mai multor componente care își păstrează o anumită individualitate (Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord);
regionalizarea diversificată, cu regiuni stabilite atât teritorial și politic cât și după criterii precum limba și cultura (Belgia);
regionalizarea administrativă clasică, prin descentralizare, s-au creat regiuni colectivități teritoriale autonome din punct de vedere administrativ(Franța);
regionalizare funcțională, prin desconcentrare, creându-se regiunile ca simple circumscripții ale administrației de stat (Grecia);
regionalizare prin cooperare, unde regiunile reprezintă forme instituționalizate de cooperare între colectivități teritoriale locale (România).
Enunțarea unei definiții a regiunii care să fie acceptată în unanimitate este deosebit de dificilă, datorită diversității aspectelor din care această noțiune este abordată. Însă, definițiile enunțate pentru regiuni de diferitele instituții europene, conțin mai multe elemente comune; din acestea sunt în principal spațiul, comunitatea umană care ocupă acel spațiu și care posedă caracteristici specifice precum și o identitate și competențe specifice ale regiunii.
Prin regiune putem avea înțelesuri diverse: aceasta poate fii un teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne, consistente și distincte, fie ele fizice sau umane, ceea ce o fac diferită față de alte zone învecinate. Criteriile care determină delimitarea unei regiuni sunt nesfârșite: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă, etc. și tot așa poate să fie și numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate, etc. Așadar conceptul de regionalizare stabilește că regiunea este una din cele mai bune forme de organizare spațială a informației, procesul și obiectivele planificării dezvoltării se bazează pe regiunile funcționale.
Dezvoltarea regională și conceptul de regiune trebuie privite, nu în ultimul rând, și prin prisma integrării țării noastre în U.E. dar și în raport cu perspectiva consolidării viitoarei Europe. Regiunea reprezintă o parte dintr-un teritoriu (stat, continent, zonă geografica etc.) ce este caracterizată de anumite particularități și populația care trăiește în acest teritoriu. Putem spune că există trei categorii de regiuni:
regiune aflată în interiorul statelor;
regiune care este formată din mai multe state dintr-o anumită zonă geografică(ex. Benelux, grupul țărilor din zona Mării Negre, etc.);
regiuni transfrontaliere, care grupează zone geografice de o parte și de alta a frontierelor de state, legate prin tradiție, limbă, religie, cultură, etc.
Privind prin prisma etapelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre și asociate la Uniunea Europeană, regiunile existente în cadrul statelor au o importanță deosebită. Prin existența regiunilor se poate asigura un tratament egal din punct de vedere al sprijinului financiar pe care Uniunea Europeană îl asigura statelor membre, și se creează de asemenea și posibilitatea colaborării eficiente între regiunile statale. Regiunile au un loc bine definit în structurile instituționale și procesele decizionale ale Europei unite și participă activ la construirea acesteia. Regiunile au devenit unul din pilonii integrării europene în urma intrării în vigoare a tratatului de la Maastrich. În momentul de față în Europa există un veritabil mozaic de regiuni, arătând cât de diversă social-economic și cultural este Europa, aceasta nu ar putea exista daca nu s-ar respecta diversitatea.
Plecând de la regiuni și dorind o Europă prosperă ajugem la conceptul de dezvoltare durabilă, termen ce provine din limba engleză (sustainable development), și a apărut în anul 1987 la Stockholm, prin Raportul Bruntland. Dezvoltarea durabilă cuprinde și dezvoltarea locală definită ca un proces de dezvoltare și diversificare a activității economice și sociale la nivelul unei zone, ce are ca punct de plecare antrenarea și coordonarea energiilor și resurselor existente. Dezvoltarea durabilă este o dezvoltare ce se auto-susține pe termen lung. Este important să subliniem faptul că dezvoltarea durabilă trebuie analizată prin prisma regiunilor, printr-un sistem centralizat.
Politica de dezvoltare regională
Definim politica de dezvoltare regională ca fiind un ansamblu de măsuri programate și promovate de autoritățile administrației publice centrale și locale, în parteneriat cu elemente private, publice sau voluntare, în vederea garantării unei creșteri economice și sociale, durabile și dinamice, utilizând toate resursele.
Se poate observa că politicile de dezvoltare regională urmăresc doua direcții, și anume are în vedere prevenția, înlăturând cauzele ce au condus la lipsă de dezvoltare sau o dezvoltare lentă, și cea de a doua a eliminării, având în vedere înlăturarea efectelor ce au cauzat rămânerea în urma dezvoltării regiunii.
Rolul politicilor de dezvoltare regională este acela de a diminua disparitățile și de a consolida coeziunea economică și socială dintre statele Europei.
Distribuirea mai rațională a obiectivelor industriale, a forței de muncă și a infrastructurii are drept scop de a dezvolta regiunile mai puțin favorizate, de asemenea politicile de dezvoltare regională contribuie și la crearea de noi piețe pentru produsele industriale și bunuri de larg consum, stimulând comerțul. O altă influență o are și asupra demografiei, conducând la scăderea migrației populației dinspre regiunile mai puțin dezvoltate către regiuni prospere.
În perioada postbelică, în Europa Occidentală, politica regională a însemnat măsuri luate de către guvernele naționale, măsuri ce au vizat zonele cu probleme din fiecare țară, promovându-se investițiile și crearea de locuri de muncă în sectorul privat. Politicile regionale au reprezentat un răspuns la diferitele probleme regionale, acestea necesitând intervenția guvernului. Problemele regionale ale țărilor din nodul industrializat al Europei Occidentale au apărut în zonele industrializate aflate în declin, acestea se aflau în dificultate deoarece nu reușiseră să se adapteze noilor schimbări structurale, pe termen lung preconizându-se un șomaj ridicat. Pentru Irlanda și țările din sudul Europei problema regională se referea la subdezvoltare și anume nivelul mic al PIB-ului, productivitatea și competitivitatea muncii reduse, rata șomajului ridicată, lipsa locurilor de muncă și lipsa infrastructurii de bază.
Instrumente de planificare și instrumente financiare
Instrumentele de realizare și implementare a politicilor de dezvoltare sunt instrumentele de planificare și instrumente financiare. Din cadrul instrumentelor de planificare fac parte strategiile, planurile, programele și proiectele.
Strategiile pot fi naționale și regionale, acestea fiind definite ca fiind acțiunea întreprinsă prin care, pe baza rezultatului situației economice și sociale existente se stabilesc principiile și obiectivele pe terme mediu și lung, stabilindu-se prioritățile și resursele ce trebuiesc utilizate (umane, financiare, materiale, informaționale).
Planurile pot să fie naționale și regionale, anuale și multianuale. Acestea sunt reprezentate de documente generate pe baza strategiei cu referire la totalitatea acțiunilor sau măsurilor ce trebuie efectuate pentru a duce la îndeplinirea obiectivelor. Planurile, pentru fiecare acțiune sau masură, trebuie să conțină ca principale elemente: denumirea și descrierea activității propuse, domeniul țintit și aria (suprafața geografică), beneficiarii planului la terminarea acestuia, organismul care este responsabil cu implementarea, țintele cuantificabile, indicatorii de supraveghere a procesului, sprijinul financiar necesar (grant sau împrumut), durata. Planul, în esență, cuprinde inclusiv o estimare preliminară în ceea ce privește impactul global al strategiei asupra regiunii vizate pentru dezvoltare.
Proiectele și programele sunt înglobate practic în strategii și planuri, ele transcriind în cifre și măsuri reale contribuția financiară a finanțatorului, de implementarea acestora depinzând succesul politicilor de dezvoltare regională. În cadrul acestui proces complex fac pare însă și agențiile de implementare, instituțiile administrației publice, precum și factori politici sau alte grupuri de interes.
Instrumentele financiare sunt formate din fondurile alocate și create de anumite instituții, acestea se distribuie în funcție de criterii bine stabilite în strategiile și planurile naționale, acestea fiind distribuite pe domenii și sectoarele ce sunt cuprinse în politicile de dezvoltare.
Dintre toate instrumentele financiare ale politicilor regionale existente la nivelul Uniunii Europene cel mai important este Fondul de Dezvoltare Regională, conceput pe baza principiului cofinanțării, de la bugetul central, bugetele locale (municipalități și comune) din cadrul diferitelor regiuni, de asemenea acestea se pot constituii și din sectorul privat și agenți internaționali de finanțare. La nivelul Uniunii Europene avem trei mari fonduri structurale și anume: Fondul Social European ( FSE ), Fondul European de Dezvoltare Regională ( FEDER ) și Fondul de Coeziune, acesta finanteaza rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european definite de Uniunea Europeană; în acest context, Fondul de Coeziune putând interveni în proiecte din domeniul energiei sau al transporturilor dacă prezintă avantaje clare pentru mediu: eficiență energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului feroviar, consolidarea transporturilor publice, etc.
Uniunea Europeană a creat fonduri pentru țările aflate în curs de aderare, având drept scop sprijinirea integrării acestora în structurile U.E., aceste fonduri sunt: PHARE, ISPA, SAPARD, ERASMUS, etc. Pe lângă aceste fonduri există și alte instrumente financiare create de unele instituții financiare și bancare: Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare, FMI, precum și alte instituții neguvernamentale internaționale.
Principalele aspecte și obiective strategice de dezvoltare regională ale unei politici coerente în Europa unită, pot fi abordate pe trei niveluri teritoriale. În primul rând este nivelul generat de modul de tratare a problemelor la nivelul U.E., la acest nivel se are în vedere crearea unui nivel mai bun de coeziune socială și economică între statele membre, stabilindu-se principii și obiective ale politicii de dezvoltare regională supra-națională în acest sens. Următorul nivel este cel de stat membru sau non-membre (țări în curs de aderare), după care urmează abordarea la nivel regional (dezvoltare autohtonă), aceasta se bazează pe obiective și ținte ce se află în concordanță cu potențialul și nevoile specifice fiecărei regiuni.
Începutul politicilor de dezvoltare regională în țările din vestul Europei au început odată cu Legile pentru Zonele Speciale, din anii 1934 și 1937, care au avut drept scop reabilitarea zonelor industriale afectate de o rată mare a șomajului. Acesta a fost începutul, dar cele mai multe politici de dezvoltare regionale au fost concepute în perioada postbelică, începând cu anii `60. În acea perioadă guvernele naționale se consideră că au cel mai important rol în distribuirea activităților economice prin asigurarea investițiilor în infrastructură, obiectivul prioritar fiind de a dezvolta regiunile slab dezvoltate, abordare ce a condus la rezultate remarcabile. Modul de abordare se schimba începând cu anii `70, politicile regionale reducând treptat intervenția statului, abordarea fiind una de liberalizare economică, dereglementări, precum și privatizare (nu s-a mai acordat sprijin direct întreprinderilor, acestea fiind susținute indirect prin asistența în formarea profesională, reducerea taxelor, consultanță și orientarea către inovație).
La momentul actual politicile de dezvoltare regională, pe plan național, trebuie să fie în concordanță cu dinamica, caracteristicile specifice variabile a problemelor în ceea ce privește reorganizarea producției și creșterea competitivității, atât pe plan locat cât și regional. Se poate observa o tendință de îmbinare a politicilor regionale și structurale, în vederea promovării competitivității la nivel național și regional în concordanță cu disparitățile spațiale.
Dezvoltarea regională a țărilor din cadrul U.E. este definită de următoarele categorii de politici naționale:
Atribuirea de subvenții pentru investiții, dispense sau reduceri de taxe;
Stimularea mobilității forței de muncă;
Stimularea inițiativei tehnologice;
Supravegherea dezvoltării și susținerea micilor firme în vederea adaptării în cadrul mediului economic;
Redistribuirea anumitor acțiuni prin stimulente indirecte;
Stimularea evoluției rețelelor de cooperare.
Creerea de politici regionale în cadrul Europei a însemnat o soluție la diversele tipuri de probleme regionale, acestea impuneau intervenția directă a guvernului. Problemele indentificate cu care s-au confruntat regiunile din cadrul U.E au fost: inadaptarea zonelor industriale la schimbările structurale, subdezvolatrea regională (nivelul PIB raportat pe cap de locuitor mic, competitivitatea și productivitatea muncii scăzută, rata șomajului mare, lipsa infrastructurii de bază), creșterea și influența excesivă a marilor orașe, migrarea locuitorilor către alte zone, rezultând regiuni întinse și puțin populate.
Demersurile efectuate de guverne pentru remedierea acestor probleme au fost motivate prin diverse moduri și anume:
din considerente economice ( diferențele ca și dezvoltare între regiuni influențau negativ eficiența și performanțele naționale);
din considerente de eliminare a intervenției politicii, cu potențial negativ;
respectării principiului “echității sociale”.
Prin urmare, majoritatea guvernelor occidentale au aplicat politici de dezvoltare regională, acestea au utilizat diverse instrumente de politica regională, structura și intensitea politicii înregistrând schimbări mari în perioada postbelică.
Pentru început politicile regionale din întreaga Europă Occidentală au abordat, cu precădere, reducerea dezechilibrelor regionale, și anume reducerii dezechilibrelor geografice sau de tipul centru-periferie, vizând cresșterea economică, starea infrastructurii sau șomajul.
Modificările din cadrul politicilor regionale au fost consimțite în întreaga Europă de Vest, de asemenea s-a admis faptul că politicile regionale trebuiau să cuprindă o parte dinamică bine evidențiată, care să vină în întâmpinarea cerințelor complexe, și în permanentă schimbare, cu privire la restructurarea regională locală, creșterea competitivității și a productivității muncii, inovarea și permanenta internaționalizare.
În afara deosebirilor dintre politicile regionale ale țărilor dezvoltate și mai puțin dezvoltate, membre ale Uniunii Europene, sunt prezente și anumite ”subiecte” unificatoare, comune practic tuturor statelor. Una din cele mai importante dintre acestea este selectivitatea, într-o permanentă creștere, în atribuirea ajutorului regional, proces ce s-a evidențiat în ultimii ani.
Rezultatele acestor evoluții, au determinat să apară întrebarea dacă politicile au influențat în vreun fel. În urma multiplelor încercări de a determina efectele politicilor regionale, în special prin determinarea numărului de locuri de muncă nou create, nu s-a reușit să se stabilească în clar concluzii economice pertinente și de substanță la aplicarea în practică a politicilor regionale.
Politicile regionale au suferit modificări importante de-a lungul timpului, cu efect diferit pentru fiecare țară în parte. Sectorul cu cea mai mare activitate, însă și cu cele mai mari dispute, este cel al distribuirii ajutoarelor în teritoriu. Cel mai important motiv în apariția discuțiilor de repartizare este acela că la fiecare mărire a Comunității a condus la creșterea gradului de diversitate a membrilor săi. În cadrul acestei diversități este foarte greu să se proiecteze și să se implementeze soluții pentru a susține toate zonele asistate, acestea trebuind să includă toate preocupările regionale individuale, legitime, ale tuturor țărilor membre.
Capitolul II. Politici regionale în cadrul Uniunii Europene.
Necesitatea politicii de dezvoltare regionala în UE
Diversitatea socială, istorică și culturală a regiunilor ce compun U.E. reprezintă una dintre valorile fundamentale. Un exemplu elocvent de diversitate economică este diferența dintre regiunile cele mai bogate (Groningen – Olanda si Hamburger – Germania), care reușesc să investească în structura lor economică de trei ori mai mult decât cele mai sărace regiuni (situate în Portugalia și Grecia).
Prosperitatea comunității este asigurată de libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului în spațiul european și prin susținerea competitivității și protejarea consumatorilor; însă, pentru a păstra un echilibru în cadrul comunității, cetățenii din toate regiunile acesteia trebuie să beneficieze de bunăstarea astfel generată. Regiunile slab dezvoltate pot fi afectate în sens negativ de funcționarea pieței unice și creșterea competitivității prin accentuarea sărăciei acesteia, migrarea populației și a capitalului către regiunile dezvoltate, rezultând astfel depopularea unor regiuni si suprapopularea altora.
Pentru a garanta o dezvoltare economică armonioasă și reducerea disparităților între diferite regiuni, comunitatea europeana prevedea acest lucru încă din anul 1957 în tratatele sale. Astfel, întărirea coeziunii economice, din perspectiva Uniunii Europene și a introducerii monedei unice, devine condiție fundamentală. Pentru a reuși îndeplinirea acestui obiectiv a fost creată la nivelul Uniunii Europene o politică regională și de coeziune, a cărei importanță a crescut odată cu numărul de membrii ai U.E.
Uniunea Europeană prin politicile sale regionale și de coeziune sprijină regiunile mai puțin dezvoltate și le ajută să se descurce singure, reducerea decalajelor economice locale depinzând de ideile, inițiativele și efortul fiecărei regiuni.
În vederea consolidării rolului regiunilor în viața Uniunii, în luna decembrie a anului 1991, la Maastricht, s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, acesta este consultat în mod obligatoriu înaintea luării deciziilor în ceea ce privește educația și formarea, cultura, sănătatea publică, rețele transeuropene, coeziune economică și socială. Comitetul Regiunilor iși exprimă opiniile din proprie inițiativă despre alte politici comunitare ce afectează regiunile.
Politicile de dezvoltare regionala au drep scop următoarele:
– să sprijine dezvoltarea regiunilor slab dezvoltate, al căror PIB este mai mic decât media U.E. cu 75% pe ultimii trei ani;
– să sprijine regiunile care au industria tradițională în declin, să le orienteze către noi domenii de activitate;
– să combată șomajul de lungă durată și să sprijine integrarea profesională a tinerilor și a persoanelor aflate în postura de a fi excluse de pe piața forței de muncă;
– sprijinirea adaptării forței de muncă la schimbările industriale;
– să adopte rețelele de transferare și comercializare a produselor agricole și piscicole;
– să se preocupe cu diversificare economică și adaptarea structurală a zonelor rurale slab dezvoltate;
– se preocupă în sprijinirea regiunilor ce au o densitate a populației redusă.
Pentru a își îndeplinii obiectivele propuse Uniunea Europeană a creat următoarele instrumente financiare:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), care este destinat regiunilor defavorizate, acestea susțin investițiile productive, întrepriderile mici și mijlocii, infrastructura;
Fondul Social European (FSE), acesta are drept scop susținerea formării și integrării profesionale, creării de noi locuri de muncă, combaterea discriminării femeilor la locul de muncă, consolidarea sistemelor educaționale și formarea resursei umane;
Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă, secția de Orientare (FEOGA/O), acesta are drept scop dezvoltarea așezărilor rurale, a micilor gospodării agricole, etc.ș;
Instrumentul Financiar pentru Orientare Pescicolă (IFOP);
Fondul de Coeziune , acesta este destinat țărilor care au valoarea PIB mai mică decât 90% din media U.E..
Aceste fonduri se creează din taxele vamale, TVA, taxe de import pe produse agricole și contribuția procentuală a fiecărui stat membru în funcție de Produsul Intern Brut și împrumuturile acordate de Banca Europeana pentru Investiții și Banca pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Istoricul și particularitățile cadrului specific creat pentru implementarea politicii regionale
Încă din anul 1957 când s-a semnat tratatul de la Roma (au fost șase țări participante: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) s-a avut în vedere reducerea diferențelor între regiuni, intevenția în spijinul celor mai puțin dezvoltate, scopul fiind acela de a avea o comunitate unită, dezvoltată și în cadrul căreia populația să aibă un nivel de trai ridicat. Pentru a realiza acest obiectiv în anul 1958 s-a creat Fondul Social European (FSE), instrument central al politicilor regionale, prin care se dorea formarea și integrarea pe piața muncii a șomerilor. Pentru a venii în sprijinul dezvoltării rurale, a politicilor agricole în anul 1962 s-a creat Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA).
