Analiza Politicii DE Sanatate DIN Romania

ANALIZA POLITICII DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA

Cuprins

Capitolul I Concepte teoretice privind politicile publice

1.1. Importanța temei și oportunitatea cercetării

1.2. Definirea politicilor publice

1.3 Tipologia politicilor publice

Capitolul II.Priorități și reforme în politica de sănătate la nivel European

2.1.Politicile Uniunii Europene în domeniul sănătății

2.2. Principiile Strategiei Uniunii Europene în domeniul sănătății

2.3. Obiectivele Uniunii Europene în domeniul sănătății

2.4. Implementarea Strategiei Uniunii Europene în domeniul sănătății

2.5.Evaluarea privind implementarea politicilor UE în domeniul sănătății

Capitolul III. Analiza politicii de sănătate a României

3.1. Obiectivele și metodologia cercetării

3.2. Prezentarea Ministerului Sănătății Publice și a sistemului sanitar din România

3.3. Analiza politicii de sănătate din România

Identificarea punctelor forte, a punctelor slabe, a oportunităților și a amenințărilor în sistemul public de sănătate din România.

Capitolul IV. Concluzii și propuneri

4.1.Propuneri privind îmbunătățirea sistemului de sănătate din România

4.2. Concluzii

Bibliografie

Capitolul I Concepte teoretice privind politicile publice

Importanța temei și oportunitatea cercetării

Nivelul de dezvoltare al unei societăți este stâns legat de angajamentul membrilor săi ca orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunastarea membrilor societatți se realizează prin intermediul politicilor publice. (Bondar, 2007)

Contextul social în care ne desfășuram viețile, este format din aspecte precum educația, sănătatea, asistența socială, transportul în comun, drumurile național, etc., iar în lipsa acestora, viața ar fi, insuportabilă.

Mi-am ales ca temă de licență „Analiza politicii de sănătate din România”, deoarece în urmă cu câțiva ani am aflat ca banii ce mi se opresc din veniturile pe care le am, pentru sănătate și anume pentru contribuția de asigurări sociale de sănătate reținută de angajator de la asigurații angajați, nu se folosesc în totalitate în acest scop.

Conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, nivelul taxei, tarifului, comisionului pe care o plătesc persoanele fizice pentru contribuția de asigurări sociale de sănătate reținuta de angajator de la asigurații angajați (salariați) este de 5,5%. Cum de la data de 1 iulie 2013, prin hotărârea Guvernul României nr. 23 din 22 Ianuarie 2013 , salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră, rezultă că automat 44 lei/lună se duc la bugetul de stat pentru contribuția de asigurări sociale de sănătate.

Pentru a vedea căți bani se strâng de la cetățenii României pentru sănătate, am făcut un simplu calcul și am ajuns la suma de 396.044.000 lei/lună, aproximativ 87.990.222 €/lună. Suma pe care o plătim ca cetățeni, pentru asigurările sociale de sănătate este de aproximativ 4.752.528.000 lei/an, în timp ce bugetul Ministerului Sănătății este de 7.225.392.000 lei pentru anul 2013 . Am ajuns la acest rezultat înmulțind polulația ocupată a României din primul trimestru a anului 2013 (9,001 milioane persoane) cu cei 44 lei/lună (5,5% din salariul de bază minim brut pe țară ce reprezintă contribuția de asigurări sociale de sănătate reținuta de angajator de la asigurații angajați).

Din punctul meu de vedere sănătatea publică este un domeniu foarte important, dar nu beneficiază de atenție financiară suficientă. Am observat că în domeniul sănătății sunt diverse probleme. Nu mi se pare normal să cotizez lunar pentru contribuția de asigurări sociale de sănătate, iar în momentul în care am o urgență să fiu nevoită să mă duc la farmacie să imi cumpar tifon, deoarece spitalul la care am ajuns nu este dotat cu cele necesare desfășurării activității. Am observat uneori că nici pacineții în vârstă care ajung cu salvarea la spital nu sunt tratați corespunzător. Sunt aduși în pijamale, iarna, cand este foarte frig și lăsați pe holurile spitalelor, în curent, până când medicii de pe ambulanță completează actele necesare internării.

M-am gândit să analizez politica publică de sănătate din România, deoarece îmi doresc să aflu care sunt problemele din domeniul sănătății și cum aș putea să le diminuez, sau de ce nu, pe cât posibil să le elimin. Poate ca mulți se vor întreba cum o să fac acest lucru, dar consider că orice e posibil atât timp cât se dorește să se facă ceva. Am intervievat câțiva medici atât din sistemul public de sănătate cât și din sistemul privat, am observat ce se întâmplă în aceste doua sisteme de sănătate, m-am documentat și am elaborat o analiză SWOT, am formulat propuneri și recomandari și am ajuns la concluzia ca sistemul public de sănătate din România se poate îmbunătății radical fără costuri prea mari.

Definirea politicilor publice

Pentru a înțelege mai bine ceea ce sunt politicile publice am decis să încep cu prezentarea unor termeni de specialitate. Am considerat că sunt importante următoarele concepte: politică, politici publice și analiza politicilor publice.

Conceptul de politică publică a primit o serie întreagă de definiții, unele simpliste, precum „ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă” (Dye 1992) sau altele instrumentaliste precum „un curs al acțiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei probleme” (Anderson, 1994).

Traducând cuvânt cu cuvânt termenul de „public policy”, am ajunge la o confuzie cu politica, traducerea fiind politica publică. Pentru a îndepărta această posibilă confuzie, francezii au venit cu soluția de a scrie „politici”, politici publice în loc de politica publică. Această soluție a fost adoptata si în țara noastră. Conceptul de politici publice a pătruns în limbajul curent din România și studiile de specialitate la sfârșitul anilor ’90.

Conform Dicționarului de admnistrație publică, ediția a III-a, a lui Parlagi, termenul de politici publice provine din limba latină, (”politicus, a, um” = referitor la guvernare, conducere socială) și a cunoscut diferite definiții precum: 1. Ansamblul mijloacelor tactice folosite penru relațiile dintre guvern și politic. 2. Ansamblul de programe guvernamentale pentru realizarea unor obiective de interes general: eradicarea sărăciei, construcția de locuințe, îmbunătățirea protecției sociale etc. 3. Știința administrativă clasică susține că problemele sociale pe care trebuie să le rezolve autoritățile politico-administrative pot fi surmontate prin proceduri de gestiune naționale, adică prin politici publice adecvate birocratic la realitate (Thoening, 1989). Știința politică, consideră că politicile publice reflectă interese individuale, de grup sau de clasă, drept pentru care guvernanții trebuie să exercite controlul asupra funcționarilor care execută instrucțiunile

Jean- Claude Thoenig, susține că politicile publice se împart în două părți: prima – este reprezentată de partide, parlamente, responsabilii ministeriali – ce dezbate și stabileste prioritățile, alocă resursele și trasează direcțiile de dezvoltare, în timp ce cea de a doua – este reprezentată de adminstratori – și pune în aplicare, implementează politicile.

„O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situații specifice”(Miroiu, 2001)

Cele mai frecvente asocieri ale politicilor publice (Hogwood & Gunn, 1984) sunt următoarele:

Politicile publice ca denumiri ale unor domenii de activitate: ex., politici economice, sociale ale unui Guvern;

Politici ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite: ex., într-un document politic (al unui partid, Guvern), politica este accepțiunea respectivei entități asupra scopului (finalității) acțiunilor sale;

Politici ca propuneri specifice: ex., politica unui Guvern de a susține și promova sectorul întreprinderilor mici și mijlocii;

Politici ca decizii ale Guvernului: ex., politica Guvernului în domeniul privatizării sectorului energetic;

Politici ca autorizare oficială: tendința este aceea de a considera o politică drept implementată atunci când legile (legea) aferente sunt adoptate;

Politici ca programe: deseori, programele guvernamentale într-un anumit domeniu sunt asociate cu politicile guvernului în domeniul respectiv;

Politici ca produse: percepția asupra a ceea ce oferăGuvernul (ex., servicii), în comparație cu ceea ce a promis și/sau autorizat prin procesul de legiferare;

Politici ca rezultate: reducerea unei politici publice la rezultatele pe care acestea le produc are avantajul de a permite o evaluare a modului în care se reflecta scopul propus în rezultatele obținute;

Politicile ca teorii sau modele: toate politicile au la baza presupoziții cu privire la relațiile de tip cauză-efect sau corelațiile considerate ca fiind semnificative dintre anumite fenomene (sociale, politice, economice etc.), iar modul în care aceste presupoziții sunt transpuse în politici ține de anumite modele teoretice cunoscute;

Politicile ca procese: această asociere implică perspectiva temporală a unei politici, care urmărește schimbarea unui anumit sector/fenomen etc. într-un interval de timp (de regulă, anticipat).

1.3 Tipologia politicilor publice

În literatura de specialitate întâlnim o gamă largă de clasificări posibile ale politicilor publice. Cele mai frecvente tipologii utilizate sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale care o structurează precum este cea elaborată de Lowi (1964) și completată de Ripley și Franklin (1991) și care se bazează pe un parametru, și anume natura coerciției pe care o politică publică o induce între stat și destinatarii politicii respective.

Din punctul de vedere al coerciției, o politică publică poate fi calificată în două moduri (Profiroiu, 2006):

− Pe de o parte, această coerciție se exercită în mod direct sau constrângător asupra cetățeanului sau, din contră, în mod indirect sau lejer,spre exemplu atunci când un agent de poliție dă o mustrare sau un sfat automobilistului în culpă.

− Pe de altă parte, această coerciție îi afectează pe cei către care este îndreptată, modificându-le comportamentul acestora și limitându-le autonomia sau, din contră, se exercită printr-o presiune asupra mediului în care trăiesc aceștia; astfel putem reduce consumul gospodăriilor printr-o creștere a impozitului pe venit sau printr-o diminuare a cheltuielilor publice ale statului. Intersectarea acestor parametri ne permite să facem distincția între patru tipuri de politici publice.

Wilson a ordonat politicile publice în funcție de modul în care costurile și beneficiile sunt concentrate aupra unui interes particular, a unui număr mic de indivizi, ori au impact asupra unui număr mare de oameni sau interese.

Tabelul 1

Tipologia lui Wilson, în funcție de distribuția costurilor și beneficiilor

Sursa. Wilson James O., „Political Organizations”, Princeton University Press, Princeton, 1995.

În funcție de stilul adoptat de cei care fac politica (policy-makers), există mai multe tipuri de politici publice (Potucek & Loup, 2003):

politici proactive, ce încearcă să anticipeze eventualele amenințări, dar și să dezvolte oportunități care pot satisface interesele publice și, de asemenea, să reacționeze adecvat în avans pentru a anticipa posibilele dezvoltări;

politici reactive, ce reacționează atunci când intesesul public este amenințat.

În 1982, în funcție de stilul de politică, Richardson, identifică următoarele tipuri: politici în care autorii politicilor caută consensul; politici în care autorii reacționează la probleme; politicem distincția între patru tipuri de politici publice.

Wilson a ordonat politicile publice în funcție de modul în care costurile și beneficiile sunt concentrate aupra unui interes particular, a unui număr mic de indivizi, ori au impact asupra unui număr mare de oameni sau interese.

Tabelul 1

Tipologia lui Wilson, în funcție de distribuția costurilor și beneficiilor

Sursa. Wilson James O., „Political Organizations”, Princeton University Press, Princeton, 1995.

În funcție de stilul adoptat de cei care fac politica (policy-makers), există mai multe tipuri de politici publice (Potucek & Loup, 2003):

politici proactive, ce încearcă să anticipeze eventualele amenințări, dar și să dezvolte oportunități care pot satisface interesele publice și, de asemenea, să reacționeze adecvat în avans pentru a anticipa posibilele dezvoltări;

politici reactive, ce reacționează atunci când intesesul public este amenințat.

În 1982, în funcție de stilul de politică, Richardson, identifică următoarele tipuri: politici în care autorii politicilor caută consensul; politici în care autorii reacționează la probleme; politici în care autorii caută să impună decizii; politici în care autorii anticipează probleme.

În 1878, în funcție de instrumentele de gestiune administrativă, Mayntz, susține că politicile publice pot fi: norme de interdicție și rechiziție; autorizații pentru activități private; transferuri financiare; stimulente financiare (subvenții); furnizarea de bunuri și servicii.