În anul 1975 se crează Fondul European de Dezvoltare Regională având drept obiectiv distribuirea de sume din bugetul U.E. către regiunile sărace, sume folosite în investiții productive și infrastructură.
În dezvoltarea politicilor regionale un moment esențial îl reprezintă adoptarea Actului Unic European, ce s-a realizat în anul 1986, atunci fiind introdusă noțiunea de coeziune economică (eliminarea disparităților economice), creându-se premisele politicii de coeziune economică și socială ce avea drept scop înlesnirea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.
Aceste fonduri sunt extinse de către Consiliul European de la Bruxelles in anul 1988 creând Fondurile structurale, acestea aveau în vedere creșterea substanțială a sumelor acordate din bugetul comunitar; prin acestă acțiune se recunoaște importanța acestor instrumente pentru reducerea disparităților regionale în cadrul Uniunii Europene.
În conturarea politicilor regionale un element foarte important îl constituie crearea programului Phare (în anul 1989) cu scopul de a sprijinii Polonia și Ungaria în reconstruția economiei lor naționale, acesta este revizuit în anul 2000 în vederea susținerii dezvoltării regionale în țările candidate.
Problema coeziunii economice și sociale este intră din nou în discuție în anul 1993, odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene, devenind principalul obiectiv al U.E., alături de uniunea economică și monetară. În acest punct se creează și Fondul de coeziune destinat susținerii proiectelor de protejare a mediului și dezvoltării infrastructurii de transport în regiunile din cadrul U.E. mai puțin dezvoltate(Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda).
Un nou fond structural este creat în anul 1994, și anume Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), acesta a fost creat în vederea extinderii comunității europene în nord (în anul 1995 aderă Finlanda și Suedia). Tot în anul 1995 se înființează și Comitetul Regiunilor având rolul de a își expune părerea în procesul de decizie și să susțină Comisia Europeană în acțiunile întreprinse în dezvoltarea regională.
În anul 1997 Tratatul de la Amsterdam confirmă încă odată importanța politicii de coeziune economică și socială și a reducerii disparității între regiunile comunității europene.
În urma summit-ului de la Berlin din anul 1999 sunt stabilite noi reguli de funcționare a fondurilor structurale, cu scopul creșterii concentrării asistenței comunitare prin aceste fonduri. Această reformă a condus la creerea unui instrument de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru PRE-aderare) si SAPARD (Programul Special pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală), acestea susțin dezvoltarea economică și socială a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.
În anul 2002 se creaza un alt instrumet cu scopul de a inteveni în cazul dezastrelor naturale de amploare și cu efecte negative puternice asupra condițiilor de viață în zonele afectate, asupra mediului și economiei acestora.
Politica de dezvoltare regională cuprinde mai multe domenii de activitate ceea ce determină implicarea mai multor actori instituționali în elaborarea și implementarea ei.
Pregătirea și implementarea politicii de dezvoltare regională a U.E. este asigurată de către Comisia Eurpeană; aceasta are rolul de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de implementare a acestora de către statele membre. Principalul departament responsabil pentru măsurile de asistență în vederea dezvoltării economice și sociale a regiunilor este Direcția Generală (DG) pentru Politica Regională, aceasta este sprijinită (în baza articolelor 158 și 160 ale Tratatului UE. DGPolitica Regională) de următoarele direcțiiȘ DG Agricultură, DG Educație și Cultură, DG Mediu și DG pentru Forța de Muncă și Probleme Sociale. DG pentru Politica Regională are în gestiune trei fonduri și anume FEDR, Fondul de Coeziune și ISPA.
În dezvoltarea politicii regionale comunitare în ceea ce privește luării de decizii este implicat și Parlamentul European prin Comitetul pentu Politică regională, Transport și Turism, comitet care controlează instrumentele create pentru dezvoltarea economică și socială, și implicit politicile economice naționale, a politicilor și acțiunilor comunitare în vederea realizării pieței interne, precum și asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune și Băncii Europene de Investiții.
2.3.Aplicarea politicii de dezvoltare regională a UE și evoluția instrumentelor acesteia
În decursul timpului s-au remarcat două reforme în urma cărora s-a modificat structura și funcțiile politicilor regionale ale U.E., acestea au fost:
În anul 1988, această reformă a avut ca obiectiv transformarea politicilor structurale în instrument cu o mai mare influență, planificarea cheltuielilor sa se efectueze de mai multe ori pe an, crearea unui parteneriat pentru aplicarea politicilor structural, a avut loc și reforma Fondurilor Structurale, aceasta a constat prin introducerea programelor de finanțare a regiunilor mai dezavantajate din cadrul U.E.;
În anul 1992 are loc cea de a doua reformă și a abordat temele în ceea ce privește dezvoltarea regiunilor ce aveau un nivel de dezvoltare economic net inferior și conversia celor aflate în declin, eliminarea șomajului pe termen lung și reducerea lui în rândul tinerilor, dezvoltarea zonelor rurale și nivelarea structurilor agricole.
Pe parcursul ultimilor cincizeci de ani de experiență, la nivelul U.E. există următoarele instrumente ale politicilor de dezvoltare regională:
“stimulente negative” în ceea ce privește localizarea în zonele aglomerate sau controlul asupra legalizării;
redistribuirea activităților economice în funcție de harta activităților economice ale statului;
acțiunea de control a dezvoltării prin dirijarea acțiunilor întreprinseș
facilități financiare acordate întreprinderilor;
crearea infrastructurii necesare.
Manifestarea interesului pentru dezvoltarea activităților economice se materializează prin asistența dată pentru dezvoltarea mediului de afaceri în regiunile problemă, punându-se accent pe ajutorarea firmelor ce generează îmbunătățirea mediului economic pentru toate întreprinderile ce funcționează în cadrul regiunii respective.
Cel mai important instrument al politicilor regionale este considerat a fi Fondul de Dezvoltare Regională ce a fost creat pe baza principiului cofinanțării de la bugetul central, bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni, sectorul privat, agenții internaționali de finanțare.
Politicile regionale ale U.E. sunt realizate prin intermediul celor trei Fonduri Structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul European destinat Domeniului Social (FES), Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură și dezvoltarea sectorului agricol (FEGDA).
Fondul European de dezvoltare Regională are drep scop reducerea disparităților dintre regiunile Comunității și intervine asupra: investițiilor productive pentru crearea și menținerea unor locuri de muncă durabile; investițiilor în infrastructură; investiții în educație și sănătate; initiative de dezvoltare locală și activități de afaceri ale întreprinderilor mici și mijlocii.
Fondul Social European este destinat îmbunătățirii modului în care funcționează piața muncii, reintegrarea șomerilor în piața muncii, ceea ce determină finanțarea a trei tipuri de acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă.
Un alt instrument al politicilor regionale este Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură, acesta are alocată cea mai mare parte din bugetul comunitar și este structurat pe două secțiuni: secțiunea de orientare (finanțează scheme de raționalizare, modernizare și ajustare structurală a sectorului agricol din zonele rurale) și sețiunea de garantare (finanțează măsuri de organizare comună a piețelor și de susținere a prețurilor produselor agricole).
Un alt instrumente financiar este cel de Orientare în domeniul Pescuitului prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare în ceea ce privește pescuitul și are drept obiective creșterea competitivității și dezvoltarea unor activități de afaceri în industria pescuitului și sprijinirea zonelor dependente de pescuit și acvacultură aflate în declin.
Pentru a susține țările membre U.E. aflate în situații dificile se acordă asistență suplimentară prin Fondul destinat asigurării Coeziunii și a Inițiativelor Comunitare.
2.4.Principiile și obiectivele politicii de dezvoltare regională a UE
Politicile de dezvoltare regională în cadrul Uniunii Europene (U.E.) reprezintă o componentă a Politicilor structurale ale Uniunii. Modul în care Politicile Structurale ale U.E. sunt proiectate și puse în aplicare se bazează pe patru principii:
Parteneriatul
În cadrul implementării programelor și proiectelor susținute prin Fondurile Structurale se implică, pe lângă agenții de implementare, și reprezentanți ai beneficiarilor. Prin respectarea acestui principiu se considera că importanța și eficacitatea activității susținute crește, și, de asemenea, se promovează o anumită exactitate a rezultatului care confirm că activitatea și-a atins scopul.
Programare și coerență internă
Suma impactului proiectelor individuale ce sunt conținute într-un program global trebuie sa fie mai mica decât impactul programului global (efectul synergic).
Complementaritate și coerență externă
Acțiunile sprijinte prin Fondurile Structurale se prevăd a fi în armonie și complementaritate cu alte eforturi naționale de susținere a dezvoltării structurale. Doleanța de coerență are drep scop siguranța că acțiunile finanțate de U.E. vin în completarea politicilor naționale și regionale existente, atât cantitativ cât și calitativ.
Concentrarea
Din nevoia de a avea în concordanță activitatea asistată cu strategiile explicite, obiectivele specifice și utilizarea eficientă a resurselor relativ limitate, proiectele sprijinite cu ajutorul Fondurilor Structurale urmăresc să se focalizeze, concentreze, asupra unor aspect și probleme limitate și clar identificabile.
2.5.Politica de dezvoltare regională a UE în perioada 2014-2020
Pentru perioada 2014 – 2020 politica de coeziune își propune să atingă unsprezece obiective tematice și anume:
Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologiei și inovării.
Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor, precum și îmbunătățirea utilizării și calității acestora.
Creșterea competitivității întreprinderilor mici și mijlocii.
Sprijinirea trecerii la economia cu emisii reduse de carbon.
Promovarea adaptării la schimbările climatice și a prevenirii și gestionării riscurilor.
Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței resurselor.
Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor rețelelor.
Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilitații lucrătorilor.
Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de discriminare.
Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al învățării pe tot parcursul vieții.
Îmbunătățirea eficienței administrației publice.
În sprijinul celor unsprezece obiective va intervenii FEDR, însă pricipalele sale priorități de investiții sunt creșterea cercetării, dezvoltării tehnologiei și inovațiilor, accesul la tehnologie, creșterea competitivității IMM-urilor și susținerea unei economii cu emisii reduse de carbon.
Fondul Social European are ca principale priorități sprijinirea mobilității lucrătorilor, reconversia profesională și integarea în piața muncii, combaterea sărăciei, eliminarea disciminărilor de orice fel, susținerea domeniului educației, a învățării pe tot parcursul vieții, precum și îmbunătățirea eficienței administrației publice.
În sprijinul promovării adaptării la schimbările climatice, a protejării mediului înconjurător, promovarea eficienței resurselor și a îmbunătățirii infrastructurilor rețelelor vine Fondul de Coeziune.
În această perioadă se dorește să se pună accent mai puternic pe rezultate, simplificarea normelor (acelaș set de norme să se aplice la mai multe fonduri), introducerea unor precondiții specifice anterior canalizării fodurilor, consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale, comisia poate suspenda finanțarea unui stat membru care nu respectă normele economice ale U.E.
CAPITOLUL III. POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA
3.1 Istoricul regiunilor în România
Existența regiunilor are o tradiție destul de veche și puternică în țara noastră. Începând cu formarea statului modern român, regiunile statale s-au afirmat ca unități administrativ-teritoriale solide, fiecare dintre ele având particularități.
Teritoriul României, după ce s-a format statul unitar român prin unirea Transilvaniei cu regatul României până la trecerea țării noastre sub influența sovietică, era constituit din mai multe ținuturi sau provincii, fiecare din acestea cuprinzând mai multe județe. La începutul anilor 50 a fost acceptat modelul sovietic de organizare administrativ-teritorială, România fiind împărțită în regiuni si raioane, model specific centralismului birocratic susținut de sistemul sovietic. În data de 1 ianuarie 1968 s-a trecut de la acest model greoi la prezenta formă de organizare, cu cele 39 de județe, la care se adaugă municipiul București, formă inițială, si cu 41 de județe, plus municipiul Bucuresti, forma actuală. Trebuie menționat ca organizarea administrativ-teritorială a României va trebui să se apropie cât mai mult, ca principii și orientări, de cele ale țărilor membre Uniunii Europene.
La momentul actual, teritoriul României este divizat în opt Regiuni de Dezvoltare, acestea corespund uniunii unor județe create prin asocierea benevolă a județelor, pe baza unei convenții semnată de reprezentanții consiliilor județene. Trebuie amintit faptul că regiunile de dezvoltare nu sunt constituite ca personalitate juridică și nu sunt unități administrativ-teritoriale.
Societatea româneasca, în general, si economia, în special, se întâlnește (după anul 1989) cu un proces de restructurare ce a capătat dimensiuni si complexitate intr-o crestere continuă, despre care s-a discutat mult, dar s-a acționat puțin pentru înțelegerea consecințelor multiple în planul politicilor de dezvoltare.
În teorie „proces de restructurare” pornește de la acțiuni ce vizează reprofilarea, dezafectarea sau crearea de noi agenți economici în anumite zone, astfel se declanșează un întreg mecanism al schimbării cu efecte economice, modificarea indicatorilor economici, sociali, calitatea vieții locuitorilor zonei fiind afectată direct.
În urma acestei restructurări economice iși face apariția un fenomen ce se manifestă prin apariția unor zone de declin economic, urmate de declin social, în care ăse manifestă o nepotrivire grava între doi factori importanți ai dezvoltării: forța de muncă și capitalul. Repercursiunea imediată este creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai în zona respectivă, zone ce devin generatoare de conflicte sociale. Răspunderea eliminării sau reducerii acestor dezechilibre este încredințată politicii regionale, aceasta fiind reprezentată de stat, ce intervine pentu a restabilii echilibrele regionale, în general, și susținând zonele care necesită ajutor în vederea rezolvării problemelor lor, în particular.
Cu toate că realitatea românească a creat premisele elaborării unei politici regionale, o serie de greșeli ale activității legislative și executive din anii imediat următori anului 1989, au împiedicat manifestarea unei politici regionale coerente. În consecință, nehotărârea guvernelor anterioare de a emite o politică clară, lipsită de substanța unor strategii sectoriale, tentative de reformă derulate timid, resursele simbolice necesare susținerii acțiunilor cu influențe pozitive asupra teritoriilor aflate în declin economic, neconturarea unui cadru legislativ a condus la întârzierea formulării unei orientări politice regionale închegate, sistematice, competentă să răspundă nevoilor interne prezente.
În perioada 1993 – 1994 s-au remarcat unele măsuri de protecție socială cu efect în anumite regiuni, efectele fiind pozitive. Măsura viza specialiști din diverse domenii (sănătate, învățământ, asistență veterinară și fito-sanitară), acestora li se asigură sporuri de izolare în vederea atragerii și stabilirii în zone defavorizate (zone izolate ).
Lansarea cu adevărat a procesului de dezvoltare regională la standarde eropene s-a realizat după anul 1998, înființându-se Consiliul Național de Dezvoltare Regională și Agenția Națională de Dezvoltare Regională cu filiale în cele 8 zone de dezvolatre. Tot în această perioadă și-au făcut apariția primele strategii și planuri naționale cu ținte clare de dezvoltare.
Acțiunea de definire a regiunilor de dezvoltare presupune urmatoarele etape:
stabilirea județelor vecine cu profiluri economice și sociale asemănătoare sau complementare;
regruparea regiunilor similare în regiuni de dezvoltare, fiind definite prin relații de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacțiune umană ( 8 regiuni de dezvoltare).
Punerea în aplicare a acestei acțiuni a avut ca rezultat creerea următoarelor regiuni de dezvoltare, acestea au fost stabilite prin Legea nr. 151/1998 a dezvoltării regionale, modificată prin Legea nr. 315/2004, cu respectarea Regulamentului CE Nr. 1059/2003 :
Regiunea 1: Nord-Est include 6 județe: Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui;
Regiunea 2: Sud-Est include 6 județe: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea;
Regiunea 3: Sud include 7 județe: Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova, Teleorman;
Regiunea 4: Sud-Vest include 5 județe: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea;
Regiunea 5: Vest include 6 județe: Arad, Caraș Severin, Hunedoara, Timiș
Regiunea 6: Nord-Vest include 6 județe; Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj;
Regiunea 7: Centru include 6 județe: Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu;
Regiunea 8: București – Ilfov include capitala țării București și Județul Ilfov.
Trebuie menționat faptul că aceste regiuni reprezintă cadrul de evaluare și implementare a politicilor de dezvoltare regională și că acestea au luat ființă ca o asociere benevolă între județe vecine.
Politica de dezvoltare regională este un element esențial a reformei generale ce este pomovată de Guvernul României. Scopurile de bază ale acestei politici sunt „diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea unei dezvoltări echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale și politice, și prin prevenirea producerii de noi dezechilibre ”.
Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, aprobată în România în 1997 a reliefat următoarele:
„disparitățile în nivelul dezvoltării diferitelor regiuni sunt rezultatul atât al potențialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale și umane cât și al modelelor (economice, demografice, sociale, politice și culturale) care le-au modelat dezvoltarea de-a lungul istoriei.”
„… … …Forțele pieței favorizează amplificarea disparităților existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendința să se dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol și/sau cu facilități de comunicații mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare. ” O astfel de tendință poate determina sărăcie în anumite zone, dar și rezultate economice naționale reduse decât dacă activitatea economică ar fi distribuită mai echilibrat pe teritoriul țării.
Acțiunea amplă de descentralizare economică și administrativă în România este și ea oglindită în legislație, unde o țintă stabilită explicit este „coordonarea politicilor sectoriale de guvernare cu inițiativele și resursele locale și regionale” cu scopul de a realiza o dezvoltare economică, socială și culturală durabilă a regiunilor.
Aceste acțiuni de simulare a activităților regionale, gestionarea lor cu politici de guvernare centrală(asigură ca politicile sectoriale naționale să reflecte necesitățile regionale) și promovarea colaborării între regiuni sunt un efort al Guvernului Românei de a acoperii nevoile specifice României și ale tuturor regiunilor ei. Aceste cerințe sunt nominalizate explicit de Legea Dezvoltării Regionale în contextul solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene și ale etapei de pegătire a dezvoltării unor rețele și capacități instituționale corespunzătoare în raport cu politicile regionale ale Uniunii Europene.
Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România a stabilit:
„…pentru asumarea obligațiilor de stat membru al UE, un stat candidat trebuie să realizeze anumite obiective de pre-aderare în ce privește dezvoltarea socio-economică, între care soluționarea dezechilibrului economic dintre diversele regiuni ale țării este o prioritate de nivel înalt”.
Regiunile, conform principiului autonomiei locale, prin intermediul autorităților administrației publice organizate la nivelul acestora, au dreptul și capacitatea efectivă de a soluționa și gestiona, în nume propriu și în sarcina lor, o parte importantă din activitațile publice, în interesul comunității regionale pe care le reprezintă. Autonomia regională este administrativă și se practică numai în cadrul constituțional și legal din fiecare stat. Așadar, autonomia regională care se bazează pe alte criterii, cum ar fi cele etnice, rasiale, confesionale, politice, etc. este exclusă. Autonomia regională nu trebuie să aducă atingere suveranității statului și integrității teritoriale ale acestuia. Relația dintre stat și regiune trebuie sa fie una de loialitate, cooperare si solidaritate. Statul nu trebuie să altereze sau să limiteze autonomia regională, dar nici regiunilor nu le este permis să aducă prejudicii autorității statului. Regiunile și autoritățile administrației locale, prin exercitarea competențelor permise de lege, trebuie să asigure mediul propice pentru o cooperare eficientă și reciproc avantjoasă. Autorităților locale trebuie să li se ceară părerea de către autoritațile regionale de fiecare dată când masurile întreprinse de către acestea din urmă, afectează interesele din raza lor de competență.
În literatura de specialitate s-au impus două forme ale descentralizării și anume:
descentralizare teritorială, aceasta înseamnă că teritoriul statului este divizat în unități administrativ-teritoriale, fiind persoane juridice de drept public, cu un patrimoniu distinct de cel al statului, cu buget propriu și atribute de putere publică. Aceste unitati administrativ-teritoriale sunt conduse de autoritățile administrației publice locale fiind alese de cetațenii din cadrul unitații administrativ-teritoriale respective;
descentralizare pe servicii ce implică mutarea unui serviciu public din aria de acțiune a autorităților centrale și gestionarea lui autonomă, prin alocarea unui patrimoniu și autorități conducătoare proprii, fără a depinde de autoritățile administrative în aria de acțiune cărora aceste servicii au fost mutate.
3.2 Disparități regionale la nivelul țării noastre
Un caracter particular al dezvoltării regionale în România este organizarea diferită a dezvoltării la nivel subregional, în toate regiunile regăsind zone mai puțin sau chiar subdezvoltate. O analiză la nivel subregional este necesară pentru a putea reliefa disparitățile intraregionale, respectiv la nivel de județ și pentru a reușii să se dovedească nevoia de a sprijini toate regiunile țării, cuprinzând chiar si pe cel, conform PIB, mai evoluate ca nivel de dezvoltare.
Regiunea de Dezvoltare Nord – Est
Regiunea de Nord-Est este regiunea cu cea mai mare întindere geografică a României, având o suprafață de 36850 kmp. Aceasta este grănițuită extern cu Ucraina și Republica Moldova, fiind compusă din șase județe si anume: Bacău, Botoșani, Neamț, Iași, Suceava și Vaslui, unități administrativ teritoriale și unitați teritorial-statistice de nivel NUTS 3.
Această regiune are o populație de 3.269.598 locuitori, reprezentând 16,45% din populația României, cu o densitate a populației de 88,72 locuitori/kmp. Populația din această regiune este localizată în mare parte în mediul rural (58,4%).
Regiunea se caracterizează printr-o îmbinare armonioasă între toate formele de relief, 30% munți, 30% relieful subcarpatic, 40% podișului. Relieful bogat oferă zone de deal și câmpie care sunt adecvate unei game largi de culturi agricole, iar zonele de munte cu peisaje spectaculoase sunt favorabile dezvoltării turismului.
Forța de muncă și migrația
Populația ocupată este apropiată mediei pe țară, de 33,8%. O pondere foarte mare o deține populația ocupată în agricultură (42,7%), mai ales județele Botoșani (52,9%) și Vaslui (51,2%). Ponderea populației ocupate în industrie și servicii se află sub media pe țară (23,5 %), respectiv 19,4, județele Botoșani (15,1%) și Suceava (16,8%) având cel mai mic grad de ocupare în industrie, iar județul Vaslui (30,0%) în domeniul serviciilor. De asemenea, aceste județe se confruntă și cu o evidentă rămânere în urmă a gradului de tehnologizare industrială și agrară, precum și cu un nivel redus de calificare a populației. În ultimii ani, a avut loc o scădere a ponderii populației ocupate (de la 64.2% în 2000 la 33,8% în 2005). O diminuare accelerată a populației ocupate a avut loc în județul Botoșani, unde, un procent mare al populației lucrează în agricultură. (52,9%).
Numeroase persoane în vârstă de muncă din această regiune lucrează temporar sau permanent în activități economice în București, Banat, Transilvania, Europa de Vest și Israel. În satele bucovinene, după plecarea populației tinere masculine apte de muncă, se manifestă o tendință de emigrare și a femeilor, pentru a munci în străinătate, astfel că în multe localități au rămas persoane vârstnice și copii. În multe din aceste localități activitatea de construcții este impresionantă, materia primă utilizată fiind lemnul. În acest fel s-au accentuat discrepanțele între localitățile regiunii din punct de vedere al nivelului general de dezvoltare și îndeosebi al dotărilor infrastructurale.
Șomajul înregistrează o valoare superioară (6,8%) celei naționale (5,9%), județul Vaslui ajungând la 10,1%. Rata șomajului feminin are valori inferioare ratei șomajului în toate județele regiunii. Cauzele se pot găsi în existența mai multor locuri de muncă pentru femei (confecții și industria hotelieră) și a faptului că numeroase femei lucrează în străinătate.
Economia regională
Regiunea Nord-Est este regiunea cea mai slab dezvoltată a României (în 2004, PIB/locuitor reprezenta 69,2% din media națională). În interiorul regiunii, cele mai sărace zone sunt sudul județului Iași, sud-estul județului Neamț, estul județului Bacău, județele Botoșani și Vaslui.
În special vestul regiunii, care a fost în anii 60 – 70 obiectul unei industrializări forțate (mobilă, chimie, materiale de construcții, construcții de mașini, textile), a intrat într-un proces de dezindustrializare în ultimii 10 ani (întreprinderi din ramura chimie, petrochimie, ușoară, construcții de mașini, mobilă), ceea ce a agravat situația economică, estul regiunii fiind tradițional subdezvoltat.
Indicele atractvității este cel mai scăzut în această regiune – 19,7 (cel mai mare grad de atractivitate fiind realizat, conform studiului, de Regiunea Nord-Vest, respectiv 39,8). Atractivitatea scăzută se manifestă și în volumul mic al investițiilor străine directe: 292 mil. EURO în 2005, reprezentând 1,3% din totalul investițiilor străine directe realizate în România.
De asemenea, Regiunea Nord – Est are cel mai mic număr de IMM-uri la 1000 de locuitori, doar 13,1%, numărul total al IMM-urilor fiind de 49.078, microîntreprinderile reprezentând 87,6% din total IMM-uri. La nivel intraregional, județele Iași (27,2%), Bacău (20,8%) și Suceava (18,8%) au cel mai mare număr de IMM-uri, la polul apus aflându-se județul Vaslui cu doar (8,5%).
În regiune funcționează 2 parcuri industriale (Bacău și Iași), 1 în proprietate privată și 1 realizat în parteneriat public-privat. Acestea acoperă o suprafață de 22,38 ha, de tip brownfield. Parcul industrial Bacău, bazat pe tehnologia informației și comunicații, va asimila forța de muncă disponibilizată și va dinamiza dezvoltarea acestui sector economic de vârf la nivel regional. Astfel, se preconizează crearea a cca. 50 de noi locuri de muncă directe pe durata fazei de implementare și cca. 200 pe durata fazei operaționale. Parcul industrial Iași este destinat industriilor de înaltă tehnologie ce includ companii din domeniile IT și biotehnologiei. Se are în vedere stoparea migrației forței de muncă tinere și specializate în aceste domenii, prin asigurarea de locuri de muncă pentru absolvenții din domeniu.
În Regiunea Nord Est, activează un Centru Euroinfo (încă din anul 1999), un IRE (Innovation Relay Centre) în Iași și 33 de centre de consultanță.
În afara disparităților de dezvoltare vest–est, în Regiunea Nord-Est sunt evidente de asemenea disparitățile urban-rural în ce privește gradul general de dezvoltare, dotările infrastructurale de toate tipurile, gradul de atractivitate a investiților. În același timp se manifestă un alt fenomen îngrijorător, legat de declinul orașelor mici și mijlocii, îndeosebi cele monoindustrirale, care tind sau chiar s-au decuplat de la procesul de creștere economică, nemaiputând să-și îndeplinească funcțiile urbane.
Infrastructura
Transport
Infrastructura de drumuri, rețele de apă și canalizare ridică probleme în majoritatea județelor, dar cele mai afectate sunt județele Botoșani, Iași, Vaslui. De asemenea aceste județe se confruntă și cu o evidentă rămânere în urmă a gradului de tehnologizare industrială și agrară, un nivel redus de calificare a populației, precum și cu probleme de mediu, cauzate de lipsa resurselor de apă, vechile defrișări, alunecările de teren considerabile, stratul freatic adânc.
Densitatea drumurilor publice este de 36,3 km/km2, superioară mediei pe țară (33,5 km/km2), fiind mai ridicată în Iași, Botoșani, Vaslui și Bacău, pentru că regiunea este străbătută de o serie de coridoare europene (E85, E576, E574, E581, E583). Există însă puține drumuri publice modernizate, ponderea acestora fiind mult inferioară mediei pe țară (25,1%), județele Botoșani și Iași având o pondere de 16,4%, respectiv 17,6%. Din cauza reliefului predominant muntos și județele Neamț și Suceava se confruntă cu probleme de accesibilitate.
Densitatea rețelei de cale ferată este de 44,3/1000km2, regiunea fiind traversată de două din cele nouă magistrale feroviare ale țării: V (București-Suceava) și VI (București-Iași).
În cadrul regiunii există trei aeroporturi (Bacău, Iași și Suceava) care deservesc curse interne și ocazional zboruri externe. Infrastructura existentă în momentul de față nu permite nici unui aeroport din cele trei efectuarea de zboruri curente externe de pasageri și de marfă. Județul Suceava dispune de 5 heliporturi, iar în județul Iași există o aerobază utilitară cu o experiență de 30 ani în domeniu și care are ca obiect de activitate zboruri utilitare și zboruri sanitare.
Utilități publice
Atât rețeaua de alimentare cu apă potabilă, cât și cea de canalizare sunt insuficient dezvoltate, ponderea localităților cu rețea de apă potabilă fiind de 54,8%, comparativ cu media pe țară (61,0%), iar județele Iași și Vaslui având o pondere a localităților cu rețea de canalizare de doar 13,3%, respectiv 12,8%. De asemenea, capacitatea stațiilor de epurare a apelor reziduale cât și capacitatea de depozitare a deșeurilor sunt insuficiente, față de cerințele actuale.
Doar 13,8% din numărul total al localităților regiunii sunt conectate la rețeaua de distribuție a gazelor naturale, județele Bacău, Iași și Neamț, având ponderea cea mai mare. În ceea ce privește numărul localităților conectate la rețelele de distribuție a energiei termice, se constată o scădere continuă a acestuia; 4,3% dintre localitățile din Regiunea Nord Est sunt conectate la rețeaua de distribuție a energiei termice, valori mai ridicate înregistrând județele Neamț, Suceava și Iași.
De asemenea, aceste județe se confruntă și cu probleme de mediu, cauzate de lipsa resurselor de apă (consecință a stratului freatic situat la adâncime considerabilă), vechile defrișări, alunecările de teren considerabile.
Educație
Având în vedere că din cele opt regiuni de dezvoltare, Regiunea NE deține cea mai mare pondere a populației și a elevilor (17,2% si respectiv 17,7% ), numărul unităților destinate procesului educațional este mic, acesta reprezentând numai 10,19% din numărul unităților de învățământ pe ansamblul țarii. Trei județe Bacău (23,6%), Iași (16,3%) și Suceava (14,4%) și dețin aproximativ 60% din numărul total al școlilor existentă la nivel regional, având cea mai numeroasă populație școlară, comparativ cu celelalte 3 județe din regiune. Ele sunt în același timp și centre universitare.
Sănătate
Regiunea Nord-Est deține 164 de unități sanitare (spitale, policlinici, dispensare medicale, sanatorii TBC), reprezentând 12,07% din numărul total al unităților sanitare din România aflate în proprietate publică. Ele se află într-o stare precară, existând riscul ca multe unități să nu mai primească autorizație de funcționare. În plus, dotările tehnice de care dispun sunt uzate atât fizic cât și moral și nu mai corespund cerințelor actuale. Necesarul de dotări tehnice pentru următoarea perioadă este cel mai mare dintre toate regiunile.
Servicii Sociale
În Regiunea Nord-Est s-au înregistrat cel mai mare număr de nou născuți de la nivelul întregii țări (5,4% din total național), dar instituțiile pentru protecția copilului sunt insuficient dezvoltate. Această situație nu favorizează reintegrarea părinților pe piața muncii. Județele Iași și Suceava nu dispun de nici o instituție de asistență socială.
Zone problemă
Analiza mai detaliată a disparităților interne în dezvoltarea Regiunii Nord-Est, atât din punct de vedere al dezvoltării economice, cât și al problemelor de mediu, evidențiază următoarele tipuri de zone-problemă:
Areale rurale izolate, cu infrastructură slab dezvoltată:
zona rurală care acoperă regiunea de confluență dintre județele Bacău, Vaslui, Iași și Neamț, care se continuă cu zona de vest a județului Vaslui;
fâșia adiacentă graniței dintre județele Botoșani si Iași;
porțiunea situată în extremitatea sud-estică a județului Iași și care continuă în nord-estul județului Vaslui, pe malul drept al râului Prut.
Zone cuprinzând grupuri izolate de localități din sudul județului Suceava
Zone afectate de alunecări de teren și fenomene de eroziune:
în județul Botoșani aceste zone sunt situate în zona centrală și de sud;
în județul Neamț: pe ambele maluri ale lacului de acumulare Bicaz și in nordul județului;
în nordul și sudul județul Iași;
în județul Vaslui, în bazinul afluenților râului Bârlad;
în județul Bacău au fost identificate 13 zone expuse alunecărilor de teren, situate în partea centrală si de nord;
în sudul județului Suceava, în raza localităților: Fălticeni, Dolhasca etc.
Zone afectate de inundații sunt în bazinul râului Bistrița, în lunca Jijiei și Prutului, precum și în județul Bacău, în zona bazinelor hidrografice ale râurilor Trotuș, Siret, Tazlău, Bistrița, Zeletin.
Regiunea de Dezvoltare Sud-Est
Caracteristici demo-geografice
Regiunea Sud – Est este situată în partea de sud-est a României, acoperind 35.762 km² sau 15 % din suprafața totală a țării, regiunea este a doua ca mărime din cele 8 ale României.
Regiunea Sud – Est cuprinde aproape toate formele de relief: lunca Dunării, câmpia Bărăganului, podișul Dobrogei cu Munții Măcinului, iar partea de nord-vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaților și Subcarpaților de Curbură. Totodată regiunea este străbătuta de fluviul Dunărea, cuprinde Delta Dunării și este mărginit la est de întreg litoralul românesc al Mării Negre. Preponderent este însă relieful de câmpie, cu specific climatic continental.
În 2005, Regiunea avea o populație de 2.846.379 locuitori, reprezentând 13,1 % din populația țării; densitatea de 79,6 loc/kmp este sub media pe țară (90,7 loc/kmp), cea mai mare densitate a populației fiind în județul Galați (138,9 loc/kmp), dominat de centrul industrial și comercial cu același nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (29,7 loc/kmp), unde condițiile naturale și economice sunt mai puțin propice.
Orașele concentrează 55,5% din populație, cu tendințe de diminuare. Industrializarea forțată de după război a condus la concentrarea populației în orașele Galați, Brăila și Constanța.
Rețeaua de localități a regiunii Sud – Est era alcătuită din 35 de orașe (dintre care 11 erau municipii) și 1.447 de sate (organizate în 354 de comune). Cel mai mare oraș al regiunii este Constanța (307.447 locuitori), urmat de Galați (298.941 locuitori), Brăila (locuitori), Buzău (137.161 locuitori), Focșani (101.294 locuitori) si Tulcea (92.676 locuitori).
În această regiune există o mare diversitate etnică, lingvistică și religioasă:
Populația rromă (1,7%)
Comunitatea rusă (lipoveni) (0,9%) – concentrată în zona Tulcea (16,350 locuitori)
Comunitatea greacă (0,1%)
Comunitatea turcă (1%) – concentrată în zona Constanța (27,914 locuitori)
Comunitatea tătarilor concentrată în zona Constanța (23,230 locuitori)
Forța de muncă și migrația
În 2005, populația ocupată reprezenta 36,1% din total, cea mai mare parte în servicii (44,5,%) și agricultură (32%), urmate de industrie (23,5%). Se remarcă ponderea ridicată a populației ocupate în sectorul serviciilor în județele Constanța și Galați, datorită stațiunilor turistice din lungul litoralului și prezenței porturilor Constanța și Mangalia, și respectiv Galați. Spre deosebire de acestea, în județul Vrancea, aproximativ 49% din populația ocupată lucrează în agricultură, iar 62% din populația județului locuiește în mediul rural.
Șomajul, cu o valoare de 6,4% (2005) depășește media țării (5,9%). Disponibilizările din industria metalurgică (MITTAL GROUP) au determinat ca județul Galați să dețină cea mai ridicată rată a șomajului (8,3%), urmat de Buzau (7,4%) si Brăila (6,8%).
Lipsa locurilor de muncă adecvate, salarizarea neatractivă, dar și calificarea necorespunzătoare determină plecări masive a activilor spre arealele de creștere economică din țară sau străinătate. Migrația cea mai accentuată se înregistrează în județul Vrancea, în special din cauza structurii economice neconsolidate, unde populația tânără a părăsit masiv localitățile pentru a lucra în străinătate.
Economia regională
Cu un PIB care reprezintă 11,3% (2004) din economia țării, regiunea se situează pe locul 6, în timp ce pe locuitor acest indicator se situează sub media națională. Până în 2004, productivitatea muncii deținea o poziție de mijloc între regiunile țării, cu valorile cele mai ridicate în județul Constanța.
Specificul Regiunii Sud – Est îl reprezintă disparitățile dintre nodurile de concentrare a activităților industriale și terțiare (Brăila – Galați; Constanța – Năvodari), centrele industriale complexe izolate (Buzău, Focșani), areale cu specific turistic (litoralul și Delta Dunării) și întinsele zone cu suprafețe de culturi agricole și viticole. Regiunii îi este caracteristică discontinuitatea în teritoriu a activităților industriale și îmbinarea cu activități terțiare (comerț, servicii, turism) și agricole. Această situație este generată de specializarea intra-regională. Astfel, Galați și Constanța sunt caracterizate de o rată mai mare a populației ocupate în industrie, Buzău și Brăila cu procente mai mari de populație ocupate în agricultură, Constanța, Galați și Tulcea în construcție și servicii.
Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziției la economia de piață, au dus la creșterea masivă a șomajului în marile centre de industrie grea (Galați, Brăila, Buzău) și în micile centre urbane mono-industriale. Activitatea intensă de construcții de locuințe proprietate privată din jurul marilor centre urbane, litoral și alte areale turistice din Subcarpați a preluat o parte din forța de muncă disponibilizată și astfel șocul social al disponibilizărilor a fost atenuat.
Deși zona Brăila – Galați, Constanța – Năvodari a fost marcată de un puternic fenomen de disponibilizări, ultimii ani prezintă un oarecare reviriment al activităților industriale, respectiv un proces de stabilizare a întreprinderilor nou create pe platformele marilor complexe industriale restructurate. Astfel, pot fi menționate atât întreprinderile (textile) care funcționează la Brăila cât și Combinatul de la Galați precum și rafinăria de la Midia Năvodari. Un alt exemplu de revigorare a industriei îl reprezintă Buzău, unde au apărut numeroase întreprinderi noi, ca de exemplu cele de prelucrare superioară a lemnului și sticlei, etc. Spre deosebire de acest proces de oarecare stabilizare economică a marilor centre urbane, orașele mici nu reușesc să-și găsească echilibrul, pierzând în continuare locuri de muncă (Babadag, Negru Vodă, Hârșova, Făurei, Tulcea, Măcin, etc.). Aici nu există investiții străine și din cauza unei infrastructuri deficitare (drumuri, alimentări cu apă, canalizări, etc).