În anul 2003, Popescu identifică politici publice în funcție de interdependențele ce apar între politicile publice promovate de guvern; în funcție de orizontul temporal; în funcție de aria de manifestare a nevoii care urmează a fi satisfăcută și în funcție de domeniul în care acștionează.

În funcție de interdependențele ce apar între politicile publice promovate de guvern, acestea pot fi: antagoniste (atunci când măsurile în cadrul unei politici afectează punerea în practică a altei politici) și complementare (aplicarea unei politici conduce la îmbunătățirea rezultatelor aplicării altei politici).

În funcție de orizontul temporal în care se manifestă, putem avea politici publice pe termen lung, mediu sau scurt.

În funcție de aria de manifestare a nevoii care urmează a fi satisfăcută, putem avea: politici locale (rurale sau urbane); politici regionale; politici naționale; politici europene; politici internaționale; politici globale.

În funcție de domeniul în care acștionează, putem avea politici referitoare la drepturile omului; politici de mediu; politici de securitate (internă sau externă); politici de migrație; politici de transport și telecomunicații; politici media; politici economice (fiscală, monetară, a cheltuielilor publice); politici agricole; politici de dezvoltare regională; politici de cercetare-dezvoltare; politici de ocupare; politici de locuințe; politici de securitate socială; politici educaționale; politici sanitare; politici ale familiei; politici de coeziune și incluziune socială; politici referitoare la grupurile și persoanele marginalizate.

O autoritate publică, centrală sau locală, înceracă să modifice mediul economic, social sau cultural al actorilor sociali, prin politicile publice. Din acestă definiție, dată de Popescu în anul 2006, rezultă o serie de elemente care dau consistență unei politici publice (Thoenig, 1992). Aceste elemente sunt următoarele:

politica publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanță unei politici publice;

politica publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puțin autoritară și în care coerciția este mereu prezidată;

politica publică se înscrie într-un cadru general de acțiune, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică și simple măsuri izolate;

politica publică are un public, adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de către politica publică în cauză;

politica publică are obiective și scopuri, stabilite în funcție de norme și valori.

William N. Dunn, vorbește despre opt etape ale procesului de elaborare a politicilor publice și anume: stabilirea agendei; formularea politicilor; adoptarea politicilor; implementarea politicilor; evaluarea politicilor; adaptarea politicilor; continuarea (succesiunea) politicilor și încheierea politicilor.

Tabelul 2

Etapele procesului de elaborare a politicilor publice

Sursa. Dunn William N., „Analiza politicilor publice. O introducere”, Traducere de Drăgușin Nicolae, Ed. Polirom, Iași, 2010, p.58

După Popescu, procesul de realizare a unei politici publice cuprinde șase etape, iar acestea sunt:

identificarea problemei; o persoană sau un grup reușește să atragă atenția asupra unei probleme ce poate fi soluționată prin intervenția puterii publice;

punerea pe agenda politică; problema identificată este luată serios în considerare de către oficiali (putere publică și politică). Este locul să menționăm că nu toate problemele identificate ajung pe agenda politică;

formularea cadrului de politică publică; o autoritate dezvoltă un program care urmărește rezolvarea problemei;

adoptarea politicii publice; suma eforturilor pentru ca un anume program să fie adoptat ca program guvernamental. Negocierile între entitățile implicate, dictate de anumite interese, pot schimba viziunea inițială asupra unei politici publice;

implementarea politicii publice; realizarea efectivă a unei politici publice. Este un stadiu critic în care rolul administrației este decisiv;

evaluarea politicii publice; determinarea eficienței politicii publice. Se analizează modul în care diversele activități au condus la îndeplinirea scopurilor inițiale.

Odată cu trecerea timpului, politicile publice au cunoscut diferite definiții, clasificări și etape. Cele mai importante etape sunt în număr de trei și anume: elaborarea, implementarea, evaluarea politicilor publice. Chiar dacă autorii străini și cei naționali au găsit mai mult de trei etape în ceea ce privește elaborarea politicilor publice, etapele menționate de aceștia au la bază cele trei etape menționate mai sus și anume elaborarea politicilor publice, implementarea politicilor publice și evaluarea politicilor publice.

Capitolul II.Priorități și reforme în politica de sănătate la nivel European

În cadrul Conferinței „Public Health Care”, de la Alma Ata din anul 1978, sănătatea este definită ca „o stare completă de bine, în plan psihic, mental și social, nu doar absența bolii sau a infirmității."

Organizația Mondială a Sănătății consideră sănătatea ca fiind un „drept fundamental al oricărei ființe umane”. Definiția curentă din Encyclopedia of Global Health identifică sănătatea publică drep „știința de a proteja și a îmbunătății sănătatea comunității prin educație, prin promovarea unor stiluri de viață sănătoase și productive, prin îndeplinirea intereselor societății în eforturile de asigurare a condițiilor în care oamenii pot fi sănătoși.”

Organismele europene cu rol în dezvoltarea și promovarea sănătății publice sunt următoarele: Direcția Generală Sănătate și Consumatori (DGSANCO); Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA); Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA); Agenția pentru sănătate și Consumatori; Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor și Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT).

Planurile de acțiune și recomandările Uniunii Europene cuprind: prevenirea fumatului; strategia privind combaterea alcoolismului; lupta împotriva bioterorismului; planul de acțiune privind combaterea HIV; documentul consultativ privind sănătatea mintală în Europa; planul de acțiune pentru urgențe și planul specific în cazul pandemiei de gripă; planul de acțiune privind rezistența la antiseptice și recomandare privind expunerea la radiații electromagnetice.

2.1.Politicile Uniunii Europene în domeniul sănătății

Strategia UE „Împreună pentru sănătate” vine în sprijinul Strategiei Europa 2020.

Strategia Europa 2020 își propune să transforme UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, care să promoveze creșterea pentru toți. Pentru ca acest lucru să fie posibil, o condiție esențială este ca cetățenii să aibă o stare bună de sănătate.

Investițiile în sănătate

Pe lângă faptul că reprezintă o valoare în sine, sănătatea este o condiție necesară pentru prosperitate. Utilizarea eficientă a resurselor în domeniul sănătății poate promova creșterea.

Europa are nevoie de investiții inteligente în domeniul sănătății:

bugetele sistemelor de sănătate nu trebuie neapărat să fie mai mari, ci să fie cheltuite mai inteligent;

este nevoie de investiții în sănătate, în special prin intermediul programelor de promovare a sănătății;

sunt necesare investiții în asigurările de sănătate pentru a reduce inegalitățile și excluziunea socială.

Împreună pentru sănătate, este strategie a UE adoptată în anul 2007:

răspunde la provocările cu care se confruntă statele membre, consolidând cooperarea și coordonarea la nivelul UE;

vine în completarea politicilor naționale în domeniul sănătății, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privin funcționarea UE.

O evaluare realizată de Comisia Europeană în 2011 arată că strategia acționează ca document de referință pentru măsuri întreprinse la nivel național și european și confirmă că principiile și obiectivele identificate în 2007 vor rămâne valabile și în următorii zece ani, în contextul Strategiei Europa 2020.

2.2. Principiile Strategiei Uniunii Europene în domeniul sănătății

Strategia UE în domeniul sănătății are la bază 4 principii esențiale:

valori comune în domeniul sănătății

sănătatea este bunul cel mai de preț

sănătatea în toate politicile

consolidarea rolului UE în domeniul sănătății la nivel mondial.

O strategie bazată pe valori comune

Declatația UE privind valorile comune în domeniul sănătății, din anul 2006, identifică următoarele valori:

universalitatea

accesul la îngrijiri de bună calitate

echitate și solidaritate la nivelul sistemelor sanitare din UE.

Concret, strategia UE privind sănătatea are în vedere:

o mai mare participare a cetățenilor – pacienții sunt plasați în centrul sistemului și încurajați să se implice în gestionarea propriilor nevoi în materie de asistență medicală

elaborarea de politici plecând de la elemente concrete – politicile în domeniul sănătății trebuie să fie susținute de dovezi științifice solide și de date fiabile

reducerea inegalităților din domeniul sănătății la nivelul statelor membre – eliminarea diferențelor care împiedică dezvoltarea socială și economică a UE.

Sănătatea este bunul cel mai de preț

Asistența medicală europeană este un sector economic în expansiune, datorită:

nivelului ridicat de inovare;

forței de muncă cu înaltă calificare;

industriei farmaceutice și a aparaturii medicale;

Investițiile în sănătate pot contribui la atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020 în materie de educație, ocupare a forței de muncă, incluziune socială. cercetare și dezvoltare, precum și la reducerea impactului negativ pe care o stare proastă de sănătate îl are asupra economiei.

Sănătatea în toate politicile

Sănătatea este influențată în mare parte de factori care depășesc domeniul de competență al specialiștilor din sectorul sănătății. O politică eficientă privind sănătatea necesită o abordare complexă și o  coordonare la nivelul domeniilor de acțiune relevante, precum:

politica socială și regională;

impozitarea;

mediul;

transportul;

tehnologiile informației și comunicațiilor (TIC);

energia;

agricultura;

educația și cercetarea;

Factorii de decizie trebuie să evalueze impactul inițiativelor lor asupra sănătății și sistemelor sanitare, analizând avantajele și dezavantajele diverselor opțiuni posibile.

Consolidarea rolului UE în domeniul sănătății la nivel mondial

Într-o lume interconectată, problemele sanitare existente la nivel mondial au repercusiuni asupra politicilor interne ale UE și viceversa, așa încât politica în domeniul sănătății necesită o abordare globală care să permită soluționarea celor mai importante probleme în materie de sănătate. UE face eforturi pentru a consolida dialogul cu țările terțe și organizațiile internaționale și pentru a garanta o abordare coerentă menită să promoveze în lumea întreagă principiile sanitare, standardele și legislația UE în domeniu.

2.3. Obiectivele Uniunii Europene în domeniul sănătății

Conform Comisiei Europene, Strategia UE în domeniul sănătății are 3 obiective principale:

ameliorarea sănătății într-o Europă afectată de îmbătrânirea populației;

protejarea cetățenilor împotriva amenințărilor la adresa sănătății;

promovarea unor sisteme de sănătate dinamice și a noilor tehnologii.

Promovarea unei stări bune de sănătate într-o Europă care îmbătrânește

Strategia UE în domeniul sănătății stabilește măsuri menite să prevină apariția bolilor și să acționeze asupra factorilor determinanți pentru sănătate asociați stilului de viață, cum ar fi condițiile de muncă, alimentația și activitatea fizică.

Promovarea sănătății este deosebit de importantă în contextul îmbătrânirii populației, fenomen care derivă din creșterea speranței de viață și reducerea natalității. Previziunile arată că, până în 2060, procentul persoanele în vârstă de peste 65 de ani va crește în Europa de la 17% (în 2010) la 30%.

Protejarea cetățenilor împotriva amenințărilor la adresa sănătății

În ultimii ani, UE s-a confruntat cu mai multe crize cauzate de amenințări transfrontaliere grave la adresa sănătății. Situațiile de acest tip necesită o reacție rapidă și coordonată. De aceea, UE a creat o rețea extinsă pentru a reacționa eficient în fața unor astfel de crize.

Măsurile de prevenire luate în domenii precum rezistența antimicrobiană și infecțiile asociate îngrijirilor de sănătate trebuie adaptate constant.

Promovarea unor sisteme de sănătate dinamice și a noilor tehnologii

Sistemele de sănătate din UE sunt supuse unor presiuni din ce în ce mai mari exercitate de noile provocări de natură epidemiologică și economică. Printre acestea se numără prevalența bolilor cronice și sustenabilitatea financiară a sistemelor de sănătate.

Noile tehnologii pot contribui la creșterea eficienței și fiabilității sistemelor sanitare, îmbunătățind, în același timp, accesul la servicii medicale sigure și de înaltă calitate. De exemplu, sistemul e-Sănătate poate oferi servicii medicale în zone rurale, în special acolo unde nu există suficient personal calificat.

2.4. Implementarea Strategiei Uniunii Europene în domeniul sănătății

Strategia UE în domeniul sănătății este implementată prin:

Legislație

UE poate adopta acte legislative în domeniul sănătății în baza Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene: articolul 168(protejarea sănătății publice), articolul 114 (apropierea legislațiilor) și articolul 153 (politica socială). Printre domeniile care fac obiectul legislației europene se numără:

drepturile pacienților în materie de asistență medicală transfrontalieră;

produse farmaceutice  și aparatură medicală (de exemplu, în materie defarmacovigilență, medicamente falsificate, teste clinice);

organe, sânge, țesuturi și celule;

amenințări transfrontaliere grave la adresa sănătății;

tutun.

Consiliul European le adresează statelor membre recomandări  în materie de sănătate publică.

Instrumente financiare disponibile pentru cofinanțarea unor acțiuni concrete

Programul de sănătate poate contribui la finanțarea unor proiecte privind promovarea sănătății, securitatea sanitară și informațiile cu privire la sănătate.

Programul de cercetare poate susține proiecte în domenii precum biotehnologia și tehnologiile medicale.

Politica de coeziune a UE poate sprijini investițiile în domeniul sănătății în țările și regiunile din UE.

Cooperare la nivelul UE

Instituțiile UE, țările membre, autoritățile regionale și locale și alte părți interesate pot contribui la implementarea strategiei în domeniul sănătății.

Aspectele sanitare strategice sunt discutate de reprezentanții autorităților naționale și ai Comisiei Europene în cadrul grupului de lucru la nivel înalt al Consiliului în domeniul sănătății.

Forumul European de Politici de Sănătate reunește organizații active în domeniul sănătății publice și al asistenței medicale.

Comisia Europeană conduce comitete și grupuri de experți  pe diverse probleme, cum ar fi:

alimentația și activitatea fizică;

Acțiunile împotriva cancerului; 

securitatea sanitară; 

siguranța pacienților și calitatea îngrijirilor medicale;  

informațiile privind sănătatea.

2.5.Evaluarea privind implementarea politicilor UE în domeniul sănătății

Evaluarea intermediară a strategiei UE în domeniul sănătății pentru perioada 2008- 2013 (care acoperă intervalul 2008 – începutul lui 2011) a arătat că:

strategia oferă o prezentare coerentă și amplă a principalelor aspecte legate de sănătate;

țările membre pot obține rezultate mai bune dacă lucrează coordonat la nivelul UE în anumite domenii;

strategia reprezintă un cadru de orientare și referință pentru acțiunile întreprinse la nivelul UE.

Implementarea politicilor UE în domeniul sănătății – indicatori

Deși există mecanisme adecvate de monitorizare a inițiativelor legislative (în special a regulamentelor și directivelor), Comisia nu are acces direct la informații privind transpunerea în măsuri concrete a inițiativelor fără caracter legislativ.

Existența unui set de indicatori comuni care să permită monitorizarea adoptării inițiativelor în domeniul sanitar ar îmbunătăți coerența acțiunilor U.E.. Un studiu, din 2012, privind punerea în aplicare a politicilor sanitare ale U.E. la nivel național, regional și local, evaluarea utilității indicatorilor existenți, identifică astfel de indicatori. Acest studiu se poate vizualiza pe pagina Comisiei Europene.

În perioada 2007-2013 U.E. a alocat mai mult de 50 de mil de euro anual pentru programe în domeniul sănătății publice. U.E. Joacă un rol important, susținând guvernele naționale în eforturile lor de a menține populația activă și sănătoasă pe întreg parcursul vieții.

Capitolul III. Analiza politicii de sănătate a României

3.1. Obiectivele și metodologia cercetării

Am analizat politica publică de sănătate din România prin mai multe metode de cercetare calitativă și tehici de investigație a datelor, printre care studierea documentelor, observația directă și prin realizarea unui interviu adresat medicilor.

Studierea unor documente precum: izvoarele oficiale – rapoarte, procese verbale, diferite publicații; documentele de lucru și procesele verbale ale dezbaterilor – din cadrul ședințelor de lucru parlamanetare: propuneri de legi, rapoartele comisiilor de specialitate; rapoarte întocmite de către funcționari – rapoarte anuale publice de activitate; surse neoficiale – presă, general, specializată, zilnică, periodică.

Observația directă „este un mijloc esențial pentru a analiza din punct de vedere cantitativ și calitativ activitatea din domeniul administrativ” (Profiroiu A., 2007). De aproximativ doi ani, lucrez în sistemul privat de sănătate, dar ca cetățean am intrat de nenumărate ori, în contact și cu sistemul public de sănătate. Am observat că este o diferență ca de la cer la pămănt între cele doua sisteme de sănătate din România. De exemplu, în urmă cu câteva luni, am ajuns la unul dintre spitalele publice din București și am rămas uimită de modul în care sunt tratați pacienții. O persoană în vârstă, ajunsese cu ambulanța în spital, deși era iarnă și îmbrăcată sumar, a fost lăsată pe holul spitaluilui, să aștepte în current, pană cănd medicul de pe ambulantă, completa documentele necesare internării.

Am decis să elaborez un interviu, adresat medicilor din Romania. În luna martie 2013, am intervievat 9 medici atât din sistemul public de sănătate dar și din sistemul privat de sănătate. Medicii au fost receptivi, mi-au raspuns la întrebari și chiar au fost surprinși în mod placut de faptul că un student din cadrul Academiei de Studii Economice din București, de la Facultatea de Admnistrație și Management Public dorește să îi intervieveze. Interviurile s-au realizat atât la locul de muncă al medicilor dar și la domiciliul acestora. O parte din medicii intervievați i-am cunoscut la locul de muncă, o altă parte îmi sunt vecini, sau lucrează în apropierea domiciliului meu.

Interviul elaborat este unul structurat, cu întrebări clare și concise, în număr de douăsprezece (vezi ANEXA 1), pe care le-am elaborat plecând de la aspectele pe care doresc să le analizez în prezenta lucrare de licență. Am decis să intervievez medicii din sistemul de sănătate și nu cetățenii deoarece consider că medicii știu cel mai bine care este starea sistemului de sănătate din România. Medicii cunosc cel mi bine bolile, dacă acestea pot fi sau nu tratate, dacă este nevoie de o anumită aparatură, dacă legislația din România permite tratarea tuturor pacineților etc.

3.2. Prezentarea Ministerului Sănătății Publice și a sistemului sanitar din România

Cadrul instituțional al sistemului de sănătate din Romănia

Ministerul Sănătății (M.S.) – aplică strategia și politica Guvernului în domeniul asigurării sănătății populației și răspunde de realizarea reformei în sectorul sanitar. Ministerul Sănățății organizează și coordonează activitățile pentru asigurarea sănătății populației, acționează pentru prevenirea îmbolnăvirilor (conform articolului 34 din Legea nr.145/1997). (www.ms.ro)

Direcțiile de Sănătate publică (D.S.P.). Ministerul Sănătății deține în teritoriu, la nivelul fiecărui județ, servicii publice cu personalitate juridică, ce poartă denumirea de direcții de sănătate publică. Direcțiile de sănătate publică sunt unități administrative ale Ministerului Sănătății la nivel județean afate sub autoritatea prefectului. Acestea pun în aplicare politica și programele naționale de sănătate publică pe plan local, elaborează și implementează acțiuni locale de sănătate. Activitățiile direcțiilor de sănătate publică sunt următoarele: evaluază starea de sănătate a populației din teritoriul arondat; identifică principalele probleme de sănătate publică și alocă fonduri și resurse umane pentru rezolvarea lor; implementează programele de sănătate; coordonează activitatea unităților sanitare din teritoriu; asigură cu personal de specialitate toate structurile sistemului sanitar județean.(www.dspiasi.ro)

Colegiul Medicilor (C.M.) – are responsabilități în domeniul sectorului îngrijirilor de sănătate, inclusiv al sistemului de asigurări de sănătate. Colegiul Medicilor are organizații atât la nivel național, cât și la nivel local, stabilind normele pentru profesiunea de medic. Colegiul Medicilor are responsabilități importante legate de pregătirea și acreditarea medicilor. Pentru a avea drept de liberă practică, toți medicii trebuie să fie înregistrați la Colegiul Medicilor Județean și să plătească o anumită cotizație. De asemenea, organizarea noilor cabinete medicale trebuie să fie aprobată la nivel local de către Colegiul Medicilor în conformitate cu un set de criterii elaborate la nivel național de către Colegiul Medicilor. Atribuțiilor Colegiului Medicilor se referă și la judecarea practicilor de malpraxis medical și la problemele de etică medicală. (www.cmr.ro)

Casa Națională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.) – este o instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, avănd ca principal obiect de activitate asigurarea fubcționării unitare și coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din Romănia. C.N.A.S. a fost înființată la data de 1 ianuarie 1999 în baza Legii asigurărilor de sănătate, numărul 145/1997. Principalele funcții ale C.N.A.S. sunt colectarea și administrarea fondurilor, precum și cumpărarea serviciilor medicale necesare asiguraților. C.N.A.S. elaborează norme privind modul de încasare a contribuțiilor la Fondul Național de Asigurări de Sănătate. Începând din 1 decembrie 2008 cota de contribuție pentru angajați este de 5,5%, iar cota de contribuție pentru angajatori este de 5,2%. (www.cnas.ro)

Casa Județeană de Asigurări de Sănătate (C.J.A.S.) – În teritoriu C.N.A.S. acționează prin intermediul Caselor Județene de Asigurări de Sănătate care au drep scop colectarea contribuțiilor la asigurările de sănătate de la angajații și de la angajatorii cae lucrează în județul respectiv. (www.hih.ro)

Aletele: Consiile Locale, Ministerul Finanțelor, Ministerul Internelor și Ministerul Transporturilor.

Conform legislației Ministerul Sănătății este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului României și reprezintă autoritatea centrală în domeniul asistenței de sănătate publică.”

Misiunea Ministerului Sănătății

Ministerul Sănătății elaborează în acord cu Programul de guvernare, politici, strategii, și programe de acțiune în domeniul sănătății populației, coordonează și controlează implementarea acestora la nivel național, regional și local și răspunde de realizarea procesului de reforme în domeniul sanitar. Totodată, Ministerul Sănătății organizează, coordonează, îndrumă activitățile pentru asigurarea sănătății populației și acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează sănătății. (Raportul de activitate pentru anul 2012, Ministerul Sănătății)

Pentru anul 2012, conform Raportului anual, Ministerul Sănătății a avut cinci obiective prioritare și doisprezece obiective gene

OBIECTIVELE PRIORITARE sunt următoarele:

Creșterea accesului la serviciile de sănătate;

Creșterea calității vieții prin îmbunătățirea calității și siguranței actului medical;

Apropierea de indicatorii de sănătate și demografici ai țărilor membre ale Uniunii Europene, concomitent cu scăderea patologiei specific țărilor subdezvoltate;

Eficientizarea economică a sistemului de sănătate;

Managementul și organizarea sistemului de sănătate.

OBIECTIVELE GENERALE sunt următoarele:

realizarea unui sistem de sănătate modern și peformant, adaptat nevoilor populației și compatibil cu cel din statele membre ale Uniunii Europene;

reorganizarea sistemului de sănătate, cu descentralizare organizațională și decizională;

îmbunătățirea permanentă a stării de sănătate a populației și accesul echitabil la servicii de sănătate pentru toate categoriile de populație, inclusiv pentru cea din mediul rural;

dezvoltarea sistemului calității actului medical și a siguranței pacinetului;

dezvoltarea unui sistem de alocare a resurselor de sănătate bazat pe criteriul de transparență, calitate și evidențe medicale;

diversificarea și utilizarea de noi metode de finanțare a serviciilor spitalicești care să aibă ca bază performanța și calitatea serviciilor oferite pacienților;

dezvoltarea asigurărilor private de sănătate;

definirea unor noi reguli de compensare și de stabilire a prețului la medicamente pentru asigurarea utilizării în condiții de cost/eficiență a resurselor publice;

dezvoltarea unor politici sectoriale coerente de formare, dezvoltare și alocare a resurselor umane în sectorul sanitar;

dezvoltarea sistemului de sănătate public la nivel național, regional și local în vederea eficientizării supravegherii și controlului bolilor transmisibile, netransmisibile și impactul factorilor de mediu asupra sănătății;

elaborarea de strategii și participarea la educația pentru sănătate a populației în scopul adoptării unui stil de viață sănătos în vederea prevenirii îmbolnăvirilor și al îmbunătățirii indicatorilor demografici, creșterii calității vieții și reducerii nevoilor de îngrijiri medicale;

perfecționarea managementului sistemului informatic al sistemului de sănătate.