Arealele de maximă sărăcie cuprind nordul județului Galați, estul și sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum și estul Județului Vrancei .
Infrastructura
Transport
Regiunea este străbătută de importante coridoare de transport care asigură legătura centrelor urbane cu capitala țării, între care se remarcă marile artere rutiere europene (E60, E85, E87, E70, E581).
Din cei 10.856 km drumuri publice regionale, doar 19,4% sunt modernizați, regiunea înregistrând cea mai mică pondere pe țară. Valoarea redusă a indicatorului referitor la densitatea drumurilor pentru Tulcea se explică prin faptul că Delta Dunării acoperă aproape jumătate din suprafața acestui județ.
Principalele problemele ale rețelei de drumuri sunt: calitatea slabă a drumurilor, sistemul deficitar de iluminare și marcare stradală, iar situația drumurilor în mediul rural este critică, majoritatea localităților rurale neavând drumuri pietruite sau asfaltate. Inundațiile din anul 2005 au arătat nu numai insuficiența rețelei rutiere dar și lipsa unei strategii privind măsuri de protecție activă a acestora.
S-a dovedit că nu există posibilități reale dar și economice pentru trasee de rezervă, existând pericolul izolării unor areale cât și întreruperii legăturilor dintre marile regiuni ale României. Tot în această situație s-a evidențiat și starea precară a podurilor rutiere.
Există două elemente esențiale în regiune care favorizează transportul naval: fluviul Dunărea și Marea Neagră. Portul maritim Constanța, cel mai mare port la Marea Neagră și al patrulea din Europa, oferă servicii (facilități) pentru toate tipurile de transport (auto, feroviar, maritim, aerian), fiind utilat cu depozite și terminale pentru toate tipurile de bunuri. Acest port este situat la intersecția dintre coridoarele TEN-T IV și VII – prin canalul Dunăre-Marea Neagră.
În anul 2005, rețeaua de cale ferată avea o lungime totală de 10,948 km, din care 1,750 km în Regiunea Sud-Est (doar 477 km, reprezentând 27,2% sunt electrificați). Densitatea căii ferate este de 45,9/1000 km2.
Utilitățile publice
Regiunea Sud-Est înregistra, în anul 2005, o pondere ridicată a străzilor orășenești modernizate, 69% din cei 2 954 km de străzi orășenești din regiune, fiind modernizați. Există însă mari diferențe intraregionale, județele Buzău, Constanța și Galați având peste 70% străzi orășenești modernizate, față de doar 46% în județul Vrancea. Această situație se datorează prezenței atât a unor orașe mari, cât și a unora mijlocii (Buzău, Constanța, respectiv Galați) – în cazul primelor trei județe – în care majoritatea străzilor sunt modernizate, în timp ce în județul Vrancea, orașului Focșani i se adaugă doar patru orașe mici (sub 20.000 de locuitori) – în care doar o mică parte a străzilor sunt modernizate.
În privința utilităților publice de bază, la sfârșitul anului 2005 Regiunea Sud-Est ocupa al doilea loc la nivel național în privința lungimii simple a rețelei de distribuție a apei potabile (17,4 % din total pe țară), iar din numărul total de localități 80% aveau instalații de alimentare cu apă potabilă, acestea concentrându-se mai mult în județele Constanța și Buzău – apropiate de Dunăre, și mai puțin în Brăila și Galați. Însă, trebuie menționat că foarte multe din aceste instalații prezintă un grad avansat de uzură, necesitând reabilitarea și chiar înlocuirea lor.
O situație îngrijorătoare există în cazul rețelei de canalizare, doar 22,1% din localitățile regiunii fiind dotate cu această utilitate. La nivel intraregional, există aceleași diferențe, dacă avem în vedere că 70% din localitățile dotate cu canalizare sunt localizate în cele trei județe estice ale regiunii (Constanța, Galați și Tulcea).
Educație
La nivel regional, în anul școlar 2005/2006, în învățământul public existau 570 grădinițe, care au trebuit să facă față creșterii numărului de copii înscriși, în ultimii ani. Pentru învățământul primar și gimnazial, existau 1.000 de școli, iar cel liceal era deservit de 176 de licee. Acestora li se adaugă 9 școli profesionale și de ucenici, precum și 11 unități postliceale, a căror bună funcționare este esențială pentru asigurarea pieței forței de muncă cu persoane calificate în diferite domenii.
Pentru formarea unei forțe de muncă înalt calificate, absolut necesară pentru asigurarea dezvoltării regiunii, este esențială buna funcționare a celor 9 universități cu 58 de facultăți existente în regiune. Cele mai importante sunt universitățile din Constanța și Galați.
Sănătate
În regiune există 47 de spitale, dintre care 24 sunt localizate în Constanța și Galați. De asemenea, în regiune își mai desfășoară activitatea 13 policlinici și 41 dispensare medicale, la care se adaugă alte tipuri de unități sanitare. Serviciile medicale pentru populația din mediul rural sunt slab dezvoltate, fiind necesară organizarea unui proces de planificare medicală.
Speranța de viață este în medie de 71,69 ani pentru bărbați, respectiv 75,56 ani pentru femei. Infrastructura de sănătate din regiune, atât din punct de vedere al construcțiilor, cât și al dotărilor, este precară, fiind necesare reabilitarea clădirilor, precum și dotarea corespunzătoare a acestora.
Servicii Sociale
Trei din cele 6 județe (Buzău, Vrancea și Tulcea) nu au centre de zi. Copii sunt ocrotiți în instituții de tip familial (65,7%) sau de servicii rezidențiale (34.3%). La sfârșitul anului 2004, erau 8.818 copii cu dizabilități, din care doar 462 beneficiau de servicii de reintegrare. Județele Brăila, Buzău și Galați nu au instituții rezidențiale de asistență socială.
Zone problemă
În regiune au fost identificate prin PND 2000-2002 și promovate pentru a beneficia de proiecte eligibile sub Programul Phare Coeziune Economică și Socială 2001-2002, două zone, și anume:
Zona industrială a Subcarpaților de Curbură, care include și orașele Buzău, Râmnicu Sărat, Focșani, Mărășești, Adjud, Odobești și Tecuci, caracterizată de următoarele probleme: dezechilibre sociale masive, calificări insuficiente și mono-direcționate ale forței de muncă. Mediul natural este puternic afectat de către defrișările necontrolate realizate în ultimul deceniu, care au fost dublate de lipsa lucrărilor pentru limitarea alunecărilor de teren.
Zona industrială și de servicii a Dunării de Jos, cuprinzând orașele Brăila, Galați, Tulcea, Măcin și Isaccea, se confruntă cu probleme legate de: șomaj ridicat, diminuarea rolului jucat de porturile din zonă, ca porți maritime ale țărilor din centrul Europei lipsite de ieșire la mare, în urma realizării canalului Dunăre – Marea Neagră; pierderea flotei de pescuit oceanic.Celor două zone de restructurare industrială, li se adaugă alte zone cu probleme grave de dezvoltare. Este vorba de zona minieră Altân-Tepe și Hârșova (Tulcea), orașele Nehoiu (Buzău), Mărășești (Vrancea).
Zona rurală în totalitate este caracterizată de grave probleme de dezvoltare cauzate atât de procesul de migrare a populației tinere în marile orașe sau în străinătate, cât și de lipsa infrastructurii de bază.
Exceptând ușoara îmbunătățire a situației șantierului naval Galați și a Mittal Steel Industry Galați (Sidex), aceste zone se află încă în dificultate.
Regiunea de Dezvoltare Sud
Caracteristici demo-geografice
Regiunea Sud este situată în partea de sud a României, având o suprafață de 34.453 km2 (14.45 % din suprafața României), corespunzătoare județelor Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman. În partea de sud, regiunea se învecinează cu Bulgaria. Relieful regiunii este caracterizat de predominanța formelor de relief de joasă altitudine: câmpii și lunci – 70,7%, dealuri – 19,8% și doar 9,5 % munți.
Populația totală a celor șapte județe componente era, în 2005, de 3.342.042 locuitori, reprezentând 15,4% din populația României. Densitatea populației este de 96,6 loc/km2, valoare superioară mediei pe țară (90,7 loc/km2). Gradul de urbanizare este de 41,7%, sub media pe țară, explicabil prin faptul că, exceptând județul Prahova, majoritatea populației trăiește în mediul rural.
Regiunea Sud are o rețea de localități alcătuită din 48 de orașe (din care 16 municipii), 517 comune și 2018 de sate. Cele mai multe orașe (32) au sub 20.000 de locuitori, multe dintre acestea cu o infrastructură deficitară, apropiată de cea a zonelor rurale. Numai 2 orașe au peste 100.000 de locuitori (Ploiești și Pitești). Distribuția teritorială arată o concentrare mai mare a orașelor în județul Prahova (14) și mai redusă în Giurgiu (3).
Forța de muncă și migrația
Ponderea populației ocupate era, în 2005, de 35,7% din populația regiunii, sub media pe țară (38,8%), valorile cele mai ridicate înregistrându-se în Argeș (39%) și Teleorman (37,7%), în celelalte județe valorile fiind cuprinse între 31 și 37%.
Gradul de ocupare a populației pe sectoare de activitate, la nivel regional, indică o pondere ridicată, dar în descreștere, a populației ocupate în agricultură (39,7%) și o pondere relativ scăzută a celei ocupate în industrie (23,7%) și servicii (36,6%). Județele sudice ale Regiunii sunt preponderent agricole, cu o pondere ridicată a populației ocupate în agricultură: Teleorman, Giurgiu (59,4 % și 57,5%), Călărași (51,5%). Județele Prahova și Argeș se caracterizează printr-o pondere ridicată a populației ocupate în industrie și servicii.
În cea ce privește rata șomajului, la 31 decembrie 2005, aceasta era de 7,4% la nivelul regiunii, evidențiindu-se aceeași diferențiere între sudul și nordul regiunii, cele mai ridicate rate ale șomajului înregistrându-se în județele Ialomița (12,1%) și Călărași (9%), iar cele mai reduse în județele Argeș (5,2%) și Giurgiu (5,6%). Lipsa locurilor de muncă în zonele rurale determină o masivă plecare către București și migrația tinerilor către Europa de Vest, astfel încât satele și orașele mici se depopulează.
Economia regională
În 2004, Regiunea Sud înregistra o valoare a PIB de 2447 euro/locuitor, situată sub media pe țară (2932,8 euro/locuitor), la nivel județean, cele mai mari valori înregistrându-se în județele Argeș – 3071 euro/locuitor și Prahova – 2696,9 euro/locuitor, iar cea mai redusă în Călărași – 1748,2 euro/locuitor. Trăsătura esențială a Regiunii Sud este reprezentată de împărțirea acesteia în două sub-arii cu caracteristici geografice și socio-economice diferite.
Partea de nord a Regiunii (județele Argeș, Dîmbovița și Prahova) se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare, Prahova deținând locul 1 pe țară în ceea ce privește producția industrială. Principalele probleme cu care se confruntă acest areal sunt legate de declinul unităților industriale, care a generat o rată ridicată a șomajului. Închiderea unor unități industriale în zonele monoindustriale a determinat apariția unor grave probleme economice și sociale, în special în zonele urbane monoindustriale: Mizil, Moreni, Plopeni, Urlați, Costești și Câmpulung-Muscel.
Partea sudică a Regiunii (județele Călărași, Giurgiu, Ialomița și Teleorman) este o zonă tradițional subdezvoltată, reprezentând al doilea buzunar de mare sărăcie în România (primul pol fiind cel din Regiunea Nord – Est). Ea se caracterizează prin preponderența populației ocupate în agricultură. De altfel, suprafața județelor componente este reprezentată în întregime de câmpie. În anii ‘70, întreaga zonă a cunoscut o dezvoltare industrială artificială. În prezent, suportă impactul sever al procesului de tranziție spre economia de piață, prin închiderea majorității unităților industriale reprezentative. Această situație caracterizează toate reședințele de județ, precum și arealele adiacente ale orașelor Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Slobozia și Fetești.
Infrastructura
Transport
Regiunea dispune de o rețea de drumuri publice europene, naționale și județene cu o lungime de 12.000 km (15 % din totalul național) și o rețea feroviară de 1225 km (11,4% din rețeaua națională). Dunărea, arteră fluvială europeană, înlesnește legăturile acestei regiuni cu principalele orașe din bazinul său hidrografic.
În ceea ce privește transportul rutier, regiunea beneficiază de o bună deschidere internă și internațională, asigurată de 5 drumuri europene (E574, E81, E70, E85 și E60) și de autostrăzile A1 (București – Pitești) și A2 (București – Constanța, aflată parțial în exploatare), însă doar 29,2% din totalul drumurilor publice sunt modernizate. La nivel județean, cele mai ridicate ponderi ale drumurilor publice modernizate se înregistrează în județele sudice: Călărași (40%) Teleorman (39,1%). Procentele ridicate din aceste județe se datorează ponderii mai mari pe care le au drumurile naționale în totalul drumurilor publice, în sudul regiunii (peste 23%), comparativ cu nordul acesteia (sub 20%). Mai precis, în județele nordice (Argeș, Dâmbovița și Prahova), pe lângă drumurile naționale care traversează județele, există o rețea mai densă de drumuri județene și comunale (de regulă mai puțin modernizate decât cele naționale), comparativ cu sudul regiunii. Această explicație este sprijinită de densitatea mai ridicată a drumurilor publice înregistrată în județul Argeș – peste 44 km/100kmp, față de cea din județele sudice – sub 27 km/100kmp.
Regiunea dispune de o rețea dezvoltată de transport feroviar, teritoriul acesteia fiind străbătut de magistralele feroviare I (București-Timișoara), II, III, IV, V si VI (traseu comun până la Ploiești), VII (București-Galați), VIII (București-Constanța) și IX (București-Giurgiu).
Regiunea Sud beneficiază și de avantajul oferit de principala arteră fluvială de navigație europeană, Dunărea, însă puțin folosită ca urmare a reducerii capacităților industriale ale orașelor porturi și lipsei transportului naval de călători.
Utilități publice
Străzile orășenești au o lungime de 3.605 km (14,0% din totalul național), din care 58,1% sunt modernizați, pe județe, cea mai mare pondere de străzi orășenești modernizate înregistrându-se în județul Argeș (81,7%), iar cea mai scăzută în Ialomița (37,7%).
Apa potabilă pentru alimentarea localităților din regiune provine din captările apelor de suprafață și a apelor subterane, 56,1% din numărul total de localități din regiune beneficiind de alimentare cu apă (din care 47 orașe). Pe județe, apar discrepanțe puternice, astfel dacă în județele Prahova și Argeș peste 70% din localități au instalații de alimentare cu apă, în Teleorman ponderea scade sub 20%.
Caracteristic rețelei de alimentare cu apă în special din mediul urban, este faptul că unele conducte prezintă un grad avansat de degradare și uneori de subdimensionare în comparație cu volumul de apă solicitat în prezent.
Rețelele de canalizare a apelor uzate menajere sunt prezente în doar 15,9% din numărul total de localități, printre care și în cele 45 de orașe ale regiunii, însă în numeroase situații aceste instalații sunt slab dezvoltate, subdimensionate și în mare parte degradate. Intra regional, doar județul Prahova (34,6%) depășește media națională (21,8%), celelalte județe înregistrând ponderi mai mici de 20%. Epurarea apelor uzate menajere constituie o altă problemă majoră, generată de utilizarea în cele mai multe cazuri, a unor echipamente și tehnologii depășite.
Rețeaua de gaze naturale existentă în regiune asigură alimentarea doar a 22,3% din localitățile regiunii și a 77% dintre orașe. Distribuția teritorială a localităților alimentate cu gaze naturale, arată diferențierea clară dintre nord și sud, cele trei județe nordice concentrând 88,8% dintre localitățile care beneficiază de acest tip de infrastructură.
Distribuția energiei termice în sistem centralizat este prezentă cu precădere în centrele urbane și se află în declin în ultimii ani, datorită costurilor ridicate de producție și transport. Ca urmare, o parte tot mai însemnată a populației preferă sistemele individuale de încălzire, mai mici, mai performante și mai eficiente. La nivelul anului 2005, existau sisteme publice de distribuție a energiei termice în doar 26 dintre localitățile regiunii (dintre care 20 localități urbane), concentrate în mod deosebit în județele Argeș, Prahova și Teleorman.
Spațiul verde din orașele regiunii Sud are o suprafață totală de 1857 ha (9,3% din totalul național), adică 5,5 m²/locuitor. Abateri importante de la această medie înregistrează județele Ialomița – în sens pozitiv (10,4 m²/loc.) și Giurgiu – în sens negativ (doar 1,2 m²/loc).
Din punct de vedere al transportului urban de pasageri, regiunea dispune de 24 km linii de tramvai (în Ploiești) și de 19 km de linii de troleibuz (în Târgoviște și Ploiești), întregul parc auto deținând în exploatare un număr de 610 de vehicule, dominat în proporție de 97,5% de autobuze.
Educație
Structura educațională în Regiunea Sud-Muntenia poate asigura școlarizarea la toate nivelurile, în cadrul acesteia existând în 2005 un număr de 604 grădinițe, 1092 școli primare și gimnaziale, 178 licee, 10 școli profesionale și de ucenici, 13 școli postliceale și 4 instituții de învățământ superior. 57% dintre unitățile școlare sunt situate în județele Argeș, Dâmbovița și Prahova.
Principala problemă a majorității aceastor unități educaționale o reprezintă degradarea clădirilor și slaba lor dotare tehnică, cea ce nu permite creearea condițiilor optime pentru realizarea unui proces educațional adecvat și eficient. De asemenea, căminele de elevi sunt insuficiente pentru a prelua elevii din zonele rurale – la rândul lor insuficient dotate.
Sănătate
Sectorul public de asistență sanitară cuprindea, în anul 2005, 46 de ambulatorii de spital și de specialitate, 24 policlinici și 62 spitale. Numărul unităților sanitare este mai ridicat în județele Argeș, Dâmbovița și Prahova, unde se concentrează peste 65% din numărul total, ca urmare a faptului că aceste județe concentrează 60,3% din populația regiunii.
Servicii sociale
Ca urmare a procesului de restructurare industrială, regiunea se confruntă cu numeroase probleme sociale: Regiunea Sud ocupă locul al doilea după regiunea Nord- Est în ceea ce privește numărul de familii monoparentale (41642); regiunea are cel mai mare procent al populației îmbătrânite din țară. Începând cu 2005, 7947 copii sunt ocrotiți în instituții de tip familial (64,11%) sau rezidențiale (35,89%). La sfârșitul anului 2004, existau 10443 de copii cu dizabilități, dintre care 2403 au beneficiat de servicii de asistență socială. Județele Argeș și Ialomița nu dispun de facilitățe pentru cantine sociale și servicii de îngrijire la domiciliu.