Pentru realizarea obiectivelor și pentru îndeplinirea atribuțiilor sale generale și specifice, privind conceperea și punerea în aplicare de acțiuni intesectoriale și de parteneriate public-privat și central-local, Ministerul Sănătății colaborează cu autoritățile administrației publice central și locale, cu institușii publice de specialitate, cu structurile societății civile și ale mediului de afaceri, din țară și din străinătate.

Conform hotărâri HG nr. 641 din 27 iunie 2012, art. 2, găsim atribuțiile Ministerului Sănătății. Acesta îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) elaborează politici, strategii și programe de acțiune în domeniul sănătății populației, în acord cu Programul de guvernare, coordonează și controlează implementarea politicilor, strategiilor și programelor din domeniul sănătății populației, la nivel național, regional și local;

b) monitorizează starea de sănătate a populației și, ia măsuri pentru îmbunătățirea acesteia;

c) informează Guvernul referitor la indicatorii de sănătate, tendințele de evoluție și despre măsurile necesare pentru îmbunătățirea acestora;

d) reglementează modul de organizare și funcționare a sistemului de sănătate;

e) monitorizează, controlează și evaluează activitatea instituțiilor sanitare și ia măsuri pentru îmbunătățirea calității asistenței medicale acordate populației;

f) asigură, în colaborare cu instituțiile administrației publice centrale și locale, resursele umane, materiale și financiare necesare funcționării sistemului public de sănătate;

g) colaborează cu reprezentanții autorităților administrației publice centrale și locale, cu cei ai societății civile și cu mass-media pentru educarea populației pentru sănătate și pentru adoptarea unui stil de viață sănătos;

h) participă la limitarea efectelor generate de dezastre, calamități și epidemii potrivitdomeniului său de competență;

i) reprezintă Guvernul României în relațiile cu Organizația Mondială a Sănătății și cu alte organisme internaționale;

j) aprobă programele naționale de sănătate, în scopul realizării obiectivelor politicii de sănătate publică;

k) coordonează prin structuri specializate aplicarea programele internaționale de asistență financiară pentru susținerea reformei în sănătate și pentru creșterea calității asistenței medicale.

Structura organizatorică a Ministerului Sănătății

Ministerul Sănătății este organizat și funcționează în baza Hotărârii Guvernului României nr.144/2010, cu modificarile și completările ulterioare și are un numar maxim de 258 de posturi, la care se adaugă posturile demnitarilor și posturile aferente cabinetului ministrului.

În anul 2012, Ministerul Sănătății a suferit o serie de modificări ale structurilor interne, fără ca aceste modificări sa influențeze în vreun fel activitatea instituției. Astfel, conform ultimei modificări a HG 144/2010, cu modificările ulterioare, aferent anului 2012 – HG nr.641 din 27 iunie 2012 – ministerul are următoarea structură organizatorică (vezi ANEXA 5): a)Ministrul sănătății; b)Secretarii de stat și subsecretarul de stat; c)Secretarul general; d)Secretarul general adjunct; e)Cabinetul ministrului; f)Colegiul Ministerului Sănătății; g)Direcția generală resurse umane și certificare; h)Direcșia generală economică; i)Direcția farmaceutică și dispozitive medicale; j)Direcția organizare și politici salariale; k)Direcția juridică și contencios; l)Direcția asistență medicală și politici publice; m)Direcția sănătate publică și control în sănătate publică; n)Corpul de control; o)Direcția audit public intern; p)Serviciul avizare interministerială și pregătire ședințe de Guvern; q)Serviciul programe de sănătate; r)Serviciul de presă și relații publice; s)Seviciul de achiziții publice; t)Unitatea de implementare și coordonare programe; u)Unitatea de evaluare a tehnologiilor medicale; v)Centrul operativ pentru situații de urgență; w)Compartiment medicină de urgență; x)Compartiment colaborare cu NATO; y)Compartiment protecție infrastructuri critice; z)Compartiment de afaceri europene și relații internaționale; aa)Compartiment documente clasificate; bb)Compartiment informatic; cc)Compartiment integrare.

La nivelul fiecărei structuri, conducerea este asigurată de către un director general/director/șef serviciu/șef birou/coordonator care reprezintă instituția atât în relațiile intrainstituționale, cît și în relațiile interinstituționale și cu terții. Structurile pot fi organizate pe servicii, birouri și compartimente.

În toate direcțiile generale, direcții și celelalte stucturi din minister există relații de colaborare și informare, în toate problemele care privesc activitatea acestuia. Prin secretarul general al Ministerului Sănătății se realizează coordonarea activitătilor acestuia. Ministrul Sănătății, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, poate constitui comisii consultative după cum urmează: comisiile de specialitate, Comitetul național de vaccinologie. Prin ordin al ministrului sănătații, se stabilesc, competența, atribuțiile, modul de organizare și funcționare a comisilor consultative.

Pentru elaborarea unor proiecte specifice sau pentru realizarea obiectivelor ministerului, ministrul sănătății, prin ordin, poate numi consilieri onorifici pentru anumite domenii și poate constitui, pe perioade nedeterminate, consilii de sxperți sau colective de lucru formate din specialiști.

În subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătății, funcționează: direcțiile de sănătate publică, Institutul Național de Sănătate Publică București, institute naționale și regionale, institute, centre de sănătate sanatorii, institute de medicină legală, Academia de Științe Medicale București, Agenția Națională de Transplant, Oficiul Central de Stocare pentru Situații Speciale București, Registrul Național al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale București, Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar București, Oficiul Tehnic de Dispozitive Medicale Certificare și alte unități. (Raportul de activitate pentru anul 2012, Guvernul României, Ministerul Sănătății).

Cadrul legislativ al politicii sănătății publice din Romania

Cadrul legislativ al politicii sănătății publice din România este reprezentat de următoarele acte normative:

   Legi:

Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare;

Legea nr. 266 din 7 noiembrie 2008 *** Republicată – Legea farmaciei;

Legea nr. 118 din 2 mai 2007 privind organizarea și funcționarea activităților și practicilor de medicină complementară/alternativă;

Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Legea nr. 339 din 29 noiembrie 2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope;

Legea nr. 282 din 5 octombrie 2005 privind organizarea activității de transfuzie sanguină, donarea de sânge și componente sanguine de origine umană, precum și asigurarea calității și securității sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice;

Legea nr. 263 din 16 iunie 2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență;

Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003 Legea drepturilor pacientului;

Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice;

Ordonanțe de urgență/ordonanțe ale Guvernului

Ordonanță de Urgență nr. 71 din 20 noiembrie 2012 privind desemnarea Ministerului Sănătății ca unitate de achiziții publice centralizată

  Ordonanța de Urgență nr. 77 din 21 septembrie 2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății;

Ordonanță de Urgență nr. 32 din 23 martie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul sănătății;

Ordonanță de Urgență nr. 48 din 2 iunie 2010 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul sănătății în vederea descentralizării;

Ordonanță de Urgență nr. 162 din 12 noiembrie 2008 privind transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății Publice către autoritățile administrației publice locale;

Ordonanță de Urgență nr. 68 din 28 mai 2008 privind vânzarea spațiilor propietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical;

Ordonanța nr. 53 din 30 ianuarie 2000 privind obligativitatea raportării bolilor și a efectuării vaccinărilor;

Ordonanța nr. 124 din 29 august 1998 *** Republicată privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale.   

Hotărâri ale Guvernului:

Hotărârea Guvernului nr. 124 din 27 martie 2013 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2013 și 2014;

Hotărârea Guvernului nr. 1148 din 18 septembrie 2008 *** Republicată privind componența, atribuțiile și modul de organizare și funcționare ale Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor;

Hotărârea Guvernului nr. 117 din 27 martie 2013 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013 – 2014;

Hotărârea Guvernului nr. 346 din 31 martie 2011 privind desființarea unor unități sanitare publice cu paturi din subordinea autorităților administrației publice locale;

Hotărârea Guvernului nr. 345 din 31 martie 2011 privind aprobarea pentru anul 2011 a Raportului comisiei de selecție a unităților sanitare cu paturi care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate, precum și a listei acestor unități sanitare;

Hotărârea Guvernului nr. 303 din 23 martie 2011 pentru aprobarea Strategiei naționale de raționalizare a spitalelor;

Hotărârea Guvernului nr. 212 din 9 martie 2011 pentru aprobarea Programului de interes național "Dezvoltarea rețelei naționale de cămine pentru persoanele vârstnice ";

Hotărârea Guvernului nr. 151 din 23 februarie 2011 privind aprobarea Planului național de paturi pentru perioada 2011 – 2013;

Hotărârea Guvernului nr. 1389 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 – 2012;

Hotărârea Guvernului nr. 1388 din 28 decembrie 2010 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2011 și 2012;

Hotărârea Guvernului nr. 529 din 2 iunie 2010 pentru aprobarea menținerii managementului asistenței medicale la autoritățile administrației publice locale care au desfășurat faze-pilot, precum și a Listei unităților sanitare publice cu paturi pentru care se menține managementul asistenței medicale la autoritățile administrației publice locale și la Primăria Municipiului București și a Listei unităților sanitare publice cu paturi pentru care se transferă managementul asistenței medicale către autoritățile administrației publice locale și către Primăria Municipiului București;

Hotărârea Guvernului nr. 262 din 31 martie 2012 pentru aprobarea Contractului-adru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010

Hotărârea Guvernului nr. 261 din 31 martie 2010 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anul 2010;

Hotărârea Guvernului nr. 144 din 23 februarie 2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății;

Hotărârea Guvernului nr. 760 din 1 iulie 2009 privind înființarea Registrului Național al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice și pentru aprobarea înființării unei activități finanțate integral din venituri proprii ;

Hotărârea Guvernului nr.1567 din 25 noiembrie 2008 privind aprobarea Listei unităților sanitare publice cu paturi pentru care se transferă managementul asistenței medicale către autoritățile administrației publice locale și către Primăria Municipiului București, precum și a criteriilor care stau la baza acestui transfer;

Hotărârea Guvernului nr. 1148 din 18 septembrie 2008 privind componența, atribuțiile și modul de organizare și funcționare ale Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor;

Hotărârea Guvernului nr. 720 din 9 iulie 2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate;

Hotărârea Guvernului nr. 1915 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope;

Hotărârea Guvernului nr. 1364 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea drepturilor și obligațiilor donatorilor de sânge;

Hotărârea Guvernului nr. 884 din 3 iunie 2004 privind concesionarea unor spați cu destinația de cabnete medicale.