Zone problemă
Restructurarea industriei din ultimii 15 ani, a determinat închiderea unor unități industriale din zone monoindustriale, ducând la apariția unor probleme sociale grave în ariile aferente localităților: Mizil, Plopeni, Urlați, Valea Călugărească, Șotănga, Costești, Stoienești și Câmpulung Muscel – din județele nordice, dar și a unora din județele sudice: Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Slobozia și Fetești.
Probleme economico-sociale au apărut și în localitățile rurale axate pe industria extractivă, localizate în zona Subcarpaților, unele (Filipești și Ceptura) fiind declarate în trecut zone defavorizate, pentru a încuraja investițiile din aceste zone, prin acordarea unor avantaje fiscale. Din păcate aceste măsuri au avut un impact redus asupra situației economico-sociale a localităților respective, acestea necesitând încă acțiunii ample de revigorare economică și socială.
Pe teritoriul regiunii Sud a fost identificată zona de restructurare industrială V. Situată în nord-vestul regiunii, zona include și orașele din județele Argeș (Costești, Colibași, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș, Pitești și Topoloveni) și Dâmbovița (Fieni, Găești, Moreni, Pucioasa, Târgoviște și Titu).
Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest
Caracteristici demo-geografice
Regiunea Sud-Vest, cu o suprafață de 29.212 km2 cuprinde cinci județe: Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinți și Gorj și coincide, în mare, cu vechea regiune istorică Oltenia. Se învecinează cu Bulgaria, Serbia și cu regiunile Sud Muntenia, Centru și Vest.
În 2005, Regiunea Sud-Vest Oltenia avea, o populație de 2.306.450 locuitori (10,67% din populația totală a țării), cu densitatea sub media națională (79,3 locuitori/km2 față de 90,9 locuitori/km2 ). Structura rural-urban a populației este de 52,5% vs. 47,5% (România – 45,1% vs. 54,9%), cele mai rurale județe fiind Olt (59,4%), Vâlcea (54,8%) și Gorj (53,1%).
Relieful regiunii are o distribuție relativ echilibrată, cuprinzând munți, câmpii, dealuri și podișuri. În zona de nord a Olteniei, relieful este muntos și deluros (Carpații și zona sub-carpatică), predominând pădurile și pășunile alpine. Zona de câmpie este specializată, în principal, în cultura de cereale. Rețeaua hidrologică, alcătuită în principal din Fluviul Dunărea, râurile Olt și Jiu, conferă regiunii rolul energetic principal în România (71,57% din totalul producției hidroelectrice).
Rețeaua de localități este constituită din 40 orașe, dintre care 11 cu rang de municipiu și 408 comune ce cuprind 2066 de sate. Cele mai importante orașe sunt Craiova (300.182 locuitori), Râmnicu-Vâlcea (111.701 locuitori), Drobeta Turnu-Severin (109.444 locuitori), Târgu Jiu (96.318 locuitori) și Slatina (80.282 locuitori). Dintre orașele mici (sub 20.000 locuitori), numeroase nu au o structură și dezvoltare corespunzătoare: Vânju Mare, Dăbuleni, Scornicești etc.
Forța de muncă și migrația
Ponderea populației ocupate în total populație înregistrează o valoare redusă față de media țării – 37,2% . La nivel județean, cel mai mare grad de ocupare îl are județul Vâlcea (40,2%) și cel mai redus în județul Olt (35,8%).
Piața muncii reflectă în mare tendințele de la nivel național. Pe ramuri ale economiei, populația ocupată civilă se concentrează astfel: agricultura și silvicultura (42,1%), industria (21,1%) și serviciile (36,8%). Analiza pe județe relevă ponderi mai mari ale populației ocupate în agricultură în județele Olt (49,0% din total populație ocupată) și Mehedinți (48,1%), sectorul servicii fiind mai dezvoltat în județele Vâlcea (40,4% din total populație ocupată) și Dolj (39,9%).
Închiderea întreprinderilor și a exploatărilor miniere nerentabile a mărit numărul șomerilor, cu consecințe sociale și economice pentru zonele respective. De asemenea, lipsa locurilor de muncă în zonele urbane și creșterea costurilor de întreținere a locuințelor a determinat migrația populației șomere spre zonele rurale, unde practică o agricultură ineficientă.
Rata șomajului în regiune este 7,4%, valoare mai mare decât media la nivelul național (5,9%). Județele din nord, Mehedinți (9,5%), Gorj (9,3%), Olt (7,1%) și Vâlcea (6,6%) au o rată a șomajului mai mare decât media regională, în timp ce in județul Dolj (6,3%) înregistrează o rata a șomajului inferioară aceleiași medii regionale și chiar mediei naționale.
Lipsa locurilor de muncă adecvate au determinat și aici plecări ale populației pentru munca necalificată în străinătate. Astfel, dacă în anii de după 1990 se pleca, în special, în Serbia, după criza din Iugoslavia, destinația privilegiată au devenit Italia și Spania. În ceea ce privește migrația externă Regiunea Sud -Vest Oltenia se remarcă printr-un nivel relativ scăzut în comparație cu alte regiuni, dar acest fenomen se intensifică în condițiile în care măsurile de reviriment economic întârzie și pauperizarea populației sporește.
Economia regională
Regiunea Sud-Vest realiza, în anul 2004, un PIB de 2.443,9 euro/locuitor, (83,33% din media națională) la care sectorul serviciilor a contribuit cu 48,23%, industria cu 33,75% și agricultura cu 11.62%.
Nivelul redus de dezvoltare al regiunii se datorează și volumului scăzut de investiții străine directe, regiunea atrăgând doar 745 milioane euro (reprezentând 3,40% din totalul acestora până la finele anului 2005), ceea ce o situează pe poziția a șaptea între regiunile țării, investițiile din regiune fiind mai mult concentrate în câteva afaceri mari (ALRO și ALPROM Slatina, LAFARGE Tg. Jiu, etc.). Aici se manifestă și nesiguranța privind marile privatizări (Electroputere, Daewoo, Combinatul Rm. Vâlcea).
Procesul de restructurare economică a făcut ca o mare parte din populația șomeră în vârstă din mediul urban să se orienteze către mediul rural, unde practică o agricultură de subzistență. Procentul mare al populației rurale și suprafața întinsă a terenurilor arabile, în special în partea sudică a regiunii, fac din agricultura sectorul predominant în economia regională. Astfel, numărul în creștere al persoanelor ocupate în agricultură și fărâmițarea terenurilor în urma reformei privind proprietatea, precum și utilizarea unor tehnologii puțin avansate, au condus la o descreștere notabilă a productivității muncii în acest sector.
Structura și repartizarea activităților economice la nivelul regiunii este determinată de resursele naturale, tradiția în prelucrarea acestora, facilitățile tehnologice, capital, dar și de sistemul de prețuri și de funcționarea adecvată a mecanismelor pieței.
Sectorul extractiv (cărbune energetic și petrol) constituie încă o componentă importantă în economia regiunii. În județul Gorj se găsesc cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv. Spectaculoasa creștere a prețului energiei, determină o revigorare a activității în domeniu.
După 1990, în condițiile unui proces de restructurare a economiei relativ încet și întârziat, întreprinderile cu capital majoritar de stat au devenit necompetitive. Supradimensionarea lor ca număr de salariați a îngreunat procesul de restructurare, neexistând capacitatea necesară de absorbție a forței de muncă disponibilizate, îndeosebi în zonele care au ajuns să devină aproape complet dependente de un sector industrial.
Din punct de vedere economic și social, cea mai afectată zonă este zona minieră a Gorjului, unde dependența față de minerit rămâne semnificativă. Activitățile de extracția a cărbunelui se află în recesiune, procesul de restructurare minieră începând doar din 1997.
Județul Olt a fost, de asemenea, unul dintre județele unde procesul restructurării industriale a avut drept consecință pierderi de locuri de muncă. Dar, spre deosebire de județul Gorj, Oltul este un județ puternic agricol, o mare parte a angajaților din industrie reorientându-se către activități agricole.
Evoluția negativă din centrele monoindustriale (Balș, Tg. Cărbunești, Rovinari, Motru, etc.) nu a putut fi compensată prin activitatea productivă din unele ramuri recent privatizate. Trebuie menționată mobilitatea redusă a forței de muncă datorită în special inexistenței spațiilor de locuit ieftine.
Industria lemnului din zona montană și subcarpatică a înregistrat, în ultimii ani un recul puternic, din cauza reducerii capacității de export, urmare a devalorizării dolarului. Aceasta rămâne, în mare parte, tributară unei producții cu valoare adăugată redusă, destinată unor piețe puțin exigente (țările nord-africane).
Rețeaua IMM este slab structurată (nu s-au format clustere) și are o volatilitate mare din cauza lipsei unor planuri de afaceri coerente și a susținerii cu capital și a managementului corespunzător.
Structura de afaceri a regiunii Sud-Vest este formată din două parcuri industriale operaționale, situate în județul Dolj (Craiova) și în județul Gorj (Sadu) și un parc industrial greenfield, la Corabia, precum și 5 incubatoare de afaceri. Infrastructura de cercetare în regiunea Oltenia este reprezentată de 26 institute și centre de cercetare, din care 13 în agricultură și silvicultură. Craiova este singurul centru universitar de medicină din România care nu are instituții/centre de cercetare.
Infrastructura
Transport
Regiunea Sud-Vest are o infrastructură de transport relativ bine dezvoltată, teritoriul regiunii fiind traversat de trei drumuri europene: E70, E79 și E81 și două din cele trei axe prioritare ale Rețelei de transport Trans-European –TEN-T ( formate din coridoarele Pan-europene) care intersectează România, și anume axa prioritară de transport 7 (format din coridorul IV – Berlin/ Nurenberg-Praga-Budapesta–Constanța–Istambul –Salonic) și axa prioritară de transport 18 – Dunărea ( format din coridorul VII).
Regiunea Sud-Vest dispune de o rețea rutieră de 10.460 km (13,19% din totalul național), din care 2043 km sunt drumuri naționale (13% din total drumuri naționale) și 8.437 km drumuri județene și comunale (12,82% din totalul național). Județele Gorj și Olt au o infrastructură rutieră relativ bine dezvoltată, județul Olt aflându-se pe primul loc în România în ceea ce privește numărul și ponderea kilometrilor de drumuri județene și comunale modernizate (873 km ceea ce reprezintă 12,88% din totalul drumurilor publice județene modernizate). În privința densității drumurilor publice la 100 km2 regiunea se situează ușor peste media națională (35,8 km/100 km2), cele mai mari densități înregistrând județele Gorj (39,3 km/100km2), Mehedinți și Vâlcea, ambele cu 37,6 km/100km2.
Densitatea liniilor ferate la 1000 km2 are cea mai scăzută valoare din țară (34,4 km/1000km2), principalul nod feroviar este Craiova având legături cu principalele localități din regiune și din țară.
În particular, zona de câmpie – de-a lungul Dunării de la Drobeta Turnu Severin până la Calafat și de la Calafat până la Corabia – cât și regiunea deluroasă dintre Târgu Cărbunești si Ocnele Mari nu beneficiază de rețele de cale ferată. Mai mult, nu există conexiune directă pe calea ferată de la Râmnicu Vâlcea la Pitești si București, traectul început în anii ’80, nefiind finalizat.
Un dezavantaj major îl constituie însă faptul că nu există puncte de trecere a frontierei pe calea ferată la Drobeta Turnu Severin, spre Iugoslavia și la Calafat și Corabia, spre Bulgaria, fluxurile de marfă și persoane între regiune și țările învecinate fiind îngreunate.
Aeroportul Craiova, care ar putea constitui un real impuls pentru dezvoltarea economică și ar contribui la sporirea activității nu este folosit decât sporadic.
Traficul pe căi navigabile este în exclusivitate realizat pe Dunăre. Drumurile europene asigură legături eficiente cu cele 5 porturi din cadrul regiunii: Drobeta Turnu-Severin, Orșova, Calafat, Bechet și Corabia, acestea fiind, însă, slab dotate, cu transbordare costisitoare și insuficient manageriate.
Utilități publice
În afara zonelor cu dezvoltare economică datorată unor condiții speciale (Defileul Dunării, Subcarpații Olteniei și Valea mijlocie a Oltului), infrastructura localităților urbane și rurale este total insuficientă.
Numeroase așezări devenite recent orașe nu dețin nici pe departe infrastructura specifică, care să justifice statutul de localitate urbană, iar în altele vechimea și starea avansată de uzură afectează calitatea serviciilor oferite cetățenilor.
În ceea ce privește infrastructura de utilități, regiunea are o slabă dotare cu instalații de apă potabilă (41,29% din total localități, racordate la un sistem de alimentare cu apa potabila, față de nivelul național 61,04%) și canalizare (13,16% din total localități, față de 21,86% la nivel național). Analiza pe județe evidențiază slaba echipare cu utilități a județului Dolj (numai 12,6 % din localități erau conectate la rețeaua de apă potabilă și 7,2% la cea de canalizare).
Lipsa investițiilor în modernizarea instalațiile de canalizare publică și cele ale apei potabile au repercusiuni asupra calității apei furnizate cu consecințe asupra sănătății populației. De asemenea, condițiile precare din rețeaua de colectare a apelor reziduale determină un grad ridicat de poluare a cursurilor de apă, iar numărul insuficient al depozitelor de gunoi are influențe negative asupra mediului înconjurător. În momentul de față, numai doua stații de epurare a apelor reziduale sunt în curs de realizare la Craiova și Calafat.
Numai 51 de localități erau conectate în 2005 la rețeaua de gaze naturale, la nivelul întregii regiuni. De asemenea, Mehedinți este singurul județ din România fără nici o localitate conectată la rețeaua de gaze naturale.
Din lungimea totală de 2.551 kilometri de străzi orășenești cât înregistra regiunea Sud-Vest în anul 2005 un procent de 61,27% erau modernizate. În județele Gorj și Mehedinți, modernizarea străzilor orășenești s-a realizat în proporție de peste 60% din total, procent peste media națională de 58,15% străzi modernizate.
Educație
Efectele tranziției, vizibile mai ales la nivel economic, și-au pus amprenta și asupra sistemului educațional. Calitatea educației și a reformei educaționale sunt afectate de infrastructura insuficientă și dotarea slabă a celei existente, de motivația personalului (salarii foarte mici) și de situația materială precare a populației.
Infrastructura educațională preuniversitară la nivel regional (741 școli, 151 licee în anul 2005) se află într-o stare destul de avansată de degradare și cu dotare majoritar insuficientă.
Asistam la o scădere continuă a numărului populației școlare, de la 519.128 în anul școlar 1990/1991 la 444.295 în anul 2005/2006. În județul Mehedinți se înregistrează cel mai mic număr al populației școlare (55.597 populație școlară înscrisă în anul 2005/2006).
Învățământul superior reprezintă singurul nivel la care s-au înregistrat creșteri continue ale numărului de persoane înscrise, numărul de studenți crescând de la 10.525 în anul universitar 1990/1991 la 18.682 în 1995/1996, respectiv 45.138 în 2005/2006, lucru datorat și înființării instituțiilor de învățământ superior private. Creșterea numărului de studenți nu a fost însă însoțită și de extinderea spațiilor de învățământ ajungându-se la supraaglomerare în unitățile de învățământ superior. În prezent sistemul de educație universitară cuprinde 5 instituții de învățământ superior și 58 de facultăți. În regiunea Oltenia funcționează un număr de 3 universitati de stat (2 in Craiova – Universitatea din Craiova si Universitatea de Medicina si Farmacie si una in Târgu Jiu – Universitatea de Stat Constantin Brâncuși) și 3 private (2 in Craiova, 1 in Rm. Vâlcea).
Sănătate
În anul 2004, în Regiunea Sud-Vest, existau 41 de spitale, cu o medie de 4,3 consultații/ locuitor. Locuitorii regiunii au o medie a speranței de viață de 71,48 ani, respectiv 68,19 bărbații și 74,96 femeile.
Conform indexului regional standardizat al mortalității, detaliat pentru primele cinci cauze care provoacă moartea , în 2003, cele mai frecvente cauze ale morții sunt: boli ale sistemului circular, tumori, boli ale aparatului respirator, accidente și boli ale sistemului digestiv.
Calitatea slabă a infrastructurii spitalicești, dotarea slabă, lipsa personalului specializat – cu precădere în mediul rural- precum și nivelul scăzut de salarizare sunt probleme cu care se confruntă sistemul sanitar regional.
Servicii sociale
Problemele sociale sunt importante și diverse, dar infrastructura socială a regiunii este slab dezvoltată. Există doar 44 de servicii alternative pentru îngrijirea copiilor (25 de instituții de tip familial și 26 de centre de plasament). La sfârșitul anului 2004, existau 8.677 copii cu dizabilități, dintre care doar 780 au beneficiat de servicii de asistență socială. Trei județe – Mehedinți, Olt și Valcea – nu dispun de centre rezidențiale de îngrijire.
Zone problemă
Declinul industrial masiv al regiunii au condus la transformarea acesteia într-o zonă dezavantajată, motiv pentru care întreaga regiune poate fi considerată “zone problemă”.
Cea mai afectată zonă din punct de vedere economic este zona minieră a bazinulul carbonifer Gorj-Motru, în cadrul căreia gradul de dependență față de activitatea minieră este foarte mare. Cele mai relevante centre mono-industrial cu o evoluție negativă sunt Balș, Caracal, Tg. Cărbunești, Motru, Strehaia.
Există alte zone aflate în dificultate datorită gradului ridicat de inaccesibilitate, cum este platoul Mehedinți.
De asemenea, există multe sate mici care au fost declarate centre urbane, deși nu au infrastructură urbană de bază și în consecință o structură economică stabilă (ex: multe dintre ele sunt localizate în partea estică a regiunii: Scornicești, Babeni, Balcești, Berbești etc).
Importante zone turistice, cum este cazul stațiunilor de tratament ca Băile Govora, Călimănești, Olănești cât și al celor balneo-climaterice, au cunoscut un declin în ultimii ani deși dispun de un potențial de dezvoltare remarcabil, o importantă experiență acumulată în acest domeniu și tradiții care pot fi valorificate.
Porturile de pe Dunăre se află în declin economic, motiv pentru care nu favorizează legăturile economice cu țările vecine.
Regiunea de Dezvoltare Vest
Caracteristici demo-geografice
Regiunea Vest are o suprafață de 32.034 Km2 (13,4 % din suprafața țării) și este compusă din 42 orașe (din care 12 municipii) și 276 comune (318 unități administrativ teritoriale), grupate în patru județe: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș. Istoric vorbind, Regiunea cuprinde provincia Banatului, provincie istorică românească cu o dezvoltare economică timpurie și mai puternică în comparație cu alte provincii din țară.
Regiunea Vest are un relief variat și armonios distribuit în zone de câmpie, deal și munte. Zonele de câmpie fac parte din Marea Câmpie de Vest și predomină în județul Timiș. Clima este continental-moderată, cu influențe sub-mediteraneene, pe culoarul Dunării și Valea Cernei, cu temperaturi medii multianuale ce oscilează între 10-120C. Căderile de apă se situază în jurul unei medii de 560-580 l/m2 anual, ușor mai ridicate în zonele montane.
Regiunea se leagă de Ungaria și Serbia și Muntenegru prin magistrale europene, stradale și feroviare. Orașele Arad și Timișoara dispun de aeroporturi cu capacități moderne de preluare a fluxului aerian.
Regiunea Vest face parte din Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa (DCMT), care implică cele patru județe ale Regiunii Vest, trei comitate din Ungaria și regiunea autonomă Voivodina din Serbia. Euroregiunea a fost înființată în 1997 pe baza unui protocol de colaborare semnat de către reprezentanții autorităților locale din cadrul regiunilor componente.
Populația Regiunii Vest este caracterizată de diversitate culturală, comunitățile române coabitând cu cele ungare, germane, rrome și sârbe. În 2002, minoritățile naționale reprezentau 11,7% din totalul populației din regiune.
Din 1990, populația regiunii a scăzut constant, de la 2.201.717, la 1 930 458 locuitori în 2005 locuitori, ca urmare a unei rate negative a natalității și emigrației externe a populației din regiune. Densitatea populației la 1 iulie 2005 era de 61,1 loc/km2 în 2005, considerabil mai mică față de densitatea populației la nivel național (90,9 loc/km2).
Regiunea se confruntă cu un proces de îmbătrânire demografică, efectele sale în viața economică și socială urmând să fie resimțite după anul 2005, când în populația în vârstă aptă de muncă vor intra generațiile, reduse numeric, născute după 1990. Gradul de urbanizare al Regiunii (63,6% populație urbană) este mai mare decât media națională (54,9%), iar județul Hunedoara are cea mai ridicată rată de urbanizare din țară, după capitală, respectiv 76,9% populație urbană. În ceea ce privește spațiul rural acesta se caracterizează din punct de vedere demografic printr-o densitate redusă a populației, declin demografic datorat migrației și îmbătrânirii populației, rata mortalității relativ ridicată și o capacitate scăzută de reînnoire demografică.
Forța de muncă și migrația
Forța de muncă a regiunii reprezintă factorul care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea socio-economică, aceasta fiind motivată, flxibilă, inovativă, dar și cu un grad ridicat de specializare, contribuind astfel la dezvoltarea unui mediu antreprenorial dinamic.
În 2005, populația ocupată reprezenta 40,8% din total, cu ponderea cea mai însemnată în sectorul terțiar (43,8%), urmat de industrie (29,5%) și de agricultură (26,6%). Ponderea populației ocupate are valorile cele mai ridicate în județele Timiș (48,3%) și Arad (44,1%).
Populația ocupată în sectorul industrial a scăzut semnificativ în perioada 1993 – 2003, în mod deosebit în județele puternic industrializate – Hunedoara și Caraș-Severin, în special ca urmare a disponibilizărilor masive de personal din minerit și siderurgie. Pe acest fond al restructurării și disponibilizării populației ocupate în sectorul industrial, populația s-a orientat cu preponderență spre sectorul serviciilor.
Rata șomajului a cunoscut fluctuații în intervalul 1991- 2005, de la 2,5% în 1991, la 5,1% în 2005. Cea mai ridicată valoare a ratei șomajului se înregistează în județul Hunedoara (9,4%), în urma disponibilizărilor din sectorul minier, iar cea mai scăzută în județul Timiș (2,3%).
După 1990, odată cu posibilitatea plecării pentru muncă în afara țării, un număr important de cadre specializate au părăsit țara, urmând vechi relații tradiționale către țările germanice și Ungaria. Acestea lipsesc în prezent, când tot mai mulți investitori de anvergură întemeiază întreprinderi în această regiune.
Economia regiunii
Însemnate resurse de subsol (huilă, antracit, metale colorate, argint, aur, roci dure, zăcăminte radio-active, izvoare termale și minerale), sol (păduri cu esențe valoroase, soluri fertile), climat favorabil, legături de transport facile cu centrul Europei și o populație laborioasă reprezintă coordonatele economice ale regiunii.
Ca și în cazul celorlalte regiuni de dezvoltare, teritoriul regiunii Vest – România poate fi împărțit în două subregiuni, confruntate cu probleme structurale distincte și grad diferit de dezvoltare.
Prima, include teritoriul județelor Caraș-Severin și Hunedoara, la care se adaugă orașul Nădrag și aria adiacentă acestuia, localizate în jud. Timiș. Aici s-au dezvoltat timpuriu, încă din sec 19, ramuri ale industriei extractive, siderurgice, metalurgice și ale industriei conexe, cum este industria constructoare de mașini. Această mare subzonă a regiunii a intrat într-un puternic declin după 1990, iar procesul de restructurare care s-a desfășurat lent și cu mari dificultăți, a generat un șomaj foarte ridicat. In acest mare areal, o particularitate aparte o are situația economiei bazinului carbonifer Valea Jiului (Aninoasa, Petroșani, Uricani, Petrila, Lupeni, Vulcan), unde reducerea locurilor de muncă a cauzat convulsii sociale repetate, în pofida a numeroase programe de echilibrare a situației.
Cea de a doua subregiune cuprinde teritoriul județelor Timiș și Arad. Această subregiune cu dezvoltare industrială timpurie, complexă și diversificată (industrie ușoară, constructoare de mașini, electrotehnică etc) este în prezent arealul favorit al investițiilor străine productive în România. Pe fondul creării a numeroase locuri de muncă ce necesită populație cu o calificare înaltă, și a exodului masiv al forței de muncă din ultimii ani (emigrația populației germane a accentuat acest fenomen), subzona se confruntă cu o lipsă tot mai accentuată de forță de muncă corespunzătoare. Noile investiții în acest areal se lovesc de lipsa infrastructurilor corespunzătoare pentru dezvoltare (alimentare cu apă si căi de comunicații).
Zona Hunedoara – Deva, Valea Jiului, culoarul Hațeg – Călan, Deva, zona minieră din sudul județului Caraș-Severin și zona minieră din nordul județului Hunedoara (Brad, Munții Apuseni), precum și fostele zone miniere, necesită lucrări urgente de infrastructură pentru reintroducerea în circuitul economic și protejarea ecologică a așezărilor afectate masiv de reziduurile activităților miniere (uraniu, metale rare și colorate).
Valea Jiului (Lupeni, Petrila, Uricani, Vulcan), Moldova Nouă, Sasca, Oravița, Anina, Ocna de Fier, Dognecea, Rusca Montană, Valea Jiului, zona Brad, Teliuc – toate sunt areale cu o semnificativă concentrare de forță de muncă disponibilizată din industria minieră care trebuie absorbită de alte sectoare. Investițiile în aceste zone trebuie să includă în mod necesar ecologizarea haldelor și reabilitarea suprafețelor industriale dezafectate, ecologizarea întregului areal, modernizarea rețelei de canalizare și apă potabilă.
Produsul intern brut pe locuitor realizat în Regiunea de Dezvoltare Vest a crescut în mod constant din 1998 (1697 Euro), atingând în 2004 valoarea de 3363,7 Euro, situându-se pe locul doi în România, după Regiunea București – Ilfov. Contribuția cea mai semnificativă la formarea PIB este o are sectorul serviciilor (43,8%), fiind urmat de industrie (29,5%). Productivitatea muncii în 2004 a fost de 6.979,4 Euro, regiunea situându-se astfel la un nivel mediu față de cel național.
În 2005, sectorul terțiar concentra 78% din numărul total de firme din regiune, și realiza aproape 13,6% din cifra de afaceri totală. Cele mai multe firme din acest sector activează cu preponderență în turism, servicii generale, transporturi și servicii profesionale.
Întreprinderile cu profil industrial din cadrul regiunii au realizat în anul 2002 peste o treime a investițiilor brute și au atras jumătate din forța de muncă ocupată a regiunii. În regiune există zăcăminte și exploatări însemnate de huilă (bazinul Petroșani), și cărbuni superiori (Anina), petrol gaze naturale și marmură. Pe categorii de industrie, putem vorbi de industrie siderurgică în Hunedoara și Reșița, construcția de mașini grele (Reșița), echipamente mecanice (Leoni – Arad, UCM Reșița, Stimal și UMT Timișoara), echipamente electrice și electrotehnice (Leoni, Contor Zenner – Arad, Elba, Bega, Siemens, Electromotor, Solectron), echipamente auto (Kromberg și Schubert – Timișoara, și Delphi – Sânnicolaul Mare, Takata – Arad, Eybl – Deta), mobilă fină (Arad, Lugoj, Caransebeș, Timișoara), chimică (Continental Timișoara, Mondial – Lugoj, Solventul – Timișoara, Linde -Timișoara), materiale de construcții (ciment – Deva, marmură – Simeria, lacuri și vopseluri – Timișoara), textilă și confecții (Lugoj, Caransebeș, Timișoara, Arad), pielărie, alimentară, băuturi (bere, alcool, ape minerale).
În anul 2005, în regiune activau 41.594 IMM-uri, (21,55/1000 locuitori), fiind concentrate cu precădere în județul Timiș. Micro-întreprinderile au ponderea cea mai ridicată – 87,09%. Județul Timiș are contribuția cea mai ridicată la cifra de afaceri totală realizată în regiune, și cea mai ridicată productivitate a muncii (măsurată prin cifra de afaceri). În anul 2005, investițiile străine directe în Regiunea Vest au reprezentat 1,491 milioane Euro.
În vederea stimulării mediului de afaceri, a fost susținută dezvoltarea de parcuri industriale (Parcul Industrial Timișoara și Zona Industrială Arad prin Phare CES 2001, Parcul Industrial Hunedoara prin Ordinul MDP nr.20/2003, Zona Industrială Valea Țerovei – Reșița, prin Phare CES 2004-2006), acestea oferind spații pentru desfășurarea activităților și servicii pentru investitori.
Infrastructura
Transport
Regiunea de Vest este traversată de două din cele trei coridoare Pan-europene care intersectează România, și anume coridorul IV Berlin / Nurnberg – Praga – Budapesta, care pe teritoriul României are două ramuri, respectiv Nădlac-Arad-Calafat-Vidin și Nădlac-Arad-București-Constanța, și coridorul VII – fluviul Dunărea, de cinci drumuri europene și de trei linii internaționale de cale ferată.
În 2005, Regiunea Vest avea o rețea de căi ferate de 1904 km, reprezentând 17,39% din totalul național. Rețeua de căi rutiere este bine dezvoltată și repartizată relativ echilibrat în teritoriu, cu o rețea totală de drumuri publice de 10.292 km (12,88% din totalul național) din care 1.883 km sunt drumuri naționale și 8.409 km drumuri județene și comunale. Din totalul drumurilor publice doar 26% sunt modernizate, procent sub media națională (26,5%). Densitatea drumurilor publice în regiune de 32,1 km/100 km2, este foarte apropiată de media națională (33,5 km/100 km2). Pe județele componente, diferențele sunt semnificative între Hunedoara (45,4 km/100 km2) și Caraș-Severin (22,8 km/100 km2). Infrastructura rutieră aflată în perimetrul punctelor de frontieră este doar în parte modernizată, necesitând investiții majore.
Procentul ridicat de drumuri județene nemodernizate îngreunează legăturile dintre centrele județene Deva – Reșița, Timișoara – Reșița și Timișoara – Deva. Lipsa autostrăzilor, intensificarea traficului pe drumuri neadecvate transporturilor inter-regionale și internaționale, capacitatea portantă scăzută a structurii drumurilor existente cu efecte de degradare accelerată, marcarea, inscripționarea și iluminarea de slabă calitate și un procent ridicat de drumuri județene nemodernizate, conduc la restrângerea posibilităților și a capacității de trafic
Utilități publice
Lungimea rețelei de alimentare cu apă a regiunii Vest este de 5.559 km, reprezentând 11,6% dintr-un total național de 47.778 km. Rețelele de alimentare cu apă, în general, și cele din localitățile urbane în special se confruntă cu probleme legate nu numai de extinderea capacităților de stocare, dar și de tratare și distribuție, în condițiile asigurării protecției sanitare a surselor. 90 din localitățile Regiunii Vest au rețele de canalizare menajeră. Lungimea totală simplă a conductelor de canalizare din Regiunea Vest este de 2.441 km, reprezentând 13,3 % din lungimea rețelei de canalizare la nivel național (18.381 km). Acestea există în principal în orașe, fiind totodată mai extinse în cartierele de blocuri. Multe dintre rețelele de canalizare menajeră prezintă uzuri avansate.
Lungimea sistemului de furnizare a gazelor naturale, de 3 004 km, reprezintă 10,92% din lungimea rețelelor de gaze naturale pe ansamblul țării (27 496 km). In toate localitățile urbane este organizat sistemul de colectare, transport și depozitare definitivă a deșeurilor de tip menajer, însă depozitarea definitivă a deșeurilor urbane se realizează pe vechile amplasamente, care nu îndeplinesc condițiile de protecție a factorilor de mediu. Gestionarea deșeurilor în mediul rural este deficitară, având în vedere că activitatea de colectare nu este organizată în sistem centralizat iar depozitarea deșeurilor se realizează pe amplasamente dispersate, aflate în general la marginea localităților. În prezent, deșeurile nu se colectează în mod selectiv. Colectarea selectivă se implementează experimental numai în Timișoara.
Educație
În anul școlar 2005/2006 în Regiunea Vest instituțiile educaționale au fost reprezentate de 522 grădinițe, 542 școli și 14 instituții de învățământ superior – publice și private. Între universitățile publice, un rol important la nivel național îl au Universitatea Politehnică și cea de Medicină. Există, de asemenea, și universități private: Tibiscus (Timișoara), Aurel Vlaicu (Arad), Drăgan (Lugoj).
Sănătate
Speranța de viață în Regiunea Vest este în medie de 71,00 ani față de o medie națională de 71,76 ani și de o medie europeană de 78,31 ani. În 2005, unitățile sanitare cu capital majoritar de stat de la nivelul regiunii Vest erau reprezentate de 46 spitale, 13 clinici, 36 dispensare medicale, 2 sanatorii TBC. Dacă din punct de vedere al numărului instituțiilor de îngrijire a sănătății situația este relativ echilibrată în regiune, infrastructura de sănătate este destul de slab dezvoltată în majoritatea cazurilor, necesitând reabilitare, iar echipamentele trebuie fie înlocuite, fie modernizate.
Servicii sociale
Problemele sociale sunt relativ reduse prin comparație cu restul regiunilor, ca urmare a dezvoltării sectorului ONG-urilor care furnizează un exemplu de bune practici în domeniu. Începând cu martie 2005, copiii fără familii sunt protejați în instituții de tip familial (66,51%) sau rezidențial (33,49%). Numărul copiilor ai căror părinți lucrau în afara granițelor era de 753, iar numărul copiilor abanonați 298 (din care 157 în Arad și 98 în Timiș). La sfârșitul lui 2004, erau 5.903 copii cu dizabilități, dintre care numai 1.013 beneficiau de servicii de asistență.
Zone problemă
Principalele probleme de dezvoltare se concentrază în județele Caraș-Severin și Hunedoara, cu centre mono-industriale. În județele Hundoara și Caraș-Severin au fost identificate și promovate pentru finanțare în cadrul Programului Phare 2001 două zone, și anume:
Zona industrială a Podișului Mehedinți, respectiv orașul Topleț din județul Caraș-Severin
Zona industrială a Banatului de Sud și a Bazinului Petroșani (Reșița, Borșa, Oțelu Roșu, Călan, Hundeoara), caracterizată de un grad extrem de ridicat al concentrării tehnice a întreprinderilor și a centrelor miniere, de pierderea piețelor de desfacere, precum și de lipsa ofertei de muncă pentru populația feminină, ceea ce a condus către probleme majore în procesul de restructurare economică, echilibru socio-cultural labil și mediu ecologic destabilizat. De asemenea, cele două județe au beneficiat de finanțare prin programe guvernamentale pentru zone asistate și zone defavorizate: Hunedoara, Rusca Montană, Bocșa, Moldova Nouă, Valea Jiului (Petroșani, Vulcan, Lupeni, Petrila, Uricani), și Brad, care, prin valorificarea potențialului local și prin programele de investiții își pot îmbunătăți problemele economico-sociale și de mediu.
Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest
Caracteristici demo-geografice
Regiunea Nord-Vest are o suprafață de 34.159 km² reprezentând 14,3% din suprafața totală a țării. Este alcătuită din 6 județe (NUTS 3): Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Populația Regiunii Nord-Vest era în anul 2005 de 2.737.400 locuitori (12,6% din populația totală a țării) și are o densitate medie de 80,1 locuitori/kmp. Dinamica populației regiunii este caracterizată de un spor natural de –1,7‰ în 2004, cea mai redusă valoare înregistrându-se în Sălaj (-3,0‰), iar cea mai ridicată în Bistrița-Năsăud (0,0‰), singurul județ din regiune care nu a înregistrat un spor natural negativ .
Gradul de urbanizare al regiunii, la nivelul anului 2005, era de 53,1%, dar la nivel intra-regional, existau diferențierii mari, acesta variind de la 36,2% (jud. Bistrița-Năsăud) până la 67,0% (județul Cluj).
Din punct de vedere fizico-geografic, 28% din suprafața regiunii este ocupată de unități muntoase, 30% de unități deluroase, iar 42% de unități de câmpie și largi culoare depresionare.
Rețeaua de localități a Regiunii Nord-Vest cuprinde 42 de orașe și 1.802 de sate grupate în 402 de comune. Dintre orașe, 4 au o populație de peste 100.000 locuitori (Cluj-Napoca – 310,194 locuitori, Oradea – 206.223, Baia Mare – 140,937 și Satu Mare – 115,197), 9 între 20-100.000 locuitori și 29 de sub 20.000 de locuitori. Teritorial, orașele sunt concentrate în special în județele Maramureș (13), Bihor (10 orașe) și Cluj (6), celorlalte trei județe revenindu-le doar câte 5 (Satu Mare), respectiv 4 orașe.
Forța de muncă și migrația
Ponderea populației ocupate în totalul populației regiunii era în 2004 de 41,8%. Diferențele intra-regionale sunt strâns legate de gradul de industrializare, județele mai puternic și mai timpuriu industrializate – Cluj și Bihor – având o pondere mai mare a populației ocupate (44,5%, respectiv 45,7%), în timp ce județele mai puțin și mai târziu industrializate – Satu Mare și Bistrița-Năsăud – au ponderi mai reduse (39,6% și 38,0%). Analiza populației ocupate, pe sectoare ale economiei, evidențiază pondere ridicată a populației ocupate în sectorul serviciilor, în cazul județelor Cluj și Bihor, precum și ocuparea ridicată în agricultură, în cazul celorlalte patru județe ale regiunii.
În toate județele Regiunii Nord-Vest o pondere importantă a populației active este ocupată încă în întreprinderi de stat. De aceea este previzibilă o creștere a ratei șomajului în județele Sălaj, Satu-Mare și Maramureș cauzată de restructurarea iminentă a întreprinderilor de stat cu pierderi. Această situație necesită luarea din timp a unor măsuri active de ocupare a populației ce va fi disponibilizată, între care măsuri de re-orientare profesională a populației, corespunzător cerințelor locale ale pieței muncii, trebuie să reprezinte o prioritate.
De asemenea, gradul de industrializare a influențat puternic și rata șomajului, din cauza restructurării, în ultimii ani, a industriei, județele Sălaj și Maramureș înregistrând cele mai ridicate rate ale șomajului – 6,1%, respectiv 4,5%. Șomajul redus din județele vestice (Bihor și Satu Mare – sub 4%) se datorează investițiilor străine mai ridicate, care au atenuat parțial efectele restructurării industriei.
O consecință directă a procesului de restructurare industrială și a creșterii șomajului o reprezintă apariția unui fenomen unic în Europa, constând în migrația populației din zonele urbane în zonele rurale și creșterea ponderii populației rurale în toate județele regiunii. În prezent există 3 județe în care populația este preponderent rurală (Bistrița-Năsăud – 63,8%, Sălaj – 59,2% și Satu Mare – 54,0%).