Ordine ale Ministrului Sănătății:

Ordinul nr. 1384 din 4 noiembrie 2010 privind aprobarea modelului-cadru al contractului de management și a listei indicatorilor de performanță a activității managerului spitalului public;

Ordinul nr. 423/191 din 29 martie 2013 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2013 a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013 – 2014*);

Ordinul nr. 422 din 29 martie 2013 privind aprobarea Normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate publică pentru anii 2013 și 2014;

Ordinul nr. 1723/950 din 20 decembrie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2012 a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 – 2012, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.389/2010;

Ordinul nr. 1199 din 26 iulie 2011 privind introducerea și utilizarea clasificării RO DRG v.1;

Ordinul nr. 1144 din 7 iulie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de organizare și funcționare a centrelor de sănătate multifuncționale;

Ordinul nr. 75 din 30 ianuarie 2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al prețurilor la medicamentele de uz uman;

Ordinul nr. 323 din 18 aprilie 2011 privind aprobarea metodologiei și a criteriilor minime obligatorii pentru clasificarea spitalelor în funcție de competență;

Ordinul nr. 257 din 28 martie 2011 pentru aprobarea prețurilor la medicamentele de uz uman cuprinse în Catalogul național al prețurilor medicamentelor de uz uman autorizate de punere pe piață în România;

Ordinul nr. 208 din 18 martie 2011 privind aprobarea detalierii pe județe a numărului total de paturi din unitățile sanitare publice și private pentru care casele de asigurări de sănătate pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale spitalicești;

Ordinul nr. 1591/1110 din 30 decembrie 2010 pentru aprobarea Normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate pentru anii 2011 și 2012;

Ordinul nr. 1384 din 4 noiembrie 2010 privind aprobarea modelului-cadru al contractului de management și a listei indicatorilor de performanță a activității managerului spitalului public;

Ordinul nr. 1078 din 27 iulie 2010 privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare și a structurii organizatorice ale direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București;

Ordinul nr. 265/408 din 1 aprilie 2010 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010;

Ordinul nr. 264/407 din 1 aprilie 2010 pentru aprobarea Normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate în anul 2010;

Ordinul nr. 75 din 3 februarie 2010 pentru aprobarea Regulilor de bună practică farmaceutică;

Ordinul nr. 52/55 din 25 ianuarie 2010 privind transportul pacienților care nu se află în stare critică efectuat de către serviciile publice de ambulanță;

Ordinul nr. 44/53 din 20 ianuarie 2010 privind aprobarea unor măsuri de eficientizare a activității la nivelul asistenței medicale ambulatorii în vederea creșterii calității actului medical în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;

Ordinul nr. 12/2010 privind stabilirea modului de acordare a audiențelor în cadrul Ministerului Sănătății;

Ordinul nr. 1030 din 20 august 2009 privind aprobarea procedurilor de reglementare sanitară pentru proiectele de amplasare, amenajare, construire și pentru funcționarea obiectivelor ce desfășoară activități cu risc pentru starea de sănătate a populației;

Ordinul nr. 962 din 29 iulie 2009 pentru aprobarea Normelor privind înființarea, organizarea și funcționarea farmaciilor și drogheriilor;

Ordinul nr. 326 din 16 martie 2009 privind înființarea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătății și a Comisiei naționale de transparență;

Ordinul nr. 2021/691 din 12 decembrie 2008 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare ale titlului IV "Sistemul național de asistență medicală de urgență și de prim ajutor calificat" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Ordinul nr. 1836/23.10.2007 pentru stabilirea atribuțiilor managerului interimar al spitalului public;

Ordinul nr. 365/1 din 22 februarie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind asigurările voluntare de sănătate;

Ordinul nr. 482 din 14 martie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV "Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Ordinul nr. 320 din 15 februarie 2007 privind aprobarea conținutului Contractului de administrare a secției/laboratorului sau serviciului medical din cadrul spitalului public;

Ordinul nr. 140/1515 din 26 ianuarie 2007 pentru aprobarea Metodologiei în baza căreia se realizează colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical;

Ordinul nr. 1344 din 6 noiembrie 2006 pentru aprobarea Listei naționale a experților medicali;

Ordinul nr. 1343 din 6 noiembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis;

Ordinul nr. 1290 din 25 octombrie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VI "Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Ordinul nr. 886 din 19 iulie 2006 privind externalizarea serviciilor medicale și nemedicale din unitățile sanitare;

Ordinul nr. 577/909 din 26 mai 2006 privind aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor titlului XI – "Finanțarea unor cheltuieli de sănătate" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

Ordinul nr. 824 din 5 iulie 2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și funcționarea Inspecției Sanitare de Stat;

Ordinul nr. 372 din 10 aprilie 2006 privind Normele de aplicare a Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, cu modificările ulterioare;

Ordinul nr. 536 din 23 iunie 1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației;

Ordinul nr. 386 din 7 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003.

Sursele de finanțare ale Miniterului Sănătății

În ANEXA 7, am atașat sinteza fondurilor alocate pe surse și pe titluri de cheltuieli pentru anii 2013-2016. Observăm că pentru anii următori, bugetul Ministerului Sănătății va fi mai mic decăt cel al anului în curs. Estimările bugetare pentru anul 2014 sunt de 5.602.812 mii lei, penru anul 2015, 5.592.171 mii lei, iar pentru anul 2016, 5.682.651 mii lei.

Conform Ministerului Sănătății, sursele de finanțare si ponderea fiecărei surse în totalul finanțării sunt structurate astfel:

Tabelul 3

Susrele de finanțare ale Ministerului Sănătății din România

Salariile angajaților Ministerului Sănătății Publice, în luna mai 2013, au fost cuprinse între 667 lei pentru funcția de referent grad profesional asistent, gradația bază și 7.073 lei pentru funcția de director. Ministrul sănătății a avut un salariu de 5.363 lei, în timp ce sectretarii de stat au avut venituri cuprinse între 4.696 lei și 3.954 lei

În anul 2011, numărul de paturi din unitățile sanitare din România era de 128.500 paturi, mai mic cu 3.500 de paturi față de anul 2010. Din anul 1990 și până în prezent, numărul de paturi din spitalele românești a scăzut cu aproximativ 70.000 de paturi. (Vezi ANEXA 8 și ANEXA 9). Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2011 am au existat 6 paturi la 1.000 de locuitori. (Vezi ANEXA 11)

Viitoarea perioadă de programare 2014-2020

Pentru domeniul sănătății, Comisia Europeană a stabilit o condiționalitate ex-ante, în vederea stabilirii viitoarei alocări financiare a UE pentru anii 2014-2020, și anume, existența unei strategii naționale sau regionale pentru sistemul de sănătate care să asigure calitatea serviciilor și stabilitatea economică.

La nivelul Ministerului Sănățății există inițiativa de elaborare a unei strategii în domeniul sănătății pe termen mediu și lung, la nivel național, ce va fi cuprinsă într-un Acord de Parteneriat ce urmează a fi negociat cu Comisia Europeană. Această strategie trebuia să fie finalizată păna la data de 30 iunie 2013, dar termenul a fost prelungit.

Ca și corespondent în strategiile europene, în viziunea Ministerului Sănătății, pentru domeniul sănătății, este Strategia Europa 2020. Deși în trecut, sănătatea era privită ca fiind o cheltuială pentru stat, în prezent, în noul cardu strategic, sănătatea este privită ca o premisă pentru creșterea economică. În acest sens, Comisia Europeană a propus programul „Sănătate pentru creștere”, pentru perioada 2014-2020.

Conform Raprtului anual 2012, prioritățile Ministerului Sănătății, pentru următoarea perioadă de programare 2014-2020 se vor axa pe 4 domenii, și anume:

îmbunătățirea infrastructurii sanitare;

promovarea și dezvoltarea tehnologiilor informaționale de sănătate e-health;

promovarea și dezvoltarea cercetării extinse în domeniul sănătății;

îmbunătățirea domeniului sănătății publice și asistenței medicale.

În anul 2012, programele naționale de sănătate de evaluare, profilactice și cu scop curativ derulate au fost structurate în 8 programe de sănătate după cum urmează: I.Programe naționale privind bolile transmisibile; II.Programul național de monitorizare a factorilor determinanți din mediul de viață și muncă; III.Programul național de hematologie și securitate transfuzională; IV.Programele naționale privind bolile netransmisibile; V.Programul național de evaluare și promovare a sănătății și educație pentru sănătate; VI.Programul național de sănătate a femeii și copilului; VII.Programul național de tratament în străinătate și VIII.Programul pentru compensarea cu 90% a prețului de referință al medicamentelor.

Topul celor mai importanți operatori privați de servicii medicale din România

Conform unui top realizat de Ziarul Financiar, în anul 2012, cele mai importante zece clinici private care activează pe piața romănească au înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 200 de milioane de euro. Medlife se situează pe primul loc în clasamentul celor mai importanți operatori privați de servicii medicale din România, cu o cifră de afaceri de circa 50 de milioane de euro, pe locul doi se situează Medicover, cu o cifră de afaceri de circa 38 de milioane de euro, urmată de Rețeaua Regina Maria, cu 30-40 de milioane de euro. Pe locul patru se clasează Polisano, urmată de Romgermed, Sanador, Gral Medical, Medcenter, Romar și Euromedic.

Numărul medicilor din România este în declin

Potrivit datelor furnizate de Colegiul Medicilor din România, „avem la acest început de an doar 39.813 medici, comparativ cu 41.799 de medici în 2011 și 55.000 de medici în 1990”, declara președintele Colegiului Medicilor din România, Prof. Univ. Vasile Astărăstoae, la începutul anului 2013. În opinia dânsului, masurile anunțate în ultima perioadă de Ministerul Sănătății, nu au făcut altceva decât sa-i convinga și mai tare pe doctori să parăsească România. Președintele Colegiului Medicilor din România, consideră că principalele motive de migrare a medicilor sunt salariile mici din sistemul de sănătate. Lipsa instrumentarului și perspectivele modeste de a face carieră în țara.

Ministerul Sănătății nu a demarat încă un program intern pentru salvarea bolnavilor cu probleme pulmonare, în România, și plătește milioane de euro pentru transplanturi de plămâni facute în stăinătate, deși în țară avem și specialiști capabili și o parte din aparatură. În Timișoara este folosit plămânul artificial, care nu costă mai mult de 60.000 de euro, în timp ce o intervenție în afata țării costă 120.000 de euro. În România sunt aproximativ 12.000 de cetățeni care suferă de boli cronice de plămâni.

Cea mai mare problemă din sitemul de sănătate din România

Conform unui sondaj realizat în perioada 19-27 ianuarie 2013, de către Ziare.com, la care au participat 6.269 de respondenți, 50,22% dintre aceștia consideră că problema cea mai mare a sistemului de sănătate românesc este reprezentată de corupția din spitale. Pe locul doi în topul nemulțumirilor legate de sistemul sanitar se află serviciile medicale proaste acordate în unitățile spitalicești din țară, cu un procent de 14,02%, iar pe locul trei sunt asigurările de sănătate, cu 9,32%.(www.ziare.com)

Interviul adresat medicilor din România

Am elaborat un interviu, format din 12 înetrebări și am intervievat 9 medici, în luna martie a anului în curs. Am urmărit să analizez sistemul de sănătate din România prin viziunea medicilor, deoarece aceștia sunt cei mai in măsură să analizeze starea actuală din sistemului sanitar.

Prelucrarea datelor furnizate în urma interviului.

Raspunsurile la interviul adresat medicilor din România le-am atașat în ANEXA 4. Conform răspunsurilor primite de la cei nouă medici pe care i-am intervievat, am împărțit interviul în nouă teme și anume: instituția angajatoare; salvarea pacienților; salarizarea; intenția de a părăsi România; implicarea în proiecte cu finanțare europeană; tratamente/analize/investigații ce nu se pot efectua în România; medicii tineri vesrsus medicii mai în vârstă; politicile elaborate de Ministerul Sănătății Publice și propuneri pentru îmbunâtățirea sistemului public de sănătate.

După analizarea primelor două întrebari, ce au ca temă instituția angajatoare, toți medicii intervivați, susțin că instituțiile în care își desfășoară activitatea sunt bine organizate. Cinci medici dintre cei care au participat la interviu nu sunt mulțumiți de dotările și echipamentele pe care le au la dispoziție pentru tratarea pacienților. Aceștia au menționat faptul că nu dispun de aparatură medicală modernă, nu au un Computer Tomograf performant care să permită stabilirea unui diagnostic cu o precizie mai mare. Patru medici din cei nouă intervievați, au declarat că sunt mulțumiți de dotările organizatiei în care își desfășoară activitatea.

La tema cu privire la salvarea pacienților, toți medicii au lucrat peste program ori de câte ori a fost nevoie, iar cinci dintre cei nouă au menționat faptul că au încercat să își salveze pacineții prin orice mijloace, uneori au ajuns să doneze sănge pentru a reuși acest lucru.

În ceea ce privește salarizarea medicilor din România, aceasta nu este satisfăcătoare. Doi medici dintre cei noua intervievați, sunt mulțumiți de salariile pe care le au, în timp ce restul de șapte medici, consideră că au un salariu prea mic în comparație cu învestiția în studii și în munca depusă, dar sunt motivați intrinsec.

La întrebarea numărul șapte ce are ca temă intenția medicilor de a părăsi România, cei mai mulți au spus că nu sunt dispuși să lucreze în afara țarii, deoarece au fmiliile în România (șase medici din nouă au susținut acest lucru). Dar ceilalți patru medici, și-au arătat disponibilitatea de a migra către alte state motivăndu-și alegerea prin prisma faptului că ar avea un trai mai bun, dar și un mediul de lucru mai bun.