Un alt efect al restructurării economice și diminuării locurilor de muncă îl constituie și procesul de emigrare a populației – mai ales a celei tinere în rândul căreia se manifesată un adevărat exod. De altfel, numeroase localități din mediul rural (în special Maramureș și Satu-Mare) au o pondere foarte mică a populației tinere, dar prosperă prin construcțiile finanțate din banii trimiși de către aceștia, din străinătate.
Economia regional
Regiunea Nord-Vest participa, în anul 2004, cu o pondere de 12,3 % la formarea PIB-ului național, situându-se, din acest punct de vedere, pe locul trei între cele opt regiuni de dezvoltare ale României (după Regiunile București-Ilfov cu 19,5 % și Sud cu 12,8 %).
Participarea celor trei sectoare ale economiei la formarea PIB-ului regional, indică o pondere de 16,3% a sectorului primar, 35% secundar și 46,7% terțiar, înregistrându-se o creștere a ponderii serviciilor concomitent cu scăderea ponderii agriculturii. Stagnarea relativă a ponderii cu care participă sectorul secundar se datorează faptului că disponibilizările din industrie au fost compensate, parțial, de evoluția construcțiilor – domeniu care a cunoscut o dinamică extraordinară în ultima perioadă.
În interiorul regiunii, se manifestă disparități evidente de dezvoltare măsurate prin gradul de participare al județelor la formarea PIB regional: județului Cluj – 32,3 %, județul Bihor – 24,3 %, județul Maramureș – 14,9 %, județul Satu Mare – 12,1 %, județul Bistrița – Năsăud – 9,1% și județul Sălaj – 7,2%.
În Regiunea Nord-Vest există mari discrepanțe în dezvoltarea economică a celor șase județe: județele din sudul și vestul Regiunii, respectiv Cluj, Bihor și Satu Mare sunt industrializate (industria alimentară, ușoară, lemn, construcții de mașini) și mai stabil dezvoltate economic decât regiunile din centru și est (Bistrița-Năsăud, Maramureș și Sălaj – lemn-mobilă, metale neferoase și auro-argentifere, ușoară), unde evoluția din ultimii ani a dus la pierderea capacității concurențiale a multor ramuri. Conform analizelor economice și sociale efectuate, polii sărăciei se găsesc în județele Maramureș și Bistrița-Năsăud.
Zonele în declin industrial sunt: zona Munților Apuseni și zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii însemnate de pe teritoriul județelor Maramureș, Satu Mare și Bistrița-Năsăud. Acestea dețin totuși resurse importante, dintre care menționăm: minereuri complexe și auro-argentifere (Satu Mare, Maramureș), bauxită (Bihor), sare (Maramureș, Bihor), materiale de construcții (Bihor, Cluj), lemn (Maramureș). Restructurările din domeniul minier au afectat acest sector extractiv și au dus la disponibilizări masive și la declararea zonelor defavorizate Baia-Mare-Borșa-Vișeu. Sectorul industriei neferoase este amenințat în Baia-Mare de rezultatul unui referendum local pentru interzicerea acelor tipuri de activități care poluează orașul. Pentru relansarea zonelor sunt necesare investiții atât în infrastructură cât și în echipamentele de exploatare a resurselor.
Deși silvicultura reprezintă o ramură importantă a regiunii, defrișările insuficient controlate (Bistrița-Năsăud, Maramureș) și lipsa unui program coerent de reîmpăduriri și construcții de drumuri forestiere către interiorul bazinelor, conduc la reducerea continuă a suprafețelor împădurite. Capitalizarea insuficientă, pierderea piețelor externe, neadaptarea la exigențele calitative au determinat ca numeroase fabrici de mobilă să fie închise sau să funcționeze la parametri reduși.
Infrastructura
Transport
Pe ansamblul regiunii, infrastructura de transport, mediu și energetică este mai bine dezvoltată comparativ cu alte regiuni, dar lipsa investițiilor timp de decenii a adus diferitele tipuri de infrastructură într-o situație precară.
Așezată la intersecția axelor de comunicare nord-sud și est-vest, regiunea dispune de o rețea de drumuri destul de densă (34,7 km/100 km2). Corelat cu nivelul general de dezvoltare economică, județele Maramureș (25,0 km/100 km2), Bistrița-Năsăud (28,1 km/100 km2), au cele mai reduse rețele de drumuri publice prin raportare la suprafață.
Utilități publice
La nivelul Regiunii Nord-Vest se remarcă discrepanțe între județe în ceea ce privește situația alimentării cu energie electrică. Mai există încă sate, cătune sau gospodării izolate neelectrificate, concentrate mai ales în zona Munților Apuseni și în zona montană din nord. Grave disfuncționalități în alimentarea cu energie electrică se înregistrează în jud. Maramureș, atât în mediul rural cât și în mediul urban (Sighetu Marmației, Borșa, Seini, Târgu Lăpuș și Vișeul de Sus), precum și în jud. Bistrița Năsăud și într-o anumită măsură chiar și în județele Satu Mare și Cluj (Satu Mare, Negrești-Oaș, Tășnad, etc.).
Majoritatea județelor regiunilor se confruntă cu probleme de alimentare cu apă potabilă. Rețeaua publică de alimentare cu apă potabilă este insuficient dezvoltată pentru a corespunde nevoilor populației, atât în mediul rural cât și în mediul urban, iar în Maramureș poluarea straturilor freatice datorată infiltrărilor de reziduuri nemetalifere, periclitează grav sănătatea populației, chiar în arealele cu rețele convenționale sau unde instalațiile de tratare sunt insuficiente sau vechi.
În localitățile rurale din Podișul Transilvaniei resursele de apă sunt reduse și nepotabile din cauza domurilor gazeifere și a zăcămintelor saline. Aceste zone necesită lucrări prioritare de alimentare cu apă în sistem centralizat.
Calitatea mediului din regiune este afectată de impactul negativ al unor activități economice. Principalii poluanți sunt: pulberile sedimentabile în județele Cluj și Sălaj; amoniac în județele Bistrița-Năsăud, Maramureș, Sălaj; dioxid de sulf și cadmiu în județele Cluj și Sălaj; fluor și compuși ai acestuia în județul Satu Mare, pulberi de metale cuprifere și plumb.
La sfârșitul anului 2005 numărul localităților cu instalații de alimentare cu apă potabilă din regiune a fost de 330, lungimea totală simplă a rețelei de distribuție a apei fiind de 7.245 km. O problemă majoră a spațiului rural este lipsa rețelei de apă potabilă – dintr-un total de 1.802 de localități, sunt racordate la rețeaua de apă potabilă doar 40%.
Sistemele centralizate de canalizare publică sunt o problemă la nivelul întregii regiuni. Numărul localităților cu instalații de canalizare publică era la sfârșitul anului 2005 de 99 (cu 4 mai multe față de 1995), lungimea totală simplă a rețelei de canalizare avea 2571 km (extinsă cu 621 km. față de 1995). Cele mai multe stații de epurare orășenești au fost realizate în urmă cu peste 25 de ani; ele se află într-un avansat grad de uzură fizică și morală, având totodată capacitatea de epurare insuficientă pentru apa uzată. Rețeaua de canalizare existentă în spațiul rural reprezintă 4% din total, un procent care plasează regiunea din punct de vedere al calității vieții și accesul populației la infrastructuri edilitare pe ultimele locuri din țară.
Educație
Infrastructura educațională este reprezentată de 819 de școli, 209 licee și 12 școli profesionale și de ucenici, caracterizate de necesitatea accentuării procesului de reconversie și adaptare a acestora la cerințele actuale ale pieței forței de muncă, în condițiile în care existența unei forțe de muncă calificate constituie o condiție de bază pentru atragerea investițiilor și în special a celor străine.
Sănătate
În Regiunea Nord-Vest există 61 de spitale, iar numărul mediu de consultări medicale pe locuitor era în 2004 de 4,8. Cel mai bine situate sunt județe Cluj, Bihor și Maramureș, cu 23, 15 respectiv 9 spitale. Speranța de viață la naștere este de 71 de ani, cea mai frecventă cauză a mortalității fiind bolile sistemului circulator – 773,4 decese la 100.000 de locuitori (2004).
Pentru ca aceste infrastructuri să asigure o asistență medicală performantă este necesară asigurarea acestora cu cadre specializate, dar și întreținerea edilitară și dotarea tehnico-edilitară adecvată a acestora.
Servicii sociale
Trei din cele 6 județe ale regiunii (Bihor, Sălaj și Cluj) nu au instituții de îngrijire la domiciliu. Au fost identificate mai multe clădiri care necesită reabilitare și modernizare pentru diferite tipuri de beneficiari. Copii sunt protejați în instituții de tip familial (63,51%) sau rezidențial (36,49%). La sfârșitul anului 2004, erau 8.298 de copii cu dizabilități, dintre care doar 355 beneficiau de servicii de asistență socială.
Zone problem
În cadrul Planului de Amenajare a Teritoriului Regiunii Nord-Vest, au fost identificate o serie de zone problemă, caracterizate de condiții economico-sociale precare, dar diferite în funcție de specificul local al fiecărei zone:
Zona Codrului, situată la interfața județelor Maramureș, Satu Mare și Sălaj, caracterizată prin: număr ridicat de gospodării neelectrificate, dotări sociale precare, economie de subzistență generalizată, capăt de drumuri, ș.a.
Bazinul carbonifer al Barcăului, incluzând localitățile Ip, Sărmășag, Chieșd sau Popești, unde a avut loc restructurarea profilului economic al așezărilor, datorită închiderii unor mine sau a reducerii activității altora.
Zona montană a județului Cluj (Măguri-Mărișel, Beliș, Valea Ierii), care se confruntă cu degradarea continuă a infrastructurii tehnice, îmbătrânirea populației, creșterea analfabetismului sau exploatarea haotică a resurselor locale.
Țara Beiușului (arealul Nucet-Vașcău-Ștei-Beiuș) afectată de restructurarea industriei degradarea mediului ca urmare a exploatărilor de uraniu de la Băița Bihor.
Zona Turda – Câmpia Turzii cu disponibilizări masive și probleme de mediu datorită industriei lianților.
Acestor zone li se adaugă alte areale cu probleme asemănătoare, dar care prin valorificarea potențialului local își pot îmbunătății condițiile economico-sociale și de mediu.
Regiunea de Dezvoltare Centru
Caracteristici demo-geografice
Regiunea de dezvoltare Centru, cu o suprafață totală de 34,100 km2 (14,31% din România), cuprinde județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu. Zonă cu forme de relief specifice podișului, văi direcționate est-vest, regiunea deține însemnate rezerve de gaz metan, minereuri auro-argentifere și colorate, nemetalifere, sare, izvoare minerale și terapeutice, iar peste o treime din suprafață este ocupată de păduri. Arealul deține însemnate resurse hidrografice și comparativ cu alte regiuni o rețea de transport dezvoltată (mai puțin în direcția nord-sud), dar cea mai însemnată bogăție o reprezintă capitalul uman. Regiunea este caracterizată de o rată redusă a natalității și de un proces de îmbătrânire demografică, dar a reușit să integreze armonios imigranții din alte zone ale țării. Meșteșugurile au tradiție seculară și activitățile economice sunt foarte diversificate.
Cu o populație de 2.530,486 locuitori, în regiune se concentrează 11,7% din populația României. Media regională de 74,2 loc/ km2 este inferioară celei naționale, cea mai mare densitate a populației fiind în județul Brașov (111,4 loc/ km2), iar sub media regională sunt județele Alba (60,7 loc/ km2), Covasna (60,3 loc/ km2), Harghita (49,2 loc/ km2).
Dacă inițial motorul activității economice l-a reprezentat mineritul (aur, argint, cărbune și sare), acum cele mai însemnate ramuri sunt prelucrarea metalelor, chimia, toate ramurile industriei ușoare și alimentare. Agricultura este bine dezvoltată, cu specializare în cultura plantelor industriale, cultura cartofului, zootehnie, iar viticultura de calitate are o răspândire deosebită.
Dezvoltarea activităților de producție a fost favorizată de o poziție favorabilă schimburilor de mărfuri, iar activitatea de comerț are tradiție.
59,9% din populație se concentrează în mediul urban – cuprinsă în rețeaua de 57 de orașe ale regiunii. Un grad ridicat de urbanizare dețin Brașov (74,7%) și Sibiu (67,6%), în timp ce în Harghita are o populație predominat rurală (55,9%).
Rețeaua urbană este bine conturată, iar cele mai multe dintre orașele mici și mijlocii au structuri urbane mature și bine dezvoltate. Cele mai mari orașe cu peste 100 mii locuitori sunt variat dezvoltate și corespund unor puncte de interes comerciale și productive pe vechi trasee de schimb economic.
Economia regională
În 2004, Regiunea Centru avea un PIB/loc de 3.056,9 euro (4% peste media națională). Județele Sibiu și Brașov înregistrează valori mai mari decât media regională și națională, cu valori de 3198,7 respectiv 3.515,9 euro/locuitor. Celelalte trei județe înregistrează valori ale PIB/locuitor aflate atât sub media regională cât și sub cea națională. Industria și serviciile contribuie la formarea PIB, cu respectiv 33,8% și 47,4%. Sectorul agricol contribuie în proporție de 13,3%, iar sectorul de construcții cu 5,4%. Nivelul investițiilor străine directe, însumează 1.610 mil euro pentru anul 2005 (7,35% din totalul ISD din România). În planul dezvoltării intra-regionale, județele Brașov și Sibiu se distanțează de celelalte județe. Lipsa de atractivitate a județului Covasna se datorează infrastructurii de transport și utilități foarte slab dezvoltată (densitate mică a căilor de comunicație, stare nesatisfăcătoare a drumurilor publice).
În perioada 1999-2005 numărul întreprinderilor mici a crescut cu aproximativ 33% ca urmare a dezvoltării microîntreprinderilor și a oportunităților de finanțare oferite prin intermediul diferitelor programe. Numărul firmelor mari, cu peste 250 de angajați a scăzut în special datorită restructurărilor marilor întreprinderi de stat. Cele mai multe întreprinderi își desfășoară activitatea în domeniul serviciilor și a industrie, fapt reflectat și prin contribuția acestor sectoare la formarea PIB.
Cea mai redusă dezvoltare economică o dețin arealele slab populate ale Munților Apuseni din județul Alba. Cele mai dezvoltate areale industriale sunt situate pe șina sudică (dominată de nodurile Brașov și Sibiu, cu sateliții acestora) și specializate în industria constructoare de mașini, chimie, textilă și alimentară. Șina centrală cuprinde așezările numeroase înșiruite pe Văile Târnavelor, cu industrie variată și structuri urbane bine conturate și atractive arhitectonic. În nord se diferențiază centre cu structuri economice mai specializate, unde domină industria constructoare de mașini, chimia, industria mobilei, textilă și alimentară.
Regiunea Centru are o structură industrială complexă cu ramuri de tradiție și personal calificat recunoscut. Se remarcă industria chimică de bază (Târgu Mureș, Ocna Mureș, Târnăveni), farmaceutică (Europharm – Brașov, Aromedica – Târgu Mureș), uleiuri auto Brașov, sub-ansamble auto – Compa Sibiu, mecanică, – Independența Sibiu, aeronautică, IAR Brașov, dar și prelucrarea superioară a lemnului (Schweighofer- Sebeș), sau fabrici de mobilă superioară – Târgu Mureș, precum și industria confecțiilor de lux (Sfântu Gheorghe, Odorhei), alimentară (zahăr – Luduș, bere – Blaj, dulciuri Brașov).
Distribuția teritorială a celor 54.539 IMM-uri ale regiunii (2005), arată o concentrare a acestora în județele Brașov, Mureș, Sibiu și o slabă prezență în județul Covasna .
In regiunea Centru funcționează 11 parcuri industriale. Șapte dintre acestea sunt în proprietate publică, 3 în proprietate privată și unul este în parteneriat public-privat. Suprafața totală a acestor parcuri este de 436,75 ha, 355,67 fiind greenfield. Mai funcționează, de asemenea, 4 incubatoare dintr-un total de 21 la nivelul întregii țări, numărul locurilor de muncă create fiind de peste 250. La nivelul acestei regiuni, funcționează 10% din totalul centrelor de consultanță, conform datelor disponibile din 2004.
Forța de muncă și migrația
Populația activă reprezintă 42,5% din total (sub media pe țară – 45,5%). Gradul de ocupare este de 39,8%, un procent de 39,3% din populație fiind ocupată în sectorul serviciilor și 29,3% în industrie. În județele Brașov și Sibiu, ponderea populației ocupate în industrie și servicii este ridicată, aceste fiind și județe cu o activitate industrială predominantă. În Harghita și Mureș distribuția populației pe sectoare este relativ echilibrata, în jur de o treime pe fiecare sector. Cu toate aceste ocuparea în agricultură este mai mare decât media națională (peste 30%).
In prezent, județul Brașov, în special în municipiul Brașov se confruntă cu probleme de ocupare ca urmare a restructurării uzinele constructoare de mașini Roman și Tractorul și alte companii industriale de apărare și a disponibilizării masive a personalului. In județele Covasna, Harghita și Alba sunt în curs de definitivare a proceselor de restructurare a zonelor miniere Baraolt, Bălan și zona minieră Apuseni. Același proces este parcurs și de orașele cu structuri productive monoindustriale în domeniile metalurgiei, chimiei și industrie constructoare: Aiud, Zlatna, Făgăraș, Victoria, Copșa Mica, Dumbrăveni, Ocna Mureș, Târnăveni, Luduș, Râșnov, Gheorgheni, Toplița, Întorsura Buzăului.
Migrația populației în ultimii ani s-a desfășurat atât înspre alte ramuri de activitate în timp ce în perioada imediat după 1990 a marcat o plecare masivă spre țări ale Europei Occidentale, în special Germania.
Cu excepția județelor Sibiu și Mureș care înregistrează o rată a șomajului sub media regională (7,3%) și națională (4,6%), în celelalte județe valoare este in jur de 8,5%, cea mai mare fiind în Covasna.
Regiunea, prin structura sa economică complexă, deținea un capital însemnat de recunoaștere profesională, în special în domeniul tehnic. Reducerea activității industriale a determinat migrarea specialiștilor către alte ramuri de activitate sau în exterior, acestea au urmări într-o viitoare revigorare a economiei tradiționale.
Infrastructura
Transport
La nivelul Regiunii Centru, drumurile naționale sunt în cea mai mare parte modernizate (94,06 %), dar drumurile județene și comunale sunt modernizate doar în proporție de doar 4,22%. Densitatea medie a drumurilor publice de 29,9% este sub media pe țară (33,5%), doar județul Alba cu 42,1% drumuri modernizate depășește aceste valori.
Cu 41,6 km de cale ferată la 1000 km2, Regiunea Centru se găsește sub media pe țară (45,9 km/1000 km2). Cu o densitate a liniilor de cale ferată sub media pe țară se situează județele Alba, Covasna, Harghita și Sibiu (36,8 ; 31,3 ; 31,5 ; 36,3 km/1000 km2) iar peste media națională se plasează județele Brașov (67,7 km/1000 km2) și Mureș (45,4 km/1000 km2), datorită prezenței unor noduri feroviare importante în unele localități din aceste județe.