În ceea ce privește tema privind implicarea medicilor în proiecte cu finanțare europeană, medicii din România sunt dispuși să fie implicați în proiecte cu finanțare europeană, deoarece si-ar rotunji veniturile, dar și din dorința de a participa la îmbunătățirea sistemului de sănătate din România, în timp ce o mică parte dintre medicii români, doi medici din nouă, susțin că nu au cu cine să lucreze la proiectele finanțate de Uniunea Europeană, drept pentru care nu doresc să fie implicați în astfel de proiecte.

În urma interviului a reieșit faptul că, la ora actuală sunt numeroase tratamente/analize/investigatșii ce nu se fac în România. Opt medici dintre cei nouă intervievați au dat ca exemplu tratamentele cu anticorpi prin glicoinginerie, aparatura medicală de radiologie pentru tumori cerebrale (cu sisteme de fixare a craniului), transfuziile cu concentrat eritocitar deleucocitar, tatamentul pentru bolnavii de leucemie, transplantul de plămâni, transplantul de inimă etc. Un singur medic a declarat faptul că nu cunoaște tratamente/analize/intervenții ce nu se pot face în România.

La tema cu privire la medicii tineri versus medicii mai în vârstă, un medic din nouă susține că medicii tineri se adaptează mai ușor cu noile tehnologii performante, doi medici din nouă sunt de părere că medicii tineri sunt la fel de buni precum medicii mai în vârstă, în timp ce restul de șase medici din nouă, susți că medicii mai în vârstă au mai multă experiență, drept pentru care sunt considerați mai bine pregătiți, datorită experienței acumulate în timpul carierei.

În momentul în care am întrebat personalul medical, ce părere are în legătură cu politicile elaborate de Ministerului Sănătății Publice, toți cei nouă medicii au spus că au o părere destul de proastră, aceștia consideră că sunt făcute mai mult să încurce decât sa ajute și nu există continuitate pentru a facilita creșterea performanței sistemului sanitar din România.

Cei nouă medici pe care i-am intervievat nu s-au abținut să menționeze propuneri pentru îmbunătățirea sistemul public de sănătate. Patru medici din nouă consideră că este necesară reorganizarea Ministerului Sănătății Publice, trei medici din nouă sunt de părere că o soluție ideală ar fi alocarea unui buget mai mare pentru sistemul de sănătate, doi medici din nouă propun centralizarea achizițiilor publice, alți doi medici doresc motivarea salarială a medicilor, un medic propune introducerea unui sistem de aigurări private de sănătate, un alt medic susține promovarea tratamentului ambulator, pentru a putea reduce numărul bolnavilor internați inutil în spital, iar un alt medic dintre cei nouă este de părere că ar fi ideală tratarea pacienților în mod egal, indiferent de situația financiară a acestora, deoarece cu toții suntem cetățeni români și trebuie să beneficiem de aceleași servicii medicale atunci cănd avem nevoie.

3.3. Analiza politicii de sănătate din România

Identificarea punctelor forte, a punctelor slabe, a oportunităților și a amenințărilor în sistemul public de sănătate din România.

PUNCTE FORTE:

Resurse umane

Medici din România, atât cei din sistemul public cât și cei din sistemul privat sunt foarte bine pregătiți.

Cauză: Majoritatea medicilor sunt în vârstă și au o experiență ce le oferă capacitatea de a diagnostica corect și rapid pacienții.

Efect: Medicii români sunt foarte căutați în alte state.

Existența unor experți în domniul sănătății atăt în sistemul privat cât și în sistemul public de sănătate.

Cauză: Necesitatea de a îmbunătății sistemul de sănătate din România.

Efect: Elaborarea unor strategii privind îmbunătățirea sistemului de sănătate dar și alilierea în standardele Uniunii Europene.

Disponibilitatea medicilor de a lucra peste program, atât al medicilor din sistemul privat, dar și al celor din sitemul public de sănătate.

Cauză: Dorința de a salva pacienți prin orice mijloace.

Efect: Pacienții nu pleacă fără a fi consultați și tratați. Viața cetățenilor este prioritară.

Dorința medicilor de a putea salva prin orice mijloace pacienții, indiferent de sistemul în care lucrează, public sau privat.

Cauză: Empatie, Jurământul lui Hipocrat, dorința de a veni în ajutorul semenilor.

Efect: Apelează la orice mijloace medicale, unii dintre aceștia donează sânge pentru a-și putea salva pacienții.

Existența medicilor tineri în sistemul de sănătate din public cât și din privat.

Cauză: Numeroși tineri cu dorința de a-și salva semenii ajung medici.

Efect: Specialiști tineri cunosc mai bine noile tehnologii aparute în domeniul sănătății.

Disponibilitatea medicilor din mediul privat cât și din mediul public, de a se implica în proiecte cu fonduri europene

Cauză: Veniturile financiare ale medicilor atăt din sistemul de sănătate privat cât și din sistemul public de sănătate sunt mai mari prin implicarea în proiecte cu finanțare europeană.

Efect: Îmbunătățirea sistemului de sănătate din România prin accesarea de fonduri europene și alinierea acestuia cu cele din Uniunea Europeană.

Posibilitatea medicilor români de a lucra în afara țării, indiferent de sistemul în care lucrează, fie că este public, fie că este privat.

Cauză: Medicii români își iubesc meseria și sunt foarte bine înstruiți și pregătiți.

Efect: Medicii români își găsesc cu ușurință un loc de muncă în afara țării.

Resurse financiare

Bugetul pentru anul 2013 este mai mare cu 80% față de anii precedenți si următori.

Cauză: Stategia Europa 2020, în prezent sănătatea era privita ca fiind o cheltuială pentru stat, în prezent, sănătatea este privită ca o premisă pentru creșterea economică.

Efect: Sistemul de sănătate se va îmbunătății prin programul „Sănătate pentru creștere”, propus de Comisia Europeană, pentru perioada 2014-2020.

Prețurile mai mici ale intervențiilor medicale în comparație cu alte state ale Uniunii Europene

Cauză: Prețurile din România sunt mult mai mici în comparație cu media Uniunii Europene

Efect: Cetățenii românii plătesc mai puțin pe serviciile medicale față de cetățenii din alte state.

Resurse materiale

Existența numeroaselor centrelor de excelență, atât în sistemul public de sănătate cât și în cel privat.

Cauză: Numărul mare al populației și al necesității de tratare a acesteia.

Efect: Număr mai mare de cetățeni tratați și salvați de specialiști.

Dezvoltarea tehnologiilor în ceea ce privește aparatura medicală.

Cauză: Cercetătorii și oamenii de știință dezvoltă noi tehnologii în ceea ce privește aparatura medicala.

Efect: Apar noi aparate, mai performante pentru depistarea bolilor și tratarea pacienților

Impact social

Domeniul sănătății are un impact social major asupra elaborării politicilor publice din foarte multe domenii

Cauză: Domeniul sănătății

Efect: Se ține cont de statisticile efectuate ce vizează starea de sănătate a populației.

Utilitatea avizului medical în foarte multe domenii. Necesitatea primirii unui aviz sau certificat medical la angajare, casatorie, înscrirea la orice forma de învățământ, permis de port armă

Cauză: Necesitatea cetățenilor de a prezenta un aviz medical din care să reiasă că sunt clinic sănătoși pentru a putea desfășura anumite activități.

Efect: Medicii sunt vizitați și de cetățeni sănătoși, nu doar de bolnavi.

PUNCTE SLABE:

Resurse materiale

Lipsa aparaturii performante și necesare pentru stabilirea mai rapidă a unui diagnostic în sistemul public de sănătate.

Cauză: Bugetul insuficinet sau gestionarea nerațională a acestuia. Aparatura medicală este destul de costisitoare.

Efect: Pacienții sunt tratați de medici bine pregătiți, dar sunt investigați cu aparatură medicală veche, ce nu permite depistarea anumitor boli și scade rapiditatea diagnosticării pacienților.

Accesibilitatea diferențiată a pacienților la actul medical în funcție de mediul de proveniența al acestora urban/rural.

Cauză: Accesul cetățenilor la serviciile de sănăate, nu este egal, diferă în funcție de mediul de proveniență, urban sau rural.

Efect: Nu toți cetățenii au acces la servici medicale, acesta depinde de mediul de proveniență, urban sau rural.

Prezența prea multor instituții aflate în coordonarea sau subordonarea Ministerului Sănătății.

Cauză: Ministerul Sanatatii Publice are foarte multe directii de sănătate în coordonare sau în subordine.

Efect: Minsiterul Sănătății Publice nu poate soluționa și coordona în timp util toate petițiile și toate instituțiile.

Inexistența unui sistem de monitorizare a activității cadrelor medicale.

Cauză: Majoritatea pacientilor nu știu ce tratamente au urmat, ce analize au facut, medicii au foarte mulți pacienți și nu au o evidență clară a acestora.

Efect: Pacienții urmează tratamente ce le dăunează mai grav sănătății

Inexistența unui sistem informatic de evidență a pacienților atât în domeniul public cât și în cel privat.

Cauză: Lipsa fondurilor pentru un astfel de sistem informatic.

Efect: Pacienții nu au un istoric din punct de vedere medical, doar dacă si-l crează singuri, stăngând toate documentele medicale.

Existența numeroaselor tratamente, analize sau investigații ce nu se pot efectua încă și în România.

Cauză: Nu avem aparatura necesară pentru a putea fi posibile anumite tratamente, analize, intervenții precum tratamentele cu anticorpi, prin glicoinginerie, aparatură medicală de radiologie pentru tumori cerebrale (cu sisteme de fixare a craniului), transfuzii cu concentrat eritocitar deleucocitar, tratamente pentru bolnavii de leucemie, transplantul de plămâni sau transplantul de inimă.

Efect:Pacienții români sunt nevoiți să acceseze serviciile medicale din alte state.

Număr prea mic de paturi raportat la populația țării.

Cauză: Nu sunt spitale suficiente pentru a putea trata pacienții ce au nevoie de internare, atât în sistemul public cât și în sistemul privat.

Efect: Exista 6 paturi la 1.000 de locuitori, ceea ce emonstrează că sistemul de sănătate din România nu poate trata mai mult de 0,6 % din populație, simultan.

Resursele umane

Salariarea necorespunzătoare a cadrelor medicale în raport cu munca prestată, atat a celor din sistemul public cat si a celor din sistemul privat

Cauză: Bugetul alocat Misterului Sanatatii este insuficient sau gestionat necorespunzator

Efect: Salariile medicilor sunt prea mici iar multi dintre acestia doresc sa paraseasca tara pentru a lucra in alte state.

Scăderea continuă a numărului de medici din România atât din sistemul public cât și din sistemul privat de sănătate.

Cauză: Salariile medicilor sunt prea mici in raport cu munca prestata iar dotarea spitalelor este primara, insuficineta in raport cu necesitatile pacientilor

Efect: Nu exista perosnal medical suficient pentru a putea trata pacientii, acestia sunt nevoiti sa acceseze servicii medicale din alte state

Migrația medicilor de la sistemul public către sistemul privat de sănătate.

Cauză: Salariile medicilor din sistemul public de sanatate, sunt prea mici in raport cu munca prestata, iar dotarea spitalelor este primara, insuficineta in raport cu necesitatile pacientilor

Efect: Sistemul public de sanatate are un deficit de personal iar cetatenii ce nu isi permit ca achite servicii medicale in sistemul privat de sanatate, nu pot beneficia de ingrijiri medicale in timp util, pentru a putea fi tratati.

Inexistența respectului față de pacienți in sistemul public de sanatate. Pacienții nu sunt tratați în mod egal. Pacientii din clasa de mijloc sunt tratați mai prost în comparație cu pacienții ce au un nivel de trai mai bun decât media.

Cauză: Pacienții care oferă „atenții” medicilor din sistemul public de sănătate. Medicii s-au obișnuit în acest fel. În sistemul privat de sănătate acestea nu sunt permise.

Efect: Pacienții ce nu au o stare financiară foarte bună nu sunt trațati corespunzator iar de multe ori se întâmplă să fie neglijați, iar salvarea acestora sa nu mai poate fi posibilă.

Migrația medicilor pregătiți în România către alte țări.

Cauză: Salariile medicilor mai ales din sistemul public de sănătate sunt foarte mici.

Efect: Pacienții români nu sunt tratați de specialiști deoarece aceștia părăsesc țara și sunt nevoiți să apeleze la specialiștii străini, costurile fiind mai ridicate.

Medicii strâini vin în România pentru a oferii consultații.

Cauză: Nu sunt suficienți medici în țară, atât în sistemul public cât și în sistemul privat.

Efect: Medicii străini vin și consultă în România pacienții români

Resursele financiare

Bugetul Ministerului Sănătății este prea mic comparativ cu necesitățile.

Cauză: Contributia la asigurarile sociale de sanatate retinuta de anagajator de la salariati, desi este de 5,5% din venitul acestora, este insuficienta. Desi se cotizeaza lunar pentru asigurarile sociale de sanatate, aceasta cotizatie ajunge in bugetul de stat, apoi se distribuie in fuctie de necesitati.

Efect: Spitalele si centrele medicale nu sunt dotate corespunzator, medicii din sistemul public de sanatate nu sunt multumiti de salariile pe care le au

Neaccesarea suficientă a fondurilor europene pentru sistemul de sănătate public.

Cauză: Medicii sunt interesați să se implice în proeicte cu finanțare europeană dar nu în număr suficient.

Efect: Direcțiile de sănătate nu sunt aliniate în standardele Uniunii Europene.

Politicile publice elaborate de Ministerul Sănătății nu ajută dezvoltarea sistemului de sănătate.

Cauză: Oamenii politici nu cunosc foarte bine necesitățile personalului medical.

Efect: Pesonanul medical nu poate să folosească anumite aparate, deoarece instituțiile în care își desfășoară activitate nu a primit avizele necesare pentru a le putea utiliza, astfel, pacienții nu pot fi salvați în timp util sau nu pot fi investigați prin toate mijloacele posibile.

OPORTUNITĂȚI:

România este stat membru al Uniunii Europene. Aderarea la UE impune adoptarea unor standarede și recomandări care au finalitate creșterea eficineței și calității. De exemplu dacă avem specialiști în medicină, foarte bine pregătiți, aparatură medicala performantă, cum costurile în România sunt mult mai mici față de media Uniunii Europene, am putea trata pacienți străini în țara noastra și astfel am dezvolta turismul medical din România.

Posibilitatea accesării de fonduri europene nerambursabile. Odată cu intratea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România poate accesa fonduri europene nerambursabile. Pentru sănătate, de exemplu avem Programul Operațional Regional, Axa prioritară 3, Îmbunătățirea infrastructurii sociale, Domeniul major de intervenție 3.1., Reabilitarea, modernizarea și echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate.

Posibilitatea cooperări Ministerului Sănătății, cu alte state sau instituții atât interne cât și externe în vederea îmbunătățitii sistemului de sănătate din România. Ministerul sănătății poate colabora cu diverse instutuții publice și private, pentru a putea implementa proiecte cu finanașare internă sau externă. Poate solicita parerea instituțiilor europene cu privire la soluționarea anumitor probleme din sistemul de sănătate, poate colabora cu alte state pentru a faca schimb de experiență, pentru a perfecționa serviciile medicale dar și pentru a alinia sistemul de sănătate românesc cu cel al Uniunii Europeme.

AMENINȚĂRI:

Migrarea pacienților români în alte țări pentru a beneficia de servicii medicale complexe și de calitate. Pacienții români apelează la servicii de sănătate din alte state deoarece nu sunt mulțumiți de sistemul actual de sănătate.

Creșterea așteptărilor pacineților în ceea ce privește calitatea actului medical, tehnologiilor utilizate. Pacienții din țara acceseaza foarte usor serviciile medicale din alte state și se obișnuiesc cu servicii de o calitte mult mai ridicată. Acest lucru generează creșterea așteptaării pacienților în ceea ce privește serviciile medicale de calitate.

Infrastructura rutieră slab dezvoltată – accesibilitate mai greoaie a pacienților la unitățile medicale în funcție de mediul de rezidența, urban sau rural. Cetățenii din mediul rural au acces mai greu la servicii medicale de calitate.

Lipsa de pregatire specifică la nivelul administraților publice locale, în ceeea ce privește domeniul sănătății. Funcționarii publici nu au studii medicale și nu sunt familiarizați cu necesitățile medicilor și al personalului auxiliar ce își desfășoară activitatea în sistemul de sănăatate din România.

Posibilitatea pacienților de a intra în contact cu furnizori de servicii din alte state, datorită libertății de circulație a persoanelor și serviciilor ce duce la modificarea așteptărilor acestora. După intararea în Uniunea Europeană, pacienții români au intrat în contact cu furnizorii de servicii medicale din alte state, ceea ce a dus la modificarea așteptărilor cetățenilor în ceea ce privește serviciile medicale oferite.

Capitolul IV. Concluzii și propuneri

4.1.Propuneri privind îmbunătățirea sistemului de sănătate din România

Studiind sistemul de sănătate din România, am elaborat o analiză swot ce cuprinde principalele puncte forte și slabe ale acestuia dar și amanințarile si oportunitățile.

Pentru a afla care este situația actuală a sistemului de sănătate din România am ales să elaborez un interviu, adresat medicilor. Am considerat că aceștia sunt cei mai în măsură să caracterizeze starea actuala a sistemului de sănătate, deoarece medicii cunosc cel mai bine bolile, tratamentele, analizele, intervențiile și investigațiile ce se pot efectua la ora actuală.

Am descoperit că sistemul de sănătate din România are foarte multe puncte slabe și se confruntă cu numeroase probleme precum: insuficiența paturilor raportate la numărul de locuitori (6 paturi/1.000 de locuitori); dotarea necorespunzătoare a centrelor medicale (nu există aparatură performantă care să ajute la diagnosticarea rapidă a pacienților); migrația medicilor români către alte state atât din Uniunea Europeană căt si din afara acesteia; numeroase tratamente, analize sau investigațtii ce nu se pot efectua încă și în România, politicile publice elaborate de Ministerul Sănătății nu ajută dezvoltarea sistemului de sănătate erc.

Pornind de la punctul slab identificat, cu privire la accesibilitatea diferențiată a pacienților la actul medical, în funcție de mediul de proveniență al acestora, urban sau rural, propun ca Ministerul Sănătății să colaboreze cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Prin accesarea de fonduri europene nerambursabile, aceste două ministere în coordonarea Ministerului Sănătății pot îmbunătății radical accesibilitatea cetășenior la serviciile medicale indiferent de mediul de proveniență al acestora. Ca termen de realizare a acestui obiectiv, propun durata de 3 ani.

În ceea ce privește resursele umane, am identiificat următoarele puncte slabe: salarizarea necorespunzătoare a cadrelor medicale în raport cu munca prestată, scăderea continuă a numarului de medici din România atât din sistemul public cât și din sistemul privat, migrația medicilor pregătiți în România către alte țări, medicii străini ce vin în România pentru a oferi consultații dar și unele amenințari precum migrarea pacienților români către alte țări pentru a beneficia de servicii medicale complexe și de calitate și posibilitatea pacienților de a intra în contact cu furnizorii de servicii medicale din alte state. Pentru a elimina sau diminua aceste aspecte propun ca salariile medicilor să crească, iar centrele medicale să fie dotate conform normelor Uniunii Europene. Aceste obiective pot fi atinse prin gestionarea mai bună a bugetului alocat sistemului de sănătate, dar și prin accesarea de fonduri europene cum sunt cele pentru programele operaționale regionale, ce privesc, reabilitarea, modernizarea și dotarea centrelor medicale. Astfel medicii vor fi stimulați să nu mai părăsească țara, pacinții se pot trata în țara lor, iar centrele medicale vor fi dotate conform normelor Uniunii Europene.

În ceea ce privesc problemele legate de resursele materiale, precum, numărul mic de paturi raportat la numărul populației, exisența numeroaselor tratamente, analize, investigații, interveții ce nu se pot efectua în România, acestea pot fi diminuate tot prin accesarea de fonduri europene.

Principalele propuneri pe care le fac actualului sistem de sănătate din România sunt următoarele: acțiuni prin care să se poată realiza accesul tuturor cetățenilor la servicii de sănătate; îmbunătățirea stării de sănătate a populației, creșterea calității vieții; investiții în echipamente medicale și tehnologi, pentru a putea eficientiza diagnosticarea și tratarea pacienților; investiții în infrastructura medicală și atragerea de fonduri europene pentru instruirea și formarea profesională a personalului.

4.2. Concluzii

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la data de 1 ianuarie 2007, politica din domeniul sănătății trebuie să îndeplinească criterile de convergență, iar legislația să fie în conformitate cu cea a Uniunii. Pentru anul în curs, Ministerul Sănătății are alocat un buget de 8.680.192 mii lei, mai mare decât în anii precedenți dar și față de estimările pentru anii următori. Bugetul a fost mărit datorită apariției Strategiei Europa 2020. Acestă strategie a condus la elaborarea programului multianual de acțiune în domeniul sănătății (2014-2020) denumit Programul „Sănătate pentru creștere economică” (2014-2020) și este al treilea program multianual de acțiune al Uniunii Europene. Acesta ajută și sprijină statele membre în vederea atingerii următoarelor obiective: întreprinderii reformelor necesare pentru a avea sisteme de sănătate inovatoare și durabile; creșterii accesului la asistență medicală mai bună și mai sigură pentru cetățeni; promovării unei stări bune de sănătate a cetățenilor și prevenirii bolilor și protejării cetățenilor împotriva amenințărilor transfrontaliere. Pentru a pune în aplicare programul „Sănătate pentru creștere economică” a primit o alocare financiară de 466 de milioane de euro pentru periada cuprinsă între 1 ianuarie 2014 și 31 decembrie 2020.

Principiile Strategiei Uniunii Europene în domeniul sănătății sunt următoarele: valori comune în domeniul sănătății; sănătatea este bunul cel mai de preț; sănătatea în toate politicile și consolidarea rolului UE în domeniul sănătății la nivel mondial.

Strategia Uniunii Europene în domeniul sănătății are 3 obiective principale și anume: ameliorarea sănătății într-o Europă afectată de îmbătrânirea populației; protejarea cetățenilor împotriva amenințărilor la adresa sănătății și promovarea unor sisteme de sănătate dinamice și a noilor tehnologii.

În urma interviului pe care l-am elaborat și efectuat în luna martie a anului în curs, dar și prin observarea directă și prin analizarea documentelor am putut realiza că sistemul de sănătate din Romănia nu este într-o stare foarte bună.

Populația stabilă a României este de 19.042.936 persoane, conform recensământului din anul 2011, iar numărul cetățenilor (populației ocupate) care cotizează la asigurările sociale de sănătate este de 9.001.000 persoane. După cum putem observa, 47,26% din populație cotizează la asigurările sociale de sănătate în timp ce toată populația României poate beneficia de servicii medicale gratuite.

Am observant că medicii din România, atât cei din sistemul public cât și cei din sitemul privat, nu sunt mulțumiți de salariile pe care le au. O parte din medici sunt dispuși să părăsească țara pentru a avea venituri mai bune și condiții de lucru adecvate. În sistemul public de sănătate o mare probemă o constituie lipsă dotarii corespunzătoare, există medici, există pacienți dar nu avem aparatură medicală pentru a putea fi tratați.

Medicii intervievați m-au informat că există numeroase analize, tratamente, intevenții ce nu se pot face în România, precum tratamente cu anticorpi, aparatură medical de radiologie pentru tumori cerebrale (cu sisteme de fixare a craniului), transfuzii cu concentrate eritocitar deleucocitar, tratament pentru bolnavii de leucemie, transplantul de plămâni, transplantul de inimă. Astfel pacienții români sunt nevoiți să apleze la serviciile medicale din alte state.

Pentru a face o analiză cât mai bună a sistemului de sănătate din România, imi doresc să elaborez un chestionar sau poate chiar un interviu adresat cetățenilor, pacienților. Consider că nu este suficient sondajul preluat de la ziare.com și nici interviul pe care l-am analizat. Întradevăr, medicii cunosc cel mai bine ce boli există, ce tratamente se fac, care este starea actuală a sistemului de sănătate românesc, dar va trebui să consult și peronalul auxiliar și pacienții, cetățenii care beneficiază de serviciile medicale actuale.