Utilități publice
Rețeaua de distribuție a apei potabile, în lungime totală de 5.799 km (12,13 % din lungimea pe țară) era repartizată în proporție de peste 50% Din punct de vedere al racordării la rețeaua de apă potabilă se poate constata că 63,2% din localitățile din regiunea Centru sunt conectate. Singurele județe cu valori inferioare atât mediei regionale cât și celei naționale sunt Covasna și Sibiu.
În Regiunea Centru sunt conectate la rețeaua de canalizare 117 localități în anul 2005, 56 de orașe din regiune dispunând de rețea de canalizare. Lungimea simplă a conductelor de canalizare era la sfârșitul anului 2005 de 2.428 km. În județul Mureș sunt cele mai multe localități conectarea la infrastructura de canalizare.
Din totalul de 742 localități conectate la rețeaua de distribuție a gazului, în regiunea Centru se regăsesc 227 de localități (30,6% din total) cu o lungime a conductelor de 7.596 km (27,6% din total).
Educație
In regiunea Centru funcționează 2.040 unități școlare (17,2% din total țară). Populația școlară înregistrează o tendință de scădere, principalele cauze fiind scăderea populației de vârsta școlară și creșterea ratei abandonului școlar. Caracterul multietnic al populației regiunii oferă oportunități pentru educația în limba maternă a minorităților. Învățământul superior este bine reprezentat în regiune activând 13 centre universitare și 102 facultăți.
Sănătate
În regiune funcționează 2.248 unități sanitare în proprietate majoritară de stat (13,38% din total – la nivelul anului 2004). Starea de funcționare a acestor unități nu corespunde standardelor, atât clădirile cât și echipamentele fiind uzate moral. În regiune funcționează 51 de spitale, din care cele mai multe sunt concentrate în Brașov (14), Alba (10) și Sibiu (10), 58 policlinici, 23 dispensare, 10 centre de sănătate, 1.345 cabinete medicale individuale de familie, 1035 cabinete stomatologice, 686 farmacii și puncte farmaceutice. Față de anul 2003, rețeaua de unități sanitare private se menține cam în aceleași proporții, la sfârșitul anului 2004, aflându-se în proprietate privată 61,26% din cabinetele stomatologice, 90,47% din policlinici, 89,38% din farmacii și toate laboratoarele de tehnică dentară și depozitele farmaceutice.
Servicii sociale
Această regiune are cel mai mare număr al instituțiilor de îngrijire regidențială pentru bătrâni (5). Începând din martie 2005, 10.371 de copii sunt ocrotiți în instituții de tip familial (62.52%) sau rezidențial (37.48%). La sfârșitul lunii septembrie 2005, numărul copiilor ai căror părinți lucrau în afara granițelor era de 1.231. La sfârșitul lui 2004, erau 10.290 copii cu dizabilități, dintre care numai 1.649 beneficiau de servicii de asistență.
Zone problemă
În regiunea Centru au fost finanțate prin programe guvernamentale zone care erau afectate de restructurarea în domeniul minier care au condus la creșterea șomajului și la înrăutățirea situației socio-economice. Aceste programe s-au concentrat în județele Harghita, Covasna, Alba și Sibiu.
Pentru a respecta principiul concentrării fondurilor europene, investițiile realizate din Phare 2003 au fost orientate spre zonele de restructurare industrială identificate prin PND 2002-2005. În regiunea Centru se aflau două astfel de zone, respectiv: zona industrial-extractivă a Munților Apuseni, care cuprinde județul Alba, și alte două județe din Regiunea Nord Vest, precum și zona de industrie complexă a Transilvaniei centrale, care cuprindea celelalte județe ale regiunii. Problemele cu care se confruntă regiunea erau legate de restructurarea industriei miniere, metalurgice, construcțiilor de mașini, armament etc.
Regiunea de Dezvoltare București-Ilfov
Caracteristici demo-geografice
Regiunea București-Ilfov, constituită din municipiul București – capitala României – și județul Ilfov, este situată în sudul țării, în partea centrală a Câmpiei Române. Suprafața totală a Regiunii București-Ilfov este de 1.821 km2, din care 13,1% reprezintă teritoriul administrativ al Municipiului București și 86,9% al județului Ilfov. Cele două entități care alcătuiesc regiunea sunt totodată și cele mai mici unități teritorial administrative ale României din punct de vedere al întinderii.
Populația regiunii, de 2.208.368 locuitori în anul 2005, este distribuită invers proporțional cu dimensiunea celor două entități administrative. Municipiul București este cea mai mare aglomerare urbană din România, populația sa fiind de 1.924.959 locuitori reprezentând circa 87% populația regiunii, peste 16% din populația urbană a țării, respectiv circa 9% din populația totală a României și având o densitate de aproximativ 8.100 locuitori/km2. Populația județului Ilfov de 283.409 locuitori reprezintă numai 13% din totalul regiunii, acesta fiind situat în categoria județelor mici ale țării cu o densitate de aproximativ 180 locuitori/km2.
Suprapunându-se în întregime unor subunități ale Câmpiei Române, regiunea are un cadru natural relativ monoton, în care predomină văile create de apele curgătoare ce traversează regiunea, numeroase lacuri naturale și artificiale.
Rețeaua de localități a Regiunii București-Ilfov era constituită în anul 2005 din 9 orașe, 32 comune și 91 sate. Dintre cele 9 orașe doar unul singur avea rang de municipiu (București). Ca număr de locuitori se detașează Bucureștiul, capitala țării, cu 1.924.959 locuitori, urmat de Buftea (circa 20.000) și Otopeni (circa 10.000). Existența oportunităților face însă ca numărul real al populației care locuiește în regiune să fie mai ridicat decât cel înregistrat oficial.
Forța de muncă și migrația
În Regiunea București-Ilfov, rata de ocupare a forței de muncă a fost în anul 2005 de 59,4% (media națională a fost 57,7%). Pe sexe, rata de ocupare a forței de muncă feminine a fost de 53,4% (media națională – 51,5%). Pentru perioada 1999-2005 evoluția ratei de ocupare în Regiunea București-Ilfov a suferit o scădere, de la 62,0% în 1999 până la 56,5 în 2003, marcând apoi o ușoară creștere până la valoarea de 59,40% în 2005.
Cererea de forță de muncă calificată a fost mai mare pentru regiunea București-Ilfov, astfel încât, corelat cu oportunitățile oferite de capitală – nivelul de viață citadin, cât și prestigiul – populația ocupată (în care predomină populația capitalei) are un nivel mai ridicat de instruire și calificare.
Rata șomajului în anul 2005 este scăzută (2,4%, media națională fiind de 5,9%) și posibilitatea de a găsi un loc de muncă este reală. Șomajul de lungă durată este foarte intens, iar cel al tinerilor (sub 25 de ani) are o pondere ridicată – 21,2%, valoare apropiată de media națională de 21,0%, iar munca la negru (în special în sectorul terțiar) este răspândită (date din 2004).
Majoritatea șomerilor înregistrați se caracterizează prin nivele scăzute de educație, ceea ce înseamnă că Regiunea București-Ilfov se confruntă cu o cerere de forță de muncă calificată. Pe cele două unități administrative componente rata șomajului are valori de 2,0% în județul Ilfov și 2,4% în Municipiul București.
În ceea ce privește migrația internă, începând cu 2001 balanța sporului migratoriu a devenit pozitivă pentru capitală, având o medie anuală de aproximativ 5.000 unități.
Economia regional
Economia Regiunii este dominată în cea mai mare parte de funcțiile capitalei, populația activă a regiunii fiind legată de unitățile care își desfășoară activitatea aici. Regiunea București-Ilfov reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Declinul industrial treptat de după '90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă, iar închiderea accelerată a multor întreprinderi ineficiente a accentuat diminuarea forței de muncă din industrie și migrarea ei către sectorul terțiar. Ponderea populației ocupate în servicii a crescut de la 53.1% în 1995 la 75,4% în anul 2005. Comerțul, activitățile de depozitare, distribuție, administrație – gospodărie comunală, construcții au avut o evoluție rapidă, astfel încât regiunea se distanțează ca nivel de dezvoltare de celelalte regiuni, în ciuda poziției geografice nefavorabile.
Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale creșterii economice din România în ultimii ani a fost creșterea importanței dezvoltării Regiunii București-Ilfov și în special a Municipiului București. Aceasta se aliniază tendinței care afectează toate economiile de tranziție, dar în România este mult mai evidentă datorită dimensiunilor mari ale țării atât ca populație cât și ca teritoriu.
Prezența capitalei conferă Regiunii o forță și o dinamică economică superioare celorlalte regiuni, un nivel superior al PIB-ului și o structură socială și profesională de un standard mai ridicat.
Cu o creștere susținută în ultimii șapte ani (1998-2004), PIB-ul pentru Regiunea București-Ilfov (5.616,7 euro/locuitor în anul 2004) a fost de aproximativ două ori mai mare decât media la nivel național (2.932,9 euro/locuitor). În consecință și productivitatea muncii, calculată ca raport între valoarea adăugată brută regională (VABR) și populația ocupată, evidențiază faptul că Regiunea București-Ilfov prezintă cel mai înalt nivel între celelalte regiuni ale țării (11.451euro/persoană ocupată față de media națională de 6.194,8 euro/persoană angajată).
Mediul economic al regiunii este deosebit de atractiv datorită structurii instituționale existente, a forței de muncă calificate și a sistemului de comunicații mai dezvoltat decât în alte regiuni ale țării. Cu 13.264 milioane de euro Investiții Străine Directe atrase până în anul 2005, ceea ce reprezintă 60,6% din totalul investițiilor străine directe la nivel național, Regiunea București-Ilfov se detașează clar față de celelalte regiuni ale țării, pe locul secund fiind Regiunea Sud-Est cu doar 8,4% din totalul Investițiilor Străine Directe. De asemenea, densitatea IMM-urilor (numărul de IMM-uri/1000 de locuitori) înregistrează în Regiunea București-Ilfov cea mai mare valoare din țară, în anul 2005 existând 23,3% din totalul IMM-urilor la nivel național, cu 31,9% mai mult decât în anul 1998.
Potențialul și structurile economice sunt diferențiate între județ și municipiu: agricultura are o prezență dominantă în economia județului Ilfov (29,1% populație ocupată în 2005), iar economia capitalei este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (79,3%) și industrie (19,6%).
Sectorul serviciilor este bine dezvoltat, cu precădere în ceea ce privește telecomunicațiile, intermedierile financiare, educația și cercetarea, transportul și depozitarea, turismul și serviciile culturale, serviciile către întreprinderi (inclusiv software) și comerțul. Având în vedere funcția de capitală pe care o îndeplinește Bucureștiul, administrația publică concentrează, de asemenea, un număr important de angajați.
În anul 2005 în Regiunea București-Ilfov erau active 2 parcuri industriale din totalul celor 34 înregistrate la nivel național. După forma de proprietate ambele parcuri industriale sunt private, acoperind o suprafață de 33,07 ha.
Accesul întreprinderilor la societatea informațională este încă scăzut. Doar 12,2% din întreprinderile din Regiunea București-Ilfov sunt conectate la internet, existând 13,6 computere la 100 de angajați. 60,1% din computerele întreprinderilor sunt conectate la internet.
Accesul dificil la finanțare, lipsa dotărilor infrastructurale (utilități, construcții, TIC) sunt probleme majore cu care se confruntă marea majoritate a infrastructurilor de sprijinire a afacerilor.
Infrastructura
Transport
Regiunea București-Ilfov, prin municipiul București, cel mai important nod de transport rutier-feroviar-aerian național și internațional al țării, se caracterizează printr-un înalt grad de accesibilitate, fiind situată pe cele două coridoare multi-modale europene: Axa Prioritară Europeană nr. 7 (Nădlac-Constanța) și Axa Prioritară Europeană Giurgiu-Albița planificate a fi construite în perioada imediat următoare, precum și în proximitatea Dunării (Axa Prioritară Europeană Nr. 18).
Densitatea drumurilor publice/100 km2 în Regiunea București-Ilfov atingea în anul 2005 valoarea de 47,9km/100 km2, mai ridicată în județul Ilfov (49,4km/100 km2) decât în București (37,8km/100 km2), existând însă un număr mare de drumuri publice nemodernizate în județul Ilfov (52,8%). Pentru Municipiul București procentul de străzi orășenești nemodernizate (53,2% în anul 2005) este foarte mare pentru o capitală europeană și afectează desfășurarea în bune condiții a traficului rutier.
Regiunea București-Ilfov prezintă cea mai mare densitate de căi ferate la 1.000 km2 de teritoriu (165,3 km/1000 km2), ceea ce înseamnă de aproape 4 ori media națională (45,9 km/1000 km2). Această cifră se ridică la 504,2 km/1000 km2 pentru municipiul București, ceea ce înseamnă de 10 ori media națională, municipiul București fiind punctul de plecare al celor 8 magistrale feroviare ce fac legătura cu celelalte regiuni ale țării.
Accesibilitatea aeriană și multi-modală este asigurată de două aeroporturi internaționale: ”Henri Coandă” (Otopeni) cel mai mare aeroport internațional din România (70% din transportul total aerian de pasageri din România) și ”Aurel Vlaicu” (Băneasa).
În anul 2005, infrastructura de distribuție a apei potabile în regiunea București-Ilfov însuma 2.408 km (221 km in județul Ilfov la care erau conectate toate cele 8 orașe, precum și alte 11 localități). De asemenea, aceste așezări sunt conectate și la rețele de canalizare (în 2005, rețelele de canalizare publică a regiunii însumau, 2.127 km de conductă, din care 277 de km în județul Ilfov).
Educație
Regiunea București-Ilfov reprezintă cel mai important centru educațional din România. În 2005 dispunea de 252 grădinițe, 370 unități școlare din învățământul pre-universitar și 34 instituții de învățământ superior. Totuși, un număr însemnat din unitățile școlare și preșcolare de la periferie și județul Ilfov nu îndeplinesc condițiile pentru acordarea autorizației de funcționare, neavând apă curentă și canalizare.
Prin cele 34 instituții de învățământ superior, Regiunea București-Ilfov are cel mai dezvoltat mediu universitar din România și concentrează cel mai mare număr de studenți înregistrați în sistemul de învățământ superior dintre regiunile României: 253.247 dintr-un total de 716.464, reprezentând 35,3% din numărul total al studenților. Accesul redus al populației rurale și a grupurilor dezavantajate la educație, în general și la studii superioare, în particular, dotarea insuficientă a instituțiilor de învățământ superior și școli TVET constituie încă puncte slabe ale sistemului de educație din Regiunea București-Ilfov.
Sănătate
În ultimii ani scăderea activităților sanitare a fost evidentă, înregistrând regrese atât din punct de vedere al cheltuielilor alocate cât și al calității serviciilor furnizate. Infrastructura sanitară a Regiunii București-Ilfov se află în mare parte într-o stare de degradare avansată și cu o lipsă acută de echipamente moderne generate de resursele financiare insuficiente alocate sistemului de sănătate. Speranța de viață este cea mai ridicată din țară – 73,84 ani, principala cauza a mortalității fiind tumorile – 217,5 decedați/100.000 locuitori (2003).
În acest context, infrastructura de sănătate este inegal distribuită în București și județul Ilfov. În anul 2005 erau 52 spitale în București (2,7 spitale la 100.000 locuitori pe o suprafață de 238 ha), în timp ce județul Ilfov avea 6 spitale (2,1 spitale la 100.000 locuitori, la o suprafață de 158.300 ha).
Numărul și gradul de satisfacere a populației cu personal sanitar a fost în scădere în ultimii ani. În anul 2005, asistența medicală era asigurată de 11.522 medici (1 medic la 192 persoane), 2.267 stomatologi (1 stomatolog la 974 persoane) și 19.030 personal mediu sanitar. În același timp, în 2004, media consultărilor medicale a fost de 4,4 consultări/locuitor.
Servicii sociale
Una dintre cele mai importante probleme este cea privind facilitățile de îngrijire ale copiilor atunci când părinții sunt la serviciu. Numărul nou-născuților este mare, dar numărul centrelor de îngrijire zilnică sau al creșelor este limitat, iar cele private sunt foarte costisitoare. 5.583 de copii sunt ocrotiți în instituții de tip familial (49,61%) sau rezidențial (50,39%). La sfârșitul anului 2004, erau 5.650 de copii cu disabilități, dintre care 846 beneficiau de servicii de asistență socială.
Mediul urban
Concentrarea populației în cartierele periferice, extinderea zonei rezidențiale prin construcții monofamiliale (vile) fac să se manifeste tot mai acut insuficiența și lipsa investițiilor în modernizarea rețelei de transport, a rețelelor de alimentare cu apă, canalizare, încălzire și în general în toate tipurile de servicii urbane. În anul 2005, lungimea străzilor orășenești, la nivelul celor 9 orașe ale Regiunii București-Ilfov era de 2.514 km, dintre acestea fiind modernizate numai 1.095 km, ceea ce reprezintă 43,6% din total, procent ce situează regiunea pe ultimul loc în țară.
În ceea ce privește dotarea orașelor cu utilități publice, în anul 2005 doar 2 orașe erau conectate la rețelele de energie termică, toate cele 9 orașe la gaze naturale și apă potabilă, multe instalații fiind însă uzate și în stare precară de funcționare.
Problemele reabilitării rețelei stradale, a înlocuirii și modernizării instalațiilor de utilități publice sunt extrem de grave, iar lipsa unei concepții unitare în această direcție face ca perspectiva transformării regiunii metropolitane într-o entitate funcțională și eficientă să devină tot mai periclitată.
Numărul mare de străzi orășenești nemodernizate (în București – 53,2%), la care se adaugă nefinalizarea șoselei de centură, precum și creșterea neîntreruptă a numărului de mașini înregistrate în București (387 mașini/1000 locuitori în 2003) determină aglomerarea traficului în zona urbană cu consecințe nedorite asupra calității vieții urbane. Scăderea considerabilă a suprafeței spațiilor verzi în București (s-a estimat că suprafața spațiilor verzi s-a înjumătățit în ultimii cinci ani, consecință a extinderii construcțiilor necontrolate) se repercutează, de asemenea, asupra calității vieții în oraș. Suprafața spațiilor verzi este în prezent de aproximativ 2,5 m2/locuitor, față de recomandările UE de circa 12m2/locuitor.
Transportul public de pasageri are o rețea extinsă și complexă realizându-se cu autobuze (46,2% din numărul total al mijloacelor de transport), tramvaie (20,3%), troleibuze (10,5%), metrou (22,9%). El asigură mobilitatea foarte ridicată a forței de muncă parțial din zona metropolitană, autobuzele și tramvaiele transportând cel mai mare număr de pasageri. Problema transportului de pasageri o constituie calitatea scăzută a mijloacelor de transport și dificultatea de asigurare a transportului periurban pe întreaga arie necesară.
Afluxul de populație către București, în căutarea unui loc de muncă generează o creștere supradimensionată a utilizării neplătite a serviciilor și a facilităților comunale.
Creșterea cantității de deșeuri menajere de aproximativ 3,4 ori în ultimii patru ani reprezintă o altă problemă acută a regiunii, cu precădere pentru Municipiul București. Nerezolvarea sau rezolvarea lipsită de perspectivă poate crea mari disfuncționalități zonei metropolitane în perspectivă.
3.3 Cadrul instituțional al politicii regionale în România
3.4 Stadiul implementării POR 2007-2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Politicii Regionale a Uniunii Europene (ID: 109472)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.