În concluzie sistemul de sănătate din România se zbate să ajungă la nivelul sistemelor de sănătate din Uniunea Europeană, deși mai sunt mulți pași de parcurs, avem medici interesați să se implice în proiecte cu fonduri europene. Accesarea fondurilor europene consider că este cea mai simpla metodă de a îmbunătății sistemul de sănătate românesc. După aderarea la Uniunea Europeană ar trebui să fim mândri că am reușit să intrăm în UE și să demonstrăm că putem să ne dezvoltăm astfel încât să fim recunoscuți drept cei mai buni.

Bibliografie

Anderson, J. Public policy making (2nded.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p. 5.

Bondar,F. Politici publice și administrație publică, Editura Polirom București, 2007, p. 20.

Boussaguet, L. &Jacquot,S. &Ravinet,P.. Dicționar de politici publice, Ed. Polirom, Iași, 2009.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Raport de activitate anul 2012.

Coman, R.&Dobre,A.M., Politici publice românești, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

Dumitru, F.&Tănăsescu, D. Politici publice în spațiul european, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009.

Dye, T. Understanding Public Policy (7thed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992, p. 4.

Hogwood B.W., Gunn L.A..Policy Analysis for the Real World, 1984, în trad. Miroiu, A., „Introducere în politicile publice”, Editura Trei, București, 2000.

Iancu, D.C. Uniunea Eurioeană și administrația publică”, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Institutul Național de Statistică. Comunicat de presă nr.148 din 21 iunie 2013 – Ocuparea și șomajul în trimestrul I 2013.

Ioan, A. Tratat de administrație publică, Ed. Universul juridic, București, 2008.

Meny J.& Thoenig J.-C.. Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.

Ministerul Sănătății. Raportul de activitate pentru anul 2012.

Ministerul Sănătății. Sinteza fondurilor alocate pe surse și pe titluri de cheltuieli pentru anii 2013-2016.

Miroiu, A.(2001). Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia: București.

Parlagi, A.P.. Dicționar de administrație publică. Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2004.

Popescu, L.G. Administrație și politici publice, Ed. Economică, București, 2006.

Potucek M. & Le Loup Lance T.. Approaches to Public Policy in Central and Eastem Europe în Public Policy în CEE; Theories, Methods, Practices, NISP Acee, 2003.

Profiroiu, M. Politici publice-Teorie, sinteză, practică, Ed. Economică, București, 2006.

Ripley, R& Franklin, G. Congress, Bureaucracy and Public Policy, 5 th ed., Pacific Grove, Calif: Brooks – Cole, 1991.

Wilson J.. Political Organizaions. Princeton, Ed. Princeton University Press, 1995.

Site-uri:

http://ec.europa.eu/health.

http://www.cmr.ro.

http://www.cnas.ro.

http://www.dspiasi.ro.

http://www.hih.ro.

http://www.insse.ro.

http://www.mae.ro/node/19272.

http://www.ms.gov.ro.

http://www.ziare.com.

ANEXE

ANEXA 1

Interviu adresat medicilor din România

La nivelul instituțiilor de sănătate este efectuat un studiu de către studenta Costescu Ramona-Mihaela, de la Facultatea de Administrație și Management Public, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Prin acest studiu se urmărește analizarea sistemului de sănătate din România, prin prisma medicilor. Informațiile oferite prin intermediul acestui interviu vor fi folosite în elaborarea lucrării de licență, cu titlul „Analiza sistemului de sănătate din România”, necesare pentru finalizarea studiilor universitare de licență.

Ce părere aveți despre instituția în care vă sesfășurați activitatea?

Sunteți mulțumit de dotările instituției? Argumentați.

S-a întâmplat vreodată să nu puteți salva un pacient?

S-a întămplat să donați sânge pentru a vă salva proprii pacienți?

De căte ori ați lucrat peste program?

Sunteți mulțumit de salariul pe care il aveți? Argumentați.

Intenționați să plecați din România, pentru a lucra într-o altă țară? Care este motivul?

Ați fi dispus să vă implicați în proiecte cu finanțare europeană? Argumentați.

Cunoasteți un tratament sau o analiză ce se poate face în altă țară și în România nu? Care este acesta sau aceasta?

Considerați că medicii tineri sunt mai bine pregătiți decât cei mai învârstă? Aegumentați.

Ce părere aveți de politicile publice elaborate de Ministerul Sănătății?

Ce ați schimba în sectorul public de sănătate?

ANEXA 2

Codificarea răspunsurilor medicului M2

ANEXA 3

Codificarea răspunsurilor medicului M 9

ANEXA 4

Răspunsurile codificate ale celor 9 medici intervievați

Codificarea răspunsurilor

BOD 1=Bine organizată și dotată

BODN 1= Bine organizată și dotată necorespunzător

TMP 1= Prin toate mijloacele posibile

DAOL 1= Diponibilitatea de ajuta în afara orelor de lucru

A 1= Acceptabilă (mediul privat)

INS 1= Insuficientă

DA 1= Da

NU 1= Nu

D 1= Disponibilitate

I 1= Indisponibilitate

CTAI 1= Cunosc tratamente/analize/intervenții ce se pot face în țară

NCTAI 1= Nu cunosc tratamente/analize/intervenții ce nu se pot face în țară

MT 1= Medicii tineri se adaptează mai ușor cu tehnologiile performante

MTEMV 1= Medici tineri=Medici mai în vârstă

MVE 1= Medicii în vârstă au mai multă experiență

CPP 1= Critică politicile publice

RMS 1= Reorganizarea Ministerului Sănătății

AMB 1= Alocarea unui buget mai mare pentru sistemul de sănătate publică

CAK 1= Centralizarea achizițiilor publice în sistemul sanitar

MSM 1= Motivarea salarială a medicilor debutanți

SAP 1= Introducerea unui sistem de asigurări particulare

PTA 1= Promovarea tratamentului ambulator

TE 1 = Tratarea pacienților în mod egal

ANEXA 5

Structura organizatorică a Ministerului Sănătății Publice (organigrama)

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 6

Salariile nete ale angajaților Ministerului Sănătății pentru luna mai 2013

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 7

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 8

Sursa. http://www.econtext.ro, de Dana Mihailovici, 21 octombrie 2011

ANEXA 9

Sursa. http://www.econtext.ro, de Dana Mihailovici, 21 octombrie 2011

ANEXA 10

Evoluția paturilor din unitățile sanitare și numărul de paturi la 1.000 de locuitori în perioada 2006-2011

Sursa. Anuarul Statistic al României 2012, Institutul Național de Statistică, 2012

Bibliografie

Anderson, J. Public policy making (2nded.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p. 5.

Bondar,F. Politici publice și administrație publică, Editura Polirom București, 2007, p. 20.

Boussaguet, L. &Jacquot,S. &Ravinet,P.. Dicționar de politici publice, Ed. Polirom, Iași, 2009.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Raport de activitate anul 2012.

Coman, R.&Dobre,A.M., Politici publice românești, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

Dumitru, F.&Tănăsescu, D. Politici publice în spațiul european, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009.

Dye, T. Understanding Public Policy (7thed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992, p. 4.

Hogwood B.W., Gunn L.A..Policy Analysis for the Real World, 1984, în trad. Miroiu, A., „Introducere în politicile publice”, Editura Trei, București, 2000.

Iancu, D.C. Uniunea Eurioeană și administrația publică”, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Institutul Național de Statistică. Comunicat de presă nr.148 din 21 iunie 2013 – Ocuparea și șomajul în trimestrul I 2013.

Ioan, A. Tratat de administrație publică, Ed. Universul juridic, București, 2008.

Meny J.& Thoenig J.-C.. Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.

Ministerul Sănătății. Raportul de activitate pentru anul 2012.

Ministerul Sănătății. Sinteza fondurilor alocate pe surse și pe titluri de cheltuieli pentru anii 2013-2016.

Miroiu, A.(2001). Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia: București.

Parlagi, A.P.. Dicționar de administrație publică. Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2004.

Popescu, L.G. Administrație și politici publice, Ed. Economică, București, 2006.

Potucek M. & Le Loup Lance T.. Approaches to Public Policy in Central and Eastem Europe în Public Policy în CEE; Theories, Methods, Practices, NISP Acee, 2003.

Profiroiu, M. Politici publice-Teorie, sinteză, practică, Ed. Economică, București, 2006.

Ripley, R& Franklin, G. Congress, Bureaucracy and Public Policy, 5 th ed., Pacific Grove, Calif: Brooks – Cole, 1991.

Wilson J.. Political Organizaions. Princeton, Ed. Princeton University Press, 1995.

Site-uri:

http://ec.europa.eu/health.

http://www.cmr.ro.

http://www.cnas.ro.

http://www.dspiasi.ro.

http://www.hih.ro.

http://www.insse.ro.

http://www.mae.ro/node/19272.

http://www.ms.gov.ro.

http://www.ziare.com.

ANEXE

ANEXA 1

Interviu adresat medicilor din România

La nivelul instituțiilor de sănătate este efectuat un studiu de către studenta Costescu Ramona-Mihaela, de la Facultatea de Administrație și Management Public, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Prin acest studiu se urmărește analizarea sistemului de sănătate din România, prin prisma medicilor. Informațiile oferite prin intermediul acestui interviu vor fi folosite în elaborarea lucrării de licență, cu titlul „Analiza sistemului de sănătate din România”, necesare pentru finalizarea studiilor universitare de licență.

Ce părere aveți despre instituția în care vă sesfășurați activitatea?

Sunteți mulțumit de dotările instituției? Argumentați.

S-a întâmplat vreodată să nu puteți salva un pacient?

S-a întămplat să donați sânge pentru a vă salva proprii pacienți?

De căte ori ați lucrat peste program?

Sunteți mulțumit de salariul pe care il aveți? Argumentați.

Intenționați să plecați din România, pentru a lucra într-o altă țară? Care este motivul?

Ați fi dispus să vă implicați în proiecte cu finanțare europeană? Argumentați.

Cunoasteți un tratament sau o analiză ce se poate face în altă țară și în România nu? Care este acesta sau aceasta?

Considerați că medicii tineri sunt mai bine pregătiți decât cei mai învârstă? Aegumentați.

Ce părere aveți de politicile publice elaborate de Ministerul Sănătății?

Ce ați schimba în sectorul public de sănătate?

ANEXA 2

Codificarea răspunsurilor medicului M2

ANEXA 3

Codificarea răspunsurilor medicului M 9

ANEXA 4

Răspunsurile codificate ale celor 9 medici intervievați

Codificarea răspunsurilor

BOD 1=Bine organizată și dotată

BODN 1= Bine organizată și dotată necorespunzător

TMP 1= Prin toate mijloacele posibile

DAOL 1= Diponibilitatea de ajuta în afara orelor de lucru

A 1= Acceptabilă (mediul privat)

INS 1= Insuficientă

DA 1= Da

NU 1= Nu

D 1= Disponibilitate

I 1= Indisponibilitate

CTAI 1= Cunosc tratamente/analize/intervenții ce se pot face în țară

NCTAI 1= Nu cunosc tratamente/analize/intervenții ce nu se pot face în țară

MT 1= Medicii tineri se adaptează mai ușor cu tehnologiile performante

MTEMV 1= Medici tineri=Medici mai în vârstă

MVE 1= Medicii în vârstă au mai multă experiență

CPP 1= Critică politicile publice

RMS 1= Reorganizarea Ministerului Sănătății

AMB 1= Alocarea unui buget mai mare pentru sistemul de sănătate publică

CAK 1= Centralizarea achizițiilor publice în sistemul sanitar

MSM 1= Motivarea salarială a medicilor debutanți

SAP 1= Introducerea unui sistem de asigurări particulare

PTA 1= Promovarea tratamentului ambulator

TE 1 = Tratarea pacienților în mod egal

ANEXA 5

Structura organizatorică a Ministerului Sănătății Publice (organigrama)

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 6

Salariile nete ale angajaților Ministerului Sănătății pentru luna mai 2013

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 7

Sursa. Ministerul Sănătății

ANEXA 8

Sursa. http://www.econtext.ro, de Dana Mihailovici, 21 octombrie 2011

ANEXA 9

Sursa. http://www.econtext.ro, de Dana Mihailovici, 21 octombrie 2011

ANEXA 10

Evoluția paturilor din unitățile sanitare și numărul de paturi la 1.000 de locuitori în perioada 2006-2011

Sursa. Anuarul Statistic al României 2012, Institutul Național de Statistică, 2012